Tactica ascultării martorilor minori

1

CUPRINS

CUPRINS ........................................................................................................................................................ 1

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR MINORI ............................................................................... 2

NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA ASCULTĂRII MINORILOR .................................................................................. 2 1. IMPORTANŢA ............................................................................................................................................. 2 2. PROCESUL FORMĂRII DECLARAŢIILOR ÎN CONŞTIINŢA MINORULUI .......................................................... 4

ASCULTAREA PRIMARĂ A MINORULUI........................................................................................................... 5 1. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII ..................................................................................................... 5 2. DISCUŢIILE PREALABILE ........................................................................................................................... 8 3. RELATĂRILE LIBERE ................................................................................................................................ 15 4. ÎNTREBĂRILE ........................................................................................................................................... 16

ASCULTAREA REPETATĂ A MINORULUI....................................................................................................... 18 1. ASCULTAREA REPETATĂ UNINOMINALĂ A MINORULUI .......................................................................... 18 2. CONFRUNTAREA MINORULUI CU ALTE PERSOANE .................................................................................. 19

FIXAREA ŞI APRECIEREA DECLARAŢIEI MINORULUI .................................................................................. 20

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................... 23

2

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR MINORI

Noţiunea şi importanţa ascultării minorilor

1. Importanţa

De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi pretutindeni în

lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul adolescenţilor şi al tinerilor adulţi, la o

înmulţire, perfecţionare şi organizare a formelor de activitate infractorială juvenilă. Furturile,

tâlhăriile, violurile şi în general infracţiunile de violenţă săvârşite individual sau în bandă

proliferează siguranţa socială fiind grav pusă în pericol.1

Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate în cadrul

procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor.

Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce se

întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce

se produc în faţa sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conştiinţa sa faptele şi fenomenele

petrecute cu multă vreme în urmă. Deci şi infracţiunile, percepute în timpul săvârşirii lor, pot fi

reproduse de subiectul receptor şi redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale şi de

detaliu pentru a fi înţelese cu uşurinţă. Martorii oculari, infractorii şi chiar victimele, percepând

nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul şi

împrejurările în care a fost comisă. De aceea, ştiinţa criminalistice elaborează metodele tactice de

ascultare a acestor persoane.2

În conformitate cu definiţia dată de Dicţionarul de criminalistică, ascultarea este un act

procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii

sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de

judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.3

Audierea martorului are ca sarcină principală obţinerea de la acesta a declaraţiilor complete

şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.4 Pentru aceasta este necesar:

1 Corneliu Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, editura Continent XXI, Bucureşti,

1995, pag. 22-23 2 Ion Mircea – Criminalistica, EDP, pag. 152 3 Dicţionar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru Sandu, dr. Mircea

Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25 4 S. A. Golunski – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315

3

1) ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le

reproducă just;

2) ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate faptele

pe care le cunoaşte.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în art. 81, persoana care nu a împlinit

vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, se precizează că, până

la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui, sau a

persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare. O altă prevedere procedurală se referă

la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă

obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul.

Cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele declarate de el vor prezenta

o relativitate. Dintre cauzele principale5 care determină relativitatea mărturiei unui minor, aşa cum

au fost evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:

a) imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori obiectivi

sau subiectivi;

b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică şi mai

ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant;

c) convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare,

doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut fidelă, o "fotografie

obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică.6

d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea declaraţiilor, cât

şi în evaluarea lor.

În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii pe de o

parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar şi

particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul organului

judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor minorului.

Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a copiilor

mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional în câteva grupe de

vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta învăţământului mediu. Audierea

adolescenţilor de vârsta claselor superioare din învăţământul mediu se deosebeşte puţin de

5 Emilian Stancu – Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.

54 6 Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura

Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107

4

audierea martorilor şi învinuiţilor maturi.7 Cu prilejul audierii copiilor din celelalte grupe de

vârstă, anchetatorul trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei grupe.

Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale unor

infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru

descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii.

Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la cauza

cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului, iar

pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea infractorului, cauzele şi mobilurile care

au determinat săvârşirea infracţiunii în vederea combaterii şi prevenirii delincvenţei juvenile.

2. Procesul formării declaraţiilor în conştiinţa minorului

În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se

subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declaraţiilor unui martor minor chiar de bună credinţă

fiind, ca şi aprecierea forţei lor probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor

psihologice care stau la baza formării mărturiei8. Martorul minor de bună credinţă este un preţios

auxiliar al justiţiei, prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului

material necesar pentru rezolvarea proceselor: "Autoritatea relatărilor minorilor – spune un jurist

sovietic9 – este consecinţa unei prezumţii de bună credinţă, de capacitatea de a percepe exact şi de

a reda impresiile percepute. Se presupune că minorul este înzestrat cu toate însuşirile fizice şi

psihice necesare în acest scop, cu organe ale simţurilor normal dezvoltate, cu un psihic şi cu

dezvoltare intelectuală normală. Problema fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze

întreaga noastră atenţie este aceea a forţei probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare

a erorilor judiciare cauzate de percepţii greşite ale martorilor care redau impresiile lor". S-ar părea

că ne contrazicem: martorul minor fiind de bună credinţă, poate să relateze instanţei altceva decât

realitatea obiectivă?

La această întrebare, în cunoştinţa legilor psihologice trebuie să răspundem afirmativ: Da!

Minorul poate să greşească dintr-o serie întreagă de motive, chiar în cazul prezumţiei bunei

credinţe, dar cunoaşterea legilor psihologice ne înarmează cu înţelegerea sursei acestor greşeli şi

ne fac capabili să putem conduce minorul cu maximum de veridicitate posibilă.

7 S.A. Golunski – op. cit. Pag. 346 8 Camil Suciu – Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 577 9 Citat după A. Safanov – Manualul anchetatorului penal, 1955 (trad. Românească), pag. 61

5

Ascultarea primară a minorului

1. Pregătirea în vederea ascultării

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în

procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuţioasă a acestei activităţi procedurale, precum şi

o desfăşurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât şi potrivit regulilor tactice

criminalistice în scopul obţinerii unor declaraţii sincere şi complete care să servească realmente

aflării adevărului.

Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară în special în faza de

urmărire penală10 ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al

cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situaţiilor, organul judiciar încă nu a discutat

nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în

proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activităţi general valabile pentru orice

ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât şi din activităţi specifice, cerute de vârsta şi de gradul

dezvoltării sale psihice.11

Pregătirea ascultării impune cunoaşterea cât mai completă prin obţinerea de date de la

familie, rude, vecini, pedagogi, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare

intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii.12 Acelaşi lucru

este necesar şi în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă are sub 14

ani), persoană care să-i inspire încredere şi siguranţă, în majoritatea cazurilor aceştia fiind părinţii,

bunicii sau alte rude apropiate.

Fireşte că şi în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau

interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.

Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară

folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri

de urmărire şi judecată speciale.

Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea planului de

ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite

prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi audiaţi. Stabilirea

problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie pentru a nu se omite anumite

aspecte esenţiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea adevărului.

10 Emilian Stancu, op. cit., pag. 66 11 Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153 12 Emilian Stancu, op. cit., pag. 79

6

Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin ascultare,

poziţia minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia, necesitatea prezentării

unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui plan de ascultare pe baza

problemelor respective. Planul conţine întrebările care urmează a fi adresate minorilor şi poate fi

întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiaţi mai mulţi minori) sau pentru fiecare

martor în parte (dacă cei audiaţi sunt şi minori şi majori).

Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să înţeleagă la

ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau cronologic, în raport

cu ceea recunoaşte minorul, cu modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârşirii lor, în

raport de personalitatea şi psihologia minorului şi cu poziţia sa în timpul ascultării.

Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în dificultate pe

minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca

întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă.

Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi modificat

ori completat.

Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid

obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se

chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.

În ce priveşte locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de muncă

(dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăieşte

minorul (şcoală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani.

În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituţia unde se

află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să se obţină

aprobarea scrisă a medicului şi, în măsura posibilităţilor, audierea acestuia să se facă în prezenţa

medicului curant.

"Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiaţi să se facă

prin trimiterea de citaţii sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere

este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii învinuitul

indică un martor minor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor trebuie să fie

chemat neîntârziat, înainte ca învinuitul sau rudele acestuia să fi reuşit stabilirea unei înţelegeri cu

minorul" – remarcă profesorul doctor S.A. Golunski în lucrarea sa "Criminalistica".

Pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizarea scopului pe care-l urmăreşte, în raport cu

natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia minorului,

trebuie să fie luate şi alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului

7

sau educatorului13, când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea unui interpret în situaţia

în care minorul nu cunoaşte limba română; selectarea şi pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe

parcursul ascultării şi determinarea modului, a momentului şi a ordinii în care vor fi folosite,

asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare impuse de deplasarea acestor persoane.

Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianţa propice; biroul în care

urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea distrage

atenţia minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să stabilească

modalitatea în care-l va aborda pe minor, condiţiile care trebuie asigurate pentru realizarea

contactului psihologic cu acesta. Un dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării

minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfăşurării acestei

activităţi; succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reuşeşte apropierea

minorului. Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Or,

măiestria celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o

"abordare individuală" în ştiinţa de a "citi" psihologia minorului şi a realiza contactul psihologic.

Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza generalizării

experienţei pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabileşte în fiecare cauză concretă,

chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă instanţă, fiecare persoană reprezintă

un unicat.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere şi unele consideraţii de

ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate:

- natura cauzei în care se efectuează ascultarea;

- personalitatea şi psihologia minorilor;

- faptele şi împrejurările care prezintă importanţă pentru cauză cunoscute de minor;

- condiţiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora

urmează să depună ;

- poziţia minorilor faţă de părţile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un

anumit fel, dacă sunt animaţi de dorinţa de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de rea-

credinţă;

- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru

determinarea minorilor să facă declaraţii veridice şi complete;

- măsura în care organul de urmărire penală stăpâneşte problemele privind psihologia

mărturiei, cunoaşte particularităţile cauzei, posedă cunoştinţe temeinice despre

specificul activităţii din unitatea ori sectorul unde a fost săvârşită infracţiunea.

13 Art. 81 Codul de procedură penală al României

8

2. Discuţiile prealabile

Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât şi

persoanei care îl asistă în acest scop. Audierea copiilor trebuie efectuată în prezenţa persoanelor

majore apropiate celui audiat, în care acesta are încredere (de exemplu în prezenţa părinţilor,

educatorilor, tutorilor). Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să-l ajute pe anchetator

să învingă sfiala copilului şi să obţină de la acesta declaraţii exacte; dimpotrivă, în alte împrejurări,

el trebuie să tempereze tendinţa copilului de a descrie fantezist faptele.14

Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele cunoscute de

către acesta sunt deosebit de preţioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de către o

persoană majoră în legătură cu cunoaşterea unor lucruri şi când gradul lui de dezvoltare

intelectuală permite ascultarea. Minorii se împart după vârstă în: preşcolari, de vârsta

învăţământului elementar şi de vârsta învăţământului mediu. Minorul va fi ascultat creându-se o

ambianţă în raport cu vârsta lui printr-o conversaţie la nivelul preocupărilor lui.15

Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se va pune în vedere să spună adevărul şi

numai adevărul.

Identificarea minorului trebuie să aibă un caracter cât mai puţin oficial.

Discuţiile prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul

judiciar trebuie duse de aşa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care

îl preocupă pe minor. În această privinţă, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani, la

minori gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică şi abstractă, pentru ei

realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de sub

influenţa perceperii concrete.16 Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu

propria personalitate.

a) Relaţia interpersonală anchetator – minor

Pentru a câştiga încrederea sa, magistratul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos, să

adopte o mină deschisă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării.

Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată destul de lungi, pe

teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează posibilitatea cunoaşterii mai

exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului de exprimare, a temperamentului.17 Pot fi

14 S.A. Golunski, op. cit., pag. 346 15 Camil Suciu, op. cit., pag 582 16 A. Charlet – La psychologie de l'enfant de A a Z, Paris, 1976, pag. 169 17 Emilian Stancu, op. cit., pag. 79

9

de asemenea depistate unele deficienţe psihice sau de dezvoltare intelectuală, situaţie în care se

solicită ajutorul unui specialist.

Pe măsură ce minorul începe să povestească despre preocupările sale, organul judiciar şi

persoana care asistă la ascultare trebuie să-l încurajeze, să-i pună întrebări ce solicită explicaţii.

Astfel, organul judiciar, cunoscând din faza pregătitoare a ascultării nivelul de cultură generală a

minorului, cunoştinţele tehnice şi profesionale, dacă este angajat în producţie, pasiunile ce le are

pentru muzică, literatură, sport, urmează să dirijeze discuţiile spre acele domenii de activitate în

care minorul respectiv este iniţiat şi pentru care simte mai mare atracţie. Deoarece , antrenat în

discuţii pe teme care îl interesează sau chiar îl pasionează, se exprimă mai uşor, manifestă interes

pentru ce se discută, uneori dă explicaţii şi-şi argumentează părerile.18

În studierea psihologică a delincventului minor, magistratul trebuie să utilizeze după caz

una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda conversaţiei exploratoare, metoda

experimentelor de laborator şi metoda cercetării rezultatelor activităţii creatoare.

Observaţia este baza cea mai solidă a muncii psihologice. Minorul urmează să fie observat

în tot timpul în contact cu alţi minori, în dormitor, în club, în timpul ocupaţiei dirijate şi libere, în

timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuţiilor cu experimentatorul.

Orice activitate a minorului – în timpul observaţiei – să se desfăşoare în prezenţa şi prin

colaborarea permanentă a cel puţin doi psihologi.

A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de contact cu

minorul.

Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina prea mică sau prea mare),

într-un local unde să nu fie obiecte neobişnuite care distrag atenţia (aparate psihologice) sau să

îngrozească minorii la primul contact.

Minorul, ca urmare a internării şi a dominaţiei defensive, este în mare măsură inhibat, ceea

ce trebuie contrabalansat şi cu mijloace de ambianţă. Conversaţia trebuie să fie dusă pe cât posibil

de un magistrat de acelaşi sex cu minorul.

Conversaţia trebuie pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care

presupune cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice, şcolare ale

minorului.

Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale minorului, a

"înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului, moralitate, conştiinţă,

posibilităţi de autoapreciere etc.

18 Ion Mircea, op. cit., pag. 274

10

În opoziţie cu unele practici, nu trebuie să se stabilească numai carenţe în personalitatea

lui, care de altfel sunt foarte importante, dar nu numai ele interesează, căci nu se pot stabili

principii de reeducare numai pe baza carenţelor.

Discuţiile trebuie începute după o perioadă de acomodare şi pe cât posibil plecându-se de

la date şcolare, cu mare grijă însă şi fără ca să aibă un caracter scolastic.

Pentru decurgerea în bune condiţii a conversaţiilor, vor trebui respectate următoarele

principii:

a) magistratul să nu noteze nimic în prezenţa subiectului ca minorul să nu creadă că este

vorba de întocmirea unui proces verbal de interogator;

b) magistratul să nu forţeze nota când primeşte un refuz căci şi acesta este semnificativ în

unele cazuri;

c) să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această conversaţie are în

faţă datele obiective furnizate de ancheta socială;

d) magistratul să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi judecată morală a

faptului relatat;

e) dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar numai şi numai

în acest caz să i se ceară sub un titlu camuflat (ca de exemplu: ai avut o viaţă

interesantă?) o autobiografie.19

b) Probleme psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului

În anchetarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a actului de justiţie,

un rol deosebit de important îl joacă personalitatea magistratului, a celorlalţi jurişti sau organe de

cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală.

Astfel "pentru a mulţumi pe toată lumea, un anchetator ar trebui să aibă înţelepciunea

proverbială a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică

a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison". Fără îndoială că această imagine este exagerată; nu este

mai puţin adevărat însă că statul, opinia publică şi nu în ultimul rând aparatul de justiţie

formulează exigenţe atât de mari faţă de anchetator, încât un om obişnuit cu greu face faţă tuturor

acestor cerinţe multiple.

Se înţelege de la sine că şi munca anchetatorului prezintă o seamă de aspecte psihologice şi

că în această muncă, la fel ca orice domeniu de activitate umană, există şi aspecte subiective, şi că

personalitatea anchetatorului, vrând-nevrând, intră în joc pe acest tărâm.

19 Tiberiu Bogdn, op. cit., pag. 213

11

În timpul ascultării, ca şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale, anchetatorul

este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea

să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se repercuteze

negativ asupra cercetărilor cum ar fi, de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea,

supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate,

indiferent de calitatea acesteia.

Dintre multiplele calităţi20 care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiţiei,

o semnificaţie aparte au:

a) Creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nici o faptă,

împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;

b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor, informaţiilor

obţinute în timpul urmăririi penale;

c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce

presupune stăpânirea legilor permisivităţii;

d) Evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de persoana

ascultată în calitate de învinuit;

e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate de

învinuit.

Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu deosebită

pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu maximum de rigurozitate

toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabilă orice posibilitate de eroare. Numai

perseverenţa poate să aibă drept rod apariţia adevărului.

În căutarea adevărului, alături de perseverenţă, este nevoie de o anumită mobilitate a

gândirii,21 de o elasticitate care să permită anchetatorului, în orice fază s-ar afla, abandonarea unor

ipoteze infructuoase şi adoptarea alteia. Perseverenţa, deci, se referă la "căutarea neobosită a

adevărului şi nu încăpăţânare în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri".22 Greutatea mare

a profesiei de anchetator decurge din aceea că poziţia anchetatorului faţă de minor este

esenţialmente deosebită de cea a celorlalţi profesionişti care lucrează şi ei cu minorii. Profesorul,

de exemplu, a început prin a fi elev el însuşi, deci cunoaşte procesul didactic nu numai din teorie

sau din poziţia celui ce stă la catedră, ci şi din poziţia celor ce stau în bănci şi asupra cărora se

exercită influenţa şi activitatea educativă şi didactică. Medicul, la rândul lui, chiar dacă nu a suferit

20 Emilian Stancu, op. cit., pag. 128 21 Al. Roşca şi Colab. – Creativitate, modele, programare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 238 22 Tiberiu Bogdan, op. cit., pag. 193-194

12

de toate bolile de care se ocupă, totuşi a fost şi el bolnav şi poate înţelege boala şi prin prisma

propriei experienţe.

c) Limbajul vorbit al anchetatorului penal în cadrul ascultării minorilor

Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în situaţii şi împrejurări complexe în cauze

cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta formativă în educarea (în condiţiile unui fond

nativ existent) la anchetatori a unor calităţi speciale, ca: perspicacitatea, spiritul de observaţie,

insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării

logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler.

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru

că, altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va poseda

niciodată forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente.

Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod

inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de profesionalism.23 El trebuie

să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de minorii care au un nivel de cultură mai

ridicat (se întâmplă îndeosebi în cazul minorilor – martori sau minori – părţi vătămate). Faţă de

minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie (în special minorii delincvenţi) va trebui să evite

folosirea unui vocabular şi a unei pronunţii de licenţiat universitar.

Alegerea cuvintelor, a combinaţiilor de cuvinte de către anchetatorul penal ca şi construirea

întrebărilor influenţează precizia exprimării anchetatorului penal şi a declaraţiilor minorului. Unii

anchetatori penali se orientează către stilul curent, ori, în limbajul uzual există o serie de

neajunsuri. Acest limbaj se caracterizează prin repetări, reticenţe, precizări, omisiuni de cuvinte,

exprimări neduse până la capăt, reveniri la cele spuse. În timpul discuţiei acestea se completează

cu gesturi, mimică.

Anchetatorul nu poate conta în procesul ascultării pe factorii neverbali care completează

ceea ce nu s-a exprimat verbal. Aceasta nu înseamnă că exprimarea anchetatorului trebuie să se

apropie de textul scris. Se ştie că puţini oameni vorbesc cum scriu.

Forma întrebărilor, forma de adresare către minor o determină anchetatorul penal ţinând

seama de considerente de ordin tactic şi de sarcina de a asigura caracterul precis şi neechivoc al

exprimării şi limbajului.

Potrivit legii procesuale, minorilor, în calitate de martori, părţi vătămate, învinuiţi sau

inculpaţi, este necesar să li se ofere posibilitatea de a relata liber împrejurările ce le sunt cunoscute

şi în legătură cu care aceştia sunt ascultaţi. Unii minori fac pauze multe şi lungi. În asemenea

23 C-tin Aioaniţoaie, V. Bercheşan, ciolectiv, op. cit., pag. 90

13

cazuri, este necesar ca organul de urmărire penală să întreţină conversaţia prin cuvinte, fraze care

nu furnizează o nouă informaţie minorului. Dintre mijloacele cu ajutorul cărora se întreţine o

conversaţie, fac parte: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul şi-a terminat relatarea,

demonstrarea verbală a atenţiei ("te ascult"), propunerea de a continua relatările ("continuă", "mai

departe"), propunerea de a relua cele spuse ("te-ai oprit la…"), adăugarea, la fraza repetată după

minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita să continue relatările ("ai ajuns la căminul

cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?"), lămurirea cauzei pentru care se face o pauză mai

lungă.

Nu trebuie omis faptul că pauzele care au ca scop rememorarea evenimentelor, oscilaţiile

minorilor ascultaţi în alegerea unui răspuns au încărcătură logică. De regulă, nu este indicată

umplerea pauzelor în exprimarea minorilor cu cuvintele "bine", "în regulă". Asemenea cuvinte se

percep ambiguu în contextul declaraţiilor minorului care descrie acţiunile infracţionale sau care

face mărturii mincinoase.

În declaraţiile verbale se întâlnesc adesea cuvinte dialectale, de jargon, construite grosolan.

Asupra acestora trebuie să se atragă atenţia minorului, cerându-i-se să explice sensul lor. Dacă, dat

fiind gradul său redus de cultură, minorul foloseşte cuvinte şi fraze indecente care exprimă relatări

importante, trebuie să se procedeze la a i se face scurte observaţii în sensul că aşa nu se vorbeşte.

Împreună vor căuta cuvinte care atenuează denumirile "indecente" ale unor obiecte, evenimente.

Anumite dificultăţi în alegerea denumirilor unor obiecte, ale unor caracteristici ale

acestora, întâmpină copiii până la vârsta de 14 ani.24 Lor li se poate cere să descrie un obiect, să-l

compare cu altele, să aleagă un cuvânt cu sens apropiat sau contrar, să alcătuiască o propoziţie cu

un anumit cuvânt, să arate la ce serveşte obiectul la care se referă.

Cel mai important mijloc prin care se obţin relatări de la minor sunt întrebările

anchetatorului penal. Legea procesuală interzice să se pună întrebări sugestive. Pentru ca o

întrebare să nu fie sugestivă, în premisa ei se include numai informaţiile cuprinse deja în

declaraţiile care au precedat întrebarea.25 Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi o

întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre vizitarea

parcului. Această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a fost în parc.

Sarcina optimă, deşi nu uşoară, a anchetatorului penal, constă în faptul de a formula

întrebări ale căror răspunsuri să fie înţelese în afară de legătura dintre ele şi informaţia din

cuprinsul întrebării.

24 Emilian Stancu, op. cit., pag. 78-80 25 Camil Suciu, op. cit., pag. 585

14

Minorii asimilează mai bine întrebările scurte.26 Nu este de dorit unificarea mai multor

întrebări într-o singură propoziţie, de exemplu: "Împreună cu cine, când şi în ce împrejurări ai

consumat băuturi alcoolice în cantină?". Minorii care dau declaraţii răspund de cele mai multe ori

incomplet la asemenea întrebări, ceea ce face necesară repetarea lor.

În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale corpului. Este

bine ca anchetatorul să-i pună o întrebare suplimentară pentru lămuri cu exactitate semnificaţia

gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de mine privind … tu ai

dat din cap, ce înseamnă aceasta: da sau nu?".

Unii minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da" sau "nu"

ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea ce i se pune. Unor astfel de copii trebuie să li se

pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit confirmarea sau

negarea lor monosilabică.27

Prezintă o nuanţă comică întrebările care nu necesită răspunsuri complete sau parţiale, ele

fiind evidente, de exemplu: "Martor Popescu Cristian, care este numele, prenumele tău?"

Alteori înţelegerea întrebării este îngreunată de încălcările normelor ortoepice (accente

necorecte, pronunţia neclară a sunetelor, omiterea lor), deficienţele de tempo şi ritm ale vorbirii,

intonarea nedivizată a întrebărilor în anumite părţi semnificative. Limbajul anchetatorului penal

trebuie să corespundă, pe cât posibil, regulilor de pronunţie.

Pentru a sublinia frazele al căror sens prezintă importanţă, profitându-se de pauză, acestea

pot fi reproduse textual după ce au fost rostite de minor.28

Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un

"actor înnăscut". El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde vreodată

sângele rece.

După ce a descoperit în mare trăsăturile personalităţii minorului şi a ales cea mai bună

metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-şi joace rolul.

În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea

rămâne blândă şi dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante.

De asemenea, degeaba se încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită

persuasivă, dacă nu se corectează asprimea vocii şi scânteierea ameninţătoare a ochilor.

Cunoştinţele temeinice de psihologie şi contactul îndelungat cu munca de urmărire penală

formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile caracteriale

şi psiho-temperamentale ale minorului pentru a şti ce întrebări, când şi cum trebuie să le adreseze. 26 Ion Mircea, Criminalistica, ed. 1978, pag. 159 27 Tiberiu Bogdan – Curs introductiv de psihologie judiciară, 1957, pag. 583-624 28 E. Pogdolin – traducere cuprinsă în "Ghidul procurorului criminalist", ediţie îngrijită Ieronim Ursu şi Ioan Doru

Cristescu, ed. Helicon, Timişoara, 1995, pag. 75

15

În acest sens, practica demonstrează că ameninţările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane

făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine de apropiere şi simpatie face

să depăşească limitele tăcerii şi să se învingă rezistenţa altor categorii de învinuiţi. La toate acestea

se adaugă atitudini absolut particulare în raport cu categoriile de învinuiţi minori: vanitoşi,

orgolioşi, sensibili la flatare şi la aprecieri care-şi fac din statutul de infractori un renume.29

3. Relatările libere

A doua etapă a audierii, denumită "Relatare liberă", urmează după discuţiile prealabile,

când se observă că minorul şi-a format o oarecare încredere în organul judiciar şi se află într-o

evidentă relaxare emoţională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se

referă audierea şi calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este făptuitor, i se prezintă

învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce

cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe pentru a fi administrate în

cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să

declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată.30

În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale,

întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu

faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună . de exemplu: "Spune ce

cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de 29 octombrie 1999 în magazinul

X din Arad?".

Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea ă povestească faptele,

împrejurările în succesiunea lor logică, firească să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauza,

fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui ce conduce ascultarea. Relatarea liberă sau

spontană oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de

urmărire penală, minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute

până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni

de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declaraţii.31

Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de

coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă.

29 Constantin Aioaniţoaie, Ion-Eugen Sandu în colectiv, op. cit., pag. 105 30 Ion Mircea, op. cit., pag. 275 31 C-tin Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan …, op. cit., pag. 103

16

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe cale interogtivă,

datorită spontaneităţii sale32, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de

martorul minor.

4. Întrebările

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită

momentul cel mai încordat al ascultării minorului.

Datorită faptului că este vorba de o categorie aparte de audiaţi – minorii – anchetatorul

trebuie să ţină în formularea de întrebări de particularităţile psihoindividuale ale minorului.

a) Particularităţile psihoindividuale ale minorilor

Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce cuprinde, ce

cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea diverşi autori au realizat anumite tipologii,

grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic de categorii.

Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă ţinem cont de mai

multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un "profil" al minorului luat în

analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic, schizotim, hiperexact, orientat către o

autoritate autocratică.

Cunoaşterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru

organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcţie de

structura de personalitate minorul se va manifesta şi se va exterioriza într-un anumit fel în timpul

confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul

confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcţie de structura de

personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă, fiind mai mult sau

mai puţin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism faţă de ea.

Neliniştea, anxietatea pot pune stăpânire33 în mare măsură pe personalitatea minorului

producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deşi faptele comise sunt

destul de grave.

Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferă în funcţie

de vârsta la care sunt ascultaţi, de stadiul dezvoltării psihosomatice.

32 Emilian Stancu, op. cit., pag. 81 33 Tiberiu Bogdan, op. cit., pag. 159

17

b) Caracteristici ale întrebărilor

Ultima etapă a audierii nu are teoretic caracter obligatoriu. În practică însă, sunt numeroase

cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte

neclare, confuze, a omisiunilor.

Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, fireşte,

condiţionată de modul de comunicare dintre organul judiciar şi minor, de modul de adresare a

întrebărilor şi de succesiunea acestora.34 Aceasta presupune claritate, concizie, precizie,

adaptabilitatea la personalitatea minorului, gradul de cultură, profesiunea (dacă e încadrat în

muncă) sau inteligenţa minorului.

Întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări

ajutătoare şi întrebări de control.

Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puţin

decât ceea ce a perceput în realitate.

Caracterul incomplet al declaraţiilor obţinute pe calea relatării libere rezidă din cauze

obiective sau subiective diverse: recepţie distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă cu

omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credinţă.

Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de

claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare,

destinate circumstanţierii de loc, timp şi mod privind producerea agresiunii.

Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor de

genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociaţia de

idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte şi fenomene

determinate de simultaneitatea producerii lor în timp şi spaţiu.35 Dacă minorul nu recurge singur la

acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte

fapte aflate în contiguitate spaţială şi temporară.

Întrebările de control destinate verificării unor afirmaţii sub raportul exactităţii şi

veridicităţii. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziţiei de fidelitate sau de

nesinceritate pe care o adoptă minorul.36

Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise şi exprimate într-o formă accesibilă

minorului, potrivit vârstei, experienţei, pregătirii şi inteligenţei. Dar acestea vor viza strict faptele

percepute de minor.

34 A. Ciopraga – Tactica criminalistică, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1986, pag. 159 35 A. Ciopraga, op. cit., pag. 159 36 Camil Suciu – Criminalistica, pag. 585

18

Ascultarea repetată a minorului

1. Ascultarea repetată uninominală a minorului

Minorul care a făcut declaraţii într-o audiere primară poate fi solicitat de organul judiciar

să-şi completeze relatările anterioare indiferent de calitatea pe care minorul a avut-o în cursul

audierii primare.

Astfel, minorul poate fi solicitat să precizeze unele situaţii sau secvenţe sau chiar să le

schimbe în cadrul unor ascultări repetate.

De obicei, ascultările repetate se orientează de către organul judiciar în situaţiile când, din

conţinutul altor date de la dosarul cauzei, rezultă că relatările din audierea primară nu sunt

complete, se află în contradicţie cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere.

Pregătirea ascultării repetate se face de către organul de urmărire penală în funcţie de

natura neajunsului relatărilor din ascultarea primară şi de personalitatea şi poziţia procesuală a

minorului.

În anumite cazuri, scopul primei ascultări a minorului constă numai în lămurirea poziţiei pe

care o ocupă şi a sistemului său de apărare. În aceste cazuri ascultarea trebuie să se limiteze la

întrebări cu caracter biografic şi la ascultarea explicaţiilor amănunţite asupra învinuirii.37 Cu

prilejul unei asemenea ascultări, minorului nu trebuie să i se pună întrebări care denotă neîncredere

faţă de explicaţiile date.

Dacă ascultarea repetată se face pentru completarea neajunsurilor din declaraţia făcută

anterior, anchetatorul va reţine din dosarul cauzei sursele datelor ce urmează a fi verificate prin

ascultarea repetată, se revăd din declaraţiile altor persoane şi din alte mijloace de probă situaţiile şi

secvenţele la care se referă relatările ce trebuie comparate, se verifică condiţiile de loc şi de timp în

care au fost percepute părţile vizate din declaraţiile anterioare, fără a se pierde din vedere, la

persoanele respective, deci inclusiv la minor, starea lor emoţională şi, în general, a organismului

din momentul recepţionării evenimentului infracţional. Totodată, organul judiciar selecţionează şi

ordonează într-o succesiune potrivită datele pe care doreşte să le prezinte minorului, pentru a face

unele precizări, a-şi reaminti unele situaţii, secvenţe, a da explicaţii în vederea justificării poziţiei

sale în privinţa problemelor puse în discuţie sau eventual să-şi retracteze susţinerile anterioare.38

Alături de aceste date, nu pot fi imaginate şi alte date, fictive, pentru a convinge, prin intermediul

lor, minorul să facă declaraţii într-un anumit sens.

Dacă, cu prilejul verificării explicaţiilor date de către minor, se constată că acestea sunt

neîntemeiate, în mod obligatoriu, anchetatorul va pregăti ascultare repetată a minorului. Prin

37 S.A. Golunski – Criminalistica, pag. 337 38 Ion Mircea – Despre tactica audierii primare a minorilor, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Clu-Napoca, 1975, pag.

61

19

această reascultare se urmăreşte demascarea nesincerităţii minorului. Totuşi, ascultarea repetată a

minorului este uneori necesară numai în scopul controlului, adică pentru a face posibilă

compararea a două declaraţii a minorului asupra aceleiaşi probleme şi pentru a se vedea dacă între

declaraţii nu există contradicţii esenţiale. Ascultarea minorului poate fi repetată ori de câte ori este

necesară pentru stabilirea adevărului în cauză.

2. Confruntarea minorului cu alte persoane

Uneori, din motive obiective sau subiective, între declaraţiile minorului şi declaraţiile altor

persoane cu privire la aceleaşi fapte sau împrejurări, apar contraziceri.

Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile minorilor şi ale altor persoane

sunt multiple. Astfel, în cazul martorilor minori, chiar al celor animaţi de dorinţa de a relata

adevărul, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele şi împrejurările de fapt la

care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu reuşesc să le redea cu ocazia ascultării.

Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor minori de rea-credinţă şi ale celorlalte persoane

ascultate se datorează sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi, relaţiilor

de subordonare în care se pot afla faţă de învinuit ori faţă de persoana vătămată.

Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuitului minor şi ale celorlalte persoane

ascultate sunt mult mai complexe şi mai variate, printre acestea aflându-se: nesăvârşirea de către

cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce I se impută, săvârşirea de către minor a mai

multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis, încercarea minorului

de a scăpa de răspunderea penală ori de a şi-o atenua, încercarea minorului de a scăpa alţi

participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri în declaraţiile sale şi ale

altor persoane ascultate în cauză pentru a împiedica aflarea adevărului.

Împrejurările cauzei nu pot fi clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate contrazicerile

dintre declaraţiile minorului şi cele ale altor persoane ascultate, ori cât timp nu s-a încercat totul în

acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească

toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile

persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi, printre

care se înscrie şi confruntarea.

Confruntarea este o ascultare simultană a două persoane (dintre care unul este minor)

audiate anterior uninominal în aceeaşi cauză, între a căror declaraţii există evidente contradicţii.39

Confruntarea se organizează de organul judiciar pentru a înlătura ori a explica contradicţiile

respective, a descoperi probe noi sau a întări probele existente.

39 Ion Mircea, op. cit., pag. 163

20

Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin

derogare de la normele privind ascultarea,potrivit cărora fiecare persoană este întrebată individual,

separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării persoanele sunt

ascultate în prezenţa celeilalte despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut

contrazicerile.

Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi de administrare de

noi probe în dosarul cauzei.40

Confruntarea se efectuează în principal cu scopul de a se înlătura contrazicerile existente în

cadrul aceleiaşi cauze.

Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre

declaraţiile minorului şi ale altor persoane ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă,

totuşi nu trebuie să se omită faptul că efectuarea acestui act poate duce şi la realizarea altor

obiective.

Astfel, în cazurile când mai mulţi învinuiţi îşi recunosc singuri, în mod separat, faptele

pentru care sunt acuzaţi, iar la dosar nu sunt şi alte probe în acest sens şi persistă pericolul să

revină asupra declaraţiilor, o confruntare va întări cele susţinute în parte de fiecare, adăugând noi

detalii care să confirme faptele.

Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contrazicerilor existente, participanţii pot să-şi

amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declaraţiilor anterioare, partea care a

făcut declaraţiile nesincere continuând să-şi menţină poziţia va putea face noi declaraţii nesincere,

provocând contradicţii între propriile sale declaraţii şi astfel demascându-se.41 întrucât în esenţa sa

confruntarea este o ascultare de excepţie atât prin conţinut cât şi prin modul desfăşurării sale,

confruntarea necesită a fi bine organizată. Pentru aceasta, organul judiciar selecţionează datele

contradictorii din declaraţiile anterioare ale persoanelor vizate, studiază amănunţit trasăturile lor

spirituale şi precizează sursele datelor aflate în discuţie cu procesul lor de formare în conştiinţa

subiectelor.

Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului

Declaraţiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit

regulilor statuate de legea procesuală penală.42 Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un

40 C. Ioaniţoaie, T. Butoi, op. cit., pag. 134 41 Camil Suciu – Criminalistica, pag. 594 42 Codul de procedură penală al României, art. 91

21

proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declaraţiilor făcute în faţa

organului judiciar.

De regulă, declaraţia este scrisă de organul de urmărire penală la maşina de scris, dar este

posibil ca şi minorul să-şi scrie singur declaraţia în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenţia să

răspundă la toate problemele care fac obiectul declaraţiei, urmând să fie citită imediat în vederea

completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de

minor.43

În majoritatea cazurilor completarea formularului declaraţiei începe după ce minorul a

redat liber faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte, timp în care organul judiciar va nota

aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclarităţile, eventualele contraziceri pe care

le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze observarea cu

atenţie a minorului. Consemnarea depoziţiei minorului se va face într-o formă cât mai fidelă şi

precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă modificarea sau

înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepţia celor vulgare sau triviale. În practică se manifestă

tendinţa de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să

altereze obiectivitatea declaraţiei sau să se dea un alt înţeles afirmaţiilor.

După fixarea declaraţiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna întrebările şi

răspunsurile date de minor. Declaraţia este citită minorului şi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşit

de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă şi eventual de interpret.

Ca mijloc principal de fixare a declaraţiilor minorului, procesul verbal trebuie să cuprindă

într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile făcute de minor indiferent în ce calitate procesuală

se află: martor, învinuit, inculpat, parte vătămată.

Declaraţiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conţinutului acestora

cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin

efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală.

Astfel, declaraţiile minorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părţii vătămate

ori chiar a învinuitului. Când există contraziceri esenţiale, fie între declaraţiile diferiţilor martori şi

cele ale părţilor se foloseşte confruntarea.44

Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili

posibilitatea martorilor minori de a percepe şi memora în condiţiile date ceea ce au afirmat cu

ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităţilor pe care le-au desfăşurat

minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârşirii infracţiunii,

pot duce de asemenea la rezultate pozitive.

43 Emilian Stancu – Criminalistica, pag. 86 44 Codul de procedură penală al României, art. 87 şi 88

22

Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire penală.

Aprecierea declaraţiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor formulate

privind existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile respective. Astfel spus, în esenţă,

aprecierea declaraţiilor minorului constă în stabilirea sincerităţii şi veridicităţii lor. Sinceritatea şi

veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credinţă a minorului asigură obţinerea unor declaraţii

sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt şi veridice. Sinceritatea declaraţiilor minorului

depinde de personalitatea acestuia, de convingerile intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă

adevărul. Veridicitatea declaraţiilor reprezintă corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute

în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu

numai obţinerea unor declaraţii sincere, ci şi veridice.

Cu prilejul ascultării şi aprecierii declaraţiilor martorilor minori, organul de urmărire

penală trebuie să ţină cont de vârsta şi gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele

depinzând posibilităţile şi capacitatea de percepere şi înţelegere a faptelor şi fenomenelor la care

au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinaţia lor spre fantezie, concretizată în tendinţa de a

exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute şi memorate.

Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ascultării, aceasta trebuie să fie

stabilită în raport cu particularităţile fiecărei cauze în care apar minori.

23

BIBLIOGRAFIE

Aioaniţoaie C., Butoi T., în colectiv – Tactica criminalistică, Bucureşti, M. I., S.E.C., 1989

Aioaniţoaie C-tin, Bercheşan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin, Sandu I.

E., Stancu Em. – Tratat Practic de criminalistică, ediţia II, Editura Carpaţi, Craiova, 1992

Bogdan T. – Curs introductiv de psihologie judiciară, Litografia şi tipografia

învăţământului, Bucureşti, 1952

Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, 1973

Bogdan T., Santea I., Drăgan – Coman R. – Comportamentul uman în procesul judiciar,

Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983

Cârjan L. – Criminalistica şi ştiinţe de contact, Editura MAI, Bucureşti 2006

Ciopraga A. – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979

Dan N., Anghelescu I., Constantin I. R., Constantinescu M., Grigorescu I., Sandu D., Sima

I. – Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

Dragomirescu V., Hanganu O., Prelipceanu D. – Expertiza medico – legală psihiatrică,

Editura Medicală, Bucureşti, 1990

Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

Mircea I. – Criminalistica, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994

Mircea I. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

Rădulescu S. M., Banciu D. – Întroducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura

Medicală, Bucureşti, 1990

Revista Română de Drept nr. 9/1970

Roşca A. – Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

Stancu E. – Criminalistica, vol. II, Editura Aetani, Bucureşti, 1995

Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2004

Suciu C. – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

Turianu C. – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Editura

Continent XX, Bucureşti, 1995