Date post: | 22-Jan-2018 |
Category: |
Spiritual |
Upload: | silvia-sofineti |
View: | 381 times |
Download: | 1 times |
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 53 / 2017
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
Cuprins
Editorial: (Contra)servicii literare/ pag. 1 Magda Ursache: Lovituri de stânga/ pag. 2 Sandu Tudor: Poeme creștine/ pag. 4 Maria Toacă: Melancolice bucurii…/ pag. 5 Lucian Mănăilescu: Poeme/ pag. 7 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 8 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 11 Fapte culturale: „Alecsandriada”/ pag. 14 Daniela Toma: Poeme/ pag. 15 Mihaela Malea Stroe: O zi la New York/ pag. 16 Adrian Botez: Supremul paradox/ pag.18 Florin Costinescu: Finaluri de sonete/ pag. 18 Ion Cristofor: Interviu cu Doina Onica/ pag. 19 Mihai Cimpoi: Radu Cărneci. Eros, Logos, Ontos/ pag 21 Ion Roșioru: Traduceri din literatura universală/ pag. 24 Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag.26 Virgil Diaconu: Muntele/ pag. 28 Ovidiu Bufnilă: Imaginea celuilalt și deconstrucția autorității/ pag. 29 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 30 Petrache Plpeanu: Sonete/ pag. 31 Iulian Moreanu: Lecturi obligatorii/ pag. 32 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag 35 Nina Elena Plopeanu: Băiatul și tocul de vioară/ pag. 35 Leon Iosif Grapini: Nuntă pe uliță/ pag.37 Cristina Ștefan: Poem/ pag. 38 Ionel Popa: Neamul Șoimăreștilor/ pag. 38 Vasile Ghica: În ghearele râsului/ pag. 43 Florentin Popescu: Ajutoare europene/ pag. 44 Marian Ruscu: Secunda rănită/ pag. 47 Maria Calleya: Poeme/ pag. 47 Marin Moscu: Poeme/ pag. 49 Tudor Cicu: Prozopoeme/ pag. 51 Valeria Manta Tăicuțu: Poeme/ pag. 52 Mioara Băluță: Poeme/ pag. 53 Sorin Călin: Metamorfoză/ pag. 54 Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 55), Mihaela Meravei (pag. 58), Ionel Popa (pag. 59), Valentina Becart (pag. 61), Güner Akmolla (pag.63), Valeria Manta Tăicuțu (64), Stan Brebenel (pag. 66), Silvia Ioana Sofineti (pag. 67) Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.68 Valentin Tufan: Poeme/ pag. 70 Reviste literare/ pag. 71
TELEFOANE:
0765-797.097 0726-106.582
e-mail :
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele
publicate
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
1
(Contra)servicii literare
Maniheismul antic împărțea tranșant toate cele
ale lumii muritoare (și, uneori, nemuritoare) între bine și
rău, fără cale de mijloc. Dar cum ar fi putut mintea mai
mult sau mai puțin luminată a purtătorilor de arme,
unelte și condei să accepte, de pildă, că soarele e bun
fiindcă îi ține pe toți în viață, dar să ignore că același
soare pârjolește holdele, aduce seceta și ucide? Sau cum
să accepte că apa e rea, fiindcă vine duium și înghite și
recolte, și case, și vite, și tot ce stă sub soare ori nori,
dar să treacă sub tăcere că este vorba despre un
principiu vital, în absența căruia nimic nu trăiește mai
mult de două-trei zile?
Lecția anticilor a fost corectată pe parcurs și
nuanțată. A apărut aurita cale de mijloc, cea gri, între
alb și negru. Nici elementele lumii noastre și ale
universului întreg, nici noi înșine nu suntem buni în
totalitate sau răi în totalitate. Și/și a obținut de mult
victoria decisivă asupra lui sau/sau. Cu toate acestea, în
țara noastră postdecembristă și, mai cu seamă, în țara
noastră literară, principiile maniheiste sunt la mare preț.
Se face o distincție clară între scriitorii care au colaborat
cu regimul și cei care n-au colaborat, n-au scris, n-au
publicat. Primii sunt răi, ceilalți sunt buni, merită
osanale, premii, traduceri, burse, indemnizații de merit
etc., adică ceea ce au avut colaboraționiștii. Noua
ierarhie literară ar trebui suspectată, însă, de confuzie și
rea-credință, atâta vreme cât amestecă dinadins criteriile
de departajare. Când stabilim valoarea unui scriitor,
luăm în calcul biografia, caracterul și opera, sau numai
opera? Îi punem în aceeași oală pe Mihai Beniuc și pe
D. R. Popescu? Păi unul n-avea talent deloc, iar celălalt
avea - și are – cu carul. Atunci nu cumva îi aducem la
același nivel din motive extraliterare, reabilitându-i,
totuși, printre alții, pe Dan Deșliu și pe Nina Cassian,
care și-au albit după revoluție (sau ce-o fi fost ea) CV-
ul, prostind o lume întreagă? Între „Nică fără frică” și
„Rezervația de pelicani” ori „Vânătoarea regală” este o
distanță ca de la cer la pământ, criteriul de apreciere a
distanței fiind opera, nu viața dedicată conducătorului
iubit și mărețelor lui realizări.
Mai nou, îi adunăm printre cei răi cu desăvârșire
și pe scriitorii trecuți prin temnițele comuniste. Fiindcă
erau fără vină (și V. Voiculescu, și Radu Gyr, și Valeriu
Gafencu, și…), un pseudoistoric, pe numele lui,
Alexandru Florian, le înfige o etichetă falsă-n operă și-n
biografie și-i aruncă printre legionarii-naționaliștii-
misticii-criminalii neamului; prin lege, sunt scoși din
manuale, din librării, din memoria și așa selectivă și
precară a așa-zisei noastre elite culturale, dar și, mai
ales, din cea a consumatorilor de hamburgeri, bere și
manele. „A fost legionar, nu-l citesc” – se mai
sclifosește câte-o talkshowistă, chit că ea oricum nu
citește nimic și, deși poartă ie cu altiță peste ruptăciunile
de blugi „de firmă”, că e în trend, nu prea știe de ce-o
poartă. Maestrul Florian interzicea portul popular pentru
că ar fi incorect politic într-o Europă fără mofturi, în
care „ori vorbește cum ți-e vorba, ori te poartă cum ți-e
portul”, adică respectul față de neam, tradiție și specific
național e, uite-așa, frunză verde-n vânt (pardon, voiam
să zic „nimic toată”, că frunza verde e interzisă, duce cu
gândul la legionari, în gândirea profundă a aceluiași
„istoric” pus, din păcate, să comită legi și abuzuri în
numele lui political correctness). Bun: „Ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane” merge sub preșul unde i-am
înghesuit pe „legionari” cu tot cu operele lor (printre ei,
Mircea Vulcănescu – nevinovat, Petre Țuțea –
nevinovat, Mircea Eliade – nevinovat și atâția alții în
aceeași situație), dar acceptăm ca foști securiști,
torționari, cântăreți ai epocii (a fost altceva, de exemplu,
un Adrian Păunescu?) să se bucure în pace de funcțiile
lor, de editurile lor, de viluțele/ mașinile/ moșiile lor, de
tipărirea/ traducerea/ promovarea operelor complete,
revizuite și adăugite, cu note biografice care au strașnic
miros de „Ace”-înălbitor universal, precum și de pensii
nesimțite, urmând ca, la trecerea spre judecata de apoi,
să aibă parte inclusiv de înmormântare cu onoruri
militare, pentru servicii (le-aș zice „contraservicii”)
aduse patriei. Mor neștiuți de nimeni atâția scriitori
care-ar fi meritat să intre în istoriile noastre literare (nu
numai în cele de azi pe mâine) și noi lăsăm ca locul din
care i-am izgonit să fie ocupat de nulități, chipurile, fără
dosar pătat în arhivele de la „securițica” (cuvânt
împrumutat de la Magda Ursache).
E greu să umbli cu cioara vopsită în literatură și
să-i amesteci pe cei albi cu cei negri, pe cei buni cu cei
nebuni, pe disidenți cu purtătorii de carnet roșu, fără să
te bazezi pe ceva. Ierarhiile ar trebui să aibă criterii
valabile pentru toți. Ori luăm în calcul numai „dosarul”
și atunci, da, avem buni și răi, ori luăm în calcul numai
opera și atunci, da, „Nică fără frică” pierde, „furnalele
din Reșița-l slăvesc pe Stalin” și mărul de lângă drum și
fără gard, pe deasupra, merg la coșul de gunoi, acolo
unde n-ar trebui să fie nici „Frații Jderi” și nici alte și
alte capodopere scoase din manuale, de pe piață și din
viață.
Valeria M.T.
EDITORIAL
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
2
Magda URSACHE
Lovituri de stânga
Directorul Institutului „Elie Wiesel” duce de ani
mulţi, cam doisprezece, o campanie împotriva martirilor
şi eroilor neamului românesc. Aş zice chiar că e vorba
despre o campanie a urii, a intoleranţei, dacă bate război
cu sfinţii care şi-au căpătat prin chin, în puşcăriile
dejisto-paukeriste, libertatea interioară.
Românul Valeriu Gafencu a murit din iubire de
semen: evreul Wurmbrand, pe care l-a salvat de la
moarte cu preţul vieţii sale. Mircea Vulcănescu a murit
tot din iubire de semen: l-a salvat de la moarte pe un
tânăr bolnav, nu importă din ce etnie. Aşadar, domnul
Alexandru Florian ar scoate, rând pe rând, din ceruri,
un martir, un erou, faptă destul de anevoioasă de vreme
ce sunt mulţi martiri şi eroi acolo, sus.
Ce-i pasă domnului Alexandru Florian că acad.
Nicolae Breban a propus ca savantul Mircea Vulcănescu
să fie numit membru postum al Academiei? Ce-i pasă că
Petre Ţuţea, patriot absolut, a fost reabilitat de justiţie?
La fel Nichifor Crainic, acuzat şi de hitlerism, şi de
fascism, condamnat la „detenţie grea pe viaţă”, din nou
membru al Academiei, după câte ştiu, sau ar trebui să
fie. Şi de ce bagă atâta zâzanie între români şi evrei
domnul Florian? Dacă şi torţionarii Părintelui Arsenie
Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian
nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii
închisorilor?
O stradă din Mangalia nu poate fi numită Vintilă
Horia, nici o şcoală din Segarcea, pentru că se opune
domnul Florian; un liceu din Bucureşti nu poate fi numit
Mircea Vulcănescu pentru că se opune domnul Florian;
o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr,
legionarul care a înfiinţat Teatrul Evreiesc Baraşeum,
condamnat la moarte pentru un poem anticomunist,
pentru că se opune domnul Florian.
În 10 iunie, domnul Florian nu s-a dus la
Mănăstirea Petru Vodă, unde fusese invitat de stareţul
Hariton Negrea, la pomenirea de 4 ani a arhimandritului
Justin Pârvu. N-avea grija schitului, de vreme ce
prioritatea sa era harta interdicţiilor, care trebuia
completată. Şi cum să se ducă, dacă acolo se află crucea
lui Radu Gyr (m. 1975) şi a Florei Gyr (m. 1984)?
Motivul refuzului a fost agenda încărcată. Domnul
Florian era ocupat să mai propună demolarea unei
statui, a unui bust, îndepărtarea unor plăci memoriale,
montate cu atâta greutate de Ion Lazu, să declare
inoportun numele unei şcoli, să interzică vânzarea unor
tricouri, cu chipul lui Petre Ţuţea, conform nefericitei
legi 217. Teologul Radu Preda, directorul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului, a fost contestat pentru atitudine incorect
politică în problema legii liberticide din 2015. Cât pe ce
să-şi piardă postul. Mai precaut, istoricul Adrian
Cioroianu a susţinut - pe numărate? - că au fost mult
mai mulţi evrei contra comunismului decît cei pro
Stalin. Mă rog. I-am căutat cu lumânarea pe diriguitorii
culturnici de etnie română, din vremi proletcultiste.
Cine mai urmează de pus pe lista neagră? Cumva
membrii grupării „Rugul aprins”, Daniil Sandu Tudor,
Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Andrei Scrima, Al.
Mironescu, Barbu Slătineanu, Bartolomeu Anania...
Doar în lucrarea de tinereţe marxistă, Cunoaşterea
ştiinţifică şi apusul Zeilor, apărută la Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică în 1975, în colecţia „Ştiinţa pentru
toţi”, pleda pentru „făurirea unei civilizaţii ateiste”,
având ca puncte de sprijin ciocul lui Lenin şi mustaţa lui
Stalin. Sau nu-i lucrarea lui? Din CV a dispărut! Zice
Andrei Pleşu în Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas,
2017, şi-l aprob: „Despre un asemenea subiect
(existenţa lui Dumnezeu, nota mea Magda Ursache) nu
te grăbeşti să te pronunţi „materialist dialectic” decât
dacă eşti, pardon, bou”.
Stareţul îi oferise 15 minute să-şi explice poziţia,
în faţa miilor de pelerini. Într-un comunicat lansat cu
câteva zile în urmă, domnul Florian spusese că marele
duhovnic, ctitorul mănăstirii, „a contribuit la
respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului
ca politică de stat”, plus alte grozăvenii ca „apologia
legionarismului” şi „negarea Holocaustului”. Încremenit
în aceste acuze grave, domnul Florian a refuzat dialogul.
Să-l ierte „băsearica”!
Institutul guvernamental „Elie Wiesel” s-a
constituit într-un soi de Tribunal al Poporului ilegitim.
Sau, poate, trebuie create tensiuni etnice, condiţii
anume, ca românii, numiţi cu atâta zel xenofobi, să fie
împinşi la atitudini antisemite, datorită unor declaraţii
iresponsabile venite dinspre directorul INSHR - „EW”.
Numit de premier (atunci, Ponta), tot premierul l-ar
putea demite pe domnul Florian, motive fiind cu
prisosinţă.
S-ar încheia cu aceste sesizări trimise ultimativ la
ministerul de Interne şi de acolo la Primării şi la
Prefecturi, ca să mai cadă un bust (al mitropolitului
Visarion Puiu, de la Mănăstirea Putna), o statuie, cum
am aflat dintr-o emisiune curată a lui Octavian Hoandră,
om normal în anormalitatea actuală; s-ar încheia
vânătoarea de oameni mari, genii ca Vintilă Horia ori
Mircea Vulcănescu. Care o fi planul de ţară culturală al
domnului Florian? O să ceară modificarea art. 33 din
Constituţie, punctul a : „Accesul la cultură este garantat
în condiţiile legii”? Eu aş adăuga acolo şi accesul la
istorie.
În Cornova, peste Prut, s-a acordat savantului
Vulcănescu titlul de cetăţean de onoare, participant în
Basarabia, alături de Anton Golopenţia, Iosif Berman şi
Henri Stahl, la o anchetă sociologică. Dincoace de Prut,
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
3
primarul Băluţă de la Sectorul 4 a decis, la reclamaţia
domnului Florian, să se schimbe denumirea Liceului
Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, înfiinţat în 1992, în
„Traian Popovici”. O să ceară şi dărâmarea bustului
„criminalului de război”, de o corectitudine exemplară
ca secretar al Direcţiei Vămilor şi Datoriei Publice, din
curtea liceului, sculptură datorată Valentinei Boştină?
Oare ştie acest Băluţă că Măriuca Vulcănescu a fost
arestată la 19 ani şi trimisă în lagăr pentru vina de a fi
doar fiica martirului? O să i se ceară iertare pentru
această cedare la pretenţiile domnului Florian? Mă
îndoiesc. De precizat că Primăria Sectorului 2 a rezistat:
bustul lui Mircea Vulcănescu a rămas la locul său de
drept. Doar nu ne aflăm sub regim represiv, ca pe
vremea gubernizării României de Armata Roşie.
Cred că Domnul Florian nu-l place nici pe
Steinhardt, salvat în închisoare de la boală şi de la
moarte tot prin iubirea semenilor: având o gravă
problemă gastro-intestinală, colegii de carceră renunţau,
pentru el, la fărâma lor de pâine. De ce nu-l agreează
domnul Florian pe monahul de la Rohia? Presupun că
n-o fi antisemit! Cumva pentru că l-a numit pe Valeriu
Gafencu „Sfântul închisorilor”? INSHR - „EW” a
solicitat, cum se ştie, retragerea titlului de cetăţean de
onoare. Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a contestat
solicitarea domnului Florian. „IGO” versus „Wiesel”,
cîştigător „Wiesel”. A produs „Sfântul închisorilor”
crime contra evreilor, dezordine publică, devastări de
bunuri evree? Nimic din toate astea. Acuzele nu sunt
dovedite, nefiind nici măcar scrise în dosarul
condamnării. Închis, Valeriu Gafencu s-a comportat ca
un martir, a închis ochii ca un martir. La fel, Mircea
Vulcănescu. Din lotul lui au făcut parte: Mircea
Cancicov, liberal, ministrul Economiei Naţionale, mort
la Aiud de Crăciunul lui ’59 şi Ion Arbore, mort tot de
Crăciun, la Văcăreşti, în ’54, italienistul Alexandru
Marcu, în ministerul Propagandei al guvernului
Antonescu, mort la Văcăreşti în ’55, Gheron Netta,
ministru de Finaţe, mort la Aiud în ’55, general Grigore
Georgescu, ministru al Lucrărilor Publice sub
Antonescu, mort la Sighet în ’52, general de corp de
armată, Ion Sichitiu, ministru al Agriculturii şi al
Domeniilor, mort la Aiud, în ’52. Generalul Const.St.
Costache, subsecretar de stat la Ministerul Apărării
Naţionale, a avut noroc: a murit la proces, în februarie
1948. Elita dreptului a pledat gratis pentru arestaţi. A
intrat şi ea în puşcării.
Nu-i greu de constatat că fanatismul proletcult s-a
reşapat ca un cauciuc; vechiul injust a devenit cenzură
corect politică, iar miliţia gândirii nu iartă. Cine nu-i cu
noi e... „căpitan” (vocabula lui V. Tismăneanu despre
Mircea Platon), fundamentalist, legionaroid. Acuza de
antisemitism feroce e veche, de la Gherea cetire, care îi
scria lui Korolenko,în 1912: „Întreaga intelectualitate
română, cu excepţia lui P. Carp, al (sic) răposatului
Caragiale şi a încă doi-trei oameni mai puţin mari - toţi
au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit
antisemit.” Afirmaţia asta l-o fi făcut pe Zigu Ornea să
lupte pentru readucerea bustului Gherea în scuarul de
unde fusese dat jos, la ’89?
Tactica şi tonul „Scânteii” lui Brucan s-au
recuperat, iar discrepanţele de opinie primesc invective
în maniera vechilor „gloabe bolşevico-sioniste”, cum le
numeşte Goma în cartea-interviu cu Flori Bălănescu.
Spre exemplificare, îl citez pe tov. Leonte Răutu,
vituperând la Consfătuirea cu secretarii cu propaganda
ai comitetelor regionale de partid, din ’53, februarie 21,
contra istoricului Daicoviciu: „E un om despre care
toată lumea ştie că a umblat cu diagonală şi că e şi acum
un element naţionalist”. Tot din motive de diagonală a
fost interzis şi Ion Barbu, a cărui moarte nici n-a fost
anunţată de presa literară.
A fi „element naţionalist” e acuză grea şi-n zilele
noastre. Se recomandă să fie puşi la zid (index) toţi
suspecţii de naţionalism, morţi şi vii. Avem câţiva
poliţişti politici (unii, cu blog) care-i urmăresc pe
adversarii de idei ca la rugby, îi talonează până le iese
din cap atitudinea politic-incorectă. Patriotismul, ca
datorie, ca obligaţie, ca stare normală faţă de ţara ta, e
condamnabil. După perfect-socialist, trebuie să fii
perfect-occidentat, perfect-americanizat, perfect-
globalist, perfect-corect politic.
Dacă scrii pe o temă „inactuală”, „obosită”,
„expirată” ca românitatea, poţi fi acuzat că gândeşti
primitiv ori că te afli la limita antisemitismului; devii
„element potenţial-periculos”.
„Are dreptate Ion Coja. Să fii adversar al iudeo-
bolşevicilor nu înseamnă să fii antisemit, ci
anticomunist, s-a revoltat Petru Ursache. Aşa cum noi le
cerem iertare evreilor pentru crimele, suferinţele
provocate lor, şi ei trebuie s-o facă”.
Chiar la moartea lui Adrian Păunescu, Andrei
Cornea a aflat prilejul să-l atace pentru ceauşism pe cel
abia dispărut, când, în propria-i familie, s-a practicat
stalinismul barbar, care-i trimitea în temniţe pe
naţionalişti sau presupus naţionalişti, predilect unionişti,
ca „unelte contra ordinii sociale”. În revista „22”, bustul
poetului a fost etichetat unul dintre „monumentele
infamiei”, iar Vladimir Tismăneanu a vorbit de
fascismul lui Adrian Păunescu. Fapt demonstrat? Cum?
O fi fascist poemul Basarabia pe cruce?
Ideea „recrudescenţei” (termenul lui Ion Iliescu,
preşedintele intervievat de V. Tismăneanu într-o carte
de format gros) fenomenelor fasciste ori legionare, de
combătut cu bâtele minerilor, a prins teren. „Delirul
naţionalist” e boală gravă, de eradicat, pentru
globalizatorii care spun adio diferenţei dintre neamuri.
Scrie raportorul prim al procesului comunismului, în
Fantasmele salvării (1998), că regimul comunist nu mai
poate fi resuscitat. O fi mort? O fi, dar
internaţionalismul proletar, de unde provine ideea
„naţiunii universale”, nu moare aşa de uşor, nici
homozaurii, cum le spune un pamfletar redutabil, Marin
Ifrim. Direcţia pe care o dă politologul este că acum
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
4
trebuie luptat cu etnocentrismul (evreii - cinste lor - nu
sunt etnocentrici?), cu legionarii, cu antisemiţii. Mai
corect, cu cei declaraţi astfel.
Vă amintesc că, după arestarea lui Max
Goldstein, care pusese o bombă în Senat, au murit
atunci ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, un senator
şi un episcop greco-catolic; ministrul de Interne, Const.
Argetoianu (ţintă şi el al unui atac eşuat, în tren) a
susţinut ritos că în România s-a terminat cu
comunismul. Va sfârşi într-o puşcărie a regimului
comunist şi va fi zvârlit la groapa comună.
Cum stau lucrurile, „comunismu’ n-o muritu,
doar un pic s-o hodinitu”. Eu însămi am fost supusă
unor lovituri de stânga. Voi reveni.
Sandu TUDOR (Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)
Pentru marea noapte a Fecioarei
Bucură-te Seară a dorului deplin.
Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă
înargintatu-ţi chip de răsură sfântă,
înflorit cu cearcăn de inel virgin.
Moartă-i frumuseţea florilor de lut,
De rugină faţa podoabelor lumeşti.
Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,
De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput
Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,
Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,
Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat
Aşteptând doritul basm ce va să fie.
Peste seara minţii pecetia Ta,
Limpede, unică şi covârşitoare,
îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,
în logodnă-albastră de stea-logostea.
Mână-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,
Prin veacul viclean şi de împietrire,
La sorocul vieţii, un orb de uimire,
Să ating în praguri biblicul Amin.
Anahoretă
Mă închid ca floarea peste noapte
Sub petala gândului greu.
Mă îmbăt în lăuntrice şoapte
Din mirul Dumnezeului meu.
Bob de rouă, rugăciunea în mine,
Joacă uimitoarea luminare:
Mic sicriu cu oglinzile depline,
Mă repetă în larg de-alinare.
N-am nimic din păgânul Narcis
În tăgada ce o ţin pentru Rest.
Cu nădejdea învierii din vis
Din smerenii vieţuiesc fără gest.
Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn
De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme
greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.
Suire lăuntrică
Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
5
Maria TOACĂ
(Cernăuți)
Melancolice bucurii, luminate de aura
Teilor Eminescieni
Rezistând la o coadă relativ scurtă pentru cei
care fac zilnic un du-te - vino prin vama din Siret, am
ieșit într-un sfârșit la drumulețul ce ducea spre Botoșani.
”Slavuta”, mica mașină condusă de Vasile Bâcu,
președintele Societății ”Mihai Eminescu”, ofta greu și
scârțâia din toate încheieturile, purtându-și anevoie
bătrânețile. Nouă, celor din spatele versatului ”șofer”,
puțin ne păsa de chinurile mașinii. Eram copleșiți încă
de emoțiile momentelor eminesciene trăite la Cernăuți –
la bustul Poetului din curtea Casei lui Aron Pumnul, la
statuia chipului său tânăr de Luceafăr din centrul
orașului, în universul cărților de la Biblioteca regională
”Myhailo Ivasiuk”… Și mai aveam o grijă mare: cum
va ajunge la Botoșani cel mai important invitat al
doamnei Elena Condrei... Or, pornisem la drum mai
mult de dragul lansării volumului ”Arheul eminescian la
Cernăuți” (interviuri ale scriitoarei Elena Condrei cu
membrul de onoare al Academiei Române, Vasile
Tărâțeanu), dar și pentru olaudatio scriitorului Mircea
Lutic, laureatul premiului ”Teiul de Aur” din acest an,
la secțiunea publicistică. Desigur, și ceilalți invitați –
poetul și redactorul-șef al Gazetei de Herța, Vasile
Bâcu, soția sa Ancuța, profesoară de română de la
Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți (de curând, după
numeroase demersuri, poartă numele domnitorului
Alexandru cel Bun), și subsemnata – aveam câte o
misiune aparte la viabila sărbătoare a Teilor
Eminescieni, inițiată și desfășurată pe parcursul deja a
șaisprezece ani de directoarea editurii Geea, numită și
Doamna Teilor, Elena Condrei.
Dereglarea în cele puse la cale s-a ivit cu câteva
minute înainte de plecare, când un invitat la
manifestarea din Cernăuți, oaspetele din București,
profesorul eminescolog Dumitru Copilu-Copilin și-a
exprimat dorința de a porni cu noi la Botoșani. Fire
generoasă și ingenioasă, Vasile Tărâțeanu imediat i-a
cedat locul în mașină, liniștindu-ne că va trece pe jos
prin vamă, iar de acolo va prinde vreun mijloc de
transport spre Botoșani. La urma urmei, calea nu-i atât
de lungă, ca să nu ajungă până a doua zi la lansarea
cărții sale și îndeplinirea celorlalte datorii în care era
angajat.
Ora fiind târzie, din când în când apărea doar
câte o căruță pe drum pustiu. Însoțiți de-un fir de lumină
ce se subția sub geana apusului, am poposit la hotelul
Rapsodia cu regretul că trebuia să amânăm pentru a
doua zi dimineață plimbarea prin parcul din apropiere,
pe aleile principale unde se găsesc busturile celor mai
renumiţi oameni de cultură botoşăneni, în cel mai de
seamă loc aflându-se bustul lui Mihai Eminescu. Dacă
la Iaşi, în parcul Copou, este un singur tei, păstrat ca
ochii din cap de îndrăgostiţii de lirica eminesciană, în
grădina publică din oraşul înscris în biografia Poetului
ca locul de naştere şi de botez sunt nenumăraţi aceşti
arbori meliferi, cu frunze în formă de inimă. Ei l-au
primit la umbra lor şi i-au alinat durerile în ultima parte
a vieţii sale pline de suferinţe.
(MIRCEA LUTIC la „Teiul de aur”)
Cu gândul la frumoasa dimineață ce ne așteaptă
și la căldura îmbrățișărilor frățești ale prietenilor din
Constelația Teilor Eminescieni, întâlniți în fața și pe
holul hotelului, noaptea a trecut cât o clipire de vis. În
zorii următoarei zile, după micul dejun, l-am văzut în
carne și oase pe fratele nostru, cum îi place lui însuși să
se adreseze prietenilor, Vasile Tărâțeanu, lăsat seara
trecută pe deluțul ce urcă spre Siret. Stătea într-un
fotoliu de la intrarea în sala ”Mihai Eminescu”, ținând
în brațe, admirând, volumul care avea să inaugureze
ediția XVI-a Premiilor Eminescu – pentru Literatură,
Arte vizuale, Colecții și Colecționari Teiul de Aur și
Teiul de Argint. Printre altele, aventura sa cu drumul i-a
”dăruit” o înnoptare la Dumbrăveni (comună din
apropierea Sucevei), unde, în calitatea-i de cetățean de
onoare, întotdeauna este binevenit.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
6
Binevenită, excelent primită a fost și cartea
apărută la lumina zilei grație a doi lucrători și slujitori în
universul eminescian – Elena Condrei, autoarea
întrebărilor și responsabilă de editarea volumului,
Vasile Tărâțeanu, intervievatul care a adunat picătură cu
picătură tot ce se referă la destinul tragic al Bucovinei,
la urmele și permanențele lui Eminescu în Cernăuți.
”N-am făcut decât să iau puținul din travaliul
înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o
perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți,
tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă
se mai poate, căci lumea românească este în mare
suferință de coloană vertebrală”, a răbufnit după
frumoasele aprecieri autorul răspunsurilor din această
carte.
Introduși în solemnitatea atmosferei de vocea
elegantă a dlui Traian Apetrei, directorul Teatrului
”Mihai Eminescu” din Botoșani, s-a simțit aievea
transferul de energie de la Poetul omagiat către cei aleși
să poarte medaliile sau care urmau să fie încununați cu
Teiul de Aur și Teiul de Argint. Nu știu cum s-a
procedat mai înainte, dar din cele trei ediții la care am
asistat, pentru prima dată am sesizat ca prezentarea unei
cărți să dureze mai mult decât ceremonia înmânării
premiilor. Prietena noastră din Suceava, scriitoarea
Doina Cernica, unica mesageră a sudului Bucovinei, a
venit cu impresii proaspete după o noapte albă de
lectură asupra volumului ”Arheul eminescian la
Cernăuți”, dar și cu sentimentele de o viață pentru
durerile nordul înstrăinat. A menționat că, după Grigore
Vieru, Vasile Tărâțeanu este cel mai cunoscut poet din
România de dincolo de graniță, că se poate să fii
luptător o zi, un an-doi, dar e greu să rămâi luptător
toată viața. Referitor la carte, a relevat că este o privire
asupra istoriei orașului Cernăuți, care a fost capitala
istorică a Bucovinei, că apropie orașul din documentele
istoricilor de cititorii îndrăgostiți deopotrivă de
Eminescu și Cernăuți și, totodată, este marcată de
implicarea lui V. Tărâțeanu în istoria prezentă a
Cernăuțiului. Atât întrebările publicistei Elena Condrei,
cât și răspunsurile intervievatului sunt o reîntoarcere în
memorie, cimentând o conversație între două
personalități care cunosc multe, gândesc și aspiră în
aceeași dimensiune a idealurilor naționale, pentru care
Eminescu înseamnă păstrarea identității, suportul
sufletesc al românilor din nordul Bucovinei și
Basarabia. Plus la acestea, cartea oferă un florilegiu al
celor mai bune și frumoase creații ale poeților
cernăuțeni, consacrate lui Eminescu. Doina a mărturisit
că, chiar după o lectură telegrafică, acest volum
onorează instituția Elenei Condrei și este cartea ei de
suflet din respectiva colecție. ”Totuși, nu ca un reproș,
am o mâhnire că în această carte atât de frumoasă, atât
de tragică, lipsește respirația sudului Bucovinei. Am
crezut că respirația solidară a sudului va trece măcar
cu numele lui Mircea Motrici, al lui Ion Beldeanu…
Înseamnă că sudul Bucovinei rămâne dator
nordului…”.
Deși numai ce apăruse de sub teascurile
tipografiei, în sală se afla primul cititor – cel mai
sensibil, mai competent, mai exigent – Mircea Lutic,
poet, traducător, publicist, marcant om de cultură. Mai
mult decât toate l-a impresionat titlul: ”Consider că un
asemenea titlu, care-i o trimitere la izvoarele
românismului în Bucovina, poate fi hărăzit, dăruit, o
singură dată în viață”. În postura-i de redactor și
cunoscător al trecutului, Mircea Lutic a menționat că
autorii au cuprins de la rădăcini până în prezent istoria
Bucovinei, marcată de Eminescu, fără a omite vreun
moment important. Revenind la condiția comunității
românești din Cernăuți și-a exprimat marea mâhnire că
Bucureștiul ne consideră oameni ai diasporei, deși trăim
de veacuri pe pământul dat de Dumnezeu. ”Am fost
lipsiți de teritoriu, dar nu și de inimă. E o mare tragedie
istorică pe care o simțim până în prezent, numai prin
Eminescu putem să ne tămăduim rănile. Faceți tot
posibilul ca această carte să apară într-un tiraj mai
mare, să ajungă în casa fiecărui bucovinean…”.
În cuvântul de răspuns, dna Elena Condrei a
promis că va suplimenta tirajul inițial de 250 exemplare,
cu sau fără sprijin din afară. Și o credem, căci mult timp
doar familia ei a sprijinit proiectul Teilor, de câțiva ani
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
7
având ca parteneri Primăria și Consiliul Municipal
Botoșani.
Nu găsesc cuvinte mai potrivite de a reveni la
invitații și premianții din acest an, decât cele rostite de
Mircea Lutic: ”E prima, dubla, tripla, multipla oră,
când de ani de zile, în diferite împrejurări, ne întâlnim
pentru Eminescu. Ne întâlnim cu oameni dragi
sufletului nostru. Pe mulți îi văd aici prima dată, dar
i-am cunoscut din lecturi. Toți cei prezenți sunt oameni
ai logosului artistic, ai artelor, de o mare elevație
culturală. În asemenea mediu distinct te simți mai mult
decât om, te simți, probabil, undeva în acea sferă a
fericirii eterne, care îi așteaptă pe cei aleși”.
Într-adevăr, doar în sferele celeste poți să te simți alături
de laureatul ”Teiului de Aur”, renumit în lumea
întreagă, compozitorul Eugen Doga și tinerii balerini
Tatiana și Nicolai Nazarchevici din Chișinău, care au
dansat un fragment din spectacolul ”Luceafărul”, pe
muzica vestitului lor concitadin. Dansul lor l-a făcut pe
pictorul Aurelian Antal să le dăruiască două dintre cele
mai dragi lucrări ale sale, care au împodobit sala. Pe
tărâmuri de baladă ne-a purtat medaliatul cu ”Teiul de
Argint”, tânărul interpret Ilie Caraș, născut în comuna
Ropcea din ținutul Cernăuțiului. E atașat de Botoșani
prin absolvirea Liceului de Arte din municipiu, după
care și-a definitivat studiile la Universitatea de Arte
”George Enescu” din Iași. Prin dorul de neamuri,
costumul popular de pe Valea Siretului, tezaurul
folcloric, este legat de vatra natală.
O figură olimpiană în eminescologie, Nicolae
Georgescu, București, a fost onorat cu ”Teiul de Aur” la
secțiunea literatură, fiind susținut de alți doi colegi de
elită – Theodor Codreanu și Lucia Olaru Nenati. În
grădina artelor vizuale, de data aceasta ramura ”Teiului
de Aur” a înflorit pentru prof. universitar, dr. Atena-
Elena Simionescu, purtătoarea unor prestigioase titluri
științifice, a extrem de numeroase premii și distincții
primite la expoziții personale din țară și străinătate. De
”Argint” s-a bucurat pictorul botoșenean, Liviu
Șoptelea, recunoscător familiei sale ”pentru că-l rabdă
și-i dă pace să facă ce-și dorește”.
Energia eminesciană atrage mari spirite,
pasionate de creație, în acest magnetism regăsindu-se și
lumea fascinantă a colecționarilor. În pleiada
colecționarilor de elită distinși cu ”Teiul de Aur” a fost
înscris numele episcopului Alexandriei și
Teleormanului, Galaction Stângă, membru fondator și,
în prezent, președinte de onoare al Asociației
Colecționarilor de Insigne din România. ”Teiul de
Argint” a îmbogățit colecția premiilor primite până
acum de Ivan Silviu Mihai, născut la Odobești, trăitor la
Focșani, care a molipsit-o și pe fiică de obsedanta sa
pasiune. Bine pregătit pentru meritata-i distincție, s-a
prezentat colecționarul de numismatică și filatelie,
Ludvic Schibinschi, un neostenit animator al vieții
culturale la Botoșani, mai ales în mediul tineretului. În
calitatea-i de creator al unor modele pentru generațiile
viitoare, ne-a dăruit surpriza de a-i asculta pe doi tineri,
Ștefan și Paula, participanți la Festivalul ”Seri
Melancolice Eminesciene”.
Doina cântată de Ilie Caraș ne-a amintit din nou
că venim de pe un pământ al pătimirilor și, oricât de
bine și frumos suntem de fiecare dată primiți la baștina
nașterii copilului Eminescu, întotdeauna ne întoarcem
cu drag și nestinsă dragoste la casa noastră, la Cernăuți
– locul nașterii Poetului și Luceafărului Eminescu.
Te iubesc…
Din materialul ăsta sintetic, teribil de rezistent,
se pot încropi poveşti nemuritoare
sau confetti de înlocuit fluturii
în primăverile în care eşti atât de frumoasă,
precum un vers de mătase scris de Dimov....
Şi ce singurătate, Dumnezeule,
să te pot privi şi acum, pe balansoarul din
veranda pustie, să ascult cum îţi leagănă
vântul lumina şi cum îţi înfloresc
culori prelungi printre gene!
Mai sunt şi altele, desigur: te poţi zidi
între aripi de păsări, poţi să uiţi,
sau poţi să închizi fereastra
şi să-ţi ascunzi faţa printre degetele
de la mâna stângă, atunci când te rog,
cu disperare: ucide-mă!
Joc cu spânzurătoare
Sub cerul de pânză roşie şi ovaţii
androizi de plastic se joacă de-a Patria,
inventează şuruburi care nu folosesc
la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului.
Printre umbrele lor se alunecă, printre ei
levitează Ane cu catedrale pe umeri,
cineva uită să plângă, altcineva
fluieră, altcineva sapă şanţuri în osul frunţii.
„Noi...” - spun ei - cu mâinile întinse a rugă.
În timp ce frânele tramvaielor scâncesc
bâjbâind după străzile unei geometri delirante,
drapelele flutură frenetic, cuvintele se aud într-o
limbă tot mai străină, o adolescentă
traversează Calea Lactee, de la ferestrele
unui bloc turn un om oarecare, mai orb ca Homer,
sătul să tot privească în gol,
improvizează o frânghie şi răbdător
începe să se legene, măsurând timpul
care i-a mai rămas de murit…
Lucian MĂNĂILESCU
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
8
Doina CERNICA
Povești de călătorie: Roata mare
„Cristos înaintea lui Pilat”, „Ecce Homo!”,
„Golgota”. Este aproape întuneric. Și ar fi cu totul
întuneric fără deschiderile din ziduri, mici cât niște
hublouri dreptunghiulare, spre cerul Ierusalimului, din
primele două, și fără orizontul său de luminozitate din
ultimul. Sunt uriașe, peste patru metri pe mai mult de
șase metri fiecare, iar scena Răstignirii chiar pe aproape
cinci metri pe mai mult de șapte. Spațiul de expunere
este pe măsură, dar, cu toate acestea, mulțimile care
asistă la atrocitățile comise împotriva Mântuitorului fac
un pas înapoi, sunt în jurul meu, absorbind aerul, până
când sunt gata să-mi pierd respirația. Vígh István își
împarte privirea între „Trilogia lui Crist” și ochii mei
obligați să se închidă măcar pentru o clipă de odihnă și
de detașare. Sunt copleșită, și pictorul muralist din el
este mulțumit. Poate și debrețeanul care a devenit după
anul 1996, bucuros să ofere iubitoarei de artă și ziaristei
de la Suceava această întâlnire unică, și, din păcate
pentru oraș și țară, repede trecătoare, cele trei trei
tablouri în ulei ale lui Munkácsy Mihály împreună, în
premieră mondială. Născut în Ucraina, cu începuturile
picturii legate de Arad, cu studii la academiile de artă
din Viena, München și Dusseldorf și cu Medalia de Aur
a Salonului de la Paris din 1870, Munkácsy Mihály este
un artist de mare valoare, cum o valoare este și clădirea
în stil neobaroc care o găzduiește, Muzeul Deri în
ansamblu, cu expozițiile sale permanente, istorice, de
artă și din domeniul științelor naturii, străjuit de statuile
lui Medgyessy Ferenc, distinse cu Marele Premiu al
Expoziției Universale de la Paris din 1937. Mai târziu
aveam să constat cu părere de rău că fotografia cu Vígh
István în stânga mea, și cu tovarășii mei de drum,
Constantin-Emil Ursu, directorul general al Muzeului
Bucovinei, și consilierul superior, Ianos Horvath, în
dreapta, cuprindea prea puțin din muzeu și statui,
trecătorul căruia îi încredițasem aparatul gândindu-se în
primul rând la noi. Încercând după aceea să repar răul
imaginii nesatisfăcătoare, la Marea Biserică Reformată
m-am tot depărtat, până am înțeles că trebuie să renunț,
pentru distanța de la care aș fi putut s-o prind în
întregime, aparatul meu declarându-se învins. Așa că
m-am întors și am urcat cele câteva trepte discrete care
duceau la un mic magazin de suveniruri, hotărâtă să o
păstrez doar în memorie și în ilustratele de nepublicat
din cauza inevitabilului drept de autor. Fără să bănuiesc
surpriza care mă aștepta prietenoasă în vitrina sa:
reproduceri, și cu „Nagytemplom”, Marea Biserică
Reformată, și cu „Reformatus Kollégium”, Colegiul
Reformat, chiar și cu „Líciumfa”, arbustul legendar al
calvinismului de la Debrețin (căreia, cu noi în față,
însuși pictorul i-a făcut o poză mai reușită), după lucrări
în ulei de Vígh István.
Vigh Istvan: Colegiul reformat
I-am mărturisit încântarea, fiindcă știu cât de
rar găsești acest gen de recunoaștere populară în vremea
și în așezarea ta, dar artistul a ridicat ușor din umeri: în
lunga sa viață a avut parte de toate. Inclusiv de bogata
personală (pe trei niveluri în turnul Clopotului Rákóczi)
din această Mare Biserică Reformată, monument istoric,
reconstruită pe două rânduri de ruine, ale unei biserici
catolice și ale unui locaș protestant, la începutul
secolului XIX, devenind simbol al orașului după
semnarea aici, de către Kossuth și guvernul revoluționar
maghiar, a Declarației de Independență a Ungariei. A
fost momentul deplin al sentimentului rădăcinilor prinse
în Debrețin pentru arborele-călător Vígh István, după o
viață pe drumuri.
La venire, am urmat o cale scrisă și desenată de
artist, când ajungeți la tabla indicatoare DEBRECEN la
5 km, la vreo 3 km veți trece peste un pod de cale ferată.
După o intersecție mai mare, veți trece pe lângă o
biserică de cărămidă roșie și la prima intersecție mare
o luați la dreapta. Pe str. Burgundia, urmăriți
semafoarele și veți ajunge în spatele Bisericii Mari. Eu
vă voi aștepta acolo la timpul potrivit. Am păstrat-o,
fără să o fi folosit, „navigatorul” mașinii ne-a condus și
ne-a depus fără greș în parcarea întâlnirii, plăcut
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
9
impresionată de grija pictorului, dar și de neuitarea
limbii române, după decenii petrecute în alte spații
lingvistice, lângă o a doua și apoi o treia soție
unguroaice. Nu am să vorbesc despre prima, româncă, o
profesoară de care mă leagă frumoase amintiri, ca și de
talentatele sale fiică și nepoată, dar nu pot să uit
dimineața în care ne-a însoțit la Clinica Dermatologică a
unui Centru de Sănătate ținând de Universitatea din
Debrețin, împodobită cu două, nesfârșite parcă (150 mp)
picturi murale, „Secetă” și „Sărbătoarea primăverii”,
adică, ne-a explicat, ceva ce vedea, copil fiind întins pe
pământul gol oglindit pe bolta cerească. Darul lui Vígh
István făcut personalului medical de aici pentru calitatea
tratamentului și căldura omenească de care a avut parte
în lunga perioadă de suferință de dinaintea stingerii din
viață soția sa, Dukász Anna, actriță care a dat strălucire
teatrului maghiar din România și cu care, în ipostaza de
scenograf, dar și ca autor de expoziții de pictură, a
realizat manifestări care le-au adus aplauze și cronici
elogioase pe multe meridiane ale lumii.
Vigh Istvan: Marea biserică reformată
În martie, la ceasurile Echinocțiului, vremea e
de cele mai multe ori nehotărâtă, deși gros îmbrăcată,
m-am zgribulit la vederea unei magnolii în floare din
piața Marii Biserici Reformate. Apoi am depășit-o,
sperând că mărțișorul pe care l-am lăsat într-una din
ramurile sale delicate o va păzi de cuțitul înghețurilor
târzii, și am luat-o spre Colegiul Reformat, cu ilustratele
în mână evantai pentru a găsi unghiurile din care Vígh
István îl prinsese în tablourile sale. Previzibil, am
renunțat, greșeam esențial, nu încăpeau în aceeași
uitătură, era ca și cum aveam ochii pe tâmple ca
păsările, ca păsăruicile brune cu cioculețul galben care
săreau cântând pe lângă mine de cum intram în grădina
din spate, ca să ajung în spațiul său de cazare. Cu o
istorie de aproape jumătate de mileniu, această școală
teologică reformată este celălalt pilon la vedere pe care
se sprijină faima Debreținului de leagăn al calvinismului
și deopotrivă temelia pe care s-a dezvoltat universitatea
de azi. Dar motivul pentru care i-am trecut pragul a fost
altul, cu toate că am vizitat atentă și interesată expoziția
de artă religioasă deschisă în muzeul de aici: locul care
mă chema, mă ridica cu toată puterea pe treptele
străjuite de fresce, era Biblioteca. Șase sute de mii de
volume! Scriu cu litere și nu în cifre de teamă să nu se
piardă vreun zero și s-o sărăcesc în gândul cuiva. Biblia
în peste două sute cincizeci de limbi! Azuriul
coloanelor, al rafturilor, al lemnăriei balcoanelor
asociază în sufletul meu de cititoare ideea de carte cu
aceea de celest, nu spunea Borges că își imaginează
raiul ca pe un fel de bibliotecă?, și pentru a doua oară în
Debrețin, după întâlnirea cu Trilogia lui Crist de la
Muzeul Deri, respirația mă ține dreaptă doar mental.
Brusc – nu vom ști niciodată să ne descurcăm
cu adevărat în labirintul amintirilor, cred că o madlenă
nu e îndeajuns, nu poate fi atât de simplu! -, văd cu
ochii minții pe peretele Bibliotecii Bucovinei din
Suceava portretul poetului Constantin Ștefuriuc, fostul
meu coleg de redacție, desenat de Vígh István, și îl aud
pe Vígh István, care stă tăcut lângă mine, vorbindu-mi
cu cuvintele așternute pe hârtia unei epistole despre
Puștiul, „băiețelul sclipitor”: „Am avut cinstea ca
tânărul poet să mă invite să-i visez coperta primei
apariții, a primei cărți. Cenzorii timpului nu au acceptat
grafica mea, dar am primit după ´90 o tăietură din ziar
în care Puștiul publicase desenul meu cu cuvinte de
regret”. Rândurile sale cheamă din amintire un teanc de
scrisori, scrisori tip Vígh István, cu plicul și cu hârtia
preschimbate în file de album de reproduceri după
lucrările sale. Oare câți lucrători poștali nu-i vor fi
descifrat, poate și reținut numele, intrigați de podoaba
lor neobișnuită? Două dintre acestea, cu Nicolae Labiș
și casa părinților poetului din Mălini vorbesc de un alt
puști drag inimii sale. Ei nu mai sunt, „e-un cântec tot
ce sunt”. Și iată, dintr-odată, copleșitoarea Bibliotecă a
Colegiului Reformat din Debrețin, cu sutele sale de
biblii și miile sale de cărți vechi pline de înțelepciune
declamă, șoptește, murmură poezie în limba română!
Oriunde, cărțile cărți cheamă, le dislocă din memorie,
dar este nevoie de forța poeziei ca să le miște spre
sufletul nostru ca râurile curgând spre mare.
Doamna Julia, ziaristă de profesie, fiica unui
fost primar al Debreținului, ne așteaptă la cină, „vă
invităm la noi!” spune ferm artistul, așa că urcăm scările
blocului galben din zona universitară a orașului până la
primul etaj, cu amabilități și sărutări de mâini pentru
Doamna casei, care înțelege și surâde, deși nu vorbește
românește. Încăperea ar putea să fie spațioasă, dar nu
are cum, cu tablouri pe pereți, cu șiruri de lucrări cu fața
ascunsă sprijinite una de cealaltă, cu pânze, cartoane
rulate, care dublează grosimea zidurilor. Îmi imaginez
că un adăpost antiatomic sau o navă cosmică numai
pentru familia Vígh, tot așa ar arăta. Pictorul povestește,
noi îl ascultăm, Julia îl urmărește, reconstituind
narațiunea după expresia sa și a noastră. Când îl evocă
pe fostul său profesor, Baronul de Löwendal, îmi dau
seama cât de mult seamănă în dragostea comună pentru
spectacol, rol, teatru. Masa este plină de bunătăți, dar nu
reușesc să le savurez, cu ochii pierduți în tablouri, unele
prototip, altele variante, pe teme nu o dată de acasă:
„Halmeu. Biserica protestantă”, „Gurghiu: Brazi cât
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
10
vezi cu ochii”, „Adam și Eva de la Pojorâta”, „Toamnă
la Bacău”, din alte părți, „Ghețarul de la Atabascha, în
vecinătatea Alascăi”, „Sub Crucea Sudului (lângă
Melbourne)”, „Chalmieux (la poalele Alpilor
Francezi)”, și din acasa de acum, „Catedrală la Pădurea
Mare din Debrețin”, „Secetă în Hortobagy”. Și des,
motivul arborilor-oameni, cu rădăcinile în pământ și
ramurile în cer – „Vântul de primăvară, valuri aduce...”
Dar cel mai mult îmi creează cu misterul lor o
neașteptată tensiune interioară lucrările făcute sul,
întoarse, rotite în ele însele, gata să-și ia zborul din
apartament, precum mesajele încredințate mării,
oceanului timpului de căpitanii rămași ultimii pe puntea
corăbiei.
În camera cu tavanul foarte înalt de la Colegiul
Reformat, ceea ce dă o anume ambiguitate luminii,
cameră de trei paturi în care sunt singură, îmi desfac în
voie darul primit de la Vígh István, un dar extrem de
prețios, pe care aveam să-l răsfoiesc până înainte de
ivirea zorilor. Într-o casetă, pe 211 foi de hârtie cretată,
A 4, povestea vieții sale, „Din Halmeu, prin Suceava,
New York și Queanbeyan, la Debrețin”, dedicată Juliei.
Depănată în maghiară, pe revers, cu reproducerea, pe
avers, a 211 de lucrări, majoritatea, și a câtorva
fotografii ale pictorului sau ale unor prieteni cu lucrări
ale sale: pictură în ulei, grafică în tuș, pastel, sculptură,
frescă, mozaic, tehnici mixte. Firește, povestea nu pot să
o citesc, dar o știu în bună măsură, din interviuri, din
scrisori, din fragmentele traduse în românește și
publicate în paginile săptămânale de Literatură și Artă
pe care le realizez pentru cotidianul „Crai nou”
Suceava. În date, poate fi restrânsă la nașterea pe 13
august 1936 la Halmeu, în România, la perioada
studiilor (1954-1960) la Institutul de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” București, cu un deceniu de
profesorat și muncă de metodist la Suceava, cu un lustru
la Direcția Monumentelor Istorice și de Artă și ca
scenograf la teatrul Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe,
cu zece luni în Frankfurt pe Main, cu domiciliul
douăzeci de ani la New York, din care cinci, cu toții în
slujba artei, în Australia și Noua Zeelandă, ca în 1996 să
se stabilească în Debrețin. Membru al Uniunii Artiștilor
Plastici din România, membru al Societății Naționale a
Pictorilor Murali din SUA, precum și membru al al
Societății Artiștilor Plastici din Ungaria și al Societății
Pictorilor Maghiari. Multe peisaje, multe portrete,
compoziții. Toate sub semnul unei binefăcătoare
seninătăți și a unei clocotitoare bucurii de a trăi și de a
picta. Foarte multe cu arbori-oameni, fiindcă iubind
iubirea și arta, Vígh István iubește mai ales copacii,
vitalitatea, durabilitatea și frumusețea lor. Cu nostalgia
călătorului care visează limanul, statornicirea.
„Cum se numesc?” îl întreb, fermecată de
păsărelele negre cu cioculețul auriu care sar cântând
dulce pe lângă noi în grădinița Colegiului. Vígh István
își înalță mâinile, ca și cum s-ar preda: „Chiar nu-mi
aduc aminte cum li se spune în românește!”Apoi
schimbă vorba, vom merge în pustă, la Hortobagy, să-i
vedem picturile făcute pentru o grădiniță și spațiul
încărcat de memoria Annei, care vibrează încă de
versurile recitate de ea. Este plin de însuflețire, copiii,
educatoarele, personalul primăriei îl întâmpină cu drag,
și de dragul său și pe noi. Pentru mine totul se petrece
ca o înaintare printre lucrările de aici și ca o întoarcere
în cele din caseta albumului-carte. Cea de-a 212-a are
deja fața terminată, mai rămâne de scris reversul. Este o
lucrare de grafică, în tușuri color, și se intitulează
„Roata Mare”. Când am văzut-o prima dată, m-am
gândit la rotirea fără istov a roții unei mori pe apă de
odinioară, azi, câte mai sunt, închise în muzee ale
satului, ca zimbrii și alte făpturi pe cale de dispariție în
păduri-rezervații. Acum, după întâlnirea cu lucrările
rotite în jurul propriei povești ca ghemele de lână,
„Roata Mare” are ceva din drumul pictorului Vígh
István, al unui arbore în mers.
La Halmeu ne oprim, ca să-i vizităm expoziția
permanentă, donația făcută așezării natale. Anna în
costum de ceardaș, portrete, peisaje. Expoziția este
trecută pe cartea de vizită a localității. Autoritățile o
arată cu mândrie turiștilor, oaspeților. La Suceava, cele
mai la vedere sunt mozaicurile de marmură concepute și
realizate după absolvirea facultății, împreună cu
profesorul și colegii prieteni Ghiță Popescu, Nuni Dona,
Virgil Almășanu și Constantin Crăciun, pe fațadele a
patru blocuri de pe calea principală a orașului. Se
numesc „Baladă bucovineană”, „Arcașii lui Ștefan”,
„Dimineața”, „Tinerețe”, dar, când le privesc, fie de pe
trotuarul de vizavi, fie de lângă ele, înălțându-mi
privirea, îi văd numai pe cei cinci pe schele, entuziaști,
plini de elan și de încredere. Aveau o lume de cucerit, se
aflau acolo, pe oceanul timpului ca pe o corabie, iar la
Roata Mare a cârmei, Vígh István, cel mai tânăr dintre
toți, își flutura bereta de catifea, salutând viitorul.
Eram încă în expoziția din Halmeu, de-abia
acum luîndu-ne cu adevărat rămas bun de la artist, când
ușa s-a deschis aproape trântit de contabila de la
primărie, abia respirând din cauza grabei, dar bucuroasă
că a izbutit să ne mai prindă: „Doamnă, Maestrul Vígh
István m-a sunat din Ungaria și m-a rugat să vă spun
doar atât: «Mierlă». Se numește mierlă!” Uneori doar
așa sună, simplu, mesajul unui om, unui artist care nu se
lasă niciodată învins.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
11
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)
Episodul 19
Marți, 1 iulie 2003, Montreal
Ziua Canadei. Ziua aleasă de nativii zonei pentru
a se muta. A se vedea relatarea pentru radio. Ziua
recunoașterii unei scăderi în tonusul călătoriei mele.
Fără telefon (încă neinstalat), fără Internet, fără un suflet
binevoitor care să mă scoată la întâlnire cu orașul, par
rupt de lume. În această situație mă îndrept spre Silvia.
Silvia cea bătută, cea bruftuluită, Silvia, un copil cu
suflet de adolescent, la cei 15 ani ai ei, Silvia care pare o
menajeră în casa în care locuiește numai cu bărbați.
Unul neajutorat, domnul G., care o întreabă pe ea până
și unde îi sunt slipii, care o caută și îi dă sarcini pentru
lucruri mărunte pe care le-ar putea face singur, iar tonul
cu care o face e deseori inacceptabil pentru mine.
Celălalt, tatăl ei, un om dur și rudimentar, dar care o
iubește în felul lui, cel ce țipă la ea și îi dă lecții de bună
purtare și de inițiativă casnică, când el însuși ar trebui să
primească astfel de lecții. Silvia pe care n-am văzut-o
ieșind din casă, structurată mai degrabă ca o închisoare
pentru ea, a venit spre mine ca o salvare de moment, iar
eu, în subsolul ce mi s-a rezervat, am stat de vorbă cu
ea, stăpânindu-mă cu greu să nu-mi arăt lacrima din colț
de suflet, mila însoțită însă de speranță. Am vorbit
amândoi o jumătate de zi, cu pauze impuse de poruncile
pe care le primea de sus. M-a întrebat la început cum am
făcut spectacolul pe care îl văzuse, iar eu i-am povestit
totul, ca unui om mare, începând cu publicarea cărților,
până la definitivarea recitalului și a turneului Adică
munca de documentare pentru a scrie 365 de basme în
versuri, energia de a reuși să scriu câte un basm în
fiecare zi, gândul de a realiza cu aceste basme o rubrică
radiofonică, ceea ce mi-a și reușit la Radio Târgu
Mureș, efortul de a distribui, prin popasuri la fiecare
școală generală din județul Brașov, câte 4000 de
exemplare din fiecare dintre cele trei cărți, colaborarea
cu copiii care au realizat unele ilustrații la basmele
mele, construirea recitalului selectând unele basme
scrise, având în atenție tematica diferită, de la lacrimă la
zâmbet, de la tristețe la bucurie și visare.
Am întrebat-o și eu apoi, solicitând-o să-mi
răspundă numai dacă vrea să vorbească despre asta cu
un străin ce eram, ce s-a întâmplat cu școala ei, de ce
n-a trecut clasa. A început să-mi spună totul, cu lux de
amănunte, cu plăcerea de a se destăinui cuiva care o
asculta cu suflet deschis și nu cu intenția de a-i aduce
noi reproșuri. O făcea cu tragere de inimă, ca și cum de
mult aștepta pe cineva căruia putea să i se destăinuiască.
Tatăl ei o înscrisese în clasa a VII-a la o școală privată
care este mult mai pretențioasă decât una de stat. Poate
că era un gest frumos de părinte care dorea ca fata lui să
învețe la cele mai bune școli. Din păcate, volumul de
muncă era unul ucigător, fără pauze și recapitulări,
bazându-se doar pe cunoștințele anterioare în totalitate
asimilate. La franceză mai ales, dar și la alte materii,
unde se pare că avea ceva probleme de scriere, au fost
suficiente câteva neînțelegeri acumulate pentru a nu mai
putea face față ritmului impus. Așa a ajuns să fie
declarată repetentă. M-am liniștit, pentru că îmi
băgaseră cei mari în cap ideea că e sărăcuță cu duhul.
Ce lipsă de înțelegere, ce superficialitate, ce catalogare
pripită și chiar răuvoitoare! Silvia mi se părea un copil
normal, chiar cu o sensibilitate specială. Poate nu era
cea mai sclipitoare inteligență din lume, dar nici la
extrema cealaltă nu era. Urmează acum să meargă la o
școală de stat. Singura ei jenă era de a nu afla noii ei
colegi că ea repetă clasa. Acasă simte că are probleme,
că e obositor să fii singură printre bărbați care nu au
capacitatea și bunăvoința de a o înțelege, cu problemele
specifice vârstei ei, și nici sentimentul că pot și trebuie
să o ajute. Cu toate acestea, ea îmi spunea că îi înțelege,
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
12
le iartă greșelile și ar dori să iasă cu ei în oraș ca o
adevărată familie, lucru care nu s-a întâmplat niciodată.
Nu se poate sprijini pe ei nici la lecții. Unul spune că e
prea ocupat, celălalt că nu pricepe. Într-adevăr, tatăl ei e
omul schelelor, al cărămizilor, și nu al hârtiei și
creionului. În această situație, o admir că are tăria să nu
se lase calcată în picioare și le răspunde deseori, sătulă
de atâtea reproșuri și chiar violențe, justificate sau nu.
Așa am aflat ce a generat ieri ploaia de lovituri care s-a
abătut pe capul ei. Domnul George avea clienți, veniți
chiar în ziua mutării. Cățelușul Lulu, o bombonică de
cățel, blând și afectuos, intrase și el în cameră, iar
domnul George a strigat după Silvia ca să-l scoată de
acolo. Când a ajuns Silvia, Lulu lingea mâna unuia
dintre musafiri. Înfuriat, domnul G. a luat în fața ei
cățelul și l-a izbit de perete, apostrofând-o pe fată că nu
vede ce face, că nu are grijă să-l țină deoparte. Pe loc,
din bărbia cățelușului, care a icnit cu spaimă,
deznădejde și surprindere, a început să se prelingă un
firicel de sânge. Mai târziu, s-a constatat că nu mai
poate călca pe un picior. Fata, într-un acces justificat de
furie față de tratamentul la care a fost supus cel mai bun
prieten, a ridicat cățelușul în brațe și a ieșit trântind ușa.
Imediat a năvălit afară din cameră domnul G. care, după
ce a ajuns-o pe Silvia, a început să o lovească peste cap,
spunându-i: să nu-mi mai trântești niciodată ușa în nas!
Ieși afară din casa mea! După umilință, a venit și replica
fetei, pe cât de surprinzătoare pentru vârsta ei, pe atât de
justificată, ca o salvare prin contraofensivă: Nu ies! Este
și casa mea!
Ar putea spune cineva că replica fetei este
insolentă? Ea conține, mai degrabă, o mostră a
instinctului de conservare. Între sentimente pentru
familia ei incompletă, de aceea deformată, și deziluzia
pentru lipsa de înțelegere și de suflet din jurul ei, Silvia
a găsit puterea să nu se lase călcată în picioare. Sincer
i-am admirat puterea și maturitatea și chiar dacă semăna
cu un complot împotriva celor mari, am îndemnat-o ca
și pe viitor să nu se lase, să-și spună cuvântul, chiar cu
riscul de a mai primi corecții fizice și înjurături. I-am
mai spus că viața o obligă să se maturizeze mai repede,
dar asta îi va aduce avantaje mai târziu.
O singură nemulțumire mai persista în sufletul
Silviei, care părea să fie de acord cu rezolvarea propusă
de mine. Va fi foarte greu când va avea un prieten. În
primul rând, va fi foarte greu să fie primit în casă,
considerat, mai degrabă, un intrus care vine să o fure
sau să-i facă rău. Apoi și dacă va intra, băiatul va fi
neplăcut surprins de felul în care vorbesc și se poartă
adulții casei, de bădărănia lor. Aceasta s-ar putea să-l
îndepărteze. I-am spus că va trebui să-l pregătească
înainte, să știe la ce se poate aștepta și să nu se mire.
Dacă ea va intra în casa unui băiat, deloc învățată cu așa
ceva, deloc sfătuită de acasă, Silviei îi e teamă că va
face o greșeală, că va spune ce nu trebuie, ceea ce o va
descalifica în fața părinților lui. La această problemă,
din nou sensibilă, eu am sfătuit-o să aibă încredere în
puterile ei, să fie mereu ea însăși și să fie convinsă că
sentimentele adevărate vor triumfa. I-am dat adresa
mea, îndemnând-o să-mi scrie dacă are nevoie să se
destăinuie cu ceva și promițându-i că-i voi răspunde,
sfătuind-o cum voi ști mai bine. O clipă m-am gândit că
aș fi dorit să-mi fie fiică. Probabil altele ar fi fost
relațiile de familie.
Toată ziua am simțit-o pe aproape. O căldură
binefăcătoare și necesară se instalase în noua casă de pe
15 Avenue. Dacă un alt ordin ar apărea sau un strigăt de
reproș, era suficient să-și îndrepte privire spre mine, să
ne privim în ochi, pentru ca liniștea să se așeze pe
chipul fetei de 15 ani.
A fost ziua Silviei din Montreal. O canadiancă zâmbind
frumos românește.
Seara, la grătarul instalat în curte, domnul George
îi spunea lui Petrică ce mult am vorbit eu astăzi cu fiica
ei, iar Petrică părea să-mi mulțumească pentru asta.
Atunci mi-am permis să le spun că Silvia e o fată bună,
sensibilă și că ar trebui să se gândească la vârsta ei și la
iubirea și grija pe care trebuie să o simtă în jurul ei. Mi
s-a părut că înțeleg și sunt de acord, lăudându-mi
calitățile pedagogice. Dar pentru cât timp?
Niciun foc de artificii pe cerul Montrealului de
ziua Canadei.
Miercuri, 2 iulie 2003, Montreal
O altă zi cu închisoarea în suflet. Din fericire, de
dimineață s-a repus telefonul în funcțiune, o șansă de a
mă strecura afară. Internetul însă, nu va funcționa până
când voi pleca eu. Primesc, în sfârșit, un telefon de la
Sorina. Are examene sâmbătă, a intrat total în ritmul de
aici, dar ne-am propus să ne vedem sâmbătă, după
spectacolul de la Val David.
Mă sună Sami Pirău să mă întrebe ce am mai
făcut. Ce puteam face fără telefon? Mi-a spus de Școala
românească și m-a îndemnat să multiplic afișele și să le
duc la magazinul Bourette, de unde se aprovizionează
românii. Am dat telefon la Școala românească și mi-a
răspuns doamna Alice Tofan care se întâlnește sâmbătă
cu copiii și părinții pentru a merge la un muzeu și îi va
îndemna să vină la spectacolul de duminică. Mi-a dat și
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
13
adresa unui brașovean. Cu el am discutat mai mult. Are
56 de ani, dar e cam bolnav.
Am fost cu domnul George la magazinul
românesc, după ce am multiplicat afișul în 20 de
exemplare. Un magazin modest ca aspect interior, dar
cu produse de-ale noastre: slănină excelentă, sărmăluțe
în foi de viță, varză murată etc. Domnul George a luat o
bucată de slănină și apă minerală Borsec.
Seara, un alt grătar, stropit cu bere. Mâncarea de
seară e multă, ca să suplinească faptul că nu se mânâncă
decât de două ori pe zi. Petrică îmi povestește viața
familiei lui dintr-un sat dâmbovițean și amintește de
grija pe care o mai poartă părinților. E din topor, dar are
suflet. Fratele Vasile bate câmpii. Când pleacă la
culcare, Petrică îmi mărturisește că s-a săturat de el, că
îl va trimite acasă, deoarece îi e rușine cu felul în care se
poartă, cu bețiile și inconștiența lui. În Canada trebuie
muncit pe brânci, trebuie să dovedești că ești de
încredere și gata de treabă la orice oră.
A trecut cam repede și fără folos o zi care ar fi
trebuit să fie importantă.
Joi, 3 iulie, 2003, Montreal
Ziua mea de evadare. Domnul George mă duce în
centru și mă lasă acolo toată ziua. Exact ca la Ottawa.
Lucrul mai bun este că mă voi duce unde voi vrea și voi
vedea cu ochii, iar seara dau un telefon, spun numele
intersecției unde mă aflu și voi fi pescuit. E simplu și
fără emoții. Dimineața mâncăm, îmi iau câteva
sandvichuri și apă și plecăm. Sunt lăsat la basilica Notre
Dame. Pare o copie a celei de la Paris. Intră grupuri de
străini, dar pentru vizitatorii ocazionali costă bani și
nu-mi permit nimic pentru distracția mea. Prin poarta
deschisă văd incinta imensă, cu o luminație albastră,
discretă și mirifică a sculpturilor de pe pronaos.
Câteva cheiuri pe care m-am plimbat: Jacques
Cartier, King Edward, Quai de l‘Horloge (este și piața
în care pictorii fac portrete), St. Denis, strada cu
restaurante, grădini și case la ușa cărora se ajunge pe
scări metalice. Mi se pare imaginea definitorie a
Montrealului.
Mă plimb pe străduțele din jurul catedralei. Văd
un magazin de cadouri. Ce mult l-am așteptat, pentru
suvenirurile necesare celor de acasă. Umblu prin el
îndelung, fără să știu că în Montreal sunt străzi întregi
cu asemenea suveniruri. Noroc că nu cumpăr nimic din
primul moment și am răbdare să văd ce se mai poate
găsi. Observ, în sfârșit, că străzile sunt înțesate cu
asemenea magazine, semn că turismul e înfloritor. Mă
uit prin cele mai multe pe care le întâlnesc, fără a le
putea epuiza. Dau de străzi ticsite cu galerii de artă, ca
și la Vancouver. E tărâmul artiștilor. Din păcate, la o
primă impresie, mi se par puține lucruri de valoare
incontestabilă. Mai mult încercări, experimente
contemporane. Multe încropeli cu iz comercial și
variante de artă naivă. Ajung și la faleza râului St.
Lorain, unul dintre cele mai mari din lume, cel care
ajunge până la Niagara și produce superbul spectacol
văzut cu numai câteva zile înainte. Stau înșirate yahturi
superbe, cu bărci cu motor și huse pentru geamuri. Sunt
destule vaporașe care fac curse de agrement.
Orașul e dominat de trăsuri dichisite, trase de cai
și conduse de vizitii care cunosc două limbi, dau
indicații călătorilor despre locurile în apropierea cărora
ajung. Stau pe iarbă o jumătate de oră, mănânc ce îmi
pregătisem în plasă și beau o jumătate din conținutul
sticlei de apă minerală. Mă mut apoi pe o bancă pentru a
scrie în jurnal o oră și jumătate. La un moment dat, se
întețește vântul și îmi zboară pe neașteptate câteva foi
adăugate agendei mele cu 365 de pagini, umplută cu
notațiile de până acum. Fug după ele. O foaie este prinsă
de o negresă care stă cu mine pe bancă, alta de o fată de
pe o bancă alăturată căreia îi spun în fugă „merci!” și
fug după ultima pagină pe care o prind pe șinele căii
ferate din apropiere. La întoarcere recuperez și celelalte
foi din mâna celor două tinere femei cărora le
mulțumesc cu o reverență. Plec apoi într-o nouă
descindere prin magazine până când dau de unul ceva
mai ieftin. Iau două farfurii cu decupaj, având ilustrate
din Montreal pe fund, patru cănițe, cât paharele de țuică,
cu însemnele Canadei, seturi de pixuri, pixul cu ursuleț
pentru Raluca, conserva din care iese un ursuleț pentru
Medeea, două bloc-notes-uri cu imagini din Montreal
imprimate discret pe fiecare pagină. De la un alt
magazin iau două perechi de cercei din argint aurit
pentru Viorica și Medeea, evident cu frunza de arțar ca
model. Din alt magazin, după îndelungi căutări, aleg un
tricou gros pentru Viorel, cam deschis la culoare, dar
singurul care mi s-a părut potrivit de mărime. Sper să-i
fie bun. Ajung din nou pe strada St. Denis care poartă
toate însemnele caracteristice ale Montrealului, de la
casele cu scări metalice, la terase și restaurante, unul
lângă altul, în stil european. Reușesc să intru și în
basilică. Spre orele serii nu mai este cu intrare. Are
însemnele clasicismului în exterior și ale barocului în
interior. O lumină discretă străbate rândurile de bănci și
îți țintuiește privirea asupra catapeteasmei, cu sculpturi
în mărime naturală ale lui Dumnezeu, ale sfinților pe
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
14
laturi, ale lui Iisus răstignit, asistat de cele două femei,
ale mielului. La bază, sunt sculpturi ale unei mase de
oameni care ascultă predicile lui Iisus și ale Cinei celei
de Taină. Lumina care le mângâie pe toate acestea e
discret dispusă, în nuanțe albăstrii. Pe laterale,
geamurile cu vitralii compun scene diverse, începând cu
Potopul, alternate cu picturi biblice de mari dimensiuni.
Grupuri de lumânări în tuburi colorate aduc atmosfera
de reculegere. Mă rog în tihnă, cu certitudinea că te poți
ruga oriunde, căci oriunde este Dumnezeu. Ajung într-o
piață unde se desfășura Festivalul Internațional de jazz.
Acorduri interesante, grupuri profesioniste, lume multă.
Din păcate, nu prea mai am timp mult de ascultat, se
face seară.
Pe la ora 19 dau telefon și după o jumătate de oră
mă ia domnul George. Acasă este domnul Mântulescu și
Carmen, fata cea mare. Ajutaseră în continuare la
aranjatul lucrurilor.
Mâine este o înmormântare la biserica unde voi
avea spectacol duminică și domnul Țăranu a dat telefon
indicându-ne să postăm acolo afișe cu spectacolul meu.
Am stabilit că o vom lua și pe Silvia. Apoi se profilează
o nouă descindere în oraș, de această dată însoțit de
tânăra mea prietenă. Ce mult își dorește să iasă din casă.
Picături de ploaie, binefăcătoare.
(Va urma)
FAPTE CULTURALE
„Alecsandriada”
Inițiativa – lăudabilă și îndrăzneață în egală
măsură – a unui universitar și critic literar, Ioan Dănilă,
precum și a unui poet cunoscut, Dumitru Brăneanu, a
făcut ca Bacăul să se bucure de un nou festival, dedicat
lui Vasile Alecsandri. În perioada 7-10 iunie, orașul a
găzduit manifestări care să-l readucă în atenția
publicului pe cel care a lucrat la temelia culturală a țării
și a intrat, de-o bună bucată de vreme, într-o nedreaptă
uitare.
Scriitori, critici literari, elevi și studenți din țară și
din Republica Moldova și-au dat întâlnire sub semnul
poeziei solare, în miros de tei, ca să colinde prin locuri
străbătute cândva de pașii „veselului Alecsandri”, să se
bucure și să se întristeze în egală măsură, căci, dacă
scrierile „bardului” au rezistat în timp, nu la fel s-a
petrecut cu casele prin care a trecut și pe care Bacăul nu
le-a putut conserva. Râvna profesorului Ioan Dănilă este
însă departe de a se fi sfârșit, așa că mai există un bob
de speranță: cine știe, poate că se va mai recupera măcar
casa dintre blocuri, suferindă sub ploi, zăpezi și atacuri
ale celor mulți și fără adăpost.
Vineri, 9 iulie 2017, în cadrul Reuniunilor
Culturale „Alecsandriada” au fost decernate premiile
concursurilor organizate sub egida acestui festival. De-a
lungul a două zile, manifestările au cuprins o serie
întreagă de activități constând în conferinţe („Geografie
literară: A-ul şi B-ul literaturii române, ivite în Bacău”),
colocvii („Alecsandri, azi”), dezbateri, spectacole,
expoziţii documentare („Alecsandri, băcăuanul”),
recitaluri, itinerarii turistice locale („La pas prin urbea
poetului şi a familiei sale”), lansări de carte şi publicaţii
(„Cărţi, reviste, autori”) ş.a. Creatori de literatură și, în
genere, creatori de cultură sau simpli consumatori ai
actului artistic, cu toții au participat, cu emoție și
entuziasm la sărbătorirea marelui poet, adevărat simbol
identitar al culturii române.
Festivitatea de premiere a marcat finalul ediției
din acest an, iar câștigătorii celor cinci secțiuni ai
concursului au fost:
Secțiunea „Debut poezie pentru tinerii creatori până în
35 de ani”:
1. Zetu Dana
2. Ionică Elena Valentina
3. Vieru Olga
Secțiunea ”Debut dramaturgie pentru tinerii creatori
până în 35 de ani”:
1. Diaconu Cosmin
2. Chifani Elena-Diana
Premiul de excelență ”V. Alecsandri” – poezie:
1. Nicolae Spătaru
Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- dramaturgie:
1. Savin Viorel
Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- pentru critică și
istorie literară
1. Crăciun Victor
Acest proiect cultural a fost organizat de către
Consiliul Judeţean Bacău, Primăria municipiului Bacău,
în colaborare cu Inspectoratul Școlar al judeţului Bacău,
Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Uniunea
Scriitorilor din România – filiala Bacău, Colegiul
Naţional „Vasile Alecsandri” şi Societatea Cultural-
Știinţifică „Vasile Alecsandri” Bacău.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
15
Daniela TOMA
O Ană desculță desenează în aer prima
ninsoare
trasez linii lângă un zid,
ele se învârt în jurul meu şi mă ridică pe vârfuri,
se strâng tot mai mult peste coaste,
în văzul tuturor
de fapt, nu e decât apă limpede şi proaspătă
pe care n-o pot opri să nu subţieze lumina
îmi spune că mă numesc Ana,
că-mi va fi mereu sete şi voi rămâne singură
sfertul de ceas n-a venit astăzi,
eu am tot trasat linii lângă un zid
şi am tăcut
firul de sânge care se scurge de sus
e o femeie tânără ce-ţi oferă vin
şi-ţi şterge apoi fruntea
stai liniştit, Manole
şi zidurile încep de-acum să se înşele!
mă chem şi mă vreau lângă mine
ca o rădăcină din altă rădăcină
trupul meu, preludiu înviat, se face steag alb
şi mişcă tăcerea de aici spre alt refugiu
abia după aceea se uită la mine
nu ştiu de ce îmi doresc să dispar,
să profit de absenţa mea,
să nu fiu în locul spre care mă îndrept
mă chem,
mă las mie să-mi ţin de urât
ating cu degetele tot ce nu este în mine
mă iubesc ca şi când aş fi alta, Ană
de ce trebuie Ana să fie o femeie
când de fiecare dată toţi suntem înzidiţi
în pereţii imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem
şiruri de ziduri
şi un Manole răsărit din fiecare dintre noi
înalţă
trup, ochi, minte, cuvânt
toate nişte biserici în care bâjbâim ceva numit
leagăn de zile amestecate bine
răsfoit de ochi, de palme și de buze
trupul Anei devine neîncăpător
zece mii de ochi uimiți
îl zidesc într-o beție nou-nouță
dintr-o altă viaţă
o ultimă poruncă se face auzită:
ridică-te femeie și umblă!
poţi tu să-mi spui acum dacă mâine aerul va fi împânzit
de toate Anele ridicate din moarte
ca dintr-un spectacol pentru soldaţi?
şi dacă vreuna dintre ele va striga către colecţionarii
de drame săptămânale: sunt mare! copiii mei
sunt trupul meu,
am un singur braţ şi o viaţă ce-mi cântă încă pe sub
haine,
o medalie din cârpă de doliu îmi atârnă greu pe piept,
mă vezi?
poate că nu mă vezi, dar ascultă: tuşesc pe trei voci,
cobor lumina în pivniţă ca un ţel suprem
şi sădesc o Ană mai mică sub zid
la început am fost aproape împreună cu umbra,
am mers cu spatele într-o icoană de sticlă
şi-am sărutat-o de multe ori
în mintea mea, ştiam cât durează înălţimea
corectă prezentată celor mulţi şi celor puţini,
în mintea mea, nu contează până când va rămâne închisă
culoarea celor două lanţuri ce strâng iadul,
în fiecare zi mai cuprind în mine o măsură de umeri şi
ziduri,
mă dezlipesc de pe oasele mele care nu tac,
nu mă gândesc la trupul meu sau la cel al Anei
decât atunci când i se face frig unui steag alb
sau mai degrabă unui fulger lacom înecat de ruleta
rusească
şi, aşa cum îi stă bine purtătorului de împuşcături pe
dinafară,
în cele din urmă, voi ameninţa o minune cu sfârşitul
lumii şi,
înainte de a ne înghiţi pe toţi,
o voi trezi blând şi adânc din somn
mă scoate din minţi că nebunii ăia cu pancarte au avut
dreptate!
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
16
Mihaela MALEA STROE
O zi la New York
Anno Domini 1980. Absolvisem, la Cluj,
Facultatea de filologie (română – franceză) şi, printr-o
minune pe care n-o pricep nici astăzi, primisem viza
română pentru o vizită de cinci săptămâni în Canada. Se
cuvine, totuși, să mărturisesc o ghidușie la care am
recurs înainte de primirea vizei. Dosarul pe care urma
să-l depun la miliție pentru pașaport și viză trebuia să
conțină, pe lângă alte acte, o cerere de plecare aprobată
de Universitate/ Rector (pe-atunci, dl. prof. Ion Vlad).
Legea interzicea, însă, astfel de aprobări pentru studenții
din ani terminali și absolvenți, prin urmare am primit
rezoluție negativă. Când am primit-o, mi-a fost limpede
că, depusă la dosar, mi-ar fi pecetluit refuzul
autorităților. M-am tot gândit ce să fac și, cum nu
trecuse mult de când încheiasem anul terminal de studii,
am riscat. Am rupt documentul, m-am dus la secretara
facultății, i-am povestit situația și am rugat-o cu cerul și
cu pământul să-mi elibereze o adeverință simplă,
antedatată, că sunt studentă în anul IV, s-o depun la
dosar în locul cererii respinse de Rectorat. Doamna,
foarte cumsecade, a acceptat, chiar i-a plăcut
„complicitatea”. Mizam pe faptul că milițienii nu vor ști
că, la filologie, anul IV era an terminal. Pesemne așa a
și fost, n-au știut, de vreme ce, după câteva săptămâni,
lucru oricum rarissim pe-atunci, dosarul a fost aprobat și
viza acordată. „Scăpam” interdicţiilor, ieşeam din ţară
în lume, eram uimită, curioasă şi fericită.
Nu mă opresc însă aici asupra periplului
canadian, ci asupra popasurilor la New York, prilejuite
de legăturile între cursele aeriene ce m-au purtat de la
Bucureşti la Saskatoon (în august) şi retur (în
septembrie). Adică vreo două ore la dus şi alte ore (23)
la întors. În total, 25 de ore la New York. Wow! Era
ceva, la vremea şi vremurile acelea!
Despre primele ore petrecute pe tărâm american
n-ar fi multe de spus. Poate doar că, deîndată ce am
coborât din avion pe aeroportul „J.F.K.”, am avut
sentimentul straniu că pătrund, prin pânza unui ecran
panoramic, într-un film ce devine parte a vieţii mele,
într-o lume supradimensionată, şocantă mai ales pentru
un european întâiași dată scăpat din țarcul comunist.
Am găsit de mirare că oamenii care populau această
lume nu erau de mărime direct proporţională cu aceea a
clădirilor trufaşe construite de ei. N-am fost copleşită de
emoţii admirative ci, mai degrabă, apăsată de
nepotrivirea dintre ce visasem şi ce aflam dincolo de
ocean. Aterizarea pe „J.F.K.” a fost, la propriu şi la
figurat, o coborâre din nori... cu picioarele pe pământ.
Întâlnirea cu primul cetăţean american a fost nu
atât plăcută, cât dilematică. Vameşul pus să verifice
bagajele călătorilor (în cazul meu – bagajul de mână, că
atât aveam!), făcuse figură de ofiţer auster şi meticulos,
aproape ostil, dar (paradox??!!) trecusem pe sub nasul
lui ca prin brânză, având în bagaj o interzisă sticlă cu
ţuică de (a)casă şi câteva caise, tot interzise, pe care o
mătuşă din Bucureşti mi le înghesuise în sacoşă la
plecare („că sunt proaspete, azi le-am cules din grădină,
le mănânci tu pe drum”). Nu le mâncasem. Şi nici nu le
menţionasem în declaraţia vamală. Îmi pregătisem o
scuză străvezie („I don’t understand english”) dacă aş fi
fost luată la întrebări. Dar n-a fost cazul. Nu mi-e
lămurit nici acum dacă vameşul cu pricina a fost
superficial şi neatent sub masca unei austere
meticulozităţi sau îngăduitor şi a încălcat voit, sub
masca ostilităţii, nişte restricţii semiabsurde.
Singura bucurie limpede, în primele ore de popas
american, a fost că, în aeroport, mi-am reîntâlnit, după
ani şi ani, o profesoară din gimnaziu. Ne-am recunoscut,
eleva şi dăscăliţa, ne-am îmbrăţişat şi am exclamat în
tandem „ce mică-i lumea!!!”. Era bucuria întâlnirii
printre străini cu cineva de-acasă. Fie şi o întâlnire
fulgurantă, într-o sală de aşteptare...
Cam atât a fost la dus. La întoarcere avea să fie
ceva mai mult şi ca timp, şi ca experienţă.
Era, cred, 11 septembrie ’80. Am ajuns, tot pe
„J.F.K.”, cu o cursă canadiană, pe la 7 p.m. Legătura
spre Bucureşti – abia a doua zi, la 6 p.m. Aşadar...
aproape o zi de petrecut în N.Y., cu vreo 40 de $ în
buzunar, pe lângă banii de cazare.
M-am instalat la un hotel din vecinătatea
aeroportului, i-am uitat numele. În cameră – aer umed,
cald, greu respirabil. Am dat drumul aparatului de aer
condiţionat. Alt necaz: aparatul, probabil defect,
hodorogea ca un motor de tractor. Cum să dormi? Nu
mi-a trecut prin gând să reclam la recepţie, nu aveam
exerciţiul revendicărilor.
Am aţipit abia spre zori când, între două rele, am
pus pace cu aerul umed şi am oprit „vocea” progresului
tehnic. M-am trezit târzior şi am ratat micul dejun inclus
în preţul cazării. Amănunt neglijabil, întrucât mă aflam
la N.Y., vremea era frumoasă, ispita de a vizita o parte
din marele oraş – irezistibilă, iar ocazia – unică. Ştiam
că, în câteva ore, nu voi descoperi duhul Americii, dar
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
17
metropola respira acolo, atât de aproape! Se cuvenea să
fructific şansa.
Am coborât la recepţie să predau cheia şi să cer
sfaturi turistice. Recepţionera, extrem de amabilă, ai fi
zis prietenoasă, m-a întrebat dacă mă aflam pentru
prima dată la N.Y. şi, cum am confirmat, a încropit o
schiţă a posibilului meu traseu: staţii de autobuz, de
metrou, străzi, câteva obiective... Schiţa a fost asezonată
călduros cu alte „ingrediente”: să nu-mi ţin poşeta
atârnată liber pe umăr, s-o ţin sub braţ, să evit gangurile,
să nu mă angajez în discuţii inutile sau, la nevoie, să am
maaare grijă cu cine intru în vorbă, să încerc să par
„de-a casei”, să cumpăr o hartă a N.Y., dar să o consult
cât mai discret etc., etc., etc. Ascultând-o, începuse să
mi se clatine hotărârea de a vizita oraşul, condiţia mea
privilegiată de turist aducând cu aceea a potenţialei
victime. Totuşi, am dat-o pe glumă şi, în engleza mea
modestă, i-am spus recepţionerei: „well, if I have to die
today in N.Y., so be it!” Ea a râs, eu am râs, am depăşit
momentul de ezitare şi am pornit all alone în mica
aventură.
Un taxi special, cu tarif standard (parcă 3 $) şi
traseu fix m-a dus până la prima staţie de metrou. Mă
aşteptam ca taximetristul să-mi spună o vorbă-două
despre ceea ce merita văzut din mers de-a stânga şi de-a
dreapta şoselei, dar omul, cu multă amabilitate, a repetat
avertismentele recepţionerei: poşeta, gangurile, intrarea
în vorbă, harta..., grija de a nu se vedea că sunt străină,
sau, Doamne fereşte!, dezorientată.
Aha, mi-am zis: nu-i vorba de o dulce prietenie
spontană „transoceanică”. Oamenii aceia erau amabili,
politicoşi, zâmbitori în virtutea meseriei, a statutului de
„funcţionar” şi, tot aşa, din rutină, îi îngrijora soarta
mea. Grija lor venea dintr-o obligaţie de serviciu de care
se achitau conştiincios, în vorbe învăţate pe de rost. Nu
ştiu ce sperasem, ce iluzii îmi făcusem, dar mă
cuprinsese o uşoară dezamăgire.
Am ieşit repede din starea aceea. Urma prima
mea călătorie cu metroul. Am coborât destul de
nonşalant în staţia indicată pe schiţa recepţionerei, am
identificat linia şi m-am aşezat la coadă la un ghişeu de
unde se cumpărau – nu mai reţin exact – bilete sau fise
de călătorie. Când am ajuns la rând – ghinion!
Vânzătoarea, o afroamericancă simpatică, dar tare
grăbită, mi-a returnat bancnota şi... Dumnezeule! Ce
debit verbal! Nu înţelegeam ce îmi tot cere, ba vorbind,
ba gesticulând. Clar: eram în impas. M-am dat la o
parte, simulând că aş căuta ceva în poşetă şi, pe furiş,
am studiat coada, să văd cui aş putea cere ajutor fără să
încalc recomandarea de a avea maaare grijă cu cine
intru în vorbă. Un domn cărunt, mititel mi-a inspirat
încredere şi, când a ajuns la ghişeu, l-am rugat să-mi
spună ce voia vânzătoarea de la mine. Ha, ha! Voia
„mărunt”, nu avea să-mi dea rest la bancnotă!
Americanul acela (evreu originar din Budapesta, aveam
să aflu) cunoştea unsprezece limbi, printre care –
norocul meu ! – şi franceza. În plus, urma să coboare la
staţia unde trebuia să cobor şi eu, iar de acolo o parte
din traseul meu coincidea cu drumul lui la banca unde
lucra. Amabil, politicos şi zâmbitor, mi-a venit în ajutor
şi... nu din obligaţie de serviciu. Conversaţia în franceză
a fost relaxantă. Domnul „bancher” mi-a arătat, din
mers, cam ce ar merita să văd în peregrinarea mea prin
city (Fifth Avenue, desigur), apoi am intrat într-o
librărie de unde a cumpărat şi mi-a dăruit o hartă a N.Y.
La un moment, dat am văzut o coadă enormă – peste
250 de persoane! Cozi, în ţara mea, da, erau la ordinea
zilei (la ulei, la zahăr, la făină, la carne, la pâine...). Dar
în plin centru new-yorkez?! Domnul cel mărunţel m-a
lămurit: era coada la o expoziţie de pictură: o
retrospectivă Picasso, un eveniment rar. Deh, cozi şi
cozi!!! Nu peste mult, m-am despărţit de ghidul meu ad-
hoc. Am rătăcit de una singură pe străzi. Cu poşeta
atârnând liber pe umăr, dar evitând gangurile şi
conversaţiile inutile, cosultând discret, când şi când,
harta şi ceasul, să nu pierd avionul de Bucureşti.
Privit de jos în sus, spre vârfurile zgârie-norilor,
N.Y.-ul mi se arăta rece, arogant, apăsător. Privit de sus
în jos, spre pulsul străzii, mi se arăta murdar, pestriţ,
foarte gălăgios, aglomerat peste măsură şi mult, mult
prea grăbit.
Mi se făcuse foame. Un prânz adevărat nu-mi
permiteam. Am dat o avere, vreo 3-4 $, pe două inele de
cocă prăjită în ulei ce aduceau cu papanaşii gustoşi de
acasă. Dar... bleah! Pe cât arătau de bine în rumeneala
lor, pe atât erau de necomestibile! După două tentative
din care m-am ales doar cu un oribil gust de amoniac,
am aruncat „achiziţia” la primul coş de gunoi. Nu că
strada ar fi fost curată. În privinţa mizeriei semăna cu
străzile de acasă, dar când toţi aruncă pe jos, parcă din...
spirit de frondă îţi vine să arunci la coş! Mi-am
cumpărat, apoi, patru nectarine uriaşe, dulci şi mustoase
(californiene, cred), care mi-au ţinut şi de foame şi de
sete până la masa din cursa de întoarcere.
M-am retras din zarva metropolei, am aprins o
lumânare, am tăcut în rugăciune şi m-am recules în
Catedrala St. Patrick. A fost clipita de tihnă în ziua
aceea. M-am simţit bine, ca acasă, un acasă în
conotaţiile lui sacre, de dincolo de vremelniciile
lumeşti.
În drumul-retur spre hotel au mai fost două
întâlniri de luat în seamă.
Una – în staţia de metrou, când m-am interesat
unde să cobor ca să iau autobuzul spre hotel.
„Selectând” dintre cei de pe peron o persoană de
încredere, m-am adresat unei doamne cu alură
intelectuală. Mi-a răspuns cu o bunăvoinţă mai presus
de convenienţe, am călătorit o parte din drum împreună,
ne-am împrietenit şi, câţiva ani buni după aceea, chiar
am corespondat. Era de origine poloneză. Nu ştiu de ce
s-a aşternut apoi tăcerea, dar, cu siguranţă, mi-ar fi
plăcut să mai ştim una de alta.
A doua întâlnire a fost pe stradă. Ieşisem din
subteran şi căutam staţia de autobuz. Pe trotuar – mai
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
18
nimeni. O doamnă, trecută bine de a doua tinereţe,
venea din sens opus. Am apreciat că e de încredere şi,
pe când să ne intersectăm, am zâmbit, am dat să întreb
unde e staţia, dar n-am apucat să spun decât „excuse me,
will you tell me...” că doamna a intrat vizibil în panică,
şi-a strâns (din reflex?!) poşeta sub braţ, şi, fără cuvânt,
a grăbit tare pasul, privind cu jumătate de chip întors
peste umăr (să vadă dacă nu cumva o urmăresc?!). În
timp ce se îndepărta, eu am rămas locului, cugetând ca
ardeleanu’, la scena abia petrecută. Figură fioroasă – nu
aveam. Îi zâmbisem firesc. Mă adresasem paşnic,
politicos. Lumina zilei stăpânea strada. Nu mulţi, dar
mai erau trecători prin zonă. Totuşi, biata femeie, a
întruchipat instantaneu groaza şi a luat-o urgent la
sănătoasa. În ce fel de lume trăia?! Era, lumea ei, mai
bună decât a mea?
Au reverberat atunci în gândul meu sfaturile
standard ale recepţionerei, ale taximetristului şi n-am
mai fost foarte sigură că America e paradisul visat.
Am găsit destul de uşor staţia, urmând indicaţiile
unei vânzătoare dintr-un magazin alimentar. Şi n-am
pierdut avionul întoarcerii la răul de acasă. Altul decât
răul din străini, poate mai rău, dar mai... familiar, mai
previzibil, un rău ştiut şi, de aceea, parcă mai uşor de
„păcălit”, de ocolit sau de sabotat. Între două pâini rele,
mi s-a părut atunci că... mai bună este cea de acasă.
(în Information Bulletin nr. 1, ian.-martie 2007, Jackson,
Michigan)
Florin COSTINESCU
Finaluri de sonete
Cercuri după cercuri...
Maria, cercuri după cercuri numeri,
fără sfârşit e jocul lor – mister...
le prinzi din ape, le-nvârteşti pe umeri,
când râzi le despleteşti în cer,
Şi-atunci în rara clipă-s fericite,
că universul le-a făcut orbite...
Mai pot spera o ploaie...
Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,
pentru pământul care în palma lui mă ţine?
Când simt nevoie-n juru-mi de gestul unui sfânt,
eu îl provoc, Maria, şi el se naşte-n tine...
În fiecare clipă în ochii tăi cuminţi
oficiază tineri şi subţiratici sfinţi...
Mai ales seara
Seara mai ales, când
lucrurile îşi uită numele şi
se despart de marginile lor
intrând în iarba blândă
a crepusculului –
seara, mai ales
când privirea se lasă învinsă
de mirajul nesăţios
al umbrei –
mai ales seara,
mă restitui puţin câte puţin
folosind metoda adunării simple-
multe sunt de adunat
din incendiul zilei –
gesturi, cuvinte, presimţiri,
umilinţe,
câteodată chiar sânge…
Pe toate le adun
găsindu-le locul iniţial
şi atunci
o mică sărbătoare se-ntâmplă
în fiinţa mea întregită,
vai, doar,
până a doua zi…
SUPREMUL PARADOX
sunt
atotdistrugătorul: Dumnezeu
m-a pictat până şi-n
icoane
când am vrut să
distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a
zis: “aici este centrul
distrugerii a toate: nu poţi să
distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi
atotdistrugător”
am înţeles – deşi
cu amărăciune – privesc – mereu
la povestea dubioasă a
icoanelor: ştiu acum că
acolo mi-e atotputerea – că acolo e
de acolo mi se trage – acolo se
opreşte – la
hotar - atotdistrugerea – supremul
paradox
Adrian BOTEZ
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
19
Limba română este casa în care
locuiesc
Interviu cu poeta Doina Onica (Suedia)
- Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării
intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă.
Ce vă aduceți aminte despre această etapă?
- Perioada mea de formare este legată de liceul de la
Siret, orășel din Bucovina unde am copilărit și am trăit
adolescența. Am trăit într-un mediu de familie în care se
punea mare bază pe învățătură, idee promovată mai ales
de tatăl meu. Am avut noroc și de profesori foarte buni.
Mulți au fost tineri și căpătaseră repartiție la Siret, dar
majoritatea au fost dascăli cu vechime și care
contribuiseră la păstrarea Siretului ca un loc de
învățământ important.
- Ați terminat o facultate cu profil științific, biochimia la
Universitatea din București. Cum v-ați apropiat de
literatură?
- M-am simțit totdeauna atrasă de literatură. Nu am
făcut însă nici o încercare de a scrie literar cu excepția
unui mic jurnal de elev care, din păcate, s-a pierdut. În
cariera mea de cercetător am scris însă numeroase
articole științifice. Deci aveam experiența scrisului, dar
în cu totul alt mod. Mi s-a întâmplat ca în momente de
mare emoție și suferință să scriu spontan versuri. Ele
veneau de la sine ca într-un șuvoi, o poezie era gata pe
nerăsuflate. Ele au fost găsite într-un sertar de soțul meu
și vor constitui, după 30 de ani, nucleul volumului
intitulat Poezii apărut în 2005. Durerea este atemporală
și se pare că mereu aceeași. Am luat în serios scrisul cu
mult mai târziu, odată cu dorința de a povesti istoria
familiei mele. Muriseră ambii părinți, mai era în viață
sora mamei și am zis „acum ori niciodată”. Aveam
nevoie de un interlocutor să mă ajute să pun cap la cap o
cronică de familie și să reconstitui cadrul istoric. Aveam
deja 52 de ani. A fost o muncă anevoioasă, de vreo cinci
ani, căci scriam doar seara câte puțin. Mătușa mea,
devenită interlocutorul meu, îmi răspundea la întrebări
pe măsură ce eu înaintam. Cum pe vremea aceea exista
doar poșta convențională, totul mergea încet. Soțul meu
este din Cluj și întâmplarea a făcut ca fratele lui din Cluj
să vină în vizită iar eu să-i spun, într-o doară, că scriu la
o carte deși știu că nu am cum să o public, dar scriu și
scriu căci nu mă pot opri. El a reacționat prompt. „Scrie,
te pot publica la Cluj” a spus, ceea ce s-a și întâmplat.
Așa am ajuns clujeancă și am „intrat” în literatură.
- Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe?
Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?
- În tinerețe mi-a plăcut Tudor Arghezi. Am și astăzi
volumele lui. Mi-a plăcut mult să citesc piese de teatru,
facultatea de chimie nu era departe de Teatrul Bulandra
și mergeam deseori la spectacole. De neuitat a rămas
să-l văd pe Liviu Ciulei în Play Strindberg de Friedrich
Dürrenmatt. Cred că teatrul mi-a oferit un fel de magie,
ca un dialog la care participam și eu în tăcere. Aș
menționa câteva cărți importante din perioada debutului
meu: Dunărea de Claudio Magris, În Patagonia de
Bruce Chatwin și Poezii de Giorgos Seferis (Premiul
Nobel pentru Literatură, 1963) numit și poetul pietrelor.
Astăzi citesc cu plăcere cărțile lui Lucian Boia, aș vrea
să știu mai multe despre România.
- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
- Am părăsit România în primăvara anului 1984. Am
participat la un simpozion de biochimie în Austria și de
acolo am plecat în Suedia. Pe vremea aceea Suedia nu
cerea viză pentru români. Aveam o prietenă în Suedia,
ea nu avea banii necesari pentru a-mi plăti un bilet de
avion de la Viena la Stockholm, dar a apelat la un
profesor de biochimie de la Facultatea de Medicină din
Uppsala. El mă cunoștea din activitatea mea științifică și
a plătit biletul de avion.
- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
- Începutul a fost, puțin spus, șocant. Drum de
întoarcere nu exista. În timp m-am acomodat foarte
bine. Am învățat repede limba suedeză, iar știința cu
care m-am ocupat este universală. Cheia adaptării într-o
altă țară este limba și meseria. Biochimia este foarte
practică și se caută peste tot. A fost sprijinul meu
indiscutabil, a făcut parte din identitatea mea. Am putut
colabora cu alți biochimiști de la egal la egal. Mi-a dat
independență și prețuire. Este însă mai greu ca scriitor
unde dependența de limbă este cu mult mai mare și unde
trebuie să nimerești în cercurile potrivite care „te înalță
sau te coboară”. Am încercat să stabilesc contacte cu
scriitori suedezi, dar am eșuat ca să zic așa. Contactul cu
scriitori români care trăiesc în Suedia nu a fost nici el o
reușită, nu am putut depăși o stare de politețe și atât.
- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și
încearcă să se impună în cultura țării de adopție.
Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se
explică această alegere?
- A scrie în limba maternă mi-a dat un mare confort
sufletesc și stabilitate. Puteam să exprim nuanțe fără
șovăială. Limba este principala unealtă a unui scriitor.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
20
Limba română este casa în care locuiesc. Asta nu
înseamnă că nu am încercat să scriu în limba suedeză.
Am publicat două cărți de poezii în limba suedeză. Am
constatat că dacă mă situam mental într-un cadru suedez
pe care vroiam să-l descriu, cuvintele suedeze veneau de
la sine, contextul cultural era suedez. Așa am văzut ce
încărcătură emoțională poartă o limbă, poartă locuri,
poartă timp, poartă oameni. O limbă nu este o sumă de
cuvinte, este cu mult mai mult. Limba suedeză se
exprimă mai concis decât limba română, ceea ce sună
banal în limba română poate suna interesant în limba
suedeză și invers. Am simțit că sunt român când scriu în
românește și sunt suedez când scriu în suedeză. Desigur
că este greu cu detalii și nuanțe în limba suedeză, porți o
permanentă stare de nesiguranță și îndoială, căci
niciodatănu poate deveni limba ta „maternă”.
- Când ați debutat și cum priviți azi debutul
dumneavoastră?
- Am debutat în anul 2003 cu O sută de ani în Bucovina.
Cronică de familie (Editura Mediamira, Cluj). Debutul
meu îl privesc cu mult respect. Mi-a fost teamă când am
publicat cartea și am ales un pseudonim, Doina M.
Teris. Teris vine de la Siret, citit invers. Nu este ficțiune.
Se bazează pe fapte reale, completate din imaginație în
unele locuri. Cred că scrisul meu nu duce lipsă de
stângăcii, dar pentru mine a contat adevărul celor scrise,
recompus din amintiri de familie, fotografii, mărturii,
publicații.
-Câteva din cărțile dumneavoastră, ca și ultimul volum
de poezie, “Pelerin” (2016) sunt fructul unor călătorii.
Ce rol are în dezvoltarea dumneavoastră intelectuală
călătoria?
- Călătoria este un stimulent cultural demn de luat în
seamă. Îți dezvoltă curiozitatea, dorința de a cunoaște,
îți oferă posibilitatea de comparații legate de cultură,
istorie, natură. Trăiești un fel de fascinație a locurilor
noi. De când mă știu am fost interesată de peisaje, de
diferențele uluitoare dintre munții maiestuoși și
monotonia zonelor de deșert, dintre peisajele acoperite
de gheață și fierbințeala tropicelor. Frumusețea și
spectacolul lumii sunt seducătoare, dar în același timp te
îndeamnă la reflectare. În timpul unei călătorii te
confrunți cu o gamă variată de sentimente, atât pozitive
cât și negative, treci prin putințe și neputințe. În final
posibilitatea de a călători este pentru mine un semn de
pace pe pământ.
- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre
scriitorii români aveți afinități?
- Poate că mă puteți ajuta. Nu mă pot plasa. Am
experimentat puțin din toate de la memorialistică la
poezie și proză scurtă. Poezia este totuși predominantă.
Aș zice că e o poezie a peisajului sufletesc și fizic în
sensul larg al cuvântului. Aș dori să-l citez pe criticul
literar Constantin Cubleșan care într-o cronică în revista
Cetatea Culturală (Cluj-Napoca, august 2009, pag. 36),
referindu-se la paginile de proză din volumul meu În doi
(2009) le consideră poeme în proză: …„paginile de
proză (...) se rețin dintr-o dată prin nota de lirism
autentic, prin sinceritatea exprimării și mai ales prin
infuzia de meditație nostalgică asupra unor stări umane
esențiale. De fapt, avem de a face cu o literatură de cea
mai bună factură pe linia a ceea ce se numește poemul
în proză, specie introdusă în literatura noastră pe la
finele secolului al nouăsprezecelea (Unul din
protagoniști fiind Barbu Ștefănescu Delavrancea, urmat
de Al. Macedonski ș.a, din păcate azi cultivat foarte
puțin, ca să nu spun deloc).”
-Cum apreciați activitatea culturală a diverselor
asociații românești din Suedia, cu care dintre ele
colaborați?
- Nu colaborez cu nici o asociație românească. De fapt
nu cunosc decât Institutul Cultural Român și Clubul
seniorilor români. Nu cred că există vreo asociație a
scriitorilor români din Suedia, cum există de exemplu în
Canada.
- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?
- După moartea părinților mei mi-a fost greu să vin în
România care devenise un loc dureros. Au trecut mulți
ani de atunci și încetul cu încetul am recăpătat
sentimente normale legate de locurile trecutului. Din
2013 încoace am fost de câteva ori în România și am
redescoperit-o „bucată cu bucată”. De abia acum am
avut posibilitatea să văd România cu adevărat, e drept
că cu ochi de turist. Anul acesta, 2017, am fost în Delta
Dunării și Dobrogea și am revenit cu amintiri de neuitat.
- Cum vedeți, din Suedia, evoluția societății românești
actuale?
- Nu mă pot pronunța asupra evoluției societății
românești actuale. Privită de aici, România pare un loc
foarte îndepărtat și greu de definit. Știrile care se
transmit în Suedia despre România sunt sărace. S-ar
părea că în întreaga Europă există o anumită reținere a
țărilor vestice față de țările din est, nu neapărat față de
România, atitudine care sper să dispară cu timpul. Cred
că România la rândul ei ar trebui să se afirme cu mai
mult curaj în toate domeniile, inclusiv să arate lumii
frumusețile sale naturale unice.
- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de
scriitor?
- Masa mea de scriitor este goală, deocamdată.
Câteodată mă încearcă gândul că ar trebui să locuiesc
câteva luni în România să simt cum este ea cu adevărat.
Să trăiesc ca orice român din țară, implicat în viața de zi
cu zi, și nu ca unul din afară. Oare cum aș scrie atunci?
Nu sunt străină nici de ideea de a continua să scriu
poeme în proză. Inspirația vine însă și pleacă, își duce
viața ei, câteodată îți este tovarășă o bucată de drum ....
Interviu de Ion Cristofor
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
21
ISTORIE LITERARĂ
Mihai CIMPOI
Radu Cârneci: Eros, Logos, Ontos
Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub
semnul unei solarități de tip hölderlinian, care, dincolo
de faptul că este o convenție a timpului, traduce o
ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esențială
a creației sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un
topos circumscris organic unui univers al trăirilor
ardente, existențiale prin însăși natura lor.
Din polivalența simbolică tradițională a soarelui
poetul alege atât semnificația de epifanie uraniană, de
manifestare generală a viului, cât și pe aceea de
cunoaștere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului
suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.
Fiind un element unificator, dătător de întreg
bine orânduit, revelația soarelui prilejuiește revelația
unui univers idilic pus sub dominația unei sympateia
absolute, totul comunicând sub semnul unității.
În mișcările universului este deslușită o «tainică
oficiere»: „Trupul meu intră în mișcarea Soarelui/
privirile în mișcarea păsărilor/ zborul mi se vrea de aer
lung/ și mă-ndrept spre pădurile de piatră“ (Tainice
oficieri). Așa se face că în tăcerea universală se mai
aude „chemarea tragică a Mioriței“, în timp ce, imnicul,
elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în
contrapunct, deslușindu-se formule de orație și
descântec.
Caracterul de ceremonial al discursului
mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii
caută un „patrăcoros“, orele dragostei sunt ca ploile
verii („frenetice și istovitoare“), pădurea e o „flacără
toată“, aerul e „o umbră roșie“, zăpezile se îmbrățișează
într-o „pădure de sticlă zeiască“. Este o acuitate a
simțurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune
topirea și con-topirea: „Aud tropotul mărunt al florilor /
pașii ierburilor / aripele pădurilor pe zări“ (Vers de
mire). Solaritatea are forță orfeică prin ea însăși,
devenind spontan cântec. Poetul „cântă dintr-un arbore“
și se simte unul dintre cei chemați în acest univers care
pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi și între
ele/ noaptea se leagă de zi, ziua de noapte/ rotindu-se
planetă pentru mine/ și mă îndeamnă să trec – iar el
rămâne/ și sângele meu se vrea în setea lui neagră/ și mă
simpt dintre cei chemați...“ (Arbore de taină).
O poezie deosebit de sugestivă va traduce și
complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la
simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească
despre o cunoaștere dureroasă, „de noapte“: „Cucuvea
cu pene roșii/ cucuvea cu pene verzi/ cazi din lună peste
dor/ adu-i cerul dedesubt/ pasăre cu ochi abrupt/ O
fereastră dreaptă, râde/ strâmbă, o fereastră plânge/
scade casa către zori/ moare carnea de-amintire/ și
fereastra intră-n mire/ O să cânte sânge-n vârf/ o să
plângă sânge-n vale/ trupul meu ocol să fie –/ intră-n
ierburi stea și moare/ dorul ei de dor./ Și doare“
(Pasărea cu ochi abrupt).
Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în
formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973);
Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea își
dezvăluie din ce în ce mai spectaculos și totodată mai
dureros, mai dramatic miezul ei de foc existențial, foc
negru care tensionează ființa, aruncând-o în neant: „De
jertfă pas și-n templul tău pătrund –/ e miez de vreme,
și-i tăcere foarte:/ sămânță e aici, de vis și moarte/ iar
râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău).
Conturul expresionist al versului se îngroașă,
îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul
păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică:
„iar sângele să cânte și să joace/ dezlănțuit de moartea
lui, dincoace.“ (Sonet, înainte de dragoste). Apare un
ciudat contrapunct al intensificării/ slăbirii, al
amplificării sunetelor/ surdinizării lor, în același registru
auzindu-se bătăi de clopote și șoapte de taină, „vuietul
blând“, explozia de foc proiectată cosmic și implozia de
lumină lină, de „gând de ploi, domol“. Pe de o parte
sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n
frunze au să tune“ (Sonet de priveghi), „flăcări înalte,
din aspre zăpezi“ (Sonet, iarna), „cădelnițarea de sfere“
(Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor),
zborul, „prelungul înot“ (Noi doi); pe de altă parte,
gândul pur „vibrând ca o vioară“ (În noaptea mea ești
pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale“
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
22
(Acum îți pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung
legănătoare“ (Edenul meu de mugure și soare) „limba-n
imn șoptit“ și „izvorul subțire“ (Mereu nestins,
neprihănit).
Traducător excelent al lui Baudelaire și al
Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în
cele mai ascunse fibre ale sufletului de esența demonică
și totodată de esența zeiască a dragostei. Eros, după cum
se știe, ține de o simbolistică a unității contrariilor, de
coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre
Altul, ce trece printr-o complexitate de reacții senzoriale
și spirituale, prin binomul chinezesc Yang-Yng, prin
acea cosmică împrăștiere de forțe ce tind să formeze
totuși o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element
antagonist și totodată armonizator. Săgețile din tolba lui
Eros străpung și ele opusul sufletelor, unificându-le.
Dragostea apare, așadar, ca o cunoaștere de sine a
Ființei prin acel proces de revelații-șocuri, de conflicte
dintre Eros și Psyche, adică dintre suflet și sentimentul
iubirii ca atare. Pragul demonic și pragul zeiesc se
întâlnesc în această cunoaștere tulburătoare, care e
marcată atât derăzvrătirea păgână, ancestrală, carnală,
de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar/ Se
răzvrătesc de sub tăceri și juguri/ și carnea în aprinse
tăvăluguri/ mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În
primăvară sângele dă muguri), cât și de actul purificării
prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să
pătrundem în vasta catedrală/ ca sub înaltul toamnei
blând-luminat de zei/ să-ngenunchem la tronul iubirii cu
sfială/ și să uităm de oameni; de buni și de mișei...“
(Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).
Există, însă și al treilea aspect al iubirii: este
suferința ca proiecție a miticei dureri a lui Orfeu
despărțit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare/
durere-a lui Orfeu neistovit/ pe fruntea-i mândră aură-
sudoare:/ Euridice, fructul meu oprit...“ (Edenul meu de
mugure și soare).
Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai
importanți poeți ai iubirii anume prin intuiția conlucrării
acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul și orficul, cel
din urmă înțeles ca suferință produsă de desmembrarea
unității îndrăgostiților și ca înstăpânire, prin cântare, a
delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al
întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al
Ființei, principiu universal al înființării: „... da, alergăm
uimiți înspre idee:/ bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când
Ea în El își află năzuința/ – ce alchimii le stoarce-atunci
ființa/ din care prunc se-arată: zeu ori zee! –/ da,
alergăm uimiți înspre idee// ... Oh, vine clipa să plecăm
în fire/ topindu-ne în cosmică topire/ de elemente iar
primordiale/ rotind în vegetații triumfale/ de libertate-n
veșnică rotire:/ oh, vine clipa să plecăm în fire...“ (În
cosmică topire).
Ca și pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea
iubirii, care ține de divinitate, de adâncurile Ființei, este
echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea
supremă, ce atinge Absolutul.
În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul,
discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia
este Iubire și Iubirea este Poezie. Din această credință
apare o superbă definiție a actului liric: „...esențe
sublimându-se-n esență/ vis colorat în somnul
transparență/ tânjind în miezu-i spiralata formă/ spre-
a-nvrednici materia informă/ iris veghind cea tainică
prezență:/ esențe sublimându-se-n esență// desăvârșire
în desăvârșire/ frământ al meu, iubire de iubire/ mereu
mă subțiezi pân’ la idee/ precum frumosul intră-n
orhidee/ pisc irizând sublim apusul-mire:/ desăvârșire în
desăvârșire// gând al Naturii ferm năzuitoare/ fluid etern
dinspre și către Soare/ distanță măsurând cu ne-distanțe/
precum speranța însumând speranțe/ ființa ta mă-nalță și
mă doare/ gând al Naturii ferm năzuitoare...“ (O definire
a Poeziei).
Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii
de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos
epitalam cosmic în genul hemeneus-urilor grecești și
fescenimus-urilor romane, utilizând întreaga poetică
nupțială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în
cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzual-
spirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila
estetismului și galanteriei cavalerești, iar extazul
sympatetic cosmicizat se contopește până la urmă cu
ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic și
idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate,
mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate
acestea intens erogenizate. Elanurile nupțiale, odată
puse în „funcție“, transformă ars amandi în ars poetica,
înțeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu
contrapunct al variațiilor, al alternării variantelor și
invariantelor într-o uriașă construcție barocă,
manieristă. Manifestările sentimentului de iubire și a
tuturor atitudinilor și reacțiilor psihologice față de el se
formalizează, se instrumentează, se ritualizează.
Fără-ndoială, există o intenție vădită, la Radu Cârneci,
de a obține un mare Text, un Metatext al Iubirii. De
aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice,
magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru
al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean,
este închipuit un imens pat conjugal al universului.
Unduirea nupțială este surprinsă în construcțiile de
coroane de sonete, în rondosonete și glossonete, în
oratorii și orații concepute serial în cânturi.
Totul este cuprins într-un vârtej cosmic amețitor,
atrăgător de plinuri și goluri, din miresme excitante, de
sunete și vuiete erogenizate, de lumini fragede, de
„petale cu cercei“, într-o îmbrățișare demonică a
cerului cu pământul: „... Ce vuiet se deșteaptă în pustie/
și se înalță ca un stâlp de fum/ semeț spre cer din smirnă
și tămâie/ miresme dând, înmiresmând un drum?// Căci
dac-ar arde chiar și o pădure/ de nalți cypreși n-ar
îndrăzni așa/ amețitor și cu esențe pure/ pământ și cer
deodată-n mireasma“ (corul bărbaților din Cântul 3: Pe
culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată
simbolistica arderii, mistuirii, supliciului și frământării
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
23
carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare,
vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat și sunător,
ninsori – sunt prezente într-o orchestrație fină:
„Frumoasa mea, sunt Soarele, mă iată!/ Odorul meu
ridică-te să vezi/ cum iarna s-a topit și ploaia beată/
dansează peste fostele zăpezi.// Privește, frăgezind, cum
râd spre tine/ câmpiile și viile-nflorind/ și-n roiuri
turturele și albine/ se-ntrec iubind// În zare, marea cerul
își sărută/ albastre păsări se sărută-n zbor/ și pietrele în
bucurie mută/ Se auresc în proaspătul izvor/ În crângul
de smochini e mare nuntă/ – esențe de iubiri născând
iubiri –/ odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă/ sosită-i
clipa mare-i împliniri.// Din cuibul tău în stânca
despicată/ o, porumbița mea, sosește-mi dar/ de muzici
șiroind mi te arată/ mărgăritar// și frunții mele dăruind
cunună/ în dreapta mea strălucitoare stând/ să-auzi cum
cerul și pământul sună/ spre tine blând...“ (Cântul 2, al
mirelui, „De muzici șiroind mi te arată“, din Cântarea
Cântărilor); „...Vuiau în mine neștiute cânturi/ lumini în
sânge scăpărau lumini/ dar în neprihănite așternuturi/ nu
te aflai la pieptul meu supin// Și-aproape adormisem
de-așteptare/ o, Domnul meu, dar inima veghea/ și
tresări, luceafărul de zare/ când coborî la ușa mea.//
Asemeni ești c-un chiparos în ploaie/ – ah, părul tău de
rouă încărcat! –/ iar genele-ți de picuri se-nconvoaie! O,
preafrumos, atât visat“ (Cântul 4: „Tânguirea miresei“).
Culmea virtuozității instrumentale la Radu
Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar
sub chip șlefuit și bine potrivit toate marile motive și
simboluri mitopo(i)eticeale iubirii. Cităm din glossa
Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide
această coroană de frumuseți și înțelepciuni): „Iubirea
este atotstăpânitoare/ E vârf în dor și vis în rădăcină/
Chip nevăzut în chipul de lumină/ Precum tăcerea
mângâie și doare// De vremi și legi mereu biruitoare/
Iubirea doar Iubirii se închină/ Înnobilând și stăpânind
regină/ Ca iarba nesecatele-i izvoare// A duhului și-a
trupului măsură/ Iubirea se-nveșmântă în Iubire/ Petală
stând și veșnică armură// Născându-se pentru întreaga
fire/ În armonii cu legănare pură/ Iubirea-i viața fără de
pieire…“
Dantescul adagiu „iubirea naște sori și stele“ se
codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern,
în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic
prim: „...la început ideea de iubire/ precum lumina
aburea în fire/ neliniște vibrând în elemente/ visând la
bucuriile absente/ chemând împreunări dorind a fire/ la
început ideea de iubire// (...) Iubirea-i axul cerurilor
toate/ în mari nuntiri cu muzici peste poate/ un semn al
ei și lumi cu lumi se-adună:/ idei dansează hăurile tună/
stele-n ghirlande leagănă-se roate/ iubirea-i axul
cerurilor toate...“ (din Prolog la Heraldica iubirii).
Adâncimea viziunii poetice se esențializează încă
în Pasărea de Cenușă (1986) și în special în amplele
poeme Omul cu barca și Jurământul în care Marele Tot,
ce contopește iubirea și iubirile capătă culoarea
existențială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul
cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru
aducător de moarte: „Să rămânem cu morții? Deasupra-i
teroare:/ câmpii otrăvite munții de bombe/ și păsări cu
aripi de sânge/ nerușinate imnuri destrăbălării de cuget,
acolo deasupra/ se fierbe sfârșitul ființei divine!/ să
râmânem cu morții?...“ (Omul cu barca). În contratimp
cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul
purtător de putere și destin.
Marele Tot are acum și o fascinație neagră,
negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare
transformându-se într-o unitate de două singurătăți ce se
îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu
în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în
„apocalips frumos izbânditor“: „...Am semne dinspre
moarte:/ se desrobesc nălucile-n văzduh/ ca steaguri
largi desfășurate cețuri/ și Timpul-gâde îmi culege
clipa/ – când toate-s vii/ și sângele-i sonor –/ ci
neființa-și mugurește aripa/ Ah, unde ești?“
(Jurământul).
Viziunea asupra vieții – cu toate ale sale – se
întregește, așadar, asociind Erosului și Logosului,
Ontosul, adică însăși ființarea. Ars amandi se întrețese
nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.
Radu Cârneci rămâne, fără-ndoială, unul din cei
mai reprezentativi poeți români, impunând o viziune
adâncă asupra existenței.
CHIP NEŞTIUT
Cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
și-mi stinge setea cel șuvoi
topindu-mi vechile tenebre.
M-ascund în cântece de voi
ca scribu-n cărțile celebre;
cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
și râd, și plâng, și mă desfoi
îmi intră timpul în vertebre
dansează-n creieru-mi strigoi –
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
cuprins adeseori de febre...
Radu CÂRNECI
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
24
Traduceri din literatura universală
Rabindranath TAGORE
Rabindranath Tagore (Calcutta, 1861 -
Santiniketan, 1941), autor a peste o mie de poeme,
numeroase romane, piese de teatru şi cântece care au
avut o mare influenţă asupra literaturii moderne a Indiei.
Inspiraţia sa este mistică şi patriotică. A fost deopotrivă
un muzician şi un pictor de talent. În 1921 a fondat, la
nord de Calcutta, o universitate internațională
(Santiniketan) destinată promovării idealurilor indiene
de cultură şi de toleranţă. A primit Premiul Nobel pentru
literatură, în 1913. Dintre volumele sale de versuri
amintim: Coşul cu fructe, Iasomiile, Grădinarul
dragostei, Ofranda lirică etc.
Traducere și prezentare : Ion ROȘIORU
*
Într-o zi voi întâlni în mine Viaţa
Respectiv bucuria ascunsă în ea,
Oricât peste zile mi se coboară ceaţa
Să-mi facă fără milă poteca şi mai grea !
Prin fulgere-am recunoscut-o şi
Nesigurul ei suflu ajuns până la mine
Să mă învăluiască-n miresme reuşi
Şi-o clipă m-am simţit destul de bine!
O voi reîntâlni-o în afara mea
Ca bucurie după ecranul de lumină
Iar de voi fi sub solitudine grea
Doar Creatorul o să mă susţină!
Printre cei învinşi m-ai plasat
Şi ştiu că să-nving nu mi-i dat niciodată
Nici din luptă să ies nu mi-e dat
Nu tuturor scris li-i să bată!
Voi plonja în abisul ce capăt nu are deloc
Şi jocul înfrângerii mele-l voi faee
Şi toată averea o voi pune în joc
Jucându-mi chiar fiinţa s-aduc în suflet pace!
Numai aşa sunt sigur c-o să pot
Învinge renunţând de tot la tot!
*
De undele cântării mele stai totdeauna deoparte.
Valurile armoniilor îţi scaldă picioarele, dar dar nu ştiu
să le ating.
Iar ceea ce cânt pentru tine e o muzică ce vine de
departe,
Este durerea despărţirii pe care cu flautul aş dori s-o
înving.
Aştept ora când la ţărmul meu va sosi barca ta
Şi când, luându-mi din mâini instrumentul, din el vei
cânta!
Ascultă, inimă a mea, în flaut e o muzică înmiresmată
de flori
Sălbatice, de frunze care scânteiază, de apă care
străluceşte,
Muzica unor umbre sonore, a foşnetului albinelor în
zbor.
Flautul a sedus zâmbetul unui prieten şi acum îl
sporeşte.
Această iubire-ntre noi nu-i deloc vorbă goală sau vorbă
în vânt.
Furtunile s-au năpustit peste mine să-mi stingă nu o dată
lumina.
Îndoieli negre-s strânse, toate stelele cerului meu să le
şteargă pe rând,
Barajele s-au rupt şi holdele mele le-a păscut nemilos
şugubina.
Şi plânsetul şi disperarea mi-au sfâşiat cerul parte cu
parte,
Însă loviturile date iubirii nu duc niciodată la moarte!
*
Ah! aceste iasomii! aceste albe iasomii!
Cred că-mi mai aduc aminte prima zi când
mi-am umplut braţele cu aceste iasomii albe!
Am iubit lumina soarelui, cerul şi pământul verde.
Am auzit murmurul argintiu al râului în
întunericul de la miezul nopţii.
Toamna şi apusurile de soare m-au întâlnit
la cotitura unui drum,
în singurătate, ca o logodnică ridicându-şi vălul
spre a-şi întâmpina iubitul.
Totuşi, memoria mea a rămas înmiresmată
de aceste prime iasomii albe pe care
le-am ţinut în braţele mele cândva!
*
Să crezi în dragoste, chiar dacă aceasta-i sursă de
durere.
Zăvorul inimii nu-i bine să-l tragi în urma ta nicicând.
Vorbele tale, drag prieten, obscure sunt şi efemere
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!
Iubito, inima-i făcută oricând o lacrimă să nască
Şi respectiv un cântec mai mult sau mai puţin profund.
Vorbele tale, drag prieten, fac ceaţa-n jurul lor să
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
25
crească
Și ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!
Bucuria e întocmai ca un bob fragil de rouă
Care, se cunoaşte bine, moare veşnic surâzând.
Vorbele tale, drag prieten, ascund orice iubire nouă
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!
Preferă lotusul de-a pururi să se deschidă în plin soare
Şi nu se vede niciodată boboc în iarnă adăstând.
Vorbele tale, drag prieten, sunt tulburi şi înşelătoare
Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!
*
Ochii tăi mă-ntreabă cu tristeţe, căutând să-mi pătrundă
în gând,
Aşa cum luna ar vrea să cunoască pe dinlăuntru oceanul
profund.
Despuiată complet mi-am pus viaţa-ntreagă-n faţa ta
Fără s-ascund sau să omit ceva.
De aceea îţi rămân necunoscut, nu-i aşa?
Dacă viaţa mea ar fi o piatră colorată,
Atunci aş sfărâma-o-ntr-o sută de bucăţi şi ţi-aş face din
ele
Spre a-l purta la gât un şirag de mărgele.
De-ar fi o simplă floare, rotundă, mică, parfumată,
N-aş ezita nicio clipită s-o văd că-n păr ţi se desfată
Ci-i dar o inimă, iubito. De pe ce ţărm, din care lut?
Tu nu ştii limitele-acestui regat ce dar ţi-a fost făcut.
Dacă viaţa mea n-ar fi decât o clipă de plăcere
Ea ţi-ar surâde cu tot calmul şi ţi-ar aduce mângâiere.
Dacă n-ar fi decât durere, în lacrimi limpezi s-ar topi
Şi-ntregul ei secret, iubito, pe loc ţi s-ar dezvălui,
Dar viaţa mea e doar iubire şi-i şi plăcere şi durere,
E acel ceva ce este, nu se naşte şi nu piere.
Inima-mi îţi stă alături cum îţi stă şi viaţa ta
Fără-a o putea vr’odată pe de-a-ntregul descifra!
*
Lasă să subziste acest puţin din mine prin care
Să pot numi întregul meu.
Lasă să subziste acest puţin al voinţei mele
Prin care să te pot simţi de peste tot
Şi să vin la tine-n orice lucru, să-ţi ofer
Iubirea mea în orice clipă.
Lasă să subziste doar picul acesta de mine
Prin care pot să te ascund mereu.
Lasă-mi măcar această legătură infimă
Prin care de voinţa ta mă simt legat.
Pe unde intenţia ta se transmite în mine:
E legătura dragostei tale!
*
Simt că toate stelele palpită în mine.
Lumea ţâşneşte în viaţa mea ca o apă curgătoare;
Florile se vor deschide în fiinţa mea ;
Toată primăvara cu peisaje şi râuri
Urcă aidoma unui fum de tămâie în inima mea, şi suflul
Tuturor lucrurilor îmi cântă ca un flaut în gânduri.
Când pământul e adormit vin la uşa ta.
Stelele sunt mute şi mi-e teamă să cânt;
Aştept şi veghez până ce umbra ta
Trece pe balconul nopţii, atunci mă întorn
Cu inima plină de tine.
Apoi, în zori cânt pe marginea drumului;
Florile gardului viu îmi răspund, aerul proaspăt ascultă.
Călătorii se opresc deodată spre a mă privi
În faţă: toţi cred că i-am strigat pe nume.
*
Toate accentele bucuriei se amestecă în
cântecul meu suprem - bucuria care face pământul
să-şi descarce sufletul în nestăvilita risipă a ierbii;
bucuria care în lumea largă face să danseze
moartea şi viaţa laolaltă; bucuria care grăbeşte furtuna
atunci un râset trezeşte şi scutură viaţa;
bucuria care respiră liniştită printre lacrimi
în roşul caliciu al lotusului durerea;
în sfârşit bucuria care aruncă în praf tot ce este
şi nu ştie nimic.
*
Într-o prea lungă zi de lenevire,
timpul pierdut mi l-am plâns.
Dar, Doamne, el nu s-a pierdut niciodată!
Mi-ai prins în mâini fiecare moment al vieţii.
Ascuns în inima lucrurilor hrăneşti până la
germinare sămânţa,
până la înflorire bobocul
şi floarea până ce se preschimbă
în fruct consistent.
Eram acolo, lenevind în pat
şi-nchipuindu-mi că mi-am terminat lucrarea.
M-am trezit în zori şi mi-am aflat grădina
plină de minuni şi de flori!
*
De ce s-a ofilit floarea?
O strângeam la piept cu nelinişte şi iubire: iată de ce s-a
ofilit.
De ce a secat pârâul?
I-am făcut un baraj spre a-mi servi doar mie: iată de ce a
secat.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
26
DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)
Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în
Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna
o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi
nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de
poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și
că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le
iubim și cărora le credem. (Anna Ahmatova)
În traducerea
lui Leo BUTNARU
Gheorghi ADAMOVICI(1894 – 1972)
***
O, viața mea! Să nu ne mai pripim,
Să nu ne plângem – în zadar ar fi.
În lume tihna vine – calmează-te și tu.
Aș vrea zăpada grea să se așeze,
Cerul să se întindă clar-albastru
Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți
Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.
***
Acolo, undeva, cândva
La poala muntelui, pe țărm de râu
Sau după o trăsură hodorogită,
De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,
Sub cerul tupilat, gri, interminabil
Sau poate mult mai târziu și
Cu mult, cu mult mai departe,
Nu știu nici ce, nici nu țin minte,
Dar undeva, cândva, posibil...
***
Ce frig e în câmp, ce gol e
Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;
Sărmane sate de izbe rusești
(Mai ales spre seară, azi și demult).
Casă sub pin, mlaștină,
Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,
Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva
Îmi tot spune: „Încearcă,
Săptămâni și ierni, și ani,
Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,
Spre-a învăța de la natură
Indiferența față de soartă”.
***
N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin.
Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.
Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze
Că în trecut a se întoarce nu se poate.
Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.
Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.
Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,
Prin săptămâni și ani în risipire.
Și alene vor muri speranțele, oricare.
Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,
În noua viață moarte vei vedea deslușit
Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.
***
Geaca ponosită cu guler de blană
S-o uit ca din senin!
Leneșa voce cu-nalte ecouri
Cum s-o domin?
Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic
În ușă, cu pumnul de scrum,
Stinge lumina... Biata mea fericire
Unde-ai fi acum?
La botez ți-am dat nume ne-nțeles,
Tu – uitare și hău.
Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU
E numele tău.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
27
Viktor ADRAGA (n. 1970)
***
uneori eu uit
că
sunt om
după care
mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită
***
gândurile
o iau
care și încotro
asemeni
degetelor
unui pianist
virtuos
care curăță
cartofi
***
o nouă prostie
fixată pe hârtie
arată
mult mai bine
decât aceeași prostie
rostită cu voce tare
***
el avea un nume
răsucit spre interior
nimeni nu știa cum îl cheamă
nici chiar el însuși
***
în jurul meu
oameni
în halate negre
cântă
melodii ciudate
dau din mâini
sar
ba nu
nu sar
pur și simplu
vântul
flutură
privirea mea
***
niciodată
nu mi s-a întâmplat
să dau de vreun
cartof care vorbește
și totuși
de fiecare dată
când
la bucătărie
deschid
pachetul cu legume
trag cu urechea
dar dacă?...
Marina ADRIANOVA (n. 1960)
Vară în Komarovo
Ne-am scăldat în lac
apa caldă
nuferi galbeni
Îndărăt trecurăm pe lângă cimitir
buchetul ducându-i-l Ahmatovei
punându-l într-un borcan pe lespedea neagră
S-au apropiat de noi și ne-au certat pentru lotuși
cică-s introduși în Cartea Roșie
dar iată aici îi tot aduc
cu nemiluita nu alta
Posibil
cu Cartea Roșie să ne fi mințit
***
Iubesc când reușim
să ne întâlnim
să pălăvrăgim fără griji de una alta
Ah, și să iubim!
Chiar dacă el nu mai iubește
s-a obișnuit
a obosit
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
28
Olga ADROVA (n. 1969)
Moarte
Pentru nebunatica ta lume
Un singur răspuns – antract.
***
Sunt cu tine
Iar tu în mine
Suntem noi în El?
Asta e mai important
Decât dacă El e
În Noi.
Treimea rusă
Să punem întrebarea curmeziș –
Spune domnul.
Par sau impar, duh
Sau – iese, – trup?
Fiul, bând vodcă,
Se uită chiorâș la tata.
Sfântul duh
Curăță o voblă
Ce nu are față.
Viața mea
Pisica se distrează
cu stăpânul
sau stăpânul se distrează
cu pisica?
Oricum
expresia chipului pisicii
e mai diversă.
Virgil DIACONU
MUNTELE
Muntele nu poate fi decât singur.
El priveşte în jur şi spune: nimeni asemenea.
Aceasta este singurătatea, marea de ea!
Menirea muntelui este de a susţine cerul.
Câţiva munţi răspândiţi în lume fac cu adevărat acest
lucru.
Condiţia de stabilitate a cerului este ca munţii să fie la
mari depărtări unul de altul. Aşa şi este! Cerul se
sprijină pe câteva creste.
Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu
vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer.
Muntele este cel mai stabil cu putinţă. Am auzit de
mări mişcătoare, de ţărmuri ce se mută în mare.
Muntele, nu! El nu vine niciodată la ţărm sau la
pietre. De aceea spuneau cei vechi: Să vină Mahomed
la munte!
Una dintre întâmplările cu munţi este aceea cu
Diogene, filozoful, cel care, pomenindu-se într-o
dimineaţă în uşa bordeiului său cu marele Alexandru,
i-a spus acestuia:
- Dă-te la o parte, soldatule! Nu acoperi răsăritul
Soarelui!
Diogene, muntele din Sinope, l-a gonit pe Alexandru,
care îi gonise pe greci, pe perşi şi pe ceilalţi, câţi or fi
fost.
Gonindu-l, el a vrut să fie singur.
Singur cu Soarele ce-i răsărea peste creste.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
29
Ovidiu BUFNILĂ
Imaginea celuilalt şi deconstrucţia
autorităţii Lipsirea de istorie prin deconstrucţie a normei şi
reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum pare a
fi tendinţa sfârşitului de mileniu. Fragmentarea şi
simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului
de ştiinţă care decade din dreptul său natural. Nu marile
spaţii de lectură sociale vor fi ale sfârşitului de mileniu
iar sociologul nu va mai fi lectorul ideal. Nevăzând în
aceasta moartea sociologiei ci o metamorfoză, o
schimbare de ritm. Imaginea Celuilalt nu va mai fi
obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el
nemaifiind al grupului ci al lui însuşi. Eul Multiplicant,
multiplicat în serii de comportamente şi atitudini, îl face
pe analistul conservator şi lipsit de orizont să creadă că
faptele sociologice nu vor mai fi, nivelare fiind prin
multiplicare. Societăţile nefiind pe moarte ci într-un
vârtej informaţional, structurile lor informaţionale
prăbuşindu-se în ele însele fie prin regim inflaţionist fie
prin constrângere la comportament copiat sau indus.
Schimbarea sentimentului religios atât prin schimbarea
obiectului cât şi prin reciclarea subiectului dau
îndreptări asupra tendinţelor. Unitatea diversităţii şi
descoperirea limbilor sunt iluzorii, unitatea nefiind căci
autoritatea se deconstruieşte construindu-se, aflându-se
în plin proces de eroziune. Aceasta fiind dinamica
haosului. Căci Eroul, fermentul sociologiei, şi actele
sale, fie erou exemplar prin comportament exemplar fie
erou al actelor sociale şi al prospecţiei sociologice prin
legătură şi atitudine, prin concept şi tendinţă, se
prăbuşesc în el însuşi. Nu reţeaua îl egalizează cu el
însuşi ci multiplicarea Celuilalt. Celălalt nu mai admite
Eroul ca funcţie socială negându-i funcţia. Societăţile nu
mai pot fi categorisite şi inventariate, numite şi definite.
Faliile nu sunt aşa cum nu sunt nici limitele sociologiei
ea nemaifiind ştiinţă ce poartă structura aparţinătoare
magicului. Noile comportamente, noile manifestări ale
spiritului religios, actele habitatului şi ploile acide
construiesc chipul Celuilalt. Sociologul nu va mai fi în
opoziţie. El nu va mai fi martorul. Rămânând martor el
se va sfârşi. Dăruindu-se acţiunii, el va fi Eroul. Eroul şi
Celălalt, norma. Războaiele de pe stadioane şi şarjele
antiglobaliştilor sunt sfârşirea sociologiei clasice şi
desuete. Ea nu va mai fi ştiinţă moartă ci artă militară.
Comunicarea nu este mijloc şi nici mediu aşa cum nici
tiparul nu a fost, nici televiziunea şi nici internetul.
Poate că sunt stări ale sociologicului, ele fiind corpul
analizei iar nu obiectul, ele fiind desfăşurarea.
Sociologia viitorului nu este a obiectelor moarte sau
simpla citire a scării valorice, valoarea nemaifiind un
construct static. Valoarea nu este un asumat şi nici un
dăruit aşa cum sociologia nu este periferic, ea fiind
corpul împotriva corporalităţii ca şi stigmat social.
Mesajul este aici şi acum. Evenimentul este mesajul iar
nu componentele lui, nu statisticile, nu anchetele penale,
nu sondajele şi nu actul politicii. Simultaneitatea este
cheia de boltă a noii sociologii care nu va fi a
proximităţii, a alăturării sau a limitei autorităţii ci va fi,
deconstruindu-se autoritatea, chiar aceasta. Sociologia
va fi Celălalt construindu-se pe sine şi subminând
autoritatea, evenimentul aici şi acum fiind al întregului.
Matricele societăţilor vor fi ale complexităţii şi ale
sfârşirii limitei, complexitatea fiind mai mult decât
structură complexă sau dinamică a obiectului social,
obiectul social nemaifiind. Marea construcţie, prin
deconstrucţia autorităţii, nu înseamnă disoluţia
socialului ci e calea către simultaneitate şi lipsire de
opoziţie, matricele societăţilor construindu-se odată cu
analiza sociologului, iluzorie fiind graniţa dintre
observaţie şi construcţie şi interpretare. Moartea
autorităţii este nimic altceva decât moartea discursivului
autoritar şi conservator şi moartea pasivului. Ieşit de sub
conul de lumină al academicului subordonat
ministerialului prin fonduri şi simpozion şi medalii ale
conjuncturii şi funestului carnaval al autorităţii
închistate, actul sociologului va fi al războinicului
demiurg care distruge pentru a construi. Punând în
lumină matricele socialului şi structurile dinamice ale
lumilor, sociologul va fi în noul său drept natural să
recompună partitura socialului nu pe potriva mesajului
sau împotriva lui, nu pe potriva instrumentarului şi
dicţionarului. El va fi acela care va schimba aici şi acum
instrucţiunile socialului reunind sentimentul religios cu
opinia publică şi construind astfel noul mesaj, noua
structură care şi ea va fi supusă derizoriului şi sfârşirii
într-o lume a vecinătăţilor şi nu a limitelor iluzorii şi
apocaliptice. Din această perspectivă, limbajul
sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea
cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar
profeţie. Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire
a semnului sprijinind eretica interpretare a
simultaneităţii.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
30
Camelia Manuela SAVA
DESPRE FEMEIE
Eu sunt femeie
Aș putea deveni oricând acea soră mai mică
pe care nu o vei avea niciodată
deși ți-ai dorit atât de mult
Eu sunt o femeie
cu ochi de cafea
Sunt ultima femeie pe care ai vrea să o mai iubești
Să îi cerșești sufletul
Să îi mângâi trupul umflat de trecerea clipelor monotone
Sunt femeie
Și ai vrea să îți dau ceva – nu îți poți imagina nici tu
cum ar fi acel ceva...
Sunt femeia lângă care nu vei bea cafeaua dimineață de
dimineață
Sunt prietena cu care ai putea vorbi ore în șir la telefon
Fără să te plictisești
Sunt mama copiilor tăi nenăscuți
Fiindcă între noi nu au fost niciodată atingeri de îngeri
Niciodată nu m-ai privit la fereastră – niciodată nu m-ai
dezbrăcat
numai săruturi adolescentine, pline de patos
pline de patimi între noi au stat
Nu voi fi niciodată femeia pe care să o învelești seara la
culcare
Nu voi fi niciodată femeia care
să te mângâie pe frunte să îți înveselească viața
să-ți spună: „hai că poți!”
să te aștepte cu masa pusă la prânz, urându-ți poftă bună
Eu sunt doar o femeie ca oricare alta – o femeie credulă
felină
Sunt ea - la care vei jindui tot timpul, neștiind că pot fi
și dură și rea
destul de încăpățânată destul de feminină purtând rochii
lungi acoperindu-mi genunchii
destul de eu destul de nemachiată ciufulită mereu
prietenă cu vântul
Eu voi fi mereu iubita imperfectă care te va primi doar
în gândul parșiv
Tăvălind așternutul ei rece albastru
Eu nu voi fi acea femeie pe care să o îngrijești
când va fi fost fiind bolnavă
eu sunt acea femeie cu pielea moale, întinsă ca o hartă
iubitoare de ceai
cu ochi de chihlimbar măriți a mirare
eu aș vrea să fi fost femeia care stând mereu lângă tine
să te privească în livadă
cum tai pomii și sapi la rădăcină toate speranțele
eu sunt acea femeie care să te admire cât de mult aduni
în sufletul tău mare
clopoțeii sunând a păcat
eu am să fiu acea femeie după care să îți întorci privirea
în zadar
în intersecție
eu am să fiu acea iubită neprihănită
care să îți aducă un măr și să te învețe să redevii Adam
eu am să fiu o amică neastâmpărată ghidușă calină
eu am să îți pansez rănile, greșelile, trecutul
am să îți citesc mereu paginile sufletului tău obosit
eu am să fiu doar o voce lină
care să te încurajeze:
hai că poți, dragul meu!
TREPTE
urc zi de zi trepte până la picioarele lui Dumnezeu
ca apoi să cobor
în cel mai adânc hău
căutând perfecțiunea
căutându-te pe tine
Tu. Eu. Parcul
Ziua aceea cu străluciri de iris
era o lecție despre ce ar fi trebui să fie – și n-a fost
mergeam la întâmplare sărutându-ne
pașii se impregnau în asfaltul dureros
aleile parcului îți surâdeau cu subînțeles
vedeam cum cerul se întindea leneș ca un altoi al
timpului
Între liniile lui punctate de gândurile noastre
se scurgeau toate iubirile ce au curs șuvoi în mine
erai un bărbat cu stafii în gene
păreai născut într-o poveste fără sfârșit
eram femeia cu ochii încinși
te mângâiam scurtcircuitând neuronii plini de
patimi
mirosea tot parcul a tei a trandafiri a iubire târzie
podul ne adăpostea inimile bandajate cu margarete
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
31
Petrache PLOPEANU
sonete
pentru Cheile Tișiței
[se bulucesc popoare verzi și
nații]
Stau trunchiurile drepte ca
soldații,
cu mâini de crengi și unghii
înfrunzite
și ca-n parade-n ore prelungite,
se bulucesc popoare verzi și nații,
să vadă-aceste legiuni de lemne.
Sunt mame rădăcini ce își arată
mândria-n cârca lor, ce e cărată
spre soare, ploi și spre astrale semne,
sunt cei bătrâni cu trupuri doborâte,
ca poduri peste maluri dușmănoase
și-apoi puiet pe pante coborâte,
spre văi umbroase pline de lumină.
Acolo-n arșiți, palme răcoroase,
m-au mângâiat cu degete de tină.
[Eu clipa las să îmi inunde unda]
Îmi vâjâie șuvoiul în timpane,
dând lustru greu și gresiei tărie;
cât a trecut de când era pustie
această mare calmă în limane,
ce-a adunat grăunțele banale
și le-a culcat în grinduri infinite?
Nesfâșiind tăcerea din pepite,
s-a strecurat tăcut, săpând canale
în carnea pietrei netezind secunda
și-a scos luminii solzul metaforic.
Eu clipa las să îmi inunde unda
să mă adoarmă-n era cambriene
și-apoi cu darul ultim, teoforic,
să fiu străpuns de nemurire-n gene.
[Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei]
Privesc la geometria înclinată
ce-nțelepțește trecerea prin lume:
sunt miliarde de eoni în spume
ce nu dau socoteală niciodată,
grăuntelui de viu și cugetare.
Și fac hamacuri muntelui, fântână
cascadei reci ce murmuru-și îngână
de zeci de ere vămuite-n soare,
de foc, de ploi, de vânturi și-mpietrire.
Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei
ce strigă mut de-atâta netezire,
tortura picăturii de-altădată
primind-o drept chiar în mormântul vetrei,
ce-o arde, iar, în viitor vreodată.
[ocol greșit al unei false mierțe]
Stau și aștept clintirea să-mi aprindă
dorința amorțirii, ancestrală,
sunt împietrit în zodie astrală,
dar vreau ca apa stânca să-mi cuprindă
și să-mi adoarmă lipsa de mișcare.
Nu-i început și nici sfârșit de lume,
dar toate-acum au existență-n nume
și aparență are fiecare
în ochi deschis al cugetării terțe.
Pe fruntea mea brăzdează universul
ocol greșit al unei false mierțe,
când cremenea răsună în spărtură
așa cum face când imită versul
acel ce vrea să se măsoare-n gură.
[să fiu granit și moale alumină]
Și n-am știut de ce nevoie-adâncă
se macină lăuntru-mi luciferic,
să mă afund din stratul periferic
acolo unde stânca este stâncă
și-i neatinsă de solara rază.
În ascunziș de liniște apoasă
să las doar timpul trupul să îmi coasă
cum se-ntregesc cuvintele în frază,
din mici silice, piele de milenii
și să privesc egal la ceruri arse.
Să ies apoi precum acele genii
din fumul rocii sparte la lumină
să povestesc de miturile parse,
să fiu granit și moale alumină.
[s-au fost pictat și naosuri, altare]
Rugina vremii a-mbrunit tăria
acestei stânci călcate cu piciorul,
de mâna apei scăpată din ulciorul
acestui râu, ea, Tișița, Măria,
s-au fost pictat și naosuri, altare
și basilici sub codri și poiene.
Lumina pietrei albe din troiene,
ce-n ochii noștri crește-n tresăltare
cristal curat în inimă de munte
și noaptea prinsă-n straturi nisipoase,
însprâncenând privirile cărunte,
s-au adunat blagoslovind nuntirea.
Sub mirul ei turnându-se prin oase,
în adâncimi desăvârși unirea.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
32
Iulian MOREANU
Lecturi obligatorii
Rareori mi s-a întâmplat ca, în momente de cruntă
tristețe, durere sufletească, ori numai simplă singurătate
să primesc un telefon care să mă scoată din aceste stări
și să acționeze ca un fel de pansament aseptic pus peste
o rană care altfel riscă să se infecteze. Venit la timp, am
văzut în el, întotdeauna, un fel de dovadă a milei cerești.
De regulă însă mă suna vreun idiot care greșise numărul
și închidea fără să-și ceară scuze, sau cineva care nu
zicea nimic ori îmi punea manele. Mai rar, eram
solicitat să răspund la cine știe ce sondaj de opinie;
două, trei minute, mi se spunea cu un ton ce suna a
implorare, dar acestea însemnau cam o jumătate de oră.
Răspundeam acestor chestionare numai la gândul că cel
ce suna mânca și el o pâine, și nu prea albă, având în
vedere înjurăturile pe care de regulă le primește, ori
miștoul la care este supus în cele mai multe asemenea
situații.
Așadar, ultima dată când mi s-a întâmplat să
primesc un asemenea telefon mai aveam puțin și mă
sinucideam. Bine, în sens figurat vorbind. Pentru că nu-
mi dau seama cum de mă căptușisem de câteva zile cu o
stare depresivă aproape severă, care mă împiedica să
mai mănânc, să pot citi ori să ies puțin spre a-mi găsi o
sursă de distracție. Mă sunau cunoscuți, colegi de
serviciu ori tot felul de fufe și le răspundeam tuturor în
dodii și închideam rapid. O asemenea situație de apatie
și lipsă de interes față de mai tot ce mă înconjura nu mă
încercase niciodată și nici nu credeam că este posibilă.
De câte ori auzeam despre cineva că i s-au înecat
corăbiile, că nu mai poate scăpa de nu știu ce necazuri
ori că nu-și mai revenea din supărările care-l năpădiseră,
și pe care eu le consideram niște lucruri absolut
controlabile, îmi spuneam că respectivul este o fire
slabă, care se lasă doborât la cea mai mică încercare a
vieții, indiferent din ce parte ar fi venit aceasta: serviciu
ori viață privată. Eram ferm convins că nu exista
problemă de viață fără rezolvare și că, în afara cazurilor
datorate unor situații extreme, ereditare etc., spitalele de
psihiatrie sunt absolut inutile, iar medicii respectivi niște
furnizori legal-penali, dacă se acceptă această sintagmă,
de substanțe psihotrope care te transformau în legume,
numind asta „tratament”.
Dar, ca să mi se întâmple mie așa ceva, dintr-o
dată, fără nici un motiv real ori imaginar, asta îmi fusese
cu neputință să concep. Și iată că totuși se întâmplase,
deși tot ce trăisem în ultima vreme erau lucruri ce nu se
puteau produce decât în viața unui om împlinit și fericit:
îmi apăruse o nouă carte care se vindea bine, îmi
cumpărasem un Yaris la mâna a doua, reușisem să-mi
acopăr un credit cu care mă chinuisem câțiva ani și mai
erau vreo trei săptămâni până când (tot ca urmare a unui
nou credit) și urma să plec în costisitoarea excursie în
țara din sud-estul Asiei, de unde voiam să vin cu
produse Samsung direct de la mama lor de-acasă. Asta
ca să mă rezum doar la câteva aspecte care aduceau
serios a bunăstare și nu ar fi trebuit să nemulțumească
pe nimeni.
Mă trezisem în urmă cu câteva zile cu o stare de
moleșeală de-ai fi zis că sunt din plastilină. Ochii mă
usturau, iar fruntea îmi ardea. Mi-am controlat
temperatura: 36,4 grade. Nu se putea, mi-am zis,
simțind cum îmi ardea tot corpul. Am pus din nou
termometrul: tot 36,4 grade. Nu cred că exista loc pe
trup care să nu mă doară, nici măcar un centimetru
pătrat. Era o durere surdă, mai mult un fel de febră
musculară generală. Un tremur inexplicabil, un frison ce
nu se mai oprea. Lipsă de poftă de mâncare. Stare de
lâncezeală. Incapacitate de concentrare asupra celor mai
mărunte lucruri. Momente de pierdere a memoriei.
Plictiseală, deși nu aveam nimic de făcut în mod
deosebit. Incapacitate de efort fizic; nu puteam nici să
strâng pumnul. Confuzie. O ușoară stare de anxietate.
Bineînțeles că nu m-am dus la medic. Neștiind ce
aveam, am căutat pe internet boli ce se manifestau prin
simptomele pe care le resimțeam sau asemănătoare.
Sindrom depresiv-anxios, acesta era verdictul spre care
convergeau toate cele citite. Am mai aflat că nu există o
cauză anume a numitului sindrom, și că mai degrabă un
întreg complex de factori concură spre a te ferici în final
cu ceva ce nu e neapărat o boală, dar mai greu decât o
boală. Am citit mai departe: depresia este determinată
de un dezechilibru chimic la nivelul creierului, care
poate fi restabilit cu ajutorul unor medicamente de
ultimă generație. Anxietatea, ca teamă irațională, fără un
temei real se poate rezolva cu anxiolitice și prin așa
numita metodă a înfruntării; adică să faci (eventual
asistat de un cadru de specialitate) ceea ce îți provoacă
în mod obișnuit teamă. Și totul asezonat cu psihoterapie.
Adică lungi discuții, atent dirijate de către un psiholog,
care, sondând subconștientul, să ajungă la cauza ascunsă
a tuturor acestor suferințe sufletești. Suferințe care,
netratate, pot ajunge să afecteze și organe. Altfel spus,
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
33
afecțiunile „pe funcție” se pot transforma în afecțiuni
„pe organe”.
Cred că la lucrurile astea mă gândeam, repetând,
de altfel, niște gânduri ce nu-mi mai dădeau pace, atunci
când a sunat acel telefon despre care va fi vorba în
continuare.
- Sunt Elena Rupea, mi-a răspuns o voce de femeie după
ce am răspuns printr-un „da?” cam nepoliticos.
- Sărut mâna!
Îmi era foarte cunoscut numele, deși nu-l mai
auzisem rostit de vreo patruzeci și ceva de ani. Aveam
niște îndoieli, dar inflexiunile vocii, chiar și după atâția
ani nu mă puteau înșela: mă sunase buna și fosta mea
prietenă din copilărie, Elena. Copii zănatici și fără
judecată fiind, multă vreme i-am zis „Selena”, o poreclă
ce venea de la un cuvânt ce nu aveam idee ce însemna.
Dar suna frumos: „Elena-Selena”. Asta până când Elena
a devenit, încet, încet o domnișoară cochetă și frumoasă
foc, căreia băieții se întreceau în a-i face curte și a
încerca să se afle mai tot timpul în preajma ei.
Familiile noastre locuiau în aceeași casă mare,
frumoasă și trainică pe care o ridicaseră pe vremuri
americanii veniți să exploateze petrolul din orașul care
avea sub el cantități uriașe din această bogăție. Din acest
punct de vedere, eram într-un evident avantaj față de
restul celor care urmăreau să-i intre în grații. Adică, în
caz că m-aș fi angajat într-o luptă pentru câștigarea
prieteniei ei, aș fi avut un fel de drept de preempțiune.
Problema era însă că eu nu o plăceam deloc pe Elena,
sau, mai precis, nu o plăceam într-un sens care ar fi
condus către o idilă. O știam dintotdeauna și locuiserăm
și ne jucaserăm în aceeași curte generoasă, împreună cu
fratele ei, cu care eram în aceeași clasă.
Elena era cu doi ani mai mică decât noi, și lucrul
acesta o nemulțumea teribil. Așa se face că, și atunci, în
gimnaziu fiind, iar ea începând deja să sucească mintea
tuturor băieților prin frumusețea și dichiseala ei, tot nu
vedeam nimic deosebit la ea și aveam impresia că,
oricând aș fi dorit, ea putea să devină iubita mea. Așa că
am tratat-o în continuare ca pe o bună prietenă și atât, cu
care puteam discuta orice. Chiar orice. Asta cu atât mai
mult cu cât, oricând îmi puteau reveni în minte imagini
cu ea de pe vremea când ne jucam fără a ne ascunde
goliciunea trupului atunci când pe la șase, șapte ani
umpleam o groapă septică din spatele casei pe care o
umpleam cu apă și imaginam în ea un ștrand din care
ieșeam murdari de noroi ca niște purcei. Însă și mai
numeroase au fost ocaziile în care ne jucam doar în
chiloți fiind, fără ca acest lucru să ne creeze vreo
problemă de genul reținerii de moment ori a inhibiției
totale.
Și iată că acum, după atâtea zeci de ani mă suna
Elena, femeia matură care precis nu mai avea mare
lucru din imaginea băiețoasei vecine, o cârnă pistruiată,
guralivă și pusă tot timpul pe harță pe motive de frondă
de dragul frondei.
- Cristian, am numărul tău de la Costi. Mi-a zis că te
întâlnești destul de des cu el.
Costi, diminutivul de la Constantin, e fratele ei. În
aceeași clasă cu mine, era, sub aproape toate aspectele,
diferit de Elena cu care nu era zi de la Dumnezeu să nu
se certe, ba să-și mai și tragă câte una. Deși foarte bun la
învățătură, a avut ghinion la admiterea la Medicină,
situându-se mereu la un loc sau două sub linia ultimei
medii, astfel că după trei eșecuri a urmat o școală de
asistenți medicali, specializându-se în radiologie. A
ajuns să știe tot atâta meserie cât și un medic, așa că cei
care mergeau la spital pentru a face o radiografie
spuneau „mă duc la Costi.”
- Sigur. Ne vedem destul de des. Chiar și săptămâna
trecută am vorbit…
- Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult, mă
întrerupse Elena.
Aș fi vrut să-i spun că apelasem la Costi pentru a
ajunge la un doctor internist. Câteva analize din cele pe
care le fac anual ieșiseră cu valori cam mari, mă
alarmasem, și pentru că medicul de familie mi-a
recomandat să le repet după o săptămână, două, la un alt
laborator, primul la care am apelat a fost el.
Cu siguranță că pe Elena nu ar fi interesat-o
aceste lucruri, ori mi-ar fi cerut amănunte și nu cred că
în acest caz discuția ar fi continuat într-un fel care să nu
mă enerveze. Fiindcă, atunci când ți-a scăpat
porumbelul cu analize medicale, interlocutorul nu se
lasă până nu te stoarce de informații, chestionându-te
despre tot felul de lucruri: de când suferi de (chiar dacă
nu suferi și e vorba doar de un puseu), la cine ai făcut
analizele și de ce nu te-ai dus la celălalt, ce ai de gând
mai departe, dacă ai început să ții regim, dacă te
internezi, când te internezi, la cine te internezi, să fii
atent și să nu te joci cu, pentru că nu e de glumă și așa
mai departe, mai urmează să te întrebe dacă ți-ai făcut
testamentul. Mă rog, tot ce-i posibil ca Elena să nu facă
parte dintre asemenea persoane sâcâitoare, dar, de unde
puteam ști cum evoluase în anii aceștia mulți care
trecuseră de când nu ne mai văzuserăm?
- Ce să fac? Cu treaba…
- Ai ieșit la pensie? căzu ca o măciucă întrebarea
imediată de care mă temeam cel mai tare.
Constatasem, cu o constanță care mă dispera, că,
de câțiva ani, cea mai frecventă întrebare ce mi se punea
când mă vedeam cu cineva cu care nu mă mai
întâlnisem de ceva vreme, după ce mă întreba neutru ce
mai fac, dar fără a-l interesa și răspunsul, era dacă am
ieșit la pensie. Ori, variante: cât mai am până la pensie,
chiar de când am ieșit la pensie, ori de-a dreptul cât am
pensia. Inițial nu am prea luat-o în serios, dar văzând că
gluma se îngroșa, am început să mă zburlesc, până la a
deveni refractar, întrebându-i la rându-mi pe respectivii
dacă le stau cumva în gât ori vor trebui să-mi plătească
ei pensia direct din buzunarele lor. Mi-am atras, evident,
antipatii, dar de-aia nu mai puteam eu.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
34
Ce și cum ar fi trebuit să-i răspund Elenei? Și
dacă apoi va urma, fatal, tirul de întrebări cunoscute?
- Nu… am zis, având în glas ceva de vinovat care nu
știa cum să-și ceară iertare pentru o faptă reprobabilă.
- Nuuu??? se miră ea. Eu am ieșit de trei ani!
Am făcut rapid o socoteală, având în vedere
diferența de vârstă dinte noi, dar nu-mi ieșea, trebuie că
se pensionase anticipat. Nu voiam să intru în amănunte.
Precis că acum o să mă întrebe dacă am nepoți; o altă
obsesie a multora din cei de care ziceam mai devreme.
- Nepoți ai? nu se lăsă întrebarea așteptată, de parcă eu
însumi i-o trimisesem în minte.
- Nu. Nu am.
- De ce? a continuat Elena să mă chestioneze.
- Pentru că nu sunt însurat!
Deja simțeam cum încep să mă enervez. Nu
puteam deloc să înțeleg. Așadar, am copilărit împreună
cu doamna asta pe vremea când era o copilă și când vara
ne jucam mai mult despuiați, vorbeam la telefon după
zeci de ani în care nu ne mai văzuserăm, lucrul acesta
trezindu-mi deja niște amintiri plăcute, nu aveam idee
cum putea arăta, iar ea nu găsea altceva de făcut decât
să mă piseze cu întrebările astea tâmpite care mă
disperau? Vorbisem cu câțiva apropiați despre această
„temă” și mai toți mi-au spus că sunt întrebări firești,
nevinovate în fond, mai ales de la o vârstă încolo. Apoi,
cei ce te întreabă chestiile stea sunt ei, la rândul lor
pensionari și vor să facă o comparație. „Comparație, ca
să ce?” întrebam. „Așa…” mi se răspundea, lăsându-mă
nelămurit. O singură persoană, o doamnă școlită bine,
educată și informată peste poate mi-a zis că acelea sunt
întrebări prostești, puse de oameni proști, și pe care nu
trebuie să le iau în seamă. Ei, un asemenea răspuns m-a
răcorit și le-a compensat pe toate celelalte care-i scuzau
pe indiscreți.
Și iată că buna mea prietenă din copilărie,
doamna cu chip anonim, care-mi vorbea la telefon nu
încălca regula întrebărilor nesuferite puse ca să fie puse.
Iar acum o să mă întrebe cum de nu sunt însurat la
vârsta asta.
- Cum nu ești însurat? Nu se poate! La vârsta ta…
Ei, nu, că asta-i bună! mi-am zis. Iată, aflam că
bărbații de vârsta mea nu au voie să fie neînsurați. După
această replică m-am întrebat dacă nu cumva cea care
spusese că e Elena, chiar era Elena, și nu cumva o
impostoare care substituia o identitate despre care știa
că am cunoștință, nefăcând altceva decât să mă șicaneze
cu asemenea întrebări și nelămuriri. Dar nu, era Elena.
Simțeam însă tot mai mult cum încep să mă enervez. Nu
mă puteam hotărî să iau o decizie tranșantă, și anume să
pun capăt acestei discuții anoste și cu subiecte
indezirabile. Repet, după zeci de ani în care nu ne
văzuserăm.
- Ei, uite că la vârsta mea nu sunt însurat, am răspuns,
încercând să păstrez un ton cuviincios.
- Nu ai fost niciodată, ori s-a întâmplat ceva?...
Elena nu voia să rămână cu lacune despre
biografia mea, și chiar își schimbă tonul vocii când făcu
referire la „altceva”, în cazul în care asta ar fi însemnat
un divorț ori, mai rău, văduvie.
- Ba da, am fost însurat, însă…
- Și copii?
- Am un copil, un băiat.
- Și nepoți?
Altă întrebare de care mă temeam.
- Nu, nu am nici un nepot.
- Ooo… ce păcat! Eu am doi copii și patru nepoței.
- Bravo ție! Să-ți trăiască! i-am urat.
- Mulțumesc!
Știam ce avea să urmeze. O descriere a plozilor –
cum arată, cu cine seamănă și cât de isteți sunt. În multe
situații am asistat siderat cum foști colegi, buni prieteni
ori doar simple cunoștințe se aventurau în a-și imita
micile minuni și a reproduce, cu toate greșelile firești de
pronunție, replicile acestora. Îi priveam cât de
caraghioși erau în seriozitatea lor stupidă și-mi venea să
mă prăpădesc de râs. Dar zâmbetele mele, politicoase și
greu de stăpânit aveau efectul unor aplauze și le dădeau
și mai mare avânt interlocutorilor mei. Încercam să
schimb subiectul, spre niște treburi serioase, dar după
câteva secunde, respectivul revenea rapid la ceea ce-l
durea mai tare și-i adusese în viața sa anostă fericirea
supremă.
În mod curios, Elena nu a dat curs bănuielii mele,
ceea ce a făcut să mă simt ușor frustrat. Să fi reprezentat
ea excepția care totuși întărea regula? Dacă nu cumva
păstra aceste lucruri pentru momentul în care va
considera că discuția noastră se apropie de final,
servindu-mi astfel frișca, separat de prăjitură.
- Și tu, ce mai faci?... Mi-a zis Costi că te-ai apucat de
scris cărți.
Nu era cea mai fericită exprimare; după cum o
zisese, suna ca și cum îmi descoperisem un hobby de
duminică, de pildă, de făcut figurine din lemn ori
altceva asemănător. Însă am înțeles ce voia să spună.
Într-adevăr, scrisesem și publicasem câteva cărți. Nu
aveam neapărat veleități de mare scriitor, dar câteva
cronici favorabile în reviste literare provinciale m-au
încurajat și m-au făcut să continui. Două i le dăruisem și
lui Costi, care mi-a zis apoi, când ne-am mai întâlnit, că
îi plăcuseră mult, mai ales pentru că acțiunea multor
povestiri se producea în orășelul nostru, ușor
recognoscibil, ori aveau ca personaje copii, prototipul a
doi dintre ei fiind chiar el și sora lui, cea cu care, acum
maturizată bine, tocmai vorbeam la telefon.
- Da… Mai mult așa, ca să…
Nu o interesa motivul:
- Și nu-mi trimiți și mie câteva?
- Ba da. Chiar pe cele pe care i le-am dat și lui Costi.
Sunt două.
- Da, pe astea două. Mi-a zis Costi că sunt și eu în una
din ele.
- Ei, nu, treaba stă altfel…
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
35
- Ia un pix și scrie adresa mea, zise Elena fără a aștepta
să-i explic cum stătea treaba cu ficțiunea, prototipuri,
transfigurarea realității…
Din tonul ei ferm mi-am dat seama că nu aveam
de ales și m-am executat. Am cerut să-mi repete câteva
cuvinte pe care nu le-am înțeles din prima și i-am
repetat ce scrisesem, ca să mă conving că notasem
corect. Doar ce-am pus pixul deoparte și Elena și-a luat
la revedere, promițându-mi că va reveni cu un telefon
după ce va citi cărțile. Nici nu am avut timp să-i
răspund.
Nina Elena PLOPEANU
Băiatul și tocul de vioară
Concertul se încheiase de câteva ore. În
urechi îți răsunau încă ovațiile publicului. Altcineva în
locul tău s-ar fi simțit în al nouălea cer. Cu toate că
ajunseseși acolo unde ți-ai dorit, nu te simțeai împlinit.
Pe chip ți se plimbau umbre de remușcare. Îți era teamă
să aprinzi lumina. Chipul din geam îți amintea de parc și
de aleile lui, dar și de cel care îți deschisese drumul spre
succes.
Te-ai trezit pe lume ca un copil al nimănui. Ți-au
purtat de grijă medicii și asistentele de la spitalul
militar. Te-au îmbrăcat gradații de la Casa Armatei și
polițiștii de la rutieră. În adolescență erai foarte mândru
de hainele tale kaki sau bleumarin, de bocancii și de
șepcile date la casare pe care le primeai în dar. În fiecare
dimineață îți cumpărai o cafea de la chioșcul din colț și
te plimbai mândru de ținuta militaro-polițistă pe aleile
parcului. ”Îmi stă bine, nu-i așa?” îi întrebai în gând pe
trecătorii care te priveau zâmbind. Cei care treceau
zilnic prin parc se obișnuiseră cu tine și te întristai când
nu te băgau în seamă.
După fiecare concert, îți aminteai ziua aceea de
septembrie care ți-a schimbat viața. Un băiat de aceeași
vârstă cu tine, cu un toc de vioară în mână, străbătea
plictisit aleea din centrul parcului lovind, ca pe o minge,
cu vârful pantofului lustruit fiecare frunză moartă. L-ai
privit cu invidie, deși nu părea să fie prea bucuros. ”Este
elev la Liceul de muzică”, ți-ai spus sorbind din ochi
tocul în care bănuiai că se afla o vioară așa cum
văzuseși la concertele de la Casa Armatei. O vioară la
care învățaseși și tu să intonezi câteva game și arpegii în
pauzele dintre repetițiile fanfarei. Ai grăbit pasul și te-ai
apropiat de băiatul pe care nu-l trăgea inima să meargă
spre școală. V-ați oprit față în față și, ca într-un film de
comedie, v-ați zâmbit tâmp și v-ați frecat cu dosul
palmei la ochi. ”Oare unde am mai văzut chipul
o chestiune delicată
- câmpia română este peste tot
și peste satul meu
comună urbanizată acum –
pentru astăzi, la întâlnirea fiilor satului
câmpia a cerut
să i se asigure un loc discret
în partea umbroasă a sălii de protocol
undeva mai departe
să nu prea fie văzută de nimeni
de unde să nu prea deranjeze pe nimeni
… aşa a și fost:
totul a decurs cumsecade
fără ca ea să fie luată în seamă
fără ca ea să deranjeze pe cineva…
la sfârşit
s-a ridicat maiestuoasă
cu un cap deasupra celorlalţi
ca și absentă a servit de pe masa festivă
o felie de cozonac
a băut un pahar cu suc de cireşe
a privit apoi de jur-împrejur
i-a cuprins pe toţi cu privirea
şi mulțumită, a ieşit
dimineaţă de vară timpurie
marea bubuitură iscată
în momentul când se crapă de ziuă
este preluată, prin atenuare
de izbucnirea plantelor în floare
(stați liniștiți! asta
doar urechea poetului percepe)
Nicolai TĂICUȚU
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
36
acesta?” te-ai întrebat în același timp cu tipul identic din
fața ta. ”Cine ești?” v-ați auzit într-un singur glas,
vizibil speriați de asemănarea dintre voi.
”Și mie îmi place să cânt”, i-ai spus, arătând spre
tocul viorii. „Nu am studiat la școală. M-au învățat
prietenii mei de la Casa Armatei”. ”Ți-ar plăcea să
mergi la Liceul de muzică?” ”Da” i-ai răspuns fără să
stai pe gânduri. După câteva secunde de gândire,
elevul, cu două fulgere în ochi, ți-a zis ”Ce-ai spune
dacă te-ai duce în locul meu? Cred că n-ar observa
nimeni dacă ne-am schimba hainele între noi. Ne-am
întâlni aici în fiecare dimineață. Tu ai îmbrăca acest
costum, care parcă mă strânge pe la toate încheieturile și
ai merge la cursuri, eu aș îmbrăca hainele tale și m-aș
plimba fără nici o grijă până când te-ai întoarce și până
a doua zi fiecare și-ar vedea de treburile lui. ” Vorbești
serios? Sau vrei să-ți bați joc de mine?” Ca să-ți
demonstreze că nu glumește și-a scos sacoul și, arătând
spre pâlcul de arbuști de tuia din dreapta ta, a continuat.
”Iată un loc unde ne putem schimba” și, fără să mai
aștepte vreun răspuns, s-a îndreptat spre ascunziș, iar tu
l-ai urmat ca Vineri pe Robinson Crusoe. Ți-ai pus
costumul, ai luat tocul viorii și în pas vioi te-ai îndreptat
către Liceul de muzică. Cunoșteai drumul. Din
curiozitate trecuseși de câteva ori pe strada mărginită de
case vechi și elegante ce aminteau de alte vremuri și de
alți oameni. Cu cât te apropiai mai mult de școală, cu
atât îți intrai mai bine în rol. Răspundeai vesel băieților
și fetelor care te salutau. ”Colegii mei îți închipuiai,
desigur”.
Ai ajuns când soneria anunța începutul cursurilor.
Când ai intrat, pentru o clipă, ai simțit că holurile mari
și luminoase te strâng ca într-o menghină. Inima îți
bătea în piept ca tam tam-ul unei tobe, obrajii ți s-au
aprins ca florile arborelui văpaie, iar urechile îți vâjâiau
ca apa unei cascade. Ți-ai amintit că trebuie să străbați
culoarul din stânga până la capăt și să găsești sala de
vioară. Era cât pe ce să te întorci, dar o voce fermă te-a
îndemnat să intri. ”Hai mai repede. Este târziu”. Ai
întors capul și ai zărit o siluetă feminină cu un catalog
ale cărei coperți vișinii nu le-ai uitat niciodată. Era
profesoara de vioară. Între voi doi s-a legat de la început
o frumoasă prietenie. Ți-a fost mult timp aproape și te-a
încurajat să-ți îndeplinești visul, dar timpul și distanța
au creat între voi punți de netrecut.
Un chip zâmbitor de fată, colega ta de studiu, te-a
întrebat în șoaptă de ce ai întârziat. Ai ridicat din umeri
și ai încercat să-ți ascunzi teama. Acum zâmbești când
îți aduci aminte cât de speriat erai. Cu timpul, ai devenit
sigur pe tine. Când deschideai tocul viorii și așezai
instrumentul sub bărbie o liniște imensă îți lumina
chipul. Buricele degetelor îți deveneau cărbuni încinși
când plimbai arcușul pe corzile fine. Corpul cărămiziu
tresărea ca trupul unei femei mângâiate de mâinile
iubitului. Sunetul cald îți învăluia creierul, ți se scurgea
spre inimă și de aici ți se răspândea prin vene și artere
până la cea mai infimă extremitate. Nu ți-ai cunoscut
mama și nici iubita, dar sunetul viorii te făcea să simți
între dinți gustul laptelui matern și fiorul primului sărut.
Atunci, nu ți-ai fi închipuit că ai să ajungi să urăști
vreodată lemnul care cânta.
Băiatul, al cărui rol îl jucai, îți mulțumea că l-ai
scăpat de corvoadă împărțind cu tine o parte din banii de
buzunar. Părinții, plecați să strângă averi, mulțumiți de
rezultatele odraslei, îi trimiteau suficient ca să-și
permită să fie mărinimos.
După liceu, ai mers la Conservator. Nu mai
locuiai de mult pe străzi. Te mutaseși împreună cu Sosia
ta. Intrigat de asemănarea dintre voi, ai început să
cercetezi, mai întâi printre prietenii de la Casa Armatei,
de la poliție și de la Spitalul militar, iar apoi pe la Casa
de copii. Ai aflat că ați fost frați gemeni și că mama
voastră, o adolescentă fără părinți, v-a abandonat în
spital. Înainte să împlinească un an, fratele tău a fost
înfiat. Tu, pentru că erai bolnav, ai crescut o perioadă pe
lângă doctori și asistente, iar apoi ai fost dus la Casa de
copii, de unde fugeai foarte des, până când ți s-a pierdut
urma. Când ai înțeles că cel căruia îi furaseși viața îți era
frate, ai hotărât să pleci. Ai terminat conservatorul ca
șef de promoție și ai fost angajat de o mare orchestră din
străinătate. Ai plecat fără niciun cuvânt de rămas bun și
fără să privești în urmă. ”Și tu m-ai părăsit pe mine” i-ai
spus în gând fratelui tău. ”Descurcă-te singur! Așa cum
m-am descurcat și eu”. Ți-ai luat vioara din tocul ros de
timp, i-ai mângâiat coapsele, convins că erau înmuiate
în sângele păsării Phoenix și dus ai fost.
Nu te-ai întors în trecut decât în ocazii
asemănătoare cu cea din seara aceasta când n-ai avut cu
cine să-ți împarți bucuria. Vioara nu îți mai era de ajuns.
Cutia cu fața din lemn de pin și spatele din arțar nu
putea să te îmbrățișeze și nici să-ți spună o vorbă bună.
Degeaba blestemai lutierul care îi modelase cap, gât și
trup de femeie. Cinismul viorii te-a făcut să-ți fie dor de
asistentele și de medicii care te crescuseră, de profesori
și de foștii colegi. Ai fi vrut să-i suni, dar ți-ai dat seama
că nu le-ai știut niciodată numerele de telefon.
În seara aceea, ai revenit pe aleile parcului dintre
Spitalul militar, Casa armatei și Poliție. Era mijlocul
lunii septembrie. Ai început să pășești agale și să lovești
cu vârful pantofului lustruit frunzele moarte. Deodată ai
tresărit. Pe o bancă, la dreapta unui pâlc de arbori de
tuia, ai zărit un bărbat îmbrăcat în pantaloni bleumarin
și haină kaki. Lângă el, într-un toc de vioară ce
răspândea un iz puternic de alcool, zăcea mototolită o
șapcă veche de polițist.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
37
Leon Iosif GRAPINI
Nuntă pe uliță (Fragment de roman în lucru)
În spatele casei noastre, pe aceeași parte, se afla
locuința lelei Marina, soacra Lucreției și bunica lui
Iochim, cea mai bătrână femeie de pe ulicioară, dacă nu
cumva și din sat, aduna în etate aproape o sută de ani,
Iochim, holtei multă vreme, s-a căsătorit cu o străină de
sat și a avut două fete, prea mici ca să se joace cu noi.
Am în amintire două întâmplări cu bătrâna Marina, una,
aflat în camera ei cu ceva treabă, trimis de bunica, ea
întindea pe blatul mesei cu sucitorul o turtă subțire
pentru tăiței, având basmaua căzută pe umeri și stând
aplecată, și-a prins cu sulul de lemn două fire de păr pe
care, neobservându-le, vârstă înaintată, ochi slăbiți, le-a
încorporat în foaia de aluat, turta subțire și aurie ca
soarele era străbătută de cele două firișoare albe și lungi,
când i-am spus mamei, s-a îmbolnăvit de greață, din
acest punct de vedere nu cunosc altă persoană mai
sensibilă ca mama, a doua, fiind întrebată de un gazetar,
venit tocmai pentru asta de la oraș, cum își explică ea
împlinirea acestei vârste, a răspuns simplu, multă
muncă, mâncare puțină, dar sănătoasă și un păhărel de
horincă seara, înainte de culcare. Peste drum de lelea
Marina, locuiau badea Dumitru, moldovean de origine,
soția sa, Reghina, și fata lor, Oltița, care, măritându-se
la ceva vreme, și-a ridicat o casă cu etaj, cu acest prilej
am văzut de pe balustrada târnațului nostru cum se tăia
bușteanul și devenea bârnă în peretele unei clădiri.
Trunchiul de copac, curățat de crengi și decojit, lung și
gros, era ridicat cu țapinele de câțiva bărbați pe două
suporturi înalte, așezate la capetele bușteanului, pe
urmă, se tăia cu joagărul, doi bărbați, unul urcat sus, cu
picioarele pe două scânduri aflate de o parte și de alta a
lemnului, celălalt rămas pe pământ, sub trunchi, trăgeau
de mânerele fierăstrăului ce urma cu dinții o linie trasată
cu o sfoară subțire, înmuiată în crușală, pe înțeles,
argăseală, și desfășurată de pe un băț cu rol de mosor,
după ce sfoara era întinsă de la un capăt al lemnului la
celălalt, un lucrător o prindea de la mijloc, o îndepărta
cât de cât, încordând-o, ca apoi să o lase din mână,
plesnind cu ea suprafața bușteanului, linia subțire și
neagră marcând traseul joagărului, astfel ieșeau din
lucrul muncitorilor bârne, rigle și scânduri de trebuință
la ridicarea imobilului. Îmbinarea bârnelor la colțuri se
făcea în coadă de rândunică, asta presupunea iscusință și
migală din partea meseriașului, aceste construcții de
lemn fiind sigure și trainice. Când Oltița și-a pus
pirostriile în cap, ulița s-a umplut de lume străină de sat,
gătită de sărbătoare, bărbații, cu cizme cătănești, cu
pieptare cusute cu fir de mătase și mărginite cu blană de
miel, femeile, cu fote negre de lână petrecute în jurul
trupului, ornamentate cu motive aurii sau argintii din fir
subțire de sârmă, cu ii și cu bundițe la fel ca ale
bărbaților, însă mai viu colorate, un port popular mult
diferit de al nostru, mai ales cel femeiesc, ulița s-a
umplut și de săteni înveșmântați în costume populare,
însă atenția ne era atrasă nu de oameni, din acest motiv
nu am insistat asupra tuturor straielor de sărbătoare, ci
de animale, mai exact de caii înhămați la șarete sau
călăriți de colăcari, bidivii împodobiți cu canafuri roșii
sau galbene de o parte și de alta a capului, cu țesături
multicolore și șei încrustate cu ciucuri pe spinare, cu
hamuri și frâie țintate, cu cozile împletite cu fir gros de
lână, de culoarea canafului. Noi, copiii, ne urcam în
trăsurile goale, dădeam bice imaginare hulubelor de la
care s-au deshămat caii, apoi ne-am găsit o altă
distracție, ne uitam sub poala fustei ca un clopot a
fetelor de la noi din sat, prinse în piruetele dansului
jucat în colbul uliței, adulții nu ne băgau în seamă, erau
preocupați cu ritualul miresei, însă ne luau la ochi tinerii
colăcari, din invidie, mai mult ca sigur, îndreptau
armăsarii spre noi și îi obligau să se ridice în două
picioare, ca să ne sperie, acțiune mai mult decât reușită,
grabnic ne ridicam de jos și alergam într-un suflet în
curtea cea mai apropiată, privind cu ciudă printre
leațurile porții la cei care ne-au stricat distracția, bai
mare nu a fost, am descoperit alta, flăcăii aflați în horă
chiuiau de mama focului, exprimându-și, astfel, bucuria
și plăcerea de a juca alături de aleasa inimii, noi le
țineam isonul, zbieram cu toată gura, feciorii fuduli se
foloseau de strigături pentru a-și arăta sentimentele față
de drăguță, Vai de mine multe știu, de mă mir unde le
țiu, dar le țiu într-o poiată și le slobod câteodată, când îi
mândra supărată, Uită-te cu cine joc, că miroase-a
busuioc, uită-te cu cine sar, că miroase a mărar, ar fi
mers, că miroase a santal, nu e rima perfectă, însă
mirosul e mult mai plăcut, chiuitorul și satul întreg nu
cunoșteau acest parfum, cum, în general, parfumurile nu
erau știute de către țărani, strigau și pentru a-l mustra pe
ceterașul considerat de ei mai puțin virtuos, Decât c-o
ceteră rea, mai bine cu gura mea, cetera-i cu patru
strune, și mai rele, și mai bune, gura mea toate le spune,
cetera mai și greșește, gura mea le potrivește, ori pentru
a se răzbuna pe îndrăznețul care i-a luat la joc fata dragă
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
38
lui, Frunză verde lemn uscat, vai cu cine ai jucat, frunză
verde și-un dudău, ce mai joc, ce mai flăcău, nalt și slab
și mutălău, frunză verde și-o cicoare, doar te calcă pe
picioare, răspunsul celui luat în răspăr nu se lăsa așteptat
mult, Cine strigă și când joacă, are gura ca o troacă, cine
joacă și chiuiește, multă minte îi lipsește, noi, de după
poartă, strigam alături de ei, cel puțin ultimul cuvânt al
versului, cine să ne audă, vacarmul era în toi, țâpurituri,
acorduri de vioară, de clarinet și acordeon, nechezat de
cai, discuții strigate între vecini, cumva trebuia să se
audă unul pe altul. Abia în seara zilei următoare, după
ce toată tevatura a luat sfârșit, străinii cu trăsuri și cu cai
fiind în drum spre locul de baștină, când liniștea a pus
stăpânire pe uliță, bunica, exprimându-și părerea despre
nunta asta mare și frumoasă, și-a făcut cruce și a zis,
Doamne-ți mulțam, bine că s-a gătat, de n-aș mai prinde
alta.
ISTORIE LITERARĂ
Ionel POPA
NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR
- pentru o mai dreaptă cinstire –
O nouă vizitare a operei lui Mihail Sadoveanu, cu
atenţia îndreptată asupra perioadei dintre debutul
furtunos din 1904 cu cele patru plachete de proze şi
Hanu Ancuţei, ne arată că până la capodopera din 1928,
Sadoveanu a publicat un volum de mare importanţă în
diacronia operei sale: Neamul Şoimăreştilor (1915).
Suferinţele tânărului roman au fost inventariate şi
judecate de exegeza sadoveniană, dar mai puţin meritele
lui. În cele ce urmează ne propunem să punem în
evidenţă acele aspecte ale romanului, care să justifice o
mai dreaptă cinstire a lui.
În raport cu ceea ce urmează după, N.Ş. este o
operă medie ca valoare, dar ea nu trebuie scoasă din
diacronia creaţiei scriitorului, deoarece ea înseamnă
început de drum sigur: “Cu Neamul Şoimăreştilor
cortina cade peste o etapă.” (Constantin Ciopraga)
După gestaţia destul de înceată şi chinuită
(Samson Bodnărescu, V.A.Urechia, Gh.Benescu-Silva,
Radu Rosetti şi chiar Sadoveanu cu Fraţii Potcoavă,
Şoimii, Vremuri de bejenie), cu NŞ se semnează
certificatul de naştere a romanului istoric românesc.
Chiar dacă este încă tributar canonului romantic
şi modelelelor (Dumas, Sienkiewicz etc.) NŞ
temperează izbucnirea tumultoasă a imaginaţiei şi a
vocaţieitânărului scriitor pentru evocarea istorică.
Desprinderea de modele şi păşirea pe propriul său drum
se face treptat, iar metamorfozarea romanului de capă şi
spadă (romanul aventurii, a luptei – atemporale şi
aspaţiale – dintre Bine şi Rău) în roman istoric original
şi românesc se face prin introducerea cu subtilă artă a
câtorva ingrediente specifice: elemente (motive,
structuri tipologice şi morale) de basm şi baladă, relaţia
specifică între uman şi natură (semnele naturii,
istoricizarea naturii), o anumită filosofie şi ideologie
asupra istoriei. Toate acestea îşi încearcă diapazonul în
NŞ. În el putem identifica germenii unui
Weltanschaunng sadovenian. O primă componentă a
concepţiei scriitorului este vechimea. Dacă prima este
de natură conceptual-istorică, a doua, răzăşimea,
(“Oamenii Măriei Sale – Ţara”) este de sens social-
politic. Pentru rapsodul nostru, istoria – cea orală şi cea
a documentului, dă mărturie despre vechimea,
permanenţa şi statornicia unui neam, despre năzuinţele
lui, care îi îndreptăţesc locul sub soare. De aceea istoria
trebuie evocată şi literar.
prundiș rămas
numai de mine știut
acasă este locul secret
nu știi nici tu
în câte alte locuri mă găsesc
dealul lutos de la Haret
spre poale unduia o colină
văioaga avea un stejăriș
trunchiuri uscate
mlădiau lăstari scarabei
și eu ascunsă-ntr-o carte
acasă era pe o străduță,
două cămăruțe frumoase
dar cărarea aceea cu petice
de iarbă subțire și prundiș colorat
mărginită-n coroane de nuci bătrâni
tot ascunziș
de taină împăturită în gând
acasă era sub masa mare
învelită de mama cu o față albă din damasc
pe covorul oltenesc albastru și galben, soare și cer
neștiută de nimeni
învățam povești
cu fiecare depărtare de tata
acum acasă e patul de boală
colțul pernei apretat de plâns
visul plecat cu un ciob de stea
prin dens întuneric
geamănul meu
neîntâmplat acasă
Cristina ȘTEFAN
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
39
În NŞ înmuguresc coordonatele viitoarelor
romane istorice ale marelui povestitor: cea eroică, cea
naţională, cea socială, cea a meditaţiei asupra destinului
uman în istorie. Sinteza lor deplină, cu adânci
semnificaţii naţionale şi universale, se realizează în
Fraţii Jderi. Două propoziţii cu caracter de apoftegmă,
scoase chiar din romanul despre care vorbim, pot fi puse
drept moto acestei secţiuni a operei lui Sadoveanu: “Noi
avem sub brazdă, ţărâna neagră mai mulţi decât cei care
trăiesc astăzi”; “Morţii poruncesc celor vii”.
Tematic şi ideologic romanul istoric sadovenian
merge pe două direcţii: cel care zugrăveşte “vârsta de
aur” - o societate patriarhală şi idilică, stabilă şi bogată,
societatea obştiilor săteşti, şi cel care descrie
“destrămarea paradisului” (N. Manolescu, Sadoveanu
sau utopia cărţii, 1976, p.183). Cele două vârste le
putem identifica deja în NŞ. Credem că putem face o
paranteză. În multe studii asupra operei lui Sadoveanu
s-a încercat explicarea şi chiar cosmetizarea
sămănătorismului scriitorului, fiind pus, printre altele,
pe seama influeţei lui Nicolae Iorga şi a colaborării la
“Sămănătorul”. Sămănătorismul scriitorului nu poate fi
negat, numai că el are cauze şi înţelesuri mult mai
complexe decât se crede şi estetic net superior
sămănătorismului din opera altor confraţi. Aici
menţionăm: în primul rând, demofilia – sub diferitele ei
haine ideologice este o coordonată puternică a literaturii
noastre până la Marea Unire şi chiar după; în această
tradiţie literară şi-a petrecut Sadoveanu “anii de
ucenicie”, în al doilea rând, “sămănătorismul” îi este
lui Sadoveanu ontologic; apropierea de Iorga,
colaborarea la revista “Semănătorul” şi alte situaţii de
acest gen au fos o “întâmplare”, un adaos care i-au
oferit cadrul de afirmare.
În urma luptei de la Cornul lui Sas, 1612,
victorios cu ajutor turcesc, Ştefan Tomşa dobândeşte
scaunul Moldovei înlăturându-i pe Movileşti, filopoloni.
Tudor Şoimaru, protagonistul romanului, e căpitan în
oastea lui Tomşa. În urma luptei între Tudor Şoimaru,
Simeon Bârnovă şi Cantemir, beiul tătarilor veniţi în
sprijinul Tomşei, se leagă, ca în romanul cavaleresc, o
puternică frăţie de cruce. După luptă, pentru credinţă şi
faptele de arme, Tudor nu cere noului domn decât o…
permisie pentru a merge în satul natal pentru care l-a
prins un mare dor. În călătoria spre locul naşterii e
însoţit de cei doi fraţi de cruce. În drumul spre casă
poposesc la un han şi sunt implicaţi (se implică) într-o
aventură de viteji cavaleri: salvarea domniţei Magda,
fiica unui boier pe nume Stroie Orheianu, răpită de
…zmeu, Vasca, cazac în slujba Movileştilor. Lui Tudor
îi cade dragă fata.
Ajuns în Şoimăreşti, sat de pe apa Răutului,
Tudor este recunoscut de “moş Mihu”, fratele tatălui
ucis mişeleşte, pe când era prunc, de boierul împotriva
căruia s-a ridicat cu sabia întru apărarea moşiei
răzăşilor. Află că ucigaşul tatălui său nu este altul decât
tatăl fetei de care s-a îndrăgostit. Aflat “Între Scila şi
Caribda”, Tudor face un drum în Polonia pe urmele
Magdei pentru a limpezi apele. O întâlneşte la balul de
la palatul magnatului Coribut. Tudor suferă duşul rece
al adevărului. Magda refuză să-l recunoască, iar Stoie
Orheianu îl demască drept spion al lui Tomşa. E arestat,
dar datorită lui Bârnovă şi slujitorilor Ispas şi Ilun
reuseşte să părăsească palatul şi se întoarce definitiv la
cuib.
Însoţit de bătrânul Mihu şi având asupra lui
vechile “înscrisuri” de la voievozii cei vechi, Alexandru
cel Bun şi Ştefan cel Mare, Tudor se înfăţişează la
divanul lui Tomşa. Domnitorul le recunoaşte şi le
întăreşte drepturile asupra pământurilor strămoseşti.
Roata istoriei se învârte. Tomşa, trădat de boieri, pierde
tronul.
Movileştii reveniţi la domnie “repară
nedreptatea” suferită de credinciosul lor, Orheianu.
Boierul se reîntoarce la conacul de la Murgeni, însoţit
de Magda devenită soaţa unui nobil polon. Însoţit de
soldaţii ginerelui, boierul intră în satul Şoimăreştilor
pentru a lua în stăpânire întreaga moşie a răzăşilor. În
lupta care are loc, Tudor pedepseşte cu moartea pe boier
pe care îl trage până pe mormântul lui Ionaşcu. Conacul
de la Murgeni e dat focului purificator, locul e arat (ca
în Dumbrava Roşie, poemul lui Vasile Alecsandri).
Magda şi soţul ei sunt lăsaţi să se întoarcă nevătămaţi în
Polonia. În finalul poveştii, destul de patetic, conform
reţetei romantice, aflăm că “Domniţa Magda şi-a purtat
lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas
până la mormânt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereţe a
rămas pentru totdeauna în taina poienii […]”, iar “Tudor
şi Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi
prigoniţi, dar s-au ţinut tare.”
Chiar dacă romanul nu se impune printr-o
construcţie deosebită, totuşi sunt de semnalat câteva
aspecte care în timp vor trece printr-un proces de
rafinare primind pecetea sadovenianismului. Scenariul
epic este constuit pe două “poveşti”: cea cavalerească a
iubirii şi cea a luptei împotriva boierului, pentru
dreptatea răzăşilor; treptat glasul datoriei se impune
total.
Deocamdată epicul este liniar, întâmplările din
care e construită intriga se succed absolut cronologic,
capitolele sunt condensate epic, iar titlurile capitolelor,
calchiate după modelul cronicarilor, sunt, în
simbolismul şi metaforismul lor, expresive şi sugestive;
limbajul, dialogurile şi ospătarea la hanuri dau primele
semne ale ceremonialului ce va deveni ramă
sadoveniană pentru capodopere ca Hanu Ancuţei,
Creanga de aur, Fraţii Jderi.
Placa turnantă a romanului este capitolul Crucea
răzăşilor. Estetica, etica şi ideologia lui vor fi regăsite,
dezvoltate şi aprofundate, în următoarele scrieri de
evocare istorică. “Puiul se întoarce la cuib” în ochi cu
chipul fetei şi cu sufletul plin de ceasul iubirii, “vântul
dimineţii îi deşteaptă amintiri vechi.”
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
40
Intrarea în sat se face urmând parcă un ritual,
într-o duminică, zi de sărbătoare, când pomii erau în
floare. Întoarcerea pribeagului este eveniment pentru
întreaga comunitate, fiind marcat de sunetul clopotului,
iar locul de adunare al oamenilor este biserica şi
cimitirul. Tudor Şoimaru se întoarce dintr-un loc profan,
străin, în unul sacru (cf. Mihai Ungheanu, Lecturi şi
rocade, 1978, p.101).
“-Fraţilor, zice [Tudor] cuprinzând mâinile
tovarăşilor lui, acesta e satul meu.
-E un sat ca oricare altul, îi răspunse Cantemir.
-Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de
douăzeci de ani.”
“Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case
curate, răzășeşti, se întindea într-o vâlcică, sub poală de
pădure. Apa Răutului curgea pe vale subţire şi limpede,
scăzută de seceta verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi
un grangure cânta în pacea satului, în lumina dimineţii.
Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în
clopotniţa bisericii albe c-o duruire melodioasă.”
Şoimaru se opri, îşi descoperi capul şi-şi făcu
cruce, murmurând pentru el:
“-De învățătura aceasta veche a bunicului uitasem
…”.
Cei trei oşteni descălecaseră şi porniră spre
biserică. Ceea ce văd e un adevărat ritual: “femeile şi
fetele cu caţaveici şi cu fuste de lână, dungate cu vârste
galbene şi roşe pe fond negru, veneau la leturghie.
Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu
capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele erau
frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni.
Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele
cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubotele de piele
roşă, cu pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului
dintr-un şiac cafeniu şi ilic negru cu nasturi rotunzi de
argint şi cu mâneci largi. Toţi priveau curioşi la străinii
care intraseră în sat. Se uita şi Şoimaru cu luare aminte
la ei, dar nici un obraz nu-i erau cunoscut.”
Nu este locul aici pentru un comentariu etnografic
şi sociologic al textului, dar e de reţinut imaginea de
icoană a paradisului care este ţara în imaginarul
scriitorului.
Judele satului dă bineţe celor trei străini şi-i
întreabă cine sunt şi pe cine caută. Tudor îşi spune
numele. Auzindu-i-l, din rândul răzăşilor se îndreaptă
spre el “moş Mihu”, fratele lui Ionaşcu, părintele său.
Recunoscându-l bătrânul “Îl apucă de mână şi-l trase
între mormintele ţintirimului. Clopotele bisericii tăcură ;
se alinară şi vocile oamenilor; şi sub cireşii sălbatici,
care-şi coborau rădăcinile între oasele morţilor, se făcu
în lumina dimineţii tăcere. Moş Mihu îl duse în faţa
unui mormânt îngrijit, acoperit cu flori:
-Aici, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte
părintele tău Ionaşcu! La mormântul lui noi
îngenunchem cu toţii …
Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară
– şi răzăşii îngenunchiară cu toţii. Cu ochii împânziţi de
lacrimi Tudor cetea slovele săpate pe crucea de piatră:
Aici este groapa/ Unde zace robul lui Dumnezeu,
IONAŞCU/ Din neamul ŞOIMĂREŞTILOR/
Care s-a strămutat la cele veşnice lăcaşuri/
la anul de la zidirea lumii 7102 …”
Bătrânul Mihu îi tălmăceşte epitaful, devenit
testament pentru Tudor:
“ –Aici este îngropat părintele tău! Srigă la
ureche bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan
mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi
ocinile noastre strămoseşti, sculând la război toate
neamurile şi toate asezările orheienilor!… Clopotele
tăcură iar […].
În sufletul lui Tudor bântuia o furtună groaznică.
Văzându-l zbuciumându-se între iubirea pentru fata
boierului şi răzbunarea pe el pentru uciderea părintelui,
Simeon îi spune, sprijinindu-l moral: “Când vor trece
toate şi se vor limpezi toate în sufletul tău, atunci te vei
trezi şi vei urma calea de la care nimica nu te poate
întoarce […]. Au să te cheme înapoi amintirile şi
morţii.” Spusele fratelui de cruce se vor adeveri: “Peste
sufletul lui greu izbit şi sângerat se aşeză o linişte ş-o
hotărâre. Dragostea lui îi părea o rătăcire – şi hotărâse
să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină
livada lui Ionaşcu.” (sn-IP). Despovărat, Tudor s-a
întors definitiv acasă.
Cu toate acuzele de idilism sămănătorist şi de
paseism, paginile care evocă reîntâlnirea cu satul natal,
cu neamurile şi cu morţii sunt de o poezie nostalgică
prin care trece o undă de tragic. Nici nu se putea o altă
imagine pentru vremurile evocate, nici pentru vremea
scriitorului şi starea lui sufletească.
În acest înţeles trebuie judecat şi finalul poveştii
despre Tudor şi neamul său de răzăşi, ca şi mărturisirea
scriitorului considerate prea patetice: “Iar Tudor şi
Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi
prigoniţi, dar s-au ţinut tare. Pe urmă cei care au venit
după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea
necontenit i-a lovit până ce le-a plecat fruntea adânc în
pământ.
Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi
această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea
când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei
prisăci având în inima mea răsunetul durerii lor.”
Sadoveanu e un moralist în descendenţa lui Miron
Costin. Opera îi e plină de înţelepţi şi ziceri înţelepte
încât e îndreptăţită aserţiunea “Sadoveanu, Divanul
înţeleptului cu lumea” (Monica Spiridon).
Cu fiecare operă, tot mai artist, scriitorul transferă
înţelepciunea sa, culeasă din cugetarea populară şi din
cărţi, personajelor. Chiar din NŞ se poate extrage un
bucheţel de vorbe înţelepte. Spicuim: “Ş-un fir de iarbă
îşi are rădăcina lui”; “[…] legea lui Mahomed, a lui Isac
şi a lui Moise sunt date de Dumnezeu. El la fiecare a
spus: A ta-i legea bună. Dar care-i cea mai bună numai
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
41
el ştie. Toate-s bune, poate şi el a înzestrat pe fiecare
seminţie cu legea care i se potriveşte.” Vorbele acestea
ale lui Cantemir-bei sunt o avanpremieră la sociogonia
cu care începe Baltagul. Alte exemple: “Ai spus, dar nu
puteai să ştii.”; “Fiecare dintre noi e un drum de
pulbere”; “În ziua de azi oamenii se deosebesc după
rudenii şi se adună după prietenii”; “Frăţiile de război se
leagă repede, dar prieteniile mai domol îşi fac loc după
potriveala sufletelor”; “sălbateca lor fire de oşteni făcea
loc razei de lumină care totdeauna a stat ascunsă în
sufletul omului.”
Şi raportat la tipologia umană de până la 1915 şi
la cea care urmează, NŞ rămâne o bornă pentru
“Umanitatea sadoveniană de la A la Z”. În miniatură, în
datele ei esenţiale, întâlnim în NŞ gama vaiată a
personajelor sadoveniene cărora li se pot aplica criteriile
de clasificare şi caracterizare folosite, spre exemplu, de
Pompiliu Marcea ori de Constantin Cristian Bleotu.
Început ca roman de capă şi spadă, din primele
pagini facem cunoştinţă cu cei trei muschetari: Tudor
Şoimaru, Simeon Bârnovă şi Cantemir-bei. În
conturarea imaginii celor trei fraţi de cruce, Sadoveanu
se abate de la schema devenită celebră prin Dumas.
Scriitorul nostru nu le atribuie doar calităţile ştiute, de
muschetari (vitejie, arta armelor, loialitate,
comportament cavaleresc). Astfel, pe ostaşul-cavaler
Tudor îl va face un justiţiar bine motivat naţional şi
social; lui Simeon Bârnovă îi dă o ţinută de cărturar, om
cumpătat şi înţelept, iar pe tătarul Cantemir îl
înzestrează cu darul cunoaşterii oamenilor. Mai există
un aspect pe care îl considerăm semnificativ şi care
trebuie evidenţiat. Dacă avem în vedere problematica
socială şi naţională a romanului, observăm că cei trei
muschetari, dar mai ales Tudor şi Cantemir, sunt
poziţionaţi într-o anume opoziţie: Tudor întruchipează
statornicia, legătura cu pământul şi morţii lui – Măria Sa
Ţara; tătarul Cantemir este nomadul războinic. De
căteva ori Cantemir îl caracterizează pe Tudor tocmai în
spiritul acestei deosebiri: “Eu n-am înţeles niciodată,
îndârjirea voastră pentru pământ, certurile şi sângele
vărsat pentru un colţ de grădină, când lumea lui
Dumnezeu e aşa de mare […]. Voi sunteţi ca şi codrii de
la Orhei, care stau locului lor de-o mie de ani…”
Pare un paradox, dar schematismul personajelor
nu este chiar o neîmplinire. Simţind inconştient/
conştient că pășeşte într-o etapă nouă de creaţie,
scriitorul îşi schiţează în noua carte nişte tipare în care
îşi va turna viitoarele personaje, vii, complexe sau nu,
după necesităţile impuse de specificul fiecărei opere de
evocare: viteazul, răzăşul ţăran şi oştean, Marele
Domnitor, voievodul cel nevrednic, tiranul, boierul
demofil, dar şi cel fugar şi trădător, înţeleptul, domniţa.
Cu tot romantismul său, Sadoveanu este un clasic în
ceea ce priveşte caracterul personajului. Personajul e
construit pe o dominantă, fie socio-morală, fie
psihologică. Portretul lui este realizat prin acumulare de
detalii (înfăţişare, vorbe, gesturi etc.) care coroborate
scot în relief dominanta personajului.
Tezismul romanului se manifestă în tipologia
personajelor şi relaţiile dintre ele. Și totuşi sunt mai
verosimile şi mai complexe/ complicate decât se arată la
prima lectură. Pornindu-se de la această primă lectură,
comentariile au neglijat individualitatea personajelor,
ele fiind analizate doar în măsura în care ele pun în
lumină pe Tudor Şoimaru, protagonistul romanului.
Eroul parcurge un drum existenţial dramatic. În
anii prunciei, în urma sângerosului conflict social,
alături de fratele mai mare ia calea pribegiei. Învaţă
meşteşugul armelor şi colindă pe meleaguri străine.
Pribegia printre străini înseamnă pentru Tudor
experienţă de viaţă. Viaţa de cavaler îi căleşte braţul şi îi
ascute mintea. Dar toate astea nu-i umplu golul din
suflet, pe care îl simte tot mai des şi mai puternic: “Nu
ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atâta
pribegie m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile şi
pământul în care am cunoscut lumina soarelui”, spune
Tudor fraţilor săi de cruce. Mirându-se de vorbele
fratelui de cruce, Cantemir-bei îi replică: “Asta-i boală
moldovenească. De ce? N-ai cer necuprins până la
Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie
ca pasărea văzduhului şi ochiul lui nu trebuie să
încremenească asupra unei pietre… Mormintele noastre
tătăreşti, de la hanul nostru cel mare, Timur, au rămas
prin toate pustietăţile lumii, şi noi ne-am mişcat ca
pulberile pământului.”; “-Moldovenii, îi explică
Bârnovă tătarului, sunt blăstămaţi să nu se poată
despărţi de moşia lor.”
Fire tare şi supus “blestemului”, Tudor se
salvează de primejdia dezrădăcinării şi înstrăinării.
Vestea că Tomşa strânge oaste este prilejul care îi
grăbeşte întoarcerea la cuib. Întors acasă, Şoimaru
trăieşte o experienţă echivalentă unei iniţieri, cea a
confruntării dintre “demonul tinereţii” şi imperativul
“morţii poruncesc celor vii”. El trece printr-o dublă
metamorfoză, parcurge drumul de la eros la iubirea
familială – iubirea întemeietoare, care prin generaţiile
viitoare duce mai departe istoria, şi drumul de la
răzbunătorul de sânge la justiţiar. În final în mod
simbolic Tudor reface casa părintească, se căsătoreşte
cu Aniţa şi luptă pentru punerea în drepturi a răzăşilor
săi.
Tudor se desăvârșeşte ca om. Scriitorul a făcut
din el un simbol, scriind în destinul lui teza sa. Reuşita
stă în faptul că, dacă teza este transparentă, nu cade în
tezism. Scriitorul surprinde acele condiţionări istorice,
sociale şi psihologice care fac credibile personajele şi
acţiunile lor.
Alături de rolul lui moş Mihu în recuperarea de
către Tudor a rădăcinilor, un rol important îl are
viziunea fantomei tatălui. Secvenţa respectivă, având
model Hamlet-ul lui Shakespeare, este excepţională şi
organică în structura romanului ca moment psihologic
în evoluţia eroului: “ Sta încremenit, i se aţintiră ochii,
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
42
şi-n umbra chiliei, i se arătă ieşind ca dintr-un mormânt
răzăşul care-i era tată, sângerat la frunte şi cu ochii
închişi. Era o umbră: plutea nedesluşit cu mâinile
încrucişate pe piept ca un Hristos. Şoimaru gemu de
suferinţă la vedenia aceasta, îşi scutură capul, îşi trecu
mâna pe frunte şi pe ochi – şi şi-o trase în jos muiată de
lacrimi ca de un sânge al mortului.”
Prin raportare la personaje din viitoarele romane
vedem că Tudor anticipează, spre exemplu, pe
Gheorghiţă din Baltagul, pe Ionuţ din Fraţii Jderi, iar
moş Mihu, cel ce conduce braţul tare al lui Tudor la
îndeplinirea datinei străbune şi a poruncii morţilor, pe
Vitoria Lipan, mama lui Gheorghiţă.
Bătrânul Mihu e tiparul răzăşimii, om dârz, cu
simţul libertăţii şi dreptăţii în sânge, dem şi înţelept. Are
mândria răzăşului, ţăran liber şi oştean al ţării. Mihu
este memoria pe care şi-o redobândeşte Tudor,
urmaşul.
Doar cu trei apariţii, Magda, fiica Orheianului,
are un rol important în intriga romanului; prin cele trei
apariţii ea punctează evoluţia lui Tudor. Prima apariţie –
salvarea ei de către cavaler din mâinile zmeului răpitor,
cazacul Vasca - înseamnă momentul înflorii erotice a
domniţei şi a salvatorului. Însă iubirea Magdei pentu
Tudor se ofileşte repede. Capricioasă, dar fără voinţă, ea
ascultă de imperativele (ambiţiile) sociale ale tatălui. La
a doua apariţie - întâlnirea cu Tudor pornit în căutarea
ei, Magda refuză să-l recunoască. A treia prezenţă este
cea din finalul romanului, pe cât de patetică, pe atât de
complexă în înţelesuri. Faptul că ea îl înştiinţează pe
Tudor despre acţiunea tatălui ei împotriva răzăşilor arată
că Magda, cu tot comportamentul perfid faţă de Tudor,
nu a uitat prima dragoste; ca un adevărat cavaler,
Tudor lasă pe fosta domniţă, însoţită de soţul ei şleahtic,
să părăsească nevătămată conacul boieresc dat focului
purificator. Din acest moment ea pribegi prin străinătăţi
până la mormânt, cu o durere adâncă şi nedesluşită în
suflet. Magda deschide seria extraordinar de bogată a
personajelor feminine din lumea scriitorului. Ca
înfăţişare, Magda devine modelul frumuseţii fizice
pentru multe personaje feminine din creaţia
sadoveniană, caracterizate de un amestec aproape bizar
de frunuseţe rece, statuară şi de căldură carnală, de
pasiune şi dăruire, dar şi de orgoliu, de spirit de
conservare socială. Că îşi urmează sau nu glasul inimii,
destinul unui personaj ca Magda este unul nefericit.
Boierul cel mare de la Murgeni este tipul
boierului fugar şi trădător. El cumulează toate însuşirile
negative care fac din el unul dintre factorii care duc la
“destrămarea paradisului”. Moartea lui în cimitirul din
curtea bisericii este simbolică. Pentru acest personaj,
scriitorul a avut ca document cronica şi ca model pe
Moţoc, personaj din nuvela lui Costache Negruzzi,
Alexandru Lăpuşneanul.
Altă figură de uneltitor şi trădător este Nicoriţă,
armaşul lui vodă Tomşa. Ca şi pentru boierul Orheianu,
scriitorul foloseşte aceeaşi sursă şi model. Pedeapsa lui
Tomşa este mai cruntă decât lovitura de buzdugan sau
tăişul sabiei. În pedepsirea vânzătorului, Tomşa
urmează gândul unui om din rândul celor “proşti dar
mulţi”: “-Doamne, măi! […] ce i-aş face eu să fiu ca
Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o
viaţă şi să se canonească.” La porunca lui vodă, gâdele
îi scoate ochii.
Pentru Tomşa, Sadoveanu a avut model pe
Alexandru Lăpuşneanul, protagonistul celebrei nuvele a
lui Negruzzi. Tomşa imaginat de Sadoveanu e personaj
tipic romantic, construit din însuşiri opozabile: crud şi
melancolic; ostaş viteaz, dar şi setos de sânge;
răzbunător, dar şi cu simţ politic. Este neiertător cu
boierii vicleni şi trădători, dar un demofil conştient că
răzăşimea e cheia puterii sale, de aceea faţă de aceasta
se vrea, după spusa cronicarului, “ca un părinte”.
Temperamental este un sangvin (a se vedea
dezlănţuirea, aproape isterică, de gesturi, vorbe, priviri).
Pofta de putere şi caracterul sângeros fac din el un
Tiran.
Aniţa lui Savin, în viziunea lui Sadoveanu,
ilustrează dragostea adevărată şi statornică, opusă
erosului şi narcianismului Magdei. Prin iubirea ei naivă,
dar sinceră şi profundă, Aniţa dăruieşte lui bădiţa Tudor
linişte şi fericire, împlinire şi durată prin întemeiere de
familie. Frumuseţea ei sufletească, caldă şi răbdătoare,
vindecă rănile Şoimarului. Frumuseţea Magdei este una
exterioară, doar a trupului. Schema aceasta, în forme şi
intensităţi diferite, va fi reluată de scriitor în multe din
operele ce urmează după NŞ. În viziunea sa, scriitorul îi
mai atribuie Aniţei un rol semnificativ. Să ne amintim
de secvenţa în care, faţă în faţă cu Tudor, ea întreabă şi
tot ea răspunde, reconstituind astfel întâmplări trecute şi
fragmente din biografia lui Tudor. În această ipostază,
Aniţa este rapsodul popular care prin poveste transmite
istoria din generaţie în generaţie.
În Anii de ucenicie scriitorul mărturiseşte: “Istoria
a fost primul meu obiect de predilecţie“, iar în
Mărturisiri găsim o altă confesiune: “Fiind pământean
drept din neam în neam, am urmat legea inimii răzăşilor
şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura, ci numai
dragostea în formele ei multiple, fie pentru semenul
meu, fie pentru trecut, fie pentru datină, fie pentru acest
pământ pentru care au suferit şi au luptat generaţiile
anterioare.”
Marea literatură de evocare istorică a lui
Sadoveanu începe cu NŞ. Cu acest roman începe
procesul de cristalizare a raportului dintre ficţiune şi
adevărul istoric, şi direcţia pe care o va urma acest
proces: o concepţie proprie, diferită de cea romantică,
dar şi de cea realist-ştiinţifică de reconstituire. Chiar
dacă prin faptele închipuite şi transpuse într-un scenariu
epic, scriitorul nu respectă litera documentului istoric,
totuşi nu-l contrazice, deoarece faptele povestite
urmează logica lui “ar fi putut să fie sau s-ar fi putut
întâmpla, în felul impus de scriitor.” (Eugen Stănescu,
Imaginea Evului Mediu românesc în opera lui Mihail
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
43
Sadoveanu, în VR, nr.11/1960). În plan strict literar,
Sadoveanu nu scrie nici roman-nud de aventuri
cavalereşti, nici roman-reconstituire de epocă. El scrie
un roman istoric vizionar. Evocând istoria în curgerea ei
dramatică, Sadoveanu meditează asupra ei căutând
legile existenţialului; el caută în istorie dovezi pentru
vechimea şi permanenţa neamului pe acest pământ,
pentru făurirea în timp a fizionomiei lui. Prin romanul
său istoric oferă prezentului o lecţie. Toate aceste
aspecte îşi arată geana în NŞ.
În textura romanului mai există o problemă care
trebuie scoasă la vedere, problemă pe care a sesizat-o şi
Andrei Terianu în prefaţa care însoţeşte ediţia din 2011
în BPT-Jurnalul naţional: conţine NŞ şi o teză naţională
pe lângă cea socială? “s-ar putea ca nu întâmplător
Sadoveanu să fi început să-şi publice în foileton
romanul în toamna lui 1912, când se împlineau […] o
sută de ani de la pacea […] în urma căreia Moldova s-a
văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia. Să fie o
coincidenţă că reprezentanţii cei mai de seamă ai
virtuţilor strămoșeşti sunt un neam de răzăşi aşezaţi
taman în ţinutulOrheiului?”
NŞ nu numai cronologic, ci şi ca semnificaţie
rămâne borna de început al romanului istoric
sadovenian, românesc în toate încheieturile sale şi prin
care Sadoveanu s-a impus ca voce distinctă, de valoare
universală în cadrul acestei specii literare.
Vasile GHICA
ÎN GHEARELE RÂSULUI Timpul smulge toţi laurii nemeritaţi. Chiar dacă par
bătuţi în cuie.
Oale şi ulcele vom ajunge toţi. De Oboga sau Horezu-
numai unii.
Toate valorile ajung pe podium. Unele, doar pentru
minutul de reculegere.
O viaţă gratuită costă enorm.
Gloria - singura care poate umili chiar şi moartea.
Orice societate are în dotare şi imbecili. Depinde însă pe
ce raft îi aşază.
Ne-ar mai trebui un Copernic. Ca să vadă în ce sens ne
mai învârtim.
Simţim încă în noi reverberaţiile peşterilor.
În iubire, toate jurămintele sunt eterne. Doar relaţiile
amoroase rămân provizorii.
Un scriitor mediocru poate avea două şanse: să nu fie
citit sau să fie înţeles greşit.
Un singur detergent ar putea dizolva prostia: râsul.
Optimist poţi deveni şi din silă.
Cineva pe care l-am păcălit cum am vrut: eu însumi.
CRISTALE DE FUM
I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul,
când vedea un critic literar.
Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.
Aforismul este limba mea maternă.
În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei
flămânzi urlă la cei sătui.
Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât pe
mângâierile mamei.
Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut
să transforme aluatul în cozonac.
În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un
izvor.
Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în
martiri.
Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a
metamorfozat, între timp, în nepăsare.
Oamenii de geniu modelează marmura timpului.
În viaţă, ca şi în artă,aplauzele îşi pot schimba oricând
destinaţia.
Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite
din saltea.
Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul
fericirii generale.
Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!
Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că
obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât
indiferenţa lumii de acum.
Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar
bisericile pe roţi?
Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii,
este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.
Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.
Există scriitori actuali care au primit la diverse
festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi
decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.
Iubirea – această pădure de mesteceni a vieţii.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
44
Florentin POPESCU
Ajutoare europene Într-o zi de toamnă cu soare blând pe străzile
din B. m-am întâlnit cu fostul meu coleg de şcoală,
Dumitru V. şi după ce ne-am dat bineţe (nu ne văzusem
de mulţi ani), cum se întâmplă în asemenea împrejurări,
ne-am hotărât să rupem fiecare din timpul lui o oră-
două, să mergem la o grădină, să bem o bere şi să ne
povestim unul altuia câte ceva din viaţa noastră.
Auzisem un zvon vag cum că în satul în care
prietenul şi fostul meu coleg preda la şcoala de acolo
limba română sătenii au opinii aparte despre mersul
lucrurilor în societate şi-n politică şi că li s-a dus buhul
fiindcă au fost singurii din tot judeţul care au refuzat să
primească ajutoarele trimise de Guvern sub forma unor
produse alimentare precum făina, mălaiul, zahărul,
fasolea şi orezul, cu toate că toată lumea ştia că-n
comuna cu pricina bogăţia nu-i dădea afară din casă pe
ţărani, că-n locul acela erau şi sunt şi acum mai mult
bătrâni, deoarece fiii şi nepoţii lor au plecat care-ncotro
prin lume, prin Spania, prin Italia sau Germania în
căutarea unor slujbe din care să poată trăi, după ce
fabricile din apropiere au fost închise una câte una şi
i-au trimis în şomaj pe lucrătorii lor, printre ei aflându-
se şi un număr important de ţărani navetişti din satele
acelei părţi a judeţului. Interesul meu era cu atât mai
mare cu cât îmi puneam şi eu, ca şi mulţi alţii, o
întrebare simplă: Cum, dacă n-au nici de unele, sătenii
din Amărăşti refuză mâna pe care le-a întins-o Guvernul
prin ajutoarele alimentare despre care este vorba?
Se-nţelege de aici că de îndată ce ne-am aşezat
sub o umbrelă la o masă de pe terasă şi am comandat
câte o bere, primul lucru pe care vrui să-l aflu de la
prietenul meu era cel privitor la amintitul refuz, cu atât
mai de mirare cu cât într-o altă comună din zonă, de la
doar câţiva kilometri depărtare de Amărăşti, locuitorii
abia aşteptau să sosească maşinile cu ajutoare de la
Uniunea Europeană şi de îndată ce aflau ziua când avea
să se întâmple asta făceau cozi lungi lângă locul în care
ştiau că se vor descărca acele daruri.
„Amărăştii, începu prietenul meu, aşa cum îi
spune şi numele din moşi-strămoşi, e un sat de oameni
săraci, necăjiţi, care n-au dus-o strălucit niciodată, sub
nicio orânduire şi-ţi dai seama că n-ar avea de ce să se
întâmple altfel nici azi, la atâţia ani după căderea
comunismului şi intrarea în Uniunea Europeană. Cresc
câteva oi ori o vacă, lucrează pământul puţin pe care-l
au şi se situează, cum s-ar zice, la limita existenţei, fără
să se plângă, fără să revendice ceva de la Primărie sau
din alte părţi. Sunt oameni demni, mândri în toată
sărăcia lor. Inşi cu coloana vertebrală dreaptă, cum au
fost de-a lungul timpului mai toţi ţăranii din România,
„talpa ţării”, cum erau numiţi prin cărţile mai vechi şi
prin parlamentele de altădată.
Când mi-am luat în primire postul de profesor
eram, îţi mărturisesc, destul de sceptic, având în vedere
„folclorul şi literatura” despre Amărăşti. Mă
interesasem şi eu în stânga şi-n dreapta pe la colegii care
cunoşteau localitatea (unii chiar lucraseră cândva,
temporar, acolo) şi nu-mi dăduse nimeni motive de
bucurie sau de entuziasm. Însă, n-aveam încotro, toate
catedrele similare din judeţ erau ocupate şi dacă
refuzam riscam să îngroş rândurile şomerilor…”
Fostul meu coleg de şcoală toarnă cu grijă în
cele două pahare şi până să se liniştească spuma de la
bere, continuă: „În fiecare sat din ţară există un loc în
care oamenii se întâlnesc să stea de vorbă, un fel de
agora, sau dacă vrei un fel de «Poiana lui Iocan», ca-n
romanul lui Marin Preda. Cum ştii şi tu, acolo se fac şi
se desfac ştirile, zvonurile şi toate celelalte legate de
politica mai de aproape sau mai de departe…”
„Bine, bine, zic, asta era valabil în urmă cu
şaizeci de ani, poate chiar cu o sută, când nu erau
televizoare, dar azi, când până şi-n cel mai depărtat
cătun societăţile de cablu au tras fire şi are tot omul un
ecran în casă, nu prea mai văd rostul unei «Poieni a lui
Iocan».
„Te înşeli, prietene. E adevărat, toată lumea are
un televizor şi se uită la ce vrea, că are la dispoziţie zeci
şi zeci de programe şi nu mai e ca-n vremea lui
Ceauşescu, cu doar două ore de emisie pe zi, din care
una cuprindea numai şi numai «isprăvile» tovarăşului.
Totuşi…”
„Eu rămân la părerea mea. Nu prea mai văd
rostul acestei «agora» de care spui…”
„Nu-l vezi tu, dar asta nu-nseamnă că nu există.
Ai dreptate, ţăranul român de azi se poate uita la orice,
de la pipiţele dezbrăcate pe jumătate şi până la
conferinţele de presă ale lui Donald Trump, de la leii
care sfâşie antilopele din junglă şi până la cele mai noi
cuceriri ale ştiinţei, însă nu-i de ajuns. Toate astea, dar
mai ales altele, despre care nu se suflă o vorbă pe la
televizor, el, ţăranul anului 2017, simte nevoia să
vorbească şi el cu cineva, să facă schimb de păreri, să-şi
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
45
descarce sufletul şi să caute răspunsuri la fel de fel de
întrebări împreună cu ai lui din sat. Că una e să asculţi
cum sporovăie nu ştiu care analist politic pe ecran, să-l
crezi sau să nu-l crezi, e treaba ta, şi alta să afli de la nea
Vasile din capul uliţei sau de la pădurarul ori vânzătorul
de la magazin sau căruţaşul Gheorghe, ori moşul State,
care a trecut şi a trecut prin multe şi a văzut multe la
viaţa lui, cum gândesc oamenii, ce părere au. Că ăştia de
la tine din sat n-au ce ascunde şi mintea lor e mai
limpede, ei nu fac politică de nicio culoare şi dacă,
totuşi, merg la vot din patru în patru ani, pun buletinele
în urnă aproape la întâmplare. Au înţeles şi ei că mai toţi
candidaţii de pe listele de votare sunt o apă şi-un
pământ, că promit multe şi fac puţine ori nu fac nimic
după ce au fost aleşi. Nu-i mai poţi păcăli cu o sticlă de
ulei şi o pungă de orez, cu o şapcă sau chiar cu o
pelerină inscripţionată pe spate şi pe piept cu numele
politicianului. Acum au copii şi rude care lucrează prin
străinătate şi când vin pe-acasă le aduc unele şi altele,
nu mai au nevoie să stea la mila politicienilor, da’ asta-i
o altă poveste…”
Prietenul meu soarbe cu nesaţ din paharul cu
bere, îi urmez şi eu exemplul, privim amândoi către
strada pustie la această oră. Se vede treaba că orăşenii
ori au ieşit la plimbare prin parcul cu copaci mari şi
umbroşi, cu oaze de verdeaţă şi cu mari ronduri de flori,
ori s-au retras pe la casele lor, ori adastă, ca şi noi, pe
vreo terasă în jurul unor sticle cu bere şi răcoritoare.
Văzându-mă nerăbdător, prietenul continuă:
„Cu ajutoarele primite lunar de la Guvern e o
poveste întreagă. Mai la început nu mi-a venit nici mie
să cred că le-au refuzat. Pe urmă m-am dumirit stând de
vorbă cu mai mulţi săteni, ori asistând pur şi simplu la
discuţiile de la bufetul satului, o veritabilă «Poiană a lui
Iocan», cum ţi-am spus. Îţi dai seama că dacă în satul lui
Moromete ar fi fost măcar o bodegă sau o cârciumă,
moromeţii acolo s-ar fi strâns să facă politică, nu la
Iocan. Trebuie să ştii că astăzi, în anul de graţie în care
ne aflăm ţăranii, că-s ei din Oltenia, din Moldova, din
Ardeal sau din Bărăgan, acolo la cârciumă şi la bufet îşi
au «poiana» lor şi acolo se adună toţi. Cârciuma îi
adună la fel ca magnetul firişoarele de fier, dacă-ţi mai
aduci aminte cum ne demonstra nouă profesorul de
fizică de la gimnaziu…”
Fata care ne-a servit îşi face de lucru printre
mese, îndreaptă câteva şerveţele într-un loc, orânduieşte
paharele cu gura în jos în alt loc şi apoi se retrage în
dosul barului, privind către uşă, în aşteptarea unor noi
clienţi. Într-un colţ, cocoţat pe un perete, merge un
televizor la care nu se uită nimeni.
„Ei, bine, reia companionul meu după ce mai
soarbe o înghiţitură (iar eu aproape automat îl imit), îmi
place uneori să merg şi eu la bufetul din sat la «poiana»
lui Dumitraşcu, fiindcă aşa îl cheamă pe Iocanul
de-acolo, cel care ţine cârciuma şi e cel mai iubit, nu
dintre pământeni, cum şi-a intitulat Marin Preda un
roman al lui, ci de băutori de pe întreaga vale, că uneori
mai dă şi pe datorie, înscriind cumpărătorii într-un
catastif. Ăia îi plătesc când îşi primesc pensiile sau
lefurile, iar în cazul unora care se mai află încă în
„câmpia muncii” pe la primărie, pe la una din firmele
din zonă în ziua de leafă. Ei, bine, atunci regret că nu
mi-a dat Dumnezeu şi mie talent literar să scriu un
roman chiar şi numai cu ce am văzut şi am auzit la acei
oameni care desfac firul în patru despre câte în lună şi-n
stele, acolo, lângă nişte amărâte de sticle cu bere. Stai să
auzi câteva mostre…”
„Măi, Vasile, zice unul, de ce refuzaşi, mă,
punga aia de orez când au venit ăştia cu ajutoare, că
doar era pe degeaba şi ai acasă cinci copii. Ce le dai,
mă, să mănânce?”
„Mă, Gheorghe, răspunde acela, cum era s-o
iau, mă? Că mai acu’ o săptămână, cumnatu-miu din
Cioara mi-a dat de la el o pungă de-asta, primită de la
Ajutoare. O pungă cu fasole. Şi-am fiert la ea o juma’
de zi şi tot tare a rămas. Pe-urmă, n-avea nici un gust, să
ştii!”
„Am auzit, zice un altul, că e cum e fasolea şi
cu orezu’, da’ cu mălaiu’ e şi mai rău. Tot aşa mi-a zis
unul din Cioara că atunci când l-a turnat în tuci au ieşit
nişte gângănii, ca puricii, că mălaiu’ ăla era vechi de pe
vremea lu’ Pazvante…”
De peste masă, un al treilea, ceva mai optimist,
îi contrează: „Lasă, mă, că n-o fi dracu’ atât de negru!
E-adevărat, zice, că ajutoarele astea ar fi de prin
rezervele unor armate străine, că au ieşit demult din
garanţie şi că ni le-a dat nouă să scape de ele şi să spună
că ne-au ajutat…”
„Da’ ce nevoie avem noi de ajutorul lor?, se mai
bagă în discuţie altul. Că noi avem pământ căcălău, da’
nu-l putem lucra. Mai bine ne-ar fi dat seminţe”.
„Şi tractoare şi pluguri!”
Cel care era de părere că dracul nu e atât de
negru simţi nevoia să zică: „Acum eu crez că ajutoarele
astea nu vin de departe. Voi ăştia care aţi ţinut în mână
pungi de la neamurile voastre din Cioara n-aţi văzut că
pe ele scrie clar şi cu litere de-o şchioapă că vin de la
Guvernul României şi nu din altă parte?!”
„Ha! Ha!, sare cel care s-a simţit atacat în
amorul propriu că i s-a pus la îndoială spusa. Asta s-o
crezi tu! Mare lucru. Ăia din U.E. trimit orezu’, zahăru’,
mălaiu’ şi făina în vrac şi-ai noştri îl ambalează. Pe
urmă toată lumea e mulţumită. Lumea băgată în chestia
asta: adică ăia de la fabricile de hârtie, care fac pungile,
pe-urmă ăia de la tipografiile care tipăresc pe ele ce
citim noi: «Guvernul, fabrica cutare, compania cutare»
şi altele.
Vă daţi seama că peste tot se dau şi se primesc
şpăgi serioase, nu ca aci la noi unde dacă vrei laşi la
cârciumă un leu sau doi după ce ai băut două-trei beri, e
bine, dacă nu, nu-i supărare că Dumitraşcu ştie c-o să vii
şi mâine sau poimâine şi poate-i laşi atunci…”
„Şi, ce, clevetelile astea de la cârciumă s-au
răspândit în tot satul, lumea a crezut şi de-asta s-au
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
46
refuzat ajutoarele de la Guvern?”, mă arăt total
nedumerit faţă în faţă cu astfel de argumente ce-mi par
cam subţirele pentru o hotărâre colectivă la care au
participat, îmi imaginez, mult mai mulţi decât inşii de la
cârciumă.
Colegul de odinioară îmi ghiceşte numaidecât
gândul şi se grăbeşte să mă scoată din ceaţă:
„Nu doar amatorii de bere aveau acest punct de
vedere, zice el. Mă rog, poate să fi contat şi ce vorbeau
ei la un pahar, da’ au mai contat şi altele atunci când cu
refuzul. În sat se retrăsese într-o casă a părinţilor lui şi
un inginer agronom care ieşise la pensie. De fapt, nici
nu ştiu prea bine dacă era pensionar sau nu mai lucra
pentru că nu mai avea unde pentru că firmele agricole
preferau tineri sau specialişti cu un curriculum vitae ca
la carte.
Fiind el un om citit, ins cu multă experienţă şi
umblat prin lume, inginerul ăsta, într-o zi când avea
chef de vorbă a intrat la cârciumă şi din una în alta s-a
ajuns şi la chestia cu ajutoarele. Oamenii voiau să afle şi
părerea lui. La început inginerul parcă avea un fel de
jenă şi n-ar fi vrut să spună ce gândeşte, aşa mi s-a părut
mie, că eram de faţă, însă mai pe urmă, după câteva
pahare de vin, că el nu bea decât vin, şi-a dat drumu’ la
gură şi ne-a spus ce are pe suflet. „Păi, măi, oameni
buni, zicea el, credeţi că ajutoarele astea pentru voi vin
aşa ca un dar sau ca o pomană pentru ţăranii români, că
sunt ei mai breji şi mai dragi ţărilor capitaliste
dezvoltate, ca Germania şi Spania? Că, vezi Doamne,
nu mai pot nemţii şi spaniolii de grija noastră, că vor ei
să ajungem şi noi ca ei? Nu, nene, astea au şi ele un rost.
Le primim acum şi le vom plăti mai târziu!”
„Cum să le plătim, dacă sunt ajutoare?”, vru să
ştie unul.
„Lasă, ai răbdare, lasă-l pe domnu’ inginer să ne
spună!”, îl potoli un altul.
„O să-ţi răspund chiar acum, nene Ioane. E
simplu. Ne-au sărăcit ţara, cum aţi văzut la televizor, că
fabrici nu mai avem, iar de agricultură nici nu mai
vorbesc. Vede toată lumea că bietul ţăran n-are cu ce
lucra pământul şi că loturile tuturor s-au umplut de
bălării. Ne trimit orez, mălai şi făină ca să stăm liniştiţi,
să nu ne gândim la vreo manifestaţie, la vreo răscoală, la
ceva. Asta pe de o parte. Pe de alta, să se arate că
Guvernului îi pasă de locuitorii de la sate, că nu-i lasă să
moară de foame. E-hei, dumneavoastră vedeţi, cum se
spune, numai vârful aisbergului: sărăcia lucie a ţăranului
şi corupţia politicienilor şi arestarea aproape în fiecare
zi a unui şmecher care a învârtit milioane şi milioane de
euro devenită ceva aproape normal, da’ v-aţi întrebat
dacă aceşti şacali vor fi judecaţi vreodată şi vor primi
pedepsele pe care le merită? Unii fac doi-trei ani de
închisoare (şi ăia după norme europene, cu televizor în
celulă, cu telefon mobil şi cu tot confortul) şi după ce
ies nu-i mai întreabă nimeni de milioanele furate, aşa că
ei o duc pe urmă, tot testul vieţii, boiereşte, cu vile, cu
iahturi, cu limuzine de ultimă generaţie, cu vacanţe
exotice şi cu câte şi mai câte. Vă spun eu: acesta-i doar
vârful aisbergului…”
„Şi aisbergul acela de care ziceţi care e?”, vru să
ştie cineva.
„Lasă-l, bre, nea Vasile, să termine, că ne spune
dumnealui!”, zise un altul.
„Dacă vă gândiţi bine, îl puteţi ghici şi singuri,
reluă firul inginerul. Industrie, cum v-am zis, nu mai
avem, agricultură nu, economia e la pământ, ce mai
vreţi? Suntem la mâna străinilor. Ei ne dau împrumuturi
şi ajutoare, da’ n-o fac degeaba. Vor să ne ştie datori
vânduţi. Şi când eşti dator faci cum îţi zice ăla care ţi-a
dat banii pe care nu-i mai poţi da înapoi că i-ai cheltuit
cu pensii, cu salarii, cu indemnizaţii, cu fel de fel de
ajutoare. Şi de unde alţi bani, dacă nu se produce, dacă
n-avem ce vinde nici pe pieţele interne şi nici afară?”
„Aşa e, că dacă am avea n-am cumpăra noi toate
ştifturile alea chinezeşti sau mărfuriile la mâna a doua
aduse de pe cine ştie unde!”, răbufni careva, iar altul îl
completă: „O săptămână întreagă am umblat pe la oraş
să caut nişte bocanci din ăia buni, cu talpa groasă şi care
nu se dezlipesc la prima ploaie şi n-am găsit. Şi ce
încălţăminte făceam noi la Guban, la Clujana şi-n alte
părţi…”
Inginerul, socotind că i-a făcut pe toţi să
priceapă cum stau lucrurile, îşi permise un scurt răgaz,
dădu pe gât vinul care îi mai rămăsese pe fundul
paharului şi ca un profesor care şi-a terminat de predat
lecţia elevilor lui, conchise:
„Am fost transformaţi într-o colonie, în piaţă de
desfacere pentru produsele altora. În curând n-o să mai
avem nici teritoriu. Am auzit că peste cincizeci la sută
din terenurile agricole au fost vândute la străini şi nu
m-ar mira ca într-o zi să văd şi pe la noi arabi din ăia cu
basmale pe cap şi-n pijamale albe cum îi slugăresc pe
românaşii noştri!”.
„Şi cum, adică, noi suntem acum legaţi de mâini
şi de picioare şi nu mai putem face nimic?”, vru să ştie
cel care căutase o săptămână şi nu găsise bocanci prin
magazinele de la oraş.
Inginerul nu întârzie să-i răspundă:
„Cam aşa cum ai auzit, nea Vasile. Cam aşa sau
poate mai rău. Om trăi şi-om vedea. Nu vă spun mai
multe că ăştia sunt în stare să mă acuze de propagandă
şi, cine mai ştie, poate chiar de ponegrirea ţării şi să mă
bage la închisoare”.
„Nu te închide nimeni, domnu’ inginer, că nu
mai suntem pe vremea când pentru două-trei vorbe
contra regimului erai trimis la canal sau la Gherla!”,
interveni unul.
Inginerul îi privi pe rând pe fiecare, ca şi cum ar
fi vrut să le citească pe faţă gândurile care îi frământau
în acele clipe, nu desluşi mare lucru şi-şi întoarse ochii
către paharul din faţa lui. Luă sticla, îl umplu din nou,
sorbi două înghiţituri şi cum la masă se lăsase tăcerea,
se simţi dator să mai zică ceva.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
47
Rosti cumpănit: „Oameni buni, să ştiţi de la
mine că-n ziua de azi nimeni nu-ţi dă ceva pe degeaba.
Mai devreme sau mai târziu vine şi ziua scadenţei şi
trebuie să-ţi plăteşti datoria. Chiar dacă n-ai vrut tu s-o
faci, chiar dacă la început te-ai lăsat amăgit cum că totul
e pe gratis!...”
Mărturisesc că povestea asta auzită de la fostul
meu coleg de gimnaziu mi se părea interesantă şi în
bună măsură captivantă, şi mai simţeam parcă nevoia de
un final.
Nu întârziai să-l întreb: „Şi ce s-a întâmplat
după aceea?”
„Multe. Peste câteva săptămâni, când la
Primărie au venit camioanele cu ajutoare în alimente
nimeni n-a ridicat de acolo nici măcar o singură pungă,
aşa că primarul şi mai-marii lui de la judeţ au rămas cu
gurile căscate de mirare. Nu pricepeau ce se întâmplă.
Ceva mai târziu, după câţiva ani, o agenţie
guvernamentală a acordat ajutoare locuitorilor din
Cioara pentru a-şi lucra pământurile, iar ei au cheltuit
toţi banii fără ca măcar să semene o brazdă de verdeaţă.
La scurtă vreme pe deasupra satului lor au început să
zboare elicoptere din care se fotografiau tarlalele pline
de buruieni. Se urmărea restituirea fondurilor primite şi
aplicarea de penalităţi. În vremea asta, cei din sat de la
noi, prin curţi sau pe la terasele de vară ale bufetelor,
ciocneau sticle după sticle de bere, felicitându-se între ei
pentru că au ştiut să refuze la timp ce era de refuzat.
Nici despre camioanele cu ajutoare care s-au
întors la judeţ la fel de pline cum veniseră şi nici despre
ogoarele amărăştenilor, peste care nu zbura nici un
elicopter presa locală şi cea centrală n-au scris măcar un
cuvânt.
Dar nu se ştie nici până azi că dacă ar fi scris
s-ar fi schimbat ceva. Şi oricum, indiferent de toate
astea viaţa a continuat să meargă înainte”.
Maria CALLEYA
ORA
Acum e momentul
te îndeamnă zvonurile
cu ornament baroc
acum e momentul
poți să pleci
de pe gard am smuls iedera
poarta nu e încuiată
ușor alunecoasă cărarea
dar parcă pentru tine pregătită
ce te reține aici
în locul vizitat de fantome
din cele subțiri morganatice
poți chiar să zbori
un grăunte de curaj
îl mai poți găsi
în sertarul din stânga al șifonierului
liber voios și fericit
sufletul dinamitat de atâta refuz
se poate încumeta să-și scuture coama în vânt
absolvit de greutatea întrebărilor excesive
ora aceasta a nopții mustind de mister
îți e propice întreabă astrele
și să fie aceasta ultima
curând sosește armăsarul zilei
sprijinindu-se pe foc
vei cădea iarăși
către greutatea albă a renunțării
lasă în urmă tot ce a fost
cum a fost
înalță-te în sfârșit
în recea zăluda noapte
DESPRE BOGĂȚII
Pe brațe m-a luat și m-a trecut pragul
și casa era pe stâncă sus
atât de aproape de cer
acolo m-a primit pacea
lumina nopților și a zilelor
înnebunite de soare
de cântecul neîntrerupt al stelelor
parte a vieții mele aurită la timp
ca să pot depune mărturie
despre bogățiile nevăzute
ale visului vechi coborât în trup
hrănindu-l înmiresmându-l
tocmai bun să cadă pradă jefuitorilor
pe aceste brațe mă legăn încă
din copacul acela rămuros
secundă rănită mă topesc atunci când păşeşti, regină, spre mine. secvenţa nu ar trebui să se piardă, ci să rămână un perpetuu dejá-vù. aş dori să-mi placă mereu ce-mi place acum la tine: aura-ţi, plină de farmec, sufletul, nelepădat de mine, altarul, prin care mă treci, viaţa, pe care mă îndemni s-o vieţuiesc, – un vis ce-a fost o secundă rănită –, deşi-s acum cu tâmpla sură. Marian RUSCU
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
48
absorb seve tainice
murmurul lor fosforescent
e destul să întorc capul
pentru ca povestea să se depene iar
din răsărit către apus
din alt apus către alt răsărit
așa cum stă scris
pe pervazul ferestrelor către lume
un semn colorat indescifrabil
CERURI LIMPEZI
N-ai unde să pleci
afară din carnea ta
o faci totuși
îndemnând telegarii
cu potcoave de argint
să bată în pământ
cu toată forța
înainte să se înalțe
străbați însetat
ceruri limpezi
aproape fără uimire
libertatea în stare pură
ceea ce ți s-a așezat în cap
și la picioare
ghiulele de tun
se lichefiază instantaneu
nu mai ești decât impulsul uriaș
aerul însuși străbătut de vânturi
risipit către zări
SĂ TE ÎNALȚI
Pe scânteia mea de viață îți jur
infinitul mic
îți stă la picioare
frământă cărbuni aprinși
ca tu să te înalți
până unde te poartă aripile
părăsește văile cu umbră
suie încet pe funia
împletită strâns cu lumină
nu privi înapoi
eliberează-te
neastâmpăratul meu suflet
MĂ ÎNFĂȘOR
E caldă plăpumița cu noduri
în care mă înfășor
mă îmbrâncește
mă alintă
mă lasă descoperită
ca să-i duc dorul
în diminețile geroase
cu funiile lor reci
e departe acum
și îmbietoare arșița
cu letargiile ei
iar zona de trecere
strâmtă în neașezarea ei
ciudată
mă așează pe acel balansoar învechit
în care doar cariile fredonează
un cântec vesel
PERIPLU
Semne reci
îmi dau târcoale
mă îndeamnă să construiesc
acele punți invizibile
iar și iar
ca și cum periplul
nu ar avea sfârșit
ca și cum nopțile
vor putea fi învinse
doar aprinzând focul
din cărbune înghețat
o bucățică de iască
și suflul nou al vremii
ucigător
TOT MAI UȘOR
O fulgerare și apoi bezna
trei zile și trei nopți
lumânarea nu s-a stins
așa cum stă scris
după o vreme
totul se răstoarnă
undeva în cer
se restabilește echilibrul
iar noi călcăm tot mai ușor
pe câte un picior
udat de stele
SALT
Am pariat pe calul alb
și i-am tăiat picioarele din față
în chiar clipa saltului
dreaptă în șa
am rămas fără grai
cum altfel
și continuăm
să ne ridicăm
așa cum este prevăzut
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
49
Marin MOSCU
Pe creanga timpului
Pe creanga timpului vârsta e petală,
Urările-s parfum din univers,
Poezia cuib dintr-o beteală
Țesută-n inimi, cu vise pe-nţeles.
Picură prin iarba crudă rouă
Din rugina penelor dogite,
Trăim într-o speranță nouă
Cu pinioanele frumos tocite.
Vă invit la horă pe bătute,
Să țipăm metafore spre cer,
Să plantăm copaci în orice curte,
Să simţim mirosuri de mister.
Să sară praf de stele peste tot,
Să ne ungem cu lumina lor,
Numele să fie scris pe-un tort
De Dumnezeu cu pana ochilor!
Muza ghicește în cafea
În viață, pe artera principală,
Muza mea învârte în pahar
Spumă maronie de cafea amară,
Ca un vis cu sufletul de jar.
O sorb cu inima-mi voioasă
Şi o rotesc în ochi de stea,
Printre mătăsuri de iubire
O scald în sânge şi tot vrea.
În mine trupu-i se căleşte
Şi-mi face sufletul molcom
Încât se scutură tot rodul
Din oasele mele de om.
Sub soare se deschide cerul
Cu vise-n ochii de cleştar,
Zațul ia forme dulci-amare
Când ea ghiceşte în pahar!
Trăistuțe de fum
Păduri de oase şi de vise
Şi de vorbe necuprinse,
Sting şi gheață, sting şi jar,
Sub aripă de sitar.
Toamna trage foc de puşcă,
Ceața de irişi o muşcă,
Latră câinii la hotar
Trupul sângelui hoinar.
Ochiul morții în noi scrie
Cărți de putredă vecie
Şi-n clepsidra de mister
Creşte şerpi de foc în cer.
În praf o umbră nebună
Alergă c-o stea în mână,
Calul ei răpus de roată
Mănâncă jar din covată
Şi mai ronțăie câmpii
Strânse de harnici copii
În trăistuțele de fum
Cu iubiri de-albastru scrum!
Sub ghilotina sorții
Nu am loc înapoia timpului niciodată,
Nici umbra nu primește ghem de raze
În vulva craterului nopții răsfățată
De izvorul lacrimilor ascunse între oase.
Nu știu să mă adune mângâierea ta
În noaptea inimii turnată-n mila sorții,
Să trăiesc din vorbe mult aș vrea
Dar se lipește limba chiar de ușa morții.
Nu mă ține drumul împărțit în două,
Mai mult către apus, puțin în răsărit,
Merg cum merge ceața pe cojile de ouă
Să transforme noaptea în coji de infinit.
Nu am loc în mine să-mi citesc în suflet,
Sunt butelca vieții băută pân' la fund,
Golul se măreşte într-un mare tunet,
Sub ghilotina lui alunec, mă afund.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
50
Mă înconjoară liber o noapte întristată,
Contemplu meteorul ce vine în surdină,
Nu-l chem, îl las să zboare pe-o cale încurcată,
Să nu mă întâlnească sub steaua din grădină.
Rovinieta dată de Dumnezeu
Am mers prin vârtoapele visului
Cu rovinieta dată de Dumnezeu
Pentru calea liberă spre porțile
Raiului desenat în sufletul meu.
La bancomat am schimbat hârtia
Intrării în noul an cu implicare,
Am rupt-o pe cea veche, n-am citit
Că trebuie păstrată după expirare.
Amenda primită de la cnadnr
Mi-a luat aerul rostuit de la gură,
Ei au adus îngălbinirea vieții
Tăind cu stângăcie a visului măsură.
Dacă Sfântul Petru ar face la fel
Cu rovinieta dată de Dumnezeu,
Aș merge în genunchi până la poarta
Raiului ascuns în sufletul meu!
O zi bună, suflet drag!
Soarele râde în prag:
O zi bună, suflet drag!
Îți dau lapte de lumină
Pentr-o iubire senină.
Îți dau raze de-mpletit,
Flori pentru omul iubit,
Te îndemn pe mai departe
Să pui gândurile-n carte,
Să fie mereu citite
De inimi îndrăgostite,
Îți mai dau un curcubeu –
Șal frumos în visul tău,
Să te-adune în iubire
Cu-n sărut de izbăvire,
Dragostea răsune-n prag –
O zi bună, suflet drag!
Plouă din soare cu aripi
Plouă din soare cu aripi de apă,
Zbori cu elan prin inima mea,
Pescărușii din ochi se adapă
Atârnați vertebral de o stea.
Traversăm în valuri oceanul vieții,
Stropi înflorați în suflet descriu
Frumuseți din geana dimineții,
Vreau să fie așa și-n veșnicul târziu.
Și reciproc, o, Doamne, vreau să fie,
Aripi de apă s-ajungă până-n soare,
Să intru-n inima iubitei ca în vie,
Să mă îmbăt cu-a dragostei licoare!
Doi bătrânei…
În singurătate caut steaua nopții
Sub care-au împărțit frățește hoții
Lumânări și cruci pe limba lor
Ascunzându-se în sâni devoratori.
În credința mea visez păcatul
De-a fi eu hoț, când tu cu altul
Mergeai la braț seducătoare,
El un nimic și tu o floare.
Acum, în clipa minunată,
Găsim poteca-ntortocheată
De steaua mulților iubiți
Sub care noi ne credem sfinți.
Dar eu sunt hoț din cer cu foc,
Ard lumânări, pun busuioc
În grinda casei, soarele crestez,
Doi bătrânei ferice să visez!
Iertaţi pentru propriul sânge
Nuferii albi plutesc pe valuri,
Din cer plouă cu sângele nostru,
Înotăm în mană de colostru
Cu ochii țintuiți de idealuri.
Tinerețea părelnic e bătrână,
Ziua ei se rostuieşte-n noapte,
Stelele curioase sunt coapte
În sâmburii cireşelor din mână.
Inexistența plânge-n pustie,
Crucea atârnă la gâtul tăcerii,
Nuferii albi vor Ziua Învierii
Trecută sărbătoare-n poezie.
Iertați pentru propriul sânge
Înaintăm prin veşnice canale,
Suntem clona durerilor fetale,
În idealuri inima ne plânge!
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
51
Tudor CICU
Atunci, în gara
pustie…
(schiță)
Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la
care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu
de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape
dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când
vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau
cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să
vă zic cum m-a prins iarna într-o gară, de credeam că
drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu
pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum,
și fără zăbrelele astea, prin găurile din zidurile măcinate
de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam
cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar
era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise
să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi,
către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte
de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul
Crăciun.
Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii
începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate
prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți
cum se vor pune toate garniturile trenurilor în mișcare,
spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de
mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un
foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau
vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi
sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările
mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița
întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din
când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea
prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și
pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.
-Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta
pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am
servit patria, împreună.
În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în
frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de
gene, fiecare speranță și, din câte citisem despre acel
grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră
din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum
mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei
doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care
abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o
ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în
minte: cu părul în vânt, cum aștepta.
-Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe
bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea
fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe
front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu
trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în
tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor…
Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu,
flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al
fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare
cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră,
atunci.
Paznicul ceferist încă se mai plimba pe afară.
Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se
încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, în ninsoare, prin
geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre,
umbre, ridicau și flăcările din godin.
-Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni
încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct,
bunicul.
Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar
imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile
speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i?
Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te
gândești cu drag? O, Estella, Estella!”
-Păi, dacă te gândești la fata de la marginea
satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe
ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au
plecat!
-Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai
bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule!
M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar
m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că
cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se
auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care
întrebau de mine și bunicul.
M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:
-Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va
pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și
visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din
căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama
ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.
-Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de
acolo?... am îngăimat.
-Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au
plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce
ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate
astea. Uite, deja te-ai întristat!...
În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit
de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei Havisham
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
52
cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella
nu-mi era sortită mie”.
Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind
pe afară, am blestemat acel război la care participasem
în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere
era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau
să miște niște amărâte de trenuri.
…Și ninsoarea care nu mai înceta!
Mama se ruga pentru toți
(prozopoem)
„O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!”
se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că
înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise
foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul
camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de
corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea
burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi
spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne
trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car
scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul
spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere.
„Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante
și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii
ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încântau
flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare și, zicea
ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ.
Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea
spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei
care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce
să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam,
suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov
Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras
direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe
lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe
cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului
lui Lopahin lovind un pom prin Livada de vișini. Am
vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent,
în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară?
Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine?
Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese
încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am
dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În
cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe
pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de
am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am
plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a
doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua
uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd.
„Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și
minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule,
spunea asta!
fii bun
fii bun cu mine, mai ales când
stau în genunchi și-mi intră în inimă turla
bisericii,
sângele care curge atunci nu-i albastru,
miroase a nalbă și a urzici,
a brusturi cu frunze cărnoase de umbră.
dacă dai la o parte culoarea subțiată,
găsești în sângele meu fragmente sticloase
de poem, cu chipul Tău în ele.
fii bun cu mine, gaura din piept, mare cât o
fereastră
nu mă face să mor, îți arată Ție
biserica în întregul ei, cu inima mea sus,
în turla cea mai semeață
cu tălpile în nisip
tu poți să te ascunzi în rănile mele
și să le vindeci
eu vin cu urciorul pe creștet și picioarele
desculțe prin praf
părul nu-mi miroase a mosc, vizuină
cu șerpi împletiți s-a făcut
de când cutreier deșertul
cu umbra târâș după mine, singura care
nu apără de soare nici nisipul, nici oasele albe
îngropate sub el, în mările păgâne
fugite-n adânc acum mii de ani
eu vin spre tine din deșertul acesta care mă
crede
lumânare de seu și mă face să plâng uleios
urciorul e gol, tălpile subțiate de mersul pe nisip
nu mai măsoară drumul rămas până la Tine.
totuna
în carnea mea Te cunosc, mai ales
când eşti dincolo şi mă uiţi printre lucruri.
atunci cred orbeşte în dreptul pietrei
de a fi totuna cu mine, în spaţiu şi timp.
înlăuntru-i atâta mister,
încât şi păsările zboară-mprejur
mai lent, mai profund,
ca o respiraţie în somn.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
53
Mioara BĂLUȚĂ
Şi nu e nici o cale de scăpare…
stau printre poeți
ca o sălbăticiune într-un mare oraș
ziua într-un pasaj subteran
noaptea pe un acoperiș încerc să scap de frică
nu sunt de aici
nu aparţin acestui pământ în care m-am trezit
dar cine aparţine pământului care l-a născut
toți au ajuns aici pentru lucrurile
pe care ar fi vrut să le vadă și nu le-au văzut
pentru femeile cu care n-au dormit
pentru bărbații care au uitat
o absență e mereu în preajma fiecăruia
ca un vânător luându-i urma
***
există un timp pentru a urca muntele
un timp pentru a-l coborî
și un timp să nu faci
nici una nici alta
există un loc fără timp
și un timp de dat ceasul înainte
există timp de construit o fereastră
și timp de a vedea prin ochii ei
există oameni fără ascensiuni
și oameni ca un loc de veghe
oprește-te să-i asculți
și pe unii și pe alții
există ierni fără nici un fulg de zăpadă
și gheață în arșița unei veri
un singur adevăr și inima ta navigând
peste toate către el ca o barcă
***
binecuvântați sunt zeii la care nu am ajuns
colțul dintre birou și perete hârtiile mototolite
fericită luna privind de sus
vinul unui om care cinează singur
binecuvântată libertate
iluzia noastră că ne-am atins
ca și cum am atinge viata prin ecrane și imagini
fericit trecutul care se lipește de noi
ca un ruj rezistent la transfer
binecuvântate mările pe care niciodată
nu le vom traversa lipsei de siguranță
fericite locurile în care nu vom merge
cămașa de noapte bună
pe o jumătate de pat
binecuvântat este brațul cald al unui bărbat
care aproape foarte aproape m-a înconjurat
făcându-mi loc în autobuz.
***
doar la prima palmă am țipat
toate care au urmat m-au readus la viață
m-au urcat pe scenă în rolul principal
cortina s-a ridicat pereții au dispărut
sunt mama copilului care am fost
numai eu mă pot face să plâng la pieptul tuturor
și pieptul lor îmi odihnește
obrazul ca pe o amuletă
sunt toate scenariile din visele lor
somnul pe care nu-l dorm
hrana pe care nu o pot mânca
banii pe care nu-i pot cheltui
eu sunt adevărul meu
o gaură în veșmântul lui Iisus
câmpul meu de luptă
încăpățânarea unui steag în vânt
mie îmi sunt sălbăticiune și vânător
arma care strigă la mine
oamenii pe care nu-i pot iubi
se apropie decupându-se din viețile lor
eu sunt gura însetată de cuvinte pe care nu le spun
partea muntelui de sus și a mării
cea mai întunecată
planetă în inima omului cu poezia ajunsă la capăt
urma din spatele tău
bucățile din tine și bucățile din mine
strânse în ceva viu ce ar trebui să fie
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
54
tot ceea ce nu li s-a spus că ar mai putea fi....
***
nu e niciodată târziu să înveți să pierzi
mai greu este să te obișnuiești cu bunele intenții
rămase în urma unei pierderi
exersez în fiecare zi timpul și cheile pierdute
locurile unde ar fi trebuit să ajung
am pierdut două oraşe frumoase
am pierdut nişte tărâmuri pe care le-am avut
două râuri un continent
mi-e dor de toate dar supraviețuiesc
chiar şi pe tine te-am pierdut
într-o primăvară când poezia se învăța pe dinafară
și dragostea își căuta adăpost în altă inimă
dar cine poate învinovăți
nevoia omului de a fi fericit
privirea înfrumusețând depărtarea unei lumi
o distorsionează pe cea din apropiere
nu e târziu niciodată să înveți să pierzi
cazi te ridici
îmbătrânesc
și oasele devin fragile
***
se spune că există arbori
pe care nu-i vezi înflorind
și păsări ce nu pot fi prinse niciodată
că nimeni nu mai are nevoie de cuvinte
de tobe instincte sau fumuri
că avem în interior propriile vase
comunicante tranșee construite
pe locul fostelor adăposturi
un spațiu în care nici moartea nici viața
nu mai pot lovi
unde rămânem ghemuiți ca și cum
ar mai fi ceva
ca și cum nu mai doare...
***
mai ales seara
când totul se reduce la memoria pielii
când în privire se sting lumini de parcă
cineva mi-ar sulfa peste gene
atunci abia
pot să-ţi îndur zâmbetul Doamne
felul în care faci din poeţi
mari cuceritori rătăciţi în propriile imperii
nu mă apăr nici nu mă feresc
stau în centrul rătăcirii mele
şi nimic
altceva nu mă sperie...
***
o parte din mine
e totul
altă parte nu înseamnă nimic
o parte din mine
e aglomerată
o altă parte este singură
o parte din mine cade
pe gânduri
cealaltă parte e mereu în delir...
***
binecuvântată nebunie
ai creat cele mai frumoase poezii
acum nu mai am nimic din
forma unei pietre și nici din limpezimea
transparentă a sticlei
mă mișc în haine largi
stau în bătaia vântului
și nici o pasăre nu se mai sperie
Metamorfoză
Așa facere mai zic și eu,
Din lut și salcie, din piept de Prometeu,
Din braț de lemn de fag, din trup de șarg
Și gând de mag.
Așa Adam, așa și Evă,
Din lung de șarpe, din gust de sevă,
Din gura lumii, din sânul naturii
Și muma pădurii.
Așa cântec de os..., mă mir mereu,
Din cugetul firii, din ureche de zeu,
Din colb de cosmos, din fir de pământ
Și lacrimi de sfânt.
Așa dor, așa aripă
Din frunză de codru, din clipă în clipă,
Din zbor de Icar, din gusturi amare
Și flutur' pe floare.
Sorin CĂLIN
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
55
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Copilăria vs. Comunismul*
Îmbrăcat postmodernist în hainele ludicului,
„comunismul cu rele şi rele”, tema-pretext a romanului
politic Jean Marais…, este prefigurată nu doar prin
problematică şi viziune, de cărţile anterioare: Cazarmă
cu naratori, 2005; Peştele din oglindă, 2010;
Repetiţie generală cu apocalipsă, 2013; ediţia a II-a,
2015, ci şi de metafizica autoarei, o revoltată
nietzscheeană, parcă înnăscută să lupte împotriva
nulocraţiei, prostocraţiei şi a totalitarismului de orice
tip. Toată viaţa s-a visat o luptătoare! Din copilăria
comunismului românesc: „Suport cu greu
schimbarea: războinicul va deveni o fetiţă cu rochie
din catifea verde, cu pantofi de lac negri, cu funda pe
care era prinsă o buburuză din lemn. Asta nu-s eu,
asta nu-s eu, îmi repet, privind în oglindă. Uca îmi
plasează un moţ în vârful capului”. Scriitoarea face
parte dintr-o familie de spirite nonconformiste ce
asigură noutatea „veche” şi longevitatea unei literaturi
parcă niciodată sincronizată cu propria-i tradiţie: Alice
Voinescu, Ana Blandiana, Magda Ursachi, Adrian Alui
Gheorghe, Paul Goma, Viorel Savin, Nicolae Breban,
Aura Christi, Petru Cimpoieşu etc. şi vine cu „permise
de adevăr” (V. S.) dintr-o copilărie „cu trecutul
amputat”, pe care o actualizează cu filosofia şi
psihologia politică a unui „Stan Păţitul” ce ştie că doar
memoria este singura formă de justiţie divină, accesibilă
omului „fără însuşiri”, mai ales într-o (auto)ficţiune
memorialistică, însoţită de riscul căderii în ceea ce Petru
Cimpoeşu, un alt romancier băcăuan de referinţă, numea
„ficţiune ilicită”. Coperta se află într-un pandant genial
(e doar opinia mea!) cu supratema cărţii: războiul etern
al copilăriei, cu tirania = masca nedreptăţii, cum ar fi
spus poetul R. Tagore. Fetiţa de şase ani - alter-ego-ul
ce judecă totul şi pretinde tranşant „că şi eu, ca oricare
om, aveam două feluri de gânduri: adevărate şi
neadevărate” - desigur, cu fundiţă albă, bicicletă
„Tohan” (după Cecilia Moldovan, o altă comentatoare a
cărţii, ar fi o altă marcă?, v. 13 Plus, Nr.185/ 2017) şi
vestimentaţie ce trădează bun gust şi orgoliu
aristocratic, pare prizoniera unui peisaj etern, surprins în
sepia, un fel de metaforă cromatică atemporală, a unei
copilării, ce nu poate fi manipulată şi învinsă nici de
timp, dar nici de un posibil „lagăr”, fie el socialist,
comunist sau postcomunist, deşi deznădejdea îşi face
loc, persuasiv, aproape biblic, în viaţa ca o „fotografie
sepia”: „M-a cuprins deznădejdea. Una dintre acelea
în care dispar culorile. Toate culorile. Dispar
mirosurile şi sunetele.(…) Rar mă încerca o
asemenea stare. În afara visului, cred că mai era un
motiv: Leninul.” Incipitul romanului confirmă teza prozatoarei:
câtă copilărie, atâta posibilă bucurie, dar mai ales
insinuează persuasiv ideea incomodă pentru ipocrizia
curentă, reiterată în partea I a romanului (pp. 5-146) pe
care am găsit-o exprimată şi în nu ştiu ce Dicţionar de
umor francez: copilăria este acea perioadă a vieţii în
care toată lumea te învaţă să minţi!? Locuită de poezie,
Neli, fetiţa ce ştia deja că „ea, Raluca, iubea lucrurile
neadevărate”, îşi rememorează „călătoria uitată”,
concurându-l pe autorul „Amintirilor din Copilărie”,
cu acelaşi orgoliu al locului natal, ce supravieţuieşte în
orice român oriunde s-ar născut: „Uca a înşirat pe
masa din bucătărie hribi. Miros a buturugă udă. A
muşchi. Nu-mi mai ridic nasul dintre ei. Tocmai am
descoperit că am în capul meu mai multe cercuri:
unul e cu bucurie. Altul e cu tristeţe. Altul, cu
spaime. Mai mici ori mai mari. Fiecare lucru îmi
umple unul dintre aceste cercuri. Hribul cel mare
îmi acoperă primul cerc. Bucuria locuieşte pe
muşchi. Hribi, gălbiori, afine, fragi. Toate vin de
acolo. Cuvântul „bucurie” era plin de pământ şi de
muşchi. Încerc să-i spun câteva Ucăi.
- Neli, n-ai vrea să-mi spui cum ar fi mai bine
să gătesc hribii? Ăsta era meşteşugul ei de a-mi
împrăştia mie gândurile cele adevărate”. Din incipit,
cititorul va fi remarcat, deja, inteligenţa sclipitoare a
naratorului, ironia aparent nevinovată, liminara
sinceritate, imaginaţia postmodernă, umorul, comicul de
situaţie şi de limbaj, onomastica grăitoare, singurătatea
cuvintelor „lipsite de istorie, de întâmplări”, arta de a
zâmbi copilăreşte răului ce izvorăşte apocaliptic din
vocea de la „măgăoaie (aşa-i zicea Camentică
difuzorului)”: „Un nou Octombrie la noi în sat/ De prin
bordeie, din ogoare/ Din zeci de piepturi muncitoare/
Pe Lenin îl slăvim neîncetat” … Dar, dacă – cum ne
avertizează Magda Ursache în Comunismul cu rele şi
rele – „Leninul” radiografiat satirico-ludico-socratic de
Cornelia Ichim Pompiliu „rămâne viu. Şi neîngropat”.
Adică, vorba unui poet rus, desigur revoluţionar,
Maiakovski: „a trăit, trăieşte şi va trăi”?!
De profeţiile maiakovskiene pare să fie
neliniştită autoarea Peştelui din oglindă şi în acest
roman, dacă nu pierdem din vedere că partea a II-a
volumului Jean Marais…, aparent autonomă, este
prefaţată de un motto din „Rebarbor”-ul lui Alexandru
Monciu-Sudinski. Să nu o uităm însă pe fetiţa din
fotografia sepia ce trădează, fără dubiu, o fire voluntară,
războinică, căreia îi place să-şi păstreze neschimbat
modul de a fi chiar şi în amintire, „creaţie continuă”,
cum o definea genial, Cineva dintre intelectualii de ieri.
Observaţi, vă rog, voinţa de dreptate, specifică copilului
de pretutindeni: „Slabă amintire. N-a mai rămas
aproape nimic din ce-a fost. Sunt o fetiţă ca oricare
alta. Asta pe dinafară, îmi repet, asta pe dinafară.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
56
Pentru că, nevăzută, adevărata mea natură s-a
păstrat. Aceea de luptător. De luptător pe care
curajul îl ajută să facă dreptate” (p.11). Nu are cum
să ştie copilul transfigurat, trăitor în frumoasa şi poetica
staţiune Vatra Dornei, că dreptatea este inumană! El o
percepe însă romantic, ca un adevăr „pus în practică”
(Milton) de noua putere bolşevică. Adevăr desfigurat de
libertatea leninistă. Are oare dreptate Orwell (v. 1984),
când susţine că „Libertatea e Sclavie”?!
Intriga acestui roman memorialistico-politic:
Comunismul vs. fetiţa cu „un moţ în vârful capului” ce
gândeşte în timp ce se joacă „de-a copacul”, deşi Uca i
se tânguie permanent, precum corul din tragediile lui
Eschil, Sofocle şi Euripide, încât şi în postcomunism i
se aud cuvintele profetice „vai, vai, sunt pericole la tot
pasul!”. Romanul se vrea o cruciadă a copiilor conduşi
de Ineluşa, împotriva comunismului/ totalitarismului de
orice tip, într-un moment în care se fabrică
(pseudo)acuzaţii politice, „antisemitului” Emil Cioran,
„fascistoidului” Mircea Eliade, absolut culpabilului Nae
Ionescu, de fapt, unei întregi generaţii, de la Eugen
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica,
Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga etc.,
iar doctrinele leninisto-stalinisto-hitleriste continuă să
cultive şi să inoculeze diabolic cele trei boli
inexplicabile ale istoriei neamului românesc: uitarea,
indiferenţa şi frica.
Autoarea, un „egoprozac”, (aţi ghicit: Magda
Ursachi!) joacă în scriitură, cu aceeaşi dezinvoltură,
toate instanţele comunicării narative, autor, narator,
personaj, cititor, aşezându-se pe sine, egocentric, în
ipostaze ironic-acuzatoare, violent confesive, voit
contradictorii, situate dincolo de cele două voci: Ţâncul
vs. Măgăoaia. Cornelia Ichim-Pompiliu are ştiinţa
naratologiei (v. de acelaşi autor, eseul Textul narativ.
Structură şi receptare, 2009), încât revolta – în fond
romantică – contra Puterii, care înseamnă „lupta
memoriei contra uitării” (Milan Kundera) configurează
dramatic-subiectiv războiul permanent cu frica: „Eu nu
mă tem de nimic. Am observat că, atunci când
gândeşti nu te mai temi. Fricile vin cu cârdul doar
când stai cu mintea-n gol. Îţi umplu cercul de tristeţe
şi te înghit”. Parafrazându-l pe Iliuţă, un alt personaj
participant activ la cruciada copiilor de ieri, dar şi de
mâine, nu poţi spune decât: sunt condiţii de gândit, „da-i
mai bine de trăit” manipulat diabolic, într-o Europă
bântuită de „stafia comunismului”, dar şi de alte „stafii”
la fel de insinuante şi de primejdioase! Se uită repede că
stafiile sunt eterne. Arătaţi-mi o stafie care a murit!?
Aşa se pare că este, dacă ne luăm doar după
sondajul de opinie al Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc: 83% dintre români nu au suferit în ceauşism,
decât de foame! Interesul aceloraşi cetăţeni români/
europeni pentru lustraţie a scăzut la 52%, cel pentru
accesul la Dosarele Securităţii, la 49%...!? S-au uitat
subit drepturile fundamentale: discriminarea
profesională din motive politice, dreptul la libera
exprimare, libertatea de credinţă etc. Aşa se explică şi
de ce personajul narator-actant-martor-judecător al
acestui roman politic, atipic, în care tragicul este atenuat
prin ludic, umor, autoironie, „adevăruri convenabile”,
muzica eternului „bade pălărie nouă” şi obligaţia veche
de a merge „la piaţă la comandă”. Autoarea glosează
„dincolo de bine şi de rău”, sine ira et studio, despre un
viitor (im)previzibil, pe care lumea nu vrea să-l vadă:
„Aşa-i spunea Camentică gândirii adevărate: har. El
mai numea gândirea adevărată şi neconvenabilă,
asta nu prea înţelegeam cum vine: Ineluşa, oamenii
vorbesc după adevăruri convenabile, nu au putere
pentru celelalte, îmi zicea. E, asta era mai greu de
priceput. Poate cu timpul… Pe cer vedeam
moşneguţi aduşi de spate, afine, nişte tanti cu
baticuri. Când va fi să-mi apară în faţă, sigur îl voi
recunoaşte. Pe el, pe Leninu. Oricât de bine
împachetat. Bine, şi ce-o să-i spun? O să-i vorbesc
ca-n televizor: Leninule, muncitoreşte îţi spun şi
cordial, că te-am ghicit din prima! Între timp, Uca a
dat măgăoaia mai tare. Tot nădăjduia să audă
melodia ei cea mai dragă, în care era vorba despre
un bade pălărie nouă. Ca să tac mi-a adus o farfurie
cu trei clătite cu dulceaţă de afine. – Uca, o fi rău ori
bun Leninul? A rămas cu gura căscată.”(p. 21).
Scriitura concepută ca reflex al libertăţii absolute de a fi
permanent sincer cu tine însuţi, potenţează printr-o
acută luciditate confesivă, autenticitatea substanţială.
Primează opinia lui nenea Danciu: „Ăştia cu dreptul fac
din drept – strâmb!” Şi astăzi, tot aşa. Nimic nou sub
soare, nene Danciule! Să reţinem că în egoficţiunea
Corneliei I.- P., toate personajele au aceeaşi statură
simbolică şi duc fiecare, cum pot şi înţeleg, „războiul”
cu stafiile ce bântuie Lumea. Inclusiv Uca, ce devine cu
naivitatea din „cuminţenia pământului”, delatoarea
ideală, ce visează oftând la ochii albaştri ai securistului
Nepălărie! Desigur, este iertată! Vatra Dornei se
identifică total României. Iartă totul şi uită totul şi toate.
Poate pentru a fi „corectă” şi faţă de trecut şi faţă de
prezent! Pe nimeni nu interesează viitorul…
Naraţiunea la persoana I trădează statutul
dictatorial al povestitorului, care se ştie un martor-cheie,
un supravieţuitor al unei lumi conduse de un „creier
bolnav”, de acel „Leninu în calitatea lui de stafie”. El
este supravieţuitorul de excepţie, ce simte tragic, atunci
când scrie, dar mai ales după ce a terminat, primejdia
mărturisirii! Autoarea aparent rătăcită estetic între
oglinzile poliedrice ale autobiografiei şi cele ale unei
ficţiuni confesive, despre istoria comunismului
leninisto-stalinisto-dejist, interferează stilul subiectiv cu
cel obiectiv, prin procedeul simultaneităţii: „E
duminică. Mama spune că suntem în treisprezece
octombrie şi că e ziua tatii. Uca a făcut un tortuleţ cu
vişine din compot. Dar tata e departe şi nu se poate
bucura nici măcar de o felie. Apoi mama dispare.
Ştiu eu unde s-a dus. O iau încet, pisiceşte, pe urmele
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
57
ei. Mama avea fruntea lipită de Ţânc. Nu m-a auzit.
Întru tiptil sub măsuţa înaltă. Din fericire, nu
descoperiseră borcanul pitit de mine. Cred că
celelalte dispăruseră. Deci ultimul, mi-am zis. Ca să
nu fac zgomot, luam fragii cu degetele. Îmi fixasem
să nu iau decât de trei ori din borcan. tocmai eram
pe la a şaptea îmbuibare, când l-am auzit pe Ţânc:
Comunismul a adus cu el teroarea. Lenin spunea:
Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentru
exterminare socială”. Un scriitor (na, i-am uitat
numele, era ceva muzical, Sol şi la, nu, sol şi patru,
asta-i nu mai ştiu), spunea că toţi cei ce i se opun
trebuie lichidaţi. Dacă-i băgăm în puşcării, mai zicea
nenea Sol ori Pol şi Petru, nu e suficient: de acolo pot
să iasă. Trebuie împuşcaţi. Mi-a rămas un frag în gât.
Apă, da de unde? Asta-i cu cei ce fură, acum trebuie
să rezist”. Disponibilitatea ludică în opoziţie, dar şi în
pandant persuasiv cu gravitatea problematicii
transfigurate – ipocrizia politică, minciuna, delaţiunea,
demagogia, supunerea, frica, permanenta stare de
ameninţare, laşitatea, arta machiavelică a manipulării
etc. configurează dramele sufleteşti ale familiei Ichim,
din frumoasa şi cosmopolita staţiune Vatra Dornei, dar
şi a întregii Românii, trăiri de neconceput azi, pentru un
copil de vârsta Ineluşei, predestinat să gândească „cine
spunea istoria adevărată şi cine istoria mincinoasă? Care
şi cum?” Copilul care fără voie îşi schimba limbajul
colocvial după cel al „măgăoaiei”: „Foloseam un
cuvânt pe care mereu îl spunea măgăoaia. Îmi
plăcuse atât de mult, încât, în loc de Ce mai faci ori
faceţi? îi întrebam pe cei din jur: „Ce-ai mai
înfăptuit? Ce izbânzi îţi scriu numele cu litere de
foc? Nu ştiu de ce, nu reuşeam niciodată să obţin un
răspuns sincer: unii, mici ca mine, clipeau des, le
tremura bărbia şi tăceau ori scheunau anemic
„Niiimic”. Alţii, cei mari, tuşeau, râdeau, se
încruntau ori dădeau din umeri.” Umorul, satira şi
absurdul se impun, parcă, de la sine în acest univers
kafkian. Caragiale este depăşit de „Omulnou”. Cine ar fi
crezut? Urmăriţi, vă rog, limbajul de lemn al epocii de
aur. Caragialean! Naratorul simte enorm şi vede
monstruos: „Doar Camentică n-a reacţionat aşa.
Când a venit la noi ultima dată, chiar după vizita lui
nenea Danciu, a luat un aer serios, m-a privit în ochi
şi mi-a spus: „Astăzi, Ineluşa, am înfăptuit două
halbe de bere!” I-am apreciat sinceritatea şi i-am
oferit din camară o sticlă cu bere din hamei. Mi-am
turnat şi eu în paharul de plastic, acel pahar ce se
prelungea, apoi se micşora, am ciocnit cu el şi-am
spus: - Pentru tovarăşul Lenin! Din toată inima i-am
spus, pe atunci nu mă muşcase încă şarpele îndoielii.
Şi ce să vezi? Camentică a început să tuşească, să
clipească şi cred că de emoţie, a dat toată berea peste
gât. Îmi plăceau oamenii capabili de emoţie,…” Iată
în toată splendoarea, victoria simulacrului generalizat!
Deja copiii au fost despărţiţi definitiv de părinţi, bunici,
tradiţie, biserică, şcoală, viitor… Cum? Simplu, prin
cuvânt! Totul era subordonat acelui aparent nevinovat:
„Salut voios de pionier!”. Generaţiile născute în secolul
anterior ştiu acest salut. Pot să depun mărturie.
Parafrazând, pot spune: Et in „Cretinozauria” ego!
Fetiţei ce găsise între „foile tatii”: Carpe diem! nu-i
suna în minte „decât Omul Nou, Omul Negru… Paradis
irealizabil!”. Nu ştii dacă cartea se adresează
stalinismului sau prezentului postcomunist, atunci când
naratorul se întreabă: „Şi Leninu ce făcea? Îi trimetea
pe oameni încolo şi încoace, las’ că mâine, las’ că
poimâine, îţi voi da un zmeu care nu zboară, un
titirez care nu se roteşte. Las’ că!”
Mă întreb însă ce ştiu copiii şi nepoţii Ineluşii,
desigur şi ai noştri, despre ideologia comunistă?! Vor fi
auzit ei că însuşi Platon (427-347 î. Hr.) în
„Republica”, într-un dialog filosofic centrat pe ideea de
dreptate – este şi obsesia personajului (narator şi actant)
al romanului politic, contrautopic, Jean Marais…, -
propunea un sistem politic totalitar, în care statul
dispunea de toate bunurile, dirija familia şi şcoala,
imagina o educaţie colectivă şi încuraja eugenismul.
Utopia platoniciană (se ştie, nu există utopie
exhaustivă!) este preluată – ca dovadă a modului cum se
propagă în timp doctrinele de orice tip ar fi ele – de
călugărul dominican din Calabria, Tommaso
Campanella (1568-1639) în Cetatea Soarelui (1602). În
„cetatea” lui Campanella, toate bunurile erau comune,
dreptatea se baza pe legea talionului, iar pedeapsa cu
moartea era pusă în aplicare de poporul însuşi. Cazurile
nu sunt singulare. Thomas Morus în Utopia (1516)
imaginează şi el o societate de tip comunist în esenţa ei,
desigur, teoretic, egalitară. Naraţiunile de acest tip
proliferează spre mulţumirea gloatei care visează şi în
prezent, o societate fără proprietate privată, fără
monedă/ sau cu monedă unică, cu retribuţii egale, fără
clase sociale aflate în opoziţie, fără…, fără şi iar fără…
Paradoxal, rădăcinile comunismului se împletesc cu cele
ale libertăţii!
Romanul Corneliei Ichim-Pompiliu, aparent
naiv, – rog cititorul să nu se lase cuprins şi învins de
cântecul de sirenă al scriiturii - polemizeză implicit, sub
măştile ludicului şi ale copilăriei ca vârstă a tuturor
vârstelor, nu doar cu Tovarăşul Lenin, ci şi cu Marx cel
din Manifestul Partidului Comunist, cu stalinismul şi
bolşevismul, cu teroarea maoistă, dejistă, ceauşistă sau
cu un „bade pălărie nouă” ideologic, din Cuba,
Vietnam, Cambodgia, Laos, Bulgaria, Polonia, Ungaria,
Germania de Est, Jugoslavia, Coreea de Nord etc. Cum
polemizează? Aşa cum o face Ion Creangă în Poveste
(prostia omenească). Sistemul comunist configurat în
cele două părţi ale romanului, aparent autonome, în
realitate interdependente, revelă ideea că sistemul în
sine este nonegalitar, opresiv şi generator de prostie
cezarică, prostia ca stil şi weltanschauung. Admirabile,
complementare şi aparent apolitice – nu există literatură
mare în afara politicului; vezi marile capodopere ale
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
58
literaturii universale - sunt mini-poveştile-parabolă din
„Caietul” secret al Nelicăi (v. Zidul, p.57; Cartofiorii,
p.65; Să exterminaţi trecutul învechit, p.82; Povestea
lui Mov, p.92; Povestea cuvintelor, p.105; O poveste,
p.134;). „Cartofiorii” este un titlu atribuit de mine!
Poate să nu-i placă naratorului sau eventualului cititor.
Este deja cunoscut orgoliul acestora!
Autoarea care şi-ar petrece toată viaţa „tot
scriind şi tot scriind” pare convinsă că „oamenii din
Vatra Dornei” au rămas şi ei – ca şi Leninu? – „scrişi
aşa cum au fost ori cum vor deveni”. Mai trebuie oare să
ne întrebăm „cum vor deveni”, cum vom deveni, şi după
ce (re)citim/ gândim şi partea a II-a romanului? Cea în
care „Cărţile fratelui Alexandru nu sunt de găsit.” Şi nu
sunt singurele cărţi pierdute!? A. K. Chesterton ne
reaminteşte permanent că „adevărul e mai straniu decât
ficţiunea” . Prin urmare: „A fost odată un cuvânt. El era
fiul a două cuvinte, care şi ele, la rândul lor, aveau
părinţi…” (v. Povestea cuvintelor) Intenţionat nu am
pomenit nimic, cititorului nou, pe care-l iubesc ca pe
mine însumi, despre „pălăria” veche a lui Jean
Marais…! Dacă l-a pedepsit cu o candoare tipic
copilărească, Cornelia Ichim Pompiliu, făcându-l
personaj-absent şi simbol exotic al unei copilării furate,
eu îl anunţ pe celebrul actor - care se miră din lumea de
dincolo că nu a fost uitat în România! – că nu-l
includeam, dacă aş fi fost autor, în titlul romanului… Şi
lângă o fetiţă cu bicicletă, o fetiţă cu moţ, faţă deschisă
şi privire interogativă, proprietară a unei lăzi de zestre
atipice, pline cu cele mai năstruşnice gânduri! „Tu erai
copilul şi te duceai la piaţă”. „Astăzi, Ineluşa, am
înfăptuit” absurdul. Toţi mergem la piaţa comună!
Probabil, spre satisfacţia Leninului! Nu cred că I. D.
Sîrbu, un scriitor anticomunist de referinţă, despre care
Nicolae Oprea ne oferă o monografie cu un titlu
optimist, Revanşă postumă, are dreptate când ne
asigură că nu „păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului
sau a Prostiei”. Din nefericire păşim chiar în aceeaşi apă
a prostocraţiei, dar în paşi euro-atlantici! E bine să
subliniez că interpretez o carte de o moralitate
maioresciană. (2017 = Anul Ovidius, dar şi Anul
Maiorescu). Moralitatea romanului politic, Jean Marais
nu plânge niciodată este moralitatea autorului însuşi!
Calitate mai rară, azi, în „epoca” simulacrului
generalizat…
Romanul subiectiv – doar prin subiectivitate
putem atinge obiectivitatea – este scris în amintirea
mamei, Valeria, „tanti Vali, pe care o cunoaşte tot
oraşul că e şef-contabil la ocele şi o cunosc toţi
vânzătorii de la magazine că le face balanţe. Şi
inventarul!” Mamei rămasă „tânără, pentru că aşa aş
scrie despre ea”! Să fie chiar aşa de stupid versul pe
care autoarea nu l-a putut scrie din cauza lui Iliuţă: „Eu
lupt acum, vitejii mei, eu lupt acum”? Da! Cornelia
Ichim Pompiliu luptă… Îmi place să cred că nu luptă cu
morile de vânt…
*Cornelia Ichim-Pompiliu, „Jean Marais nu
plânge niciodată”, Editura Corgal Press, Bacău, 2016
Mihaela MERAVEI
Și în literatură, „tinerii au totdeauna
dreptate, lumea va fi a lor”
Citeam, în urmă cu un timp, în prestigioasa
Revistă literară ”România literară”, un articol semnat
de scriitorul Gabriel Chifu, directorul revistei și
vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România,
despre tineri și viitorul literaturii contemporane. Nu am
putut să nu-i dau dreptate pentru că, iată, ce afirmă
domnia sa: „Tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a
lor. Acesta este un adevăr pe care îl cunosc și îl asum.
Iar noi, cei din generațiile mai vechi, avem datoria să ne
îndreptăm totdeauna privirea spre cei ce vin, dacă dorim
ca lumea, în cazul nostru cea literară, să continue fără
sincope absurde”. Suntem datori, așadar, cei ajunși la o
maturitate literară, să considerăm viitorul mai degrabă
privind peste umăr, în spatele nostru, la noua generație
care, chiar dacă pare să fie cu totul dezinteresată de
tradiționalismul literar, ne surprinde cu excepții de tineri
talentați, unii netrecuți de copilărie, ce se înscriu pe
orbita scrierii, cu inocența și fervoarea vârstei, dând
dovadă de acel filon literar original de care avem atâta
nevoie.
Acesta este și cazul autorului volumului de
proză scurtă, „Apocalipsa Zombie”, Alexandru Matei,
la vârsta de doar nouă ani și jumătate, scrie această carte
și o publică doi ani mai târziu, respectiv anul acesta, la
editura Sfera din Bârlad. Cartea este concepută în
douăzeci și unu de capitole, de fapt povestioare, legate
între ele și asezonate cu desenele autorului. Alexandru
ne descrie aventura unei lumi invadate de rău prin ființe
malefice. Aceste creaturi, adesea întâlnite în filmele
horror, captează atenția tinerilor mai ales prin starea de
tensiune emoțională pe care o creează, invadând și
lumea copilăriei acestui tânăr autor. Acum se naște
dorința supraviețuirii binelui.
De-a lungul timpului, multe culturi au fost
fascinate de arhicunoscuta luptă dintre bine și rău. Acest
arhetip proeminent, la fel de actual în societatea
contemporană ca și în cea antică, a dat naștere multor
lucrări literare de-a lungul vremii.”Stăpânul inelelor”
de J.R.R Tolkin , ”Paradisul pierdut” a lui Jhon Milton
sau saga ”Harry Potter” scrisă de J.K Rowling sunt
câteva exemple, ele putând continua până în domeniul
SF cu ”Star Wars” al lui George Lucas.
Bătălia dintre bine și rău este un arhetip
simbolic, răul se poate naște între oameni, cum este
cazul cărții de față, „Apocalipsa Zombie”, dar poate
îmbrăca și forma luptei dintre două forțe ale naturii, sau
a luptei unui zeu al cerului, sau chiar a lui Dumnezeu
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
59
împotriva răului. Să ne reamintim „Povestea lui Harap-
Alb”, basmul lui Ion Creangă, devenit de referință în
literatura noastră, operă epică în proză de dimensiuni
medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o
luptă între forțele binelui și cele ale răului, învingând
întotdeauna cele dintâi. Sau, să ne reamintim „Legenda
lui Lucifer”, îngerul care a dorit să-i ia locul lui
Dumnezeu, devenit echivalentul răului absolut. Din cel
mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer devine
un monstru hidos, care se răzvrătește împotriva
părintelui, se luptă cu fratele mai mic Mihail și, pentru
ca binele să triumfe, va fi alungat din Casa Domnului.
Revenind la volumul tânărului Alexandru
Matei, lupta dintre bine și rău se va da între creaturile
zombi și „singurul om care va avea curajul să-i înfrunte,
Shadow”. O umbră, de această dată, cu accente pozitive
care, pentru a-și duce menirea la bun sfârșit, formează o
echipă cu tineri curajoși și întreprinzători, gata de
acțiune pe toate continentele, dar și în spațiu cosmic.
Sigur că lipsa experienței, a culturii literare își
spun cuvântul în ceea ce privește frazarea, sau modul,
prea grăbit și simplist de prezentarea acțiunii, însă,
epicul dezvoltat de acest tânăr autor, în scrierea sa, este
promițător. De altfel, Alexandru reușește să capteze
atenția cititorului prin sinceritatea și dezinvoltura cu
care își așterne povestea pe hârtie.
Aș mai remarca faptul că, deși are o vârstă
fragedă, Alexandru Matei este doar un elev de
gimnaziu, atunci când a scris cartea, era și mai mic,
înțelegem prin aceasta că bagajul de informație literară
este extrem de mic, iar studiul în ceea ce privește
gramatica limbii române sau al literaturii este abia la
început, totuși, acest copil talentat stăpânește, destul de
bine dialogul. Acest lucru este posibil datorită unei
imaginații native, unui talent, încă necultivat, dar și a
unei iubiri intuitive pentru carte, literatură, creație. Aici
nu vorbim de un scris studiat, ci de unul nativ, de har și
dorință, alături de fascinația unei lumi mentale care se
cere eliberată din propriul sine și așternută pe hârtie
pentru a fi dăruită cititorilor. O ars lirică ce dezvăluie în
cuvinte lumea frenetică a copilăriei, în care imaginația
joacă un rol de căpătâi.
Întreaga lumea literară nici nu ar putea exista
fără copilărie și autorii ei copii. Dorothy Straight, cea
mai tânără autoare din toate timpurile, a scris prima ei
poveste, pentru bunica ei, la numai patru ani, intitulată
„How the world began”, Christofer Beale, la șase ani,
scria în fiecare zi câte o poveste după prânz. După ce a
așternut pe hârtie cinci astfel de povești, ele au devenit o
carte „This and Last Season’s Excursions. Daisy
Ashford, la nouă ani scria „The Young visitors”, iar
Alec Greven, la aceeași vârstă, scria „How to Talk to
Grils” sau tânăra scriitoare româncă, Flavia Bujor,
autoarea carții „Profeția Pietrei”, scrisă la 12 ani și
publicată la 14 ani, sunt doar câteva exemple de copii
scriitori, povestea lui Alexandru Matei fiind
asemănătoare cu a unora dintre ei. Dar tangenta de bază
care unește destinele acestor tineri este talentul și
dăruirea pentru scris.
Așadar în încheiere, urez succes acestui copil
talentat. Cu mult studiu și aprofundarea cunoștințelor în
domeniul literar, cu îndrumare literară din partea
profesorilor de limbă română, dar și a scriitorilor
consacrați , cu exercițiul scrierii zilnic, cu participarea la
competiții literare, autorul „Apocalipsei Zombi”, tânărul
Alexandru Matei, poate deveni, într-un viitor apropiat,
un nume de referință, între numele tinerilor scriitori
contemporani ai literaturii Dobrogene și nu numai.
Ionel POPA
DRUMUL spre ITACA
Din convorbirile lui Mircea Eliade cu Claud Henri-
Rocquet (Încercarea labirintului, 1990, p.175) am
extras următoarea idee (convingere) a lui Eliade: viaţa e
un mare labirint făcut dintr-o sumă de alte labirinturi.
Ca un Ulise, omul, călător prin el, caută ieşirea pentru a
ajunge în Itaca sa. În această postură daimonul lui
Mircea Eliade a fost dorinţa, trecută în voinţă, de
împlinire prin creaţie, prin spirit.
În cartea sa, Orient şi Occident. Topografii ale
simbolului la Mircea Eliade, Presa Universitară
Clujeană, 2016, Mihaela Gligor a urmărit identificarea
şi descrierea „nodurilor şi semnelor”, numite de dsa.
Topografii ale simbolului, care au jalonat evoluţia
umană, intelectuală şi spirituală a autorului Istoriei
credinţelor şi ideilor religioase.
De la început trebuie să spun, spre beneficiul
potenţialului cititor profan, că această carte nu este o
simplă reconstituire factologică a biografiei savantului
şi scriitorului Mircea Eliade.
În Introducere, cu inserţii autobiografice, autoarea
justifică alegerea subiectului şi explicitează modul de
tratare al lui: drumul labirintic al lui Mircea Eliade de la
„adolescentul miop” la cel care „a muşcat din
eternitate”. Se pot menţiona cu folos multe din
mărturisirile autoarei, dar mă opresc doar la cea din
final prin care subliniez că cercetătoarea Mihaela Gligor
a ajuns în Itaca: „Construit în jurul simbolului, prin
tematica abordată şi modul de expunere a trăirilor şi a
principalelor direcţii de cercetare asumate de Eliade, am
convingerea că volumul Orient şi Occident. Topografii
ale simbolului la Mircea Eliade va facilita o mai bună
înţelegere a mitului Eliade.”
După cum spuneam, etapele spre centru nu sunt
simplă cronologie, ci răscruci de experienţe majore
existenţiale, ştiinţifice şi literare, într-un cuvânt, de
creştere spirituală. Însuşi Eliade e conştient/ simte că
aceste răscruci sunt esenţiale pentru scopul existenţei
sale: vieţii trebuie să-i dai un sens. Jurnalele, Memoriile,
publicistica, corespondenţa şi opera ştiinţifică şi literară
conţin, explicit sau implicit, sintagme şi propoziţii care
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
60
exprimă acest crez. În Jurnalul călătoriei spre India,
tânărul Eliade notează următoarele: „dacă mă întreb şi
reflectez, adânc şi sincer, în solitudine: care este sensul
existenţei? Întrebare cu un singur răspuns: de a-i găsi un
sens”. La începutul sec. XX, un alt înalt spirit românesc
gândea la fel: „După ce descoperi că viaţa n-are nici un
înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un
înţeles!” (Lucian Blaga).
Aventurile şi experienţele vieţii trăite de Eliade
sunt echivalente ale unui proces de iniţiere şi
cunoaştere, ce pot fi simbolizate, demonstrează autoarea
cărţii, de următoarele topografii: India, Bucureştiul
interbelic, Lisabona, Paris, Chicago. Ele configurează
harta geografico-spirituală care structurează materia
cărţii în cinci capitole la care se adaugă: „Introducere”;
„Concluzii”; „Indice de nume”. Fiecare capitol e flancat
de lista bibliografică. Nu rezum capitolele, las cititorului
intactă bucuria lecturii şi dorinţa de informare, punctez
doar câteva aspecte care dau valoare studiului. Autoarea
subliniază importanţa popasurilor eliadiene pentru
munca de documentare a savantului. La Londra şi
Lisabona Mircea Eliade a fost ataşat cultural şi de presă.
În această calitate a desfăşurat o intensă activitate de
promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Ajuns la
Paris, apreciat ca istoric al credinţelor religioase, este
invitat să conferenţieze şi să ţină cursuri la Sorbona.
Până atunci numai Iorga a avut această cinste şi
recunoaştere din partea Sorbonei. Urma să fie numit
profesor la vestita universitate franceză. Conform
legilor Franţei s-a cerut agrementul guvernului român.
Prin intervenţia (nu folosesc alt cuvânt) lui Stoilov,
guvernul român (se cunoaşte calitatea ideologică şi
politică a guvernului român din 1945) refuză acordarea
agrementului, prin urmare Eliade nu poate fi numit
profesor la Sorbona. Ceva echivalent va păţi Vintilă
Horia, altă personalitate a exilului românesc
anticomunist. În 1960, Academia Goncourt acordă
premiul său francez unui străin: Vintilă Horia pentru
romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Din momentul
propunerii, regimul comunist de la Bucureşti, sub
îndrumarea neprecupeţită a Kremlinului şi secondat cu
sârg de comuniştii francezi, dezlănţuie o virulentă
campanie de denigrare a lui Vintilă Horia. Acesta,
pentru a menaja Academia Goncourt, nu-şi ridică
premiul. Fără comentarii!
Un alt aspect, cu semnificaţii, din biografia lui
Mircea Eliade, pus în relief, sunt relaţiile sale umane şi
intelectuale cu o mulţime de personalităţi (filozofi,
istorici, scriitori, personalităţi academice şi oficiale) ale
vremii. Numele lor sunt menţionate în carte, menţionez
că se poate alcătui cu ele un dicţionar explicativ.
Pornind de la afirmaţiile colegilor şi colaboratorilor,
unii foşti studenţi, autoarea cercetării subliniază faptul
că Mircea Eliade a creat şi oferit un vocabular de
specialitate (devenit bun comun, universal) şi un anumit
mod de a gândi problema credinţelor religioase, şi a
formulat un adevărat set de teze pentru studiul comparat
al religiilor şi pentru conceptul de noul umanism. Iată o
posibilă listă: fapt religios, religie cosmică, homo
religiosus, homo symbolicus, coincidentia
oppositionum, model-arhetip, hierofanie, centrum,
veşnica întoarcere, ritmuri cosmice, geografie sacră,
orce pământ natal alcătuieşte o geografie sacră, in illo
tempore, în orce cultură există un mit central care
revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii,
sacru-profan. Unele sunt mai „bătrâne” decât Eliade,
dar el le aprofundează şi le rafinează.
Reconstituind biografia intelectuală şi spirituală a
autorul lui Sacrul şi profanul menţionând marile opere
ştiinţifice şi literare, Mihaela Gligor nu cade în
capcana/ labirintul, poncifelor şi clişeelor „critice“
care nu fac decât să „camufleze” necunoaşterea şi
goliciunea de idei; ea dă dovadă de discernământ,
detaşare, obiectivitate; lasă documentul să vorbească;
este străină de tendenţiozitatea pro sau contra prezentă
în măruntele pagini despre Eliade şi care distorsionează
adevărul. Autoarea are ştiinţa alegerii citatului, fie el din
opera lui Eliade, fie din bibliografia consultată.
Importante sunt notele şi indicarea corectă a trimiterii
bibliografice, acest aspect, pentru unii un aspect
neglijabil, susţine ţinuta academică, dar şi pentru
bagajul lor informativ şi explicativ pentru ideile şi
opiniile pe care autoarea le pune în pagină.
Fiecare etapă şi episod îşi au importanţa,
semnificaţia şi specificitatea lor în biografia lui Eliade,
şi, cu toate astea, autoarea nu cade în păcatul
verbalismului, discursivităţii şi al proxilităţii. Mai
menţionez echilibrul dintre capitole, dintre informaţie şi
interpretarea/ explicarea ei. De reţinut şi faptul că în nici
unul din cazuri, autoarea nu ocoleşte episoadele dificile
şi delicate din biografia lui Eliade (v. episodul
„Politica” din cap. „Bucureşti”), ci se opreşte asupra lui
reconstituindu-l şi explicându-l cu răbdare şi fără parti-
pris-uri.
Studiul poate fi pus sub semnul simbolului scării:
cronologia (timpul) este spaţializată (spaţializat); pe
primul fuşteu se află „adolescentul miop”, pe ultimul
cel care „a muşcat din absolut”.
Acum, la final, ca învăţăcelul, pun o întrebare:
perioada primei tinereţi nu putea fi luată în calcul ca un
capitol despre perioada de geneză? Punând această
întrebare am în vedere Intinerariu spiritual (1927),
Scrisori către un provincial (cele scrise în intervalul
decembrie 1927- august 1928). La revenirea în ţară din
India, printre toate celelalte activităţi, Eliade îşi reia
activitatea revuistic-eseistică materializată în
Oceanografie, Fragmentariu sau rămasă doar proiect,
România în eternitate. Această nouă eseistică
îmbogăţeşte şi aprofundează teme şi idei din prima
tinereţe, şi le multiplică pespectivele. Oare nu acum se
pun primele pietre pentru templu? Oare nu acum se
aruncă sămânţa care timp de o jumătate de veac va rodi?
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
61
Valentina BECART
„... cred că am albit iubind, scriind, fiind
poezie...”
„Dacă omul nu este etern, valorile sunt în
schimb eterne, și de aceea numai în numele lor, deci al
unor identități transcendente existenței noastre
individuale, putem protesta împotriva morții.”(...).
„Triumful artistului rezidă în capacitatea de a-și
transcende determinările limitative, înscriindu-și
experiența internă în durata operei. Prin luciditatea sa
creatoare, artistul transformă un destin suportat într-un
destin dominat.” ( Meditații critice – Aron Cotruș).
Poeta Mihaela Meravei se alătură celor care
„protestează”, încercând să smulgă Universului câteva
din tainele nevăzute, conturând în versuri o lume plină
de simboluri variate care conferă valoare poeziei.
Astfel, publică din creațiile sale în diverse reviste,
antologii, aducând în lumina tiparului trei volume de
autor: Viața pe verticală (2012), Simțuri elementare
(2013), Cu inima lipită de fereastră (2014), Duminica
păpădiei (2015), Semantica luminii (2016). „Mihaela
Meravei scrie o poezie neomodernă, esențializată,
utilizând un stil lapidar, renunțând la pitorescul inutil.”
(Lucian Gruia). Poezia, această trăire ca un „strop de
apă vie”, este un leac, o stare „vindecătoare” pentru
poeta Mihaela Meravei.
Fantezia creatoare a autoarei își desface aripile
și transcende dincolo de palpabil, acolo unde nebănuite
taine așteaptă să-și împlinească rostul. „din nopți prea
albe/ să le pot dormi/ mă mut în casa sufletului/ unde/
și-au lăsat amprenta/ cuvinte fără timp/ înflorite pe ram
de rogvaiv/ crescut în mine ca trup/ din trupul poeziei/
venind/ din adânc/ vindecătoare/ apă vie. (apă vie).
Doar coborând în adâncurile abisale ale
sufletului, acolo unde are loc o adevărată ardere, o
adevărată alchimie a trăirilor, doar astfel poate fi adus în
lumină „trupul poeziei”.
După ce toate sunt trecute prin „sita veche de
când lumea”, cuvântul este lăsat să se scalde în „fluviu
de lumină”. În momentele de cumpănă, de grea
melancolie, poeta nu și-a dorit la „căpătâi” nimic
altceva decât (poezie): „când mi s-au frânt aripile/ m-ai
prins în palme/ din suflet ți-ai făcut căuș/ să-mi pot
odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/ m-ai
renăscut.. Aș putea spune că această descriere în versuri
seamănă cu o adevărată declarație de iubire, chiar mai
mult. O contopire a poetei cu inima, cu tresărirea
cuvântului. Iată câteva exemple care vin să întărească
afirmația de mai sus:
„o iubesc pe ea.../ pereche a sufletului meu”
(poezia); „poetul iubește,/ împărțindu-și sufletul/ în
douăsprezece aripi/ câte una pentru fiecare dintre noi/
și pentru fiecare trecere a lunii” (douăsprezece aripi);
„mi-am pus cuvintele la înmugurit/ nimeni nu le știe în
afară de greieri”... (cuvântul ca o piatră); „eu car
cuvintele cu inima/ scormonind întunericul să-mi aflu
lumina/ adun crengi de măslin să ridic altar poeziei”...
(spuneți-mi scarabeu); „mă voi pleca totdeauna
smerită în fața cuvintelor… (cuvântul ca o piatră) etc.
Pentru poeta Mihaela Meravei anotimpurile au o
semnificație aparte: îndrăgește primăvara ca și toamna,
se lasă sedusă de un apus de soare. Și totuși, cel care îi
conferă un sens, un țel, un scop este răsăritul: „plutim
deasupra așteptărilor/ într-un ocean de aer/ păsări Ibis
strângem între aripi apusul/ pentru a ne regăsi
răsăritul/ în poezie”. Ce poate fi mai frumos, mai
sublim decât o evadare din întunericul nopții în acest
răsărit numit poezie, cuvânt modelat „cu râvnă”, care
se „întoarce bumerang/ în mine să-și lase amprenta”.
Metaforele simbolizante, relevante conferă
versurilor valențe de o expresivitate deosebită.
Exemple: „tristețea hibernează în inimile noastre
înfierate”; „frați de pâine și sare”; „în timp ce mamele
țipă născând îngeri”; „în fiecare dimineață/ îmbrac un
poem alb/ și ies în lumea/ zăpezilor veșnice”; „ți se
uscase cocoașa de prea mult deșert”; „cum aș putea
să-ți fiu Zeie/ dar tu să nu-mi fii Dumnezeu”; „deschide
coasta cerului/ să poată evada ziua de mâine” etc.
Cuvintele se revarsă din albie, adesea, căutând
zone rarefiate pentru noi respirații, puncte culminante
pentru concentrarea ideilor: „de lumina aceasta de care/
mi s-au contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc
și misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca
nicio incertitudine/ doar conservarea/ mă face uneori să
rămân/ ancorată de pământ/ picurându-mi/ prin
arterele amintirilor/ câte un gram de morfină/ la fiecare
oră de fericire/ respirată/ altfel aș fi/ în urcare liberă/
până la contopire” (urcare liberă).
Volumul „Cinci degete”, semnat de Mihaela
Meravei, poate fi interpretat ca un univers de stări, de o
uimitoare varietate, în toate tonurile, aruncate pe culmi,
coborâte în adânc, cufundate în noapte sau scăldate în
cea mai blândă lumină. O gamă impresionantă de trăiri
diferite, așa cum diferite sunt „cele cinci degete”. Atât
de diferențiate, dar aparținând unui întreg: sufletului,
eului poetic.
Limbajul degajat, estetizat, mânuit cu subtilitate
încearcă să ascundă neliniștile spirituale, stările
tensionate. Ele sunt sesizabile, percepute, dar nu la
modul dramatic, sfâșietor, dimpotrivă, așezate într-o
lumină temperată, cu oarecare detașare. Doar prin
această „detașare”, de o situație anume..., poeta a putut
să ne poarte prin stratul fertil al cuvântului.
Expresiile poetice surprind cititorul prin
construcția lor, aparent transparentă, dar cu bogate,
profunde și variate semnificații. Exemple elocvente:
„locul din stânga mea are forma unei raze/ o modelez la
nesfârșit, cu speranța stelei...”; „dimineața îmi mușcă
buzele cu dinți de primăvară/ până la mirare”; „timpul
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
62
stă cu fruntea în pumnii plini de flori/ miroase a uitare
prin toate bătăile clopotului”; „până să te cunosc
alergam cu inima/ goală prin zorii dimineții/ mirosind a
iasomie”; „vine un timp în care începi să te întrebi
dacă/ mai ai loc să trăiești într-un arbore” etc.
Capacitatea de metamorfozare a gândurilor
depinde de osmoza dintre privire și ceea ce cuprinde ea.
Natura este locul magic care aduce prospețime și
momente de inspirație. Și „din ea respir cu intuiția
luminii”, ne spune poeta care își ia „porția de viață/
într-o primăvară-rugăciune”, atunci când aruncă
„năvodul” imaginației fecunde „în fiecare dimineață”
senină.
Einstein spunea: „Cea mai frumoasă şi mai
profundă trăire omenească este misterul”. După părerea
lui Einstein, sentimentele tainei se află la originea
tuturor tendinţelor profunde din ştiinţă şi din artă.
Trăirile tainice au inspirat mitologia, eposul, literatura,
arta. Scopul poeziei este acela de a lăsa ferestre deschise
către contemplare, către interpretare. Cuvântul este
lumina interioară, focul spiritului care-și caută spații de
manifestare. Poeta Mihaela Meravei este captivată de tot
ce o înconjoară, dar, dincolo de dureri, tristeți,
dezamăgiri, reușește să-și îndrepte privirea și sufletul
către lumină: „căutând lumina să-mi pot umple/ golul
întunericului în care m-am născut ca și tine.” Aproape
în întregul volum, există această căutare febrilă a
luminii, convinsă fiind că doar „scăldat în lumină”
sufletul își găsește fericirea și adevărata identitate. Voi
încerca să mă opresc asupra câtorva versuri: „mă inunzi
cu particule de lumină”; „și cu lumină sfântă/ prelinsă
din candela primăverii”; „zâmbind am învățat/ să
deschid fereastra spre lumină”; „cum îngenunchează
smerit/ în biserica din lumină”; „de lumina aceasta de
care mi s-au contaminat toate slovele”; „și dacă ți-aș
aduce lumina/ de care îmi șoptești că ai nevoie”... etc.
Temele cuprinse în volum sunt variate: nevoia
de lumină, de purificare, de vis, de iubire, de certitudine.
Nu lipsesc nici teama existențială, zbuciumul, tristețea,
pustiul zilei, singurătatea. Versuri profunde, cu metafore
deosebite, o îmbinare armonioasă între sensibilitate și
intelectualitate sunt cele ce urmează: „oh, cum m-aș
întoarce din pustiul zilei/ înflorind triumfătoare/ dacă ai
putea să înțelegi/ că treizeci de minute de lumină/ ne-
aștern eternitatea la picioare (treizeci de minute de
lumină); „uneori greierii îmi cântă durerea/ dar nu voi
lăsa pasărea dintre noi/ să tremure de frica zborului”
(aripă pentru amândoi); „într-un timp când soarele/
își rătăcise răsăritul prin asfințit/ m-ai chemat să-ți
locuiesc în suflet/ nu aveam bagaj/ doar versurile îmi
acopereau/ goliciunea”... etc.
Iată cum poezia, această artă a vorbirii, are darul
de a subjuga, fascina până la obsesie. Da. Poezia a
devenit „obsesia” dorită, îndrăgită de poeta Mihaela
Meravei. Încrezătoare în forța imaginarului, aceasta
trăiește preț de câteva clipe – versuri, sentimentul
regăsirii fericirii inocente, copilărești, lăsându-se pradă
acelui timp plin de miraj și bucurie nesfârșită.
Poeta nu este scutită de neliniștea căutărilor
perpetue, rătăcind prin labirinturile vieții, dar poartă
mereu în suflet speranța, speranța în drumul spre sine,
spre esența divină. Singura trăire puternică care ne
apropie de acest adevăr este iubirea. Fără iubire, acest
sentiment unic, nici zorile, nici anotimpurile și nici
florile n-ar mai avea același farmec. Ca urmare, iubirea
și-a făcut „cuib” aproape în fiecare poezie semnată de
Mihaela Meravei, „pentru că iubirea nu are legi/ nu are
limită și.../ mereu ne surprinde/ desfrunziți”...
(desfrunziți). Iată câteva versuri sugestive care au în țesătura
lor rafinată adâncimi sufletești care predispun la trăiri
complexe: „jumătate tu, jumătate eu.../ doi trubaduri la
capăt de poduri/ căutând lumina” (robii iubirii);
„fiecare arbore în pădurea sa/ fiecare înger într-un om/
până când inima îmi va lua forma inimii tale/ și atunci/
îți voi povesti cât de simplu este/ să trăim într-o singură
inimă” ( poveste simplă); „lasă-mă să nu mai dorm/ să
nu mai mănânc/ ori să respir doar cu o jumătate de
inimă/ cealaltă amorțită fără perechea ei/ lasă-mă să
sper să cred/ și să visez că nu am visat/ iar tu cândva
mi-ai fost umbră”(jumătăți de umbră); „filă cu filă mă
răsfoiești/ ca pe Kabbalah fără de sfârșit/ și-mi este
soare în gând când cresc bărbate/ vlăstar din trupul
tău” (uit să îmbătrânesc).
Când viața devine o povară, - „nu mă întreba
cum pot să trăiesc fiecare centimentru din această
viață”, poeta nu abandonează, dimpotrivă, își strânge
toate „necuvintele” așteptând metamorfoza lor în
”noaptea de mâine”. Odată cu ivirea zorilor, „în timp ce
mamele țipă născând îngeri”, iar „lumina se târăște
prin tranșee”, se reface din cioburi și învață să zboare
„cu o singură aripă”. Atât timp cât muza îi va sta în
preajmă, poezia o va purta spre soare - răsare, pe drumul
„pavat cu metafore de Carara”...
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
63
Güner AKMOLLA
Un mod original de
transpunere a interferenţei om-
natură
Romanele scriitoarei Diana Dobrița Bîlea ni se
prezintă astfel: Iubirea urcă muntele – 2004, reeditat în
2015; De ce iubim? – 2015; Dragoste şi război –
2016; Îngerul Linei – 2016; Omul dintre două lumi -
2017.
Pentru cititorul care se află la primul contact
cultural-literar cu scrisul Dianei Dobrița Bîlea, aș veni
cu câteva precizări/ trăsături importante care domină
opera acestei tinere scriitoare, a cărei personalitate
puternică atrage ca un magnet atenția grupurilor
culturale ale Constanței; de aceea am și deschis pagina
demersului meu analitic cu citarea volumelor care i-au
impresionat pe iubitorii de cultură din ținutul unic de la
malul mării, chiar prin temele abordate cu succes:
iubirea/ sentimentul uman, aspirația spre o viață demnă,
destinul femeii românce, în țară și în „neagra
străinătate”, tradiții și credințe româneşti, destinul celor
de la marginea societății, integrarea în „european”
păstrând intactă spiritualitatea românească! Aceasta este
Diana Dobrița Bîlea, care îşi aşază acţiunea romanului
la care vom face referire, „Omul dintre două lumi”, în
Dobrogea multietnică și atât de originală prin geografie,
prin istorie și prin babilonice graiuri...
Cele două cuvinte-cheie din titlul atât de
inspirat ales, „omul” și „două lumi” se cer adâncite ca la
orice introducere literară. Eterna enigmă a ființei umane
pentru scriitorul tuturor timpurilor o constituie lumile
care configurează atât realul, cât și irealul! Unitatea sau
separația depinde de cititor, de cultura și de aspirația
acestuia spre cultura universală! O carte originală şi o
scriitoare extrem de talentată ne oferă imaginea absolut
artistică a omului și a lumilor create de el, a OMULUI
ca ființă centrală a unui univers surprinzător – satul
dobrogean GÂRLICIU – sat în care realul se unifică pe
neașteptate cu imaginarul, naturalul se întregește cu
supranaturalul, ritualuri vechi farmecă viața și se
configurează o orânduială unică. Satul natal devine
centrul universului, dar aici avem un univers bizar, cu
credințe și visuri care ne încântă viața și moartea. Se
trăiește într-un ambient de ape, de păduri, de vietăți care
îl completează pe om, satul Gârliciu fiind așezat la
confluența a trei județe, cum îmi mărturisea autoarea
într-una din convorbirile noastre : Constanța, Tulcea şi
Brăila. N-ar conta hotarul, e de ajuns să ne situăm cu
Diana-Dobrița pe malul Lacului Hazarlâc (iertată să-mi
fie paralela făcută cu Marea Hazar din nordul
caucazian!), apoi să coborăm pe Dunărea vrăjită spre
Siutghiol sau spre Sulina, având în suflet și în jur
PĂDUREA din care se aude un altfel de Babel al
graiurilor dobrogene de ieri și de azi... Într-un asemenea
loc, personajele aparțin și ele imaginației umane
descătușate de reguli ce îngrădesc spațiul vital al omului
liber. Iubirea pentru om se poate defini, în carte, ca un
personaj colectiv. Ileana este eroina, personaj de basm,
frumoasa Cosânzeana. Miticul eminescian „Călin
Nebunul” este în roman, simplu, Călin, flăcăul care ne
fascinează și fizic, dar mai ales spiritual. Numai
autoarea putea să-l imortalizeze în acest portret original:
„Tânărul avea în jur de douăzeci și cinci de ani, era înalt
și lat în umeri, prea lat pentru gusturile ei, șaten, ars de
soare și cu ochii de un verde tulbure, ca ai Dunării (...).
Nu pare țăran, se gândi Ileana. Seamănă cu fluviul, pun
pariu că miroase ca un pește, și totuși are ceva în el... o
eleganță cultivată, care demonstrează că n-a fost podar
de când lumea...” (op. cit. pag. 20-21). Și dacă așezăm
acest portret într-o linie paralelă cu evocarea ritualului
cunoscut de popor ca aparținând credinței în puterea şi
rolul Caloianului, avem pragul dintre cele două lumi.
Tânăra scriitoare ne inițiază în lumea reală și în lumea
imaginară cu artă, păstrând măsura, pentru a fi
convingătoare și demonstrându-ne subtil că cele două
lumi există. Celelalte personaje au, fiecare, un rol clar,
cu atribute mai mult sau mai puţin ancorate în suprareal:
Luana, Maurice, Liviu, tanti Tudora, Florică, baba
Marioara, dar, mai ales, Dunărea, adâncurile ei, valurile
sale, pădurea, șacalii, somnoaica, vântul, clopotele,
Sfântul Ilie cu merele copiilor prea devreme preluați de
eternitate... Merele și mamele pruncilor morţi întregesc
„un ritual al sferelor colorate care cad din cer, unind
cerul cu pământul” – așa se înfăptuiește pentru satul
Gârliciu și pentru gârlicenii de ieri și de totdeauna o
poartă sui-generis între lumea viilor şi cea a morţilor.
Prezentarea acestui fapt de către prozatoare este de o
simplitate dezarmantă: „Ileana observă că nimeni nu
făcea caz de merele Sfântului Ilie, pe care, cu siguranță,
toți le vedeau dacă priveau în soare” (op. cit. pag. 99);
discuția dintre Luana și Ileana pentru a lămuri, logic,
fenomenul din cimitir de Sfântul Ilie se încheie simplu:
„[Explicație] științifică? N-am. O am însă pe aceea a
gârlicenilor, veche de secole. ( ...) Ei au moștenit
merele căzând din cer în ziua Sfântului Ilie și păstrează
bucuria asta, discreți, atâta vreme cât vor mai fi urmași
pe pământul lor” (op. cit. pag. 99).
Arta literară a autoarei se oglindește în
mânuirea firească a dialogurilor, în modul original de
transpunere a interferenței om-natură, în peregrinarea
dintre real, mistic şi imaginar, în evocarea măiastră a
unor ritualuri care au învins veacurile.
Între cele două lumi, „calea cunoașterii” este
deschisă, se trece ușor de la viață la moarte, apoi se
revine miraculos de la moarte la viață! Natura
dobrogean-dunăreană creează o poezie în plină proză
realist-magico-fantastică:
„Pădurea începu să cânte din tainice fluiere ale
unor ramuri, întrecându-se cu păsările. Copleșită de
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
64
ceea ce stătea să se întâmple, luna se risipi pe cerul
întreg, transformându-l într-o cupolă de flăcări aurii, pe
care se proiectau umbrele arborilor și ale valurilor.
-Tu observi...? șopti ea mirată. Ori așa mi se
pare mie?
Niciodată nu mai văzuse pământul și cerul
ținându-se de mână. Eșarfa roșie folosită ca pod pentru
macul ei de pe Dunăre se așternuse singură la picioarele
lor. Nu era sigură că tot ceea ce vedea exista într-adevăr.
Află că nu se înșelase abia când umbra făpturii lui îi
mângâie lumina ochilor. Își lăsă pleoapele să cadă.
Buzele lor se întâlniră într-un prim sărut, după atâția ani
de așteptare, așa cum li se întâlniră și trupurile, și
dangătele înalte ale inimii lor. Focul cerului continuă să
ardă molcom și dulce o noapte îndelungă, până când îl
stinseră zorii unei alte zile” (op. cit. pag. 200).
Cât de poet trebuie să fii ca să „vezi” lumina
ochilor mângâiată?! Este realmente firesc să ne punem
întrebarea: lumea noastră este una singură? Sunt două
lumi? Sau noi, oamenii, avem marea putere de a străbate
lumile, lumile...?
Valeria MANTA TĂICUȚU
Sărbătoarea marilor iubiri
Senzitiv-imaginativă, poezia Cristinei Ștefan
conturează un univers personal care se desfășoară subtil,
pe spirala devenirii, plecând de la bobul de rouă, ca să
ajungă la steaua ce-l veghează și mai departe, în neștiute
galaxii: „dar ce intensă închipuire/ să mergi prin rouă/
iubind picătura frunzei pe frunte/ și noaptea unică spre
plecare” („zoriori”). Trecerea de la terestru la cosmic
este un proces lent de înălțare extatică, așa cum o vor fi
experimentat-o primii creștini, singurii capabili să se
bucure de minunile simple revărsate, prin milă cerească,
într-o lume încă aflată la vârsta de aur a copilăriei.
Cristina Ștefan nu este mistică în mod formal/
programat, discursul ei liric atingând cu delicatețe și
candoare miturile grele de înțelesuri, fără pretenția de a
dezvălui tainele, ci dorind să le păstreze cât mai departe
de lumina dezvelitoare, demers nu prea îndepărtat de cel
blagian. Orice act poetic este dublat de un act de
cunoaștere, iar poeta băcăuană, cu o impresionantă
experiență de lectură și de creație, știe care este punctul
geometric, numit poezie, în care se întâlnesc iscodirile
minții și bătăile inimii: „cireșul vine foarte aproape/ de
mine și fructele lui frenetice/ mă cheamă pe nume/ le
sărut senzual/ sau le sfâșii roșu intens/ un acord cosmic/
eu și cireșele coapte” („trecător”). Suntem înconjurați de
mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare,
în loc să le păstrăm forța și prospețimea: „caișii înfloriți
au tremurat/ mi-e teamă că mor fructele/ în pântec de
copaci/ neînfrunziți/ mor miturile/ moare frumusețea/ și
tristețea poeziei” („arena vie”).
În definitiv, care este „rostul unei crengi de
brad”? (titlul volumului). Să amintească, simbolic, de
nevoia umană de sărbători viața, de a sfida întunericul
din lume, de a refuza supunerea, umilința, înfrângerea.
Bradul este, probabil, copacul cu cele mai puternice
semnificații etice din toată literatura noastră (cultă sau
populară): desigur, din lemnul lui a fost făcută și măsuța
„rotundă/ cu un picior sculptat”, numai în aparență
simplu element de decor; de fapt, aproape toate
obiectele obișnuite, pe care le avem zilnic la îndemână/
în fața ochilor devin, în poemele Cristinei Ștefan, o
modalitate de a trece dinafară - înlăuntru, de a armoniza
cu „lirism vindecător” („cică eternitate”) amintirile,
ecourile, nostalgiile cu ceea ce vine dinspre real și le
declanșează. De remarcat, în discursul liric pe care-l
contruiește poeta, tehnica aproape simfonică: se
pornește întotdeauna de la o temă/ motiv (de obicei, un
obiect din realitatea înconjurătoare), pentru ca, prin
dezvoltarea ei, să se adâncească sensul dintâi, iar acesta
să-și schimbe direcția, la contrapunct, și să se ramifice
într-o coroană melodică neașteptată. Ilustrativ pentru
această tehnică mi se pare poemul deja citat, „cică
eternitate”: „dimineața bem lapte din/ ceșcuțele olarului/
el stătea pe marginea drumului/ care duce în pădurea de
spaime/ și ne-a spus că învârte roata de frica
pământului/ de atunci tot am încercat/ împreună/ câte un
pic de lirism vindecător/ doar laptele maternal are
poezia lui/ este de o frumusețe perfectă/ în lumea urâțită
de idealuri/ este desăvârșire albă/ în cinismul
descompunerii/ sufletelor/ poate fi o întoarcere fragilă/
la spuma nașterii dintâi/ sorbim din mamă fragment de
veșnicie”.
Locul pe care-l numim „acasă” este cel în jurul
căruia gravitează ființa
noastră, în ostenita ei
alergare dinspre naștere
spre moarte, de la stadiul
de „lăstari scarabei”
până la „ascunderea într-
o carte” („prundiș
rămas”). Recompusă din
fragmente cu valoare
afectivă (o potecă, o
lutărie „cu prigorii
albastre”, o ramură,
ploaia dintr-o „vară utopică”, o grădină care poate
deveni „fântână în flăcări” etc.), „acasa” poetei
băcăuane este o proiecție imaginară, o matrice
spirituală: acolo sunt toate formele în care se va turna
visător viitorul, cu toate ceasurile lui dezorientate.
Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam
tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: naștere,
viață, moarte, dragoste, relația cu divinitatea etc.
Interesant este modul în care poeta depășește mediul
citadin ca să viseze la un decor campestru, re-creat din
amintire: „pe deal toată ziua/ s-a treierat grâul/ amurgul
înroșește pojarnița/ rochița-rândunicii lăcrimează//
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
65
miroase a spice/ a pământ fierbinte” („aburi dispar”);
evaziunea nu este una de tip romantic, ci, mai curând,
un gest poetic izvorât din refuzul închiderii într-o buclă
spațio-temporală: „și văd uimită/ cum pe umărul tău
drept/ s-a aciuat un fluture de noapte/ sălbăticiune fără
drum/ a-nchis lumina văii/ prea devreme”. Refuzul
închiderii este dublat de refuzul a ceea ce, într-un poem,
se numește „repetiția încremenirii” („a fi”); „anticar de
iubire”, poeta imaginează „biblioteci anonime”, în care
fiece sentiment devine o carte ce urmează a fi scrisă.
Trăind într-un spațiu iluzoriu, în care „lumina se
concentrează/ în sfere mici curcubeie”, unde găsești
doar „urme ale naturii lucrurilor” („simț bun”), este
preferabilă cufundarea în vegetal, vorbirea cu plantele,
cu norii, cu păsările, gestului de a scrie despre timp și
frumusețe, cu masca urâciunii pe obraz: „azi ne
prefacem, Doamne, c-avem încălțările pline/ de timp și
de frumusețe/ o mască lirică rămasă de pe când Visai
poezia lumii/ și intrau în ea toți oamenii Tăi/ de atunci
planeta își învârte fericirea în pace/ cu noi/ cea mai tristă
metaforă/ iubindu-Te.” („liniștea iernii”).
„Timpul/ fuge animal sinucigaș/ spre un zid de-
ntuneric” spune poeta, înspăimântată de segmentarea/
limitarea căreia îi suntem, de la naștere, sortiți; de aceea,
timpul nostru, în goana lui spre nimic, are ceva din
nebunia și bravura lui Don Quijote: „fuge cu lancea
îndreptată/ spre el însuși/ și nu știe nimic/ nu știe nici
măcar/ cât ireal/ adună-n copite” („segment închis”).
Fragmentat în anotimpuri, timpul poetic înflorește, se
coace, trece bogat prin toamne dar, mai ales, se purifică
prin ger: „toate încep din ger/ și iubirea/ și fiorul/ și
jocul/ se-ncălzesc încet/ pân’ la-nflorire/ nu înțeleg că
toate se coc/ până departe/ de unde sosește repetabil/ alt
ger/ ca un botez în cristelnița vieții” („frigul dintâi”).
Volumul de față, dedicat unei iubiri, unei
aniversări, cuiva de multe decenii aproape, este scris cu
emoția șoaptei, nu a strigătului: „uneori dau de fântâni/
în care arunc câteva sunete timide/ și nu le dau de capăt/
te ascult ziua/ te ascult noaptea” („te ascult”). Cu toate
că e greu să compui poezie de dragoste fără să recurgi la
clișee, Cristina Ștefan reușește să se îndepărteze de ceea
ce deja s-a spus și să găsească sensuri noi, să trezească
„înțelesul adormit” al cuvintelor vechi: „ai venit mai
aproape de cuvinte/ ca umbra mișcată a lunii/ ai renunțat
la spațiile mari dintre ele/ le-ai apropiat/ unele-s lipite
de buze/ altele de brațe/ și reușiți/ tu și cuvintele/ să fiți/
într-un singur halou” („iunie”). Desigur, chiar împlinită,
calmă, departe de zbuciumul adolescentin, iubirea nu
are cer veșnic senin, și flori, și păsări, și dulce nepăsare;
ea nu scapă de eroziunea timpului, de spaime și
interdicții, căci „roade deșertul în noi/ cu o ninsoare
kamikaze” („anacronic”). Lumea se schimbă, realitatea
devine virtuală, oamenii se întâlnesc mai rar și se iubesc
la un click distanță, închiși, de fapt, în singurătate și
iluzia, doar, a comunicării; de aici, tragicul existențial:
„suntem benzi desenate pe facebook,/ în fiecare zi alt
episod/ de luptă cu realitatea/ vin lănci, sulițe, arbalete/
sub cuvinte mișcate de tehnici/ suntem ura crima din
virtual/ noul limbaj de război n-are început, nici sfârșit/
cu undele negre ne-mpungem în coaste/ noul limbaj
pisicesc papă lăptic/ din același castron cu pruncul/ dar
zâmbim/ zâmbim prietenilor/ fără cea mai mică idee de
zarzăr înflorit” („amalgamare”). Scrisul despre nimic
pare, de departe, cel mai mare pericol care amenință
actul de creație, de aceea unele poeme din volum par a
fi niște semnale (discrete, totuși) de alarmă: „nu iau
exemple/ nu dau exemple/ sunt poezii despre nimic/
sunt performeri uluitori scriind nimicul/ zero absolut de
neatins de muritori/ sunt oameni care scriu nimic/ câteva
substantive goale/ luate de la un poet la altul/ înger,
aripa,/ stea,/ fluture…/ și scriu nimic/ despre nimic însă/
ar fi marea poezie/ ca despre absolutul/ cuvântului/
abisul poetic în sine” („nimic”).
Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în
volum, „rostul unei crengi de brad” este să învingă
lumea de plastic, sentimentele artificiale, scrisul despre
nimic și alte boli ale sufletului și să trezească, în
cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale,
nevoia de recuperare a inocenței, a capacității de a trăi
cu adevărat și cât mai aproape de ceea ce contează:
„după Sfântul Ion/ desfac cu jind pomul meu din plastic/
trece la loc în cutii de carton/ încă un an de dor/ ca de
propria-mi fericire…/ iar crenguța vie/ îi mai împrăștie
aroma/ pe ducă…” („După sărbători, rostul unei crengi
de brad”).
Fiecare seară e un epitaf
seară caldă, seară blândă
cât încape într-o vară
cât încape tremurândă
zarea pe un fir de sfoară
timpul trece-nfierbântat
mai rapid din zi în noapte
ceasul dezorientat
ticăie pierdut în șoapte
zboară visul fuge anul
nimicul are substanță
noi mai ascultăm pianul
singura dulce instanță
nu întreb și nu-ți răspund
despre noimă, gând sau viață
epitaful scris pe prund
se retrage-n dimineață
Cristina Ștefan
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
66
Stan BREBENEL
Alfabetul de piatră
Semnătura lui Geo Galetaru am întâlnit-o pentru
prima data într-o publicaţie politică, publicaţie în care
am apărut şi eu sporadic. Acest lucru se întâmpla acum
vreo 15 ani. Articolele sale erau pertinente şi fără
excesele de limbaj ale liderului acelei formaţiuni
politice. După aceea l-am regăsit în câteva reviste
literare cu versuri şi fragmente de proză, fără să-i
parcurg vreun volum din cele publicate. Întâmplarea a
făcut ca în urmă cu puţin timp să intru în posesia celui
mai recent volum al său de versuri, „Alfabetul de
piatră”, apărut în acest an la Editura Eurostampa din
Timişoara.
Dacă am porni de la titlul volumului, fără să-l
citim, am putea să fim în eroare, deoarece nu este vorba
despre o arheologie a pietrei, adică nu are nimic din
ceea ce poetul Ion Gheorghe descoperă în pietrele de pe
Dealul Istriţei, din perimetrul Tezaurului de la Pietroasa,
acele megalitice, care reprezintă pentru poet o adevărată
comoară istorică şi care îi vorbesc într-o limbă cu un
alfabet numai de el ştiut. Dar o arheologie tot este, una a
cuvintelor ce scot la lumină imagini de o frumuseţe
aparte.
Amplul volum a lui Geo Galetaru este structurat
în patru părţi: „Intrusul din camera ta”, „Lucruri şi
parabole oarbe”, „Alfabetul de piatră” şi „Vitralii
negre”. Poemele lui Geo Galetaru sunt aproape
încifrate, pline de mister, unde ludicul şi livrescul îşi
dau mâna pentru transfigurare şi pentru transmiterea
fiorul liric, fără să fie pe deplin ermetice, aşa cum am
perceput ermetismul la Ion Barbu. La Geo Galetaru
multe din versurile sale, luate ca atare, pot fi poeme într-
un vers sau pot fi începutul sau sfârşitul unui alt poem.
Poezia lui este „preponderent metaforică şi alegorică, în
direcţia ei clasicistă” scria Ion Arieşanu. Şi voi
exemplifica aceste afirmaţii cu câteva citate: „a înflorit
eşecul/ ca o plantă carnivoră”, „copii în pantaloni
scurţi/ înnoadă viitorul/ pe la colţuri”, „stai cu fundul
pe veşnicie/ scuipi coji de seminţe”, „întâmplarea este o
funie/ din care creşte diamantul”, „în hambarele
trupului mişună feerii/ incongruente”, „cuvântul e înalt
el zboară în apocalipse ratate” etc. Dacă ar trebui să
exemplificăm afirmaţiile anterioare, cel mai potrivit ar fi
să cităm în întregime poemul „Fără titlu” cu care autorul
deschide partea a III-a: „fără titlu această poezie/ ca o
retragere în noapte/ inima unui neant provizoriu/ peste
ape sălbatice/ am fost aici/ o colonie de tandre eşecuri/
copacii şi vântul/ pe urmele noastre/ şi păsări care ştiu/
alfabetul de piatră”.
Poemele lui Geo Galetaru conţin un limbaj
sugestiv. Forţa sugestiei vine din lecturile sale
acumulate de-a lungul anilor şi în calitate de profesor de
filologie. De asemenea, limbajul său este unul elaborat
şi elevat, fără să fie exagerat folosit şi fără să epateze.
Iată un singur exemplu: „se pare că eram fascinat/ de
zborul celor fără prihană/ ah! puritatea celestă a
lepidopterelor/ oameni suntem/ rostim vorbe mari la
începutul zilei/ (mingea trece strada ca o răţuşcă
metafizică)/ pragul de sus şi pragul de jos/ am inventat
o axiomă/ cineva mi-a spus că mâine va fi bine”
(„Cineva mi-a spus”). Autorul nu scrie de dragul de a
scrie. El scrie pentru el şi numai ceea ce simte şi ceea ce
trebuie: „vorbesc şi scriu doar despre ceea ce se cade”
(„Nimic în plus”) sau „am scris/ memoria fulgerului/
am ştiut/ că vine/ şi papă văzul/ ca un iaurt/ clandestin”
(„Probabil”).
Geo Galetaru este şi un poet patriot. Fără
accente stridente, fără să clameze în gura mare acest
lucru: „iată calea ţi se arată/ sunt mărăcini şi oase
subţiri/ vorbeşti o limbă de mult uitată/ şi cazi în
genunchi şi te miri” („O limbă uitată”). Prin câteva
versuri autorul repune pe tapet limba strămoşilor noştri.
Poveştile pe care ni le mai spun şi astăzi unii, chiar de-ai
noştri, că dacii vorbeau limba mută nu mai ţin. Dacii au
fost atât de deştepţi, după aceşti specialişti, încât au luat
cuvinte de la latini, maghiar, turci, tătari ş.a. şi au
format limba română. Păi, dacă erau deştepţi, nu aveau
o limbă a lor? Dar asta-i o altă poveste.
Aş vrea să închei scurtele consideraţii despre
cartea lui Geo Galetaru prin citarea unui poem
definitoriu pentru creaţia şi personalitatea sa: „şi scriu şi
scriu/ dimineaţa-i aproape/ pământul e viu// respiră în
somn/ fiinţele care mă întâlnesc/ în roua de ieri/ e
chipul/ de care nu-mi amintesc// mă-ntorc iar la mine/
ca la un nor visător/ rănile cântă/ în pietre/ rănile care
nu dor// v-am spus această poveste/ să ştiţi că încă
exist/ să ştiţi că încă e noapte/ şi pomul cu păsări e
trist” („Pomul din vis”). Nu-mi mai rămâne nimic
altceva de făcut decât să-l felicit pentru impresionantul
şi valorosul volum şi să-l aştept cu noi realizări.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
67
Silvia Ioana SOFINETI
Nume uitate, cazuri triste, valori
negate
Domnul Adrian Dinu Rachieru, un important
critic actual, care privește literatura din punctul de
vedere al cărturarului cu studii de sociologie, are,
desigur, un simț al dreptății sociale remarcabil. Volumul
„Polemici de tranziție” seamănă cu volumele anterioare
publicate de universitarul timișorean prin stil: aceeași
frază cu încolăciri baroce, înflorită cu trimiteri,
digresiuni/ paranteze, aceeași ușurință de a folosi
neologismul și de a obține combinații inteligente de
cuvinte care, decodificate, transmit, în ciuda
întortocherii, un mesaj simplu. Eleganța scrisului este de
netăgăduit, ca și imensa cantitate de informații și
memoria prodigioasă. În plus, volumul „Polemici de
tranziție” vine și cu o intenție vizibilă de a corecta
greșelile tranziției, de a re-evalua scara de valori literare
și, de ce nu? – de a corecta câteva inadmisibile greșeli.
Dacă în privința unei mai drepte situări a lui
George Călinescu, de exemplu, lucrurile sunt limpezi
pentru consumatorul de literatură autentică, mai greu de
acceptat sunt alte cazuri de „recuperare” valorică, cum
ar fi „cazul” Mihai Beniuc. Într-adevăr, printre marii
nedreptățiți ai epocii postsocialiste trebuie inclus
George Călinescu, căruia „nu puțini comentatori (i-)au
confecționat imaginea unui Călinescu versatil, senior al
dogmatismului” (pag. 21). Lui G. Călinescu i s-au
reproșat multe: și „instabilitatea de caracter” plus
„metamorfoza purpurie” (Ștefan Ion Ghilimescu), și
oportunismul „probabil congenital” (Nicolae
Manolescu) și faptul că „risipea articole infestate
ideologic, acele texte de isonar, cum nimerit le botezase
Marian Popa” (pag. 27). Parcurgând eseul „G.
Călinescu, un <<strateg>> iluzionat”, cititorul
volumului publicat de domnul Rachieru începe să aibă
îndoieli: oare chiar se intenționează o recuperare a lui
Călinescu? O corectă situare a lui pe scara valorilor
noastre? Când se insistă atât de mult asupra
compromisurilor, asupra pactului cu ciuma roșie și cu
clanul dejist aflat la putere în vremea de slăbiciune
morală a „Bietului Ioanide”/ Călinescu e greu de crezut
că derapajul politic îi este ori îi va fi vreodată iertat
celui care ne-a dăruit monumentala „Istorie a literaturii
române de la origini până în prezent”.
Mulți cărturari admit că opera salvează autorul,
dar trebuie spus că acest principiu se aplică selectiv: pe
Eugen Barbu opera îl salvează, îl salvează și pe Adrian
Păunescu și pe mulți, cam prea mulți alții, dar pe
Călinescu, nu. El a greșit cel mai mult, nu-i așa? Adrian
Dinu Rachieru face eforturi vizibile să pară/ să fie
obiectiv: „Personalitatea sa (a lui G. Călinescu), de
strălucitor polimorfism barochizant, este, într-adevăr,
imposibil de a fi redusă la un strict conformism
interesat, de utilitarism imediat” (pag. 29). Concluzia
este binevoitoare: „Oricum, cu rol dilatat prin exagerări
pioase, preluând meritele lui Maiorescu și Lovinescu,
(târziu repuși în drepturi), divinul critic, prin limbaj
antidogmatic și ochiul estet, a primenit atmosfera
culturală” (pag. 38).
În cazul lui Mihai Beniuc, acel versificator fără
speranță, „un poet fără viitor?”, cum se întreabă ADR,
lucrurile stau sensibil diferit. Opera – câtă rămâne după
cernerea heirupismelor și a numărului astronomic de
tâmpenii rimate bolovănos – n-are, de fapt, puterea să-l
salveze pe autor cu tot cu greșelile lui, netrecând cu
vederea nici influența literar-nefastă a celui convins că
„Eu sunt în secol o necesitate” vorbind „șase limbi și
rusește”. „Călăul lui Blaga” a asigurat succesul
proletcultismului și într-o mult prea mică măsură a
ilustrat „mesianismul poeziei ardelene”. N-are viitor
pentru că a scris poezie proastă, nu pentru că a falsificat
drumul firesc al artei adevărate. „Când voi lovi o dată
eu cu barda/ Această stâncă are să se crape/ Și va țâșni
din ea șuvoi de ape!/ Băieți, aceasta este arta” („Cu
Dumnezeu la cot”) – mărturisea Beniuc, într-o poezie pe
care școlarii din vremea comunismului o aveau ca
lectură obligatorie, alături de mult hulitul și urâtul „măr
de lângă drum și fără gard”, pe deasupra. „Barda” cu
care, decenii la rând, Mihai Beniuc a crăpat capul
literaturii române și al puținilor poeți netrimiși în
pușcării sau la Canal nu-l deranjează pe domnul
Rachieru, care îl scuză pe „poetul frondeur” (pag. 42) și
chiar apelează la înălbitori, contrazicând opinia Magdei
Ursache, adversară declarată a „piticaniei morale”.
Concluzia? „Decăzut din rang, Beniuc se redescoperă ca
poet. Talentul său, de <<egotism patologic>>, s-a spus,
nu s-a pierdut, totuși. Deturnat, tras într-o hărnicie
industrioasă (acel „număr astronomic de versuri”),
poetul se repliază și își oferă, prin Rugul poeziei, un
volum testamentar” pag. 50).
Chiar dacă ne vine greu să credem, cum vrea
domnul Rachieru, că Beniuc merită reabilitat ca poet, nu
putem trece peste efortul lăudabil al criticului
timișorean de a readuce în atenția iubitului cititor nume
uitate, cazuri triste, valori negate.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
68
Nicolai TĂICUȚU
RAFTUL CU CĂRȚI
Calistrat Costin, Fericit
cel care…, Editura Ateneul
scriitorilor, Bacău, 2017. 97p. În
cronica la acest recent volum,
Valeria Manta Tăicuțu remarcă:
… Maestru în jocuri de cuvinte
bazate pe echivoc, poetul
băcăuan surâde cu tristețe și
resemnare, într-o lume nebună,
în care, de fapt, nu se întâmplă
nimic. (…) El a rămas, (…) așa cum îl știm, blajin și
sarcastic în egală măsură, scriind versuri ca să nu
moară, cugetând la câte-n lună și soare nu pentru a afla
răspunsuri, ci pentru a nu lăsa odihnă spiritului…
Victor Munteanu, Guardino
del mulino a vento/ Paznic la moara
de vânt/ Di Felice, Edizioni,
Martinsicuro, Italia, 2017. 177 p.
Versiunea în limba italiană aparține
lui Geo Vasile, care semnează și
prefața la acest volum. Criticul
menționează: …Poeziile lui Victor
Munteanu atestă un riguros
constructor de improbabilități, ce
încearcă să descifreze tainele ființei și ale lumii prin
metafore, oximoroane, comparații și analogii. (…)
Opera poetică a lui Victor Munteanu pare a fi destinată
purificării prin mijlocirea tainelor frumuseții pure a
cuvântului, ale existenței ființei ce se confruntă cu
paradigma postmodernă a predestinării: sfârșitul sau
mântuirea.
Gina Zaharia, Nomade,
Editura Omega, Buzău, 2016. 87 p.
Într-o cronică literară la acest
volum, Cezarina Adamescu spune:
Prin poezia ei ultramodernă, Gina
Zaharia creează o lume aparte în
care intri ușor derutat, ca-n
Labirintul lui Dedal, dar în cele din
urmă găsești cărarea spre luminișul
de unde survine ființa. Ea este o
poetă formată, în deplină maturitate artistică, având
iscusința condeiului, pe care-l stăpânește perfect, ca și
principalele mijloace de expresie cu care operează
inserții într-un real-imaginar și benefic.
Tudor Cicu, Scrisori din prisaca de la
Negoșina (libertatea de a citi) -,
Editgraph, Buzău, 2016. 179 p. Pe
coperta a patra a cărții, Emil
Lungeanu afirmă: Experimentul
eseistic original la care te invită
colocvial Tudor Cicu, aproape
luxuriant în ramificații și analize dar
mereu agreabil, rafinat, doct fără
scorțoșenie, documentat beton,
reușește să ducă la capăt cu succes
un travaliu de 180 pagini. Eu unul am citit-o ca pe o
poveste, și deși „poveștile înving moartea, sau cel puțin
o amână” – de la D.R. Popescu citire – totuși la urmă,
nu știu de ce, poate tocmai pentru că a luat sfârșit, m-a
întristat.
Titi Damian, Muscelenii
– vol. IV, Ruina, Editgraph,
Buzău, 2016. 427 p. În Nota
autorului, scriitorul Titi Damian
menționează: …Povestea satului
în destrămare și degradare am
imaginat-o în acest roman pe
două registre narative. Unul – la
persoana întâi – vizează relațiile
tensionate din interiorul familiei,
generate de instinctul de proprietate, căpătând forme
aberante. Celălalt – realizat la persoana a treia –
adună numeroase personaje și evenimente semnificative
din viața satului, fundal solid pentru celălalt plan...
Marin Ifrim, Din/ spre Teatrul „George
Ciprian”, Editura Teocora,
Buzău, 2017, 120 p. Cartea
despre teatrul din Buzău
(dramaturgi, actori, fapte) are în
partea finală câteva (p)referințe
critice la aparițiile editoriale
anterioare ale lui Marin Ifrim.
Referitor la Cartea Teatrului-
evocări din culisele Teatrului
„George Ciprian”, Ioan Stoica,
printre altele, menționează: …Cartea lui Marin Ifrim
proiectează o lume în continuă mișcare, preocupată să
găsească formule eficiente de promovare și valorificare
a fenomenului teatral autentic, ferit de rutină și
cabotinism… La aceeași carte se referă și Georgică
Manole, Ion Machidon și Dumitru Dănăilă, iar Magda
Ursache scrie despre Cartea de muncă.
Liviu Chiscop, Prozatorul Bacovia, Editura
Babel, Bacău, 2016. 140 p. În ampla prefață (Proza
bacoviană), scriitorul Cassian Maria Spiridon
precizează: Prozatorul Bacovia, condensata carte a lui
Liviu Chiscop, este o primă încercare de cuprindere
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
69
exhaustivă a paginilor de proză artistică și nonartistică
ale băcăuanului George Bacovia.
Inventarul complet al celor
câteva zeci de pagini sunt, cum
subliniază și autorul, o
propunere și un îndemn – le
consider întru totul îndreptățite și
necesare – spre editarea
integrală a ceea ce se cheamă
„proza bacoviană” .
Cornel Galben, Lecturi
aleatorii, vol III, Editura PIM,
Iași, 2017. 148 p. De data
aceasta, Cornel Galben adună 50
de scurte referințe critice
referitoare la cărțile a 50 de
scriitori români. Numim pe
câțiva: Vasile Bardan, Mirela
Bălan, Steliana-Delia Beiu, Leo
Butnaru, Calistrat Costin,
Loredana Dănilă, Alexandru
Dumitru, Ion Fercu, Ion Gându, Tincuța Horonceanu
Bernevic, Eugen Ionescu, Ion Tudor Iovian, Gheorghe
Izbășescu, Nicolae Jinga, Valeria Manta Tăicuțu,
Octavian Mareș, Valeriu Matei, Mihai Merticaru,
Sânziana Mureșeanu, Cornel Paiu, Mariana Pândaru,
Marieta Rădoi Mihăiță, Mariana Rogoz Stratulat,
Dorina Stoica, Valeriu Valegvi, Octavian Voicu.
Viorica Băluță, Dans poetic/ Danse poétique,
Rovimed Publishers, Bacău,, 2016.
124 p. Transpunerea în limba
franceză aparține Florentinei
Stanciu. Semnează prefața Iuliana
Clima-Caraghin, iar postfața,
Mihaela Aionesei, din care redăm
câteva aprecieri: …Ani în șir
frământările și cuvintele s-au
ciocnit de sine, s-au furișat spre
lumină sau au căutat adăpostul de
sub coastă, exersând în taină pașii înainte-înapoi până
când au învățat mișcările unui „Dans poetic” grațios
care astăzi vine să ne încânte cu delicatețea unui vals al
sinelui cu sine…
Adrian Lungu, Taine,
Editura Ateneul scriitorilor, Bacău,
2015. 307 p. Pe coperta a patra a
cărții, Calistrat Costin menționează:
Adrian Lungu are neîndoielnic
instinct de povestitor, știe să o facă,
să extragă din banalul cotidian
sensuri esențiale, devenind
interesant fără efort aparent,
istorisind fapte și întâmplări
oarecare. Bun psiholog, autorul prozelor Armistițiu cu
anii copilăriei (2009), Maria (2010) și Eroarea (2014)
este un veritabil maestru în materie de „flesh-uri”,
miniaturi prozastice de tot pitorescul, spre deliciul
cititorilor, prin naturalețea analizei (frizând pe alocuri
naturalismul), creator de viață adevărată în toată
puterea cuvântului.
Valeriu Marius Ciungan, Prin lentila umbrei,
Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2016. 110 p. În
Cuvânt înainte Iulian Boldea
apreciază: …Poetul trăiește acut
în spațiul de indeterminare al
propriilor viziuni, își transcrie cu
ardoare trăirile, în versuri
crispate, tensionate, articulate în
registrul unei fervori atent și
corect redate pe pânza atât de
diversă a poemului. Poeziile mai
noi ale lui Valeriu Marius
Ciungan dovedesc maturitate stilistică, o tendință de
reîmprospătare a imaginarului și o voință neîndoielnică
de structurare atentă a substanței lirismului, în direcția
unei lucide percepții introspective, capabilă să confere
poemului o mai limpede expresivitate și acuitate
simbolică.
Mihai Vintilă, România văzută dintr-un colț de
Bărăgan, Editura Infoest,
Siliștea, 2016. 203 p. Autorul
spune într-un scurt cuvânt
înainte: avem multe enervări
provinciale, multe luări de
poziție la situații care mor a
doua zi dar cărora, de cele mai
multe ori, le trebuie un răspuns.
Pentru că cineva trebuie să le
dea un răspuns. Altfel tăcerea
noastră nu va face decât să aprobe minciuna, mârlănia,
hoția și prostul gust. E datoria fiecăruia de cetățean de
a avea o poziție. În fond nu ne rămâne decât optimismul
și ziua de mâine. Tabletele din acest volum (…) sunt o
radiografie a Brăilei și României privite dintr-un colț de
Bărăgan numit Siliștea.
Vali Boncu Constantin,
Cu tine până la capăt, Editura
Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016.
200 p. Pe coperta a patra a
volumului de poezie, Emilian
Marcu face câteva mențiuni: Mai
mulți scriitori, unii foarte
importanți, și-au exprimat opinia
cel mai adesea favorabilă, despre
scrisul liric sau epic al lui Vali
Boncu Constantin. Este de remarcat în poemele sale
modul concis de prezentare a stării poetice, fără risipă
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
70
de cuvinte, situându-l mai aproape de Bacovia decât de
Arghezi. (…) Sinceritatea este arma cea mai puternică,
în fond, Vali Boncu Constantin nu scrie poezia, ci el
chiar o trăiește.
Toader Titi Roznovanu,
Amintiri răzlețe, Editura Ateneul
scriitorilor, Bacău, 2013. 159 p. Pe
coperta a patra a cărții sunt redate
câteva opinii ale criticului literar
Nicolae Sava:… Prozele lui
Toader Titi Roznovanu nu sunt
lipsite de reflecții teoretice, sfaturi,
dar și de stereotipuri existențiale
sau parabole cu irizări de basm.
Cele mai multe dintre prozele volumului sunt developări
ale unor clipe frumoase din copilăria și adolescența
autorului sau din perioada militară... Alte referințe
critice, consemnate în carte, aparțin lui Calistrat Costin
(prefață), Emilian Marcu și Grigore Codrescu.
Mircea Constantin
Jurebie, O, tempora…, Editura
Egal, Bacău, 2016. 120 p.
Elisabeta Grasu își încheie astfel
prefața (Sub semnul timpului…) la
acest volum de versuri: …În
peisajul cultural băcăuan, Mircea-
Constantin Jurebie aduce prin
acest volum parfumul vremurilor
trecute, când iubirea era profundă,
tandră, sacră, când timpul torcea clipe de fericire și
îmbia la visare. O, tempora… este o carte de suflet.
Valentin TUFAN
Apus electric
Se zbate un abur molatic peste soborul de patimi
cuibărite în apus,
o searbădă reîntoarcere în trecut îți lasă gura pungă –
îți activează simțurile un dor electric pe care îl asimilezi
ca pe o doină ce-ți răsună din miezul sufletului.
Pe lângă stâlpii de telegraf
se zbat himerele cuvintelor topite până în miezul
înțelesului,
șoaptele sărută buzele umbrelor
ca refractarea dintre două respirații ce-ți escaladează
simțurile –
e acel moment de climax absolut
când apusul surâde electric prin doi ochi
ce pier odată cu ultima rază de soare,
acel moment când norii îți cad la picioare și te
dezmiardă seninul soarelui
rezultat din împreunarea mâinilor noastre
făcute pumn.
Suspendat
Soarele zace pe cer ca o dâră de osânză în umbra
aluatului de moloz
îşi plimbă reflexiile ca o ruletă rusească gata să-şi muşte
declicul în plin colb de catran.
înăuntru totul e suspendat
ca o revizie tehnică căzută peste împrejurimi.
eu îmi adun în perfectă armonie gândurile şi mi le
definesc pe valori într-un sistem gradat - în weekend îmi
curg prin vene
toate zilele schimonosite una-n alta și-mi încep jocul de
domino al gândurilor căzute-n sincron.
himerele se zbat printre văpăile aruncate de asfalt - totul
e o sculptură nefinisată din oasele căinate ale
strămoşilor,
făcute cumpănă spre-nvolburarea de lacrimi
- reprezintă echilibrul -
căci aşa i-a spus cândva acel pygmalion care-a iubit-o
până a prins viaţă
i-a adăugat abundență, veşnicie și dor,
i-au picurat rugăciunile-n sânge până s-au ridicat la cer
ca o jertfă dogmei creștine,
i-au călcat glia popoare și i-au îngropat în măduva
oaselor scrisul moştenit la Tărtăria
un strat de praf presărat peste icoana apusului și un
miros de vară seacă -/ România.
Intervalul dintre două respirații
Distanța dintre două mângâieri
și un surâs zămislit din ceea ce înseamnă
revărsarea unui nou început
prin diminețile de Duminică uneltești
și mi te-arăți în toate existențele și efemeridele
din cursul de zi cu zi,
în toate ploile mărunte în care te întrupezi
și-mi atingi creștetul ca-ntr-un botez izvorât
din puritatea ființei tale candide,
în fiecare scobitură și rost reușești să dăinuiești
ca o comuniune strânsă și să-mi îndoctrinezi
frământările,
în fiecare adiere de vânt îți ascult șoaptele
ca un preambul al intersectării noastre imponderabile
din vis,
acolo unde ne-ncrucișăm respirațiile
și ne adulmecăm unul altuia năzuințele aprinse -
lampioane difuze spre tărâmul lui Eros.
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
71
REVISTE LITERARE
Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 72, iunie
2017, Lugoj. Semnează eseuri și comentarii: Nicolae
Silade (Despre tinerețea fără bătrânețe a literaturii),
Vasile Pistolea (Ielele între mit și legendă), Magda
Ursache (Despre oameni cerești), Cornel Ungureanu
(Poezia lui Ioan Petraș, azi), Radu Ciobanu (Muntele
din Absurdistan), Adrian Dinu Rachieru (Mihai Sin și
ispita romanului total), Laurențiu Nistoreanu
(Postumanismul și zicale de cuvinte), recenzie: Marina
Cușa (Diana Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi)
poezie: Nicolae Silade, Petru Solonaru, Alexandru
Cazacu, Dalina Bădescu, Zuzana Kuglerová (prez. și
trad. Mircea Dan Duță). Dintre cărțile de debut de la
Bookfest 2017, i-au atras atenția lui George Motroc,
drept care a realizat un scurt dialog cu autorii lor,
următoarele: În spatele blocului de Mara Wagner,
Frumusețea lucrurilor trecătoare de Andrada Cooș,
Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, Downshifting de
Alexandru Done, Felinarium de Andrei Crisant Duran
(cărți de proză) și Ipostaze de Savu Popa, Lorem ipsum
de Eugen C. Andrei și blister de Gabriela Feceoru
(volume de poezie). Dintre cărțile sosite la Remus V.
Giorgioni: Pe umărul stâng de Florin Golban, Osebitor
de Petru Solonaru, Șevalet cu epilog de Mihaela Roxana
Boboc, Ora lactee de Domnica Pop, Ascuns în
transparență de Robert Șerban & Pavel Vereș,
Curățenia de toamnă după Bacovia de Darie Lăzărescu.
ARCA, Nr.4-5-6 (325-326-327), 2017, Arad.
Luni, 29 mai 2017, ARCA a primit Premiul ARIEL al
Uniunii Scriitorilor din România – revista de cultură a
anului 2016. Două priviri asupra Colocviului Național
al Revistelor de Cultură, ediția a IV-a, 2017, aparțin
Luciei Cuciureanu și lui Carmen Neamțu. Remarcăm
apoi interviul: Titus Crișciu - Matei Vișniec, poezia
semnată de Daniela Șontică, Gabriel-Petru Băețan,
Florin Matei, Mihai Maci, proză de Ion Nicolae Anghel,
Maria Cioaia, teatru de Alexandru Moraru și critica
literară realizată de Andrei Mocuța (Mircea Mihăieș,
Ulysses, 732. Romanul romanului), Gheorghe Schwartz
(Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile și Adrian Alui
Gheorghe, Luna Zadar), Romulus Bucur (Vlad
Moldovan, Gliteh și Ștefania Mihalache, Sistem de
fixare și prindere), Gheorghe Mocuța (Elena Ștefoi,
Opera poetică, Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh
și Dumitru Tâlvescu, Poeme/ Poems), Radu Ciobanu
(editor: Dan C. Mihăilescu, Cartea simțurilor), Lucia
Cuciureanu (Ion Mureșan, Oglinda aburită - eseuri
conversaționale), Horia Ungureanu (Traian Ștef,
poemul de dragoste, Mircea Hortensiu Tomuș, Sălașul
de la răscruce), Carmen Neamțu (Mirela-Ioana Borchin,
Etern, într-o eternă noapte-zi), Ioan Matiuț (Andrei
Novac, Regula timidității), Petru M. Haș (Felix Rian
Constantinescu, Yin), Felix Nicolau (Angela Furtună,
Primul meu Kadolish).
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 7(421),
iulie 2017. Remarcăm comentariile și eseurile realizate
de Ana Blandiana, Prietenie și posteritate, Liviu Ioan
Stoiciu („Transfer” și „Ajuns din urmă”, fața și
reversul unor pagini de jurnal), Petru Pistol (Parabola
obrazului pălmuit), Nicolae Georgescu (Crăpătura
paralelă), critică literară semnată de Nicolae Oprea
(Vasile Mic, O replică de-argint), Dumitru Augustin
Doman (Gheorghe Mocuța, Salutări din Piața
Reconcilierii, Camelia Iuliana Radu, Jucăm Lenin,
Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – dicționar esențial –
Oamenii din viața lui, Ion Șerban Drincea, Zic și eu,
Grete Tartler și Peter Forbes, Poezie și știință –
antologie de autori contemporani), Mircea Bârsilă (Ilie
Vodăian, Stare de necesitate), Petre Isachi (Nicolae
Oprea, Revanșa postumă), Lucian Gruia (George D.
Piteș, Destine răvășite), Leonid Dragomir (Ștefan
Vianu, Existență și idee), Ștefan Ion Ghilimescu (N. B.
Florian Dan Prodan, Poeme de călătorie), Ion C. Ștefan
(Steluța Istrătescu, Între două călătorii), Rodica
Lăzărescu (Spiridon Cristocea, Constantin Gh. Dinu,
Ion Irinel Vasilescu, Școala din Boțești, județul Argeș.
File de istorie – 1839-2017), Daniel Ilea, (Radu
Aldulescu, Ana Maria și îngerii), poezie de Magda
Grigore, Leo Butnaru, Ioan Radu Văcărescu, Ion Vintilă
Fintiș, Cosmin Boiteș, Grigore Constantin și proză de
Leon-Iosif Grapini, Marian Ilea și Marin Ioniță.
ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 574, iunie
2017, Bacău. În acest număr al revistei poezia aparține
Victoriei Fonari și lui Nicolae Mihai, critica literară e
semnată de Adrian Jicu (Marius Chivu, Trei săptămâni
în Anzi), Liviu Chiscop (Victor Munteanu, Prizonierul
tăcerii), Marius Manta (Dumitru Manolache, Sâmbăta
mută, Elena Ciobanu, În apărarea poeziei și
Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin
Emilian Cira, Am ascultat de porunca bisericii),
Constantin E. Ungureanu (Ioan Dănilă, Alecsandri din
nou acasă), Rodica Lăzărescu (Cornel Galben, Zile de
trecere), comentarii și eseuri realizate de Ioan Dănilă,
Alecsandriada, ediția I (7-10 iunie 2017), Victor
Crăciun, Casa Vasile Alecsandri trebuie să fie ceea ce
este Iasnaia Poliana pentru Tolstoi sau Muzeul,
Carmen Mihalache, Grefa lui Hausvater, Buzău iubește
Teatrul și Teatrul Nottara la aniversară, Mirela Bălan,
Jocul sincerității, Vasile Spiridon, Ideile gingașe ale
actualității, Constantin Călin, Sertarul cu fișe (Despre
fidelitate, Omul și câinele, Absența unei virgule), Ștefan
Munteanu, Tudor Vianu despre filosofia creației
eminesciene (III), Ion Fercu, Prin subteranele
dostoievskiene (58), Elena Ciobanu, Teroarea
învățăturii, Gheorghe Iorga, Rilke. Din avatarurile
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
72
biografiei interioare, Cornel Galben, Personalități
băcăuane - Stelian Preda, Nicoleta Popa Blanariu,
Așteptându-l pe… Samuel Beckett.
Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.
5-6 (315-316), mai-iunie 2017, Suceava. Remarcăm
autograful lui Isidore Isou, aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Liviu Ioan
Stoiciu, Pentru o fenomenologie a misterului, Isabel
Vintilă, Gellu Naum, Experiența poetică a iubirii, Petru
Ursache, Vocea lui Zarathustra, Magda Ursache,
Dialog IV – Vorba-n colțuri (I), Doina Cernica,
„Amintiri cu Dany Madlen”, Adrian Dinu Rachieru, Un
„toboșar”de altădată, Adrian Alui Gheorghe, „La
steaua kre a rasarit/ E-o kle atit de lunga…”, critică
literară de Alexandru Ovidiu Vintilă (Monahia Elena
Simionovici, Bucuria călătoriilor de suflet și Cezar
Haiura, poet de contrabandă), Theodor Codreanu
(Mihai Stan, trilogia Paradis), Ioan Holban (Liviu
Antonesei, Poemele din zorii amurgului), Petrișor
Militaru (Silviu Gongonea, A doua natură), Liviu
Antonesei (Eduard Dorneanu, Mălini, vol. II), jurnal de
călătorie: Marius Chelaru, Prin „Transcaucazia” din
Erevan în Nagorno Karabakh – note și gânduri de drum
(V). Semnează poezie: Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe
Vidican, Iulia Modiga, Alexandru Cazacu, Bogdan
Alexandru Petcu, Yves Bonnefoy (prez. și trad. Florina
Pașcanu), proză: Leo Butnaru, Liviu G. Stan, Decebal
Alexandru Seul, Nicolae Havriliuc, Cornelia Petrescu și
teatru: Ioana Toloargă.
Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 7
(70), iulie 2017. Din bogata colecție de eseuri și
comentarii remarcăm: Atentate subtile la cultura
națională și Reuniunile Culturale Alecsandriada, ediția
I-a, Bacău, 7-10 iunie 2017 de Florentin Popescu,
Ienăchiță Văcărescu, întemeietorul de Marian
Nencescu, Destinul culturii românești de Mircea Eliade,
Aforismul „sare a gândirii” de Mihai Cimpoi, Nobel
Prize-1930. Grazia Deledda - „floarea Sardiniei” de
Titus Vîjeu, Îngerul verii balcanice, Fănuș de Nicolae
Dan Fruntelată, Alexandru Oproescu: Cartea –
pasiunea unei vieți de Victor Petrescu, Balada unei
fântâni – Miorița de Florin Colonaș, critica literară
realizată de Florentin Popescu (Petru Ursache, Miorița.
Dosarul mitologic al unei capodopere), Ion Roșioru
(Dan Elias, Groapa cu var), Lia Maria Andreiță (Eliza
Roha, Salt în umbra nemuririi). Dintre seniorii
literaturii noastre, Florentin Popescu a ales pentru
dialog pe Nicolae Grigore Mărășanu, iar la rubrica Un
autor și comentatorii lui, autorul este Ion Brad, iar
comentatorii sunt Nicolae Dan Fruntelată și Florentin
Popescu. Poezie semnează: Coman Șova, Ioan Baba și
Ion Roșioru prin traducerile, din lb. franceză, a trei
reprezentanți persani ai ghazelului.
Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 5 (9),
mai-iunie 2017. Număr special prilejuit de trecerea la
cele veșnice a lui Alexandru Oproescu, fost director al
Bibliotecii Județene Buzău V. Voiculescu. In memoriam
scriu: Nistor Tănăsescu, Valeriu Nicolescu, Marcela
Chiriță, Paul Iulius Negoiță, Lucian Mănăilescu,
Carmen Tania Grigore, Florentin Popescu, Passionaria
Stoicescu, Marius Râpeanu, Dumitru Dănăilă, Liviu
Otânceală, Girel Barbu, Ion P. Iacob, Traian Cristea,
Sabina Măduța, Tudor Cicu.
Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 6/ 172, iunie
2017, Piteşti. Remarcăm - Virgil Diaconu – convorbiri
cu poetul Liviu Ioan Stoiciu sau Despre excelența
criticului și președintelui Nicolae Manolescu, a
comitetului director al USR, a poeziei optzeciste; și
despre propriile texte, pe care le găsește „retorice,
slabe, mediocre, sau în care mă repet”, eseurile: Cine a
ucis poezia? de Joseph Epstein (trad. Liana Alecu) și
Salvador Sobral sau Portugalia îndrăgostită, critica
literară realizată de Gheorghe Grigurcu (Adrian Pârvu,
Poeme din casa de lemn), Valeria Manta Tăicuțu
(Echim Vancea, Umbra nu își împarte prada cu
nimeni), Ana Dobre (Ana Blandiana, Povestiri
fantastice), Tudor Cicu (Ion Lazu, Vreme închisă).
Semnează poezie: Virgil Diaconu, Paula Romanescu,
Ion C. Ștefan, Miron Țic, Florina Isache, Eugen Evu (cu
transpunere în lb. italiană de Marilena Rodica Chirețu),
Maria Ieva, Georges Duhamel (trad. Alexandru
Mălăescu), iar proză: Mihai Athanasie Petrescu.
Cartelul metaforelor, Anul IV, nr. 36-38, iulie-
septembrie 2017, Buzău. În această ediție a revistei
remarcăm eseurile și comentariile: Întoarcerea la
fleacurile lui Pleșu și la moara retorică și cultă a lui
Banciu, A murit un mare cărturar: Alex. Oproescu și
Literatura din „Literadura” de Marin Ifrim, Despre ce
vorbim? de Ion Lazu, Lumea din nucă de Mihaela
Roxana Boboc, Pârnod, un nor călător de Roxelana
Radu, „Cartelul metaforelor”, o revistă scrisă exigent
și provocator de Georgică Manole, Radu Cazan –
actorul-poet și prozator, la 80 de ani de Ion Aldeniu. In
memoriam Valeriu Bistriceanu scriu: Marin Ifrim, Nina
Neagu, Stelian Grigore, Gheorghe Postelnicu. Iar Ion
Roșioru, Traian Gh. Cristea și Teo Cabel realizează câte
o cronică literară la volumul celui dispărut: Saltul în
veșnicie. Tot cronică literară realizează Georgică
Manole la volumul În sângele ploii de Marin Ifrim.
Poezie semnează: Dumitru Dănăilă, Mihaela Aionesei,
Mihaela Roxana Boboc, Nicolae Mătcaș, Victoria
Milescu, Nicolae Pogonaru, Nicolae Cabel, Gina
Zaharia, Dana-Georgiana Bițeanu, Marin Ifrim, Liviu
Ioan Stoiciu, iar proză: Dumitru Dănăilă și Dana-
Georgiana Bițeanu.
Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 6 (82),
iunie 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și
comentariile: 30 de ani fără Noica. Exerciții de iubire
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
73
de Doina Drăguț, Un binom inteligent de Janet Nică, O
poveste jurnalistică de succes de Marian Nencescu,
Triada scriitoricească Dombrovski-Grossman-Soljenițîn
de George Petrovai, Pădurea spânzuraților de Ionel
Popa, Panayotis Nellas și revalorificările sale
antropologice de Camelia Suruianu, Sfinții din
calendare… de Ion N. Oprea, Iguanele lui Darwin de
Florin Smarandache, „Disputele parlamentare” în
Țiganiada de Constantin Miu, critica literară: Al. Florin
Țene (Ioana Heidel, Dincolo de orizont), Daniel Marian
(Dumitru Dumitrescu, Sonetele firii), Petre Isachi
(Dumitru Ichim, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov),
Andrei Potcoavă (Janet Nică, Un juvete printre pești),
Cezarina Adamescu (Virgil Ciucă, Execuția), Galina
Martea (Rodica Elena Lupu-coord., Simfonia Poeziei,
vol. 4), Iulian Chivu (Ion Pachia-Tatomirescu, De-a
fotonii). Poezie semnează: Nicolae Mătcaș, Ion Pachia-
Tatomirescu, Ion Popescu-Brădiceni, Nicolae Vălăreanu
Sârbu, Ion Romeo Roșiianu, George Baciu, Marian
Hotca, Mihai Caba, iar proză: Nicolae Bălașa, Angela
Burtea, Decebal Al. Seul.
Contraatac, Anul XVII, nr. 38, iunie, 2017,
Adjud. Remarcăm eseul lui Liviu Ioan Stoiciu: Mari
premii literare pentru cei fără operă, comentariile lui
Adrian Botez: 50 de ani de la dispariția autorului
„Cuvintelor potrivite”/ reîndumnezeite și Educația,
Creștinismul/ ortodoxia și mărturisirea adevărului,
scrisoarea Uniunii pentru Cultură a Aromânilor din
Macedonia, președinte Dimo N. Dimcev (Dina Cuvata),
către Parlamentul României, critică literară semnată de
Constantin Stancu (Ioan Evu, Înger de rezervă, Ionuț
Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, Nicolae
Crepcia, Dozatorul de poezie, Daniel Marian, Lumea de
la capăt) și Eugen Dorcescu (Elisabeta Iosif, Semnele
Timpului). La aniversară: Ion Pachia-Tatomirescu – 70
scriu/ au scris: Alexandru Firescu, Miron Radu
Paraschivescu, Vladimir Streinu, Artur Silvestri, Jean-
Paul Mestas, Marian Barbu, Florin Paraschiv, Marian
Popa. Din sonetele lui Adrian Botez transpun în engleză
Gabriela Pachia și în aromână Dina Cuvata. Tot Dina
Cuvata transpune în aromână din poezia lui Dimitrie
Bolintineanu. Dintre poeții prezenți în revistă amintim
pe Ligya Diaconescu, Ioan Miclău, Tudor Arghezi, Ion
Pachia-Tatomirescu, Valerian Călin, Patricia Oana
Botez, Constantin Stancu, Eugen Evu, George Anca,
Dumitru Ichim, Ionuț Caragea, Liviu-Florian Jianu,
Virgil Ciucă, Elisabeta Iosif, Ioan Gându.
EX PONTO, Anul XV, nr. 2 (54), aprilie-iunie
2017, Constanța. Remarcăm critica literară realizată de
Ovidiu Dunăreanu (Varujan Vosganian, Copiii
războiului), Angelo Mitchievici (Gabriel Chifu, Ploaia
de trei sute de zile și Lăcrămioara Berechet,
Supraviețuirile sacrului. Scenarii posibile în literatura
lui Mircea Eliade), Anastasia Dumitru (Dumitru
Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării), Ioan
Florin Stanciu (Daniela Varvara, Înaripata), Raul
Bribete (Daniela Varvara, A-), Ion Roșioru (Diana
Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi), Lucian Gruia
(M.B. Ionescu-Lupeanu, Strigoii lui Șuțu), Octavian
Mihalcea (Mihaela-Mariana Cazimirovici, Adevărurile
lutului), Ottilia Ardeleanu (Mihaela Meravei, Cinci
degete), Daniela Varvara (Dumitru Octavian Unc,
Reverii), comentariul, Printre prejudiciile criticii, de
Radu Voinescu, un spectacol al ideilor critice
contemporane (II), eseurile: Arta ca revanșă de
Gheorghe Filip, Forme ale egografiei în literatura
română contemporană: răsfrângeri narcisice în Istorii
personale și în Jurnale de vise de Dania Corbu,
Doamna Bovary și fragmentarea focalizării de
Mădălina Stoica. Poezia e semnată de Lucian Vasiliu,
Liliana Ursu, Aura Christi, Passionaria Stoicescu,
Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Liviu Gaspar,
Dumitru Octavian Unc, Ioan Baba, iar proza, de Ștefan
Cucu, Gheorghe Schwartz, Paul Sârbu, Nicoleta
Voinescu, Carol Feldman, M.B. Ionescu-Lupeanu și
Aron Petru.
FEED BACK, Anul XIV, nr. 5-6 (169-170),
mai-iunie 2017, Iași. Dintre eseurile și comentariile
acestui număr dublu amintim: Poeții conului de umbră
și Reflexii despre postmodernismul românesc de Daniel
Corbu, O nouă viziune asupra lumii –
transdisciplinaritatea de Basarab Nicolescu, Eminescu
în anii 1888-1889 de Grațian Jucan, Receptarea actuală
și destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt
Eminescu de Nicolae Iuga, Reverie și metamorfoză în
poezia lui Nichita Stănescu, Eminescu și Basarabia
cedată de Nina Gonța, portretul critic al lui Emilian
Marcu făcut de Daniel Corbu, critica literară realizată de
Constantin Dram (Ionuț Caragea, Umbra lucidă),
Antonia Bodea (George Vulturescu, Orb, prin Nord),
Mioara Bahna (Octavian Soviany, Viața lui Kostas
Venetis), Daniel Marian (Ion P. Iacob, Patria ireală),
George Vulturescu (Daniel Corbu, Januvia), Ioan
Romeo Roșiianu (Daniel Marian, Lumea de la capăt),
Daniel Corbu (Cornel Paiu, Paznicii pereților și Sergiu
Botezatu, La un pas de sine) și poezie semnată de autori
români: Mihaela Roxana Boboc, Aida Hancer, Armina
Flavia Adam, Denisa Lepădatu, Adrian Suciu, Dorel
Vișan, Cornel Dănăilă, Andrei Zanca, Constantin
Stancu, Constantin Mănuță, Romulus Bucur, Gela Enea,
Constantin Dracsin.
H e l i s, Anul XV, nr. 5-6 (169-170), mai-iunie
2017, Slobozia. Remarcăm eseurile și comentariile:
Anonim de g.alex, Gânduri de Vasile Iordache, Pe-o
gură de Rai, Ianculeț Bălan de Adrian Bucurescu,
Galben de Dan Elias, Zigzag prin memorie de Marian
Ștefan, cărțile: Mucles, dacă nu vrei să dai de dracu de
Ion Tița Călin și Dincolo și Mic tratat filosofic despre
îngeri, tractoriști și femei nebune de F.M. Ciocea
prezentate de Dan Simionescu, cronicile literare
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
74
realizate de Ion Roșioru (Florentina Loredana Dalian,
Miss Univers), Romeo Aurelian Ilie (Poeți macedoneni,
Omul acesta vine de undeva), poezia semnată de
Florentina Loredana Dalian, Dan Elias, Costel
Bunoaica, Petre Ioan Crețu, Gheorghe Dobre, F.M.
Ciocea, Viorica Gheorghe, Dragana Evtimova (trad.:
Dimo N. Dimcev, stilizare: Gheorghe Dobre), Ion
Roșioru, Mihaela Aionesei, Silvia Bitere, Ion Cioran,
Florentina Vărzaru, Maria Dobrescu, Paul Sârbu,
Marian Ștefan, Marin Moscu, Robert Rojdestvenski
(trad. Adrian Bucurescu), Naum V. Batkoski (trad.
Tatjana Betoska), proză de Antonio Rodriguez de la
Muerte, Loredana Stan, Constantin T. Ciubotaru,
g.alex., Augustin Mocanu, Acela Petcu, Leonard I.
Voicu, Florentina Loredana Dalian, iar teatru de Alin
Pahonțu.
L i t e r a 13, Anul III, nr. 11, 2017, Siliștea,
jud. Brăila. Poezia este semnată de Virgil Andronescu,
Dan Ciocârdia, Șt. V. Ionescu, Camil Baltazar, Dănuț
Cătălin Zaharia, teatru, de Ion Bălan, iar proza, de
Angela Burtea și Cătălin Lungu. Eseuri și comentarii
scriu: Hugo Mărăcineanu (De ce mereu, mereu
personale Hugo?), Nicolae Rotaru (Treisprezecian),
Luminița Dascălu (S-au întors olimpicii lui 2017 de la
Nicolae Bălcescu), Virgil Andronescu (Inspirata
călătorie a copiilor și a adulților brăileni în minunata
lume a poveștilor), file de istorie: Adriana Grigorescu,
Brăila (1914-1916). IV – Viața cultural-artistică și
critica literară realizată de Alexandru Halupa (Tudorița
Tarniță, Câmpia din noi), Mihai Vintilă, (Ștefan Bolea,
Antizeu), Virgil Andronescu (Petre Isachi, Convorbiri
imaginare cu Jorge Luis Borges), Teo Cabel (Mariana
Rogoz Stratulat, Pași în exil), Dumitru Anghel (Petre
Rău, Comisele iubiri), A. G. Secară (Lavinia Braniște,
Interior zero). In memoriam Ion Bălan scrie Mihai
Vintilă.
Liter-Club, Anul II, nr. 2(6), aprilie-iunie
2017. Biblioraftul este reprezentat prin: Anamorfoze de
Theodor Codreanu, Când la stânga… Când la dreapta
de Petruș Andrei și Liter-Club – Supliment aniversar
Daniela Ouatu (16.04.2017). Deschiderea propriu-zisă a
revistei este făcută prin Bilete de Papagal, nr.1, joi, 2
februarie, 1928, p. 1-2, sub semnătura T.A. La
aniversară Livia-Georgeta Andrei – 70 scriu: Livia
Andrei (eseu: Al cincilea anotimp), Oana Andrei (trei
poezii), Teodor Pracsiu (Un portret în evantai), Ion
Gheorghe Pricop (o poezie-aritmogrif), Theodor
Codreanu (schiță de profil: Jumătatea mai bună),
Daniela Ouatu (o poezie), Lina Codreanu (eseu:
Albăstrele), Petruș Andrei (nouă poezii). Nu lipsesc
Însemnările… cu ștaif (Numere în labirint) ale lui
Theodor Codreanu, critica literară a Liviei Andrei la
cartea lui Gheorghe Chiper, Târgul Trăsniților, poezie
de Ion Gheorghe Pricop, Gherghina Tofan, Cornelius
Ioan I. Drăgan, Ana Opran, Petruș Andrei, Veniamin V.
Boțoroga, proză de Lina Codreanu, note de călătorie –
Plecăciune în Țara Sfântă (I) Tudor Nedelcea și
Amicale… în dialoguri… hazlii cu Teodor Pracsiu,
Petruș Andrei și I. Gh. Pricop.
Mărturii culturale, Anul II, nr. 1 (5), ianuarie-
martie 2017, Satu Mare. Remarcăm eseurile realizate de
Aurel Pop (Cine-mparte, parte-și face - editorial),
Viorel Câmpean (Ioan T. Fane, un preot greco-catolic
cu preocupări folcloristice), Carol C. Koka (Poeții
sătmăreni C. S. Anderco și Vasile Tarța în „Jurnalul
literar” al lui Nae Antonescu), Ovidiu T. Pop
(Microeseuri), Dumitru Țimerman (S.O.S. cultura
română, S.O.S. imaginea României în lume), Marta
Cordea (Aspecte privind activitatea tipografică a
diaconului Coresi), Ioan Nistor (Cu ocheanul, din
Turnul Pompierilor – jurnal in/ util), dialogurile: Aurel
Pop cu Săluc Horvat și Carmen Bratosin cu Mircea
Florian, critică literară: Menuț Maximinian (Dorel
Cosma, Duminică în Manhattan), Cristina Ștefan
(Valeria Manta Tăicuțu, Slalom sentimental și Vali
Nițu, Infinitul contrastelor), Ionel Popa (Liviu
Rebreanu, Metropole), Angela Nache Mamier (Cristina
Ștefan, Urbis poem), Lucian Gruia (Mihail Gabriel
Badea, Parcul Carol), George Vulturescu (Pictura lui
George Dan). La aniversară Alexandru Zotta-75 scriu:
Horia Bădescu (Portret critic), Gheorghe Glodeanu
(Lectură și profunzime), Marta Cordea (Alexandru Zotta
– un spirit mereu tânăr). Semnează poezie: Timea
Antonia Bebea, Ștefania Cecilia Ștefan, Vasile Dan
Marchiș, Echim Vancea, Nicoleta Câmpian, Cristina
Ștefan, Maria Letai, David Popa, Sorin Niculescu, iar
proză: Constantin Stancu și Corneliu Balla.
O r a ș u l, Anul XI, nr. 41 (2017), Cluj-
Napoca. Partea de literatură este deschisă de scepticul
sub acoperire, Marcel Mureșeanu cu Monede și
monade. Eseurile sunt realizate de Constantin Zărnescu
(Lupoaica de pe Capitoliu) și Titu Popescu (Arhitectul
Gaudi și pictorul Dali), iar Ovidiu Pecican face un
portret de scriitor lui Dafin Mureșeanu (Medic și
prozator). Critică literară semnează Ion Pop (Daniela
Crăsnaru, de la „Spațiul de grație” la „Teritoriul
umilinței”), Mircea Popa (Ioan Bolovan, Primul Război
Mondial și realitățile demografice din Transilvania.
Familie, moralitate, raporturi de gen), Adrian Țion
(Octavian Căpățână, Cultură, confesiune și rasă în
Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia și Rodica
Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Constantin Zărnescu
(Nicolae Steinhardt, Gheorghe Grigurcu, Samuraiul
critic), Constantin Cubleșan (Rodica Lăzărescu,
Invitație la confesiuni). Sunt prezenți cu poezie:
Constantin Cubleșan, Carmelia Leonte, Mircea Teodor
Răduță, Markus Manfred Jung (prez. și trad. Mircea
Vaida-Voevod), iar cu teatru: Dafin Mureșeanu. Negoiță
Lăptoiu prezintă Salonul anual „Carpatica”, ediția a
VI-a (Ioana Antoniu, Radu Pulbere, Elena Basso-
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
75
Stănescu, Liviu Mocan) și Retrospectiva Dan Covătaru
la Brașov.
P l u m b, Anul XIII, nr. 123, iunie 2017,
Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin
lui Mihai Buznea, Amprenta papilară, Ioan Dănilă, Șase
decenii de nemurire bacoviană, Constantin Vorniceasa,
Prejudecăți și absurdități convenționale, Romulus Dan
Busnea, Simpozionul „Bacău – Personalități ale
locului” ediția a II-a, Dumitru Brăneanu, De la
comunism la globalizare, Ion Tudor Iovian, Grigore
Codrescu – un critic incomod, Doru Ciucescu, De ce
Peru, ca destinație turistică, Grigore Codrescu, Laurii
poeziei lui Ovidiu Genaru. Critică literară realizează:
Calistrat Costin (Ligia Stan, Ademenind eternitatea),
Valeria Manta Tăicuțu (Tincuța Horonceanu Bernevic,
Proză scurtă. Punct), Mioara Bahna (Virgil Panait,
Alchimiile morții), Ioan Țicalo (Alexa Pașcu, La braț
cu toamna), Livia Ciupercă (Ana-Maria Moraru,
Flacăra divină), Nicolae Mihai (Vasile Simion, Cuibul
de stele), Traian Valeriu (Sever Bodron, mesaj), Daniel
Nicolescu (Liviu Chiscop, Prozatorul Bacovia),
Magdalena Brătescu (Mihai Batog-Bujeniță, Exerciții de
goarnă pentru mâna stângă). Semnează poezie:
Alexandru Dumitru, Daniela Voicu, Mihai Merticaru,
Petruș Andrei, Valentin-Cosmin Tufan, iar proză:
Adrian Lungu, Eugen Verman, Decebal Alexandru
Seul.
Pro Saeculum, Anul XVI, nr. 3-4 (119-120), 15
aprilie – 1 iunie 2017, Focșani. Rezistăm este editorialul
prin care Rodica Lăzărescu ne înștiințează că revista a
împlinit 15 ani. Viață lungă îi urăm! In memoriam
George Bălăiță scriu: Mihaela-Adelina Viziru (Povestea
scribului plecat spre veșnicie), Constantin Coroiu (Note
la plecarea lui „Joyce român”), C. Stănescu (Între
Cicikov și Ostap Bender), Viorel Savin (Din păcate,
sentimentele noastre nu-i mai folosesc), Ioan Dănilă (Cu
perdelele (ochilor) lăsate…), Nicolae Iliescu (Literatura
face viața suportabilă), Eugen Uricariu (Doar cuvinte,
la plecare), Rodica Lăzărescu (20 aprilie 2017), iar in
memoriam Alexandru Oproescu scrie Dora Lazăr
(Mutarea într-o altă bibliotecă). Remarcăm, apoi teatru
de Dumitru Radu Popescu (Asasinul din vis), eseuri de
Magda Ursache (Arta neobositului păgubaș) și Petre
Isachi (Nietzsche rămâne de descoperit - VI), Liviu Ioan
Stoiciu, în registru LIS („O concepție revoluționară
Ciucé asupra lumii”), interviu: Rodica Lăzărescu cu
Dinu Săraru, comentariul lui Gheorghe Lăzărescu
(Nuntă în cer, romanul lui Mircea Eliade între
psihologie și mitic), critică literară de Mihai-Andrei
Aldea (Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică),
Passionaria Stoicescu (Rodica Braga, Timp în derivă),
Ionel Necula (Victoria Milescu, Deriva sentimentelor),
Diana Dobrița Bîlea (Tudor Cicu, Corăbiile
Greuceanului și Gina Zaharia, La est de tine). Dintre
poeții prezenți amintim pe Traian Diaconescu,
Passionaria Stoicescu, Victoria Milescu, Mihaela
Aionesei, Petrache Plopeanu, Paul Spirescu, iar dintre
prozatori, pe Doina Popa, Ion Roșioru, Gheorghe
Dobre, Mihai Sălcuțan, Gheorghe Stroe.
Revista Nouă, Anul XIV, nr. 3 (100) / 2017,
Câmpina. Remarcăm eseurile: „Ar putea să fie și mai
denainte” Andrei Ionescu, Artă și alienare de Florin
Dochia, În zodia idealului feminin de Oana Merca,
România e chemată să fie din nou istorie de George
Liviu Teleoacă, profilul lui Andrei Ionescu –
Traducătorul și exegetul – de Constantin Trandafir,
comentariul lui Constantin Dobrescu, Un poet
câmpinean uitat (Mircea Dăscălescu-Mugur – 1892-
1924), critica literară realizată de Diana Trandafir
(Antonio Della Rocca, Meduse e manager/ Meduze și
manageri – trad. Simona-Grazia Dima), Mioara Bahna
(Ioan Dumitru Denciu, Firele ascunse), Romeo
Aurelian Ilie (Florentina Loredana Dalian, Domnișoara
Nimeni), Irina Lazăr (Letiția Vladislav, Viață într-un
pumn de lacrimi), Cezarina Adamescu (Alensis De
Nobilis, Acolo). Semnează poezie: Florin Dochia,
Mihaela Oancea, Liliana Popa, Iulian Barbu, Ioan
Toderiță, Ștefan Al.-Sașa (epigramă), iar proză: Iulian
Moreanu, Olga Căpățână și Nicolae Vălăreanu Sârbu.
S c r i p t o r, Anul III, nr. 7-8 (31-32), iulie-
august 2017, Iaşi. Poemul desenat de Vasilian Doboș
aparține lui Ion Mircea. În continuare, poezia este
semnată de Clara Mărgineanu, Constantin Cubleșan,
Doru Mihai Mateiciuc, Rasul Gamzatov (prez. de Livia
Cotorcea, trad. de Emil Iordache), iar proza, de Lina
Codreanu și Cristian Ghica. La Chestionar Scriptor,
formulat de Lucian Vasiliu, răspunde Ovidiu
Dunăreanu. Dialogurile sunt susținute de Simona
Modreanu cu Virgil Tănase (VI) și George Motroc cu
Silvia Andrucovici. Critică literară realizează: Elvira
Sorohan (Valentin Talpalaru, Poemele Deltei. Rodion),
Dan Gabriel Onțeluș (Ioana Diaconescu, O conștiință
literară. Mihai Ursachi în documentele Securității),
Diana Bobică (Leo Butnaru, Voci din Câmpiile Elizee),
Ioan Holban (Mirela Stănciulescu, O legătură
inexplicabilă, Simion Bogdănescu, Theodor Codreanu
(Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez),
Teodor Pracsiu (Theodor Codreanu, Fragmente despre
Eminescu), Cristina Chiprian (Maria Șleahtițchi,
Fragile, Minerva Chira, Prăpastia din care singur te
înalți, Mihaela Grădinariu (Gellu Dorian, Calea de
urmat), Liviu Apetroie (Diana Vrabie, Orașul Iași în
evocări literare: de la Costache Negruzzi la Geo Bogza,
Mircea Eliade, Jurnal, Ionuț Caragea, Mesaj către
ultimul om de pe pământ, Silviu Gongonea, A doua
natură).
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
76
SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 5-6 (194-195),
mai-iunie 2017, Bolintin Vale. Eseuri și comentarii
realizează: Vasile Grigorescu, Aral (editorial), Florentin
Popescu, Frunza universală și oaia carpatină, Nicolae
Dan Fruntelată, Ispita poeziei, Florin Colonaș, A. L.
Zissu – M. H. Maxy: o prietenie care a funcționat,
Nicolae Stoica, Pamfil Șeicaru la Ciorogârla,
Constantin Bărbuță, Geto-dacii în izvoare antice.
Critică literară semnează: Ion Andreiță (Denisa Udroiu,
Măștile vii și Aurora Georgescu, Fabule și poezii vesele
pentru copii), Titus Vîjeu (Nicolae Dragoș, Casa din
cuvinte și Serghie Bucur, Heralda), Florentin Popescu
(Bogdan Popescu, poetul „descoperind lumina din
cuvânt”), Florică Dan (Vasile Szolga și Deea, Poveștile
lui Babu pentru nepoata lui Deea), Gabriel Dragnea
(Vali Nițu, Sentiment de noiembrie și Diana Hristisean,
Citație pentru iubire), Victoria Milescu (Octavian
Mihalcea, Bestii și basme), Petru-Ilie Birău (Ioan Dan
Bălan, Jocul de-a nemurirea), Elisabeta Bogățan (Ion
Jurca Rovina, Ospățul solemn). Ana Dobre (Constantin
Kapitza, Plantatorul). Poezia aparține lui Marin
Sorescu, Traian Diaconescu, Ionuț Caragea, Florentina
Grigore, Ana Paraschiv, iar proza, lui Ion State și
Mioarei Mănescu.
URMUZ, serie nouă, anul IV, nr. 5-6, 2017,
Câmpina. Acest număr este deschis cu eseul-manifest
Discurs asupra poeziei de Jean L’Anselme (tălmăcire
de Florin Dochia). Cronici literare realizează Mioara
Bahna (Mircea Teculescu, Venus în februarie) și Florin
Dochia (Mihaela Oancea, Într-un timp fără maluri), iar
poezia este semnată de Romeo Ioan Roșiianu, Romeo
Aurelian Ilie, Mircea Teculescu, Vera Bucoveanu,
Sarah DeJar, Tudor Gheorghe Calotescu, Irina Lazăr,
Carmen Secere, Emilia Nedelcoff, Arthur Rimbaud
(tălm. Liliana Ene), Aloysius Bertrand (tălm. Florin
Dochia), Ramón López Velarde (tălm. Adriana Bulz),
Weronika M. Lewandovska (prez. și trad. Dan Mircea
Duță).
Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr. 4
(102), iunie 2017, Târgu Mureș. Pentru acest număr
Nicolae Băciuț consemnează două dialoguri, cu A.I.
Brumaru și Augustin Buzura. Eseul Arminei Flavia
Adam, Literatura pentru copii, o poveste aproape
uitată, este urmat de cronicile literare semnate de
Nicolae Băciuț (Armina Flavia Adam, Cuib de rouă) și
de Adrian Botez (Fevronia Spirescu, Inorogul roșu).
Din critica literară la zi amintim: Prin poezie pribegește
(Gheorghe Mizgan) și Patru anotimpuri deodată
(Melania Cuc), de Nicolae Băciuț, Urme de suflet
(Carmen Pasat), de Valentina Becart, Melania Cuc și
poezia sa vintage, de Răzvan Ducan, Dăruire și
continuitate (Mihaela Meravei), de Ovidiu Dunăreanu,
Mesager și călăuză (Constantin Stancu), de Ionuț
Caragea, Secvențial (Carmen Tania Grigore), de
Luminița Zaharia, Aer sacru din icoane (Miron Țic), de
Maria Toma Damșa, Regine și regine (Maria Toma
Damșa), de Miron Țic, O altă formă a revoluției (Mihai
Cătălui), de Florin Șindrilaru, Umbrela trăirilor mele
(Roxana Mihalcea), de Dorina Stoica, Pe urmele liricii
lui Camil Petrescu (Nastasia Savin), de Diana Dobrița
Bîlea. Poezia este semnată de Florin Costinescu, Valeria
Manta Tăicuțu, Alexandra Medrea, Dumitru Ichim,
Nicoleta Drăgan-Bucșă, Cristina Gabriela Vasiliu,
Octavian Mihalcea, Tania Niculescu, George Filip,
Traian Vasilcău.
Cititorul de reviste
Prieteni ai revistei, unii, din păcate, plecați în
veșnicie: Ion Panait, Puiu Siru, Dumitru Pricop,
Gheorghe Istrate (singurul rămas cu noi)
Buzăul (încă) literar
Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
77
Râmnic, mon amour!
Dimineață de duminică în târg: somnoroasă, moale, lipicioasă. Asfaltul încă mai sfârâie
sub cojile de semințe lăsate în urmă de reuniunile stradal-nocturne ale tinerilor de culoare, ieșiți să
se amestece amenințători cu noaptea, să latre la ea și la luna atât de rotundă și indiferentă. Pășești ca
pe o plajă poluată, cu valurile foșnind murdare în amintire. Prin văzduh trec ciori grase, deja
moleșite de căldură și de miros. Și miroase a de toate: și a grăsime cu resturi de mititei șiroind pe
grătarele abia încinse din piața centrală, și a făină dospită și arsă în covrigi, a floare de tei ori a
parfum de la Avon dinspre tonetele cu marfă expirată, dar și a buchețele de flori pălite în coșurile
precupețelor, care ies „la muncă” mai mult ca să socializeze, căci, în ciuda prețurilor mici, nimeni
nu mai cumpără flori de câmp și de grădină decât, cel mult, pentru adormiții din cimitir și nici măcar
pentru ei: ghivecele și florile de plastic rezistă mai mult decât de la o duminică la alta și se
încadrează în sportul național care se cheamă „strânsul curelei”. Adică, pentru cei cu mai puține
lecturi și cu rezistență la metaforele din graiul popular, economie la sânge, reducerea cheltuielilor
pentru ceea ce intră în stomac, pentru ceea ce trece prin minte ori prin fața ochilor.
Plimbăm șiraguri de covrigi la 10 bani bucata și înghițim cu noduri, sufocați de mirosul de
petrol care s-a impregnat în carnea orașului, mai ceva ca la Ploiești. Unii strănută și lăcrimează,
jurând că fantoma fostei rafinării „Venus” plutește peste oraș mai ales în nopțile cu lună plină.
Atunci se încheagă spectral rezervoare argintii, țevi încolăcite în văzduhul străzilor, muncitori
scheletici în halate de doc, de mult intrați să lucreze în rafinăriile lui Dumnezeu și trimiși totuși, din
când în când, sub formă de îngeri triști, să trezească din somnul lui Râmnicul atât de iubit cândva.
Rafinăria „Venus” e departe. Dezmembrată bucată cu bucată și vândută la fier vechi de
mâncătorii nocturni de semințe, majoritari și stăpâni în noaptea orașului, a lăsat urme de neșters în
ierburile dintre crâșma „La geamuri late” și perspectiva îndepărtată a unui mal de apă sărată și puțin
curgătoare. Insulițe de petrol mustesc printre oazele mici de verdeață supraviețuitoare. Petrolul curat
nu te îngrețoșează, nu-ți provoacă vărsături și leșin, nu te adoarme și nu te distruge decât în
combinație cu alte deșeuri, umane sau animale: stârvuri, excremente, bere băută la botul calului, ca
adălmaș pentru fierul comercializat al fostelor hale, din care, nu-i așa? – trebuie vărsată pe jos și câte
o dușcă pentru morții lucrători pe vremuri și prosperi tot atunci, plus alte și alte mizerii aruncate
acolo dinadins, ca pentru a spori senzația că nu mai suntem în prezent ci undeva, în trecut, după
război.
Ce-i al nostru e pus deoparte, par a spune norii timizi care mai mult mint decât atenuează
arșița nemiloasă a dimineții de iunie/iulie: avem vestigii istorice peste care s-a basculat pietriș, ca
nimeni să nu mai poată intra în subteranele construite, hăăt! acum niște secole, avem cutremure mici
și încăpățânate, care vor reuși să dărâme, încetul cu încetul, construcțiile din epoca de aur, avem un
trai precar, dar anost, în patru a patra, moderato cantabile, ritmul fostei fanfare din ceea ce a mai
rămas prin parc. Și, da, avem atâtea mirosuri comercial-otrăvitoare, că adierea de tâmâie dinspre
cele câteva zeci de biserici din târg nu mai ajunge nici la noi, nici la Dumnezeu.
Valeria M.T.