Spații culturale 51/ 2017

SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017

1

Redactor-şef:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Colectivul redacțional:

CAMELIA MANUELA SAVA

DIANA VRABIE

NICOLAI TĂICUŢU

PETRACHE PLOPEANU

STAN BREBENEL

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 51 / 2017

Apare sub egida Asociaţiei

Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural

„Florica Cristoforeanu” şi al

Primăriei Râmnicu Sărat

Cuprins

Editorial/ pag. 1 Magda Ursache: (Im)presarii literari/ pag. 2 Mihaela Malea Stroe: Sireaca limbă română/ pag. 4 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 6 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 9 Lidia Lazu: Alegere / pag. 12 Leo Butnaru: Traduceri din Vitauts ĻŪDĒNS/ pag. 13 Adrian Botez: Nedreptățit/ pag 14 Flavia Adam: Poeme/ pag. 15 Ion Cristofor: Interviu cu Milena Mureșan/ pag. 16 Cristina Cîmpeanu: Calul de foc/ pag. 19 Maria Briedis Macovei: Poeme/ pag. 20 Virgil Diaconu: Este posibilă școala de poezie?/ pag. 23 Vasile Ghica: Cristale de fum/ pag. 26 Gina Zaharia: Poeme/ pag. 27 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 28 Șerban Georgescu: Poeme/ pag. 29 Decebal Alexandru Seul: Cele trei cuvinte/ pag. 30 Dan Drăgoi: Poeme/ pag. 31 Radu Cârneci: Poeme/ pag. 32 Nina Elena Plopeanu. Spirala morții/ pag. 34 Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 35 Lucian Mănăilescu. Poeme/ pag. 37 Cărți prezentate de: Christian Crăciun (pag. 38), Daniel Nicolescu (pag. 42), Magda Grigore (pag. 43), Valentin Popa (pag. 45), Diana Vrabie (pag. 47), Constantin Mireanu (pag. 49), Mihaela Meravei (pag. 50) Octavian Mihalcea: Poem/ pag. 50 George Ioniță: Poeme/ pag. 51 Petrache Plopeanu: Sonete/ pag. 52 Cărți prezentate de: Tudor Cicu (pag. 53), Cornel Galben (pag. 54), Diana Dobrița Bîlea (pag. 55), Dumitru Dănăilă (pag. 56), Gheorghe Neagu (pag. 57), Stan Brebenel (pag. 59), Teo Cabel (pag. 60), Petre Isachi (pag. 61), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 63), Silvia Ioana Sofineti (pag. 64), Lucian Mănăilescu (pag. 65) Elisabeta Boțan. Poeme/ pag. 57 Dumitru Pană: Atmosferă de palat…/ pag.60 Nicolas Bratu: Rondel/ pag. 62 Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.66 Reviste literare/ pag.69

Redacţia şi administraţia:

Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300,

jud. Buzău

TELEFOANE:

0744-708.812

0765-797.097

e-mail :

[email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

mailto:[email protected]


2

Vine, vine primăvara!...

Îndată ce mugurii prind a se umfla pe crengi, iar

păsările rămase în patrie par a vesti sosirea pribegitelor

înaripate și, implicit, a primăverii (calendaristice și

astronomice), un fenomen ciudat se petrece cu poeții:

devin vizibili în peisajul mai ales urban (dar nici în

cătune, sate și comune nu se întâmplă altfel): străzile își

leapădă cenușiul și au sunet de cascadă, amurgul e

violet, iarba – verde brotăcel -, zările – de farmec pline

(a spus-o un înaintaș poetic mult iubit de bunicii și

străbunicii versificatorilor de azi), totul zboară,

vibrează, cântă, face larmă etc. numai și numai din

cauză că s-a terminat hibernarea și ursuleții lirici ies din

bârlogul unde și-au consumat osânzele și osândele,

pentru a se integra în noul anotimp, pentru a renaște și a

se reinventa în noi și noi volume de poezie.

De sigur, poeților nu le place numai să fie văzuți

cum se plimbă pe străzi, prin parcuri, pe terasele

romantice ale tuturor restaurantelor cu fumatul interzis

în interior, cum meditează la nemurirea sufletului în

stațiile de autobuz sau cum măcar fac act de prezență la

cine știe ce miting spontan împotriva ordonanțelor de

urgență. Nu. Poeților le place și să fie auziți: cum recită,

cum conversează, cum urlă, cum vociferează, cum devin

trâmbiță de alamă și purtătorii de glas ai mulțimii. Prin

parcuri au apărut deja recitatorii de ocazie, pe care, din

păcate, nu-i ascultă decât derbedeii în trecere pe-acolo,

abia scăpați de ora de română și în drum spre păcănele,

poate și câțiva pensionari ieșiți să-și dezmorțească

încheieturile și să vadă în ce hal a ajuns lumea, poate și

câteva bone ieșite la aer cu odraslele de vipuri (ele, însă,

nu contează, căci nu sunt vorbitoare de limbă română și,

prin urmare, nu au nicio înțelegere pentru poezia care

plutește și înfiorează împrejurimile).

Când nu sunt detectabili în zonele deja pomenite,

poeții treziți de alaiul primăverii sunt, cu siguranță, în

alte părți: în primul rând, la târgurile de carte - și nu este

cătun, sat, comună, orășel, metropolă unde să nu se

organizeze așa ceva, la concurență cu târgul de

mărțișoare sau cu târgul de produse autohtone (șunci,

cârnați, pastramă, brânzeturi, vânat, pește etc., marcând

intrarea cucernică în postul Paștelui și anumite dezlegări

bisericești). Târgurile de carte au devenit o tradiție și

este în trend să le frecventezi, chiar dacă nici prin cap

nu-ți trece să cumperi vreun volum, mai ales când este

semnat de un autor de care n-au auzit decât vecinii de

uliță sau de scară la bloc. Unii – respectiv, majoritatea –

n-au auzit nici de Cărtărescu, de aceea privesc cu

circumspecție avalanșa de titluri, coperți frumos

decolorate de soare și nume care, în general, se termină

în -escu. Numărul mare de edituri și numărul și mai

mare de volume editate pe zi descurajează. Iubitorii de

poezie se simt prinși într-un labirint din care nicio

Ariadnă nu-i poate scoate, așa că preferă să-și mute

atenția de la cartea reală, la cea virtuală, pe care o poți

frunzări gratis, dând copy-paste la ceea ce ți se pare

interesant și bun de plagiat/ parafrazat, că doar cărțile se

fac din cărți, după cum spune o vorbă din bătrâni. Cu

toate acestea și, mai ales, în ciuda lui copy-paste,

târgurile de carte și editurile continuă să existe, așa că

avem de-a face cu o situație paradoxală (un filosof

actual, mare iubitor de papion și abureală națională, i-ar

spune „pur mioritică”): puțini citesc, puțini cumpără,

dar avem cel mai mare număr de cărți pe cap de locuitor

din Europa, la concurență cu numărul de biserici.

Când nu hălăduiesc pe la târgurile de carte, poeții

abia treziți de primăvara cu alaiul ei de flori pot fi găsiți

la acțiuni cultural-mondene, organizate, cu precădere,

de aleșii locali, desemnați de partidele de guvernământ

să ia pulsul culturii și să raporteze cât mai e până ce ea

își dă duhul. Nu există primărie, cămin sau centru

cultural care să nu bifeze cu mare drag „Ziua mondială a

poeziei”, moment în care tot românul își amintește că

s-a născut poet și că trebuie să se comporte în

consecință. Dacă nu reciți – în biserică, în bar, la vreo

școală sau pe scena nu contează cărui așezâmânt – un

poem personal, înseamnă că ești lipsit și de cultură, și de

spirit civic. Universul este în așteptare, până și statuile

poeților trecuți în nemurire lăcrimează de emoție sub

coroanele din flori artificiale, cu care le acoperă iubitorii

de muze și muzee, și parcă așteaptă, neliniștite, să fie

îngropate de cascada de texte lirice scoase la aer și la

soare, în vântul de primăvară, după visul geros al tuturor

nopților de iarnă.

Lume bună și (ne)bună, cu sau fără talent, cu sau

fără volum, oameni de bine și oameni de rău, politicieni,

preoți, funcționari, medici și alte categorii cu organ

pentru cultură – cam acesta este publicul venit să se

bucure de poezie și de recunoașterea ei mondială, chiar

dacă lansările de carte, medalioanele, comemorările,

lecturile publice, întâlnirile cu cititorii, ședințele de

cenaclu ș.a.m.d., reunite sub genericul de „Ziua

mondială a Poeziei” nu sunt stropite cu bere și

parfumate cu mici decât întâmplător și mai pe înserat,

când ochii curioși s-au închis și vigilența publică este la

cota de avarie.

Compunerile școlare se terminau într-un mod

care s-a transmis din generație în generație; încă mai

există acele propoziții nemuritoare, care garantau, mai

întâi, nota de trecere, iar, mai apoi, sensibilitatea

artistică și gustul estetic al viitorilor consumatori de

cultură, și una dintre ele, „Ce frumos e anotimpul

primăvara!” nu numai că este justă, dar se potrivește

perfect și cu târgurile de carte, și cu „Ziua mondială a

Poeziei”.

V.M.T

EDITORIAL


3

Magda URSACHE

(Im)presarii literari

„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine”

e o formulare splendidă a profesorului de cronică de

întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam

înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e

maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii

noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la

blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi

contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”. Lângă

suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti,

la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei

bat război cu restul pieţei de carte.

Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti –

occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat

nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii

cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci,

de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau

năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi

aşa mai departe.

Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe

moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român

e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului

„Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele

Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în

justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel

Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a

scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de

cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.

Lovinescienii îi desfid pe călinescieni,

zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a

fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar

trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie

musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca

membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost

nici una, nici alta.

Memorialistul Marino credea că din cauza

istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii.

Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză

sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba

chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la

fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că

Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună

carte a eruditului lexicograf de idei literare. Dar pentru

cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai

„marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul

filosofic” Noica.

Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar

numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e

absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina

Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat

public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit

civic un deceniu. Nu şi cedarea „monstruosului”

Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet

CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia

Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a

mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele

Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa

cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi

Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea

Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea

glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută

ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota

pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei

de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul,

adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum

n-am fi destul de dezbinaţi.

Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor,

reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al

reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a

schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic.

„Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi

iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în

flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de

injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris

într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar

cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al

noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai”

nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu,

atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian

Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian,

Zigu Ornea, Paul Georgescu...

Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă:

„de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v.

Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed.

Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află

destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a

publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma

membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu

Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR,

(măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc

aminte titlul cu care a debutat prozatorul, într-un an de

relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost

dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al

vremurilor noi şi a plătit refuzul căluşului şi zgărzii

cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-

ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-


4

socialism, când a fost re-marginalizat, re-exilat.

Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas,

cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de

vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina

reflectoarelor. N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet

stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul

Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in

corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag,

expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-

marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag

publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times”

articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul

Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus

răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i

pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.

Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa

pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti,

2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau

dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în

franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România.

Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei

Cassian.

Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe

care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de

rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată.

Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici

Marius Robescu.

Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat

împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre

balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar

Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar,

doctor indocent, văduv după Univer-secumetrialitatea

Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar

e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi

de premii, are agenţi literari buni, are editură forte.

Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui

Vasilian Doboş. Patapievici „ne lasă, după Gabriel

Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din

paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici

„precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus,

în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face

una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală»,

pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi

sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?

Un manager mereu surprinzător e şi Dan C.

Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici

„speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica

piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita

encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui

H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul

(roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie

alăturat lui Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba

îi şi întrece. Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl

arată pe H.-R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi

făcut să propună - eseistic- votul cenzitar!

Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi

propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu,

eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu

numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru

export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.

Respectăm adevărul că biografia scriitorului e

opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt

eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe

cartof. Grupul de prestigiu constituit postdecembrist

ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală

lăsându-te în voia ...„globalizării”, clachezi sigur.

Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor

disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura

din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma,

ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu,

deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V.

Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu),

trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul

comunismului, bucurându-se de critica pasională,

euforică, energizantă a lui D. C. M.

Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să

recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Buna-

credinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi

protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi

interesul personal drept datorie civică, a fi manager

fiind mult mai rentabil decât a fi critic.

Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi

spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă

excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a

două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe

„iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă

scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri;

Crohmălniceanu are, chiar postum, Râpeanu şi Dodu

Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon,

„expresul” Mungiu, artista căreia Dan C.-ul e-n stare

să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte

utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i

radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie

din România.” Mi-a sunat destul de disonant,

mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din

şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante.

Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”,

spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind

nişte „sălbatici”. Cât despre studenţii pe care i-a

păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are

nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu

există.

Noica vorbea de şase maladii ale spiritului

contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar

de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi

critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome

şi cu diagnostice.

ERATĂ

În nr. 50 al revistei, la articolul doamnei

Magda Ursache, pag. 7, col 2, penultimul paragraf,

trebuie citit „preşedintele Iohanis a ezitat să-l

declare erou pe Avram Iancu”.


5

Mihaela MALEA STROE

Sireaca limbă română...

Că, periodic, funcție de stăpânitorii care vin

călare pe tăvălugul istoriei, limba română se

îmbolnăvește de nefericite influențe străine, nu-i o

noutate. Că, într-un fel sau altul, mereu s-au găsit

apărători ai ei care, fie artistic, prin ironie și pamflet, fie

didactic, prin studii, articole și „pastile”, au pledat

pentru păstrarea duhului limbii, iarăși nu-i o noutate. De

la Alecsandri sau Caragiale, care amendează excesul de

franțuzisme, la Maiorescu (supărat pe jurnaliștii români

loviți, în Ardealul timpului, de damblaua

germanismelor) sau Eminescu („Prea v-ați bătut joc de

limbă”...), mai apoi la C. Tănase (cu „der, die, das” și

„davai ceas”), au existat mereu spirite lucide care să se

ridice împotriva exceselor „modernizării” nocive a

limbii române.

În zilele noastre... istoria se repetă. Au fost și sunt

voci autorizate, puternice (Magda Ursache, Rodica

Zafiu, George Pruteanu, Radu Paraschivescu, Andrei

Pleșu – lista este lungă, amintesc doar câteva nume)

care au atras și atrag atenția asupra noilor „stricători de

limbă” postdecembriști, loviți acum de damblaua

anglicismelor. Lor li se alătură uneori, cu aceleași bune-

intenții, și vocile din umbră, de pe bloguri (Diacritica,

Moshe Mordehai și semnatarii comentariilor aferente)

sau anonimii dascăli de română de școală (ceva mai)

veche (înțelegând aici prin „veche” – temeinică).

Se scriu și se spun multe despre suferințele prin

care trece limba română astăzi, se spun și se scriu, dar

cam fără efect. Explicabil: apărătorii limbii se luptă

cumva cu morile de vânt, pentru că stricătorii de limbă

sunt muuult mai mulți, mai prezenți, mai consecvenți,

mai agresivi, mai inventivi și total impermeabili când ar

fi vorba – eventual – să se corecteze și, dacă nu o

respectă, măcar să nu mai schingiuiască limba maternă.

Cu siguranță, indivizii acestei specii au un fel de

rezistență nativă, sunt imuni la orice vaccin cultural care

le-ar putea mări numărul de circumvoluțiuni pe creierele

altminteri mai neted-lucii decât gheața unui patinoar

olimpic înainte de competiție.

Nu de azi-de ieri, stricătorii de limbă (sintagma

este deja consacrată) se aleg, în special, din rândurile

politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat,

s-a consemnat. Lor li se adaugă, ceva mai recent, unii

dintre făcătorii de reclame și unii dintre traducătorii de

filme. Las deoparte aspectele discutate și răsdiscutate

(invazia turbată de anglicisme, greșelile frecvente de

tipul „care” în loc de „pe care”, „locație” – folosit

impropriu și abuziv sau deja celebrele „succesuri” și

„almanahe”, sensurile corupte ale lui „a aplica” și

„determinat”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de

azi etc.). Las la o parte și cultul – că deja, vai, nouă!,

putem vorbi despre un cult - al licențiozității (cotidiene

și literare) și sindromul Tourette despre care vorbea, cu

mare dreptate, într-un articol din „Contemporanul”,

Magda Ursache, înțepând cu vârful condeiului avalanșa

de înjurături din stradă, filme, literatură...

Mă întorc la reclame, gândindu-mă la ce impact

au – dacă nu altfel, măcar prin repetitivitate – și cât de

ușor pot impune auzului public forme incorecte,

anglicisme, barbarisme, cât de ușor și de eficient

perpetuează instrumentele de schingiuire a limbii. Să

vedem: câți citesc (au citit) articolul din „Dilema

Veche” în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția

asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”,

impusă de jurnaliști, un hibrid prețios la care s-a ajuns

„prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și

câți sunt cei care, pironiți în fața televizoarelor/

calculatoarelor, de zeci de ori pe zi, din sfert în sfert de

oră, într-o reclamă la crema adezivă Corega, o aud pe

protagonista reclamei spunând „într-un final, la nunta

fiicei mele, m-am hotărât...”? „Dilema Veche”, dacă nu

mă înșel, o citesc cei care, oricum, sunt prieteni cu

limba maternă. Ceilalți, cei mai mulți, vor fi

„victimele” jurnaliștilor și făcătorilor de reclame. Din

păcate, nu vocea Rodicăi Zafiu (profesor universitar

dr.) se face auzită și ascultată, ci vocea soacrei mici din

reclamă, soacră fericită că a găsit soluția lipirii

protezei de gingie și poate să fie din nou „ea însăși”.

Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri

cu nuanțe subtile, distincte odinioară (în final și într-un

târziu), s-au redus, prin stăruința jurnaliștilor și a

publicității, la una singură, seacă, inexpresivă.

Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări

incorecte, se pervertesc, în ultima vreme, contaminate

cu sensuri din engleză, cuvinte care, în limba română,

aveau înțelesuri clare, chiar „specializate”, unele

identice, în primul lor sens, celor din limba lui

Thatcher, altele diferite. De pildă „epic” sau

„dramatic”. Nu știu dacă asta se întâmplă din pricina

snobismului ori a ignoranței fudule a celor care

concep/interpretează reclamele sau traduc replicile din

filme. Dau doar câteva dintre numeroasele posibile

exemple: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a

căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru


6

sute de produse Fashion Days”, „Marți prinde o seară

epică la Procinema”, Van Damme „[...] va face

șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în

trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de

aur), „... micul lui dejun s-a schimbat pentru totdeauna

pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval

Muller). Dacă „poveste epică” în limba română are iz de

pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens

al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de

„grandios”), dacă „seară epică” și „incursiune epică”

sunt, la limită, acceptabile, „reducerile epice”, „șpagatul

epic” și „omleta epică” intră în zona barbarismelor.

Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la

film documentar), „crema X vă va schimba dramatic

înfățișarea” (reclamă mai veche, la o cremă de față).

Sigur că nici un vorbitor/receptor de limbă română

sănătoasă și curată nu va cumpăra o cremă menită să-i

schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar dacă respectivul ar

ști că, în engleză, „dramatic” poate să însemne și

„impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.

Tot de la „specialiștii” în traduceri/subtitrări

cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a

plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată,

netemătoare, adică exact antonimul, întrucât netemută

ar fi persoana de care nimeni nu se teme), „Am început

să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier,

personajul din film crea viori).

Alt barbarism care s-a răspândit deja, via reclame

și nu numai: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face

suportă multe (sau să zic „este andurant la maxim”?) –

poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la

figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul,

poți face în pantaloni (de frică), poți face

curat/curățenie, poți face gălăgie, poți face minuni, poți

face mătănii... Dar poți face, oare, chiar orice??! Cum să

faci o aroganță? Dicționarul spune: „AROGÁNȚĂ s. f.

Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie

disprețuitoare; înfumurare, impertinență. – Din fr.

arrogance, lat. arrogantia.” Să substituim și să vedem

ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”,

„am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”, „am

făcut o înfumurare”. Mmdaaa, modernizarea nocivă a

limbii române! Sau te pui cu mass-media?! Da, dacă în

loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus

„a comite o aroganță” poate am fi putut negocia, dând

aroganței un nou înțeles, acela de „infracțiune”. Căci,

într-adevăr, inițiatorii (dar și utilizatorii) unor astfel de

bazaconii lexicale sunt un fel de infractori, de torționari

ai sensurilor firești ale cuvintelor în spațiul privat al

limbii române.

Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne

direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu

Paraschivescu spunea într-un interviu (redau cu oarecare

aproximație ideea) că există o legătură între cum

gândește și cum vorbește cineva. Este valabil și pentru

„stricătorii de limbă”. Dacă limba pe care ei o vorbesc

este cum este, atunci gândirea lor este un talmeș-balmeș.

Necazul vine însă din faptul că indivizii ăștia au tupeu,

au acces la „microfon”, au „priză”, au mare audiență și,

deci, capacitatea (ei ar spune capabilitatea) de a-i strica

și pe alții... în vorbire și gândire.

De aceea este momentul să revin la Magda

Ursache și la ce spune domnia-sa în „Limba română, o

necunoscută”: „Mă tot gândesc acum la SSLR –

Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei

nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea

limbii.” Ar fi, negreșit, nevoie de un asemenea

Serviciu, și pentru nepăsători, dar și pentru cei care și-

au făcut din alterarea limbii o îndeletnicire.

REGULAMENT

FESTIVALUL – CONCURS NAŢIONAL DE

CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

„PRIMĂVARA ALBASTRĂ”

Seria a II-a - Ediţia a XIV-a 17 - 19 Mai 2017

oraş Pucioasa - Judeţul Dâmboviţa

Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept

scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei

literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de

ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii

scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a

exprimării literare, marcată de o relevantă valoare

estetică şi ideatică.

Condiţii de participare: - tinere talente literare cu vârstele intre de 14-35 ani

- să nu fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau a altor

forme asociative scriitoriceşti

Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:

Poezie - (5 lucrări)

Proză - (3 lucrări a 3 pagini)

Teatru scurt - (2 piese de un act)

Jurnalism - (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)

Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4

pagini)

Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data

poştei, cu precizarea „pentru concurs” - pe următoarea

adresă:

[email protected]

sau

LUMINŢA GOGIOIU

Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str.

Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa. Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor

fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele

concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.

mailto:[email protected]


7

Poveşti de călătorie

Doina CERNICA

Cu apa curgând în lumină

Când prima fântână din Tivoli a ajuns în fața

ochilor mei, arteziana făcea parte de mult din cel mai

durabil peisaj, acela gravat cu diamantul copilăriei

fericite. Sirenele din Câmpulungul Bucovinei existau cu

peste jumătate de secol înainte de venirea mea pe lume,

sosite de la Viena după ce prințul Rudolf de Habsburg,

fiul împăratului Franz Josef, asistase la sfințirea locului

în care avea să se înalțe una din frumoasele biserici ale

așezării. Amănuntul aveam să-l aflu mai târziu, prea

târziu ca să-mi zdruncine convingerea că apa care țâșnea

din gura plăsmuirilor pe care prințesele acvatice le

țineau în brațe urca dintr-un afund de mare și că

înălțarea excepțională la suprafață, atât de deosebite cu

dublele lor cozi, era legată de mezina, de Micuța Sirenă

a lui Andersen, pe care o implorau să renunțe la iubirea

pentru un pământean și să se reîntoarcă în împărăția

apelor. Superbă, dar mai puțin misterioasă, această

primă fântână din Tivoli strălucea pe cartonul puternic

colorat al unei ilustrate pe care mi-o trimisese un

adolescent, ca și mine atunci, dar nu din Roma, ci de

undeva din sudul Italiei. Faptul că și următoarele

înfățișau alte arteziene din Tivoli, m-a pus pe gânduri:

nu mai întâlnisem pe cineva atât de îndrăgostit de

fântâni create nu ca să ne astâmpere setea, ci ca să ne

încânte privirea. Avea să mi se întâmple peste ani, la

vernisajul unei expoziții Dany Madlen și Gheorghe

Zărnescu, la Teatrul Național din București, când

cumnatul meu mi l-a prezentat pe sculptorul Constantin

Lucaci, al cărui bursier Herder fusese la Viena. Cred că

ar merita ca tinerii din liceele și facultățile de artă să-și

propună călătorii nu doar pe trasee desenate de muzee,

ci și de minunatele sale fântâni cinetice!

Distanța de la Roma la Tivoli este relativ mică,

însă s-a dovedit îndeajuns pentru ca să-mi depăn mie

însămi amintirile cu fântâni sub cupola lor de cristal, iar

pentru Niadi și Valentina Veselovschi Bușilă - al cărei

dicționar explicativ pentru vizitatorul de muzeu face

parte, de la apariție, din bagajul meu restrâns de

cititoare care călătorește ca să vadă -, să-și evoce,

fiecare în felul său, secolul XVI la Tivoli. Niadi pentru

un subiect care o atrage, arta grădinii din perspectivă

culturală, iar Valentina Veselovschi Bușilă pentru

personalitatea cardinalului Ippolito dÉste, fiul

faimoasei Lucreția Borgia, și pentru ce i-a arătat nou

Villa dÉste la fiecare din nu puținele vizite pe care le-a

făcut aici. De fapt, faimoasă este întreaga familie dÉste

cu o lungă istorie care ar începe chiar cu Hercule,

convingere care pulsează și în sanctuarul său, Santuario

di Ercole Vincitore, recent restaurat, și în podoabele

vilei. Și care consună cu aceea a așezării, ce se

consideră mai veche decât Roma și care, în ipostaza de

comună a provinciei romane, pe blazonul dominat de o

acvilă încoronată a așezat aprecierea lui Virgiliu din

,,Eneida”, ,,Tibur superbum” sau, în traducerea lui

George Coșbuc: ,,Cinci înstărite cetăți cu năimite

ciocane lucrează/Arme din nou: bogata Atina și Tibur

cel mândru, /Ardea, Crústuminúm și-Atemna cea

groaznică-n turnuri”, din ediția îngrijită de universitara

Stella Petecel (Editura Univers, București, 1980), pentru

care fosta profesoară de limbi clasice a lui Niadi

precizase în subsolul paginii, ,,Tibur (azi Tivoli), pe râul

Anio”.

Orașul - ,,orășelul” spun ghidurile, dar cum

Câmpulungul meu, cu un sfert din populația lui Tivoli

(dar și cu o suprafață de peste două ori mai mare), a fost

prefectură și reședință de județ, iar acum este municipiu,

nu pot să văd Tivoli, chiar venind de la Roma, decât ca

un oraș -, cu străzile pline de turiști și localnici

deopotrivă, are nu numai respirația relaxată și încântată

a verii, a vacanței, ci și a sărbătorilor între care se află:

ieri a fost cinstit patronul așezării, Sf. Laurențiu, peste

două zile vor începe manifestările pentru Adormirea

Maicii Domnului, cu mult așteptata procesiune din Piața

Trento, în care ne aflăm și noi, între Villa dÉste și

Biserica Santa Maria Maggiore, ridicată, în forma


8

inițială, în secolul V pe ruinele unei locuințe romane. În

partea de apus, Villa este străjuită de o altă biserică, San

Pietro, și aceasta veche, datând din secolul XII, iar Villa

însăși a fost edificată prin înglobarea unei mănăstiri

benedictine. Accelerarea săpăturilor din zonă, în fostele

clădiri ale Imperiului Roman, în special în spațiul

celebrei reședințe a Împăratului Hadrian, în căutarea

unor statui antice care să decoreze grădinile și palatul

cardinalului Ippolito și expropierea, tot în folosul vilei

sale, a așa numitei Valle Gaudente, cu distrugerea

grădinilor ei, întregesc imaginea unei lumi, lumea

noastră, în care ieri, ca și azi, fundațiile noilor edificii

lăstăresc în cimitirile altor construcții omenești și pe

care nu o dată chiar acestea le-au doborât și le-au

îngropat. O lume care se sprijină în toate sensurile pe

distrugeri și care poartă în structură ceea ce a considerat

că merită să preia sau ceea ce s-a insinuat fără știința,

fără voința ei.

Cel care va fi solicitat după moartea lui

Michelangelo ca arhitect-șef al Bazilicii San Pietro din

Cetatea Vaticanului, Pirro Ligorio, deja pictor și arhitect

cunoscut în momentul în care cardinalul Ippolito dÉste,

ajuns guvernator la Tivoli, i-a cerut să-i creeze o

reședință cu o grădină care să-i înmărmurească de

uimire oaspeții de seamă, nu bănuia că aceasta îi va

încununa biografia cu o capodoperă și că va scrie cu ea

o pagină în istoria arhitecturii italiene renascentiste și în

cea a designului peisagistic european. Dar de valoarea

sa a fost cu siguranță conștient, fiind nu numai un om cu

talent și școală, ci și cu solidă cultură. Pentru o

cuprindere de ansamblu, specialiștii recomandă situarea

vizitatorului în partea opusă clădirii edificate pe o

creastă a terenului, pentru ca privirea să urce grădinile

din terasă în terasă până la intrare, ferestre, etaj cu etaj,

la linia acoperișului și a orizontului. De la drumul de

acces pe care vin perpendicular cele care delimitează

grădinile, fie că e vorba de imaginile aeriene care o

prezintă de sus, fie de litografiile vechi care o

reconstituie, întregul tablou al vilei vorbește de apelul

la geometrie. Numai că noi am străbătut-o invers,

pornind de la palat, iar caroiajul aleilor a rămas doar o

informație în memorie de cum ne-am început colindul

de la o fântână la alta, când indecise cărei chemări să-i

răspundem, când aproape grăbind pasul cu sentimentul

că, înainte de toate, acolo eram așteptate.

Farmecul fântânii cu sirene din Câmpulungul

copilăriei și adolescenței mele era intensificat de copacii

care o înconjurau și o protejau în parcul de-acum

umbros și bătrân. Aveau aceeași vârstă și fuseseră aduși

tot din Viena, din pepinierele imperiale, ca să marcheze

dezvoltarea orașului și să celebreze printr-o grădină

publică, o zonă de frumusețe verde gândită și creată de

om într-un spațiu al splendorilor naturale vegheate de

Rarău și de Pietrele Doamnei, semicentenarul domniei

lui Franz Josef și al Ducatului Bucovinei. Arborii ei

necunoscuți, exotici pentru meleagurile noastre,

decorativi, mă umpleau de încântare, însă niciunul nu se

compara cu măreția blândă, cu somptuozitatea plină de

bunătate a castanilor, ale căror flori de culoarea

fildeșului, care se aprindeau și luminau ca niște

candelabre vegetale în luna mai, îmi evocau nu atât

sălile de bal ale Vienei, cât palatul prințului pământean

la care visează micuța zână a mării din transpunerea în

limba română a lui Al. Philippide și I. Cassian-

Mătăsaru, palat cu ,,statui care parcă erau vii” și care

avea în mijlocul sălii celei mai mari o ,,fântână

țâșnitoare”: ,,apa ajungea până sus la cupola de sticlă a

tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și

plantele care creșteau în havuz”.

Primii pași prin Villa dÉste, luând-o pe culoar

la stânga, ne-au dus într-o grădină interioară, mărginită

într-o parte de zidul Bisericii Santa Maria Maggiore, cu

cea dintâi dintre fântâni, împodobită de o nișă în care o

nimfă marină, sau poate Venus, de vreme ce fântâna îi

poartă numele, doarme apărată de acvile, sub o arcadă

de ramuri încărcate de mere, ca și acvilele, un simbol al

familiei dÉste, aluzie la Hercule și la cea mai grea

dintre isprăvile sale: aducerea celor trei mere de aur din

Grădina Hesperidelor. Legenda vrea ca merele să se fi

întors în grădina Hesperidelor sub paza balaurului fără


9

somn, cum îl numește un vers de Ovidiu, vers schimbat

de cardinal, astfel încât să spună că nu mai sunt păzite

de făptura insomniacă, afându-se de-acum în grija

acvilelor familiei dÉste. Studii, cărți întregi au fost

dedicate frescelor și podoabelor palatului. Recunosc

însă că nu am fost atât de absorbită de poveștile lor ca

doamna Valentina și ca Niadi, cuprinsă de un soi de

febrilitate la gândul apropiatei întâlniri cu fântânile.

Apartamentul cardinalului, sala de Arte și Meserii, a lui

Noe, a lui Moise, sălile tiburtine, cu istorii ale ținutului,

ale orașului Tivoli, cu povestea râului său, Anio, până

și Salonul Fântânii, pictat nu numai cu scene din viața

zeilor, ci și cu racursiuri ale câtorva fântâni care există

aievea, dincolo de pereții lui, au plutit ca norii pe cer,

într-o zi de vară petrecută în lene și închipuiri în aroma

ierburilor și florilor de la marginea pădurii. Cadrul

realizat tot aici de Girolamo Muziano cu vila și

grădinile trebuia să sugereze oaspeților cardinalului cum

vor arăta la sfârșitul lucrărilor de amenajare. În fața

acestei fresce, simbol al orașului Tivoli bogat în ape,

este reprezentată de asemenea o fântână cu două

cariatide într-o parte și în cealaltă. Apoi, sălile lui

Hercule, Nobilimii, Gloriei, Vânătorii.

În sfârșit –

grădina! Fântânile!

Statui antice,

arbori, arbuști!

Sunt și flori, cale,

nuferi, dar arborii-

arbori (precum

platanii carevenind

din timpul vieții

cardinalului au

trecut de 450 de

ani), arborii și

arbuștii joacă rolul

principal în lumea

vegetalului. Cu

verdele lor, cu

albul statuilor și

transparențele cu irizări de curcubeie ale apei, grădina,

grădinile, de fapt grădina cu grădini de la Villa dÉste

reușește să fie atât de sobră în fantastica sa desfășurare,

ceea ce-i intensifică deopotrivă splendoarea și

originalitatea. Splendoare și originalitate care rezidă

desigur și în număr - sute de fântâni, cascade, jeturi de

apă pe doar patru hectare și jumătate de teren, și în

sonoritate, în muzicalitate: Rilke o numea ,,grădina

cântătoare”. Este, desigur, la vârful cel mai de sus al

acestui perpetuu concert al naturii celebra Fântână cu

Orgă proiectată și construită de francezul Claude

Venard, prin tuburile căreia curenții de aer și apa fac să

se audă armonios însăși melodia naturii. Dar nu e numai

această fântână, clocotul, foșnetul, clipocitul, murmurul,

țârâitul, sususurul izvoarelor subterane, al fiecărei

frunze, al fiecărui strop de apă, al oricărei mișcări de

ram, al celei mai ușoare bătăi de aripă – pasăre, fluture,

pește, făptură zburătoare plăsmuită în marmură -,

amplificate prin mulțime și vecinătăți intră în auzul

nostru, nu printr-o încordare a acestuia, mai curând

printr-un soi trezire, de conștientizare acută a

universului sonor în care ne-a fost dat să ne naștem și de

care nu am ajuns să ne bucurăm deplin, doar din când în

când, în trecere, fragmentar, până la popasul în această

grădină.

Chiar să vreau – dar de ce aș vrea? – să renunț

la această mare, curată și emoționantă, vitală, pentru

mine, reîntoarcere la cărți prin călătorie, nu aș mai putea

după o viață de lecturi. Dacă fântâna din grădina publică

a Câmpulungului mă reîntâlnește și acum cu povestea

lui Andersen, fântânile de aici îmi redeschid cărți ținând

de antichitatea greacă și latină. Fântâna cu Orgă este

încadrată de cântăreții-vrăjitori ai vechimii, Apollo și

Orfeu, Cele O sută de Fântâni ilustrau ,,Metamorfozele”

lui Ovidiu, Fântâna Romei ni-i aduce în față pe

Romulus și Remus alăptați de Lupoaică, cele ale

Proserpinei, Dianei, Neptun, Hercule reconstruiesc

scene din mituri și legende care îi au protagoniști. Dar

basmul nu lipsește nicăieri pentru cine îl iubește. La

Tivoli ne visează și ne pândește tensionat venirea cu

toate gâturile și capetele prelungi întinse în Fântâna

Balaurilor. Pe lângă admirația, plăcerea, încântarea

pentru fantezia și frumusețea sculpturii, arhitecturii,

pentru inspirata situare în relieful terasat al grădinii, în

care și scările alcătuiesc un spectacol, țâșnește atât de

vie și recunoașterea paginii citite. Până și Fântâna

Ovalului, simbol al orașului Tivoli, în fața căreia și noi

respectăm ritualul fotografiei, este dominată de Pegas.

Ne odihnim, mai exact așteptăm să ni se astâmpere

bătaia inimii fermecate în Rotonda cu Chiparoșii

multicentenari. Mireasma rășinilor, de la dulceața de

miere a unora până la gustul amărui al altora, ne găsește

și ne învăluie pătrunzător, până simțim nemăsurata

bucurie a cardinalului Ippolito dÉste: niciodată oaspeții

nu-i vor uita grădinile grădinii. Niciodată nu vom mai

putea privi o fântână cu apa curgând în lumină, fără să

auzim cum cu pași ușori vin și se așază lângă ea și lângă

noi, să o vedem, să fim împreună, Fântânile de la Tivoli.


10

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT jurnal de călătorie artistică în Canada

Episodul 16

Sâmbătă, 28 iunie 2003, Montreal

Răsfoiesc din când în când jurnalul pe care atât de

târziu reușesc să-l trec în calculator de pe caietul în care

mi-am notat, zi de zi, tot ce s-a întâmplat și merită

consemnat în turneul meu canadian, încât constat că,

furat de evenimente și împrejurări, deseori am uitat să

transcriu și câte o secvență din recitalul propriu-zis,

adică acela care a făcut obiectul turneului purtat de unul

singur, de la Pacific la Atlantic, într-o țară cât un

continent, pe care pășeam – de unul singur, spun –

pentru prima dată. N-aș vrea să ajung la sfârșitul

notațiilor și să nu împlinesc și acest traseu scriitoricesc,

însemnând un scenariu din basmele mele în versuri

apărute în trei cărți. Primele mele trei cărți.

Desigur că cei mai mulți dintre cei care citesc

acum jurnalul sunt adulți. Pe ei îi invit, așa cum am

făcut-o și cu părinții sau bunicii copiilor din Canada,

aflați în sală, să se reîntoarcă, măcar pentru o oră, în

lumea fără margini a basmului, pe tărâmul magic al

Vârstei de Aur care rămâne copilăria. Au numai de

câștigat. Unii și-ar dori să rămână la vârsta inocenței,

dar să aibă experiența maturului. Nu știu dacă nu e mai

bună inocența în sine, uitarea realității destabilizatoare.

Este, poate, un subiect de continuă meditație pentru

adult.

Să nu vă surprindă, așadar, că din încercarea de a

echilibra cele două planuri, cel al spectacolului și al

evenimentelor din cotidian, voi adăuga chiar și câte

două secvențe de recital pe parcursul unui episod, ca să

readuc echilibrul necesar. O scoatem noi la capăt!

Așadar, iată continuarea recitalului. Este una

dintre secvențele vesele care prindeau întotdeauna bine

la public, prin mesajul din final bine receptat, chiar și de

către copii, și prin ritmul alert al întâmplărilor:

Scenariu 7

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din

valiză un purceluş, apoi rosteşte povestea următoare:

În lumea asta multe-s de mirare.

O astfel de poveste vreau să spun.

Un purceluş ce se-odihnea la soare

Cel mai frumos se crede şi mai bun.

Văzând că-i alb, precum e ghiocelul,

Gândindu-se apoi că e isteţ

Şi prea curat crezându-se purcelul,

A hotărât să plece din coteţ.

Cum să mănânce-n rând cu nespălaţii ?

Mai bine să se ducă printre oi.

Acolo, cu berbecii lui, fârtaţii,

Va sta la umbră, printre ierburi moi.

Zis şi făcut. Sus, unde-i stâna pusă,

Ajunge purceluşul obosit.

E fericirea între oi nespusă.

Cum l-au văzut, îndată l-au primit.

Mai bine de atâta nu se poate.

Avea purcelul brânză, lapte, zer.

Gusta cu poftă din mâncăruri toate,

Dar apăru un lup cu dinţi de fier.

Cum a văzut purcelul, n-a mai stat

S-aleagă lupul alte bunătăţi.

Era rotund, doar bun pentru mâncat

Purcelul, printre alte vietăţi.

Prietenul acuma se cunoaşte.

Când se repede lupul spre purcel,

Turma de oi ce liniştită paşte

A şi fugit. E lupul doar cu el.


11

S-a apărat godacul cât mai bine,

A dat cu râtul, să nu-l nimerească,

Scăpând de lup ce-n colţi nu-l poate ţine.

A stat apoi purcelul să gândească :

Atâtea oi. Curaj nu se găseşte.

M-au părăsit şi s-au ascuns de zor.

Între ai mei, n-aş fi rămas, fireşte

Singur şi mic şi fără ajutor.

Cât a putut, în fugă a pornit

Şi în coteţ s-a-ntors, cu mare greu.

*

Mai bine în noroaie tăvălit,

Dar să rămâi printre ai tăi, mereu.

M-am sculat la ora obișnuită și am intrat primul

în baie. La ieșire m-a întâmpinat domnul Bota, care m-a

întrebat de ce nu i-am cerut un prosop. I-am răspuns că

mi-a dat unul, dar acum nu mă spălasem decât pe dinți.

N-a zis nimic. Și acum cred că a avut convingerea că mă

folosesc de prosoapele lui personale. După zece minute,

fără ocolișuri, mi-a comunicat că nu mă mai poate ține

decât până mâine, deoarece pleacă din localitate.

A fost un șoc pentru mine. Cred că ceva

asemănător nu mi s-a mai întâmplat într-o viață

întreagă. Chiar pe moment, deși am înclinația de a lua

drept bune cuvintele oamenilor, mi s-a părut o explicație

cusută cu ață albă și am reușit să formulez o singură

întrebare, de fapt două: „s-a întâmplat ceva, v-am

supărat cu ceva?” „O, nu!” a fost răspunsul și discuția

s-a încheiat.

Mi-am făcut bagajul pentru spectacol într-o stare

imposibilă, cu o mulțime de întrebări și necunoscute. Ce

voi face, unde mă voi duce? Voi rămâne pe stradă,

într-un oraș în care nu cunoșteam decât două persoane și

pe acelea nu le puteam considera printre prietenii mei.

Domnul Bota primea telefon după telefon pentru

spectacolul folcloric. Am lăsat lucrurile să curgă în voia

sorții, simțind că nu am nicio putere să modific lucrurile

înșiruite într-o ordine prestabilită. Am plecat pe la ora

10,45. Ne-am oprit să ducem niște afișe pentru

spectacolul clujenilor la biserica Sfânta Treime, iar la o

intersecție ne aștepta Angela, o profesoară de muzică

din Chișinău, cum aveam să aflu, care mergea și ea la

Val David. Circulația era anevoioasă, așa că am ajuns

abia pe la ora 12,30, deși traseul nu era lung. Într-o

poiană marcată cu inscripția „Câmpul românesc” erau

mese și bănci. Nu veniseră încă decât vreo opt oameni.

Familia dr. Țăranu, George și fiul său, taxau cu câte 5

dolari fiecare mașină care parca și scriau pe o listă ce își

alege fiecare dintre cele patru oferte: mici, cârnați, bere

sau suc. M-au întrebat și pe mine ce vreau și le-am spus

că nu mănânc nimic înainte de spectacol, deși adevărul

era altul. Am întâlnit câteva figuri, cu unele dintre ele

legându-se fire comune. Profesoara Cristina (n-am

reținut numele de familie) avusese catedră de engleză la

Liceul brașovean Șaguna și mi-a spus că și George Paul

Meiu era la Montreal. De George auzisem din presa

brașoveană că era un tânăr elev de liceu cu înzestrări

excepționale în domeniul cercetărilor legate de tradițiile

românești. Soțul profesoarei era canadian, avea pretenția

că înțelege românește, dar nu putea vorbi. A apărut și

George Rusu, care se mira că venise lume puțină și

încerca să explice situația dând vina pe o biserică ce

programase tocmai atunci un parastas.

Nu aveam nici scară dublă, nici cuier, nici

umbrelă cu picior lung, adică principalele mele obiecte

de recuzită. Ionel Țăranu s-a oferit să mă ajute cu

ilustrația, dar nu avea timp să răsufle printre solicitările

de mici și cartofi prăjiți. Abia pe la ora 14,30 am reușit

să-i arăt textul pentru ilustrație, în timp ce George Rusu

mă trăgea la o masă îndepărtată, ca să-mi facă

cunoștință cu nu știu ce pictor. Figuri acre, distante în

jur. Se întâmplă două lucruri când ți se prezintă cineva

pe care nu-l cunoști. Încerci să te apropii, să încropești

un dialog sau rămâi indiferent, lăsându-l pe celălalt,

tocmai necunoscutul, să facă primii pași. Mă aflam în

zona celor care adoptau în mod vizibil a doua variantă.

I-am invitat pe cei care erau în jur la spectacolul meu,

care urma să înceapă în curând. Au promis că vor veni,

adică se vor apropia de scenă, dar bineînțeles că n-au

făcut-o. Fusese un răspuns de conveniență. Erau mai

importanți micii și berea comandate.

Am repetat cu domnul Țăranu, pe muțește, în

spatele scenei. Din fericire, avea o minte antrenată și s-a

prins repede. Mi-a dat impresia că nu vor fi probleme.

S-a anunțat că va începe spectacolul, dar lumea,

cantonată prin tot felul de colțuri ale poienii, se lăsa

greu. Am început cu semnalul sonor, ca să se vadă că e

gata. Au venit o parte dintre ei, în timp ce alții nu s-au


12

sinchisit. În definitiv, veniseră ca să mănânce și să bea,

o activitate care nu se asocia cum trebuie, în aer liber,

cu ascultarea unui text rostit de un necunoscut, cum

eram pentru ei.

Am început. Erau vreo 15 oameni, dintre care o

fetiță de vreo 2 ani și alta de clasa I. Scena era extrem

de mică în înălțime și asta îmi crea senzația că trebuie să

aplec mereu capul. Oamenii își apropiaseră mesele și

băncuțele până când le-au lipit între ele. În ciuda

spațiului deschis și a oamenilor împrăștiați, mi s-a părut

că merge bine, dar cu un efort în plus din partea mea, o

forțare, ca să fiu auzit și de cei aflați la o distanță mai

mare de scenă. Fetița de clasa I era extrem de prezentă

în joc. Ea răspundea, uneori ajutată de mamă, și

completa cu comentarii care mă determinau să adaug și

eu unele răspunsuri sau îndemnuri. Numai pentru ea și

ar fi meritat să joc. M-am descurcat, adăugând noi fațete

spectacolului și înțelegând, pentru a câta oară, ce rol

dinamizator poate juca improvizația. Am văzut câteva

figuri deschise, concentrate și plăcut surprinse de ce

vedeau și auzeau și mi-au transmis starea potrivită unui

spectacol închegat, în ciuda lipsurilor mele din recuzită

și a spațiului impropriu pentru recitaluri actoricești. Am

avut inspirația să folosesc, în loc de umbrelă, coperta

volumul I de basme, ca apărătoare de ploaie deasupra

capului, ceea ce a adăugat o notă de șăgălnicie și firesc.

Aplauze serioase. În timp ce mă dezbrăcam în spate,

bătrânul Țăranu mi-a mulțumit la microfon, precizând

că abia acum înțelege de ce Brâncuși spunea că acela

care nu știe să rămână copil merge spre distrugere.

Pomenea și de un cec pe care urma să mi-l dea, ca să nu

mai pună oamenii să plătească. Asta am intuit că e o

„figură actoricească” care dădea bine în fața oamenilor,

făcea pe generosul, dar nu se va materializa niciodată.

Uitase sau ignora vorba românului: „ce-i în mână, nu-i

minciună”.

M-a oprit unul dintre spectatori, producătorul (așa

s-a intitulat) Michael Buruiană, să-mi spună că are

diferite proiecte prin țară, i-a plăcut ce fac și se gândește

la realizarea unor colaborări viitoare. Domnul Bota, mai

târziu, avea să-mi spună că e un potlogar care a și fost

arestat pentru hoție. O lume pestriță și cu multe

necunoscute. Cea mai sensibilă și plăcută remarcă din

public a venit din partea unei franțuzoaice însoțită de

pictorița Pașca, care se întorsese de la o expoziție

vernisată la București. Din ceea ce a înțeles prin

traducerea instantanee făcută de însoțitoare,

franțuzoaica a considerat că spectacolul este fenomenal

și a ținut să mă invite la un Festival în Canada. Nu se

putea juca, însă, în românește, iar traducerea era mai

mult decât dificilă. Ți-ar fi trebuit un colaborator

înzestrat cu calități poetice, ca să știe să pună accentele

unde trebuie și să nu strice ritmul. Chestiune pe care o

puteam încerca, ca idee de viitor, dar nu prea

întrezăream rezultate posibile.

Domnul Bota s-a dus la pescuit în apropiere. Am

rămas o vreme singur. Nu pentru mult timp. S-a întors

cu Angela și, în drum spre casă, ne-am oprit să

cumpărăm ceva de mâncare. De la Metro am luat pui

prăjit, roșii, pâine, cartofi prăjiți. Ne-am oprit pe

marginea unei ape, am mâncat și am povestit cu Angela,

care absolvise muzica, specialitatea țambal, la Chișinău.

Nu avea cum să-și procure instrument și fusese nevoită

să se reprofileze. Era funcționară. Participase, ca

studentă, la acțiunea podurilor de flori și la

manifestațiile studențești de la Iași. Acum nu mai credea

că Moldova se va mai îndepărta vreodată de Moscova.

Părinții ei, îmi povestea Angela, profesori de limba

moldovenească, cum i se spunea oficial, au avut cel mai

frumos moment din viața lor când, schimbându-se

legea, au devenit profesori de limba română și cel mai

trist, când au ajuns din nou la vechea denumire.

Ne-am despărțit sperând că poate îmi va scrie. Îi

plăcuse spectacolul. Spunea că a fost pe gustul ei.

Mâine, cu valizele făcute, ca să mă pot apoi muta,

voi merge pentru spectacol la biserica Sfântul Nicolae.

Mă opresc aici, parcă încercând să amân

momentul mai dificil care va urma, momentul

necunoscutului într-un oraș necunoscut, notând secvența

următoare a recitalului meu. Ca un făcut, este cea mai

tristă parte a spectacolului. O rosteam așezat în

genunchi, cu o lumânare aprinsă în mână și îngânând,

din când în când, cu buzele strânse, lăsând doar un

murmur să rămână, încrâncenat, în mine, o doină de

jale:

Secvența 8

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din

valiză o lumânare şi un chibrit, le aprinde fără grabă, ca

într-un ritual, apoi rosteşte povestea următoare:

O întâmplare simplă s-a produs:

O gâză, pe un drum în calea mea

A fost strivită. Viaţa i-a apus,

Dar cine-şi va mai aminti de ea?

Oare chiar tot ce-n lumea asta moare,


13

Fie că-i gâză, iarbă, floare, pom,

Dispare-n urma noastră în uitare,

Deşi au suflet toate, ca un om?

Eu zic că uneori, cel ce-a murit

Şi i-ai aflat suspinul lung şi greu,

E mult mai demn să fie pomenit

Şi să rămână-n suflete mereu.

Tu, gâză ce-ai murit, biata de tine!

Tu care-ntotdeauna simplu mori,

Faci ca să plângă inima în mine,

Căci ai murit fără alai şi flori.

Ce mult aş da ca ţie să-ţi pot spune

Că s-a pierdut ceva din lumea-ntreagă

Şi că din gândurile mele bune,

Ceva de tine necurmat se leagă.

Eu tot mai cred că s-ar putea odată

Să fac ca lacrimile mele toate

Ce se pornesc din inimă curată,

Pe tine să te-ntoarcă de la moarte.

Cine pe tine te va pomeni?

Cine va şti că ai trecut pe drum?

Te va striga, când tu nu vei mai fi

Şi va privi spre iarba ca de fum?

Se-ntunecă privirea şi gândesc

Că amintirea mi-a luat cuvântul.

Stau singur şi în iarbă te privesc.

Ţi-au risipit făptura şi avântul.

Nu vei mai spune tu, la toţi ai tăi,

Cât e de mare lumea şi frumoasă.

Tu n-ai ştiut că sunt şi oameni răi.

Ei te-au oprit să te întorci acasă.

Te-au părăsit în drum, făptură mică.

E mai săracă lumea fără tine.

Şi eu sunt singur şi mi-e tare frică.

Nu mai pleca. Rămâi aici, cu mine!

(Va urma)

ALEGERE

Doar între florile mele

Mă simt regina viselor

Ș-a nopții

Nu mă tulbură nici

Slujbele de la biserica din colț

Urlate la boxe

Ca la nunți

Nici sirenele de tot felul

Care parcă se întrec

Nici claxoanele șoferilor

Care vor să ne amintească

Același lucru

Că suntem oricând cu un picior

Dincolo

Aleg ziua aceasta

Ca și cum am câștiga împreună

Cel mai grozav concurs

Și ne privim una pe cealaltă

Cu atâta bucurie

Încât Universul întreg

Se simte mai bine

Și nu mai aleargă ca bezmeticul

Către punctul de pornire

8 martie 2017

VORBIȚI CU MINE

Vă plimbați prin casă

Și prin curte

Mă priveați parcă în treacăt

Și pe mine

Cea care așteptam să-mi spuneți

Ceva

Orice

Despre întâlnirea voastră

De dincolo

Și cam ce faceți pe-acolo

Și pe cine ați mai văzut

Și dacă ați simțit pacea divină

În care fericirea curge-n șuvoi

Dintr-o dragoste eternă

Și atotcuprinzătoare

Care poate lua orice înfățișare

Fără ca noi să ne dăm seama

Nu vă aud

Lidia LAZU


14

Din poezia lumii

în traducerea lui Leo BUTNARU

Vitauts ĻŪDĒNS (1937-2010), Letonia

Pe când pregăteam pentru editare antologia

„Traduceri din secolele XX–XXI” (Iași, 2013), îmi

aminteam vag că, prin ani, tradusesem și din alți autori

din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin

maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să

găsesc munca (...deplină!) de românizare a poeziei

altora în junețile mele. Mă văzui nevoit să renunț și la

căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns, pe care

eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.

Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru,

necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai

multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și

trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire

nostalgică, dar și... inclementă, uneori îmi oferă și

surprize plăcute. Astfel că, într-un manuscris

(...bineînțeles, îngălbenit...) găsesc și două poeme ale lui

Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în

iunie 1973, pe când eram militar. Le-am românizat în

caractere de litere chirilice, cum eram nevoit să scriem

pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici,

inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în

primă schiță.

Apoi unele mențiuni de pe una din acele file:

tradus 18.06.1973, într-o noapte de gardă și chiar îl

pedepsisem nu mai țin minte din ce motiv pe unul dintre

subordonați, pe armeanul Movsesean, un sergent cam

năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila

celui de-al doilea poem, „Luntrea lunecă...”, menționam

(deja în alfabet românesc; scăpasem de serviciul

militar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an,

când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la

Riga.

***

Vitauts Ļūdēns s-a născut în localitatea Jelgava,

absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la

liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator,

după care își face studiile la Universitatea de Stat din

Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani,

practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția

revistei „Liesma” („Flacăra”), apoi în cea a

hebdomadarului „Literatūra un Māksla” („Literatură și

artă”). Cunoscut și ca scriitori pentru copii.

CÂNT DE

SLAVĂ PENTRU

CĂCIULIȚA

GREIERAȘULUI

Slavă ție, verde

căciuliță-n minuscule

carouri a greierașului!

Slavă pânzei tale

urzite din cele mai fine

sunete ale primei zile de

vară. Le-au tors albinele

și fluturii, în stative

alese le-au țesut

bondarii.

Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca

respirația răchitelor, încât căciulița nu apasă greu pe

frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se

pricinuiască oarece rănire oricât de mică. E fruntea

muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul,

s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli...

Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru

totul pură. Putem viețui în liniște doar când ea e

întrețesută cu glasul de greier.

Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El

apără de grindină ochii greierașului. Iar ochii

greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele

albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și

uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și

romanițelor cu care totdeauna începe cântul codrului și

al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate

microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și

radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în

munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.

Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a

greierașului! Mânuța purtătorului tău te va flutura pe

urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând polenul florilor

de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în

pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca

undeva... acolo... – nu se știe unde.

La geam, iarna va șopti povestea căciuliței

greierașului, în care-s învelite vioara și arcușul, tăinuite

în cel mai uriaș, cel mai adânc nămete.


15

***

Luntrea lunecă lin,

Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se

transformă în orizont și el.

În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,

Iar peste ei – al toamnei sânge rece.

Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone

zile gri

Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l

încălzim.

Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări,

căprioare.

Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a

încălzi.

Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din

Usma,

Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să

dea prin Dundaga,

Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și

vulpi.

Să cureți zăpada în Elgava, să curți nămeții

din Bauska

Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-

toată,

Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.

Adrian BOTEZ

NEDREPTĂŢIT

au venit la mine crinii – osândiţi

să le dau şi foc şi sânge – stors din stih

au venit la mine câinii zădărâţi

au venit toţi peştii din recif

şi popoarele de stele-au năvălit

crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit

din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi

şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi

tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor

de cer piscului i-am spus să-i fie dor

nu e duh să nu-i fi fost învăţător

şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor

...L-am pârât pe Crist la Inorog:

mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog...

MITOLOGIA AMURGULUI

îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme

orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme

mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri

stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri

stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi

nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L

vinzi...

din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă

pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă

Căţelul Pământului şi cu Inorogul

se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul

regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi

mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi

bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă

e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă...

unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită

din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?


16

Flavia ADAM

dependență

nu pot să scriu decât dacă

sufăr

de moartea aceasta sălcie

pe care unii-o numesc

dragoste

pădurea de zahăr

din ce în ce mai tineri:

dragostea noastră

o pădure de zahăr

ne întindem spre crengi

lingem otrava

cădem secerați

curaj iubite curaj

niciun dumnezeu nu va îndrăzni

să ne-arunce din rai

absență

fiecare zi o absență:

în fața bisericii se adună iar porumbeii

cerșetorii întind mâini înnegrite

aș prefera să fie-ale mele

iar tu să treci ca un străin oarecare

ținând o carte sub braț

în dreptul meu

să te oprești o secundă

să mă privești în ochi

să bâlbâi ceva despre un vag déjà vu

să pleci mai departe

poate așa

aș suferi mai puțin

și-aș învăța să trăiesc cu firimitura de pâine

scăpată din gurile trecătorilor

povești mincinoase

spusă de mine

orice poveste pare adevărată

nu pot să m-abțin

e ca și cum mi-ar trece un șobolan negru prin față

și nu aș face nimic să-l opresc

ca și cum aș mesteca o piatră oarecare

din râu

și nu mi s-ar rupe dinții

și măselele nu mi s-ar toci niciodată

o ceață-i viața mea

o pajiște unde nu crește iarba

o găleată cu apă de ploaie

când nu mai știu de câte seisme-i nevoie

să reasfaltez toate șoselele care duc

înspre noi

îngenunchere

iad de gheață îmi ești,

ninsoare la mijloc de august.

ah, dacă aș cunoaște drumul spre inima ta,

cu urcușuri și coborâșuri, cu ape despicate în patru!

ah, dacă nu m-aș împiedica

de mugetul cerbului primăvara,

de nările lui umezite,

de felul în care mă îngenunchezi

ca pe orice femeie

de la marginea drumului!

lecția de iubire

iubirea nu se învață

cum nici mersul pe apă nu se poate-nvăța

nu se transmite din tată în fiu

din stejar în ghinda căzută

dragostea se pipăie îndelung

pe întuneric

pe ploaie

se ia la bani mărunți

se netezește

cu fruntea

cu pieptul

cu inima împăcată ca înainte de-o moarte

despre care nici nu știai

c-o să vină

ciornă

seară de toamnă

trag un fum

mă înec

donez un bănuț

pentru rutina noastră bolnavă

ciornă în coș:

cât de puțin mă iubești

cât de mult mi-am dorit

să răsari pentru mine


17

Milena MUNTEANU

„Avem o datorie de suflet, să transmitem copiilor

noștri limba și tradițiile în care am crescut”

Interviu cu scriitoarea Milena Munteanu

(Canada)

- În una din povestirile din volumul „Departe de țara

cu dor” evocați, cu mult farmec, grădina bunicii din

Săliște. De unde vă trageți, de fapt, rădăcinile?

- Stimate domn, amândoi părinții îmi sunt ardeleni din

Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana Sibiului,

sat de oieri, tata este din Săliștea Sibiului, sat care a dat

numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În

anii tinereții părinților mei, se investea masiv în Oltenia,

din motive cunoscute. Tatăl meu fusese șef de promoție

la Facultatea de construcții și i s-a oferit o poziție de

director la Institutul de Proiectări în Construcții din

Craiova. Eu m-am născut la Craiova și am văzut orașul

crescând sub ochii mei. Țin minte că, într-o compunere

școlară, am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu

sania pe derdelușul format pe muntele de pământ, din

care avea să se construiască Teatrul Național… Centrul

a fost reconstruit, iar acum craiovenii sunt tare mândri

de orașul lor. Deși părinții nu plănuiseră să stea așa

mult, până la urmă au stat la Craiova peste 30 de ani. Cu

alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei

fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după

ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Așa că

eu sunt născută, crescută și educată la Craiova. Am

respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu

un oltean. Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea

Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au

impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în

feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.

- Ați făcut studii universitare la Craiova, iar apoi la

Toronto. În biografia oricărui scriitor, perioada

formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este

importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?

- La Craiova am fost elevă la Liceul de muzică,

apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost

foarte interesată de subiecte cu profil umanist); am

absolvit Liceul Nicolae Bălcescu (acum redenumit

Liceul Carol). După bacalaureat mi-am îndreptat pașii

spre un domeniu ce promitea să-mi pună la treabă

interesele științifice, un domeniu despre care am

anticipat, corect, că va oferi șanse nemaiîntâlnite până

atunci, așa că am mers la Facultatea de Automatizări și

Calculatoare.

Formația inginerească mi-a prins foarte bine

oriunde în lume. Mai întâi am avut repartiție în

cercetare, la un institut din București, apoi am lucrat la

firme româno-franceze, belgiene etc… Deci am lucrat

pentru companii vest-europene, iar mai apoi am emigrat

în Canada. Formația știintifică s-a dovedit foarte utilă în

cazul nostru și mi-a servit pe tot parcursul carierei.

Ajunsă la Toronto, am încercat să înțeleg mai bine

lumea de aici, așa că am făcut un master în Business

Administration la Universitatea din Toronto. Continui

să lucrez într-un domeniu care se situează între

tehnologie și business. În plus, predau la Universitatea

din Toronto.

Cum am devenit scriitor? Cred că dorul de țară,

dar și trecerea tatei în neființă m-au făcut să scormonesc

mai adânc în suflet, încât am ajuns să mă întreb despre

rostul nostru în lume. Am urmat un filon care a existat

întotdeauna în viața mea, dar care a trăit în subteran,

înăbușit, până când a trebuit să erupă. A fost o nevoie

internă, mai degrabă decât ceva plănuit.

- Cum v-ați apropiat de literatură?

- Cred că totdeauna m-am simțit atrasă de literatură.

Primul meu mentor a fost tata, care, deși avea o formație

inginerească, era un cititor pasionat, împătimit chiar.

Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă

asupra lumii. A avut o carieră tehnică de succes, dar

sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, căci avea

o disponibilitate filologică/ filozofică cum rar am

întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el

era un filozof înnăscut, cu o pasiune enciclopedică. Ne

citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la

Feynman (amândoi laureați Nobel în domeniul fizicii),

de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita

câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată.

Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și

împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă

inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul

lui, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam

fredonând/ fluierând muzică clasică. Având în vedere

cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu

volume rare, ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă

surprinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea

sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea

sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea

miez. În cartea mea, „Departe de Țara cu Dor” vorbeam


18

despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și

despre drumurile culturale începute acolo, influențate

chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Atunci

mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora, care,

deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa

sigur din ce munți izvorăște...

- Practicați reportajul și aveți o apetență deosebită

pentru însemnările de călătorie. Ce rol are călătoria,

contactul cu un mediu străin pentru formarea unui

scriitor?

- Fiind și din neam de ciobani, cred că am avut

transhumanța în sânge. În plus, pe mine m-a mânat

mereu curiozitatea. Am călătorit prin viață cu ochii

deschiși, fiind interesată să înțeleg ce suntem noi, de

fapt… Așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce

mi-au stat la îndemână ca să mă întreb ce-am fost, ce

suntem și ce am putea deveni. Uneori simțeam că frec

pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă

neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea

deveni noi, românii? Ce am putea învăța de la alții?

Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre

primele articole scrise de mine se intitula „Miracolul din

noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne

reconstrui dinăuntru, ca într-o formă de purificare.

Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite

obiceiuri, spre a învăța mersul înainte - pe baze noi de

înțelegere, de încredere și demnitate. Foloseam lecții

descoperite în lumea largă, pe care le credeam aplicabile

și posibile, de ce nu, și la noi.

Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari

călători, cu al unora pe care nici nu i-am citit. Din

literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la

recenta lansare a cărții „Din Țara Soarelui Răsare” s-a

făcut o paralelă cu Dinicu Golescu, a cărui operă îmi

este străină. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu,

sau la „Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Poate că

mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă e cât se

poate de diferită… Ce au toate aceste viziuni în comun,

este, poate, chiar magia călătoriilor: descoperirea ce

stâmpără curiozitatea și uimirea ce rezultă ca urmare a

cunoașterii. Se pare că oamenii au o nevoie de a-și

mărturisi această stare de entuziasm în fața minunilor

lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez

rezonanța mea la frumusețea și misterele vieții.

- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?

- Am plecat din țară în timpul marelui exod de după

revoluție. Circumstanțele ne-au fost prielnice mie și

familiei, având în vedere că am găsit slujbe bune. Eu,

însă, care am fost inițiatoarea plecării, am rămas cu

regrete… căci hemoragia masivă de creiere și de mână

de lucru a sărăcit și sărăcește țara. Am simțit că am lăsat

multe datorii acasă. Am început să scriu și din dorința

de a împărtăși și a restitui câte ceva, spre beneficiul

tuturor.

- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?

- Adaptarea la lumi noi este întotdeauna grea. Mă

exprimam, într-un interviu dat domnului Nicolae Băciuț,

că sunt mai multe etape ce fac parte din acomodare:

1. Să realizezi că cei din jurul tău înțeleg viața în alte

feluri.

2. Să încerci să îi înțelegi.

3. Să încerci să te faci înțeles…

Mie mi-a fost greu să înțeleg chiar primul pas,

căci de obicei presupunem că lumea e doar una și că toți

o văd la fel. Îmi era și mie clar că socoteala de acasă nu

se potrivește cu cea din târg, dar mi-a luat mult timp să

înțeleg lumea în care am plonjat. Gândim diferit și e

important să înțelegi valorile noii lumi, dar și modul de

gândire al celor printre care trăiești. Cred că sunt și

lecții pe care le putem învăța.

Noi ne-am adaptat, dar poate a fost și un noroc că

era nevoie de știinta noastră de carte, așa că cei din

lumea nouă au investit în noi.

Soțul meu a făcut un doctorat aici (deși mai avea

unul din țară), iar eu am făcut încă un masterat, tocmai

ca să ne racordăm cât mai bine la realitățile de aici… de

atunci stelele au început să ni se alinieze tot mai bine.

- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și

încearcă să se impună în cultura țării de adopție.

Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se

explică această alegere?

- Repet, la mine scrisul în limba maternă se datorează

dorului, dar vine și dintr-o dragoste mare. Este și o

alegere conștientă, pentru că simt că avem o datorie de

suflet, să transmitem copiilor noștri limba și tradițiile în

care am crescut.

Într-una din recenzii, cineva a spus că: „[Milena

Munteanu Lițoiu] este și ardeleancă, și olteancă, și

canadiană, și japoneză, este a oricărei nații. Dar –

rămâne a României. De ce? Numai ea știe. Nimeni nu

poate răspunde la această întrebare. De ce rămân străinii

mereu aproape de propria lor țară? În primul rând, atât

de puternic – prin limbă. Cea mai frumoasă, limpede,

gramaticală, logică, curată, unică, întreagă și rotundă -

mânăstire - a istoriei României."

Am luat asta ca pe un compliment. Mă onorează.

- Care sunt publicațiile culturale cu care ați colaborat?

- Am o rubrică permanentă la revista Observatorul din

Toronto. Sufletul acestei reviste, craioveanul Dumitru

(Puiu) Popescu mi-a propus colaborarea. Îi sunt

recunoscătoare pentru tot ce face pentru comunitate. Am

avut încurajări și de la scriitori veterani, așa că am fost

ajutată pe parcurs.


19

Colaborez frumos cu revista Candela din

Montréal, condusă de nonagenarul făgărășan, domnul

Victor Roșca. E o revistă care se autofinanțează și care a

sărbătorit de curând 20 de ani de existență. Domnul

Victor Roșca documentează activitatea publicistică a

românilor emigrați în Canada din ultima sută de ani.

Asociația Scriitorilor Românilor din Canada,

condusă de Alexandru Cetățeanu, din Montréal, m-a

invitat de curând să devin membră.

Am fost publicată de mai multe reviste din Statele

Unite: Gândacul de Colorado, Miorița USA, Clipa,

Lumina Lină etc.

Public, de asemenea, în revista Itaca, condusă de

domnul Viorel Ploeșteanu.

Colaborez cu revistele Confluențe Literare și

Argument din Australia, conduse de o altă mare

personalitate, un român adevărat, domnul George Roca.

Sunt onorată să colaborez cu revistele din țară: Vatra

Veche (domnul Nicolae Băciuț), Starpress International

(doamna Ligya Diaconescu), Cetatea lui Bucur

(doamna Elizabeta Iosif), Constelații Diamantine

(doamna Doina Drăguț), Singur (domnul Ștefan Doru

Dăncuș), Armonii Culturale (domnul George Stroia),

Pietrele Doamnei (domnul George Baciu ), Memoria

Slovelor (domnul Ion Nălbitoru), Moldova literară

(domnul Mihai Știrbu) și altele.

Am menționat aceste dragi colaborări, precum și

numele din spatele lor, pentru că le sunt recunoscătoare

pentru ceea ce fac pentru limba română și pentru

comunitate. De fapt, sunt mai multe.

- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre

scriitorii români aveți afinități?

- Nu știu dacă aparțin vreunei generații literare, mă

consider mai mult un fenomen izolat, decât aparținând

vreunui curent. Sau poate aparțin generației de exilați

din care fac parte atâția alți scriitori români din diaspora

(precum doamnele Elena Buică, Gabriela Căluțiu

Sonnenberg, precum și alți distinși colaboratori ai

revistelor la care particip) – indiferent de vârsta

scriitorilor sau de locul în care viețuiesc.

Celebrez calitatea scrisului oriunde o întâlnesc, în

scrisul contemporanilor sau al altora. Dintre monștrii

sacri îi amintesc pe: Onisifor Ghibu (săliștean)…

Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, Arghezi, Doinaș,

Vieru … De fapt, mult mai mulți merită respectele

mele. La Rebreanu am admirat mereu dragostea pe care

o avea pentru țărănime, pe care a articulat-o splendid în

cuvântul său de intrare în Academie.

- Cum apreciați activitatea culturală a diverselor

asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați?

- Am amintit câteva mai sus: simt că fac parte din

familia Observatorului, a Candelei de Montréal. Am

fost recent invitată să fac parte din Asociația Scriitorilor

Români din Canada (ASRC) și din alte asociații

scriitoricești. Dorința mea ar fi să învățăm să ne

susținem, să colaborăm, în interesul nostru al tuturor.

- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?

- Legături calde, de suflet. Colaborez de câte ori pot la

diverse antologii și dicționare literare, încercând să

particip la crearea unei imagini cât mai nuanțate a trăirii

românești, indiferent unde are loc.

Amândouă cărțile mele sunt publicate în țară. Am

avut lansări de carte la Librăria Humanitas din Sibiu și

la Librăria Mihai Eminescu din București.

Am fost onorată de câteva premii câștigate la

concursuri internaționale, cum ar fi „Memoria Slovelor”

- 2016, dar și cu Marele Premiu la secţiunea Reportaj

literar, la concursul desfăşurat în cadrul Festivalului

European al Artelor „Ciprian Porumbescu” 2013.

Mă onorează includerea mea în diverse volume

colective, cum ar fi „Întâlniri semnificative”, precum și

într-un volum dedicat scriitorilor din diaspora, apărut

sub îngrijirea distinsei doamne Cezarina Adamescu.

- Cum vedeți, din Canada, evoluția societății românești

actuale?

- Inspirați de toleranța incredibilă a Canadei care ne-a

primit cu brațele deschise, pe noi ca și pe alții, care ne-a

dat tuturor o șansă, m-aș bucura să cred că și noi,

românii, vom învăța să ne tolerăm între noi, ba chiar

vom ajunge să ne ajutăm unii pe alții. Să ne încurajăm

în ceea ce avem de fală. Să învățăm unii de la alții.

Teoria mea este următoarea: noi, românii, putem

funcționa excelent la nivel individual (uitați-vă, vă rog,

câte talente, câți studenți români sunt la cele mai bune

universități din lume, ce realizări frumoase au așa de

mulți!), dar mă tem că disfuncționăm ca societate, sub

multe aspecte. Nu funcționăm ca un „stup”, iar dacă nu

știți ce vreau să spun, uitați-vă la albine, vă rog, sau la

alte societăți care funcționează după principii similare.

Uitați-vă la rezultate. Cum se compară? În lumea de aici

copiii sunt învățați de mici să socializeze; ei au un

„house” în școală, adică o echipă din care fac parte și

înțeleg de mici că fiecare își apără „house”-ul lui, echipa

lui, ceea ce se și traduce prin „casă” în limba română.

Cred că trebuie să învățăm să ne comportăm și noi ca

un stup, chiar dacă uneori trebuie să punem prioritățile

grupului înainte de toate. Concepția lui „las că știu eu

mai bine” sau „eu sunt mai deștept” – nu denotă

întotdeauna o idee mai bună și nici deșteptăciune.

Eu sper ca țara să învețe să discearnă între

lucrurile pe care le adoptă din exterior și valorile pe care

le perpetuează din interior. Țara trebuie să știe ce are de

apărat și ce are de schimbat. Mai sper să învățăm să

construim, în loc să pierdem ce avem. Trebuie să

încurajăm, în loc să distrugem. Să găsim oportunitatea

în loc să ne fixăm pe lipsuri. Să învățăm să acționăm în


20

loc să ne plângem. E nevoie să reînvățăm să mergem

înainte.

Nu pretind că dețin vreun secret și poate că ceea

ce am spus sunt doar niște locuri comune, dar cred că se

poate spune cu destulă tărie cât de importante sunt

aceste aspecte în viața comunității. Așa că eu doar le

reamintesc, căci de știut le știe toată lumea. În plus, e

una să le știm și altceva e să le punem în practică în

mod consistent.

- Constatați undeva că azi vânturi istorice bat din toate

direcţiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să

întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un

viitor demn națiunii noastre?

- Eu nu sunt om politic și fac tot posibilul să stau cât

mai departe de politică. Mă întreb însă dacă poate

cineva să-ți ia demnitatea fără permisiunea ta? Oare

demnitatea nu se pierde doar când o pierzi tu sau o

depui la ușa cuiva? Mă tem că pe noi, pe români, ne

macină dezbinarea și că nu avem șanse decât

sprijinindu-ne unii pe alții, găsind numitorul nostru

comun, nu doar interesele individuale sau partizane.

Cred că românii trebuie să învețe și că au de ce să

stea cu capul sus. Avem contribuții importante la

patrimoniul mondial de știință, cultură etc. Trebuie doar

să învățăm să stăm cu capul sus în demnitate, știind ce

ni se cuvine, dar și contribuind la bunul mers al lumii.

Știu că am trecut prin timpuri grele sau foarte

grele și am fost supuși la tot felul de suferințe, unele

nemeritate, chiar nedrepte, dar cred că trebuie să

reînvățăm să trăim în demnitate, indiferent ce vânturi

bat și de unde.

Acesta este un pas pe care numai noi îl putem

face și după părerea mea este absolut necesar. Atunci

vom afla și care este pasul următor, ba chiar vom ști să

mergem înainte.

- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de

scriitor?

- Am câteva proiecte interesante, am identificat niște

teme psihologice pe care mi-aș dori să le dezvolt, sunt

câteva aspecte de viață care mă preocupă, pe care aș

vrea să le comunic cititorilor mei. Aș dori să-mi traduc

ultima carte în engleză, poate și în franceză. Nu știu ce

voi reuși să realizez. Țineți-mi pumnii!

Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia

acestui interviu dar și pentru că v-ați dedicat timpul

necesar înțelegerii largi a comunității scriitoricești de

limbă română. Personal apreciez efortul și dorința de a

fi împreună, oriunde viețuim, inspirați de frumusețea

limbii pe care o împărțim…

Notă biografică

Scriitoarea Milena MUNTEANU-LIŢOIU s-a

născut la 26 martie 1962 la Craiova. Stabilită în

Canada. Absolventă a Universităţii din Craiova şi a

Universităţii din Toronto. Autoare a cărţilor: „Departe

de Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din Ţara Soarelui

Răsare”, scriitoarea este o colaboratoare frecventă la

publicațiile „Observatorul”, „Revista de Recenzii” şi

„Starpress”. Încununată cu Marele Premiu al

Festivalului – Concurs de literatură „Rezonanţe

Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul

Festivalului European al Artelor „Ciprian

Porumbescu” (2013).

Interviu de Ion CRISTOFOR

Cristina CÎMPEANU

Calul de Foc

Spune tu, omule

de ce vine ziua

în care calul

cel nărăvaş

cel neliniştit

cel temător

îşi calcă singur

în picioare visele

până se fac ţăndări

îşi dă foc singur

aripilor?

Exerciţiu de imaginaţie

Dacă cineva, dragii mei

ne-ar înzestra

fie şi pentru o clipă

cu puteri supranaturale

să putem şterge din calendar

lunile, zilele

care ne-au nefericit existenţa

eu aş şterge februarie

şi ziua de joi

dar voi, dar voi?

Şi dacă noi toţi

rând pe rând am şterge

toate lunile anului

ce-ar mai rămâne?

Cu ce-am umple golul?

Eu aş pune fluturi şi flori

dar voi, dar voi?


21

Maria BRIEDIS MACOVEI

(Letonia)

Câte o Marie

Să vorbim,

Să ne cunoaștem

Să rămînem încă vii!..

Voi, oaste de captivi

ai propriilor goluri,

robi ai dezastrelor

ai uitării robi!

Să domnească peste voi

aţi pus Zădărnicia!

înglodați în spaime,

răni se adîncesc în creier,

pe piloni de întuneric

țineți cerul plin de ură—

daţi vina tot pe cei ce

soarta lor ca ierbi de leac

o țin sub teascul greu

al unui veac pribeag

Vise, vise spulberate

cerând din nou de vie

să zidiți în ele

câte o Ană și Marie...

Instalație

„Ce şic! Ce eleganţă!

E sexi și ce caracter

și soartă are!….

Avalanșă de vorbe,

ciudate şi şocante,

auzi rostite în beţia vremii

de cei ce delirează

adunaţi în jurul

unui hoit de cizmă.

Agonizează visele-n delir

cu rostul răsturnat

apocalipsul prevestind

că tot ce e ciumat

comercial

devine mai ciumat

Poţi să treci de nouă iaduri

să strigi cu nouă paradise

nimeni nu te-aude

căci sunt cu toții

ameţiţi şi încîntaţi

de-un hoit de cizmă—

ce-a mărşăluit totalitar

cu fanfare prin stafii

rând pe rînd strivind

Marii… Marii… Marii

O coală albă de hârtie

Ne scriem soarta

cu vise de-astea

pe o coală de hârtie,

albă şi goală

care eventual putea fi

certificat de boală,

buletin electoral

bilet spre sudic-nordic pol

sau pact de eliberare

pentru un popor.

Trece timpul

Trece timpul

rătăcind înnebunit

zi și noapte pendulează

între „da” și „nu”

la infinit

trece prin contraste

bune-rele-ireale-bipolare

este plin de sensuri seci

plin de vise și eroare

urcă el pe căi fertile

ale soartei urme șterge

delirând pribeag prin vise

și căzând mai ancestral

drept-în iad din paradise

Visu-i treaz de insomnie

Visu-i treaz de insomnie

cerul mi-l străbate-n lung și-n lat

se cufundă în adîncuri

doldora de noi idei


22

e confuz și degajat

întorcând pe dos eternul:

mi-l oferă drept cadou

și-mi reduce existenţa

înglodată în ecou.

Amintiri din copilărie

Pune Mama pânza la țesut

măsurând în lat cu palma,

iar lungimea de la palmă pân la cot

și îmi zice mama că-i bau, bau;

Statu-Palmă-Barba-Cot...

Tezaur strămoșesc

Trec de nouă mări și nouă țări,

și de nouă ceruri trec

nouă luni tot ar și semăn și muncesc;

vise, îngeri și mistere cresc

și ca dar de moștenire

mi-a crescut din cer pe glie

un tezaur strămoșesc

La cumpăna evoluției

Trece Timpul îngrozit,

în desiș s-a rătăcit;

să găsim drumul spre casă

vom culege sensuri

risipite pân’la infinit...

Arde Veșnicia-n flăcări

Arde Veșnicia-n flăcări.

îngeri, zei, mistere ard,

încins e creierul pustia

întronat de-a dreptu-n iad

iar chemând-o din vecie

pe Maria

Ai uitat...

Lui Leons Briedis

Dragul meu,

ai scris atâtea versuri

dedicate mie,

încât ai şi uitat,

că nu sunt poezie

Dor de dor

mocnește lumea

vuind ca în vulcan

iar voi vă târguiți

prin parlamente

ca babele în bâlci

croind destinele umane

ca niște venetici.

În soartă genii rele bat

poarta veșniciei închizând

chiar aruncați în nor

și-mbătrânim ca în găoace

fără să ne fie dor de dor.

Natiur mort apocaliptic…

Umbre, umbre se perindă

gânduri goale saltă-n microfoane,

vorbe pline de beție

profețesc umflând baloane

ard în flăcări legile umane

gânduri încărcate cu trotil

praf de pușcă în pahare

îl cinstim pe un debil

Aș dori și eu în veac

să găsesc altă planetă

și savanții îmi promit

c-om zbura curând ca o cometă.

Lumea caută febril

alt loc de trai -

alt tărâm, altă planetă-

„saci cu bani” încolo vor zbura,

dar cu bruma lor de minte,

vor distruge-o și pe ea.

Vise de argint…

Vise, vise scufundate

în izvoare de-argint

se tot duc în calea vieții

în regrete fumegând

trec anii mei pe rând

apocalipse răsfoind

și ca de lumea-n mreaja lor

cu soarta-n ele putrezind

trecând de golurile vieții

de calea-n cruce sângerând

vei da și tu de pacea

cu Dumnezeu la masă sfătuind.

Fără ieri…

mintea mea e doldoră de amintiri

mai vine-n ea câte un drumeț

și calea mea prin viață

e tot mai plină de tristeţi


23

aș vrea să las în pace

să doarmă moșii liniștiți

dar ele cad pieziş pe rană

trezind smintiții adormiți

retrași prin colţuri

ne lingem rănile-n tăceri

cad peste noi capcane-

n-avem ziua cea de mâne

fără ieri

Cântă anii mei

Cântă anii mei

din fluiere fatale

cu soarta în delir

prin labirinturi ancestrale

din vis o halbă

să-i dați destinului să bea

să treacă beat prin ani

cum trece-n el o stea,

și stau în miezul vieții

rupând din soarta mea câte-o petală

ghicind de sunt nu sunt

un cântec de vioară

dar n-am răspuns,

răspunsul nu mai vine

căci soarta mea

de azi pe mâine mi-l amână.

Cerul sorţii e-n furtună

cerul sorţii e-n furtună

cade timpul sub picioare

norii lunecă prin solzi

şi-au ieşit din balamale

vântu-mi șuieră prin simţuri

trece gândul meu chitit

lăsând minte-n mărăcine

s-a pus iar pe chefuit

îngerul de pază tolănit

și-a găsit din nou amante

veţişoara mea s-a spart;

la porci toarnă diamante

Înţelepciune strămoșească

Fiţi atenţi la gândurile voastre,

pentru că ele vor deveni vorbe.

Fiţi atenţi la vorbele voastre,

pentru că ele vor deveni fapte.

Fiţi atenţi la faptele voastre,

pentru că ele vor deveni obiceiuri.

Fiţi atenţi la obiceiurile voastre,

pentru că ele vor deveni legăminte.

Fiţi atenţi la legămintele voastre,

Pentru că ele vor deveni înţelepciuni

Fiţi atenţi la înţelepciunile voastre

pentru că ele vor deveni legi

Fiţi atenţi la legile voastre,

pentru că ele vor fi învăţăminte

Fiţi atenţi la învăţămintele voastre,

pentru că după cum le veţi ști

aşa veţi gândi şi trăi...

Numai noi doi ştim

Numai noi doi ştim

de ce suntem

de-atâta vreme împreună;

Soarele şi Luna

ne-au ţinut cununa...

A B C -

tinereţe fără bătrâneţe

și viaţă fără moarte”...

O măicuţă adoarme

O măicuţă adoarme

cu pruncul la sân;

cerul e și mai aproape

de pământ.

Grai viu şi fermecat

Grai viu şi fermecat,

rupt din cer, lună, stele şi soare,

căsuţa strămoşească a sufletelor noastre,

izvor de apă veşnic vie

şi frunză veşnic verde;

prin care noi trăim în veşnicie

şi veşnicia trăieşte în noi...


24

Virgil DIACONU

ESTE POSIBILĂ ŞCOALA DE

POEZIE?

Cum ajungem scriitori? Nu ştim prea bine. Dar

ştim cum ajungem profesori, ingineri, contabili, medici,

tehnicieni, strungari: însuşindu-ne, printr-o instrucţie de

profil, prin diferite forme de învăţământ, o serie de

cunoştinţe specifice, pe care le aplicăm în profesiunea

pe care ne-am ales-o. Însă ca să devii scriitor ce cunoştinţe trebuie

să-ţi însuşeşti? Şi ce şcoli trebuie să urmezi? Există

şcoli sau facultăţi care te pot instrui şi califica pentru

„meseria” de poet, prozator, dramaturg, muzician,

pictor, filozof? Putem noi să afirmăm că promoţiile de

absolvenţi ai Facultăţii de Filologie sunt musai promoţii

de scriitori? Sau de critici literari? Şi tot aşa: sunt

absolvenţii Facultăţii de Muzică muzicieni? Ajung toţi

absolvenţii Institutului de Artă Plastică pictori sau

sculptori? Sau ei devin, în marea lor majoritate,

profesori? Este oare de ajuns să spunem promoţia ’50,

’60, ’70, ’80, ’90, sau promoţia 2000 a Facultăţii de

Limba şi Literatura Română, pentru ca prin ele să

înţelegem promoţii de scriitori?

Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai

Eminescu”

Instituţiile superioare de învăţământ, care fac

din limba şi literatura română obiectele centrale ale

activităţii lor, nu au desigur drept obiectiv să producă

scriitori. Dar scriitori, deci creatori de opere artistice, şi-

a propus să fabrice, în anii proletcultismului, Şcoala de

Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, de pe

Şoseaua Kiseleff 10 din Bucureşti, care în anul 1952

strângea, între zidurile apărate cu sârmă ghimpată,

„elevi, studenţi, activişti de partid, de sindicat, de

U.T.M., de la organizaţia de femei, ofiţeri, maiştri,

muncitori, ziarişti, în sfârşit, toate categoriile sociale şi

profesionale, reprezentate proporţional, mai puţin

preoţii şi teologii”, spune Marin Ioniţă, elevul acestei

şcoli, care după 51 de ani a cutezat să dea câteva lucruri

pe faţă în cartea Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, pe care

o semnează (Ed. Paralela 45, 2003, p. 10).

De pe băncile acestei şcoli, „organizată pe

principiile şcolii de partid Jdanov şi ale universităţilor

muncitoreşti” (ib., p. 19), au ieşit primele promoţii de

scriitori oficiali, din care M. Ioniţă îi aminteşte pe

Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Sonia Larian, Elena

Zamfir, Mihaela Monoranu, Doina Sălăjan, Doina

Ciurea, Ioana Zamfir, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe,

Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Horia Aramă,

Atanasie Toma, Ion Grecea, Ion Axan, Nicolae Motoc,

Mihai Negulescu, Ştefan Luca, Imre Portik, Ovidiu

Zotta, Ion Buda, Irimie Străuţ, Adela Popescu, Crina

Sârbu, Gabriel Manolescu, Florian Grecea, Sin Aron,

Zetnic şi câţi alţii. Aşadar, Şcoala de Literatură i-a

legitimat pe o parte din studenţii ei ca scriitori, fie că

aceştia îşi puteau sau nu dovedi, prin opera lor, această

calitate.

Mai mult decât cunoştinţe literare, aşteptaţii

scriitori au asimilat la orele de „învăţământ politic”

dogma partidului. Ei erau programaţi să fie, de altfel,

scriitorii-doctrină, scriitorii oficiali, propagandiştii

literari care să dea formă artistică în opera lor

realizărilor partidului, vieţii muncitorilor şi ţăranilor,

luptei dintre clasele sociale, „omului nou”. Ei trebuiau

să înlocuiască vechea şi putreda literatură, din care

făceau parte între alţii Mircea Vulcănescu, Vasile

Voiculescu, Noica, Cioran, Arghezi, Blaga, Radu Gyr,

cu noua şi viguroasa literatură… De fapt, atât scriitorii

Şcolii de Literatură care au acceptat să slujească dogma

politică, cât şi cei care, întru noua simțire, li s-au

alăturat acestora, au creat în literatura română acea

secţiune numită literatură proletcultistă, transformată în

câţiva ani în literatura realismului socialist. Înfiinţate şi

susţinute de partidul unic, P.C.R., literatura

proletcultistă și literatura realismului socialist au

funcționat ca literaturi oficiale, iar ele au pus în umbră

(sub aspectul vizibilităţii şi al avantajelor materiale,

desigur) atât literatura neimplicată politic a scriitorilor

care n-au aderat la dogma partidului, cât şi literatura

„burgheză”, care s-a opus directivei roşii.

Datorită puternicei susţineri financiare şi

politice, literatura oficială a căpătat amploare, adică

adepţi, tiraj şi vizibilitate, ajungând repede literatura

lider sau „Literatura română”, pur şi simplu… Chiar şi

în anul 1989, cel al Revoluţiei, literatura oficială era

pusă la loc de cinste în bogata antologie de omagii

numită Eroul, editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei

Socialiste la Editura Eminescu. În această antologie 97

de scriitori băteau mătănii lui Ceauşescu, „arhitectul

vremurilor noi”, şi „epocii de împliniri măreţe”.

Avea Şcoala de Literatură şi Critică Literară

„Mihai Eminescu” capacitatea de a face scriitori? Este,

bunăoară, poetul Labiş produsul, opera ei? Încă de la

deschiderea şcolii, Sadoveanu a tăiat macaroana


25

eficienței proiectelor literar-proletare, spunând că „dacă

ar fi să se ivească un scriitor bun din fiecare promoţie

tot ar fi ceva. Şi că nu se poate, în nici un caz, să iasă

mai mulţi scriitori decât au intrat”, ne transmite Marin

Ioniţă în cartea sa (ib., p. 10). Ceea ce înseamnă că din

şcoala de literatură poţi să ieşi scriitor numai dacă ai

intrat scriitor; şi că şcoala, prin ea însăşi, nu îţi oferă

calitatea de scriitor… Acelaşi lucru l-am putea spune

despre instituţiile de învăţământ superior de profil de

azi: facultăţile de Limba şi Literatura Română pot să

fabrice absolvenţi, dar nu şi scriitori. Fabrica de

absolvenţi nu este totuşi o fabrică de scriitori.

Şcoala de poezie de la Mănăstirea Râşca

Dacă vremea şcolii proletare de literatură a

trecut, ideea şcolii de literatură neînregimentată politic a

rămas totuşi viabilă. De fapt, un fel de şcoli de literatură

existau încă din Evul Mediu, iar spre începutul secolului

trecut, Paul Valéry ţinea conferinţe având ca temă

poezia… De exemplu, două dintre aceste conferinţe,

Prima lecţie a cursului de poetică (1927) şi Poezie şi

gândire abstractă (1939), au însemnat destul de mult

pentru poetica modernă, deşi ele nu au fost rostite în

cadrul unei şcoli de literatură.

Astăzi, în străinătate, cursurile de scriere

creativă (Creative Writing) sunt aproape la ordinea

zilei. Astfel de cursuri de poezie s-au ţinut, în anii

tinerei noastre democraturi, şi la noi. De pildă, în vara

anului 2005, la Mânăstirea Râşca s-a desfăşurat

Programul Creative Writing, în cadrul căruia, timp de

aproape două săptămâni, A. Urmanov (părintele

Serafim) şi Nina Vasile au predat poezie unor elevi şi

studenţi, 11 la număr… Analizele pe text, evidenţierea

unor tehnici de scriere, discuţiile şi atelierele de creaţie

au făcut din Mânăstirea Râşca, pentru câtva timp, o

şcoală de poezie. Compunerea de către fiecare elev a 30

de poeme în ultima zi de şcoală, aşadar „proba scrisă de

poezie”, s-a constituit ca un examen final ce trebuia să

confirme învăţătura primită de la profesorii şcolii…

Faţă de cursurile de poetică ale lui Valéry, să

spunem, care urmăreau dezvăluirea fiinţei poeziei,

profesorii de la Mânăstirea Râşca au avut un obiectiv în

plus: acela de a face poeţi. De a face poeţi şcoliţi prin

intermediul unor profesori şcoliţi, pentru că însuşi Adi

Urmanov a urmat, în Anglia, „nişte cursuri de

compunere poetică şi a încercat să aducă şi în peisajul

românesc ceea ce a învăţat el acolo”, ne spune, în

Cafeneaua literară (nr. 1/2006), una dintre absolventele

Programului Creative Writing. Şcoala de la Râşca şi-a

propus, aşadar, să fabrice, fie şi în serie mică, poeţi…

A reuşit această şcoală să îşi atingă obiectivul

propus? Mărturia împlinirii sau a neîmplinirii acestui

obiectiv este seria celor patru cărţi editate de Urmanov:

antologia de texte semnate de cei 11 elevi ai şcolii,

numită „literatura potenţială 01”, editura Vinea,

bucureşti, 2005, redactor şi prefaţator a. urmanov

(folosim grafia inteligentă a profesorului, care a alcătuit

antologia), şi cărţile celor trei eleve care au fost

premiate de Urmanov. Cu privire la calitatea poeziei

cuprinse în antologia celor care au urmat Şcoala de

poezie de la Râşca se pronunţă, destul de prudent, chiar

redactorul antologiei şi autorul prefeţei, A. Urmanov:

„la râşca nu se scrie literatură, ci literatură

potenţială” (iarăşi, gramatica potenţială… a poetului-

părinte Urmanov-Serafim)… Dacă la Râşca se scrie

literatură potenţială înseamnă că autorii acestei literaturi

sunt deocamdată scriitori potenţiali.

Şcoala de poezie fără ziduri

Orice școală de literatură pune două mari

probleme. Prima este aceea a actorilor ei, deci a

profesorilor și elevilor care o constituie, iar a doua este

aceea a literaturii predate, mai precis a calității acesteia.

Cine sunt profesorii școlilor de literatură? Și

cine sunt elevii? Practica ne arată că întotdeauna arta

literară este predată unor scriitori tineri de către

scriitori-profesori maturi, iar întrebarea care se pune aici

este aceea dacă arta poetică a scriitorilor profesori

aparținând unor generații poetice mature este într-adevăr

primită și asimilată de către scriitorii generațiilor literare

tinere.

Aflat la o întâlnire între scriitori, prozatorul

Nicolae Breban remarca acest fapt: generaţiile mature

nu pot transmite experiența lor literară, poetica lor,

generaţiilor tinere, pentru că acestea resping orice

instrucție literară. Experienţa generaţiei literare mature

este în acest fel zadarnică. Iată, spune Breban, tragedia

pedagogului.

Dar aceasta pare să fie chiar tragedia poeziei

moderne (1790-azi), pentru că nicio nouă generație

poetică modernă nu este dispusă să își însușească și să

continue poetica generațiilor poetice moderne mature,

și, ca atare, acestea își născocesc propriile arte poetice

și propriile tipologii poetice, diferite și chiar împotrivite

artelor poetice mature. Poeziile romantică, neoclasică,

pură, parnasiană, simbolistă, expresionistă, dada,

futuristă, suprarealistă, realistă, șaizecistă, optzecistă,

postmodernistă, douămiistă etc., sunt cu toate născociri

poetice generaționiste, arte poetice generaționiste, care

resping, neagă valoarea poeticilor generaționiste mature

precedente sau contemporane.

Au preluat noile generații poetice poeticile

generaționiste mature anterioare lor? Acum 40 de ani,

mai precis prin anii ′80, tinerii poeţi ai generaţiei 1980

ironizau şi batjocoreau estetica generaţiei mature 1960;

iar astăzi, „generaţia” (promoţia) 2000 face surcele

poetica optzecistă şi toate celelalte poetici. Un exemplu

în acest sens îl constituie cel puţin primirea în lănci a

tuturor poeţilor optzeciști maturi la şedinţele Cenaclului

poetic douămiist „Euridice”, condus de criticul Marin


26

Mincu în anii 2000; dar și comentariile lor din presa

literară. Poeții generaționiști tineri resping poetica

poeților generaționiști maturi, după cum aceștia au

respins, la rândul lor, poetica poeților generaționiști

maturi care i-au precedat.

Poezia generaţionistă tânără nu găsește, așadar,

nimic de valoare în poeticile generaționiste mature care

să fie demn de urmat; și nici nu știm, în fond, dacă

poeticile generaționiste mature sunt estetice, așa încât

să ne dăm seama dacă aceste generații au într-adevăr

ceva viabil de transmis… Mai sigur este faptul că, deși

fiecare poezie generaţionistă matură vrea să-și impună

poetica tinerelor generații poetice, nicio generație

poetică matură nu deține, totuși, poetica estetică

universal-modernă. Și nu o deține, pentru că generația

poetică matură, ca orice altă generaţie poetică, fiind

formată din foarte puţini poeţi de valoare şi foarte mulţi

poeţi mediocri, este nedefinită artistic, nebuloasă,

irelevantă și nefuncţională din punct de vedere estetic în

totalitatea pieselor ce o compun. Ce profesor de poetică

poate să fie o generație poetică compusă atât din poeți

de valoare, cât și din poeți modești? Ce poetică, unitară

în conceptul, ei vor preda poeții generaționiști maturi,

de vreme ce unii dintre ei, foarte puțini, satisfac

conceptul de poezie autentică, estetică sau de valoare, în

timp ce alții, cei mai mulți, ilustrează un concept poetic

precar estetic, pseudovaloric? Ce poetică unitară în

conceptul ei vor transmite poeții-profesori generaționiști

maturi, când poetica lor este, de fapt, dublă și

contradictorie?

Dacă generația poetică matură nu are un

concept poetic estetic capabil să exprime întreaga

generație, nici generația tânără nu stă neapărat mai bine,

pentru că nici la nivelul ansamblului ei nu se poate

spune că aceasta posedă o sensibilitate estetică, ce i-ar

permite să înțeleagă poezia/ poetica autentică și să își

facă din ele modele. De fapt, în generația tânără pot

exista atât poeți sensibili, inteligenți, cât și poeți de la

care nu mai poți aștepta nimic bun. Condiția precară a

multora dintre scriitorii tineri – și nu numai tineri – a

fost surprinsă în general de către critica literară. Iată ce

spune, de pildă, criticul Răzvan Voncu, în articolul

Mutația valorilor estetice, sau schimbarea codurilor de

lectură?, cuprins în volumul Actele colocviilor de

critică literară ale filialei București (coordonator Radu

Voinescu, Editura MLR, București, 2016, p. 100):

„E limpede pentru toată lumea că scriitorul

contemporan nu mai percepe scrisul ca pe o

ucenicie, ca pe o nesfârșită inițiere într-un

meșteșug care trebuie dobândit prin exercițiu.

Nici dobândirea necesarei culturi literare

(necesară în primul rând scriitorului însuși, spre

a-și putea găsi sunetul propriu, în simfonia

literaturii înconjurătoare) nu mai reprezintă un

imperativ. A dispărut deja și fantasma Operei:

scriitorii scriu acum doar texte, care se vor

întrețese, eventual pe orizontală, aglutinant, într-

o carieră literară măsurabilă prin succesul

comercial, iar nu pe verticală, într-un proiect

gândit arhitectonic.”

Revenind la școala de poezie/ poetică, vom

spune că aceasta nu își va putea atinge obiectivele decât

atunci când va funcționa în regim estetic, adică atunci

când atât actorii ei – poeții profesori maturi și tinerii

elevi –, cât și poetica predată de poeții maturi, se vor

plasa în orizontul estetic al poeziei. Concret, pentru ca

școala de poezie să devină eficientă artistic, suntem

determinaţi să înlocuim atât „generaţia-profesor”, cu

poeţii moderni de valoare, cât și „generaţia-elev”, cu

poeţii elevi tineri sensibili, deschiși poeziei autentice, de

valoare. Și suntem determinați să înlocuim poezia

generaționistă matură nedefinită artistic, cu poezia

estetică, autentică sau de valoare.

Cu acești noi termeni, întrebările care se pun în

legătură cu raportul profesor/elev apar modificate în

mod substanţial, și anume: Preiau poeţii tineri înțelesul,

spiritul poeziei moderne autentice, estetice, transmise

de poeţii maturi performanți, sau poeţii tineri creează

poezie eliberaţi de orice estetică, adică în afara

spiritului autentic al poeziei? Aşadar, este posibilă

şcoala de poezie?

Având fără îndoială simțul și „știința” artei

poetice estetice a poeziei moderne pe care o practică,

poetul-profesor matur autentic poate să atragă atenţia

tinerilor tocmai asupra poeziei estetice și a principiilor

care o fundamentează, deci constituie. El poate, așadar,

să îi instruiască pe tinerii poeți în spiritul poeziei

moderne autentice, estetice. Prin instrucția poetică pe

care o primește, tânărul poet poate să dobândească

simțul, gustul, înțelesul, conștiința poeziei autentice, iar

asta înseamnă că la acest nivel, cel al instrucţiei poetice,

al informării asupra poeticii autentice, şcoala de poezie

este posibilă.

A dobândi simţul, gustul sau înţelesul poeziei

moderne autentice este cât se poate de important, pentru

că prin el pot să evaluez corect poezia și pseudopoezia

existente, pot să despart grâul de neghină, pentru ca nu

cumva să fac o pasiune tocmai pentru neghină şi, în loc

de grâu, să semăn neghină. Dobândirea înţelesului

estetic, corect al poeziei, a simţului estetic al poeziei, nu

te ajută doar să recunoști poezia, din amestecul de

poezie și nepoezie pe care uriașa producție poetică

contemporană ți-l oferă, ci și să înnobilezi poezia ta cu

acest spirit. În fond, scopul tău este acela de a produce o

poezie care să exprime tocmai spiritul, mare, al poeziei

moderne estetice, iar nu texte situate în afara poeziei

estetice, autentice. Se vede în acest fel că profesorul tău

de poezie este chiar poezia.

O întrebare stăruie totuși: este suficient ca

tânărul elev să aibă simțul, înțelesul, conștiința poeziei,

pentru ca el să creeze poezie? Orice școală autentică de

poezie are capacitatea de a instrui, de a informa corect,

estetic, dar ea nu ne poate garanta că va face poeţi.


27

Şcoala de poezie nu inseminează capacităţi creatoare, ci

instruieşte, informează și ghidează estetic un dat

spiritual, o nebuloasă creatoare, a cărei evoluție și

eficiență artistică nu sunt programabile, pentru că ele

depind într-o măsură considerabilă de substanța

creatoare însăși, de propriile disponibilități poetice ale

elevului. Toată știința, teoria, estetica poeziei nu te ajută

să faci poezie dacă gândirea ta nu este poetică.

Așadar, dacă germenii gândirii și sensibilității

poetice nu există de la început în elev, atunci lecţia de

poezie a antrenorilor culturali autentici, a marilor poeţi

se exercită în gol. Drept dovadă sunt miile și miile de

poeți proști, seci, care nu au învățat nimic din marea

poezie a lumii, care este totodată și marea școală de

poezie a tuturor celor care țintesc poezia. Semn că

porțelanurile nu se fac decât din argila-porțelan.

FAPTE CULTURALE

Vasile GHICA

CRISTALE DE FUM

I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul,

când vedea un critic literar.

Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.

Aforismul este limba mea maternă.

În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei

flămânzi urlă la cei sătui.

Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât

pe mângâierile mamei.

Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut

să transforme aluatul în cozonac.

În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un

izvor.

Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în

martiri.

Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a

metamorfozat, între timp, în nepăsare.

Oamenii de geniu modelează marmura timpului.

În viaţă, ca şi în artă, aplauzele îşi pot schimba oricând

destinaţia.

Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite

din saltea.

Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul

fericirii generale.

Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!

Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că

obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât

indiferenţa lumii de acum.

Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar

bisericile pe roţi?

Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii,

este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.

Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.

Există scriitori actuali care au primit la diverse

festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi

decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.

Iubirea - această pădure de mesteceni a vieţii.


28

Gina ZAHARIA

spre nebunia perfectă

cutreierasem lanuri de cocori

mi-era teamă că aripa ta putea fi la oricare dintre ei

unii aveau paravane pe inimă

întregeau imagini diforme

în mână ţineam ceaşca de iubire

afurisita

cât am plimbat-o prin bobul de neghină

îţi promisesem că-ţi voi aduce

un strop-două de mine te ştiam însetat

vezi aici te auzeam din când în când

ce să văd nu aveai scară spre crama în care-ţi eram vin

îndemnai caii de cuget să-şi ducă hergheliile spre alte

păşuni

am prins hăţul şi am împiedicat pădurea

rupeam arbuşti nespovediţi

făceam dulceţuri din rădăcinile dragostei

şi te trăgeam de mânecă

ieşeau acorduri şi se pierdeau pe trupul sub coasă

se poate să-mi furi patul din fânul somnului?

ai apărut dintre două lumi femeie

cu talentul de a călca în zodii

când am şedinţă de ierarhizare

acoperă-ţi umerii cu eşarfa

pe care ţi-am trimis-o pentru eşafod

măcar atâta să cari după tine n-ai stupi de inimă

n-ai... nici nu ştiu ce n-ai dar pleacă odată din jăraticul

acela

e covorul pe care ţi l-am întins ca o cursă

spre nebunia perfectă

incolor

atunci au venit trei luceferi

se țineau de mână

de va apărea să n-o lăsați să treacă

zicea unul

are părul despletit și ar putea ucide luna

și au pierit…

îi ascultasem de sub mâneca cerului

lângă mine se deschideau baricade

una două trei

de nicăieri o nimfă cânta la pian

luceferii se așezaseră pe clape

am început să merg desculță prin cerneală incoloră

cineva mi-ar putea șterge inima

am schițat rezerva mea de mâine

ah nu

știu că înțelepții își autodictează testul

învinșii îl strecoară sub prag

eu râd de țigăncușa timidă care le imită gesturile

femeie femeie

ia soarele în coșul tău și plimbă-l

știi cum e să-ți răsară din piept?

șerpii cerului

fierarii vând o nouă potcoavă

în ea e degetul soarelui o legătură de chei

și strada care-și duce casele într-un sac

la vama timpului

ai aruncat în coșul meu de nuiele

tot mărunțișul inimii

din când în când o ruletă negociază cu apusul

pe zidul nordului apar și dispar vitralii

de ceva timp joc șotronul pe stânci

calc pe ramuri

sunt șerpii cerului

la ultima reprezentație de succes

cântărețul de ceară s-a înecat cu o notă

o eclipsă deturnată îi mai dă un ton

mă ții de mână și fluieri

singura sălbăticie de care mă tem

e omul de fier

zgârieturi pe cer

acum știu

sahara a devenit o lingură arsă

din care a gustat într-o joi

dragostea

tu și antares

unul dintre voi cânta mai mult pentru sine


29

celălalt așeza galaxia

în jungla inimii

fiecare notă devenea imnul păsărilor flămânde

din când în când

cineva se furișează în epiderma soarelui

să fie arșița într-un alai de liniște

după un bal-mascat?

de fapt

cele mai înalte raze

sunt zgârieturi pe cer

la sanatoriul de zâmbete

am trecut războiul cu barca

grăniceri obosiţi oase de nu-știu-ce vămi cu buzunarele

goale

și vasul în care se distrugeau amprentele timidului meu

strigăt

ce otravă domestică alunecă spre vale

înmormântarea florilor-de-colț era stângace

mărfarele își vindeau locurile pe linii moarte

o singură jonglerie mi-ar fi pierdut inima însă nimeni n-

ar mai fi intonat la fel discursul

vânătorului cu masa goală

în dreptul casei tale dormea luna

am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru

ochiul care separă

apa de soare

împărțisem foamea în două

nu mă știai pe de rost ne măsuram palmele pentru încă

un apel

în fond nu furasem decât mărunțișul sinelui

și tusea unui greiere

țineai strâns biletele pentru cursa de miezul nopții

lasă-mă la lumină am șoptit însă mersul pe jos nu are

ferestre

șuvița din scâncetul unui trandafir tace

ce timid îți este urcușul femeie

ai văzut

portretul tău e la sanatoriul de zâmbete

Ce înseamnă statornicia

De când m-am născut în visul acesta

Ochii tăi au crescut verzi în mine

Iubirea e un eșafod

Peste care puțini îndrăgostiți pot trece în siguranță

fiindcă le sunt ciopârțite speranțele

Doar ce ne trezim să bem cafeaua să prăjim o felie

de pâine

și secundele sticloase ne taie în mii de fărâme

pulverizându-ne sângele peste străzi peste

acoperișul blocurilor peste umbre

Călăul are milă doar de cei cu suflete mari

catifelate

noi suntem ce suntem doar când iubim

nimic nu e statornic niciun sentiment nu curge

veșnic aici ca apa izvorului

tu ai știut de la început că iubirea e doar o buclă a

timpului contondent

încep să te cred

CERTITUDINE

știu că exiști în orașul acesta

unde ploile mă conduc spre minuni ascunse în

tuneluri de marțipan

cred cu tărie că mă mai iubești nespus de mult

sunt acea păpușă din vitrină

pe care ai vrea să o cumperi dar încă nu ai destul

mărunțiș

știu că exiști aici

lângă inima care adună tot felul de cioburi

strălucind albastră când îmi deschid cutia toracică

toți ageamiii chirurgi

caii cu tropotul lor mă poartă în brațele tale de

catifea

știu că drumurile toate duc spre tine, iubitul meu!

Tu ai doruri și ochi verzi

care ucid pe oricine se apropie de vitrina

unde poți săruta zilnic pantofii prințesei de

chihlimbar

ea te așteaptă zi de zi anesteziată

fiind sigură că de atâta neant

ai rătăcit drumul până la ceașca de cafea pe care să

o bei

aburind

clipești din ochii de mărgean

visându-mă, strigându-mă neîncetat și tu...

Camelia Manuela SAVA


30

Șerban GEORGESCU

POEME

Oriunde m-aș duce degetele mele mă urmează

orice aș gândi, degetele mele își dau cu părerea ...

cu oricine aș vorbi degetele mele ciocăne într-o ușă

orice aș scrie degetele mele se unesc ca de închinăciune

*

Femei cu picioare neobișnuit de lungi

din care copiii cad la pământ ca din niște castele înalte

turnuri crenelate

calcă cu pași mari pe întinsul acestei lumi cenușii

copiii cad, vâjâie aerul, se izbesc de pământ, se fac terci,

mâzgă

femeile cu picioare neobișnuit de lungi învață să

patineze

caută, și chiar găsesc

un fel de Echilibru

îi învață și pe iubiții lor tați

alunecă toți, cu grație, pe mâzgă

se bucură de viață...

râd, bifează împliniri...

*

Câteodată îmi vine să scriu cuiva ”Au!”

sau ”He!” sau ”Iiiii!”

cuiva anume,

să știe de mine, să înțeleagă, să răspundă ”Da, știu ce

zici”

Am început să latru la cuvinte și ele trec,

mă ocolesc cu precauție, cu un fel de mirare, cu un fel

de reținere ...

Ce-o vrea câinele ăsta de la noi?

Care e sensul lui?

Unele îmi bagă bățul prin gard

ceea ce mă isterizează total,

am impresia că pot să le apuc, în ciuda gardului.

Mamă, ridică cortina!

Un fum în plus și inima mea va exploda în mii de culori.

*

Nu mai pot să mă prefac că îmi pasă

atâția și atâția ani de stat la coadă

la viza de intrare în propria mea viață

în propriul meu corp

în propria mea minte

soarele, tenisul, dinții mei, ai tăi, ai lui

soarele mamei mele, al mamei lui, al mamei ei,

la coadă la viză cu două rațe sub brațe

cu două raze sub brațe

născut ieșit din minți

*

Oamenii care merg dimineața la serviciu

nu există pentru oamenii care dimineața dorm

și asta pentru că cei care dorm, dorm,

iar cei care merg dimineața la serviciu nu merg nicăieri

deci nu există.

*

Una dintre ființele mele interioare e o țigancă

ea are doi ochi

un ochi este negru

celălalt este statuia lui Rembrandt în ploaie

din pricina ploii nimeni nu vede că plânge

ține în brațe un pui de liliac

descriere: ține pe cap un tomberon vechi de tablă

descriere: buzele ei sunt ca vântul

descriere: pe fruntea ei blănoasă scrie ”Port Royal”

*

N-a ști nimeni că m-am dus

numa m-or vedea Camus.

Repetiție

Sufletul meu s-a întors de la Salamina.

Am zis că cerul a căzut în mine însumi

devenisem clepsidră pentru stele.

Se aude? Repet:

stelele mă gâdilau la buric

sexul meu era o peninsulă în marea vaginelor

părul meu se făcuse de piatră

Se aude? Repet?

Unde este punctul din care nu mai pot fi urmărit?

La patinoar, în Cișmigiu

1

Patina

așa, absent,

când, la un moment dat,

observă că patina exact în ritmul gândurilor care-l

traversau

se insinuau, apoi îl invadau


31

mișcările de pe gheață

urmăreau cu precizie milimetrică mișcările gândurilor

mirat

se opri imediat la mantinelă

ca să înțeleagă ce i se întâmplă

dar, tot imediat,

Absența se reinstală cu voluptate

în întreaga lui ființă

2

cu urechea ciulită către sunetele care vin uneori din

celelalte lumi

pentru a înregistra și apoi a difuza aici, în această lume,

la volum maxim,

sunetul sau ultrasunetul

care să inhibe pentru totdeauna

nașterile de oameni în Această lume

ce fel de Nasa îmi finanțează radarele?

infrastructura, monitoarele, nesomnul

de mă simt atât de împlinit

pierzându-mi treptat energia vitală

cu acest Unic Scop?

3

și peisajele - aveau o anume profunzime,

ai fi putut să te scufunzi în ele, era un fel de chemare...

arcada unui pod de piatră peste cristalul unei ape era un

tunel

care te sorbea

acum ce vezi? doar un perete desenat

maturizarea înseamnă pierderea dimensiunilor

în felul în care copacii își pierd frunzele...

*

Dacă, printr-o minune, mi-ar fi dat

ca după moartea mea

să văd

cum pe pământ statuile ar continua să se alinte sub

frunzele căzătoare,

cum veverițele ar continua să foșnească prin iarbă,

cum urșii polari, girafele, tapirii ar continua să respire și

să scruteze zările

și că niciun om nu ar mai fi pe pământ ca să interfereze

cu toate acestea

aș lăcrima de fericire

Decebal Alexandru SEUL

Cele trei cuvinte

O lipsă din gestiunea magazinului unde lucra ca

vânzător îl adusese după gratii. Și acolo, încă din

primele ore ale detenției, nu avea putere să mai scoată

vreo vorbă. Patul vecin, rămas gol, aparținuse unui

tuciuriu. Și el, Tomiuc, avea prietenă doar singurătatea

ce, în mod sigur, avea să-i adâncească și mai mult

singurătatea cu care-l blagosloviseră forțele răului. Dina

nu va mai fi a lui, ci a lui Artenie, amorezul ce o bătea

mai întâi apoi se tăvălea cu ea prin podul cu fân sau prin

luncă. Iar asta după ce trăiseră fericiți în anii de început.

Casă, grajd, vite, pământ, pădure, o pereche de cai, un

purcel, multe gobăi, oi. Numai să te ții cu atâta treabă!

Și reușeau iubindu-se cu strășnicie. Erau munteni și nu

și-ar fi schimbat locul, neaflând niciunde un mediu mai

propice. Dina însă dobândise în ea sânge de târfă și

Tomiuc habar n-avea de cine-și legase viața. Fusese

robit doar de frumusețea ei angelică. Și n-ar fi bănuit-o

în brațele altuia. Barem să fi fost ăla mai bățos și mai

arătos decât el, poate nu i-ar fi părut așa rău. Ce avusese

bun în el? Poate acel vino-ncoace. Atât. Se refugiase cu

Dina în bordeiul de la stâna lui, c-avea și o cocioabă

devale, deocamdată-n așteptare. De ce să se mai

gândească acum la toate astea, și mai ales la amantu-i

bătăuș! Tomiuc n-o atinsese nici c-o palmă. Își căra

acum ziua lungă să-i ajungă măsurând cu pas mărunt

spațiul îngust căptușit cu igrasie, care prin ferestruică

abia îngăduia pătrunderea unei șuvițe de semiîntuneric,

în plină zi. Mai bine l-ar fi scos la muncă, i s-ar mai fi

ușurat capul de gânduri... Ceruse asta, însă privațiunea îi

rezervase rolul păsării în colivie. El nu furase, ci fusese

jecmănit chiar de amici, prieteni de pahar, fiindcă

aceștia îi pătrunseră în prăvălia lui, fără lacăt pe ușa

metalică de-i șterpeliseră sulurile de stofă, alte obiecte și

aparatură de ordinul zecilor de mii de lei. Hoții

avuseseră trecere liberă, deoarece el plecase la chioșcul

de vizavi la băut, uitând ușa deschisă. Tot chinuit de

jugul regretelor cel apăsau mereu mai tare, nici nu se

atingea de ceaiul fără gust din căniță și de coaja de

pâine în care putea să-i rămână vreun dinte. Sfida astfel

căutătura rece a gardianului, reîncepându-și umbletul.

De nu și-ar pierde mințile pe aici! Dumnezeu îi mai

acordase o șansă. Cea a răbdării. Scăpat din închisoare,

îl va bate pe Artenie pe umăr și-i va spune:

- Bravo, băiete!

Într-o dimineață cel care-l păzea, în locul ulcelei

cu ceai scârbos, ținea în mână un pachețel pe care i-l

întinse schițând o părere de surâs. Se grăbi să-l desfacă.

În interior, o floare și un bilet de la Dina care, scăpată,

ca prin minune, de o bătaie soră cu moartea îi scria pe

un bilețel: ,,Te voi aștepta!”.


32

Dan DRĂGOI

În cuiburi stă copilăria mea

Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea

Și în seninul zării și-n ochii de copil.

Ce har să am să mă întorc la ea

Și să o cânt în versul meu umil?

Desculță aleargă peste hotare de flori

Copilăria din carul cu rouă.

S-a îmbrăcat în nouri și-n albe ninsori

Și s-a ascuns într-o lacrimă nouă.

Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea

Și în seninul zării și-n ochii mei de atunci.

Ce haruri să-mi dea Domnul să mă întorc la ea?

Și-n carul meu cu rouă cum să mai ajungi?

Poveste de demult

Tot satul meu tresaltă, mușcat de ciuma foamei

Și iezii mor pe-altare și-n baierele toamnei.

Jupoaie tata iezii cu brișca de lumină

Și-mparte carnea-n satul flămând și fără vină.

Timpul e-n nemișcare, timpul cin’ să-l răstoarne?

Tot satul meu tresaltă, dar are astăzi carne.

Înfrigurată, mama aleargă prin livezi

Și spune-o rugăciune pe prundul fără iezi.

În ochii tăi stau îngerii la pândă

Când brațul mi te cere cu sfială,

Tu stai ascunsă-n ultima petală.

În ochii tăi stau îngerii la pândă -

Și orișice petală ar vrea ca să te vândă.

Doar eu cerșesc la fiecare poartă

Petala ta, ce îngerii o poartă.

Rugă

De astăzi am să plec. Plecarea mi-e aproape.

Așteaptă-mă, ascunde-mă sub pleoape.

Lumină-mi gândul bun, ne-nstrăinat,

Durerea ce-o adun neîncetat.

Și veșnicește-mi pașii și destinu’,

Ținându-mă doar în Prezent Continuu.

Ascunzișuri

M-ascund în mine ca-ntr-un labirint.

Și gândul meu nu poate să îndure,

Că Tu ești tăvălugul de argint

Și luna, peste cer, e o secure.

Fiorul tainic iarăși mă străbate.

De ce m-ascund? De cine-mi este frică?

Mă-ntreb mereu când orologiul bate.

Și-s trist că am rămas doar c-o aripă.

Mai pune-mi, Doamne, în gânduri o aripă

Și dă-mi în ascunzișuri înc-o haină.

Când dragostea pierdută se înfiripă,

Căldura Ta s-aducă noua taină.

Plecare

Plecarea te poartă pe înalte poteci.

Nimic nu te întoarce din drumul ales.

Eu nu te opresc nici cu tainicul vers.

Până și marea fierbe-n surdină.

Când dorul meu plânge în flori de sulfină.

Tăcere

Stau singur în ploaie, stau singur în vânt.

Ce mare-i tăcerea de după cuvânt!

Răspuns

Unde-mi găsesc menirea şi unde sunteţi voi,

De m-aţi lăsat pe mine acolo-n depărtare ?

Un orologiu bate, strident, din doi în doi,

Spărgând cristalul nopţii la vechile hotare.

Am spada pregătită să cuceresc iar lumea,

Nimic nu mă întoarce din drumul cel de sus.

Cu fiecare treaptă eu adumbresc genunea,

Lumina din lumină, e singurul răspuns.


33

Radu CÂRNECI

INVOCAȚIE LA PĂSĂRI

Bineveniți păsări, bineveniți!

Vă aștept cu ploile verzi, cu pădurile

– despletite femei de dragoste –

după ele ochi de soare, după ele sân de

lună

pentru obosiții de frumos.

Vino sud, vino soare

și inundă-mă cu ape de păsări:

în brațe rândunici

în frunte ciocârlii

în păr cucii

și tu privighetoare, regina mea,

și purificați-mi cu dragoste auzul și

lumina

înfrunziți-mi coapsele și umerii, veniți

și adolescenților dați-le inima mea.

(…E un amurg, ultimul, care mă doare

un amurg de femei puține, de zăpezi subțiri

un

amurg și fuge din mine – lup negru – fuge

sub pământ din inimă, sub pași, lup, fuge

fără păsări albe, fără ploi verzi

fără mine, din mine, dincolo, fără înalt fără

mine, amurg, fără dragoste, fuge…)

Păsări, vă aștept, bineveniți!

E timpul pământului, de păsări, sărac –

bineveniți păsări–femei, păsări–bărbați

e nevoie de dragoste, sete de dragoste, secetă –

aștept la marginea mea, bineveniți

am un zbor pentru voi...

ÎNDATORIRE DE PRIMĂVARĂ

…Acolo între două stele la timp scăzut

erau păsări fără cuvinte arbori fără

suflet

nedescântată sămânța de iarbă

încremenită hora de fete bărbații pustii

răstignite patimile

neperechi sălbăticiunile triste – și

peste toate duhul meu ca o orabie.

Tot timpul cât m-am născut am fost de rugă:

chin eram, teamă spre sunet

gând de culoare, miez de pământ dulce

pentru toți mă nășteam: domn din Domn

lumină din Lumină, durere din Durere

miresme la tâmple iveam, țipăt în genunchii

de fugă – o tristețe eram împrejur cu imn.

(Și-am auzit: „…De ce atâta scrâșnet și lacrimi

și sfâșiere pentru un zâmbet, de ce?“

Și erau lângă mine toți, umbre și nu-i vedeam

toți așteptând să le dau ochiul de soare

sânul de lună, clopot de aer și apă

erau așteptarea ca o otravă

în mine adânc rădăcină de dragoste…)

Așa începură sevele să mă

cuprindă:

pulpe și piept și fruntea – abur de

cer –

limpede răsuflare de duhuri –

din mine apoi am crescut fiece

mugure

firul de iarbă l-am tors, fiece fluture

l-am aurit: femeilor trup de dor

le-am dat bărbaților neliniște-n sânge…

Înfloream! Înfrunzeam! Mă-

dumnezeiam!

În zori lumea era gata de nuntă:

plecau din mine perechi de culori perechi de

sunete

de miresme de patimi superb legănându-se

din mine, intrau în marea ființă,

perechi

ca un sărut între cer și pământ

clopote dulce-aiurind, clopote, clopote, clopote…

Dimineața eram vârstă înaltă, domn

din Domn lumină din lumină din durere

în jurul soarelui: aură, în jurul lunii:

cearcăn

îmi clătinam obosit duhul spre somn

și toți de mine uitaseră, toți mă uitaseră și

perechi, perechi făceau dragoste, nuntă

nebună


34

jur împrejur miresme de dragoste…

DUPĂ DRAGOSTE*

După dragoste soarele este mai luminos

după dragoste luna are cearcăn frumos

după nunta cerului cu pământul

pietrelor le crește rotundul.

Totul după dragoste: mireasmă de dor

urma sărutului, pasăre-n zbor

în sâni, sub sâni spaimă subțire

în lemnul verde vlagă de mire

în nori și sub nori liniște, după

dragoste gura-i duruta mea cupă.

(Apoi păsările fac pui de cântece

stelele coboară-n descântece

arborii așteaptă fete din fete

fructe lunecând să le desfete

semințele nasc părinți iar casele

cu încă o dungă își înseamnă oasele)

După dragoste soarele e Domn preafrumos

luna și tu cu cearcăn luminos

după nunta cerului cu pământul

sânii tăi tac pârguindu-și rotundul…

* Mic poem după dragoste

ULTIMUL RISIPITOR*

Risipitor sunt și după mine stelele după

mine zorii, după mine soarele risipitor,

fugind cu o mie de picioare

zburând cu o mie de aripi

după mine iarba cântând aleluia

după mine norii pe cer,

risipitorii

după mine ploaia și spicele făcând dragoste

pământul și mările mereu după dragoste.

(Vai, risipitor sunt și am fost, fetelor

v-am făcut frumoase, amintiți-vă!

Unde-s gândurile voastre acum, dar ochii

de uimiri, pașii de aer, dar gura

de așteptare, brațele de dragoste, unde?

Iată, mângâi vântul și urma părului vostru –

o, cum v-ați dus,

zveltele mele poeme!

Unde sunteți, bărbați cu sufletul meu?

Toamnă e-n fruntea voastră sau rămâneți

cu durerea de-atunci dulce și tânără,

unde

vă sunt armele și furiile și aurul?

Și vinul e-același? Dar fărădenopțile

noastre?

Unde statuile – abur de munte –

și vorbele-n șuier aducând

primăvara?

O, risipitorilor, prieteni ai mei…)

Iată, mă dărui mereu, după mine

stelele

mă dărui, după mine soarele

fugind cu o mie de picioare

zburând cu o mie de aripi,

Risipitorul

după mine iarba cântând aleluia

după mine norii și vântul făcând dragoste

după mine pământul și mările mereu în

dragoste

după mine, mereu după mine, Risipitorul.

Vai, talantul se cheltuie, se topește

și curge-n văzduh – fluviu de aur –

aud pași după mine, pașii furilor:

sunt zvelți și tineri furii și cu

gânduri

năvălind din multă lumină –

da, talantul meu se cheltuie, e

ultimul sunt ultimul risipitor!… Poate că

mama se roagă

acum pentru întoarcerea mea…

* Fiul risipitor

Între noi, clipa

Cântec şi plâns, iar între ele

trupul meu chemat, nechemat

clopot între gemene stele

sângele-mi întunecat.

Unde te duci, unde mă duci

suflete, pasăre-rouă?

În urmă-i tăcerea cu braţe de cruci,

din faţă o vârstă ne plouă.

Numai aici, între noi, clipa

e de aur şi veşnică:

iubeşte-o, iubeşte-i risipa

de făclie în sfeşnică!…


35

Nina Elena PLOPEANU

Spirala morții Avalanșa ne-a risipit

în toate colțurile țării. După

accidentul nefericit, în care

au pierit trei dintre noi, iar

alți doi au rămas infirmi,

legătura grupului nostru de

prieteni s-a destrămat. Frica

de zăpadă și de schi nu ne-a

mai adunat niciodată laolaltă.

În schimb, în fiecare lună de

vară, îi vizitam și le țineam de urât, câte o zi și o noapte,

celor ce rămăseseră în scaunul cu rotile.

Era mijlocul lui iunie. Împreună cu Bogdan

stăteam în balcon și admiram parcul de peste stradă.

- Locul acesta a devenit cinematograful meu 3D, mi-a

spus, la un moment dat, prietenul meu arătând spre

binoclul și spre aparatul de fotografiat de pe etajera pe

care se mai aliniau mai multe ghivece de flori divers

colorate. În fiecare noapte, vizionez câte un film. Se

întâmplă foarte rar să văd vreo reluare. Viața mea a

căpătat un alt sens de când fac fotografii sau filmez

scene de pe aleile de vis-a-vis. Vrei să-ți prezint câteva

dintre personajele mele? m-a întrebat zâmbind Bogdan.

- Îhî, i-am răspuns, dând afirmativ din cap pentru a-mi

întări răspunsul.

- Să intrăm în sufragerie și să privim în laptop. Aici

le-am stocat pe toate, mi-a mai spus deschizând un

folder ce se chema Poveștile parcului. Bogdan a dat

dublu click și o galerie de imagini cu tot felul de

chipuri, care mie nu-mi spuneau deocamdată nimic, au

început să se deruleze pe ecran. Ce părere ai? m-a

întrebat mărind câteva poze: un bărbat cu un picior de

lemn, cu părul nins prins în coadă la spate, o femeie cu

ciorapii roși în genunchi și cu un paner cu hăinuțe

pentru nou născuți pe mână, un adolescent cu un toc de

vioară în brațe, ciotul unui plop acoperit de o umbră.

- Mie, sincer să fiu, nu mi-au trezit niciun interes.

Probabil, tu cunoști lucrurile interesante din spatele

acestor instantanee. Altfel nu mi le-ai fi arătat.

- Ai dreptate. Hai să urmărim împreună povestea

bărbatului cu un singur picior!

- Bine, i-am răspuns. Ne-am întors pe balcon. Înserarea

îmbrățișa aleile, care ca un buchet de raze se adunau în

micul rond din centrul parcului. Agitația începea să se

potolească. Copiii și bunicii sau părinții lor, însoțiți, unii

dintre ei de animalul de companie preferat, se retrăgeau

spre blocurile care înconjurau parcul ca o adevărată

cazemată. În apartamente, luminile se aprindeau una

câte una. Cartierul, mângâiat de umbrele ciocolatii ale

întunericului, se transforma, puțin câte puțin, într-un tort

cu zeci de lumânări cu flacără portocalie. În parc,

platanii urau cu voci răgușite somn ușor florilor de

gheață care tocmai înfloriseră și se pregăteau să-și

doarmă somnul de frumusețe. Astfel, puteau să-și

păstreze capetele movulii atrăgătoare până târziu spre

toamnă.

- Iată-l, mi-a întrerupt Bogdan reveria, arătând spre

bărbatul ce-și mișca cu îndemânare cârja metalică în

care își sprijinea brațul drept.

- Este bărbatul cu părul prins în coadă, am răspuns. Pe

umărul stâng are o pereche de patine, am completat

uimit.

Bărbatul s-a plimbat încet și îndelung, de parcă,

nu avea altceva de făcut decât să rătăcească fără rost pe

aleile bătătorite. Din când în când, se oprea și își

mângâia cu privirea cele două patine. Aproape de

miezul nopții, s-a așezat ostenit pe banca de lângă rond

pe care până atunci o ocolise intenționat. Și-a așezat

patinele pe genunchi ca pe o iubită ce se dorea alintată

și a privit intens în lumina neoanelor care incendiau

parcul. Printre frunzele copacilor au început să coboare

nenumărate aripi, la început incolore, apoi albe, din ce

în ce mai albe.

- Pune-ți ochelarii aceștia! Privește, m-a făcut atent

Bogdan, ninge!

- Glumești, i-am răspuns. Nu sunt decât gângănii ale

nopții.

- Uită-te mai bine! În curând, totul va fi acoperit de

zăpadă. Apoi va ploua și rondul se va transforma într-un

adevărat patinoar.

Am privit cu luare aminte și am observat că

vorbele prietenului meu erau adevărate. Pe luciul gheții

coborau în spirală, rotindu-se, steluțe de zăpadă. Doi

patinatori, un el și o ea, îmbrăcați în straie albe,

încărcate de paiete, străluceau printre arbori. Bărbatul

nu-și lua ochii de la personajele de pe gheață. Păpușile

de porțelan interpretau pași arăbești și se roteau amețitor

în combinații de piruete. Tribunele vibrau. Muchile

patinelor, sub care gheața se îmblânzea, desenau

serpentine circulare. Bibelourile vii se ghemuiau și se

roteau ghemuit.

După o amețitoare secvență de pași, tânărul și-a

ridicat partenera deasupra capului și a aruncat-o spre

cerul plin de stele către spirala Iras a cărei nebuloasă

tocmai prevestea moartea unui astru. Steaua muribundă

și-a dezbrăcat, într-un ultim dans, una câte una, hainele

împroșcate cu praf de heliu. Focul a îmbrățișat gheața.

Patinatorul a smuls cu brațele-i de fier din ghearele

păsării de lumină trupul plăpând și împreună s-au

avântat, pentru ultima oară, într-o complicată spirală a

morții.

Mi-am dat jos ochelarii. În parcul de peste

stradă nu se auzea decât zgomotul strident al cârjei de

metal care lovea ritmic dalele de piatră.


36

Ion ROȘIORU

Pantunuri

277

Pe marginea fântânii porumbeii

Par nişte franjuri de celest veşmânt.

Îmi vin în gând zulufii Salomeii

Ce-n dansul ei pervers îşi ia avânt!

278

Cu fulgi de nea în păr coboară

Zâmbind bătrânul Indrea- sat.

Visez - precum odinioară -

C-aştept să merg la colindat!

279

De-a latul sărbătorii trece

Un biet convoi de mort sărac.

Oraşu-mi pare trist şi rece

Şi drum spre tine nu-mi mai fac!

280

Pe zidul vechi sunt numai urme

De clei electoral perfid-fetid.

Spleen-ul ce sunt n-o să se curme

Nici când mă veţi fi pus la zid!

281

În lâna oii Dumnezeu ascunde

Un fluier cu iubire meşterit.

De ce n-aş fi păstorul care-şi tunde

Mioarele să afle fluierul vrăjit?

282

Şcoala veche-n loc de geamuri sparte

Are-n pereţi pătrate ziduri noi.

Voi mai preda aici şi după moarte

Franceză şi latină la strigoi?

283

Ca un sinistru şi enorm sicriu

Alunecă-n aval un şlep blindat.

Sătul să mă mai joc de-a mortul viu,

Îi fac lui Caron semne. disperat!

284

Sunând strident o falsă liberare.

Poaspătul trompet s-a spânzurat.

Nu voi mai bate pas de defilare

Prin cazarma-n care m-ai uitat!

285

Plâng macaralele uitate

În fostul şantier naval.

Muzeu de visuri împăiate

Mi-i sufletul cândva astral!

286

În livada părăsită

Muşcă bruma din gutui.

Poezia mea ispită

Nu-i mai este nimănui!

287

Flori nemuritoare străjuiesc

O alee nemaimăturată.

Trag nădejde să te nemuresc

Prin poeme când vei fi plecată!

288

Fluviu-şi sclipeşte-n vale

Solzii celtici de balaur.

Într-un vis ce-mi dă târcoale

Sar cu tine pe un plaur!

289

Niponul bea saké şi-i pune

O strună boabei de orez.

De când mă ştiu, orice minune

Mă face să mă minunez!

290

Garduri rupte. Case de vânzare.

Tomberoane. Câini comunitari.

Greaţă. Crime lumpenproletare.


37

Silă. Frică. Târfe. Cuţitari!

291

În salcâmii verii neîndurătoare,

Morţii-şi scot apatici apa la mezat.

Iei pe tălpi nisipul plajelor bulgare

Să-mi striveşti sărutul de poet damnat!

292

Stejarul care de zefir e

Bătut nu se visează foc.

Partea frumoasă-i că-n iubire

Nu ne vedem bătrâni deloc!

293

La răscrucea străzilor o pungă

E zburătăcită în jos şi în sus.

Extazu-n care cad n-o să-mi ajungă

Să-i aflu legea zborului inclus!

294

Din ochiul pictat al părintelui Arsenie Boca

Izvorăşte şi curge agale un şipot de mir.

Credinţa mea e forţa ce sfredeleşte roca

Să-mi ostoiască setea c-un strop de elixir!

295

Gărgăriţă galbenă-i maşina

Căreia măicuţa-i face plinul.

Sobra viitoare Nectarina

Cu un nu mi-a deviat destinul!

296

Pe stânca pleşuvă zăganul rănit

Îşi scoate zadarnic săgeata din vintre.

Admit învins că nu mi-a fost menit

Nici mie să mor mai altmintre!

297

În şa de aur pe mustang

Prinţesa iese dintr-un gang.

La colţul cercului pătrat

Îmi scot destinul la mezat!

298

Irump apotropaice urzici

Într-un ceair recent dezafectat

Îmi fac iluzii că mai eşti aici

Deşi-ntr-o altă lume ai plecat!

299

Cotiga cu lemne de loză tăiate mărunt

E pe doi scripeţi trasă la ultimul etaj.

Niciodată n-am fost aşa mândru că sunt

Locuitor al acestui de-a pururi teribil oraş!

300

Vâsleşte în amonte bătrânul barcagiu,

O crosnie de vreascuri s-aducă înspre seară.

Pe neaua vremii mele poeme noi îţi scriu

Şi nici încetează subit să mă mai doară!

301

În cărucioru-i şleampăt groparul tânăr care

Braţe de cruci trântite de viscol în omăt.

De vei distinge şoapte de dor arzând în pară,

Să ştii că-s duhul care de peste vămi m-arăt!

302

Palate somptuoase de prost gust

Înlocuiesc bordeiele umile.

Duc aprig dorul timpului vetust

Plin de speranţe, astăzi inutile!

303

Tot în creştere-i prundişul dintre Dunăre şi barcă.

S-o depună lin pe valuri vrea pescarul ajutor.

Gloria de altădată nimeni nu mi-o mai remarcă

Şi mă mint că în virtutea-i poate totuşi n-o să mor!

304

Azi noapte s-a furat statuia

Ce strălucea pe sobrul piedestal.

Grăbit să mi se cânte Aleluia!

Înfund bătrânul godin cu mangal!

305

Perdeaua mov se mişcă-ncetinel

Şi îşi revarsă umbra peste glastră.

Ai crezut că-l vezi pe fostul el

Cum îţi face semn de la fereastră!


38

Lucian MĂNĂILESCU

Haite de oglinzi

Era o vreme când te îmbrăcai

în albul de mireasă al zăpezilor,

o vreme friguroasă şi transparentă

la streaşina căreia sclipea

întunericul nordului.

Pe atunci timpul ne trăia repede,

mai mult în vis reuşeam

să ne găsim culcuşul, fiecare

atingere de mână devenea

un ghiocel fragil împodobind

sălbăticia aşteptării.

Ne-am rătăcit apoi într-un

megalopolis al singurătăţii,

îţi strigam numele pe bulevardele

pustiitoare, lipeam afişe

cu amintirea ta, pe zidurile

asfixiate de iederă,

ascultam sirenele şi lătratul

umbrelor fără stăpân...

Uneori te recunoşteam

în chipuri străine, dar întotdeauna

erai altcineva, întotdeauna

fotografiile la minut developau

un sentiment abstract şi straniu:

ca şi când aş fi îmbătrânit

cu viteza luminii, ca şi când

haitele de oglinzi ar fi sfâşiat

zilele ucise.

Ultimul atlant

Pe hărţile nenorocirilor de purpură

Platon a improvizat un continent,

numit Atlantida.

Ca orice grec sufocat de armura străină

a cuvintelor el a povestit despre

corăbiile prelungi, întoarse de dincolo

de Coloanele lui Hercule, despre

nemărginirea care începe acolo

unde cândva au trăit oameni şi zei,

şi despre cerul prăbuşit în abis

într-o dimineaţă venită pe neaşteptate.

Toate astea s-au întâmplat poate

de o mie de ori, poate ieri înseamnă

tare demult şi cei întorşi în port,

spintecând burta sclipitoare

a chitului, îl vor găsi pe Iona

îmbălsămat în memoria transparentă

a mării.

Daruri

Poate în viitoarea secundă

vor trece o sută de ani - nimic

nu mai e sigur acum! - copilul se joacă

pe covorul roşu cu sfere şi cuburi,

în amintirile lui o istorie netrăită

fisurează vitralii incandescente

şi umbrele îmbătrânesc printre

culori orbitoare...

E târziu, copilul acesta! - spun

ursitoarele, ADN-ul lui e o cobră

ascunsă în burta melancoliei,

dar mâine va veni Moş Crăciun,

cu sacul doldora de haşiş în spate,

şi copilul va fi fericit:

„Merry Christmas!”, „Happy New Year!” -

aclamă soldăţeii de plumb...

– Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Spuneţi frumos poezia şi

duceţi-vă la culcare printre nori!

Cerul verde

Lumea scorburoasă a iluziilor pierdute, aşteptările

costelive şi seturi de tristeţi din cel mai fin porţelan,

doamna aceea cu văduvii contondente, îngerul

care traversează strada pe culoarea roşie a semaforului

şi felul în care Rembrandt disecă umbrele în

lecţia lui de anatomie... Sunt, aşadar, suficiente

argumente

să spui adevărul, dacă nu te aude nimeni în afară

de Dumnezeu, să povesteşti despre mările moarte şi

despre

coloanele nesfârşite ale celor ce trec noaptea spre

lagărele de exterminare a speranţei, despre cum te

ascunzi printre lianele răcoroase ale ploii de vară sau

despre revoluţiile care trădează tot timpul, care

se acoperă cu drapele roşii sau înstelate, târând

după ele istoria canibalismului şi melancolia

continentelor nedescoperite...

Spui că acum e prea târziu, dar ce importanţă are?

Important e doar să respiri adânc, până în rărunchi,

cerul verde de deasupra nopţii.

Cărți prezentate de:


39

Christian CRĂCIUN

O spovedanie nu se termină cu adevărat

niciodată

Moto: „Doamne, simplifică-ne, până la a fi oameni!”

Deși, într-o cronică din România Literară din

2004, Mihai Zamfir făcea cu îndreptățire această

afirmație superlativă șocantă, pe care am pus-o în

italice: „Din punct de vedere al coerenței interne,

parcursul Genei Geamănu atinge un grad de

universalitate la care nici o altă carte românească scrisă

în aceeași perioadă nu va putea vreodată aspira”

(textul respectiv apare ca postfață la actuala ediție)1,

cartea aceasta nu a avut nici pe departe ecoul meritat.

Carte excepțională, spune criticul, apărută într-o primă

ediție în 2000 și rămasă, din păcate, dincolo de

recunoașterea publică. Să spunem de la început că este

vorba de jurnalul unei convertiri și că, nu numai prin

temă, ci și ca valoare, acesta este perfect comparabil cu

Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. Cel puțin două

sunt,cred, motivele acestei ignorări: 1. indiferența opacă

a mediului nostru cultural față de acest tip de scrieri.

Steinhardt a avut succes pentru că era deja asimilat

mediului scriitoricesc, bine cunoscut prin sutele sale de

cronici și volumele de critică literară. Iar, în comentarii,

tema carcerală și politică și culturală a putut prevala

asupra celei religioase, a drumului convertirii. Și, mai

ales: 2. Gena Geamănu este o necunoscută, disimulată

sub un pseudonim. Cine se ascunde în spatele lui? Am

făcut câteva cercetări în urma cărora am aflat, cu foarte

mari șanse de adeverire, cine este persoana care

semnează cu acest nume. Evident că nu o voi divulga,

de vreme ce anonimatul este condiția auctorială.

Avem deci jurnalul unei convertiri al unei femei

născute în 1944, într-o familie săracă de țărani. Datele

biografice sunt extrem de puține. Urmează Filozofia în

timpuri ostile și este „bolnavă de luciditate”, ca să-i

aplicăm vorba lui Camil Petrescu. Are tot felul de

ocupații mărunte prin care traversează infernul istoric și

pe cel lăuntric. Jurnalul este ținut cu intermitențe între

1968 și 1989. Este, dintre jurnalele apărute în literatura

noastră, care nu au ca temă spațiul concentraționar, de

departe cel mai profund ca analiză și cel mai

cutremurător. Prin sinceritatea aproape neverosimilă a

autoscopiei. Să precizez că „spațiu concentraționar”

trebuie citit la sensul strict denotativ, cadrul social și

politic în care se mișcă sufletul acesta obsedat de

absolut are toate datele unei temnițe. Într-un fel,

1 Gena Geamănu, Spovedanie neterminată, ed.

Doxologia, 2010, ediția a treia revizuită; Postfață Mihai

Zamfir;

„spovedanie neterminată” este un pleonasm, acesta e

sensul final al „lecției” jurnalului: o spovedanie nu se

termină cu adevărat niciodată, în clipa chiar când ți-a

trecut prin gând că ai spus tot, ai căzut, ai comis un

păcat grav. Tocmai atenția mereu trează a autoarei,

necruțarea cu care mânuiește bisturiul autoanalizei

morale fac din această carte ceva unic în literatura

noastră. Cu toate disperările, căderile, iluziile, căile

diferite de cucerire a Esențialului pe care viața i le oferă,

mărturisirea rămâne mereu la fel de febrilă. Centrul

neliniștii sale spirituale este într-o permanentă

incandescență, ca un vulcan niciodată adormit. „Nebună

după Absolut” (86), autoarea ne oferă una dintre cele

mai precise chirurgii ale sufletului și destinului uman

din câte s-au scris în limba română. Și mai e ceva

important: spovedania aceasta nu o face numai

duhovnicului, o face, iată, publică. E o pildă aici, o

ridicare a smereniei pe o nouă treaptă. Poate cea mai

dificilă… A se citi de exemplu paginile 246 și

următoarele când, luând fiecare dintre poruncile

Decalogului, analizează cu o lipsă de cruțare greu de

suportat chiar de către cititor cum le-a încălcat.

„…vocația mea este, a fost și sper să rămână, căutarea”

spune, și această căutare, itinerarium mentis in Deum

(Sf. Bonaventura) este materia acestei cărți. Capitolele

ei se numesc simplu: „Pre-simțiri”, „Căutări”, „Marea

ocolire”, „Iluminări și poticniri”, „Spaimă și

cutremure”. Gena Geamănu face parte dintr-o

impresionantă galerie de lucizi ai literaturii noastre. „Eu

fac parte dintre cei ce privesc, caută, întreabă, vor să

înțeleagă, întreabă și se întreabă” (61). Jurnalul

convertirii sale este un document uman excepțional,

într-o arie fără tradiție în cultura noastră. Valoarea lui

este deopotrivă duhovnicească și intelectuală, și tocmai

de aceea ar trebui enumerat printre cărțile noastre

fundamentale. Exact în această dialectică aș citi cele

două semne de punctuație care marchează, prin

abundență, textul. Semnul întrebării, indicând evident

căutarea, calea, ecorșeul sufletesc, permanenta veghe

introspectivă și morală, și semnul exclamării, indicând

uimirea, ad-mirarea în fața atotprezenței iubirii divine.

Este o teribilă tensiune care marchează căutarea

neîncetată a soluției existențiale optime și, odată aflată

(ceea ce înseamnă nu o odihnă întru certitudine, ci o

frământare interogativă și mai acută), liniștea neliniștii

de a înainta continuu în interiorul acestei soluții.

Tensiunea este între smerenie, ca imperativ absolut, și

bucurie. A doua pare a o diminua pe prima. Dacă te

bucuri prea mult că ai găsit calea spre mântuire (și

trebuie să te bucuri), riști să te pierzi în mulțumire de

sine. Prima însă o îngăduie pe a doua. Dar „într-un

anume fel”. Urmărim graficul extrem de fin al acestor

două linii de destin, ca un împletit ADN spiritual.

Simplitatea sporește forța mărturisirii: „Mi-ar

plăcea să existe Dumnezeu”. (20) Totul este un proces

de continuă limpezire. Începuturile sunt ale unui suflet

zbuciumat, trăind la intensitate maximă, măcinat de


40

singurătate, de conștiința diferenței („sunt îngrozitor de

singură”, „De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă

sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea?”), bântuit de ideea

sinuciderii („Aș fi vrut să mor fără să mă sinucid, așa,

simplu”, „e atât de limpede că numai moartea mai

rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?”, „Dacă

deosebirea dintre viața mea și a paramecului e atât de

mare, să nu fie nicio deosebire între morțile noastre?”),

de răzvrătire. Mărturisirea aceasta, cu un foarte discret

scop de pedagogie duhovnicească pentru cititor,

impresionează prin autenticitatea omenescului asumat în

toate arcanele sale. Nimic de predică uscată, de

„propovăduire” fariseică. Doar frământare întru găsirea

soluției existențiale autentice și totale. Exemplară este,

în acest context, tratarea experiențelor erotice, trăite la

nivelul cărnii sau al spiritului, analiza lor, până târziu,

când calea bisericii părea definitiv asumată, este una

dintre cele mai precise și mai sincere dintr-o literatură

oscilând tradițional între pudibonderie și vulgaritate.

„Actul sexual mi se pare profanator; or, toți oamenii din

jurul meu, și nu numai ei, îl consideră ca desăvârșitor al

iubirii. De ce aș vrea ca bărbații care îmi fac curte să

nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească

totuși ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu,

pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă

umilitoare, dacă asta e tot. Și e atâta agitație și atât

zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate

mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în

îmbrățișare?”. (16) Ceea ce caută în această etapă, apa

de care este însetat acest suflet, este aceea a Sensului

vieții. „Există oare soluție practică la problema

sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?” (19) «Viața e

ceva ce se face și se preface în fiecare clipă. Ea, mai

ales când e întrupată în om, trebuie să aibă un sens. Deci

trebuie iubită de dragul sensului, în perspectiva acestui

sens. Nici oamenii nu pot fi iubiți, nici pe mine nu mă

pot iubi, decât cu tot ce presupune încă nefăcutul

îndreptat spre un ceva, spre un sens. Altfel, de ce? Ce

rămâne din ceea ce numesc ei „viață”» (40) „Nu mă

interesează nimic în afară de nevoia mea de a găsi un

sens” (109) „Apoi, căutarea mea este de ordin moral, nu

intelectual. Eu caut, am căutat un sens și nu o formă de

existență, reală sau fictivă. Pot trăi orice, oricum, cu o

singură condiție: să aibă sens. Nu contează cum sunt,

nici în viață și nici în jurnal, ci de ce sunt cum sunt sau

cum nu sunt”. (224) În această primă fază a căutării

găsim mai degrabă un spirit amprentat de existențialism,

obsedat de singurătate, moarte, oboseala de a fi,

sinucidere și de absurdul existenței. Durerea de a fi,

ruptura dintre carnal și spirit sunt temele recurente,

asupra cărora revine cu insistența de a le afla rădăcinile.

„Durerea mea (a câta oară am înțeles asta?) nu este din

cele care se vindecă.” (42); „Durerea asta e în mine, e

mai puternică decât mine” (43); „Cu ce se poate domoli,

Doamne, durerea mea? Neliniștea mea cu ce se poate

stinge? Dar vreau oare să se stingă? Nu, vreau numai să

nu mai fie zadarnică. Și este.” (61) „Ce intens îmi simt

singurătatea! Sunt singură în mijlocul unui gol mic,

dincolo de care forfotește întreg universul străin și rece,

dar care e gata să se însuflețească și el ca mine, când mă

revărs în el.” (58); „Durerea este ca o simfonie eternă,

infinită, suma, locul geometric al tuturor simfoniilor

create și necreate, un fluviu imens, copleșitor, cu multe

linii melodice, cu teme ce predomină în anumite

momente, cu clipe de încordare dramatică, cu piscuri

amețitoare, cu spații de liniște și suspin șoptit, cu

zeiescul drept de libertate, dat fiecărui instrument

muzical din sufletul meu, instrument ce-și poate cânta,

în deplină armonie, cu temele de bază, efemera lui

bucurie… Durerea este un fascinant fel de a fi viu, poate

singurul fel”. (58); „Constat că pentru mine durerea

omenească are mai multă importanță decât pentru cei pe

care-i doare.” (136)

Traseul vieții autoarei este marcat, firește, și de

câteva întâlniri fundamentale. În ordine culturală (ea

citește cu lăcomie niciodată potolită) și spirituală. Așa

este calea Yoga, așa este descoperirea operei lui Simone

Weil, un fel de suflet pereche cu care intră într-un

dialog câtuși de puțin complezent, dar decisiv întru

limpezirea drumului. „Doamne, de unde mă cunoaște

ființa asta?” (52) Apoi Tarkovski. Apoi experiența Alice

Botez și, în cele din urmă, Duhovnicul (cu majusculă),

singurul care reușește să astâmpere această torențială

energie interogativă și să o canalizeze decisiv spre

iubirea divină, părintele Galeriu. Numai prin el reușește

să pună capăt „prăpădului interior”. Iată acest

autoportret în apă tare la pagina 62: «Cine sunt eu?... În

linii mari o țărancă dezrădăcinată și sterilă, o filozoafă

ratată din cauza lipsei de acces la adevărata cultură, o

mamă refulată, o iubită veșnic părăsită sau

nestatornică… Perspective? Nici una! Ești prea

deșteaptă și deșteptată de nevoia de sens ca să mai poți

adormi vegetal lângă un bărbat care ar putea fi atât de

excentric încât să se însoare cu tine. Prea comodă, prea

amorală și prea lucidă ca să intri într-o căsnicie. Și ești

prea proastă și incultă și deja prea bătrână ca să faci un

gest cultural. Alice spune să scriu. Spune că am talent.

Să zicem. Dar Alice mă judecă după oralitatea mea,

după „strălucirea” pe care o am când vorbesc fiind prea

plină de căutările mele. Ea nu-mi cunoaște prăpădul

interior. Ce să scriu? Pentru cine? Pe oamenii „de

treabă” i-aș plictisi, pe intelectualii compromiși i-aș

jigni, iar pe cei autentici i-aș înduioșa. Și? Nu-i plină

țara de maculatură? Pentru mine? Dar ca să scriu, ca să

mai scriu trebuie să cred că merită. Și eu nu cred. E atât

de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu

sunt deja moartă?». Autoarea, deși jurnalul acesta a

apărut în anul 2000, face o miraculoasă racordare cu

marea tradiție a autenticismului, trăirismului și

introspecției analitice interbelice. Ca și cum fluxul

subteran, apele freatice ale culturii române nu s-ar fi

întrerupt nicio clipă sub viscolele istoriei. E o

continuitate care mă face, iar și iar, să mă întreb, cu

gândul la istoria noastră, cea mare și cea culturală: ce-ar


41

fi fost dacă… Dacă n-ar fi fost peste noi iarna nucleară a

spiritului. Într-o pagină, de exemplu, percepem o

discretă aluzie la Jurnalul lui Jeni Acterian, structură

psihică asemănătoare, bănuiesc cunoscut prin

intermediul lui Haig Acterian, bun prieten cu Alice

Botez. Cu deosebirea remarcabilă a contextului istoric și

a împingerii aici spre trăirea mistică, absentă în

experiențele mult mai „culturale” ale Generației 27. În

planul trăirii personale, diarista bănuiește (pre-simte,

cum se numește această secțiune) încă de pe acum

tensiunea inevitabilă, permanent interogată, care sfâșie

sufletul ei între umilință și smerenie. Nu poți fi lucid

fără a avea orgoliul acestei lucidități. Cum se poate

smerenia opune orgoliului, fără să afecteze luciditatea

(auto)analitică de care nu te poți lipsi? Iată structura

logică a acestei etape pe care tânăra care socotise la un

moment că se poate topi în studiul lui Platon și al logicii

(ca furnizoare de certitudini probabil) o experimentează

ca pe un blocaj existențial, din care încearcă să iasă prin

meditația Yoga. „Jurnalul meu e poate o parte din yoga

mea” notează la un moment dat. De altfel, este

inevitabil să discute în trecere și funcția pe care i-o

atribuie exercițiului diaristic pe care nu l-ar vrea „batista

în care-mi suflu nasul când plâng”. (39) «Jurnalul meu a

fost clinica în care mi-am început vindecarea. Ce rost ar

fi avut aici minciuna? Pe cine să mai păcălești când nu

mai e posibilă păcălirea de sine? Și la ce bun?[…]

Dovadă că jurnalul este o cale e și faptul că, pe măsură

ce ești mai aproape de „zonă”, devine din ce în ce mai

puțin necesar. S-ar putea continua pentru alții, pentru cei

ce vin după tine pe același drum așa, ca un zâmbet plin

de înțelesuri și încurajări către alt călător…» (224) Yoga

îi satisface o vreme nevoia de asceză, de autocontrol și

de absolut. Iată această foarte exactă regulă: „să

acționez de parcă fiecare gest ar fi foarte important și să

reacționez de parcă nimic n-ar avea nicio importanță. Și,

mai multă atenție și mai puține cuvinte! Și, un exercițiu:

Tăcere!” (68) Yoga reprezintă „marea ocolire” (cf. unui

vis premonitoriu în care un Moș alb îi cere să ocolească

Muntele, nu ceea ce îi iese în cale), aprinderea

aspirației, una dintre soluțiile pentru depășirea

antinomiei dintre carne și spirit etc. Păcatul cărnii,

observă încă de acum, pare ușor față de vina spirituală.

Nevroza personală e depășită tot prin această incizie la

rădăcina puroiului existențial: „Nevroza nu era pe

fondul dezacordului dintre eu și lume, ci dintre eu și

lume, pe de o parte, și eu și altceva, pe de altă parte”.

(95) Către acest altceva în care să se resoarbă Eul se

îndreaptă neobosita căutare a autoarei. „Nebunia” e

datul persoanei de a fi altfel și de a se ști și proclama

altfel. „De unde nebunia mea?”. Durerea existenței se

cere asumată, înțeleasă…și întru aceasta se petrece

îndelungatul și dificilul proces al convertirii: „Și,

Doamne, chiar dacă pot să-mi duc durerea mea, cum să

pot duce atâta durere?”. (118) O teribilă rugăciune a

Sfintei Tereza de Avila, din care, din păcate, nu pot cita

decât câteva rânduri, mi se pare a rezuma perfect nevoia

de transfigurare mistică întru Dumnezeu a autoarei

noastre: „Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!/

Ce dorești, o Domnul meu, să facă/ pentru Tine acest

suflet al meu,/ atât de incapabil să opereze, atât de

mizerabil păcătos și rău?/ Iată-mă aici la picioarele tale,/

singura mea Dragoste”. Mihai Zamfir așază, cu dreptate,

această spovedanie continuă într-o serie excepțională:

de la Pascal la Kierkegaard, T.S. Eliot sau Charles Du

Bos. Și ea stă bine acolo, numai noi suntem prost

plasați, incapabili de a o vedea, pentru că nu ne uităm

într-acolo, în sus, ci numai lateral sau spre propriul

buric, unde cică ar fi centrul lumii. Aș face aici o mică

îndreptare, pentru o eventuală nouă ediție: filosoful

despre care e vorba la p. 222, autorul cărții Lˈhomme et

ses trois éthiques, nu este Basarab Nicolescu, ci

Stéphane Lupasco. După cum mă bucură să aflu pe

aceeași pagină o trimitere la filosoful nostru de mare

profunzime, dar ca și necunoscut, în ciuda unei opere de

fenomenologie remarcabile, Corneliu Mircea.

„Viața este o întrebare inconștientă, pusă tăcerii de

dincolo de ea. Omul este expresia disperată a acestei

întrebări, este chiar întrebarea devenită conștientă.

Numai că nu toți oamenii trăiesc permanent în ea, și

deci în ei. Nici eu. Încă.” (127) Gena Geamănu este

fundamental o întrebătoare, fraza de mai sus m-a dus cu

gândul la versurile poetului: „În orice minte lumea își

pune întrebarea/ Din nou: de unde vine și unde merge

floarea/ Dorințelor obscure sădite în noian?”. Pre-

simțirea acestei Prezențe supreme este „mâna ascunsă”

care o călăuzește în tot acest drum al Damascului.O

scurtă amintire din prima copilărie când, precoce,

descifrează la școală „URSS, bastion al păcii e” și

începe să întrebe pe toată lumea ce e acela „bastion” e

pur și simplu o pagină de mare proză, cu un umor amar

excepțional. Toată viața a avut de întrebat ce e acela

„bastion”. „Are el, omul, un rost care să nu se verse

anonim în cel al speciei? Nu, omul e o întrebare prea

personală ca să suport un răspuns atât de personal […]

Sau poate că omul este, ar trebui să fie, răspuns, nu

întrebare? […] Și totuși de ce caut? Ce caut? Cine sunt

eu?” (146); „Așa se face că viața mea de până acum a

fost un lung coșmar, întrerupt, din când în când, de

întrebare”. (128)

Aspectul social al lumii prin care trece este

sugerat cu maximă discreție, dar extrem de percutant.

Este infernul exterior, infernul care trebuie iubit. Căci,

încă, este între două lumi, sfâșiată de a nu aparține

complet niciuneia. „Mă doare lumea. Mă dor oamenii.

Mă doare omulețul din mine”. (157) „E o lume a morții

și a demolărilor. Sau numai așa se poate trăi aici și

acum. Oricum eu, eul meu trebuie să moară. Eu nu mă

mai pot sinucide. Ucide-mă Tu! Și inima mi se

strânge!... Asta este!” (160) Ucide-mă TU! – frază cu

încărcătură mistică absolută! În scurtă vreme urmează -

din 1986 sunt primele însemnări – întâlnirea capitală cu

Părintele Galeriu. De acum, tonul se schimbă, dar

acuitatea introspecției se accentuează. Dificultatea


42

„probelor” crește. Cuvintele fundamentale sunt de

acum: iubirea și plânsul (în sensul lor teologic). Nu este

un timp al odihnei existențiale, dimpotrivă, odată

descoperită Calea (mai rămân, firește, Adevărul și

Viața), soluția nu înseamnă oprirea căutării, ci ducerea

ei spre ultimele consecințe. Iluminările și poticnirile se

presupun reciproc. „Să birui lumea și să Te iubesc,

Lumină! (176); „Dumnezeu ne iubește tot timpul,

indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-I

răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubește pe mine

pentru că aș fi mai bună decât D. , sau mai bună decât

anul trecut, ci doar pentru că sunt om” (177). Dar

recunoaște: „Nu-i pot iubi pe toți semenii mei”; „Mai

întâi a venit plânsul. Nu prea înțelegeam de ce plâng”.

(177). Scrisorile fluviale către Părintele Galeriu, venite

dintr-o cumplită nevoie de a nu întrerupe spovedania,

sunt adevărate capodopere de teologhisire subtilă.

Realizează destul de curând că drumul ei duce spre

mănăstire, și tocmai de aceea analiza se adâncește și e

tot mai necruțătoare. „Și eu înțeleg: acolo nu te duci ca

să scapi de lume, ci ca s-o iei cu tine”. (179) Angajarea

e totală, intelectuală, spirituală, fizică și… politică:

„Credința e singura mea posibilitate de angajare în

social, e singura posibilitate pentru politicianul din

mine”. (181) Dacă, așa cum îi este limpede dintru

început, condiția normală a omului este sfințenia,

drumul către aceasta este plin de „poticniri”. Cititorul

trebuie să fie atent la schimbarea registrului stilistic,

limbajul mărturiei mistice are legile lui specifice; o

afirmație elementară de tipul „Dumnezeu este iubire” se

cere citită altfel decât la modul ei simplu, denotativ.

Este un limbaj previzibil, ceea ce poate stârni

nedumeriri esteților impenitenți. Numai că, limbajul

mărturiei întru convertire are alte finalități. Această

previzibilitate arată că viața (la fel de vijelioasă în

fondul ei intim) s-a transformat din destin în ordine.

Despre această ordine cată să dea seama ritmul imnic și

liturgic de acum al textului. „Tu ești Dumnezeul meu,

Iubire! Arde toată întinăciunea din mine, aprinde-mă cu

iubirea Ta și ajută-mă să văd în toată lumea Ta o

Biserică, să-i pot iubi pe toți, pe toți semenii mei, așa

cum ai poruncit Tu. Ajută-mă să Te iubesc și să iubesc

sau ucide-mă!”. (191) Frământările depășesc acum

nivelul psihologic, par a se statornici în cel moral (cum

să faci binele? cum să iubești pe semenul tău?), dar

cititorul avizat simte că e vorba de ceva încă și mai

adânc (sau mai înalt), vădit de această Prezență

permanentă de acum, de dincolo de orice îndoială.

Scrisorile către Părintele duhovnic sunt adevărate

capodopere de analiză a unui traseu creștin spre

Dumnezeu. De trezvie. Citească-se distincția de la

paginile 204-205 dintre Voia lui Dumnezeu și

determinismul interior. Sunt aici nuanțările unui teolog

excepțional și – totodată – trăitor întru Iisus, despre

libertate.

„…nu e nevoie să fii ființă istorică pentru a trece

prin istorie. Istoria e un loc de trecere, de întâlnire, iar

nu de rămânere, de dăinuire. […] mai important este să

devii sfânt decât să fii cineva în istorie”. (226) Această a

doua parte a jurnalului nu înseamnă deloc încetarea

căutării, ci amuțirea treptată a eului. Pare un non-sens:

cum adică un jurnal în care eul dispare? Nu dispare, de

fapt, ci se resoarbe în conștiința păcatului, și aici rostul

jurnalului se vădește cu prisosință. «Abisul păcatului

trebuie scrutat mereu „păcatul meu înaintea mea este

pururi” pentru depistarea tuturor nuanțelor perfide ale

lucrării celui viclean și scoaterea lor la lumină pentru

pocăința cea adevărată». (241) „Cea care se revolta

zilele trecute, și încă mai suspină și azi, este eu ce vrea

să se păstreze în postura de victimă superioară într-o

lume nedreaptă și coruptă, așa cum mă prezint, de

exemplu, de multe ori în jurnal, și cum mă cred acum.

Dacă nu voi ucide acest eu nu mă voi putea naște din

nou. Nu se pune petic nou la burduf vechi!!” (231) Miza

a crescut la modul absolut și – atât cât se poate dezvălui,

căci multe lucruri sunt sortite de aici înainte să rămână

tainice – de acum textul ne face martorii chinurilor

facerii, se naște altă ființă. Omul întru Hristos. Iubirea și

păcatul devin termenii de raportare permanenți.

Judecata morală față de sine însăși devine literalmente

necruțătoare: „Deci vinovăția morală a fiecărui individ

nu se stabilește în funcție de un „sus” și un „jos” general

valabile, nu comparativ cu nivelul celor din jur, ci

comparativ cu idealul = normal, normal = Arhetip și cu

putința primită și cultivată a individului viu, real”. (244)

Dialogul cu duhovnicul, cu sine însăși, cu Dumnezeu

capătă forma rugăciunii, iar pericolul slavei deșarte care

estompează forța rugăciunii se iveșteîn formele cele mai

insidioase, analizate aici fără cruțare. Cel mai greu în

acest drum, locul unde apar probabil cele mai multe

poticniri, cum spune autoarea, este iubirea de semeni.

„Singurătate într-o lume de oameni care-mi sunt din ce

în ce mai dragi”. (269) „A-mi duce crucea înseamnă a

trăi aici și acum și a învăța, aici și acum, să iubesc în

numele Tău” (262) «Te strig, Doamne, și Te rog,

ceartă-mă pentru puțina mea credință, dar fii cu mine!

Scapă-mă de cel viclean și de omul cel vechi! El, omul

cel vechi crede că el e autorul, singurul, vieții și faptelor

sale. Și, sărmanul de el, știind că totul e durere și

decepție, îmi cere să murim mai degrabă decât să

luptăm. Zice că nu avem cu cine, că nu e posibil nimic,

că suntem deja condamnați… Dar eu nu mai vreau,

Stăpâne, să mă lupt cu el pe planul „ideilor” și

„concepțiilor”. Pe aici se strecoară, sau aici locuiește și

cel rău. Vreau să mă lipesc de Tine în rugăciune și să

mă aperi Tu! Nu-și ia părintele copilul în brațe când

vine un câine rău spre ei? Nu-i dă lui bățul să se apere

singur! Te rog, Stăpâne, fă din mine un sugar și

apără-mă! Dar, dacă Tu crezi că m-am „făcut mare” și

mă pot apăra singură cu „bățul” pe care mi l-ai dat și

mi-l dai, fie voia Ta» (267) Nu știu dacă acest montaj de

citate redă suficient incandescența spirituală a textului.

Sigur că important este graficul de poticniri și ridicări,

înaintarea spre sine, adică spre Dumnezeul-iubire. De


43

remarcat adresarea insistentă cu apelativul „Stăpâne”.

Una din cele mai tulburătoare și misterioase, greu de

înțeles, fraze din „prima” perioadă a căutărilor sale este

aceea în care, adresându-se unui iubit, îi spune: eu nu

caut adăpost, ci stăpân. Cele două fraze din momente

existențiale diferite se cuvine, totuși, să fie citite în

conexiune. Nu e contradicție între ele! O frumoasă

hermeneutică ar fi de desfășurat pornind de aici!

Acum sunt de trecut încercările cele mai grele.

«Da, acesta este eonul „punerii la încercare”!

Încearcă-mă, Stăpâne, dar nu mă părăsi în încercare! Și

iartă-mă, iartă-mă, că mai mult cad decât înaintez!»

(268) Răul are acum cele mai subtile înfățișări, asupra

cărora se cere atenție neadormită: „…numesc iertare

ceea ce nu-i, în fapt, decât o formă mai rafinată de

dispreț”. (272) „Dacă mă voi disprețui pe mine, cum voi

putea să-l prețuiesc pe aproapele meu?” (320); „Când

devii credincios te doare tot ce nu e răspuns la această

iubire. Iubirea Lui nu este doar cea care iartă ci, și mai

ales, cea care dăruiește”. (310) „Ispititorul îmi spune că

este o smerenie… Dar nu sunt smerită. Smerenia te face

blând și răbdător. Eu nu sunt” (334); „Omul cel vechi

nu moare ușor. Sau poate nu are o singură moarte”

(329); „N-am murit, Doamne, și nu m-am născut din

nou deși sunt o făptură nouă în comparație cu cea pe

care a-i scos-o din iadul necredinței” (334); „Nu trebuie

să mărturisești nici o victorie, e laudă, e mândrie”. (329)

Această schimbare a lăuntrului este, cu

certitudine, cel mai greu prag al unei existențe. Teologic

i se spune metanoia. Avem aici trei trepte: prima este

spovedania neîntreruptă, „căderea în cuvinte”, cum

frumos spune autoarea. Pentru a scoate acest lăuntru la

lumină, prin smerenie, treapta a doua. Și, în sfârșit,

încununarea: iubirea și plângerea continuă pentru lume

(darul lacrimilor i se spune în lumea celor ce-și poartă

mormântul cu sine în veșmântul negru). „Acum nu pot

decât să tac și să fac loc în ființa mea cea strâmtă acestui

infinit act de iubire”. (277); „Dumnezeu nu poate să nu

iubească pe cineva. Ne-iubirea este diavolească,

omenească, dar nu dumnezeiască” (300); „Îți

mulțumesc, Stăpâne, pentru căderi și Te rog, iartă-mă că

sunt atât de îndărătnică și înceată!” (278); „…începe cu

simțirea și cunoașterea focului și continuă cu un fel de

asumare a focului și a suferinței. Scoaterea din foc e,

cumva, cu foc cu tot!” (280); „Iar plânsul meu Îl

cheamă pe Cel nevăzut cu ochii minții….” (327); „Cine

sunt eu să mă iubească Dumnezeu?” (300); „Doamne,

am nevoie de Tine!” (334) Și mai apare și greaua povară

a trecerii de la starea de sfătuit la cea de sfătuitor… De

acum vin tinerii să-i ceară sfat și povață acestei ființe

încercate, răspundere ce schimbă și ea datele sufletului.

Am citit această carte cu o mare bucurie și o mare

tristețe. Tristețe pentru că ea este o eclatantă dovadă a

auto-provincializării interne a culturii române. Care se

instituie ca o cultură marginală nu doar prin raportare la

„cele mari”, ci și prin autosuficiența ignorării unor

opere instituitoare de paradigmă din interior. Ea există

însă, și pesemne că n-a venit vremea ei încă. Cu

bucurie, evident, pentru că ea va încolți când va veni o

primăvară. Suntem mai bogați cu un reper. Gena

Geamănu este unul dintre marii scriitori români de azi.

E puțin pentru miza reală a cărții. Dar e foarte mult

pentru noi. Căci, ca să citez o frază recentă a autoarei,

dar care, evident, nu apare în această carte: eu sunt

sensul vieții mele!

„Și, Doamne, nici n-am început să iubesc” (305)

Daniel NICOLESCU

Și diavolii mor cândva

Paul-Lucian Lentzer debutează în literatură cu

romanul Și diavolii mor cândva, apărut la Editura

„Fundației Culturale Cancicov” din Bacău, în anul

2010, care transfigurează o tragedie personală,

provocată de dictatura comunistă, într-o aventură

estetică. Chiar dacă a emigrat în Germania acum 20 de

ani, el a rămas un autentic român prin trăire și simțire,

drept pentru care, într-o convorbire telefonică, declară:

„Datorii materiale față de România nu am, dar, pentru

ca o parte din datoriile morale față de țara mea să mi le

plătesc, am hotărât ca, pe calea scrisului, să întreprind

ceva”.

Acțiunea relatată capătă desfășurare cronotopică:

de la Al II-lea Război Mondial până la perioada

postdecembristă. Naratorul omniscient și omniprezent

își asumă gravele probleme ale acestei istorii,

personajele trecând prin infernul comunist și, direct sau

indirect, trăiesc evenimentele esențiale ale perioadei

evocate : desfășurarea războiului, deportarea în lagărele

sovietice de muncă, instaurarea comunismului în

România, rezistența anticomunistă din munți,

colectivizarea agriculturii, Revolta de la Brașov,

Revoluția din Decembrie 1989, triumful lichelelor

comunisto – securiste în perioada care a urmat .

Complexitatea romanului constă în coexistența

unor teme și subteme care se varsă în albia demersului

epic: raportul individ – istorie, predestinarea,

lichelismul ca mod de existență, restabilirea echilibrului

tulburat de o istorie buimacă, prin pedepsirea celor

vinovați, iubirea ca mod de a putea accesa absolutul etc.

Dar tema generală, privilegiată, rămâne totuși

relația/ confruntarea dintre individ și putere.


44

Magda GRIGORE

Studiile etnologice şi potenţialul lor

axiologic

În contextul culturii postmoderne, pe care

Steven Conner o descrie ca fiind o cultură a

întreruperilor – o cultură mozaicată, fragmentată în

segmente care interferează constant şi o fac (mai) greu

de analizat, realizarea cercetărilor în domeniul

etnologiei a căpătat valenţe noi, identitare şi

complementare, indicând cu fiecare înfăptuire în parte

atât viabilitatea tradiţiilor, cât şi capacitatea lor de a

stabili relaţii sincretice cu modernitatea. În această

actualitate sensibilă, demersul lui Sorin Mazilescu este

asumat şi binevenit, un demers cu caracter exploratoriu,

care îmbină în mod fericit informaţia bibliografică şi cea

de teren, totdeauna bogată în resurse şi mai ales în

interferenţe surprinzătoare care pot (con)duce spre

observaţii noi, revelatorii. Materializată prin cumul de

articole, studii, comunicări, prezentări specifice,

intervenţii oficiale din partea Centrului Judeţean pentru

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale,

precum şi fragmente de curs universitar, Studii

etnologice. Publicistică asupra etnozonei Argeş-Muscel

(Editura Tiparg, 2016, Piteşti), este o carte bazată pe

observaţia minuţioasă şi pe munca descriptivă, de

selecţie şi de transcriere a unor date esenţiale, menite să

conducă la înţelegerea temeinică a caracteristicilor, a

structurii şi a evoluţiei etnozonei Argeş-Muscel.

Câştigul acestor examinări se cuantifică şi în plan

imediat prin faptul că înlesnesc explicarea formelor

multiple de manifestare a tradiţiei din stratul de

suprafaţă al realităţii, forme moştenite care au la bază

însă motivaţii adânci, rezistente şi probate în/ de timp,

după modelul plantelor ale căror rădăcini nevăzute,

neînfăţişate realităţii, sunt sursele lor de existenţă

(singurele), care le fixează în sol şi prin care absorb

substanţele necesare vieţii. Studiile propuse de Sorin

Mazilescu includ şi o parte de interpretare şi de

valorificare a informaţiilor, mai ales în zona de

etnologie unde materialul cules este analizat şi serveşte

unor sinteze teoretice: ,,Cultura tradiţională, spune

acesta, comportă simultan, mediate sau nemijlocite,

fenomene interconexate de ordin psihologic, lingvistic,

filosofic, etic, estetic, pedagogic, terapeutic, tehnologic,

economic, juridic, politic etc. Această profundă şi

abundentă diversitate este amplificată în plan sociologic

de multiplicitatea cadrelor sociale care o susţin (individ,

grup – de vecinătăţi, rudenie, prieteni, sex, vârstă,

îndeletniciri, comunitate, colectivitate, societate), iar în

plan ontologic, de necesitatea pentru cercetare, de a

aborda toate faptele într-o dublă perspectivă: obiectivă,

purtând asupra obiectelor însele, şi subiectivă, respectiv

intersubiectivă, purtând asupra reflexului acestora în

conştiinţa purtătorilor”.

Rigorile şi ariile vaste ale etnologiei şi ale

etnografiei nu necesită doar pregătirea ştiinţifică

necesară, pretind o abordare complexă,

pluridisciplinară, investigarea trebuie să fie pasionată în

teren şi detaşată în teoretizare. Cercetarea actuală

trebuie să înglobeze semnificaţiile celor două direcţii ale

secolului trecut, când etnografia şi etnologia erau privite

distinct, fie din perspectivă istoric-culturală, fie ca o

ramură (comună) a ştiinţelor naturale, a etnopsihologiei

sau a disciplinelor sociale, pentru că tipurile de cultură

sunt plurivalente. Mai mult, terenul se mişcă, formele de

cultură contemporană sunt diverse, unele înfloresc

(estetic), altele nu, dar coexistă şi se intersectează, după

cum notează şi autorul: ,,s-a constituit o cultură savantă,

academică sau majoră propusă de profesionişti şi

învăţată în şcoală, înnoitoare, individuală, subiectivă, a

cărei condiţie de existenţă este originalitatea, noutatea.

Proliferează în zilele noastre o cultură mediatică de

consum. Este ofensiva unui nou model cultural”. Este

firesc, prin urmare, să susţinem o cultură de rezistenţă,

care să lucreze după binecunoscuta sintagmă

maioresciană în contra direcţiei culturii de consum.

Cartea este structurată în trei secţiuni care

focalizează detalii din spaţiul etnologiei, al etnografiei şi

al meşteşugurilor, iar în final autorul inserează câteva

semnale primite dinspre publicaţiile culturale. Tradiţiile

româneşti sunt încă ofertante cultural, mai ales în spaţiul

rural, dar şi aici există o dinamică mai intensă în zilele

noastre, şi aici s-au produs mutaţii în mentalitatea

oamenilor şi în stilul lor de viaţă, satul românesc în

genere (îşi) revendică schimbarea şi capătă un alt mod

de gândire. Prin urmare, întreg spaţiul etnologic

investigat are sincretism şi dinamică, merită să fie

revalorizat şi nuanţat, ajutat de disciplinele conexe, pus

în valoare, iar informaţiile lui multiple pot servi la

rândul lor reflecţiilor antropologiei culturale care tinde

tot mai mult să devină un domeniu integrator. Este şi

motivul pentru care Sorin Mazilescu se află mereu în

posesia unui adevăr care se află treptat, un adevăr care

rămâne în urma zilei de azi, a zilei prezentului, şi

trebuie căutat cu răbdare. Totuşi, acest adevăr din urmă,

vis a tergo (forţă din spate – José Ortega y Gasset)

există sedimentat în manifestările care ţin de

mentalitatea colectivă unde credinţa, opinia şi

prejudecata individului condiţionează percepţia

realităţilor şi determină în bună măsură comportamentul

social de grup. Autorul preferă uneori expectativa

generalizărilor, a concluzionărilor şi evită pronosticurile

sumbre cu care operează alţi specialişti când este vorba

de evoluţia ulterioară a subiectelor sale, dar nu îşi

ascunde convingerea că acele valori care vin din

vechime ne caracterizează cu adevărat, ne

individualizează şi ne pot face prezenţi în cultura

europeană dacă acest lucru este receptat şi promovat aşa

cum trebuie. Metodele de cercetare şi tehnicile adecvate


45

conferă autorului un stil propriu, alert, lapidar,

concentrat, datorat pe de-o parte bagajului lingvistic al

specialităţii şi pe de altă parte implicării afective în

terenul etnologic.

Aspectele cercetate sunt multiple, varietatea

subiectelor şi amploarea lor devin elocvente pentru

zonele investigate. Supuse analizei, capătă semnificaţie

toate mărturiile veteranilor (care păstrează în memoria

lor un fond etnologic, spune autorul, al cărui conţinut

arhivează cântece de cătănie, doine de dor, folclorul

taberelor militare); războiul are amploare teoretică (un

context genetic al unor structuri narative, atât populare,

cât şi culte) – accentuează latura psihologică a

povestitorului, componenta tranzitivă care pierde teren

în favoarea celei reflexive; sunt pline de înţeles

obiceiurile calendaristice de peste an, sărbătorile

receptate între profan şi sacru (prilej de revelaţie

spirituală, dar şi de simplă petrecere); simbolurile vieţii

creştine (îndeosebi rurale, cum sunt semnificaţiile

etnoculturale ale Zilei Crucii), iar moartea este privită

ca un ritual complex, care implică elemente străvechi de

credinţă şi practici menite să-l conducă şi să-l apere pe

om în trecerea sa prin porţile dintre cele două lumi.

Despre cea mai veche formă de mitologie, cea a morţii,

cercetarea arată că ea rezidă inclusiv prin legătura sacră

cu celelalte momente esenţiale din viaţa omului,

receptate în gnoză religioasă, dar înregistrările actuale

semnalează mutaţiile certe ale ceremonialului înspre

spectacular. Autorul este interesat în mod evident de

tradiţiile care reuşesc să se menţină în formă nealterată,

dar este atent şi la schimbările survenite în domeniu, la

disponibilităţi multiple de manifestare a tradiţionalului

între formă şi fond, la pierderile survenite în timp şi la

achiziţiile fireşti, (in)voluntare ale satului românesc.

Pentru că trăim un secol capricios, în care schimbările

de paradigmă (postmodernitatea şi postmodernismul

artelor, globalizarea, cultura media, multiculturalismul,

cultura de consum) obligă la activarea unei conştiinţe

critice târzii care are datoria să identifice, să salveze şi

să conserve specificitatea şi autenticitatea românească,

proprie în eonul naţionalităţilor despre care ne vorbea

Mircea Eliade.

Cunoscut deja ca exeget al substratului cultural

din Valea Râului Doamnei, Sorin Mazilescu oferă şi în

acest volum date etnologice şi etnografice preţioase,

care vorbesc despre obiceiuri, tradiţii, ritualuri, datini

urmărite în spaţiul menţionat, legende care dau rost

realului (recuperate şi receptate ca valori de grup). El

aduce în completare informaţii despre îndeletniciri

vechi, recognoscibile de altfel în întreg spaţiul românesc

(olăritul, dogăritul, arhitectura tradiţională), dar

sesizează şi procese recente, etno-sociologice, care nu

scapă abordării reflexive: fenomenul migrării populaţiei

rurale spre zonele industrializate, manifestare extinsă în

zilele noastre spre piaţa de muncă din UE; familia

transnaţională, un nou tip de formă socială de bază, cu

alte caracteristici şi creată în alte condiţii. Pagini

generoase sunt alocate costumului popular şi atuurile

sale artistice, cu detalii, nuanţe, diferenţe de la o

microzonă la alta; ceremonialul nunţii este studiat cu

minuţiozitate, receptat ca o mixtură între arhaic şi

contemporaneitate; balada românească este pusă în

evidenţă prin raportul intrinsec între istoric şi poetic.

Sunt aduse în prim-plan biserica din Jupâneşti, cu

limbajul secular al stâlpilor de lemn; opiniile diferiţilor

istorici asupra personajului misterios care a fost Negru-

Vodă (devenit în timp personaj simbol al începuturilor

statului feudal); legenda etiologică, cea care tinde să

comenteze şi să explice fenomenele vieţii rurale din

perspectiva mentalităţii populare (a etiologiilor popular-

legendare care au valoare de adevăr); descântecele

resimţite de comunitatea arhetipală ca secvenţe

ritualice ezoterice, transmise ca nişte secrete dintr-o

generaţie în alta (mărcile lor distinctive, sincretismul

magico-religios, dar şi poetica inconfundabilă).

Pentru un cercetător pasionat de ceea ce face, nu

există practic teren etnologic care să nu-i poată oferi

surpriza resurselor teoretice. Trebuie doar să treci

neobservat, fiind mereu prezent, cum afirmă Claude

Lévi-Strauss în Tristes Tropiques, ceea ce echivalează

cu o ikebana a calităţilor unui specialist: abilităţi de

comunicare, discreţie, politeţe, subtilitate de abordare a

interlocutorului şi peste toate acestea răbdarea şi

insistenţa delicată pentru a scoate la suprafaţă materialul

de care ai nevoie. După acest scenariu apar inclusiv

micile povestiri din volum, culese de la diferiţi preoţi,

veterani de război sau de la localnici simpli care deţin

amintiri cu valoare etnologică: explicaţii date anumitor

întâmplări, credinţele moştenite despre locuri şi

personaje istorice concrete, (des)cântece, scenarii ale

ritualurilor rurale etc. Apar povestioare cu farmec şi

tâlc, îndeosebi din zonele Dragoslavele, Rucăr, Coşeşti,

care captează cu uşurinţă interesul cititorilor şi care

deschid perspective suplimentare, istorice, sociologice,

psihologice. Nu lipsesc nici abordările monografice,

tipice unor astfel de cercetări, tratate cu o mai mare

responsabilitate, fiind necesară pe de-o parte

documentarea riguroasă şi pe de altă parte puterea de

sinteză a datelor adunate. Sorin Mazilescu operează

monografic asupra Văii Râului Doamnei şi comunei

Coşeşti, la care adaugă un studiu panoramic despre

Constantin Rădulescu-Codin şi monografiile locale,

mijloace de tezaurizare a unei informaţii în continuă

schimbare. Alte preocupări speciale ale autorului sunt

aprecierea şi promovarea artei populare, a sculpturii în

lemn, văzută deopotrivă ca artă şi ca muncă de bază

(ornamente, decoraţiuni, artă expoziţională, dar şi

biserici din lemn sau obiecte cu funcţie practică), şi a

portului popular, ca formă de cultură tradiţională în

Argeş-Muscel. El mărturiseşte: ,,Strategie de bază,

conservarea culturii populare înseamnă practic un

demers sistematic şi coordonat pentru protejarea

patrimoniului cultural”. Din această convingere

selectează şi câţiva meşteri populari pe care îi


46

promovează, oameni care pun în mişcare taina din viaţa

lemnului şi cărora autorul le imprimă biografii artistice

gravate cu răbdare pe/în biografia concretă. Regăsim şi

consideraţii asupra unor lucrări de folclor, din

perspectiva încrederii în varietatea şi în bogăţia stilistică

a tuturor genurilor acestuia. Întâlnim pagini dedicate

folclorului muzical (cu dihotomia tradiţie şi inovaţie);

muzicii lăutăreşti şi poveştilor din breaslă, precum şi o

imagine a localităţii Conţeşti, cuib al lăutarilor de

renume.

Subiectele sunt numeroase şi atractive, discursul

etnologic îmbinat cu cel etnografic are abilitatea de a

vâna sâmburele esenţial şi/ sau simbolic al

lucrurilor/întâmplărilor, urmărind cu fineţe chintesenţa

unui spaţiu sau a unui mod de gândire. Argeş-Muscel

este o zonă tradiţională autentică, o etno-geografie

încărcată de simbolistică, expresivă, care poate să fie

oricând un model preferat în tabloul valorilor autentice

naţionale.

Avem, aşadar, în cartea lui Sorin Mazilescu nu

numai o incursiune interesantă în cea mai mare arhivă

culturală a poporului român, dar şi un prilej de

revalorizare a matricei Argeş-Muscel, a prezentului şi

trecutului, de focalizare a valenţelor etnologice în

lumina benefică a reflectoarelor atenţiei. Reglementând

printr-un metabolism propriu raporturile mai noi cu

civilizaţia, cultura tradiţională apare ca fiind (încă) o

cultură stabilă, fecundă, chiar dacă supratensionată între

diversitate şi unitate, între identitate şi diferenţă.

Viziunea textuală şi interpretativă a autorului pare să

confirme, în ansamblu, una dintre cunoscutele teorii ale

culturii actuale care apreciază postmodernitatea

inconsecventă ca fiind (doar) o altă faţă a modernităţii,

în care fluxul cultural apare diversificat şi polimorfic,

iar abordarea lui reflexivă trebuie să deţină inclusiv

intenţia de a salva mărcile distinctive şi de a le transmite

cu responsabilitate firească generaţiilor care vin.

Cercetarea etnologică îşi propune în acest sens, cu

fiecare subiect, să selecteze şi să accentueze capacitatea

de simbolizare a depozitarului etnic (care este în general

un numitor comun al formelor de cultură) – noi suntem

simboluri, spune Ralph Waldo Emerson, şi trăim în

interiorul simbolurilor.

Graţie funcţiilor pe care le prezintă (de

translatare a experienţei, informative, educative,

integrative şi reglementatoare), tradiţiile sunt un mod de

viaţă cu potenţial axiologic, credinţa şi tradiţia fiind la

rigoare graficul perfect pentru integritatea şi rezistenţa

oricărui grup uman. Lecturând cu această convingere

Studiile etnologice semnate de Sorin Mazilescu, le vom

putea asimila ca pe o confirmare a mesajului inspirat

cuprins în maxima lui Alberto Lleras Camargo: un

popor fără tradiţii este un popor fără viitor.

Valentin POPA

Un poet de cinci stele: Valeriu Mititelu

Aflat la al doilea volum de versuri, după

Vacanță la antipozi, Editura „Eikon”, Cluj-Napoca,

2005, Valeriu Mititelu confirmă, în paginile noului

volum, Acedia (Editura „Brumar”, Timișoara, 2016, 80

de pagini), promisiunea care se întrevedea cu 12 ani în

urmă.

Acedia e o carte tulburătoare, a unui poet care se

simte afin cu generația „2000”, dar care n-a cultivat

sentimentul solidarității cu grupul, a evoluat mai de

grabă ca un lup singuratic. A preluat din retorica

poeților „douămiiști” proiectul autenticist, fronda

neoavangardistă, cruditățile de limbaj, mizerabilismul

fiziologiei, revolta permanentă împotriva tabu-urilor.

Dar toate acestea sunt strunite atent pentru a nu deveni

excesive, iar rezultatul este o carte care impresionează

prin atitudine și expresivitate. Valeriu Mititelu nu este

un poet care umple neselectiv volume de versuri și-și

ține cititorii permanent în priză cu cărțile sale. Între cele

două volume tipărite până acum s-au scurs 11 ani, un

interval temporal care condamnă un scriitor la evadarea

din actualitatea literară.

Volumul Acedia cuprinde două cicluri:

„Psihedelism” și „Acedia”. Ambele titluri coboară

oarecum din vocabularul psihopatologiei: psihedelismul

vizând un deranjament al senzorialității datorat în

principal consumului de substanțe halucinogene, iar

acedia fiind o stare de moleșeală fizică și psihică,

însoțită de neliniște, de anxietate, dezgust față de viață,

apatie, deprimare. Sub cele două titluri sunt grupate

poeme care par a izvorî din aceeași sursă, autorul

nefiind interesat de fenomenologia celor două tulburări.

Criteriul după care a inclus un poem în primul său al

doilea ciclu nu este transparent; repartiția ține așadar de

o alegere subiectiv motivată (sau poate cronologic

motivată).

Avem, așadar, un întreg volum centrat pe

exploatarea estetică a stărilor sufletești limită, ceea ce

amintește de preferințele poeților simboliști,

expresioniști și suprarealiști, care, pe rând, s-au aliniat

mișcărilor de avangardă literară. Valeriu Mititelu

susține cu talentul său aspirațiile curentelor de

avangardă, propunându-ne o poezie fără majuscule și

fără semne de punctuație, lăsând cititorului libertatea să

citească și să înțeleagă după pofta inimii sale mesajul.

Singurul ghidaj prin care autorul îl poate cât de cât

conduce pe cititor pe drumul dorit de el este ritmul

interior și lungimea versului care sugerează momentul

pentru pauza de respirație. De aceea, discursul liric

urmează oarecum o tehnică a caleidoscopului care, se

știe, își modifică pictograma cristalelor colorate după

fiecare mișcare. Lipsite de semne de punctuație,

respirația versurilor vine din interior, din ritm și, de


47

multe ori sunt posibile mai multe lecturi (cel puțin două)

ca în picturile lui Salvador Dali. De altfel, multe dintre

poeme au ceva din stranietatea și coșmarescul

imaginilor pictorului spaniol. Vom ilustra cu următorul

fragment: „floare de noapte la manșeta unui zeu crescut

pe arac / îmi injectez în creieri colivia plină cu pene de

duminică”, în care, dacă se ține cont de capătul de rând,

zeul este crescut pe arac, iar dacă se face o pauză de

respirație după „zeu”, atunci poetul însuși este crescut

pe arac. În ambele lecturi avem deranjamente vizuale ce

țin de psihedelism, fie că un zeu este crescut pe arac, ca

și cum ar fi o tufă de fasole oloagă, fie că poetul însuși

se află într-o astfel de stare ontologică bizară.

În ciclul „Psihedelism”, printre imagini aspre în

care domină măștile de sârmă, rugina, zeii de silicon

(„program”, p. 8), puroiul din zidurile clădirilor cu

bulină roșie („colorăm norii dar sărbătorile rămân

aproape identice”, p. 9), își face loc și făptură feminină,

ca o „venus întrupată din fum și aburi de votcă”.

Erotismul se dovedește și el destructurat și redus la

sărutul ce „escalada everesturi” și la „pulpele crude”

care ardeau. Dominantă se dovedește „nebunia

gonflabilă” și imaginea poetului aflat pe sens giratoriu

captiv „poemelor psihedelice” („psihedelism”, p. 12).

În ciclul „Acedia”, universul liric este compus,

în multe locuri, din ingredientele urâtului, ale

scabrosului: „fumez țigara și-mi scuip după țigară

plămânii/ amestecați cu sânge și flegmă…” Sau: „ochiul

meu e o budă infectă/ este cald și pute a căcat”

(„recenzie la verbul a fi”, p. 21). Misterul nașterii este

descris în ipostaza cea mai dură: „Privește mamă ce

scârbă se întinde din tine/ părul și unghiile mi-au

crescut, gura îmi pute ca un canal colector…” („I’m

sorry nu fiți imbecili am văzut”, p. 22) Elemente ale

patologiei universale scaldă din belșug versurile lui

Valeriu Mititelu, ca în fragmentul: „lehamitea curge ca

o fașă pe o apă bolnavă” („Cianopsie”, p. 27) și pentru

ca semnificația acestei patologii să fie augmentată, în

volumul Acedia își face loc și spitalul cu decorul lui

specific: „ochiul alb al spitalului m-a închis / mă privesc

dintr-un semn de întrebare/ am fobii/ mă tratez de

meandrele S-lui de cianopsie ” (Idem). Într-un alt poem,

dedicat lui Lori (probabil o asistentă), care „taie și

spânzură” în acel spital, „halatele albe dau cu mopul”

iar peste viețile pacienților „urinează sistemul”. Pe

holuri targa plimbă cadavre, iar unul dintre pacienți, nea

iliuță, e un „sac în care se înghesuie sedative” („14”, p.

60).

De multe ori, poetul coboară în concret, în ceea

ce foarte frumos numește „zilnicăreala mulțimii”

(„Psihedelism”, p. 12) și introduce în versuri imagini,

detalii ale geografiei urbane, ca în poemul „sparg becul

da’ mai negru ca dracu’” (pp. 46-47), unde poetul

ascultă prin pereții bucătăriei de bloc Eroica venită de la

vecini sau rememorează strigătele șoferilor de pe maxi-

taxi, își amintește de magazinul de vise dintre biserica

armenească și cinematograful „central” sau pur și

simplu își comunică data nașterii, așa cum procedează

în ilustrativul poem „Scrisoare”, unde realizează o

schiță de autoportret: „sunt greața și cearcănele

dimineților tale/ atunci când simți că în tine se naște/ o

moarte cu pielea lăptoasă valeriu este ura/ și tot ce

visezi la pătrat un clovn cu buzunarele cârpite/ o halcă

de carne întoarsă pe dos (…) sunt refuzul unui avort/

valeriu a venit/ în ziua de trei a lunii a cincea…” (p. 55).

Un analist care ar dori să afle care sunt sursele

livrești de inspirație pentru poet primește ajutor de la

autorul însuși care își recunoaște preferințele pentru

Baudelaire, Rilke, Trakl, Apollinaire, precum și

antipatiile pentru poeți precum Ion Minulescu ori

Adrian Păunescu.

Având aceste chei de lectură la îndemână,

putem conchide asupra faptului că volumul Acedia este

produsul unui poet aflat în război cu toată lumea,

interesat de avangarda literară din toate timpurile, poate

tocmai pe motivul că aceasta și-a expus, cum o face și

el, cu surle și trâmbițe, revolta împotriva „dulcelui stil”

călduț al poeziei cuminți.


48

Diana VRABIE

NICOLAE SPĂTARU: RADIOGRAFIA UNUI

NUVELIST FORMAT ȘI ROMANCIER ÎN

DEVENIRE

Poet de rafinată stirpe culturală, jonglând „cu

suave cuvinte”, în cheie postmodernistă (Întoarcerea

zeilor, 1992; Ion şi alte revoluţii, 1996; Noaptea când

soclurile îşi recrutează noile glorii, 1998; Tristeţea

recită din Rilke, 2000; Citirea zidului, volum antologic,

2013; Mici insomnii pentru Europa, 2013), publicist cu

certe resurse polemice, protestând împotriva lucrurilor

care nu se grăbesc să se schimbe (Revolta clonelor,

2013), scriitor pentru copii (Cifrele în spectacol, 2005;

Reportaje în culori, 2008; Pisicul informatician, 2013),

Nicolae Spătaru își face debutul și în proză, în anul

2015, cu un volum de nuvele, Îngerașul purta fustă

mini, găzduit de onorabila editură ieșeană, Junimea.

Opțiunea pentru genul prozei scurte e inspirată dacă

acceptăm ideea că astăzi un scriitor își dă măsura

talentului în proza scurtă, percutantă, cu efect imediat,

în care reușește, în numai câteva pagini, să surprindă

extrem de convingător un fragment de viaţă autentică,

care i-ar lua sute de pagini într-un roman.

Volumul reunește cinci nuvele (Îngerașul purta

fustă mini, Și era lună plină, Jurnalul lui Dan,

Timpuri cu șerpi și șerpoaice, Cafeneaua de la Podul

Înalt), majoritatea fiind concepute în timp și publicate

în presă, cum este cazul prozei Timpuri cu șerpi și

șerpoaice, apărută inițial în „Contrafort” și considerată

de Gr. Chiper, piesa de rezistență a prezentului volum.

Capul de afiș, care atribuie și titlul volumului, este

proza Îngerașul purta fustă mini, cu un titlu incitativ

oximoronic, menit să provoace lectorul. Deși adevărata

dimensiune estetică a prezentului volum este oferită, din

perspectiva noastră, de nuvelele Jurnalul lui Dan și

Timpuri cu șerpi și șerpoaice.

Prima impresie lectorală pe care ți-o lasă cartea e

una de respirație în cădere liberă, ușoară, în care

subzistă, în chip imanent, elementul de tensiune, de

surpriză. Pe parcursul a mai bine de o sută de pagini,

naratorul ne propune mai multe secvențe narative cu

întâmplări dintr-o realitate familiară, cu medii sociale

specifice (lumea universitarilor, a scriitorilor, a

studenților, a intelectualilor, a funcționarilor, a

țăranilor), cu oameni verosimili, cu discrete insinuări

onomastice, toate combinate organic într-un registru în

care ludicul coabitează cu oniricul, magicul cu

verosimilul, misticul cu folcloricul.

Prima nuvelă este o narațiune la persoana a

treia, supravegheată de un autor omniscient, în stilul

epicului tradițional, fără efecte spectaculoase ce țin de

experimentalismul contorsionat ori ingineria textuală

alambicată, mustind de hyperlinkuri culturale, decisă să

epateze cu orice preț. Pe o urzeala narativă concentrată

se țese povestea unui ins comun, Corneliu Isărescu,

scindat între împliniri și eșecuri, între triste constatări și

amăgitoare iluzii, între viață și moarte, finalmente.

Acesta vrea să dea lovitura de grație în lumea literară

prin lansarea noului său volum de nuvele, Oraș pe

verticală: „…lansarea volumului său trebuia să se

transforme într-un adevărat act de cultură”. Toate

demersurile întreprinse de scriitor converg către

succesul garantat: cooptarea criticilor redutabili ai

vremii, obținerea sediului bibliotecii orășenești pentru o

lansare de zile mari, implicarea mass-media, semnalele

favorabile ale cititorilor etc. Vanitatea îi va fi însă

fatală. Criticul Manole Deaconescu îi desființează

volumul în prestigioasa revistă „Hyperion”. Lansarea

ratată îi debusolează axa existențială, aruncându-l în

afara ei. Rețeaua de semnificații se țese imperceptibil,

făcând loc interpretărilor hermeneutice. Registrul

stilistic adoptat reușește să creeze impresia de

spontaneitate, de flux firesc al narației, deși sunt

segmente întregi în care erupe Spătaru, poetul-calofil:

„S-a gândit că cerul, atunci când avea nevoie de puțină

culoare albastră, sigur și-o lua din ochii ei. Parcă ar fi

coborât din alte galaxii, cu tot albastru după ea…”

Limbajul memorabil este condimentat cu un umor

specific și o ironie familiară, uneori caustică, ce se

pliază natural, fără sforțări și excese: „Se erija în cel mai

mare savant în viață, mai important decât Cimpoi…”

Valoarea nuvelelor are de câștigat în aceste pagini

ironice, provocatoare şi persiflante: „Dacă, bătrâne, l-ai

lua la bani mărunți, ai vedea că a tipărit prin reviste

câteva eseuri foarte încâlcite, pe care, mai apoi, le-a

adunat într-un volumaș cât lama Gillette și l-a editat la o

editură de trei bani. Asta-i tot. Dar se dă geniu, dobă de

carte…”.

Făcând apel la expresii rupte din mantia

colocvialității, naratorul reface comedia lumii

scriitoricești, cu cimpoii și ciocanii săi, cu scriitorii de

duzină și secretarii literari, cu directoarele de bibliotecă,

care relevă talente nebănuite în combinarea lansărilor de

carte cu banchetele postlectorale, cu criticii literari, care

una promit și alta scriu, reușind să contureze un univers

exotic, în care tensiunea epică provoacă și menține treaz

interesul cititorului. Războaie literare, răfuieli între

maeștri și discipoli, reglări de conturi, pe de o parte, iar

pe altă parte, reflecții literare gidiene referitoare la

statutul scriitorului, la șantierul său de creație, la relația

acestuia cu cititorul: „De la cartea precedentă au trecut

patru ani. Pentru unii poate să pară o perioadă scurtă,

însă lui i s-a părut o veşnicie. Iar dacă nu scoți cărți,

Măria Sa cititorul te uită, te trece pe linie moartă. A

simţit-o pe propria-i piele. Relaţia cu cititorul trebuie

continuu alimentată”. Universul epic este bine

stăpânit, umorul decent și savoarea replicilor

autentică. Situațiile imprevizibile care răsar la

tot pasul mențin suspansul și denotă o mână

sigură în gestionarea tensiunii epicului.

Modernitatea nuvelei rezidă tocmai în montura


49

combinațiilor epice care dau prin ele însele o gamă

complexă de poziționări: ironie și persiflare, empatie și

cinism.

În nuvela Și era lună plină, autorul, abandonând

universul intelectual urban, se axează pe exploatarea

lumii rurale, atinsă de puterea sovietică, cu tot ce

presupune monstruoasa mașinărie: frică, propagandă,

zombare colectivă, război nuclear iminent, demență

socială. În clipa în care însă cititorul crede ca va avea de

a face cu o narațiune inspirată din realitățile

„obsedantului deceniu” sau, mai concret, din vremurile

de derută de după moartea lui Brejnev, naratorul

convertește registrul în unul esențialmente ironic, al

cărui suprapersonaj este „masca antigaz”, simbol al

paranoiei legate de războiul rece („O mască antigaz

este o chestie serioasă şi indispensabilă în timpuri

nesigure”). După un demers prompt al președintelui

sătesc către DRAC (!) (Departamentul Raional de

Apărare Civilă) de a se trimite măști antigaz, toți

locuitorii Sinihăului, „de la nou-născuți până la cel mai

bătrân om din sat” se pomenesc dotați până în dinți,

prilej de a se organiza și un concert festiv la casa de

cultură. Și aici se declanșează divorțul între actanți și

contextul acțiunii: „Pentru că oamenii foloseau masca

cum le trecea prin cap. Unii dormeau cu ea sub pernă,

alţii o luau la serviciu. Iar Vasile Borş se lăuda la bufet,

după ce luase la bord câteva păhărele de rachiu, că şi-o

pune şi atunci când face dragoste cu Vera, nevastă-sa.

Pentru orice eventualitate, zicea el”. Absurdul completat

de situații grotești are menirea de a releva demența

socială: „Când s-a făcut lumină, pe uşa din fundul

coridorului, cea care dădea în cămăruţă, intrau buluc

patru măşti. Două duceau un baton de salam, iar altele

două – un şold de carne şi o pâine”. Asemenea himerei

comuniste, măștile pun stăpânire pe sat, hălăduiesc prin

curțile și mințile oamenilor. Ocultismul demonic,

superstițiile, practicile magice facilitează transgresarea

în dimensiunea supranaturalului. Îmbinarea celor două

perspective, rațională asupra realității și acceptarea

supranaturalului ca realitate prozaică trimite spre zona

realismului magic. Fără a fi explicit, el este emanat din

subtext, atât din statutul acestei lumi, cât și din empatia

resimțită a naratorului. În același timp, naratorul

îmbracă de-a lungul narațiunii diverse măști, luând mine

ironice, grave, caustice, parodice față de aceste ferestre

ale „trecutului glorios” („Era începutul lui septembrie și

războiul încă nu începuse. Și atunci am înțeles că

moartea lui Brejnev i-a prins pe imperialiști pe picior

greșit. Nu erau pregătiți în totalitate să atace Uniunea

Sovietică”). Lipsa unei opinii clare a naratorului în

legătură cu caracterul real sau imaginar al

evenimentelor relatate, la fel ca și perspectiva ironică

constituie, de asemenea, germeni ai realismului magic.

Nuvela Jurnalul lui Dan este superioară din punct de

vedere al tehnicii narative. Autorul pledează pentru

narațiunea la persoana întâi, conturând o lume plină de

mister, în care bizara relatare a morții unui student

relevă opțiunea autorului pentru experiențe

paranormale, semionirice hipnotice, pentru stările de

inconștiență halucinante. Observator antrenant, autorul

se retrage de data aceasta îndărătul personajelor sale, pe

care renunţă să le ghideze şi le lasă să hoinărească prin

roman, povestindu-şi şi consumându-şi aventurile şi

dramele. De fapt, trama epică a acestei nuvele este

istoria jurnalului lui Dan, un soi de narcisism estetic

revigorant. Jurnalul este conceput de Dan, student la

Litere, care visează să devină scriitor și nu își poate

imagina această realizare în afara practicii diaristice. El

face o întreagă apologie a jurnalului: „Nu poți deveni

scriitor dacă nu ții un jurnal, dacă nu înveți arta scrisului

în fiecare zi”. O pagină de jurnal, în care îl descrie pe

unul dintre profesorii săi, este furată la un moment dat și

făcută publică, fapt ce îi poate determina

exmatricularea. Dan moare în urma unei întâmplări

halucinante, iar jurnalul ajunge la prietenul său,

naratorul, care, practic este condiționat să devină

scriitor, pentru a împlini rostul jurnalului:

„Presentimentul că Dan ar fi putut ajunge scriitor,

printr-o minune, a pogorât asupra mea. Manuscrisul

meu de proză scurtă a fost pus în discuție la cenaclul de

pe lângă ziarul Tineretul…”. Pretextul livresc al

jurnalului (cvasi)secret nu este o găselniță de ultimă oră,

dar autorul reușește să-i convertească latențele estetice

într-o direcție inedită: jurnalul contribuie la transferul de

personalitate al personajelor. Naratorul continua

destinul lui Dan, iar în momentul când se realizează ca

scriitor, paginile de jurnal se șterg, devenind albe.

Autorul rămâne modest, în afara jocului, de data

aceasta, nu-şi recunoaşte decât meritul de simplu

purtător de cuvânt al personajelor care, iată, iau

iniţiativă, afânând cadrele epice și spărgând tiparele

convenționale. Bătăliile mari nu se mai dau, ca în cazul

altor nuvele, pe orizontala construcției, ci coboară pe

verticală, în labirintul tenebrelor lăuntrice: „Și noua

realitate, care mă absorbea lacomă, mă schimba, mă

mutila, mă transforma în altceva, în altcineva. Nu mai

eram cel de odinioară…”. Autorul optează pentru

bulversările cronologice, pentru durata subiectivă a

timpului sau pentru trăirea dincolo de timp. Memoria

afectivă este cea care declanșează fluxul narativ și

șterge hotarele între prezent, trecut și viitor („Starea

provocată de pierderea prietenului lucra cu o

înverșunare nebună în subconștientul meu. Nu mă

slăbea nici pentru o clipă. Și ea mă ducea departe, mă

ducea dincolo, într-o lume unde nu mai fusesem”).

Nicolae Spătaru nu-și propune să facă

acrobații savante în materie de teorie literară

sau să caute racordarea la trendurile estetice

postmoderniste, căutat metaforice ori cu

arabescuri abstracte de idei. Fără a forța, prin

urmare, tehnicile narative la modă, narațiunea

se așează firesc, limpede, elegant. Atunci când

faptele par a f i previzibile, autorul are grijă să

strecoare umbra enigmei, a vagului, a


50

impalpabilului, a fragmentarului pentru a salva

tensiunea epică, așa cum se întâmplă în nuvela

Timpuri cu șerpi și șerpoaice. Autorul pledează și aici

pentru un ritm alert, dinamic, insinuant: „Când alaiul s-a

îndepărtat binișor de casa mortului, norii au coborât în

picaj și s-au contopit cu pământul, într-un ultim asalt.

Valurile de ploaie veneau de peste tot și se făcea un

zgomot atât de mare, încât sunetul clopotului abia de se

mai auzea”. Apelul la folclor, la credințele populare, la

fantastic, la magic, conferă o turnură simbolistică

inedită nuvelei.

Oniricul premonitoriu reprezintă substanța

ultimei nuvele din volum, Cafeneaua de la Podul Înalt,

care descoperă plăcerea introspecţiei și capacitatea de

analiză psihologică ale autorului. Acesta supune

investigației un caz de criză conjugală. Drama unui

cuplu este surprinsă în faza sa critică, când protagonistul

și iubita sa, după pactizarea neinspirată cu „rutina

sufocantă, încărcată de suspiciuni și scandaluri”, timp

de cinci ani, nu își mai pot reabilita relația. Istoria tristă

a acestei relații este redată din perspectiva strict

masculină. Femeia în această ipostază relațională nu are

dreptul la replică, făcând doar simplă figurație.

Naratorul relatează evenimente exterioare, decupând

totodată fişe din realitatea interioară pentru a le putea

analiza pe verticală. El trăiește cu febrilitate ruptura,

despărțirea de iubită, imposibilitatea de a o uita, dorința

de a se vindeca de Iuliana, tentativa de a o reîntoarce

etc., totul așezându-se într-o textură narativă ce s-ar

putea dilata la nesfârşit. Unicitatea perspectivei la care

apelează autorul ne obligă să-l credem de cuvânt:

„Alergasem ca un nebun să obțin casă, funcții, dar n-am

avut timp să mă gândesc cu luciditate și curaj la faptul

că cea care trebuia să mă susțină și să mă încurajeze

nu-mi mai era un aliat”. Nuvela obține pe alocuri

caracter de „reportaj psihologic”: „Un gol cuibărit în

mine mă dezechilibra, mă făcea să ratez calea cea

bună”. Dominanta psihologică este luciditatea

personajului, privirea insistentă asupra sa şi asupra celor

din jur, fortificată să distingă etapele unui proces

interior şi contradicţiile unui sentiment. Din necesitatea

de a-şi calma incertitudinile şi din nevoia raţională de a

recupera adevărul, el se dedică unei investigaţii

meticuloase care îi provoacă mai multe nelinişti şi

întrebări, decât certitudini.

Optând pentru finalul deschis („Alo! Alo!”),

autorul își invită, în fapt, cititorul să completeze

scenariul propus spre lectură, pasta psihologică a

epicului. Este o invitaţie la călătoria hermeneutică în

teritoriile actului scriptural.

O poetică a detaliului sugestiv, edificat cu migală,

o apologie a derizoriului, care înghite destine și oameni,

o tehnică de narare palpitantă, ce converge frecvent în

finalul lăsat deschis, sunt doar câteva dintre calitățile

acestui volum. La acestea se adaugă tensiunea epică ce

conferă iluzia trăitului, un talent deosebit în conturarea

faunei umane, precum și variabilitatea registrului

onirico-mistico-fantastic. Glisarea pe terenul ludicului,

dezinvoltura admirabilă şi simţul ponderat al replicii, cu

care a fost înzestrat Nicolae Spătaru, pot fi ușor

remarcate la nivelul scriiturii. Nuvelele par scrise

dintr-o respiraţie (deşi numai autorul ne poate divulga

durata şi intensitatea acesteia) şi se citesc, trebuie să

recunoaştem, dintr-o respiraţie. De la această respirație

și până la suflul epic de proporție, pe care îl reclamă

romanul, rămâne o cale scurtă, pe care, sperăm, Nicolae

Spătaru s-o parcurgă la fel de alert, precum îi este stilul

nuvelelor.

Constantin MIREANU

Tabloul ca oglindă

Ne îndepărtăm adesea de noi spre a ne regăsi vag

pentru câte o sutime de secundă, pierzându-ne mai apoi,

în aparență, definitiv. O goană nebună în căutarea

permanentă a unui echilibru precar. Uneori ne

recunoaștem într-o melodie, într-un vers, în semeni, în

idei, într-un curent, într-un tablou - ca-ntr-o oglindă.

Tabloul ca oglindă, de Octavian Mihalcea, invită,

dragă cititorule, să te descoperi încet - lăsându-te mai

degrabă pradă visării - în picturile unor artiști celebri,

care au expus, în ultimii ani, la Cercul Militar Național.

Te invită la o călătorie virtuală prin artă și prin propriul

suflet, dar nu te lasă singur. Autorul are grijă să fie un

ghid bun, visător, poetic. Prin Tabloul ca oglindă vezi

galerii, urmărești evenimente, admiri creații, descoperi

suflete de pictori și de modele, dar la final rămâi cu

impresia puternică de a descoperi chiar o parte din cel

care a zămislit lucrarea, care se vede în tablouri-oglinzi,

oferindu-ne perspectiva propriilor emoții, pe de o parte,

bine strunite, de altfel, de criticul profesionist care

încadrează în curente, în genuri, în stiluri, fără a pierde

vreo clipă din vedere perspectiva artistului expozant.

Îl descoperi, așadar, printre mulți alții, pe Sorin

Adam, ale cărui pânze urmează ritmul unei mari inimi

care nu poate rezona decât cu cel mai înalt nivel al

emoției, pentru ca, mergând mai departe, să afli că în

pictura Aureliei Chiru apele sunt păstrătoarele pașilor

trecuți, admirați acum de pe un mal protector.

Depășești fascinațiile armonioase ale pictorului

Augustin Costinescu, cu al său peisaj venețian, care, în

viziunea poetului, este o axă absolută ce parcurge

parcă dintotdeauna istoria spiritului, ca să ajungi la

Andrei Damo, în ale cărui tablouri se produc muzical

ample vilegiaturi pe cai visați, până la Georgeta

Grabovschi, unde geometrizările poartă cu ele tușe

venusiene care îmblânzesc compozițiile.

Este, de altfel, greu să scrii despre Tabloul ca

oglindă. Volumul trebuie mai degrabă răsfoit, citit

visând, așa cum a fost scris. Îți îmbogățește cultura, deși


51

nu și-a propus cu predilecție. Cert este că îți face poftă

să vezi mai mult decât îți arată paginile frumos ilustrate.

Deși nu a scris în versuri, Octavian Mihalcea nu se

desprinde de poezie atunci când privește pictura, iar eu

mă opresc aici, spre a vă lăsă bucuria descoperirii

integrale a volumului apărut la Editura Militară, în anul

2016, cu ocazia aniversării a 140 de ani de existență a

Cercului Militar Național.

Mihaela MERAVEI

Când cuvintele întomnează, simplitatea naște

poeme

Atunci când deschizi un volum de poeme, cum

este ultimul publicat de poetul George Ioniță, la editura

„Singur”, în noiembrie 2016, și intitulat atât de simplu,

dar sugestiv: „Poeme întomnate”, cu siguranță te va

străbate un fior de bucurie, căci, așa cum spunea

Voltaire: „adevărata frumusețe izvorăște din sublim și

simplitate”. Îmbrăcat într-o copertă elegantă,

caracterizată de aceeași simplitate și bun gust , „Poeme

întomnate” s-a bucurat de atenția directorului editurii

„Singur”, scriitorul Ștefan Doru Dăncuș, care este și

lectorul cărții.

Volumul debutează cu o serie de poeme fără titlu.

Acest prolog original, este, de fapt, o invitație la

descoperire, pe care ne-o face autorul și prin care lasă

cititorului liberul arbitru, acesta având posibilitatea să

aleagă, raportându-se la propriul suflet, felul în care va

aborda poemele, calea pe care o va parcurge și încotro

va ajunge, citind acest volum: „ai inspirat adânc din

aerul acesta/ de toamnă târzie/ și m-ai întrebat/

<<acum, încotro mergem fiule>>”(pag 7).

George Ioniță descrie cu naturalețe, în poeme,

un firesc al vieții care transcende în versurile sale, din

interior spre exterior, ca o lumină care, cu cât înaintăm

în filele volumului, se intensifică, explodând în

sentimente de bucurie și plăcere în ochii cititorului. Am

extras câteva exemple, cum ar fi: „te-am așteptat să vii

aseară/ să umpli gândurile mele/ priveam cum iarna

ninge trist afară/ cum pune în calea ta/ un alb covor/ de

neatinse stele”(pag 8) sau aici: „să te trezești în fiecare

dimineață/ doar cu perna în brațe/ cu toate visele

nevisate” (pag 24/ la o țigară) și în aceste versuri:

„uneori noaptea/ când merg pe stradă/ mă întâlnesc cu

mine însumi…”(pag 30/ uneori noaptea) ori aici: „plouă

mărunt peste câmpul gol/ și cerul pare atât de aproape

au plecat cocorii domol/ mânați de toamna/ ce nu-i mai

încape…”(pag 52/ de toamnă), iar exemplele ar putea

continua.

Scrise cu ritm și melodicitate, poemele din acest

volum de poezii se derulează ca într-un dans al toamnei,

când o simplă adiere de vânt face ca frunzele să se

desprindă de ramuri, îmbrăcând în culori arămii

pământul. Tot astfel, versurile poetului George Ioniță

sunt colorate cu metafore diafane, în tonuri calde,

captând cu fiecare vers atenția și sufletul cititorului, fără

să-i creeze vreo senzație de disconfort, chiar dacă

tematica singurătății, a pierderii iubirii sau a trecerii

ireversibile a timpului sunt predominante în volumul

„Poeme întomnate”.

Astfel, în viziunea poetică a poetului, el este

„ un Robinson/ căutând o insulă pustie/ pe care să

inventez un Vineri…”(pag 33/ căutare), sufletul este

Singurătatea

Am privit, în ochi, singurătatea.

Era aşezată pe podeaua casei.

Ronţăia chipsuri.

Am invitat-o la masa mea.

De atunci, la cină,

Îi spun ce se întâmplă peste zi,

O întreb de unde vine noaptea

Şi îi mai spun că eu singur

Îmi sunt de ajuns.

Cuvintele se pierd

măcar să plutim graţios şi sincer

în lumea oglinzii

cuvintele se pierd aici

şi nu pot arde lungile coridoare

alunecând peste sângele nostru rece

un soare special

căzut lângă vama îngheţată a mării

Scoică nebună

timpul pe muchia nopţii

pentru corpuri iubite la capătul lumii

închis

cu lacrimi care cad abia mâine

cu iele blestemând anotimpurile

cu linii pierdute în spaţii drepte

aşa am ascuns sub o scoică nebună

cea mai frumoasă inimă lovită

Octavian MIHALCEA


52

prins ca într-o colivie, căci de aici (din trup): „totul se

vede printre zăbrele/ cerul/ iarba/ valul…/ de aici totul

se simte printre zăbrele/ golul/ speranța/ coșmarul (pag

9), iar singurătatea, devine o adevărată bogăție, însă o

bogăție amară, care te face să fii, de fapt, cel mai

însingurat din bogații lumii: „…ai făcut un drum lung și

ai lăsat în/ urmă/ bucurii/ tristeți/ multe iubiri/ pe toți

prietenii/ și cu cât ai pierdut mai mult/ cu atât ai devenit

mai bogat de/ singurătate/ acum ești unul din bogații

lumii/ chiar dacă te simți mai singur printre/

toți…”(pag20/ bogat de singurătate).

Autorul, pe tot parcursul volumului, trăiește o

stare de contemplare nu doar a vieții, a naturii, dar, mai

ales, a scurgerii timpului, căci, ajuns la un anumit nivel

de cunoaștere a vieții, realizează că timpul a devenit

ireversibil, dar și un bun prieten. Aceste stări de

meditație și bonomie lirică, poetul știe că sunt un dar,

dar și o salvare de la Dumnezeu. Iată un exemplu în

acest sens: „atunci când în jur/ chiar dacă este totul/ nu

vezi decât pustiul/ și tot acum ai aflat/ că lumina este ca

o rană/ pe care ai atins-o/ ca să crezi/ că dumnezeu

există…”(pag 31/ dedicație).

Aceeași stare profundă de detașare și admirație

a tot ce este în jur, o găsim în multe poeme care au în

centru natura. Ea devine o stare de plutire, căci

metaforele fluente, comparațiile aerate, alături de

cântecul trist al singurătății, completează tablouri lirice

emoționante, fie că este vorba de un anumit anotimp, de

un anumit moment al zilei sau de timpul nemilostiv.

Astfel, când noaptea „…învăluie/ cu întunericul ei/

punându-mi în ochi coșmarul…”(pag28/ noaptea),

poetul ascultă „cum trece timpul…/ ascuns sub

pleoapele lăsate/ a dispărut pământul…”(pag 35/

lovindu-mă de noate), pe când vara „se aud trosnind în

spice/ boabele de grâu…”(pag44/ vara), la „ceas de

toamnă”, „ceasul,tomnatic măsoară orele,/ grăbită-i

acum ziua să-apună,/ se-ntrec în zbor rândunelele,/ se

strigă..se adună…”(pag58/ ceas de toamnă), poetul mai

are o vrere, „iubito aș vrea să te duc/ departe - unde

umbra-i deasă/ și ning frunzele de nuc…”(pag60/

departe), ca atunci când iarna „ninge peste orașul ruină

și câinii vagabonzi/ peste oamenii cu mersul mecanic/

de miriapozi”…(pag 64/ ninge), doar colindătorii să mai

aducă un pic de culoare peisajului, dar până și această

culoare este la fel de tristă ca sufletul poetului, „trec

triști colindătorii/ pe la porți cu ivăre trase…”(pag69/

colind).

Două poeme cu dedicație: pag 12/ …(tatălui

meu) și pag 72/ ce poate fi mai trist (in memoriam

Alexandru) mi-au atras atenția și m-au condus la

înțelesul risipirii poetului, tristeții și întomnării din

versuri, a liniștii care străbate cuvântul și metafora pe

parcursul acestei călătorii elegiacice, pe care ne-o

propune poetul George Ioniță, cu volumul „Poeme

întomnate”. De altfel, aceste două poeme, de o

sensibilitate și sinceritate dezarmantă, aduc nu doar un

omagiu celor dragi, care nu mai sunt alături de poet, dar

și revelația risipirii eului poetic, pe care o vom vedea cu

poemul „m-am risipit” de pe coperta cărții: „m-am

risipit în fiecare clipă/ crezând c-o să mă nasc mai plin/

în cea care a urmat/ dar am rămas mereu neadunat/ iar

zborul mi-a fost frânt/ într-o aripă…”(pag21/ m-am

risipit).

Construit într-o manieră lejeră, cu o tehnică

impecabilă a versului rimat și o lirică diafană a versului

alb, cu mesaje transparente, curate și emoționante,

volumul de versuri, „Poeme întomnate”, devine o

călătorie nu doar a poetului George Ioniță, dar și a

fiecărui cititor în parte, care, odată cu trecerea anilor,

ajunge tot mai înțelept, dar și mai retras în sine,

preferând de cele mai multe ori tăcerea în locul

zgomotului, lumina obscură în locul albului orbitor,

vântul cald al toamnei, în locul alizeelor sau viscolelor,

resemnându-se în fața risipirii vieții, iubirii și, nu în cele

din urmă, în fața trecerii ireversibile a timpului. Toate

acestea întâmplându-se simplu și natural, căci, așa cum

ne spunea Platon „frumusețea stilului, a grației, a

ritmului și armoniei depinde de simplitate”. Așadar,

doar simplitatea este aceea care ne poate face să ne

împăcăm cu noi înșine și să mergem cu un zâmbet, fie el

și de resemnare, mai departe, și atunci când cuvintele

întomnează, cu siguranță că tot ea, simplitatea, naște

poeme.

magnolia cu florile ninse

te-am căutat să-ți spun/ că a înflorit magnolia

și florile ei parcă sunt ninse

de o iarnă târzie

că rândunelele-au venit

și își scutură aripile

de prea mult soare și prea mult azur

că stelele ard mult mai aprinse

și luna ne cheamă pe banca

acum pustie/ căci tu ai plecat

lăsând în urmă primăvara

și magnolia cu florile ninse/ și rândunelele…

pe toate singur eu să le-ndur

chiar și fărâma aceea de bucurie…

nici măcar tu

nici măcar tu – fata morgana

nu te mai arăți…

te-aș fi zidit în castelul meu de nisip

visul să nu mi se mai năruie

și m-aș fi odihnit acolo în pustiu

să-mi vindec tălpile însângerate

buzele să nu-mi fie/ mereu însetate…

George Ioniță


53

Petrache PLOPEANU

SONETE

[voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă]

Iubitele se-nșiruiesc în salbă,

cum în rozarii rugile-s legate

de-acea credință ce-a înălțat regate;

dar e acum doar o poveste albă,

sau mult mai mult în minte și simțire?

Mă-ntreb retoric, jocurile-s făcute!

Cum s-or deschide gurile tăcute

și-or povesti cu maxim de uimire,

de vorba val și gestul din furtună

în anotimpul dragostei deșarte,

de adâncimea clarului de lună

în ziua plină de lumină caldă?

…Când îmi va fi tot versul într-o carte,

voi ști, n-am aruncat iubirea-n haldă!

[extazul ludic și-agonia hâdă]

De-abia trăim, planeta ne susține

în mersul nostru, șovăit, prin lume,

ne strecurăm ca umbra unei pume,

prin jungla clipei ce-arbitrar ne ține

mai mult în loc decât pe cale mearsă.

De-aceea spun, că tot iubirea-i leacul

și-oi coborî în locul și în veacul

în care-a fost și a rămas neștearsă

și voi lua dulceața și durerea,

extazul ludic și-agonia hâdă.

Iar de mi-o fi, putința ca și vrerea,

voi stărui să înviez fantasme,

ce-or plânge-întâi, ca mai apoi să râdă,

căci chiar au fost și nu-s doar simple basme.

[dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă]

Aduse-n fața noastră ne desfată

din nou cu tulburare și extazuri,

nu sunt dintre acelea ce fac nazuri

că le-am trezit acum, încă o dată,

la început de secol tehnologic.

Vor ști să joace teatrul disperării

și să răspundă din adânc, chemării,

deși vor spune: „Totul e ilogic”.

Le vom banaliza trăirea-naltă

cu litera ce va tăia misterul,

vom face din Ocean numai o baltă

și din iubirea lor telenovelă?

La început, pot întreba „eterul”,

dar la sfârșit plătiți-mi o lovelă!

[Fantomă sau ființă-adevărată]

Din veac adânc și până-n clipa-aceasta,

voi invoca făpturi de foc și pară!

Vor fi aievea sau or să ne pară

iluzii doar, cum cele ce pe creasta,

acelor munți ce îi vedem aproape,

se joacă-n dans momindu-ne-n abisuri?

Sau poate sunt dorințele din visuri,

ori volburarea viselor sub pleoape…

Fantomă sau ființă-adevărată,

orice ar fi, vreau să-mi ofer răgazul

de-a fi altfel, cu mine înc-o dată,

aceea care mi-a iubit Cuvântul.

Iar de-oi greși, eu cred că nu e cazul

să încetez, de s-o opri Pământul!

[ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?]

Avem în suflet stropul de-aventură,

imboldul de iubire ilegală,

iar viața ce ni-i dată-i inegală

și ne-o trăim ad-hoc sau cu măsură.

Nu-i altă cale între cele două,

ne resemnăm pe-un unic sens să mergem?

Să proiectăm, să desenăm, să ștergem,

făptura veche să devină nouă

și ea să fim și ea, să ne-nțeleagă

trădările și fugile eterne.

Iar de-ntrebăm, ce oare ne mai leagă

de tot ce-a fost și geamăt și revoltă,

răspunsuri neauzite se vor cerne,

din tot ce-a fost și-a suspinat sub Boltă.

Din volumul în pregătire, Sonetele iubitei de-altădată


54

Tudor CICU

Să iubești, să visezi, să speri…

Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde

speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea

„Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX

PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/

fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul

natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în

București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea

canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul

lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață,

dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul

acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra

fiecărui mediu social în care cade pradă personajul-

copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți

de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și

de femei..., omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă

vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul

Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul

pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în

literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi

continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând

tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la

pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Ca şi în cazul

celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea îşi alege

personajul romanului din rândul celor cărora le lipseşte

forţa de a-şi depăşi statutul existenţial (Angelina e doar

un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care

visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din

viaţă. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile

acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de

a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă

repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de

acţiune a unui mecanism social atât de complex şi

pervers este sortită eşecului. Părăsind lumea de la

suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își

conduce eroina prin lumea canalelor și a tenebrelor,

printre alți oameni simpli care, deşi trăiesc în vertijul

unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie,

iată-i în câmpul nostru vizual graţie talentului

scriitoarei, cu acea forţă epică şi halucinatorie a faptelor

din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor

bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învaţă

să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia

(ne dă de înţeles autoarea) se făureşte prin caracterul pe

care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de

nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece

dintr-un plan al subconştientului în conştient,

personalizând ideile într-o confesiune încărcată de

dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest

personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale

Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de

autoare, printr-o construcţie epică susţinută retoric, are

o ţintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară

convenţiei sociale. Autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea

sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este

alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine

și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de

colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji

ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai ştiu. Are,

fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri

şi-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieţii.

Romanul are o curgere alertă și secvențele

cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii

lui este unul confesiv și provocator în derularea

incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește

admirația.

Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul,

până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care

bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul

și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în

mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia

băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o

determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o

bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă

ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l

abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc

zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă

fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât

calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere

adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o

Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București

și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o

direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o

conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți

de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală”

(avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor –

Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia

reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu

urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În

canal erau și suflete adevărate, avea să constate

Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul,

pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și

parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din

lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până

la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când

reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta

să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă

ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme

dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și

parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se

temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de

capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din

partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine

asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai

târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat),

scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și

lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea

conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reuşită” în


55

lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se

dovedeşte împlinită odată cu găsirea tatălui natural și

venirea pe lume a fetiței Lina.

Eroina romanului ne apare în complexitatea

caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul.

În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane,

„calităţile” în noua societate au devenit: furtul,

delaţiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate,

duşmănia, limbajul penibil şi politica fără principii. Se

derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe

scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-

revoluţionară. Sfâşiată de tristeţea a tot ce n-are margine

în frângerea unor destine peste care alternează

secvenţial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui

Acordeon), autoarea surprinde şi simţăminte precum

iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care,

şi ele, fac parte tot din această viaţă). Nu lipsește din

carte mesajul acuzator al celor din canal către lumea

celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți

ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe

cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.

Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta

parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne

reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i

mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de

cameră că atunci când și ultima frunză din iedera

cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va

cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră

destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce

locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu

vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică

din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei,

minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și

verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu

putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar

trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă)

liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la

temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru

femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea

scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau

revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal,

despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e

posibil.

Cornel GALBEN

Provocatorul de iubire Pentru Alexandru Dumitru, „Linia vieții

urmează un destin / predestinat cu semne de-ntrebare/

secrete“, dar acest aspect nu pare deloc un impediment,

întrucât, spre deosebire de alți confrați, el poate

„amaneta întrebările/ și toate divagațiile absolute“ și

chiar dacă în mintea sa „încă mai joacă/ nonsensul unor

enigme/ pentru viață pe moarte“, existența în sine nu-i

decât „o binecuvântare/ ce mângâie încheieturile/ dintre

spirit și materie“.

Trezit pe nepusă masă la „capătul lumii/ de

metresele aduse la sedat bărbăția“, poetul își admiră

tacticos „forma nedumeririlor sale/ le pipăie

concretețea, duritatea“ și, decretând că nu mai este

„ucenicul metafizic/ și nici arlechin demodat“, caută nu

doar răspunsul la toate întrebările din ultima vreme, ci și

„ieșirea pentru Eden“.

Înainte însă de a purcede spre labirint pentru

a-și ispăși „toate păcatele“, „călător(ul) influent“ care

este încearcă „O imaginație bruscă de la cauză la efect/

ceva misterios în oglindă“ (Să nu priveşti nesatisfăcut /

să nu te confunzi nemulţumit,/ sub travaliul surâsului/

poţi închide-deschide pleoapele/ fără inspiraţie fără

sublim. // Vederea va suporta ceea ce focalizează

luminile/ alte aduceri aminte, alte dorinţe/ mai vii,

proprii sufletului/ ieşit din singurătate.// De aceea vei

lăsa cu înţelepciune/ să-ţi picure gândurile/ pe luciul

duhului ceresc/ spre cunoaştere şi măreţie divină.), însă,

deși preferă orientarea și nu este amăgit nici de

„ascunzișul cuibului din mărăcini/ și nici de gâzele

adormite sub frunze“, se vede dintr-odată „buimăcit de

amănunte/ în iureșul pauper al secundelor/ un obsedat

de gânduri/ și faceri sinonime dorințelor/ unde mișcarea

vindecă oftatul/ azi, mâine, mereu“.

Și cum gândurile au „un adevăr, neapărat/ de

propus întrebărilor“, iar „dilema e ascunsă/ în gesturi și

ține de vasta ei repetare“, „provocator(ul) de iubire“,

cum se consideră, intră în jocul „unor concepte“ între

sine și „neprevăzutul/ din subconștient“, din care

înțelege doar „ceea ce înnoadă-deznoadă/ mintea celui

ce vrea/ să știe ori să nu știe“.

Mereu „deschis la previziuni“, e cu un ochi la

Dumnezeu și cu altul la „rozariul“ femeilor, constată că,

„Iscusiți la plăceri,/ de multe ori renunțăm/ la ceea ce

invocă spiritul/ și legile naturii“, că plăcerea „seamănă

fiorii“, că poți „îmbrățișa ceea ce existența/ măsoară

uneori sufletește“, dar și că, „până la urmă,/ alcătuirile

abstracte/ demonizează o singură exprimare“.

Păstrând la „butonieră/ o aură binecuvântată“,

se vrea la masa „învingătorului niciodată învins“ și chiar

dacă își aduce aminte de labirint (Cameleonic, sfidător/

gândul îmi retuşează emoţiile,/ mişcările în labirint,//

voi reuşi oare limanul?// Speranţa încuie şi descuie/


56

întrebările,/ mă trezesc proprietarul/ bunelor

resentimente.), e în continuare „părtaș la anonimat/

risipind gesturi, tandrețe,/ multă ardoare din angrenajul

intim/ revărsat uneori fără pudoare/ în văzul chipurilor

mistice/ peste povețe încă nespuse“.

Convins că nimeni nu cunoaște „pasul fatal/

dacă e să se-ntâmple“, că „preschimbarea-i plăcere până

la/ imposibilitatea ciudatei reîntineriri“, că „prematur

domină numai simplitatea/ spre etern, rafinament și

precizie“ și că „povețele duc mai departe/ ceea ce numai

destinul nuanțează“, preferă să se adapteze „lovirilor

invizibile/ mânuiți într-o horă a continuității“ și să lase

să-i înflorească în suflet „aceleași energii și dorințe“

aducătoare de păcat.

Chiar dacă știe că Dumnezeu e „nevăzut/ dar

totdeauna aevea“, supus la „îndoieli și tensiuni/ fără

noime“ admonestează Eternitatea și, la braț cu

„absolutul ce-ademenește/ aura unui om invaziv“, își

continuă aventura, amăgindu-se că „Viața există se

înșurubează/ pe dinăuntrul timpului“ și că „nisipul

clepsidrei/ începe siesta unei amfore“.

Având însă în vedere că „Memoria se unește

odată cu cerul/ și nimic nu se uită/ nimic nu se pierde“,

atunci când dă de greu revine la sentimente mai bune,

înălțând rugi ce speră să fie primite: Durerea se alină/

în pioşenie cu rugăciuni.// Cele rele sunt strivite/ sub

talpa luminii – care deocamdată/ nu calcă mai apăsat/

decât Apollo, înfricat-neînfricat/ de propria-i umbră.//

Vindecarea decurge – balsam din lacrimi/ prelungit pe

obrajii sfinţilor.// Închinate ţie îţi sunt, Doamne,/ faptele

noastre, chipul şi asemănarea.

Implorându-ne să nu-l lăsăm „neînsoțit/ prin

focul acestor trăiri/ de sălbatică reînnoire“, încearcă să

ne convingă că „Harul își varsă ardoarea/ mai

vindecător decât balsamul/ de vraci neatins“ și ne oferă

în dar un portret edificator pentru cel ce se dorește

„înecat de metafore“: Poetul mângâie cele lumeşti/ ca

pe sfintele moaşte, le adoră/ în miezul şi sfinţenia lor./

Lucrurile, fiinţele din jurul său/ nu-l iubesc, nu vor să-l

întineze./ Dedicaţiile câte sunt rămân/ un apanaj

sufletesc până la preaplinul/ strecurat printre rânduri

scrise-nescrise.// El, uitâdu-se la cer, se umple/ cu vidul

unor spaţii celebre/ şi ţine minte toate mişcările

stelelor/ pozate pe pământ.// Poetul developează

amintirile uitate, aşează întâmplările/ în ordinea

impusă de fenomenele naturii/ ce se disting şi-i cuprind

sentimentele.// Universul, constelaţiile îi ţes/ lumina

culorilor nepământene./ Poetul admiră icoanele divine/

iubeşte numai singurătatea interioară-exterioară/ şi

nu-i înţelege pe cei ce se uită/ cu milă la el./ Adună

sunetele-n extaz/ şi toate cele necesare pentru meditaţie,

rugăciune./ Poetul se-ncumetă la frumuseţe/ şi la o

viaţă ingenuă.

Să-l credem pe cuvânt, chiar dacă și acest

Labirint pentru Eden (Editura Rovimed Publishers,

Bacău, 2016) nu ne edifică pe deplin dacă e doar o

„ieșire din intimitate“ sau o „sublimă revenire la

existența reală“.

Diana Dobrița BÎLEA

A doua declaraţie de dragoste a

unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural

românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”,

dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al

şaptelea volum de poezie, debutul său editorial

producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”.

Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a

doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima

parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de

156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către

cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile

iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în

spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele

răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot

fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă

ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită

femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la

capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea

vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în

lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii

eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin

iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în

când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din

energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu

poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia

este mereu tânără, are trup „de fată”, este

„preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are

drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb

de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai

viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine

atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am

devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără

mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor”

(XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi,

de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între

femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o

spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc

de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai

multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind

fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte,

poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de

supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e

mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum

răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are

importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu

dăruieşti bucurii” (85); „puţinele cuvinte care merită a fi


57

spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc”

(125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi

vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent

organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori,

fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă

nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la

„zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de

lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă

în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne

legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una

singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând

esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde

absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia,

plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate

de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii

fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii

deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii

mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul

într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!”

(XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii,

e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel

încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă

într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea

adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o

Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/

şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e

dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu

ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o

mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic

nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi

a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat

aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi

m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca

baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am

sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/

De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o

altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului,

femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut

desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”),

misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul

tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum

odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine

suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care,

pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini

artistice dinamizate de verbe folosite la modul

condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg,

pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers:

„Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş

muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta

preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, /

Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici

cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi

te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul

meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa

cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum

doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi

superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul

că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am

iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la

sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/

dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă

fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii

miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul

poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se

adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii

liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină

izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi

rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa.

Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte

din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie

de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste,

oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Dumitru DĂNĂILĂ

REVIGORAREA RĂDĂCINILOR

NEAMULUI

În volumul său de omagii şi memorii, intitulat

„Ecouri străbune”, Maria Filipoiu afirmă, încă din

catrenul folosit drept motto: „Îmi caut rădăcinile

pierdute în neam,/ să le revigorez cu al prospeţimii

ram.”

Cuvântul înainte al autoarei, intitulat

„Pledoarie”, este un înflăcărat îndemn pentru cititor:

„Cinsteşte-ţi străbunii, ca demni să fie urmaşii tăi de

neamul care i-a zămislit în credinţă strămoşească şi, la

rându-le, să te cinstească.”

Apărută la Editura „Singur”, cartea de versuri,

cu tematică dedicată spiritualităţii naţionale, urmează

altora de aceeaşi inspiraţie: „Tradiţii creştine şi

ritualuri populare româneşti”, „Expresii populare şi

trăiri proverbiale”, „Cinstire înaintaşilor”.

Prestigioasa apariţie editorială se deschide cu un

acrostih intitulat „Drumul străbunilor”, pe care îl aflăm

„în rădăcini de neam/ rămase pentru tinere vlăstare.”

Ne sunt prezentate apoi, în primul capitol, importante

personalităţi istorice, literare şi culturale. Şirul lor se

deschide cu Luceafărul poeziei româneşti, Mihai

Eminescu, înfăţişat în versuri care elogiază contribuţia

lui covârşitoare la înflorirea literaturii şi prevăd pentru

anii ce vin: „Nemuritor vei fi prin timpul ce trece,/ pe

cei te iubesc să-i luminezi de sus.”

Urmează Nichita Stănescu, faţă de care se revarsă

înălţătoare sentimente de admiraţie, precum cele din

versurile: „Spirit viu din cărţi răzbate/ Cu „Ordinea

cuvintelor”,/ Să ducă-n eternitate/ rodnicia poeţilor.”


58

Regretatului Adrian Păunescu îi sunt dedicate două

poezii care proslăvesc mesajul său patriotic înflăcărat,

aşa cum se desprinde din versurile:„Dar zestrea

sufletească nu dispare,/ că arde ne-ncetat în poezie!/ Să

amintească lumii trecătoare/ de cel ce i-a aprins prima

făclie.”

Acelaşi spirit patetic al dragostei de ţară întâlnim

şi în versurile pe care Maria Filipoiu i le dedică lui

Grigore Vieru, pe care îl socoteşte „Reper al dragostei

de ţară/ e-n ideal de destin frânt./ Dar scrierile n-o să

moară/ cu trup înghiţit de pământ.”

Urmează versuri care le omagiază pe Nina

Cassian şi pe Marioara Murărescu, precum şi pe

patriarhul Teoctist.

Nu se putea, fireşte, să nu îi fie rezervat în carte

un loc distinct lui Ştefan cel Mare, domnul cel atât de

îndrăgit care, „Ca voievod din ţărm moldovenesc,/

credinţa şi-a păstrat nestrămutată,/ cum moştenit-a în

graiul strămoşesc,/ Prin timp domnind călăuzit de

soartă. „Figura luminoasă a temerarului voievod iubitor

de neam şi ţară reiese şi din versurile: „Iar duhul său

veghează la hotare,/ ca-n tronul de cetate din Suceava./

Că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare, stârpind duşmanii

şi pedepsind gâlceava.”

Un capitol este dedicat omagierii mamei, un altul

omagierii unirii, iar cel din urmă, contemporanilor

noştri.

Gândurile despre actualitatea zilelor de azi se

deschid cu memoria eroilor revoluţiei din decembrie

1989, despre care se spune: „Eroii plecaţi din cetate/

Comemorăm ca pe sfinţi/ şi rugăm ca să ne ierte/

nesocotinţa din minţi.”

După câteva pamflete care înfierează relele din

societatea de astăzi, autoarea încheie rotund, aducând

din nou în atenţie, spre final, drumul străbunilor, aşa

cum a început. Un moment de reculegere în memoria lor

se petrece la locul de veşnică odihnă: „În cimitirul din

sat, popas face fiecare,/ la mormânt să le aprindă câte o

lumânare. / Acolo poposesc şi eu, la rădăcini de suflet,/

cu lacrimi să-mi sting dorul ce mă însoţeşte-n umblet.”

Stârneşte mult interes stăruinţa poetei Maria

Filipoiu de a contribui, prin versuri însufleţitoare,

emoţionante, la „Revigorarea rădăcinilor neamului”.

O felicit călduros şi o aştept cu

noi scrieri pe tema

spiritualităţii naţionale, atât de

vastă şi atât de importantă

pentru evoluţia noastră pe baza

valorificării darurilor de preţ

lăsate de înaintaşi.

*Maria Filipoiu, „ECOURI

STRĂBUNE"- Editura

Singur, 2015

Gheorghe NEAGU

Dumitru Brăneanu - de la

mărturisire la sobrietate

Nu am fost surprins atunci când academicianul

Mihai Cimpoi l-a definit pe Dumitru Brăneanu în

volumul „Destrămarea lumii”, apărut în 2016, la

editura Ateneul Scriitorilor, „poet mărturisitor”. Poezia

lui este o mărturisire, dar care se aşterne cu sobrietate

izvorâtă şi dintr-o sobrietate, lesne de sesizat în rostirile

autorului.

Adevărurile discursurilor sale sunt implacabile.

„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent./ Atâta

întuneric scot şoaptele pe prund / Prea mult de noaptea

firii mă pătrund,/ Sunt neliniştea ce urcă prin prezent”.

Cu un asemenea discurs poetic de pe coperta a patra,

eşti prevenit în mare parte despre temele ce-i preocupă

fiinţa acestui poet. De pildă, „În nostalgie” – „Am

nostalgia că m-am născut târziu / La început de eră şi

ruine”, nu este altceva decât o mărturisire de credinţă

la vremuri de mare tulburare. De fapt, în cele peste o

sută cincisprezece pagini ale volumului, găsim la poet şi

un spirit ludic discret, cum ar fi când se referă la

originea omenirii „În timp ce plictisit Adam alerga prin

Rai/ (să-şi menţină condiţia fizică) de-o coadă de drac/

s-a împiedicat căzând (pe -) o coastă şi-a fisurat (- o)

atunci Domnul / îngrijorat din coastă a modelat femeie /

să-i fie bărbatului sprijin şi scânteie” – în loc de prefaţă

pg.7.

Şi, numai peste câteva pagini, autorul conchide:

„Oameni suntem! Simţurile’s mocnite / De-o boală

grea: de patimi şi ispite!” – Oameni suntem! pg.20.

Folosirea limbajului, la Dumitru Brăneanu, ne

devoalează că avem un autor cu un exerciţiu temeinic,

iar utilizarea cuvintelor ne face să-l privim adeseori cu o

simpatie nedisimulată atunci când rostirile ne surprind

străluminând cerul cultural al unui cititor dedulcit la

exerciţii fecunde de amplă respiraţie literară, „Doamne,

încărunţit-am în suferinţă/ Cu banalitatea lucrului cel

bun, / Eu de mine însumi ce mai pot să spun! / Te

drămuim prin vreme în credinţă;” – Te drămuim prin

vreme, pg.64.

Şi, de parcă apropierea autorului de Tatăl Ceresc

nu este conturată îndeajuns, mai găsim „Doamne, nu

sunt vrednic şi nici în stare/ Să intri în a sufletului casă

/ …Credinţa ţi-o dăm şubredă şi rece / De atâtea milenii

spălate cu sânge, „Între noi e crivăţ, pg.. 81.

Iată de ce susţin în continuare că Dumitru

Brăneanu este sobru, evitând să fie un melodramatic,

prin rostiri definitorii „Dumnezeu îşi are-n noi făptura/

În gingăşia propriei zidiri” – Pe scena vieţii, pg. 65.


59

Dacă ar fi să enumerăm doar titlurile din volum,

am putea să ne dăm seama că poetul ţine cu tot

dinadinsul să ne îndrume paşii spre o modalitate sobră

de abordare a existenţei umane de la origini şi până la

sfârşitul vieţii.

De altfel, şi celelalte volume ale poetului Dumitru

Brăneanu:

-Suntem fiii acestui timp,

-Vara târzie,

-Însemnări de pe acoperişul vieţii,

-A obosit lumina,

-Pe muchie de poem,

-Pelerin la templul cuvântului,

-Metamorfoze,

-La ceas nou de întemeiere,

-Gânduri din inima apei etc. sunt tot atât de

multe pietre de hotar în abordarea responsabilă a

tainelor vieţii, care se pare că pentru el sunt din ce în ce

mai apropiate.

Iată de ce recomand cu căldură acest volum, mai

ales atunci când avem nevoie să ne îndrumăm paşii

căutărilor noastre.

Poetul căutărilor existenţiale, poetul abordărilor

profunde, mărturisitorul, cum a fost deja definit, este cu

adevărat un slujitor al cuvântului aşternut la picioarele

cititorului chiar atunci când este nevoie.

Nu vreau să părăsesc demersul meu întru

devoalarea sensurilor mesajelor poetice brănene, dar

mi-e teamă că s-ar putea vătăma eposul auctorial şi mă

opresc, pentru a vă lăsa în liniştea unei lecturi necesare.

Elisabeta BOȚAN

Ecouri

Îți ascult tăcerile

din nopțile tale de insomnii

se rostogolesc prin căderea stelelor

cu teamă ca să nu le atingă lumina.

În timp ce tu îți faci turnuri și ziduri

din lumi care nu există.

Și invoci ploile ca să îți redea curcubeul

zilelor care nu au fost însemnate în calendar.


din zilele acelea care nu au avut nici un cer

se plâng că le lipsec cuvintele

care ar fi putut să-mi țeasă poemul.

În timp ce tu culegi fulgi de păpădie

ca să le furi iluzia și zborul

și îi pironești pe o dorință neîmplinită.

Apoi invoci uitarea

zilelor care ar fi putut să fie.


de-a lungul unei clipe

și e atâta chin în ele

că timpul a renunțat să o mai măsoare

de teamă ca nu cumva să le frângă.

Îți ascult tăcerile încăpățânate

cum se rostologesc pe făgașul lacrimilor.

(Re)întoarcere

Asemeni adâncului mării,

mă hrănesc cu propriile mele frământări.

Căderile, morțile, abisurile, toate adunate,

în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.

Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți

spre catedrala copilăriei mele.

Mă așez obosită pe pragul aducerilor aminte,

și-n (re)descoperirea relicvelor de colb acoperite

alunec însetată în izvorul binecuvântat al inocenței,

unde cântul se înalță cu aripi rugă.


60

Stan BREBENEL

Marin Moscu şi frumuseţea

sentimentelor

Este binecunoscut faptul că de vreo douăzeci de

ani nu se mai citeşte aproape deloc în România. Nici

măcar liceenii sau studenţii nu o mai fac aşa ca altădată.

Şi nici nu cred că ar avea vreun motiv să o facă.

Facebook-ul le-a diminuat extrem de mult apetitul de a

citi, chiar şi acele lucrări literare ale celor care au ceva

interesant şi instructiv de spus. Vedem astăzi, nu fără

surprindere, cum pasagerii metroului, autobuzelor,

trenurilor şi altor mijloace de transport navighează la

greu pe reţelele de socializare. Nu este un lucru tocmai

rău. Dar atunci când îl vezi pe şoferul unui mijloc de

transport în care tocmai te-ai urcat că este, în timpul

mersului, pe o asemenea reţea, nu eşti cea mai

confortabilă fiinţă din Univers. În pofida acestor lucruri,

există şi idealişti care cred că, din punct de vedere

estetic, au ceva de spus inteligent generaţiilor actuale şi

viitoare, cu toate că şi ei utilizează aceste mijloace

moderne. Unul dintre cei care cred cu tărie în

frumuseţea poeziei, în destinul demiurgic al omului, în

simbioza perfectă dintre om şi natură, în frumuseţea

sentimentelor este Marin Moscu. În momentul în care

m-a căutat să îmi propună să scriu prefaţa următorului

său volum, nu am ezitat nici o clipă, mai ales că şi titlul

îmi părea incitant. I-am spus că nu vreau să mă

grăbească, deoarece urmau sărbătorile de iarnă.

Metafora din titlul volumului, „Galaxia lebedelor

negre”, te duce, aproape instantaneu, cu gândul către

foarte multe pre-texte. Ştiindu-l ca pe un om puternic,

dar foarte sensibil din punct de vedere emoţional, mi-am

zis că Marin Moscu este bântuit de coliviile inerente

vârstei, de stoluri şi că lebedele negre nu sunt decât un

pretext de a-şi analiza existenţa pământeană, trecând-o

prin filtrul omului cu foarte mare experienţă. Acest gând

al meu nu a fost pe deplin armonizat cu emoţiile

poetului. În lunga sa carieră literară începută în anul

1995, când a debutat editorial cu volumul „Călăreţul cu

spatele gol”, Marin Moscu părea un scriitor dedicat

literaturii pentru copii. De atunci a publicat 16 volume

de poezie şi proză scurtă, dar s-a şi regăsit în 7

antologii, primul în anul 1967.

Volumul acesta este unul atipic pentru scriitorul

Marin Moscu, după ce în anii anteriori a publicat mai

multe cărţi de versuri pentru copii şi bunici. Este un

volum al maturităţii la care ajunge după multă muncă,

multă pasiune şi multă dragoste. Este un volum care îl

reprezintă, care îl arată aşa cum a fost şi cum este din

totdeauna. Declaraţia de dragoste către iubirea vieţii

sale, poezia (să fiu iertat de afirmaţie!), este mai mult

decât definitorie: „Sunt bătrân, trecut prin viaţă,/ Am

purtat luna în coarne,/ Vă las veşnic moştenire/ Poezia

în icoane!” (Poezia în icoane). Poetul nu se opreşte

numai la această temă esenţială din registrul marilor

creatori. El le abordează cu multă uşurinţă pe toate. Aşa

cum era firesc pentru oamenii trecuţi de a doua tinereţe,

Marin Moscu are nostalgii. Cred că nu spun banalităţi

atunci când afirm că poetul tânjeşte după cei mai

frumoşi ani, când tinereţea, iubita şi iubirea făceau un

corp unitar. Ceea ce ar fi de lăudat este faptul că are

amintiri, căci fără ele nu am exista. Este foarte conştient

de faptul, aşa cum suntem toţi cei de o vârstă cu el, că

îmbătrânirea este o stare ireversibilă şi că, nu numai că

se împacă greu cu această idee, dar face tot posibilul ca

acest lucru să treacă neobservat, folosind diferite

subterfugii, cum ar fi tinereţea inimii: „Frumoasă eşti în

dulce grai/ Şi muză-mi eşti în poezie/ În tine cresc

ramuri de nai,/ În mine semnul veşniciei.” (Eu te iubesc,

te voi iubi). Din icoanele nostalgiei nu puteau lipsi

ciclurile referitoare la cea care i-a dat viaţă şi la casa

părintească. Este un dor neostoit pentru fiecare om care

are sentimente şi sensibilitate, unic în modul de

percepţie: „Blând surâs cu plete albe,/ Cu riduri

nenumărate,/ Tu mi-ai dăruit viaţă,/ Mi-ai pus inima în

carte:” (Dorul de mamă) sau în poemul „Ceasul ticăie

albind”: „În căsuţa-mbătrânită/ Ceasul este obosit,/

Ticăie din oră-n oră/ Cu glas moale, răguşit./ … / Îmi

adun pumnii în barbă,/ Lacrimile mă cuprind,/ În căsuţa-

mbătrânită/ Ceasul ticăie albind!”

În acest consistent volum mai întâlnim versuri

pline de iubire faţă de alte pasiuni ale sale, cum ar fi

stupăritul şi dragostea pentru natură văzută prin ochiul

ager al vânătorului, ca în poemele „Infinitul începe cu

punctul de plecare?” sau „Iubita mea, crudă pădure” din

care citez: „În tine note muzicale/ Se nasc în tril de

ciocârlii,/ Prin tine şerpuiesc spre vale” Izvoare dulci cu

ape vii”. Nu puteau să lipsească, ca volumul să fie

rotund, poemele cu pronunţat caracter social. Şi nu sunt

puţine. Dacă nu ar fi revolta poetul nu ar fi om al cetăţii,

asumându-şi şi în acest mod riscurile de rigoare : „Aur,

glie şi păduri,/ Inima pusă-n scripturi,/ Tot ce mişcă şi

gândeşte/ Azi se fură româneşte.” (Pas cu pas).

Adept declarat al poeziei cu rimă, poetul nu se

fereşte să scrie poeme în vers alb. Şi chiar le reuşeşte.

Poate că ar trebui să persevereze, deoarece i-ar conferi

un spaţiu mai larg de manifestare. Însă, indiferent în ce

mod îşi scrie poezia, Marin Moscu oferă cititorilor

momente unice. „Galaxia lebedelor negre” nu este

numai o metaforă pentru persoanele trecute şi de a doua

tinereţe, ci şi un mesaj pentru generaţiile tinere: gustaţi

subtilităţile limbii române şi veţi fi mai fericiţi cu o

clipă.

Marin Moscu – Galeria lebedelor negre, Ed.

Art Creativ, Bucureşti, 2017


61

Teo CABEL

Este mereu ceva care... salvează

poezia... Poezia inundă roditor paginile volumului

Lakonica, sub semnătura lui Dumitru Pană, Editura

Conta, 2015, dintr-un cotidian postmodernist neofilit.

Istoria este doar o clipă, privită la microscop are multe

veacuri, însă în poezie acestea dispar. Poetul, în truda

tensionată a recreării sale, este un Ulise, dar Penelopa

nu este o femeie, ci un crez, o căutare, spre care tinde

mereu, poezia chiar.

Ithaka, Hesiod, arcași, sunt doar oglinzi.

Prezentul se uită la sine în oglindă, dar are valențe,

irizări din trecut. Prezentul își cară povara sa; tocat de

asperitățile avangardiste, care s-au clasicizat, s-au

rotunjit, prezentul caută liniște, aducere aminte, nu

pentru nostalgie, ci pentru întărirea identității: am plâns

și am râs cu aceleași lacrimi./ am iubit am urât cu

aceleași cuvinte./ am înțeles și n-am înțeles. de la un

timp/ zilele nu se mai sfârșesc în noapte/ și somn. Zilele

nu mai sfârșesc în altă zi (...)printre atâtea întrebări vii/

numai răspunsuri moarte// dar m-am întors prea

devreme în Ithaka?/ sau nici n-am plecat (Altă Ithaka).

Din primul fascicol, Coincidentia propositorium,

no’iuni vechi, antice străbat istoria ca un personaj real,

pentru a se regăsi în prezent. Coincidențe?

Reinterpretări? De fapt, acest fascicol este un

„coicidentia oppositorum”. Poetul și liniștea meditației

în imensitatea dintre contraste, cu cât sunt mai multe,

stabilitatea devine nisip mișcător, dar care stabilitate?

Poezia care se construiște pe o pagină, la sfârșit se

revarsă într-o metafizică a libertății, nu există punct. Tot

ce se construiește, cuvânt cu cuvânt, este doar un balans,

pe o punte suspendată peste râpa muntelui; mergi și se

leagănă cu tine, amețitor, temător, dar, când ai trecut

puntea, mergi oriunde. O singură exceptie, ars, se

termină cu punct, poate ca final de fascicol. Repetitio

mater și ars sunt de luat drept artă poetică.

Fascicolul doi, Lakonica, abordează un text

scurt ca o rampă. Cuvintele te aruncă și zbori cât te duce

spiritul tău.

Este mereu ceva care salvează; tăcerea care

salvează totul; Poemul trebuie. O istorie a decăderii sau

un alt registru al receptării? Poemul de aur se

depreciază, în argint, aramă, bronz, fier sau este, de fapt,

simbolul diferitelor viziuni?!

Alter: nu mai sunt eu cel care a plecat./sunt altul/

pentru că m-am întors cu o floare//; Ora când calupul

de realitate în care se dospește poeticul, doar să-l simți:

din ecran inundă blues un violoncel- /copilul nu departe

caută febril în virtual-/ femeia îți doarme alături-/

noapte adâncă/ până/ la/ ochi// :ora când totul devine

vers.

În Poem, mi-e dor de tine ca de un poem/ în

vers alb/ poezie concretă-/ trupul tău gol nu rimează cu

nimic. Penelopa femeie sau poezie? Ideal sau concret?

Niciunul din acestea nu au margini pipăibile, se

întrepătrund, nu știi când treci de la unul la altul sau de

la unala alta.

Fascicolul trei, Casa rece, un moment al

mărturisilor mature.

Alte munci și zile plutește în substanță

patriarhală. Un poem al apogeului uman. Mineral,

vegetal, spiritual. Piatra, mărul, lumina, vinul, cărțile,

femeia iubită, tehnologia și Hesiod, pândind din

vremuri, din spatele unei jaluzele.

Sfera, Alter, Ajung întotdeauna, laturile unei

piramide pregătite să înfrunte timpul și să provoace

cititorul.

Dumitru Pană este autentic și peren. Un poet de

citit oricând, mai ales când nu mai știi cum arată poezia

actuală, un bun prilej de a o regăsi în viziunea și sub

semnătura sa.

Atmosferă de palat

în ajunul unui consiliu de coroană

în prima cameră regele

prinde fluturi instalat într-o uriaşă colivie

pentru fluturi. în acelaşi timp se ocupă

cu probleme de stat.

în antepenultima cameră regina

îşi priveşte cu nostalgie mâinile şi visează

la vreun amant neapărat roz. atmosferă de palat

în ajunul unui consiliu de coroană.

între a cincea şi a şasea fereastră

Bărbatul cu mănuşa albastră.

în prima cameră regele continuă

să se amuze în colivia uriaşă. fiecare fluture

este strivit de două ori: pentru sentimentul

de certitudine. apoi de trei de patru

de cinci ori: pentru celelalte sentimente

Dumitru PANĂ


62

Petre ISACHI

Condamnată la exil*

Lectura celor şapte cărţi publicate până în

prezent - „Cerul din oglindă”, 2008; „Leac pentru

lebede”, 2011; „Văzduh de aripi”, 2012; „Mladă

romantică”, 2013; „Testamentul privighetorii”, 2013;

„Templu retinei”, 2014; „Întoarcerea zeiţei”, 2015 - ale

poetei Geta Stan Palade, - trăitoare în frumosul oraş

Piatra Neamţ, topos poetic şi cultural de referinţă, dacă

ne reamintim doar de numele a trei scriitori

reprezentativi pentru literele contemporane: Adrian Alui

Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu - prefigurau prin

viziune, limbaj poetic, problematică, estetică, poetică şi

poietică, filosofie etc. apariţia volumului cu un titlu

oximoronic: „Destăinuirile fulgerului” - criticul şi

istoricul literar, prof. dr. Lucian Strochi face şi

demonstraţia, în stilu-i erudit, persuasiv, concis, precis;

de citit Postfaţa: „Geta Stan Palade – Scurt tratat despre

tratarea timpului”. Cititorul îşi aminteşte, desigur,

motivul fulgerului a fost transfigurat şi de Eminescu în

poemul „Scrisoarea III”: „Fulgerele adunata-au contra

fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins

pământ şi mare”, dar cu alte conotaţii poetice.

Predestinarea exilului: „am rămas exilaţi, Doamne,/ pe

planeta pământ,/ în nerespectatul cuvântului, Tău, /

dintru început, / când ai creat lumea din haos şi lut!” (v.

Evenimente terestre) cere din partea poetei, fidelitatea şi

credinţa lui Iov, răbdare benedictină, voinţă poetică,

perseverenţă sisifică şi asumarea premisei că nu toţi

oamenii sunt, ontologic vorbind, condamnaţi la exil.

Celebru în literatura română este cazul lui Nicolae

Steinhard, care s-a situat, prin graţie divină, dar şi prin

credinţă necondiţionată, dincolo de orice problematică a

exilului, trăită tragic şi aproape generalizată în

contemporaneitate.

Asumându-şi condiţia dată, poeta-fulger

intuieşte fatalitatea şi misterul (auto)exilului:

omniprezent, dens, impenetrabil în lumina-i absolută,

imanent tragic, izvorul permanent al unui disconfort

interior persuasiv, interogativ şi generator de complexe

şi de melancolie ovidiană. Se ştie, conştiinţa exilului

este una dintre experienţele cele mai dureroase – naşte

in-solitare şi înstrăinare de sine şi de ceilalţi – ce i-au

fost date creatorului contemporan, dar care – paradoxal

– îi oferă acestuia şi cele mai mari şanse de a se regăsi,

de a intra în armonie cu sine, de a se mântui. Avem, se

înţelege, în vedere exilul metafizic, fie el religios sau/ şi

laic. Exilată „pe planeta pământ”, G. S. P. se ştie captivă

în substanţa „Destăinuirilor”, încât simbolizează,

volens-nolens, mitul lui Dedal, prizonier al propriului

edificiu, în corpul căruia se transubstanţiază (v. „Ruga

Anei”), pentru a nu-i mai fi „teamă de singurătate şi

frig”, pentru a fi sigură de propria-i luciditate şi

sinceritate. Pentru a fi sigură de sine în dialogul cu

Dumnezeu!

Poeta, un „fulger limbut”, ce locuieşte blagian

„catapeteasma dorului” se simte, ca orice exilat din

naştere, ameninţat apocaliptic, de singurătate (îi lipseşte

de fapt, „Sfânta Singurătate”, vezi poemul cu acelaşi

nume), înstrăinare, uitare, senectute, moarte, de o

previzibilă pierdere a iubirii, de fugit tempus

ireversibile, zădărnicie, soartă nestatornică, de „teroarea

istoriei” etc., în fapt, se vede agresată de tot atâtea faţete

fulgurante şi misterioase ale exilului. Arhitectura

labirintică a volumului: 1. „Noapte brodată cu nuferi”;

2. „Destăinuirile fulgerului”; 3. „Semne de taină”

configurează o fascinantă circularitate estetică, criptic-

postmodernă, în care „secundele/ măsoară clipa de jar/

din memoria fulgerului”, iar lirismul pare „răsărit în

ierbi de sub tălpile Ielelor”. Admirabil! Nu?

Însoţită de o muzică „de caval tânguitor”,

autoarea aleargă sisific „pe foi de papirus” revelându-ne

sub metamorfozele cercului existenţial, ispitele ce „ard

sub călcăi/ bocindu-ne din adânc rădăcinile!”. Fondul

mitic omniprezent – creaţia prin jertfa de sine; v. „De

dragul Artei” - se conjugă cu fondul istoric şi cu cel

tragic generat de „nerespectatul cuvântului, Tău, / dintru

început”, încât destinul, fatalitatea (ca şi destinul, ea

este imanentă şi decurge din imposibilitatea poetei de a

se manifesta altfel decât în virtutea esenţei sale, a

structurii sale sufleteşti!) şi vina declanşează situaţia

fără ieşire a „tragismului fără vină”. Este evident în

scriitură, că marea vină a scriitoarei Geta Stan Palade

este de a fi ea însăşi, indiferent de circumstanţe,

indiferent de consecinţele care-i pot pune sub zodia

incertitudinii, inspiraţia şi gândirea poetică. Ca orice

scriitor/ artist, G. S. P. nu scapă nepedepsită! Pedeapsa

este mitică, claustrarea în propria-i creaţie: „Mă

destăinuii în faţa ferestrelor: / ostenelile nu mi-au fost în

zadar, Caligrafule!/ Am dezlegat cu inima legată la

ochi,/ nodul gordian al metaforei…// Numai aşa am

putut auzi pe pământ/ bubuind din temelii/ rădăcinile

Universului!// M-am întors îngândurată acasă târziu/

într-o caleaşcă trasă de vulturi/ brusc izbucnind

dimineţile albe pe Ceahlău/ de dorul inimii şi-al tău!....”

(Nodul Gordian)

Dedublarea din „Ruga Anei” trădează existenţa

unui alter-ego al Eului creator, ce se subordonează întru

totul chemării destinului transcendent, care o implică cu

perfidie, pe autore, în vina-i tragică, ascunzându-i că

sacrificiul este un transfer total de substanţialitate de la

poet la Operă, mergând până la anularea Eului creator,

revelat autentic în oglinda exilului interior şi anatomia

melancoliei ovidiene, sublimată în Cuvântul ce ascunde.

Imposibilitatea organică a unei noi creaţii transfigurată

şi în capodopera „Monastirea Argeşului” nu este o

ficţiune oarecare. Dimpotrivă exprimă o altă fatalitate a

creaţiei! Ca şi Manole/ Caligraful, ca orice alt artist,

poet, Geta Stan Palade nu-şi poate depăşi scânteia

divină, altfel spus, Opera. Forţare acestor limite divine


63

duce la apariţia manierismului în literatură/ arte – şi nu

numai – care înseamnă de fapt, autopastişarea, imitarea

servilă şi repetată de către un poet a propriilor creaţii

scrise anterior. Sunt recunoscute eforturile lui Nichita

Stănescu de a nu se autopastişa - v. „O viziune a

sentimentelor”, „11 elegii”, „Oul şi sfera”,

„Necuvintele”, „Noduri şi semne”, „În dulcele stil

clasic”, „Epica magna” – am amintit acelaşi număr de

volume câte a scris şi G. S. P., până la „Destăinuirile

fulgerului”… Poate că nu aş fi făcut această digresiune

despre acest păcat fatal al literaturii lumii, dacă nu aş fi

observat riscul sinucigaş al poetei din Piatra Neamţ, de a

aluneca/ cădea în manierism! Probabil ca efect

inexplicabil (să fie o pedeapsă divină?), al narcisismului

estetic! Ajungem să ne îndrăgostim de propria noastră

estetică, poetică, deşi ştim ce i s-a întâmplat

nefericitului Narcis…

Credem, totuşi, că autoarea vol. „Destăinuirile

fulgerului” este o învingătoare în războiul cu sine însuşi,

o cuceritoare care a înţeles că exilul ca fenomen

predestinat şi ca dilemă existenţială este un exerciţiu de

luciditate cioraniană, folositor „destăinuirilor” poetice,

în care descoperi brusc că nu poţi fugi de tine şi, mai

ales, că nu poţi găsi „chipul adevărului din clepsidra

timpului”, decât în citadela Eului, o fata morgana pe

care o căuta şi Macedoncki în „Noapte de decemvrie”.

Aceeaşi nostalgie a idealului în veci neatins:

„Minciună!/ Adevărul nu seamănă la chip/ cu Oul lui

Columb/ sau cu vreo sferă gânditoare/ privegheată de

soldăţoii maimuţoi de plumb! // El poate fi, vă jur,

colţoasa mătrăgună/ care la noi a prins contur/ în

văgăuna cerului de peste drum/ care te latră-n asfinţit de

Lună // benchetuind cu paparudele/ în pajiştea nebună

de trandafiri/ şi stuh abia ivit/ cerşind după un strop de

lacrimă divină! // Cuvântul adevăr îmi pare sumbru şi

coclit/ cădelniţând cu stelele-n răspăr!.../ Şi-atât!...

Numai atât?...”. Poeta, „lup de iubire flămând”,

redescoperă în cea de-a opta carte, adevărul comun că

„tot răul ne vine din neputinţa de a fi singuri” (La

Bruyere) şi din imposibilitatea de a ne rezuma la ceea ce

posedăm nemijlocit, deşi dependenţa faţă de o realitate

transcendentă, faţă de alteritate, este absolut necesară în

orice tip de creaţie. Ajunsă la marginile singurătăţii,

doar Dumnezeu rămâne pretextul suprem de dialog,

pentru poeta condamnată la exilul ca dilemă a lumii, dar

şi a Eului poetic.

Geta Stan Palade are ceva din voinţa sacră a

Sfântului Ioan al Crucii care reitera necesitatea că

„trebuie să plecăm de la cele ce se văd şi care nu există,

pentru a ajunge la cele care nu se văd, dar care există”!

Condiţia pentru a-şi scrie „istoria cu Eu şi Dumnezeu”,

pe care poeta o respectă cu sfinţenie este liminara

sinceritate în dialogul inefabil cu propriile-i gânduri,

sinceritate ce impune întoarcerea spiritului spre sine

însuşi şi trădează retorica expresionistă a ilimitatului:

„Nimic nu va putea salva metropola,/ mit osândit din

palmele Zeilor din Olimp,/ cumpănă întroienită de

lacrimi/ dedesubt şi deasupra icoanelor de nori! //

Tăiuşul neprihănit de coasă/ va secera din rădăcini

uzurpatorii/ să contemple lumina/ în imperiul dintre

viaţă şi moarte! // Numai tu, Doamne, ne poţi vindeca

de păcate!/ La căpătăi se spovedesc/ şi-acum florile

dalbe ale câmpului…” (Mit osândit). Nu e greu de

observat: poeta-fulger limbut îşi ajunge sieşi ca însuşi

Dumnezeu! Acest statut demiurgic de sorginte sacră îi

revelă autentic – credem noi – ontologiile singurătăţii…

Mai precis sacralitatea singurătăţii şi convingerea

romantică că „în noi este totul”? Exilul predestinat ca

dilemă îi asigură autoarei, un labirint de ipoteze

borgesiene ce-i activează trăirile exacerbate blagian. În

mod cert, stările sufleteşti excesive şi contradictorii sunt

o consecinţă a exilului transfigurat ca dilemă. De fapt,

lirismul dilematic îi asigură volumului simbolistica

fulgerului: pedeapsă divină, lumină, foc, iluminare

intuitivă, vocea divină, nostalgia infinitului, frică etc.

Mitizând, putem considera „Destăinuirile fulgerului”,

un „libri fulguralis” omeneşti văzute şi nevăzute! Spusa

Sf. Ioan al Crucii ar putea fi cheia de lectură. În mod

cert, lumea nu poate fi trăită decât poetic!

*Geta Stan Palade, Destăinuirile fulgerului, Versuri,

Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016

Rondel

Alungă-ţi gândul ce coboară

În pesimism și-amărăciune;

Mai bine vino și îmi spune

Ce mult râdeai odinioară

Când doar vedeai un zmeu cum zboară.

Tristeţea nu-i înţelepciune:

Alungă-ţi gândul ce coboară

În pesimism și-amărăciune.

Spuneai: "Nimic nu mă doboară";

Adună-ţi gândurile bune,

Admiră tot ce te-mpresoară

Și vei vedea atunci minune:

Gândul voios nu mai coboară!

Nicolas BRATU


64

Valeria MANTA TĂICUȚU

*Carmen Georgeta Popescu:

Amintiri din clepsidră, Ed. Bibliotheca,

Târgoviște, 2016

Carmen Georgeta Popescu este un nume relativ

nou în peisajul nostru literar, dar debutul târziu pare să

aducă, prin compensație, o rapidă recunoaștere a

calității poemelor adunate, deja, în doar trei ani, în

câteva volume: „Viața ca un joc” (2014), „Eșafodul

culorilor” (2015), „Scările din labirint” (2015) și

”Amintiri din clepsidră” (2016). La aceste volume se

adaugă prezența, cu grupaje substanțiale, în câteva

antologii apărute în perioada 2014-2016, ceea ce

îndreptățește concluzia că avem de-a face cu o scriitoare

hotărâtă să recupereze tăcerea de câteva decenii și să-și

câștige locul în Cetate.

„Amintiri din clepsidră” este un volum care

adună poeme de-o sinceritate copleșitoare, în măsură să

dea sens și autenticitate mesajului. Poeta comunică și se

comunică, știe să construiască un univers situat la

confluența dintre magie, filozofie și poezie și se

dovedește, în primul rând, o redutabilă cititoare, cu

lecturi esențiale,, de unde și, pe alocuri, impresia de

livresc, nu supărătoare, ci exact în proporția cerută de

tehnicile intertextuale moderne. Poemul care deschide și

dă titlul volumului trimite la câteva mituri antice (al

androginului, dar și al eternei curgeri) integrate în text

cu o ușurință și îndemânare proprii cărturarului/

înțeleptului care înțelege poezia ca pe o modalitate de

cunoaștere a lumii, dar știe și că există limite ale acestei

cunoașteri: „Se consemnau abuzuri tot mai des/ fugeam

să ne ascundem în alții,/ dădeam nedumeriți tot peste

noi/ și peste-aceleași pete obosite,/ cu ochii-l întrebam

pe înțelept/ de ce întregul pare jumătate,/ de ce din

jumătăți rămâne scrum”. Trecem prin vieți succesive și

totuși rareori ajungem să desprindem semnificația

călătoriei pe care-o parcurgem ciclic, de la naștere spre

moarte și înapoi: „Ne-a spus:/ nu sunteți destul de apoși/

nu curgeți cu valul pornit să iubească/ n-am înțeles ce ne

lipsea și ne-am întors/ la vechea lacrimă, urâtă,/

călătorie uscată pe obraz”.

Meditativă, lirică, reflexivă, poezia doamnei

Carmen Georgeta Popescu se construiește, tematic, pe

obsesia timpului, pe fragmentarea lui greșită, pe

falsificarea lui, pe nevoia ieșirii din timpul terestru și a

integrării într-unul astral: „Păzitorul timpului m-a iubit

nespus/ o mamă cu ziua de astăzi în pântec,/ îi auzeam

palmele cum netezeau/ câte o lacrimă și o-ntindeau/ la

mal, să-i facă respirație gură la gură,/ până la cântec”

(„Dincolo de nori”). „Dubiul, nesomnul, amăgirea”

favorizează transformarea în „flacără de argint” a

secundei, dar valorizarea ei poetică poate fi pusă în

pericol de gândirea de tip sofist; de fapt, nu de rațiune/

luciditate are nevoie demersul poetic, nu de construcții

corecte în aparență, dar supuse greșelii/ echivocului, ci

de sentiment și răgaz de visare: „Îl voi ruga să-mi facă

loc la fereastră,/ tăcuți să privim și necronometrat/ greu

înțeleasa câmpie din amintiri,/ crestele de unde-aruncam

bucuria/ și o primeam din cel mai lung ecou,/ dubiul,

nesomnul, amăgirea,/ în final sofismul titlului de carte -/

rătăcitor și el pe drumul către cer” („Pandant”).

Timpul este înțeles ca dimensiune interioară a

ființei: „Simt gustul verii în cuvinte/ venind de dincolo

de somn,/ îmi crește timpul fără să mă doară/ că ploaia-

și face umbră și culcuș/ în fiecare frunză adormită”

(„Imanență”) și a fost asimilat (a devenit o parte din noi)

odată cu miturile („pe marginea clipei, mereu în

perechi,/ dansează păsări măiastre” – „Extrasistole”),

chiar dacă poeta construiește sintagme în care lutul

(„Am construit/ podețe peste clipele de lut” –

„Cuvintele nu cer nimic”) și „zăbrelele timpului până la

cer” devin expresii metaforice ale neputinței umane de

a-l lua în stăpânire. De timp nu te poți ascunde

(„Pleoapele nu pot ucide clipa” – „A doua oară”), pentru

că, necruțător, te însoțește, martor și călău, pe tot

parcursul călătoriei tale de la umbră spre lumină și

înapoi la umbră: „Posibilă-i doar trecerea prin umbră,/

posibilă e orice căutare,/ în schimb, tăișul timpului e

necesar -/ abscisă desenată vertical” („Dinspre Adam”).

Trecerea prin timp trebuie asumată ca moștenire, cu

resemnare și fără tresăriri de orgoliu: „Să ne mutăm din

noi în noi înșine, goi,/ cu brațele întinse așa cum n-am

dansat/ nici măcar în ascunsele fantezii,/ din piele să ne

facem pătură doar când orbim/ și nu mai auzim/ tic-tac-

ul din lada de zestre” („Pictorul de la butonieră”).

Nici un poem din volum nu este construit pe o

singură temă, aceasta de multe ori cu impact asupra

limpezimii discursului liric. Cele mai reușite, desigur,

sunt poemele de dragoste (ele sunt, de altfel,

preponderente) situate într-un „prezent continuu”:

„Timpul stă în cumpănă,/ nu știe nici el,/ dacă să mă

zorească spre final/ ori să-mi încetinească focul din

adâncuri.// O să mai umblu o vreme prin lume/ cu

gânduri lăsate să crescă-n voie,/ o mie de visuri așteaptă

un semn,/ o mie de uși își declină misterul,/ timpul meu

stă pe muchie de cuțit,/ privește cu îngăduință cum

însăilez/ nerăbdătoare și ziua de mâine„ („Prezent

continuu”).


65

Silvia Ioana Sofineti

Prin „sertarele ființei”

Recunosc, nu mă mai dau în vânt după maxime și

cugetări. Nu-ți sunt de folos oricând, nu te farmecă

oricum, poate și din cauză că, după cum spun și

învățăturile sfinte, pentru toate cele ale lumii este o

vreme propice: iar pentru cuvintele înțelepte, pentru

valorile morale pe care le promovează este potrivită

tinerețea, perioada de formare, cu un cuvânt, vârsta

întrebărilor. Cine n-are bătrâni, în această perioadă, să

și-i cumpere, pentru că este dificil să afli, de unul

singur, granița dintre bine și rău, dintre permis și

interzis, dintre moral și imoral ș.a.m.d. În mod normal,

educația ar trebui s-o facă familia, școala, biserica, dar,

când aceste instituții, din diverse motive, par inficiente,

iar „educația străzii” le suplinește, schilodind mințile și

sufletele, chiar că sunt necesari mentorii, dispuși să

împărtășească din experiența lor de-o viață. Desigur, tot

ce-am spus până acum sunt truisme, cine nu știe că

avem nevoie de înțelepți, de purtători de făclie, de

luminători în întunericul minții, în debusolarea

postmodernistă a umanității, intrată într-un ciclu de

autodistrugere morală?

G. Gabriel Petru Băețan nu este bătrân, ci doar

înțelept. Intuind care sunt nevoile generației sale, adună

și revarsă spre ea, din „cotloanele ironiei”, aforisme și

cugetări pe teme diverse, adunate într-o carte bună de

ținut aproape cât mai mult timp, căci „Cărțile sunt

valurile care poartă chintesența către malurile altor

vieți”. Ordinea în care sunt așezate capitolele este

impusă, probabil, de motive ascunse, dar poate fi ghicită

ironia subtilă cu care autorul pleacă de la „frumusețe”,

ca să ajungă la „alte ingrediente ale vieții”. Știm, din

proprie experiență, din ceea ce vedem și auzim, că

lumea noastră are un cult al propriului trup, că operațiile

estetice, produsele de îngrijire a corpului, loțiunile,

cremele, fardurile, vopselele etc. se vând mai ceva decât

pâinea caldă, că rabzi de foame nu pentru că ești sărac,

ci pentru că vrei să ai o siluetă de invidiat, într-un

cuvânt, cum spune înțeleptul arădean, „Pun unii atât de

mare accent pe felul în care arată de parcă i-ar împăia

cineva după moarte”. Din păcate, „se poate cosmetiza

un chip, însă niciodată un caracter”, așa că autorul trece

la alt capitol, „Despre bogăție și bani”. Fascinația averii

(nu obținută prin muncă, deoarece „Munca nu este

profitabilă. Nu poți strânge nici măcar kilograme în

plus”) vine de departe, din vremuri biblice, de când Iov

a pătimit pentru noi toți și ne-a dat o lecție pe care

nimeni nu mai este dispus s-o repete, câtă vreme „Banul

poate metamorfoza chiar și un preot într-un broker

pentru diavol”.

Nu o dată am fost obligați să constatăm că

necazurile prin care trec națiunile, moartea bunului simț,

catastrofele, crizele politice, sărăcia și alte nenorociri se

năpustesc asupra noastră pentru că nu mai știm să ne

împotrivim celor proști, dar mulți în funcții de

conducere: „În mâinile prostului, responsabilitatea

devine un instrument de distrugere în masă” – și așa

este, dacă ne luăm numai după ceea ce se întâmplă în

parlamentele de pe tot cuprinsul planetei. La noi,

„Intelectualul român nu a ajuns atât de disperat, încât să

devină politician”, iar „Constituția garantează numai

dreptul la vot. Nu și dreptul la niște candidați mai de

Doamne ajută!”. Așa că, lămuriți, trecem, odată cu

autorul, la „Obiceiuri mioritice”. Primul obicei – băutul

fără măsură, temeinic și cu orgoliu de nezdruncinat:

„Decât simplu muncitor la fabrica altora, mai bine

director de marketing la propriul cazan de țuică!”; al

doilea, nepotismul: „cumetriile înaintea tuturor

îndatoririlor ierarhice”; al treilea – lipsa de respect

pentru cultură: „În ritmul acesta de proliferare a

inculturii, strănepoții noștri vor crede că Damian Jder a

fost un DJ”. Mai sunt și alte obiceiuri, tot mioritice, pe

care cititorul și le poate reaminti cu tristețe, căci adevăr

grăiește aforistul: „Noi nici nu înaintăm, nici nu

regresăm. Noi șovăim!”. Și, dacă așa facem la capitolul

politică și patriotism, să vedem cum tratăm femeia –

mamă, fecioară, gospodină, mister nedezlegat,

„farmacie de vise”, dar, mai ales, ținând cont de

capitolul anterior, trebuie să recunoaștem adevărul gol-

goluț: „O femeie, oricât de frumoasă, lângă un bărbat

care nu știe să o facă fericită este ca o operă de artă

interpretată de un măcelar”. „Iubirea nu este doar oarbă,

ci și paranoică”, mai bine renunțăm la ea și ne

încredințăm lui Dumnezeu, chit că nici aici lucrurile nu

stau mai bine: „Doamne, dacă am câștiga la Loto am fi

atât de credincioși!”. Nici poezia nu mai vindecă

sufletele – „Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt

apă chioară în gura unui bețiv”, într-o lume învinsă de

„invidie, lene, bârfă, superficialitate”, în „sertarele

ființei” mai găsind și singurătate, și suferință, dar și

„lifturi către absolut”.

G. Gabriel Petru Băețan este un autor lucid, cu o

perspectivă filosofică asupra lumii contemporane, care,

cu siguranță, va aborda, în viitor, și specii literare în

care să-și valorifice potențialul creator; l-aș vedea în

ipostaza de romancier satiric, căci, parafrazând un poet

astăzi uitat, e prea bun pentru tăioase ironii veacul în

care trăim…

*G. Gabriel Petru Băețan:

Cotloanele ironiei, Ed. Mirador,

Arad, 2016


66

Lucian MĂNĂILESCU

Turnurile de fildeş ale cetăţii

Catalogat de critica literară drept „poet citadin”,

Nicolae Pogonaru îşi poate revendica însă o

descendenţă neobişnuită: în umbra lui se zbănţuie un

copil obraznic, pus pe şotii, care dă cu tifla lumii. Este

ipostaza în care ni-l prezintă una dintre cărţile sale

anterioare – „Memoria paşilor” (2009), cu uliţa

amintirilor rurale: „cu canapele la porţi/ pe care bătrânii

aşteptau americanii (…)/ uliţa pe care treceau morţii la

cimitir/ şi pe care veneau mirii de la cununie”. În

memoria nevindecată de copilărie a poetului „mirosea a

galop de cai slobozi”, iar cerul „necheza de atâta

lumină”. E o lume a „cotidianului periferic”, dată în

scrânciobul vieţii la Paşti, când Iisus se dovedea a fi:

„un om cumsecade/ aşa cum scrie prin cărţi/ se oprea

din drum/ stătea de vorbă/ cu oamenii pe la porţi/ le

punea câte/ o întrebare/ apoi pleca/ să se pregătească/

patruzeci de zile/ pentru Înălţare”.

Sunt, în acele pagini, ca la un alt citadin al

„arheologiei blândeţii” – Petre Stoica – ruinele unui rai

împodobit cu fotografii de epocă (morarul, al cărui chip

s-a scufundat în lacul morii, dogarul „rămas într-o

doagă” după colectivizare, frizerul, în a cărui „oglindă

mare de pe perete” oamenii îşi lăsau figurile, dar şi

descinderile anuale în bâlciul oraşului din apropiere, de

la care nimeni nu vrea să lipsească. („căruţe trase de boi

sau de cai/ pline de copii şi oameni mari/ şarete cu

leagăn cu arcuri/ plină de lume înstărită/ luau drumul

oborului/ spre târgul Drăgăicii”.)

Totuşi, criticii au dreptatea lor, fapt demonstrat şi

de actualul volum intitulat „Gravuri de ocazie”, în care

Nicolae Pogonaru investighează, de sus, din turnul de

fildeş al azilantului liric, municipiul de curbură, care are

cea mai scumpă apă de ploaie din România: „te uiţi lung

în oglindă/ şi vezi pe cineva care din ce în ce/ seamănă

tot mai puţin cu tine (...) treci în camera de zi/ în

paranteză în living/ deschizi fereastra te uiţi/ să vezi

cum mai e vremea/ pe vremurile astea tulburi/ în drum

spre bucătărie/ ai vrea să te întâlneşti / cu un prieten

vechi să bei o cafea/ dar dai tot peste colega ta de

dormitor/ ea deja aeriseşte după ce a fumat în exces/

dăunând grav sănătăţii celor din jur” (monoton).

La nivel semantic, limbajul rămâne, aparent, cel

din volumele anterioare: cu enumerări, ironii, capcane

sau sugestii jucăuşe, disimulate în vorbe ce descântă şi

(în)cântă ferestrele cu ochi şi pereţii cu urechi. Totuşi,

s-a produs o rafinare subtilă: ironia a căpătat

profunzimea şi savoarea gustului amar, sfidând infernul

„de zgomote diurne” al străzii, pe care personajul liric

se duce „la servici/ ca la propriul priveghi”.

Iar poetul – neavând dreptul la „viaţă personală”,

e obligat să privească în jur, transplantându-şi sub aripa

stângă inima ruginită şi gâlgâitoare a oraşului: „îţi faci

un duş cu apă maronie/ (iar ai nimerit ziua în care / se

lucrează la conducte)/ îţi treci prosopul peste cap/ îl

presezi bine ca şi când/ ai vrea să-ţi ştergi memoria / (...)

porneşti televizorul şi dai/ peste aceiaşi părerologi

inepţi/ peste aceiaşi politruci năimiţi/ să plângă de mila

baronilor şi mogulilor/ aflaţi în puşcărie şi deveniţi

celebri doar pentru că au furat de la stat/ schimbi canalul

pe Animal Planet/ şi ce coincidenţă vezi şacali hiene/

rechini şi alte animale de pradă (între veghe și vis).

Supravieţuirea, în libertatea din cutiile de bloc, nu

este, nici ea, mai mult decât o resemnare agitată:

„treptat treptat din ochii tăi coboară noaptea/ până să

aţipeşti formezi un număr de telefon/ la fiul de peste

mări şi ţări/ de la capătul lumii se aude în aparat/ ca la

un pick-up defect/ « Il n’y a pas d’abonné au numéro /

que vous avez demandé…/ il n’y a pas d’abonné …/ pas

d’abonné pas d’abonné…” (acasă).

Sau o mică şi inutilă evadare, într-o puşcărie ceva

mai confortabilă: „poate ar trebui să te gândeşti/ că

oraşul în care locuieşti/ este un fel de penitenciar cu

străzi/ cu magazine instituţii publice/ parcuri locuri de

agrement/ care la rândul lor sunt nişte puşcării mai mici/

în care oamenii se mişcă relativ liber/ (...) /şi gândeşte-te

că acasă/ eşti în arestul tău preferat/ de unde poţi fugi

unde vrei şi când vrei/ prin ecranul televizorului/ care

oricum îţi influenţează deciziile cotidiene/ în rest ce-ţi

mai trebuie (mica evadare).

Zilele „copy-paste” ale poetului sunt, cu alte

cuvinte, echivalentul unei izgoniri din cetate: una

blândă, deocamdată, în care televizunile oculte ne

transmit viaţa în direct: „şi iar televizor din nou antene/

părerologi aflaţi între dileme/ cătuşe zornăind acut în

plasmă/ şi arestaţi bolnavi subit de astmă”.

Asta în timp ce libertatea devine o deşănţare

pentru păpuşile de cârpă ale celebrităţii şi „robomanii”

sunt trăiţi în grabă de lucruri şi sentimente de plastic:

„e liber în republică să faci tot ce vrei/ liber să înjuri

liber să furi / liber să înşeli liber să delapidezi/ e liber să

stai în arest la domiciliu/ cu copiii şi nevasta lângă tine/

eventual cu amanta/ liber să iei sau să dai şpagă/ e liber

să-ţi torni prietenii/ sau foştii parteneri de afaceri/ e liber

la internet liber la sex/ liber la bolile lumeşti/ e liber la

consumul de etnobotanice/ liber la piţipoancele de doi

lei/ mediatizate de televiziunile comerciale/ e liber la

speranţa de viaţă/ ce-a mai scăzută din Europa/ e liber la

alcool în exces pe cap de locuitor/ liber să stai la cozile

de la ghişee/ liber la impozite taxe/ şi la asigurări

benevol obligatorii/ pe care le duci toată viaţa în spate/

precum Isus crucea spre o Golgotă/ a dezamăgirii şi

neîncrederii/ e liber ca nonvalorile să treacă drept valori/

liber să mergi la şcoli în care nu înveţi nimic/ e liber să

munceşti la negru/ (...) e liber să votezi după cum ţi se

dictează/ sau după cum îţi spune popa la biserică/ e liber

să fii manipulat/ de politicieni semidocţi şi de


67

televiziuni / cumpărate politic/ e liber să faci parte

dintr-un popor de clone obediente/ fabricate în

laboratoarele puterii/ e liber să ai legi drepte aplicate

strâmb/ e liber la licitaţii cu dedicaţie/ e liber la

nepotisme şi impostură/ e liber la minciună şi laşitate/

eşti liber ca o pasare-n zbor...” (libertate).

Desigur, vorbind despre izgonirea poeţilor din

cetate, după ce mulţi potentaţi ai momentului l-au

aprofundat pe Platon în facultăţile lor făcute la (mare)

distanţă sau cu ocazia doctoratelor cumpărate de la

supermarketurile bunăvoinţei, ea a fost şi este posibilă.

Imposibilă, totuşi, este izgonirea poeţilor (în sensul mai

larg al cuvântului) din istorie. Iar aceste cuvinte sunt o

pedeapsă în contumacie, irevocabilă: „baronii locali de

partid/ iar au chefuit până târziu după întrunirea/ în care

şi-au aranjat pe posturi/ diferite rude şi cotizanţi în

campaniile electorale/ şi mă gândesc câţi bani face

chelnerul ăsta/ care a luat imobilul în locaţie de

gestiune/ după revoluţia simulată la televizor” (e

dimineaţă); sau: „apoi ieşi din cuşca de beton ca

dintr-o cămaşă de forţă/ şi intri în labirintul oraşului/ pe

strada Cuza Vodă reabilitată în stil kitsch/ de către

firmele clientelare de partid/ cele trei fântâni arteziene

cu apă stătută/ sunt oprite să nu consume curentul/ că

noaptea oricum nu le vede nimeni” (iulie noaptea).

Buzoienii ştiu de ce! Iar cititorii de pe alte meleaguri au

– nu-i aşa ? – Buzăul lor de uz personal!

Nicolai TĂICUȚU

Raftul de cărți

Cristina Ștefan – Adrian

Grauenfels, Zen Absolut – Poezii

din Mileniul al III-a, Coperta și

concepția grafică: Sash Segal,

Editura Art Book, Bacău, 2016.

123 p. Într-un argument intitulat

Compoziția emoțiilor estetice –

colajul, Camelia Iuliana Radu

spune: …Formula de colaborare,

de comunicare a celor doi poeți

într-un colaj de imagine și poezie contemporană la care

au apelat recidivând, este aceea a internetului,

desfășurarea actului creator fiind astfel spontană, un

brainstorming artistic. Zen Absolut devine astfel o

extensie, o paranteză lirică a lumii care nu mai există

decât ca artă, ca literatură.

Lucian Mănăilescu,

Ferestre literare. Interviuri și

eseuri, eLiteratura, București,

2016. 334 p. Într-un Cuvânt de

însoțire, criticul Adrian Dinu

Rachieru spune: …că volumul

Ferestre literare răsplătește

strădaniile unui poet de rasă,

discret, dedicat altora, neprețuit

pe cât ar merita; nici așteptând,

într-un „deșert de oameni”, reverențele colegilor,

mișunând în viesparul scriitoricesc. Și, totuși, dacă

citim/ recitim Statuie de sine, putem subscrie spuselor

Poetului: „Totuși – zicea Poetul - o să-mi ridic o

statuie aici,/ în deșertul de oameni:/ vă rog, luați fiecare

o piatră în mână/ și miluiți-mă! ”

Victor Munteanu, prizonierul tăcerii, Editura

Junimea, Iași 2016. 118 p. Noul

volum al lui Victor Munteanu

este însoțit de referințele unor

importanți critici literari: Cornel

Ungureanu, Adrian Dinu

Rachieru, Ioan Es. Pop, Ioan

Holban, Theodor Codreanu și

Aurel Pantea. Acesta din urmă

spune: …Nu sunt convins cu

totul că poezia va salva lumea,

dar, la sfârșitul lecturii acestei cărți, am câștigat un

argument în plus pentru ideea că, dacă nu se știe sigur


68

că poezia va salva lumea, există poeți ce fac din viața

lor un proces de mărturii și mărturisiri pentru ca

această idee să răzbată în conștiința tuturor oamenilor.

Victor Munteanu e un astfel de poet…

Florentin Popescu, Furca și

alte Povestiri, Rawex Coms,

București, 2016. 203 p. Florentin

Popescu este un dar pentru literatura

română, pe de o parte și pentru toți

cei care-l cunosc, pe de altă parte…

spune Theodor Damian pe coperta a

patra a cărții. Iar Lina Codreanu, într-

un final de cronică recentă (revista

Litere,10/ 2016) menționează: Despre

creația lirică a lui Florentin Popescu au fost exprimate

zeci de opinii critice avizate, semnate de Romul

Munteanu, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Tudor Cristea…

Pozitive. Despre aceste proze scurte din volumul Furca

și alte povestiri părerile n-ar putea fi altfel.

Victoria Milescu, Deriva sentimentelor,

Editura Betta, București, 2016. 156 p. Nicolae

Georgescu începe astfel prefața,

Poezia ca pătrundere în cauze, la

această carte: Poezia este, pentru

Victoria Milescu, o stare (de grație,

de imponderabilitate – ce cuvânt

lung!) în segmentul dintre limitele

vieții-ca-zăbavă-între-margini-

mișcătoare, întâmplate, dar nu

necesare; sau mai degrabă un

baleiaj prin mijlocul, prin talvegul

curgerii, pe acolo, așadar, de unde se disting distanțe.

Niciodată speriată de moarte, nici ispitită de trăiri

imense, de clipa unică să zicem, poeta își caută această

stare în echilibrul distanțier, mai bine zis a câștigat-o și

s-a fixat în ea, și contemplă cu melancolie lumea…

Gheorghe Dobre, Și au trăit ani mulți, fericiți –

microroman -, Editura Helis,

Slobozia, 2014. 55 p. Dan

Simionescu afirmă, pe coperta a

patra a cărții: …Romanul,

miniromanul d-lui Dobre dacă

vreți, are un singur erou principal,

CONDIȚIA UMANĂ și dacă mai

apar episodic și alte personaje o

fac pentru a ilustra, pentru a reliefa

CONDIȚIA UMANĂ. Fiindcă

coloana vertebrală a narațiunii este tocmai sinele

autorului, poate fi în același timp un lung eseu filozofic,

un poem sau un studiu subiectiv al patologiei umane.

Tocmai în asta constă originalitatea: să spui în cinci

pagini de revistă, cinci minicapitole, cât alții în cinci

sute de pagini…

Mioara Bahna, Dintre sute de femei… -

prezențe feminine în scrisul românesc actual, Editura

Tipo Moldova, Iași, 2016. 232 p. Cităm începutul unor

Constatări… (ale autoarei, ele constituind argument

pentru această carte): În perimetrul

scrisului românesc actual, cu

siguranță, mai mult decât în epocile

străbătute de acest domeniu până

acum, femeile reprezintă o realitate

deloc neglijabilă, și sub aspect

numeric, dar și prin aportul

axiologic la configurarea peisajului

literar. Prezența lor este la fel de

eterogenă ca și întregul căruia îi

sunt parte inalienabilă, chiar materialul pe care l-am

adunat în această carte, putând să fie o dovadă a

configurației eteroclite de care am pomenit.

Nicolae Gâlmeanu, Contorsiuni ˃Ieșirea˂,

Editgraph, Buzău, 2016. 81 p. Am fost doar o literă

domestică, să scriu o poezie/

sălbatică, crezând că voi

înfrumuseța lumea/ cu un călcâi

vulnerabil, de aceea… Am citat

un poem fără titlu din acest nou

volum al lui Nicolae Gâlmeanu.

Postmodernist prin evoluție,

acesta îmbină gingășia cu

duritatea și, dacă n-ar exista

sensul metaforic, luat en gros,

ne-am lovi cu capul de mulți bolovani în căutarea

izvorului feeric. O destrămare a firii, a creației, din prea-

plinul existențial, este amplu detaliată în zeci de poeme,

nu într-o ordine riguroasă, ci voit în dezordine, în haos,

de unde se așteaptă recreația. Iată și un poem, fără titlu,

într-un vers: Cimitire, nu trageți, nu trageți, noi suntem

morminte.

Virgil Panait, alchimiile

morții, Editura Atec, Focșani,

2016. 68 p. Cândva, privitor la

poezia lui Virgil Panait, Romul

Munteanu spunea: Când se va

scrie o istorie a liricii noastre

contemporane, poezia cuvintelor

ca obiect al creației va căpăta cu

adevărat dimensiunea sa reală.

Virgil Panait constituie un

exemplu elocvent în acest sens. Poezia sa este

apăsătoare și sumbră. Prin poezia trăirii, scriitura

năzuiește să ajungă la marile abisuri ale ființei umane.

Și acest volum susține cele menționate mai sus. Și alte

scurte referințe critice însoțesc cartea. Acestea aparțin

lui Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Nicolae Manolescu

și Eugen Simion.

Tudor Cicu, Corăbiile Greuceanului, Editura

Rafet, Râmnicu Sărat, 2016. 81 p. Domnule, Doamnă,

oameni buni, iată, îmi place să cred - ție mă adresez,


69

cititorule – cu această carte de poezie tocmai ai trecut

în tărâmul care l-a „înghițit” pe

poet și care te va purta și pe tine în

torentul care l-a condus prin

labirinturi de lumi dezlănțuite, în

care a ars continuu: ca o văpaie! E

un tărâm magic, unde alt poet

(cândva) intra cu un șoim pe umăr

în cetate, un altul curgea întreg în

acel cântec scris pentru frumoasa

lui Annabel Lee - și unde azi – nu-l

mai vede nimeni pe poet. Astfel își începe autorul/

poetul un cuvânt înainte, la acest volum.

Angi Melania Cristea,

Pietrele soarelui, Editura Aius

PrintEd, Craiova, 2016. 82 p.

Florin Grigoriu începe prefața-eseu

la această carte (Pietrele Soarelui –

Ani de nisip – Secundele ierbii – un

alfabet al descifrărilor) astfel: O

lume răzvrătită, anarhică,

vulcanică trăiește în poezia

autoarei Angi Malania Cristea, un

peisaj greu de cucerit, necesitând voință exploratorului

și are atenție la pericolele alunecărilor, capcanelor,

avalanșelor, cărări înguste pe margini de prăpăstii, aer

lovit de metafore dense, pietre solare pe întinsul

deșertic… Pe coperta a patra a volumului, criticul Alex.

Ștefănescu spune: Când deschizi cartea semnată de

Angi Cristea, parcă deschizi o fereastră prin care intră

aer curat. Versurile ei se remarcă imediat prin

candoare și inventivitate… Oare este vorba despre

același volum de versuri?!

Adriana Butoi,

Prescurtarea literei mari, Editura

Art Book, Bacău, 2015. 161 p.

Cristina Ștefan, cea care scrie

prefața la acest volum,

menționează: În cartea Adrianei

Butoi, ori de câte ori recitesc o

poezie, găsesc noi interpretări și

definiri, este inepuizabilă în a

direcționa cititorul, în a-i da de

gândit, este o lirică de context și abreviere a gândirii

sub aura unui estetism actual. De aceea, această carte

este încă o lumină în lirica prezentului. Cităm de pe

coperta a patra: azi/ mai devreme ca niciodată/ am

aliniat toate visele cu noi/ așa/ într-o înțelegere tacită

cu timpul/ nu se știe/ poate va fi posibil să oferim în

avans/ certitudinea dimineților (Și mai departe…)

Teo Cabel, Trepte, Editgraph, Buzău, 2016.

124 p. Prin această nouă carte, Teo Cabel a luat pulsul

cultural al județului Buzău, în perioada 2011-2015, pe

plan literar, la evenimentele la care a fost invitat. În

prefața cărții, Un martor important, Manuela Camelia

Sava spune: …Valuri-valuri,

oamenii care scriu se coagulează

în oceanul publicistic cabelian

pentru a se recunoaște o clipă,

pentru o strângere de mână,

pentru un surâs, de aceea trebuie

subliniat, așa cum Teo Cabel

însuși mărturisea: „Mănușa de

catifea a fost aruncată ca o

încurajare”… Două eseuri

semnate de Tudor Cicu (Cronicar peste vremi) și Costel

Suditu (Ca într-o piesă de teatru) constituie postfața

acestei cărți.

Adrian Lungu, Eroarea,

Rovimed Publishers, Bacău, 2014.

276 p. Pe coperta a patra a cărții,

Calistrat Costin face câteva

mențiuni: Carte bogată în idei,

gânduri, învățăminte,… de-ar fi să

contrasemnăm doar apoteoza finală

a ERORII: „…Oricât ne-am

împotrivi, suntem absorbiți în acest

rug al vieții. Eu aș zice că merită!” Da, această

profundă cugetare nu este o… „eroare”! Adrian Lungu,

nu demult intrat semnificativ în lumea literelor are stofă

de autentic, chiar mare prozator. Și din paginile sale

am înțeles ce înseamnă „satisfacția de a trăi”…

Zeno Halupa, Veninos *

Serafimizare, Editura PIM, Iași,

2016. 72p. Volumul este

constituit prin alăturarea a două

părți distincte, Veninos și

Serafimizare, fiecare dintre ele

având câte o prefață scrisă de

Valentin Popa, din care redăm

finalurile: Zeno Halupa posedă

arta exprimării succinte a ideilor,

specifică genului aforistic, și propune în această

plachetă texte bine elaborate, provocatoare pentru

rațiune și răvășitoare pentru sensibilitate. Și: Jocul

vieții și al morții se dovedește și aici, în Serafimizare,

obsesia care-l inspiră încă pe tânărul Zeno Halupa.

Alte două referințe critice sunt semnate de Toni Marțian

și Virgil Andronescu.


70

Reviste literare

Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 68,

februarie 2017, Lugoj. Semnează eseuri: Nicolae Silade

(Despre critica de receptare și receptarea criticii) și

Magda Ursache („O Golgotă românească” - I),

comentarii: Cornel Ungureanu (Aventuri și aventurieri

prin Mitteleuropa periferiilor), Radu Ciobanu (O

reconstituire utilă), critică literară: Adrian Dinu

Rachieru (Mugur Andronic, Între cer și pământ),

Constantin Cubleșan (Adam Puslojić, Inscripții

abrupte), Marin Iancu ( Diana Dobrița Bîlea, Îngerul

Linei), Maria Bologa (Cornel Ungureanu, Literatura

Banatului), Ionel Bota (Mihaela Aionesei, Zodia

palmelor tale) poezie: Nicolae Silade, Maria Pilchin,

Hristina Doroftei, traduceri: Radu Cârneci – Mari Poeți

ai Iubirii (o pagină) proză: Florin Logreșteanu, teatru:

Nicolae Havriliuc. Dintre cărțile sosite la Remus V.

Giorgioni: Jurnalul primei mele morți de Ioana Buda,

Marchidanii roșii de Paul Iulius Negoiță, Augustin

Buzura. Cruciada pentru adevăr de Vasile Pistolea,

Ferestre literare – interviuri și eseuri de Lucian

Mănăilescu. Mircea Anghel consemnează: Mai mult

decât o lansare de carte: Matei Vișniec, „Iubirile de tip

pantof, iubirile de tip umbrelă…”

A R C A, nr. 1-2-3 (322-323-324)/ 2017, Arad.

Predominanta ediției, critica literară: Vasile Dan

(Gheorghe Mocuța, salutări din Piața Reconcilierii și

Nichita Danilov, Recviem pentru Țara pierdută),

Gheorghe Mocuța (Mircea Pora, Bidonul, Ovidiu

Pecican, Bokia, roman foileton realist postsocialist,

adică telemanelă de tranziție cu apariție zilnică în noile

media și Lia-Dana Bălan, Trepte spre azi), Petru M. Haș

(Ioan Moldovan, Opera Poetică, Gheorghe Mocuța,

Lecturi libere într-o țară ocupată, Ana Pop Sârbu,

Eudemonie), Romulus Bucur (Mariana Codruț, Hiatus și

Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad, Trado), Radu

Ciobanu (Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea

din timp), Ioan Matiuț ( Mircea Pascariu, Trax), Lucia

Cuciureanu (Kocsis Francisko, Teste de identitate),

Carmen Neamțu (Liviu Malița, Cenzura pe înțelesul

cenzuraților), Constantin Dehelean (Minerva Chiva,

Drumul pe sub pământ duce la cer), Gheorghe Schwartz

(Gheorghe Săsărman, Adevărata cronică a morții lui

Yeșua Ha-Nozri), Felix Nicolau (Aurora Dumitrescu,

Cagliostro și Bipolara), Ioan Biriș (Florea Lucaci,

Elogiul drumului), Maria Nițu (Octavian Doclin, Baletul

de noapte), Constantin Butunoi (Horia Ștefan Simion,

Viața pe dezbrăcate), Gheorghe Secheșan (Vasile

Rodian, Sigilii, peceți).

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 3 (417),

martie 2017. Remarcăm aforismele lui Gheorghe

Grigurcu, jurnalul lui Leo Butnaru - De la Voroneț spre

Voronej (III), dialogul lui Marian Ilea cu Maria

Margareta Labiș (II), eseurile lui Liviu Ioan Stoiciu

(Fără subiect. Fără acte), Adrian Alui Gheorghe (Când

„vremea vremuiește…”), Viorel Nica (Pe drumul

islamizării umilitoare) și Petru Pistol (Etimologie în

proverbe. Etimologia populară gen a contrariis),

cronică literară semnată de Nicolae Oprea (Florina

Isache, Drum în casa de iarbă), Mircea Bârsilă (Ion

Tudor Iovian, Vedere de pe pod în infranegru), Dumitru

Augustin Doman (Viorel Birtu-Pîrăianu, Pe țărmul

tăcerii, Ileana Roman, Gură la deal), Ștefan Ion

Ghilimescu (Ioana Geacăr, Recviem pentru nuca verde),

Ionel Bota (Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineață

ploioasă), Adelina Sorescu (Nichita Danilov,

Ambasadorul invizibil), Nicolae Georgescu (Maria

Calciu, Muguri cu răni deschise), reportajul lui Mihai

Barbu: Viața de zi cu zi într-o Colonie pierdută, trăită

după Metoda lui Voronca. Ilearie Voronca, poezie de

George Vulturescu, Florin Costinescu, Magda Grigore,

Horia Bădescu, Dorina Stoica, Mihaela Oancea, Liliana

Popa, Adelina Fleva, Irina Lucia Mihalca, Angi Cristea

și proză de Marin Ioniță și Catia Maxim.

ATENEU, Anul 54, serie nouă, nr. 570,

februarie 2017, Bacău. Ilie Boca – 80 sunt însemnările

speciale ale lui Ioan Dănilă, la care se adaugă și

dialogul provocat de Violeta Savu cu Dionis Pușcuță.

Remarcăm apoi critica literară realizată de Adrian Jicu

(Jean Christian Petitfils, Viața lui Isus), Marius Manta

(Cristian Bădiliță, Dezvățături), Cornel Galben

(Calistrat Costin, Lumea se petrece), Ion Fercu (Titi

Damian, Muscelanii IV. Ruina), Silvia Munteanu

(Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușă), Vasilica

Bobocea (Iulian Moreanu, Exit), Elena Ciobanu (Sandu

Frunză, Fundamentalismul religios și noul conflict al

ideologiilor) comentariile scrise de Constantin Călin

(Sertarul cu fișe), Doina Cernica („…Ștefan Zeletin, pe

care îl socoteam fratele meu”), Vasile Spiridon

(Conștiința de sine a esteticii, azi), Gheorghe Iorga

(Rilke. Din avatarurile biografiei interioare. Viața în

cercuri din ce în ce mai mari…-2), Ion Fercu (Prin

subteranele dostoievskiene-54), Liviu Chiscop (Drama

existențială a unui dramaturg existențialist - Ion Luca),

eseu: Alexandru Boboc despre felul în care s-a raportat

Eminescu la filosofia modernă (I). Poezia aparține lui

Calistrat Costin, Radu Cârneci și Nik Bajan (prez. și

trad. de Leo Butnaru), iar teatru (inedit) piesa Cheia

falsă de Ion Luca.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.

1-2 (311-312), ianuarie-februarie 2017, Suceava.

Remarcăm autograful și aforismele lui Gheorghe

Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Isabel

Vintilă, Omul aproximativ. „Arta critică”și „poezia


71

libertății”, Ioan Țicalo, Noblețea spiritului, Petru

Ursache, Omul autonom și întrebător, Magda Ursache,

„O Golgotă românească”, Monahia Elena Simionovici,

Lumina spirituală a Pustnicului, Theodor Codreanu,

Teiul de Aur, Doina Cernica, Solstițiu de Iarnă la Herța.

Ziua Cărții Românești, Liviu Ioan Stoiciu, Avem și

parlamentari-scriitori, și ce dacă?, critică literară de

Constantin Cubleșan, Tumultul vital (Magda Isanos),

Ioan Holban (Doina Popa, Ca frunza-n vânt), Alexandru

Ovidiu Vintilă (Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai

apune), Adrian Dinu Rachieru, Spre Eminescu, I.

Nedelea, Eminescu – eterna reîntoarcere), Mircea

Muthu, „În ruinele unui grai locuiesc nume divine”,

Liviu Antonesei, Aventuri în Purgatoriu, Virgil

Diaconu (Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii),

Epistolar Ion Beldeanu – Sașa Pană este la episodul al

III-lea. In memoriam Daniel Dimitru scrie Doina

Cernica, iar in memoriam Mircea Mitrici, Emil Simion.

Semnează poezie: Eugenia Țarălungă, Adrian Voica,

Viorica Petrovici, Simion Gociu, iar proză: Leo

Butnaru, Nicolae Havriliuc și Gheorghe Patza.

Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 3

(66), martie 2017. Florentin Popescu scrie editorialul -

Poezie? Sau biografism fără frontiere?, se află în dialog

cu unul dintre seniorii literaturii noastre – Ileana

Vulpescu, și realizează un comentariu la monografia

Miron Radu Paraschivescu eternul eretic de Ana Dobre.

Ion Creangă - 180 este comentariul Romaniței-Maria

Ștențel, iar eseuri realizează: Mihai Cimpoi

(Postmodernismul pe înțelesul tuturor), Titus Vîjeu

(Nobel Prize – 1978 – Isaac Bashevis Singer), Theodor

Codreanu (Numere în labirint- 1997), Nicolae Dan

Fruntelată (Scrisoare de la Căscioarele), Ion Andreiță

(Ce le vom spune? Și cum?). Semnează cronică literară:

Ion Roșioru (Florentin Popescu, Seniorii literaturii

noastre-vol.II), Ion Haineș (Lia-Maria Toderiță,

Fântâna cu lacrimi), Ștefan Buzărnescu (Dumitru

Otovescu, Sociologia ca fapt de cultură sui-generis),

Iulian Chivu (Nicoleta Milea, Umbra lui Midas), Ionel

Necula (Marga-Rita Popeli Tatu, Teatrul radiofonic la

Ramada-Majestic – trăiri și tălmăciri), Ioana Crăciun

(Herman Victorov, Sub aripa neagră a războiului),

Lidia Grosu (Alexandru Cetățeanu, De la Herodot

cetire). Întâlnim poezie semnată de Coman Șova, Otilia

Cazimir, Magda Isanos, Luminița Zaharia, Iuliana

Paloda-Popescu, Radu Cârneci.

Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 3 (7),

ianuarie-februarie 2017. Din Albumul cu amintiri este

scoasă o fotografie cu participanții la Colocviul

Național al Tinerilor Scriitori, Buzău, 1983: Dan

Culcer, Adrian Tincu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru

Mușina, Dan Dinu, Călin Ghețu, Vasile Andru, Adriana

Babeți, Mariana Mailat, Mariana Marin, Gheorghe Ene,

Bebe Tânțăreanu, Dudu Ștefan, Emil Niculescu, Sorin

Antohi, Dan Petrescu, Gheorghe Crăciun, Mircea

Nedelciu, Bogdan Ghiu și încă cinci neidentificați (!).

Valeria Manta Tăicuțu scrie despre duplexul literar

Buzău-Bacău, Marcela Chiriță despre Gabriel Cocora

(1917-1991), iar Stan Brebenel realizează un remember

Ion Nicolescu (1943-2012). Lirica feminină buzoiană

este susținută de Passionaria Stoicescu, Valeria Manta

Tăicuțu, Daniela Șontică, Mihaela Roxana Boboc, Gina

Zaharia, Manuela Camelia Sava, Carmen Tania Grigore,

Elena Radu, Cornelia Ionescu Ciurumelea și Ramona

Müller. Tudor Cicu semnează retrospectiva ședinței de

cenaclu, din 27.01.2016, când au citit Mihaela Roxana

Boboc și Nicolai Tăicuțu, cu participarea la dezbateri a

următorilor: Valeria Manta Tăicuțu, Tudor Cicu,

Laurențiu Belizan, Gina Zaharia, Stan Brebenel, Emil

Niculescu, Dumitru Dănăilă, Călin Ghețu. Critică

literară face Gheorghe Andrei Neagu la romanul lui

Tudor Cicu, Fata cu smochine.

Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 2/ 168,

februarie 2017, Piteşti. Remarcăm comentariile critice:

Premii mari pentru poeți mici sau Glorioleta lui Mircea

Cărtărescu (De ce se exclude din start participarea

unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții?;

Mircea Cărtărescu, premiat pentru texte produse prin

imitație sau plagiere; Volumul de versuri nimic sau

poetica nimicului; „Poemele mele de-acum seamănă cu

cele ale tuturor poeților proști” sau Conștiința de sine

cărtăresciană) de Virgil Diaconu, Un scriitor al Cetății

(Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? – Bujor Nedelcovici în

dialog cu Sergiu Grigore) de Gheorghe Grigurcu și

Retrospectiva Doclin – Motivul Cercului și Traversarea

lui (Moarte clinică, ispășire, purificare…; Dansul vieții

și al morții) de Gheorghe Mocuța. Fereastra Lilianei

Rus ne luminează cu Cărți de citit iarna, iar Virgil

Diaconu recenzează Picături de rouă de Dan Drăgoi.

Artele poetice sunt evidențiate prin 7 poeți: Paul Aretzu,

Marian Barbu, Jacques Brel (trad. Paula Romanescu),

Gheorghe Dobre, Nora Iuga, Valeria Manta Tăicuțu,

Octavian Doclin. Semnează poezie: Maria Ieva, Valeriu

Marius Ciungan, iar proză: Ovidiu Dunăreanu, Ion

Toma Ionescu, Eduard Dorneanu. Liana Alecu traduce

din Jules Huret, Anchetă asupra evoluției literare,

convorbirea cu Paul Hervieu.

Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 3 (79),

martie 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și

comentariile: Femeia, viciu al înțelepciunii de George

Baciu, Cornel Badea de Livia Ciupercă, Umanismul

confucionist și misticismul daoist… de George Petrovai,

Constantin Brâncuși – 60 de ani de la mutarea sa la

veșnicele locașuri de Stelian Gomboș, Sub semn de

mărțișor de Mihai Caba, Canonicul postmodern Grama

de Ionel Popa, Despre limba dacilor și sufletul

românesc de Paula Romanescu, Antologia scriitorilor

români contemporani din întreaga lume de Florin T.

Toma, Fenomenul cultural-spiritual Rugul Aprins de

Florin Mihăilescu, critica literară: Janet Nică (Elis


72

Râpeanu, Nemuritorii și epigrama), Doina Drăguț

(Nicolae Maroga Nucu, Semnal din puterea suferinței),

Al. Florin Țene (Dorel Cosma, Menuț Maximinian,

„Conexiuni” de noiembrie), Iulian Chivu (Nicoleta

Milea, Umbra lui Midas), Cezarina Adamescu

(Constantin Mîndruță, Calendarul sufletului meu).

Semnează poezie: Galina Martea, Daniel Marian,

Dumitru Tâlvescu, Karoly Fellinger (trad. Balazs F.

Attila), Nicolae Mătcaș, Baki Ymeri, Gabriela Gențiana

Groza, Marian Hotca, Luca Cipolla, Ilie Gorjan,

Ecaterina Negară, Doina Drăguț, iar proză: Florinel

Agafiței, Constantin Miu, Emil Bucureșteanu.

Contraatac, Anul XVII, nr. 37, nov. 2016,

Adjud. Remarcăm eseul lui Liviu Ioan Stoiciu, A

dispărut bunul simț public, critica literară realizată de

Constantin Stancu (Adrian Botez, Emil Botta închinător

înfrânt Eminescului…?! – Arheii emilbotteni și Ion –

Patria mea, Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineață

ploioasă, Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc,

Raul Constantinescu, Spre Aleph și Neantia, Monica

Pillat, Radu Ciobanu, Dincolo de așteptare – Dialog în

larg, Ioan Evu, Înger de rezervă, Artur Silvestri,

România imobiliară), Adrian Botez (Fevronia Spirescu,

Inorogul roșu, Constantin Stancu, Vadul Ars, Adrian

Munteanu, Fluturele din fântână, Nicolae Țic, Doi

oameni răi), Paul Spirescu (Adrian Botez, Ofițerul),

traducerile din lirica lui Adrian Botez în aromână de

Dina Cuvata și în engleză de Gabriela Pachia și Patricia

Oana Botez, poezie semnată de Ligya Diaconescu, Ioan

Miclău, Eugen Evu, Ionuț Caragea, Virgil Ciucă,

Constantin Stancu, Dumitru Ichim, Valerian Călin,

Adnana Mihaela Călinescu, Elisabeta Iosif, Ioan Gându,

Liviu Jianu, Monica Matei, Rodica Mădălina Ghinea,

Mădălina Pavel.

H e l i s , Anul XV, nr. 1-2 (165-166), ianuarie-

februarie 2017, Slobozia. Viața literară a revistei este

dată de eseurile: Despre ceilalți de Marius Stan, Țara

Ilaut, leagănul Corvinilor de Adrian Bucurescu și Tați

și fii de g.alex, comentariile: La aniversarea lui

Eminescu de Loredana Stan și Cu schiurile prin Maltezi

de Florentina Loredana Dalian, prezentarea de carte a

lui Dan Simionescu: Pârnod de Aurel Anghel, Câmpia

în genunchi de Petre I. Crețu, Amalgam-frânturi alese

de Augustin Mocanu, Fata cu smochine și Corăbiile

Greuceanului de Tudor Cicu. Definire de Lucia

Ștefanovici, Atrocitățile fericirii de Lucian Mănăilescu

și Muscelenii (vol IV) de Titi Damian, cronica literară

susținută de Diana Dobrița Bîlea (Gheorghe Dobre,

Fragmente - eseuri), Paul Androne (Aurel Anghel,

Pârnod), Romeo Aurelian Ilie (Rui Zink, Instalarea

fricii) și Tudor Cicu (F.M. Ciocea, Dincolo), poezia

semnată de Costel Bunoaica, Petre Ioan Crețu, F. M.

Ciocea, Gheorghe Dobre, Demir Demirev și Panaiot

Mitev (trad.: Dina Cuvata, stiliz.: Gheorghe Dobre),

Zoran Peikovski (trad.: Dina Cuvata, stiliz.: F.M.

Ciocea), Romeo Aurelian Ilie, Ion Roșioru, Menachem

M. Falek, Ianculeț Bălan, Ștefan Neagu, Marin Ifrim,

Mihaela Meravei, Corneliu Antoniu, Viorica Gheorghe,

iar proză de Florentina Loredana Dalian, Lili Balcan,

Titi Damian și F.M. Ciorea.

H y p e r i o n, Anul 35, nr. 1-2-3 (273-274-

275/ 2017, Botoșani. Pentru scurta prezentare amintim:

eseul (din deschidere) Intelectualul de tip nou de Gellu

Dorian și dialogul acestuia cu Mircea Cărtărescu, alte

două eseuri: Știm noi cine a fost Eminescu? Ba bine că

nu de Mircea A. Diaconu și Note fugare despre

Eminescu de Theodor Codreanu, comentariile: Bucovina

în opera eminesciană de Valentin Coșereanu și Despre

Nichita într-un dialog român-rus de Leo Butnaru,

cronicile literare semnate de Vasile Spiridon (Ovidiu

Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului), Gheorghe

Grigurcu (Daniel Corbu, Rostirea postmodernă –

generația poetică ʹ80 în literatura română), Nicolae

Sava (Doina Popa, Ca frunza-n vânt), Bică Nelu

Căciuleanu (Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar și

Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii), poezie de Mircea

Cărtărescu, Mioara Băluță, Viorica Popovici, Angela

Nache-Mamier, proză de Dan Perșa și Ovidiu

Dunăreanu, teatru de Valentin Talpalaru.

Î n t r e z ă r i r i, Anul V, nr. 17, martie 2017,

Pârscov. Remarcăm: eseurile și comentariile semnate de

Magda Ursache (Jitia unui scriitor-martir: V.

Voiculescu), Gheorghe Postelnicu (Viața cărților), I.

Nedelea (Deformări), Marian Caloian (Spațiul

pârscovean), Mădălin Vlăsceanu (Binele și răul în viața

omului), Alina Cojocaru (Tainele lecturii), Constantin

Costea (Tradiția populară românească – despre

anotimpurile anului), Enache Necula (Binefacerile

rugăciunii), interviurile lui Gheorghe Postelnicu cu

Liviu Ioan Stoiciu și Ion Nedelea, critica literară

realizată de Elena Stroe-Otavă (Gheorghe Postelnicu,

Speranța), Gheorghe Andrei Neagu (Tudor Cicu, Fata

cu smochine), Nicolae Gâlmeanu (Titi Damian,

Muscelenii I-III), Gheorghe Postelnicu (Aura Christi,

Geniul inimii), Petru Catană (Mihai Horga, Arhiva

visurilor), poezie de Liviu Ioan Stoiciu, Tudor Cicu,

Nicolae Gâlmeanu, Aida Oana Drugău, IJI, Ion Roșioru,

Marian Caloian, Doina Vizitiu și proză de Gheorghe

Stroe și Aida Oana Drugău. Pagini din istoria

Pârscovului sunt semnate de Ilie Mândricel.

L i t e r a d u r a, Anul II, nr. 3, februarie

2017, Buzău. Mihaela N. Burlacu semnează editorialul

Zece motive să citești, iar Teo Cabel îl provoacă la

dialog pe Claudiu Komartin și scrie comentariul Urcând

„Trepte”„În bătăi de clopote” spre „Rondelul de

noapte”. Cronică literară realizează Liviu Ofileanu

(Radu Nițescu, Dialectica urșilor) și Manuela Camelia

Sava (Andrei Ștefan Costache, În lumină). Poezie

semnează: Teodor Dume, Maria Cernegura, Mariana


73

Gurza, Andreea Maftei, Camelia Iuliana Radu, Ioana

Burghel, Herberto de Sysmo și Daniel Montoly (prez. și

trad.: Elisabeta Boțan), Sorin Călin, Violeta Tanceva-

Zlateva și Lence Miloșevsca (traducere: Dina Cuvata,

stilizare: Florentina Loredana Dalian), Dina Cuvata,

Vasile Baghiu, Costel Suditu, iar proză: Titi Damian,

Florentina Loredana Dalian și Maria Rotărescu.

Liter-Club, Anul II, nr. 1 (5), ianuarie-martie

2017. Deschiderea ediției o face Biblioraftul cu trei cărți

Theodor Codreanu (Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică

la critica ontologică, Fragmente despre Eminescu și În

oglinzile lui Victor Teleucă. Critică literară), urmat de

Cugetări de Mihai Eminescu. La aniversarea lui Petru

Ioan – 70 de ani - scriu: Theodor Codreanu (Petru

Ioan: repere bio-bibliografice), Lina Codreanu

(Ludicul logic), Ion Gheorghe Pricop (Rădăcinile unei

personalități) și Petruș Andrei (Semințe de lumină).

Livia Andrei face un scurt profil lui Calistrat Costin, De

la capăt, ca Sisif… sunt opiniile lui Teodor Pracsiu. Nu

lipsesc Însemnările… cu ștaif – Numere în labirint ale

lui Theodor Codreanu și nici Amicale… ocazionale de

Petruș Andrei. Semnează poezie: Daniela Oatu,

Coriolan Păunescu, Mihaela Aldea, Petruș Andrei, Ion

Gheorghe Pricop, Veniamin V. Boțoroga, arhim., Olina

Petrov, iar proză: Iacob Istrati și Lina Codreanu.

Litere, Anul XVIII, nr. 2 (203), februarie 2017,

Târgoviște. Remarcăm comentariile semnate de Nicolae

Oprea (Trilogia rebreriană. Ultimul roman-1), Mihai

Stan (Bibliotheca și unirea culturală), Niculae Ionel

(Jurnalul lui M. H. Simionescu, epopee subiectivă-3),

Petre Gheorghe Bârlea, Roxana-Magdalena Bârlea

(Clasicism și postmodernism în proza lui Matei Vișniec-

5), Maria Octavia Paunatescu (Nichita Stănescu-3) și

critica literară realizată de Mihai Cimpoi (Iulian Filip,

Cerul fântânilor), Tudor Cristea (Daniel Cristea-

Enache, Aproape liber), Daniela-Olguța Iordache (Ion

Mărculescu, Turnul), Magda Grigore (Octavian Mihail

Sechelarie, Imposibila reîntoarcere. Confesiuni

afective), Daniel Corbu (Aurelian Silvestru, Mersul pe

apă), Menuț Maximinian (Horia Gârbea, Cântecele lui

Huppy și Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din

Lună), Titi Damian (Aurel Anghel, Pârnod), Corin

Bianu (Dan Gîju, Vânătorii negri), A. Gh. Olteanu

(Rodica Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Florentin

Popescu (Constantin Ciurea, Maidanul dintre două

lumi), Constantin Eretescu (Ion Ghinoiu, Mitologie

română. Zeii pastorali).

Mărturii culturale, Anul I, nr. 4, octombrie-

decembrie 2016, Satu Mare. Remarcăm eseurile

realizate de Aurel Pop (Libertatea a creat căi nebănuite

și O imagine de ansamblu asupra trecutului și

prezentului localității Crișeni), Viorel Câmpean

(Familia Tămaș, contribuții documentare), Claudiu

Porumbăcean (O dată de referință din istoria

Sătmarului – 13 decembrie 1936), Marta Cordea și

Viorel Câmpean (Barna János, unul dintre prietenii

maghiari din Sătmar ai lui Octavian Goga), Lala

Gabriela Scripor (Despre limitele libertății. Apusul

evului romantic), dialogul: Aurel Pop – Echim Vancea

și cronicile literare semnate de Constantin Stancu

(Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie), Cristina Ștefan

(Simion Cozmescu, Poeme Mai Lungi Decât Numele

Tău), Adi George Secară (Violeta Craiu, Versuri

rătăcite în Balta Brăilei), Dan Perșa (Ana-Maria

Moraru, Empatie), Ionel Popa (Ion Brad, Cocoarele în

ultimul lor zbor –poeme într-un vers), Dragomir Ignat

(Ioan Potop, Priviri în împrejurimi și spre înălțimi), Ana

Vacarciuc (Iris Adina Morar, Petale), Mihaela

Grigorean (Ioan Nistor, Pietre de fulger).

P l u m b, Anul XII, nr. 119, februarie 2017,

Bacău. Editorialul repetabila istorie este scris de Mihai

Buznea. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin

lui Constantin Vorniceasa (Audiatur et altera pars),

Romulus Dan Busnea (Bijuterii culturale dispărute),

Liviu Chiscop (Corneliu Dima-Drăgan – un cărturar

patriot), Dumitru Brăneanu (De la un gând la altul – De

la comunism la globalizare - 3), Virgil Diaconu (Erorile

literare în viziunea lui Baudelaire-2), Doru Ciucescu

(Dulcea dictatură culturală eminesciană), Ozana

Kalmuscki Zarea (Vinovat pentru geniu…), Adrian

Popovici („Mașina cu poeți” sub zodia Luceafărului,

din nou la Suceava). Critică literară realizează: Grigore

Codrescu (Constantin Zavati, Memoriile unui profesor

de chimie în comunism, Mugur Andronic, Între cer și

pământ) Ioan Țicalo (Petru Ursache, Miorița – dosarul

mitologic al unei capodopere), George Sîrbu (Ioan

Potop, Tărâmuri sufletești), Valeria Manta Tăicuțu

(Titiana Tapalagă, Rudele lui Moș Crăciun), Christian

W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii luminii), Livia

Ciupercă (Adrian Lungu, Taine), Mioara Bahna

(Emilian Marcu, Sfera de pământ), Violeta Savu (Paul-

Lucian Letzner, Meșterul Manole redivivus), Ion

Roșioru (Diana Dobrița Bîlea, Îngerul Linei). Semnează

poezie: Petrache Plopeanu, Petruș Andrei, Ana-Maria

Gavril, Dumitru Brăneanu, Tincuța Horonceanu

Bernevic, Eleonora Stamate, iar proză: Emil

Bucureșteanu, Decebal Alexandru Seul, Eugen Verman.

Poesis, Anul XXVII, nr. 9-12 (309-112),

septembrie - decembrie. 2016, Satu Mare. În loc de

editorial, George Vulturescu semnează un Colind din

Nord. Poezia acestei ediții este semnată de Ioana

Diaconescu, Ioan Dehelean, Nicolae Sârbu, Aura

Christi, Miruna Mureșanu, Marcel Mureșeanu, Tucu

Moroșanu, Vasile Mic, Ion Machidon, Anna

Buoninsegni (prez. și trad. de Costel Drejoi), Adam

Puslojić, Yao Hui (tr. Ding Chao și Emil Mirasova),

Andrei Zanca. Cronica literară este realizată de George

Vulturescu (Ioan Nistor, Pietre de fulger), Adrian

Lesenciuc (Persida Rugu, Oglinzi alchimice și Chris


74

Samy, Fericirea e o definiție personală), Livius Petru

Bercea (Carmen D. Blaga, Threnos), Mihaela Malea

Stroe (George Bogdan, Tărâmul în dimineți putrede),

Mirela Nistor (Gheorghe Glodeanu, Patru prozatori de

avangardă). Mai remarcăm un portret critic realizat de

Daniel Corbu – Cassian Maria Spiridon. Odiseea

deznădejdii sau idiosincraziile unui sceptic nemântuit,

dialogul dintre Radu Sergiu Ruba și George Vulturescu

și eseul lui Gheorghe Glodeanu – Confesiunile unei

seducătoare femei urâte (I) (Nina Cassian).

Revista Nouă, Anul XII, nr. 1 (98) / 2017,

Câmpina. Remarcăm comentariul Mariei Dobrescu,

Abăluță, poetul lucrurilor mici, eseurile: Numele de

obârșie de Andrei Ionescu și Psalmul 109 și unitatea

europeană din perspectiva lui Arnold J. Toynbee de

George Liviu Teleoacă, portretele semnate de Codruț

Radi: Fiică de cenaclu (Iulia Badea) și Dintre Colții de

Nisip (Vasile Ioan Ciutacu), critica literară susținută de

Florin Dochia (Maria Grădinaru, Triplu sec, Vali Orțan,

Glonțul predestinat, Constantin Ciurea, Maidanul dintre

lumi), Mioara Bahna (Alexandru Ecovoiu, Saludos),

Valentina Becart (Irina Lucia Mihalca, Dincolo de

luntrea visului), Serghie Bucur (Corneliu Sântioan

Cubleșan, Mașina de cuvinte) și două opinii, a lui César

Curiel și a lui Daniel Montoly, despre volumul

Suspendată în timp de Coca Popescu. Semnează poezie:

Florin Dochia, Miruna Mureșanu, Diana Trandafir,

Anca Zeciu, Maria Grădinaru, Liliana Popa, Johan

Klein, Alensis De Nobilis, George Mihalcea, Alina

Naiu, Nicoleta Băcilă, Tudor Voicu, Irina Lazăr, George

Gîtlan, Paul Spirescu, Ady Catelea, Ionela-Violeta

Anciu, Eugen Pohonțu, George G. Asztalos, Ștefan Al.-

Sașa, iar proză: Iulian Moreanu.

Salonul literar, serie nouă, anul XX, nr.93,

2017, Odobești. Toate eseurile din acest număr sunt de

istorie literară și se referă la Ovidiu, astfel: „Sfârșitul

încoronează lucrarea” (Ovidiu) de Liviu Ioan Stoiciu,

Ovidius carmen et error de George Cornilă, Ovidiu – un

poet în căutarea omului pierdut, sub semnul

metamorfozei… de Sorina Milea, Ovidiu pe țărmul

euxin de Ioan Micu. Ioan Culiță Ușurelu scrie reportajul

– Pași prin Roma eternă, Cătălin Manole despre Urme

românești în sudul Franței – Frații noștri occitani…, iar

Radu Borcea despre Ziua Culturii Române, la Panciu,

sub „ocupația” Vrancei literare și muzicale. Petrache

Dima se află în dialog cu Iancu Fischer. Critică literară

semnează: Violeta Savu (Paul-Lucian Letzner, Meșterul

Manole redivivus – Mănăstirea Chiajna-Giulești), Nina

Plopeanu (George Cornilă, Regele lupilor. Cartea a III-

a. Povara coroanei), iar poezie: Publius Ovidius Naso

(versiunea românească de Ioan Micu), Giovanni

Monopoli (prez. și trad. Elena Spătaru), Mircea Bostan,

Mihai Horga.

S c r i p t o r, Anul III, nr. 3-4 (27-28), martie-

aprilie 2017, Iaşi. Poemul lui Mircea Cărtărescu este

desenat de Vasilian Doboș. În continuare, poezia este

semnată de Andrei Burac, Șerban Chelariu, Constantin

Novăceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Sterian Vicol. La

Chestionar Scriptor, formulat de Lucian Vasiliu,

răspunde Dumitru Augustin Doman, iar eseuri

realizează: Adrian Dinu Rachieru (Un maratonist:

Gheorghe Schwartz) și Andrei Moldovan (Proza

psihologică a Doinei Popa). Cronicile literare sunt

scrise de Ioan Holban (Cristina Chiprian, Echipa de șoc

și Zeița, Vasile Iancu, Amurg ireversibil), Passionaria

Stoicescu (Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Radu-

Ilarion Munteanu (Liviu Antonesei, Poemele din zorii

amurgului), Dan Gabriel Onțeluș (Cristina Hermeziu,

Parisul nu crede în lacrimi), Nicolae Busuioc (Diana

Vrabie, Imaginea Iașilor în presa interbelică ieșeană),

Lina Codreanu (Adam Bălțatu, Voiam să fiu pictor…),

Mihaela Grădinariu (Gellu Dorian, Cartea de la

Uppsala), Gheorghe Drăgan (Monica I. Costea,

Poezica), iar dintre cărțile (de) pe masa lui Liviu

Apetroaie amintim: Mircea Muthu, Estetica între

mediere și sinteză, Paul Aretzu, Muntele viu, Violeta

Savu, Franjuri, Echim Vancea, Umbra nu își împarte

prada cu nimeni.

Sintagme literare, Nr. 2 (25), martie 2017,

Dudeștii Noi. Poesis: Adrian Mihăescu, Armina Flavia

Adam, Camelia Ardelean, Carmen Maria Mecu, Dora

de Mircea, Elena Katamira, Gabriela Ana Bălan,

Gabriela Crețan, Horia Simion, Ioan Vintilă Fintiș,

Ionuț Caragea, Laura Cătălina Dragomir, Luca Cipolla,

Maria Calleya, Mihaela Aionesei, Nicolai Tăicuțu, Petre

Crăciun, Romița Mălina Constantin (și proză), Sorin

Olariu. Proză: Alexandra Gheghi, Constantin Voinescu,

Elisabeta Boțan, Marinel Gîlcă, Nelu Stanciu, Șerban

Tomșa, Veronica Baciu. Atelierul critic: Adrian Dinu

Rachieru (Poetul Val și „Poteca de vorbe”), Daniel

Marian (Camelia Ardelean, Suflete de ceară), Octavian

Mihalcea (Aurel Ivan, Arlechin de iarbă), Ionel Bota

(Veronica Balaj, Cina lupilor, Ion Pop, Pagini

transparente, Cristian-Paul Mozoru, La Porțile

Timpului. Poemele Danei, Ioan Moldovan, Viață fără

nume), Virginia Chiriac (Vergil Matei, Acasă la

Mărtinești). Interviu: Ion Cristofor – Adela Rachi,

Lucian Vasilescu – un cristian. Universalia: César

Curiel și Herberto de Sysmo (prez. și trad. Elisabeta

Boțan), Francesca Ferrari (trad. Costel Drejoi). La

porțile dorului: Ion Căliman cu Poezia riturilor de

însănătoșire.

SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 1-2 (190-191),

ianuarie-februarie 2017, Bolintin Vale. Seria eseurilor

este deschisă de editorialul lui Vasile Grigorescu,

Adevăruri, apoi Suplimentarea fondurilor la Cultură

de(spre asta a citit) Florentin Popescu, La marginea

câmpiei, la marginea lumii de Nicolae Dan Fruntelată și


75

Ovidiu la Tomis (II) de Constantin Bărbuță. Frumoase

cărți de doamne și domnițe sunt prezentate de Ion

Andreiță: Ad libitum de Maria Irod, Cavalerul trac și

misterele lui Zamolxis de Elisabeta Novac,

Adolescentine de Crina Decusară Bocșan, Anotimpuri

creatoare de Romanița-Maria Ștențel, Poezii pastelate

de Constanța Abălașei-Donosă. Apoi cărțile sudului

sunt amplu prezentate de Titus Vîjeu: Utopia ca

realitate. Utopia ca actualitate de Grațiela Popescu,

Drumul sufletelor în Câmpia Română de Lia Maria

Andreiță, Nicăieri în orașul acesta de Silvia

Zaharcencu, iar Florentin Popescu scrie despre cărțile

prietenilor săi (mei) (I): Albastrule cer, albastrule cer!

de Dumitru Dumitrică și Lumina din gutui de Dan

Florică. Tot critică literară semnează: Victoria Milescu

(Vasile Farago, Să mai și glumim), Eliza Roha (Geo

Naum, Vera), Dan Florică (Victor Pencu, Elegii), Ion C.

Ștefan (Marian Dumitru, Fiorul cu inel de aur și

Camelia Vasiliu, Zâmbet lăuntric).

Urmuz, seria a doua, anul IV, nr. 1-2, 2017,

Câmpina. Eseul este prezent prin realizările lui Codruț

Radi (Când muzica ia Nobelul poeziei!) și Maria

Dobrescu (Jocurile lui Dimov), iar critica literară prin:

Florin Dochia (Laura Cătălina Dragomir, Caracterul

triumfal al înmormântărilor cântate), Mioara Bahna

(George G. Asztalos, mi se ulise), Monica Zamfir

(Miruna Mureșanu, Spovedanie). Semnează poezie:

Codruț Radi, Emil Iulian Sude, Anca Zeciu, Liliana

Popa, Diana Trandafir, Johan Klein, Maria Ieva, Monica

Zamfir, Adrian Crețu, Valeriu Valegvi, Joana Klink și

Emily Wilson (trad. Adriana Bulz), Arthur Rimbaud

(trad. Liliana Ene), Rainer Maria Rilke (trad. Florin

Dochia). Artele vizuale sunt ilustrate aici de lucrările

Manuelei Toderaș însoțite de eseul Roxanei Bărbulescu

– Între dragoste și Dragoste.

Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr. 3

(99), martie 2017, Târgu Mureş. Remarcăm eseurile:

Scandalul în teatrul lui Caragiale de Nicolae Băciuț

Permanențele lui Caragiale (II), Mihai Sin unul dintre

marii scriitori români ai sfârșitului de secol XX și De

la poezia naivă la poezia modernist-ermetică de

Dumitru Hurubă, Ben Corlaciu damnatul „pelerin al

serilor” de Valentin Marica, Amurgul iubirii (XL) de

Aurel Codoban, cele trei dialoguri ale lui Titus Suciu cu

George Astaloș (II), Paul Goma (IV) și George Filip (I)

și cronici literare semnate de Darie Ducan (Eminescu

XXII XXII Șorobetea), Silvia Udrea (Alexandru Medrea,

Poeme), Mihaela-Mariana Cazimirovici (Miron Țic,

Cuvântul în Sfânta Lumină), Valentina Becart (Irina

Lucia Mihalca, Dincolo de lumea visului), Diana

Dobrița Bîlea (Oana Calusa, Obsesie/ Obsession),

Mircea Daroși (Meniuț Maximinian, Trenul vieții),

Mirela Savin (Marina Cușa, Grădina japoneză),

Mihaela Aionesei (Diana Dobrița Bîlea, Îngerul Linei),

Geo Constantinescu (Valeriu Anania, Memorii), Ștefan

Dumitrescu (Milena Munteanu, Din Țara Soarelui

Răsare).

Cititorul de reviste

Noiembrie 2005, la casa lui Duiliu Zamfirescu

de la Dragosloveni: Leo Butnaru, Nicolai Tăicuțu,

Florentin Popescu ș.a., dar și câțiva scriitori plecați în

veșnicie: Florin Paraschiv, Ion Panait, Constantin

Ghiniță…

Noiembrie 2016, grup de scriitori la Buzău:

Petre Isachi, Laurențiu Belizan, Nicolai Tăicuțu, Gina

Zaharia, Nicolae Pogonaru, Ioan Prăjișteanu ș.a.


76

Râmnic, mon amour!

Da, avem crater. Ne mândrim cu el, îi lăsăm pe toți șoferii de pe E85 să ne invidieze și să

ne înjure, lăsăm televiziunile să vină la noi și să ne facă personaje la știrile cu nenorociri de la ora 5,

chemăm experții să-și dea cu părerea, într-un cuvânt, ne agităm, fiindcă, în sfârșit, se întâmplă și la

noi ceva ieșit din comun.

Porțiunea prăbușită chiar la marginea unei șosele cu pretenții în patrie, care, pe deasupra, ne

leagă nu numai de capitală, ci și de o străveche cetate de scaun a Moldovei, a crescut, în imaginarul

colectiv, de la doi, la trei și chiar la cinci-zece metri (au fost, desigur, și cârcotași care au mai tăiat

din coada vulpii, dar cine i-a băgat în seamă?). Pentru ziariști, craterul e o dovadă a nepăsării

autorităților, care de zeci de ani ascund vestigiile unei cetăți medievale, din comoditate și dezinteres.

Pentru iubitorii de mistere, ar fi vorba de comori îngropate, de un oraș subteran, construit cu secole

în urmă de strămoșii strămoșilor noștri, ca să-și păzească averile de năvălirea turcilor și a altor

migratori prin istorie. Pentru indiferenți, însă, e doar o groapă, împrejmuită cu saci de nisip și gărduț

color de atenționare, păzită, din când în când, de foștii șoimi ai patriei, la fel de vigilenți acum, ca

și-n trecut.

Bolțile de cărămidă nemuritoare și tunelurile promit, categoric, taine ce merită a fi

dezvăluite, fiindcă avem o istorie și trebuie să ne descurcăm cu ea, s-o punem cumva în valoare. N-a

fost râmnicean să nu viseze la redresarea economică și turistică a zonei, plecând de la acest crater,

înghițitor de mașini lăsate regulamentar în parcare, și ajungând până la comorile pe care surparea

neașteptată le anunță. N-a fost locuitor care să nu-și dea cu părerea, să vină să vadă, cu ochii lui, ce

și cum, n-a fost postac internaut care să nu fotografieze ori să filmeze zona și s-o încarce pe toate

rețelele de socializare, fiindcă, într-adevăr, ne aflăm în fața unui eveniment care merită pelerinajul

urban de primăvară.

Acest pelerinaj la crater a avut părți bune, părți rele și părți comice. Binele a venit de la

declarațiile de presă ale arheologilor de meserie, care au propus cercetări amănunțite, bazate

științific, care să repare greșelile făcute cândva la sistematizarea/modernizarea orașului nostru. Răul

a venit - și încă nu s-a terminat – de la adepții teoriilor conspiraționiste, sceptici din născare și

capabili să descopere schelete de extratereștri prin galerii, sau dovezi trecute sub tăcere despre

experimente menite să ne șteargă de pe harta țării/ a lumii, sau măcar secrete îngropate de fosta

securitate, care folosea subteranele râmnicene pentru torturarea desidenților ori pentru alte fapte

atroce. Partea comică vine de la convingerea celor obtuzi, exprimată sus și tare, că suntem niște

obsedați de magie și dezvoltare turistică și economică, insensibili în fața adevăratelor probleme

create de crater, și care ar consta în distrugerea mașinii bietului om, a bietului păgubit, numai el știe

câtă sudoare și sânge a vărsat pentru mașinuța lui, opelul lui, fericirea lui, distrusă într-o groapă

cauzată de nepăsarea tuturor edililor, de la origini și până în ziua de azi.

Fie că privim din perspectivă luminoasă, întunecată sau numai comică, un lucru e cert: avem

crater cu valoare istorică, indiferent dacă datează de pe vremea lui Țepeș ori a lui Constantin

Brâncoveanu, indiferent dacă l-au construit domnitorii sau doar niște negustori evrei, dacă ascunde

comori sau numai posibilitatea ca toate blocurile de pe centru să se prăbușească într-o bună zi. Sunt

sigură de un lucru: că peturile de apă minerală și sticlele cu lichior din sirop de vișine, găsite în

tainițele tunelurilor care pleacă de la crater, nu sunt de pe vremea lui Burebista și nici măcar a lui

Brâncoveanu, ca să nu mai vorbim de începutul de secol XX. Nu: sunt dovezi clare că pe acolo și-au

bătut joc de istoria noastră sfântă proletari mai vechi și mai noi, insensibili la probleme de timp,

valoare documentară și alte chestiuni patriotice.

Valeria M.T.

Date post:	22-Jan-2018
Category:	Spiritual
Upload:	silvia-sofineti
View:	375 times
Download:	0 times

Spații culturale 51/ 2017

Spiritual