298

SOCIOLOGIA FAMILIEI

Lector univ.drd. Corina PANTELIMON

Obiective Obiectivul principal al cursului este de a argumenta importanţa

familiei ca matrice socială, în cadrul căreia sunt prefigurate structura, relaţiile şi chiar principalele instituţii sociale. Cursul este structurat pe două părţi principale: una care acoperă domeniul de istorie a familiei, iar cealaltă concentrată pe problemele specifice de sociologia familiei. Scopul este de a desena cadrul evolutiv al familiei ca instituţie universală umană, pe de o parte, şi de a sublinia principalele sale funcţii sociale, pe de altă parte.

I. FAMILIA CA PROTOTIP AL SOCIETĂŢII

Familia face parte din categoria realităţilor primare sau funda-

mentale, fiind o instituţie universal umană. Tematica de studiu specifică nu poate fi încadrată unei singure discipline; ea se plasează la răspântia mai multor ştiinţe socio-umane: sociologia, antropologia, psihologia, istoria, etnologia, demografia au toate capitole consistente privind problematica familiei. În Marea Britanie a luat naştere un domeniu special, denumit istoria familiei. Ca şi societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înţelegere şi explicare a realităţii. Sociologia familiei nu se delimitează foarte net în spaţiul acestor studii; familia este privită, în acest cadru, ca entitate eminamente socială aflată în raport nemijlocit şi esenţial cu societatea totală. Mai mult, ea constituie chintesenţa însăşi a sociabilităţii, a cărei consistenţă concretă este trecută cu vederea în desele ocazii în care se pune sub semnul îndoielii natura socială a omului. (Psihologia, ca întreaga paradigmă individualistă modernă, „investighează” asupra valenţelor sociale ale personalităţii umane. Sociologia clasică porneşte, dimpotrivă, tocmai de la datul naturii sociale umane.) Familia consacră categoria primară a socialului, cea biologică. Ca

299

fiinţă biologică, omul se plasează într-un grup de rudenie, adică de consubstanţiali, de indivizi a căror omogenitate şi interdependenţă ţine de chiar constituţia lor fizică. Este de neconceput o percepţie individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este „cură-ţată” de orice contaminare de grup, adică de rudenie. Şi să nu uităm că, pe lângă substanţa fizică pe care oamenii o împărtăşesc între ei, în cadrul grupurilor familiale, prin însăşi constituţia lor biologică, există şi un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural care îi integrează magmei socialului supraindividual. Familia este, prin urmare, cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de convieţuire colectivă. Primele comunităţi umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau altceva decât structuri familiale largi, grupuri de rudenie în care endogamia era garantul solidarităţii (în primul rând fizice, de consaguinitate) grupului. Pornind de la această bază avem tipologii ale comunităţilor umane precum cea făcută de F. Tönnies în Gemeinschaft und Gesellschaft: pornind de la cele trei tipuri de relaţii familiale (adică de înrudire) – maternă, conjugală şi fraternă – sociologul german conturează cele trei tipuri comunitare umane: rudenia (comunitatea de sânge), vecinătatea (comunitatea spaţială) şi prietenia (comunitatea spirituală).

În lumina acestor argumente, sociologia familiei este un domeniu de sociologie pură sau fundamentală. Debutul înţelegerii societăţii se află în explicarea familiei, ca tip social primar. Din păcate, cercetările sistematice de sociologia familiei nu sunt numeroase. Cele dintâi preocupări în această direcţie se regăsesc în vestul continentului, în Franţa şi Anglia şi apar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Între cei ale căror lucrări au avut relevanţă deosebită în această direcţie sunt de menţionat René Villermé, A. Comte şi Frederic Le Play. Contribuţii importante, fără a se constitui însă în lucrări tematice referitoare la familie au avut şi Émile Durkheim, Talcott Parsons şi antropologii A. R. Radcliffe-Brown şi Claude Levi-Strauss.

Definiţiile cele mai comune ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:

cea restrânsă, conform căreia este familie un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia (care se bazează pe căsătoria cuplului, ca instituţie generatoare a vieţii familiale, concepţie

300

eronată, după cum vom constata în capitolul referitor la Ciclul vieţii familiale).

şi cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii (George Peter Murdock).

În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica descrie familia prin trei caracteristici princi-pale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea economică şi reproducerea biologică.

Definiţii stranii, care trădează superficialitatea studiilor socio-logiei moderne asupra realităţii perene a familiei, întâlnim astăzi în tratate de specialitate ale unor autori consacraţi: „Compoziţia bizară în ceea ce priveşte sexul şi vârsta o face (pe familie, n.n. – C.P.) să fie un grup de lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de distracţii incomod şi un grup incert de comunicare spirituală. Conducerea ei e asumată de doi amatori, relativ lipsiţi de experienţă, nepregătiţi pentru rolurile de soţ, soţie, părinţi” (Reuben Hill). Deşi, în mod evident, autorul citat se focalizează asupra ipostazei familiei contemporane, pronunţarea falimentului acestei instituţii, echivalentul falimentului bazei sociabilităţii umane nu are voie să fie pronunţat cu asemenea iresponsabilă facilitate.

Propunem, ca încercare personală de definire a obiectului studiului nostru, o concepţie a familiei ca grup social cu bază biologică (în cadrul căruia există relaţii de sânge), a cărui finalitate constă în preluarea, păstrarea, sporirea şi transmiterea unui patrimoniu genetic, economic (avere mobilă şi bunuri imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuri şi credinţe), cultural (tradiţii şi cutume) şi social-identitar (patronimul ca semn al unei identităţi sociale legitime).

În cercetările specialiştilor britanici în istoria familiei (ca disci-plină autonomă de studiu), investigaţiile acestei instituţii s-au concen-trat pe unul dintre următoarele trei aspecte (cf. Michael Anderson):

a) Dimensiunea afectivă (având ca obiect de referinţă relaţiile conjugale sau, parentale, atitudinile sexuale, practicile premaritale etc.); teza cercetărilor întreprinse pe această direcţie este că schimbările socio-culturale majore influenţează profilul afectiv al familiei. Contraproductivă este dificultatea depistării şi unei relative cuantificări a indicatorilor specifici.

301

b) Dimensiunea demografică are ca obiect de studiu gospo-dăriile, numărul de botezuri, căsătorii, înmormântări, iar baza de cercetare o constituie registrele civile. Această abordare este mai apropiată de ştiinţele naturii, oferind informaţii verificabile, cu grad mare se exactitate.

c) Dimensiunea economică-gospodărească se referă la relaţiile economice dintre membrii familiei, relaţii de moştenire, de proprie-tate, de succesiune a titlurilor şi privilegiilor etc. Aceasta este, până astăzi, cea mai fructuoasă direcţie de cercetare a domeniului.

Şcoala Le Play şi metoda monografică în cercetarea familiei În desfăşurarea cercetărilor de sociologie, mai ales în perioada

marilor ambiţii pozitiviste ale acestei discipline, preocuparea principală a fost găsirea unei metode cât mai exacte de descriere a socialului. În acest curent s-a înscris şi şcoala Le Play, care a consa-crat metoda monografică drept fundamentală în cunoaşterea societăţii. Pentru evaluarea funcţionalităţii ei, Le Play recomandă, ca instrument de investigaţie asociat metodei monografice, bugetul de familie, investit, astfel, cu puterea de analiză a întregii societăţi. Modurile de asociere umană sunt clasificate pe trei niveluri: comunităţi (societăţile tradiţionale), corporaţii (asociaţii cu rol moral sau social) şi asociaţii profesionale. În urma unei anchete asupra a 45 de familii europene, au fost constatate beneficiile, dar şi limitele monografiei familiale realizată pe baza bugetului de familie. Complementar acestui efort, Edmond Demolins a formulat teoria spaţiului fizic, în speţă a drumului ca factor cu influenţă deteminantă asupra apariţiei unui tip specific de familie şi, deci, de societate. Spaţiul, fie că este stepă, tundră, pădure, fiorduri sau câmpie, determină un anumit profil al ocupaţiilor specifice; aceste ocupaţii determină, la rândul lor, adoptarea unuia din cele patru tipuri familiale principale: familia patriarhală, familia tulpină (famille souche), familia particularistă şi familia instabilă.

II. FAMILIA, INSTANŢĂ PRIMARĂ DE SOLIDARITATE: RUDENIA

MITICĂ, SPIRITUALĂ, BIOLOGICĂ Rudenia mitică Prima formă de solidaritate familială şi socială îşi avea temeiul

în asemănarea fizică a indivizilor. Conform acestei percepţii imediate, cel dintâi criteriu de structurare a grupurilor sociale pare a fi fost cel sexual. În virtutea asemănărilor anatomice, femeile constituiau un

302

grup distinct de acela al bărbaţilor. Această identitate anatomică era înţeleasă ca descendenţă comună dintr-un prototip mitic originar. Astfel, toate femeile societăţilor primitive descindeau din aceeaşi strămoaşă mitică, iar bărbaţii erau toţi reproducerile unui aceluiaşi strămoş. Identici fiind, solidaritatea însemna chiar consubstanţialitatea lor, având natură organică. De aceea, multe teorii sociologice pun la baza înţelegerii naturii societăţii relaţia fraternă, însă nu pe cea de consanguinitate, însă, ci fraternitatea mitică. Biologia se supune, în această ordine de înţelegere a lumii, mitologiei, aşa cum a făcut-o multe mii de ani. În această accepţiune a întâietăţii sistemului rudeniei mitice asupra celei biologice sau spirituale vom înţelege de ce raporturile care structurează, din punct de vedere sociologic, grupurile de rudenie sunt, în primul rând, cele de ascendenţă şi descendenţă şi nu cele conjugale. Înaintea stabilirii unor linii de descendenţă biologică, umană, au existat liniile de descendenţă mitică: primii oameni sunt creaţii divine, sunt cópii sau reproduceri ai zeilor întemeietori.

Rudenia spirituală (năşia, frăţia de sânge, confreria) este, de

obicei, definită ca o relaţie de tip convenţional; ea este, însă, asimilabilă rudeniei mitice sau celei biologice. (Astfel, năşia este substitutul unei relaţii de filiaţie; naşii tutelează o căsătorie nu pentru a se îngriji doar de cei doi soţi, ci mai ales de fiii acestora.)

Rudenia biologică este mult mai simplu de înţeles din

perspectiva ştiinţei moderne. Ea desemnează raporturile de consanguinitate (rude între care există legături de sânge) şi pe cele de afinitate sau alianţă (care apar în urma căsătoriei între familiile soţului şi soţiei). Ea este, aşadar, definită astfel încât să acopere atât dimensiunea verticală, a descendenţei, cât şi pe cea orizontală, reprezentată în primul rând prin relaţiile ce se stabilesc în urma unei uniuni conjugale. Noi facem însă distincţie între cele două tipuri de înrudire care, de altfel, sunt reglementate separat. Primordială este rudenia de sânge, adică aceea care la bază are descendenţa comună din acelaşi strămoş. Aceasta poate fi matrilinară (fiind consideraţi consân-geni sau consanguini cei care provin din aceeaşi mamă) sau patriliniară (sunt rude cei proveniţi din acelaşi tată). În acest sistem de înrudire, solidaritatea are extensie preponderent longitudinală, rapor-turile de succesiune fiind acelea care asigură coeziunea comunităţii.

303

III. ISTORICUL FAMILIEI: PREISTORIA – ERA FAMILIEI UNIVERSALE

Paleolitic. În urma descoperirilor unor aşezări de formă

dreptunghiulară, împărţite în două jumătăţi şi având inventare care trădau repartiţia lor pe sexe, încăperea din dreapta fiind rezervată bărbaţilor, iar cea din stânga femeilor, precum şi prin interpretarea simbolică a unor reprezentări religioase, s-a tras concluzia comple-mentarităţii valorilor masculine şi feminine în această epocă şi a existenţei unor menaje poligamice (convieţuirea unui grup de bărbaţi cu un grup de femei). Această ipoteză susţine concepţia unei societăţi primitive în care rudenia constituia fundamentul convieţuirii umane în grupuri mixte. Locuirea în camere separate, în grupuri omogene din punct de vedere sexual şi dovezile privind diferenţa formelor de cult pentru cele două sexe, ca şi argumentele unor cercetări antropologice1, etnologice şi etimologice2 ce argumentează în favoarea importanţei mari atribuită rudelor materne (unchiul după mamă reprezintă, pentru fiul surorii, un substitut al tatălui sau un complement al acestuia) şi a existenţei unor relaţii fraterne între descendenţii din surori sau fraţi poate indica existenţa unei solidarităţi sexuale, anterioară celei de rudenie.

Mezolitic. Este epoca familiei lărgite dincolo de hotarele vieţii şi morţii. Predomină ideea descendenţei viilor din morţi şi moştenirea trupurilor. Ca şi în paleolitic, rudenia atinge proporţii cosmice, căci exista credinţa conform căreia femeile erau fecundate nu de bărbaţi, ci de obiectele sacre care păstrau spiritele celor răposaţi: fiecare nou născut era întruparea unui strămoş mitic. Cultul strămoşilor se impune ca şi cult familial şi de clan.

Neolitic. Are loc revoluţia agrară, când, pentru prima dată, pământul este cultivat şi animalele sunt domesticite. Este era matriarhatului, în care femeia, oficiantă a cultului pământului fecund (Zeiţa Mamă primordială) devine întâia putere în plan social şi familial. Fertilitatea femeilor, ca şi a Zeiţei Mame, era independentă

1 Copiii născuţi de surori îşi spuneau între ei „fraţi” şi îşi chemau

mătuşile ca „mame”; de asemenea, copiii născuţi din doi fraţi. Nu la fel stăteau lucrurile cu fiii surorii şi cei ai fratelui, care se considerau „veri”. (Vezi A. R. Radcliffe-Brown, Structură şi funcţie şi societăţile primitive).

2 Vezi Émile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene.

304

de virilitatea masculină (partenogeneză); se credea că pruncul pătrunde direct în pântecul femeii în urma atingerii unui obiect sau animal din spaţiul înconjurător. Părintele nu este tată al copiilor săi decât în sens social, nu şi biologic.3 Oamenii sunt, aşadar, legaţi între ei numai prin mame, ceea ce accentuează precaritatea organizaţiei familiale. Ei sunt, însă, oamenii locului, crescuţi, înainte de a ajunge în pântecul matern, în pământ, în ape, în stânci. Tatăl legitima, din punct de vedere social, copiii, prin ritualuri care aveau toate caracteristicile adopţiunii. Putem, astfel, accepta ipoteza inexistenţei sentimentului de procreator biologic al părinţilor. Paternitatea era un concept anterior şi superior cuplului conjugal, al cărui rol era, aşadar, mult mai redus decât cel care i se atribuie în epoca modernă.

IV. ISTORICUL FAMILIEI: ANTICHITATEA

ŞI EPOCA PATRIARHATULUI Indoeuropenii au cunoscut organizarea familială şi socială de tip

patriarhal, articulată pe modelul familiei mari (aşa cum se mai întâlneşte astăzi în Serbia – zadruga – sau în Albania) şi pe filiaţia patriliniară. Statutul tatălui era unul cu substrat mitic. În limbile indoeuropene existau doi termeni pentru tată: pater (predominant ca utilizare mitologică – Jupiter = Dyeu pater!) şi atta (ca adresare familială). Societăţile care nu l-au cunoscut pe pater şi-au pierdut vechile mitologii în care domina un zeu-tată. De la pater a fost derivat conceptul de loc strămoşesc, patria. Puterea legală aparţinea exclusiv tatălui (patria). Termenul pentru mamă, mater, nu a dat asemenea derivate. Totuşi, în limba greacă existau termeni ce trădau o filiaţie matriliniară anterioară epocii indoeuropenilor: homogastrios/hogastroi desemna fraţii co-uterini, născuţi de aceeaşi mamă.

Sentimentul de fraternitate, bază a solidarităţii sociale, nu presupunea, la fel cu cel de paternitate, legătura de sânge, ci rudenia mitică, descendenţa din acelaşi strămoş mitic, apartenenţa la aceeaşi fratrie (comunitate).

Antichitatea greacă. Vechii greci cunoşteau patru nivele de rudenie: fratria (phrater), clanul aristocratic (genos), rudenia (anchisteis) şi locuinţa (oikos). Fratria şi clanul grupau familiile care

3 Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

305

îşi revendicau înrudire comună şi drepturi ereditare comune (în special religioase, adică ţinerea cultului aceloraşi divinităţi protectoare familiale4). Rudeniile (anchisteis) includeau legăturile de sânge până la verii de gradul II; acesta era cadrul în care era posibilă moştenirea. Locuinţa familială era unitatea primară de rezidenţă şi economie domestică; era domeniul de manifestare a prestigiului individual şi, de asemenea, era unitate politică, de realizare a alianţelor sau de implicare în conflicte de dominaţie. (Mai târziu, rolul politic a fost preluat de instituţiile publice, iar locuinţa familială a devenit spaţiu privat, în care funcţiona o ierarhie ce îl avea în vârful ei pe tatăl-patriarh.)

Antichitatea romană. Familia era o unitate economică integrată unui sistem de rudenie patriliniar, condus de unul sau mai mulţi şefi, în care ereditatea masculină avea întâietate. Nivelurile organizării familiale erau constituite de gentes/curii/triburi. Un grup de rudenie (gens) avea proprietare funciare comune (care includeau mormintele), care se transmiteau în interiorul gintei; căsătoria între membrii unei ginte era interzisă.

V. ISTORICUL FAMILIEI: EVUL MEDIU ŞI APARIŢIA

FAMILIEI NUCLEARE În epoca medievală au existat diferenţe între societăţile din estul

şi sudul Mării Mediterane, care au păstrat modelul roman al rudeniei patriliniare, şi cele din vestul şi nordul Europei, societăţi cu rudenie bilaterală (celţii, germanii). Fenomenul cu cea mai mare influenţă asupra evoluţiei familiei a fost apariţia şi răspândirea creştinismului. Biserica a intervenit decisiv în reglementarea căsătoriilor şi în impunerea exogamiei. Dacă, în sistemul rudeniei indoeuropene, căsătoriile între veri erau recomandate de morala curentă şi foarte frecvente, ele vor fi interzise de biserica creştină; de asemenea, se interzic căsătoriile între rude prin alianţă sau spirituale. Sf. Augustin, Toma d’Aquino susţineau fervent exogamia. Rezultatul a fost spargerea puternicei coeziuni a grupurilor de rudenie care, împreună cu dispersarea proprietăţii, o altă consecinţă fundamentală a exogamiei, au subminat puterea şi influenţa foarte mari ale acestor grupuri. Nu este clar dacă acest efect a fost prevăzut sau urmărit de

4 Vezi Fustel de Coulanges, Cetatea antică.

306

biserică sau a fost doar o consecinţă nepremeditată care a întărit poziţia şi deci puterea şi influenţa socială a bisericii. Familia a fost transformată, din grup extins, exercitând o puternică autoritate socială, în unitate nucleară, deposedată de multe din funcţiile sale. De asemenea, o dată cu impunerea modelului familiei nucleare, a crescut importanţa legăturii conjugale. Pentru prima dată în istoria familiei, biserica a impus consimţământul ambilor soţi la oficierea căsătoriilor.

S-a modificat şi transferul de proprietăţi la căsătorie: dacă înainte acesta se făcea de la familia soţului către cea a miresei (la germanici, greci, albanezi, sârbi), acum ea are loc invers, ca zestre a tinerei femei.

Renaşterea şi Reforma. În perioada Renaşterii au continuat schimbările începute în Evul Mediu, mai ales în direcţia importanţei crescânde a legăturii conjugale. În urma Reformei, în ţările nordice a scăzut severitatea interdicţiilor de căsătorie între rude.

VI. ISTORICUL FAMILIEI: INDUSTRIALIZAREA

ŞI MALFORMAREA FAMILIEI

Impusă ca model general înainte de revoluţia industrială, familia nucleară a suferit modificări accentuate datorită:

− creşterii mobilităţii populaţiei (teritoriale, sociale, ocupaţionale); − creşterii eterogenităţii culturale, etnice, religioase etc. a populaţiei; − modificării bazei de rezidenţă (în urma urbanizării); − atragerea femeilor în activitatea de producţie industrială; − modificarea concepţiei asupra muncii; − modificarea concepţiei asupra timpului (ritmurile naturale, cosmice

şi biologice sunt substituite cu ritmurile artificiale; o dată cu creşterea perioadei de şcolarizare, copilăria şi tinereţea sunt prelungite etc.);

− accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului (care determină creşterea dificultăţii de integrare într-un grup familial).

Industrialismul a avut ca efect principal impunerea unor forme aberante de familie. Ioan Mihăilescu le defineşte ca menaje nefa-miliale şi grupează în această categorie menajele de o singură persoană (celibatul definitiv sau temporar), uniunile de coabitare, menajele formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale. Aceste evoluţii trădează, evident, degradarea accentuată a solidarităţii de tip familial, a familiei ca instituţie. Paralel cu impunerea paradigmei individualiste în societatea

307

modernă, coeziunea structurilor familiale se năruie. Acelaşi autor5 enumeră principalele schimbări pe care epoca modernă le aduce în structura familiei.

Reducerea nupţialităţii. Rata nupţialităţii a scăzut spectaculos, în special în ţările din nordul Europei. (În acest spaţiu, România a păstrat, încă, una din cele mai ridicate valori ale acestui indice.) Fenomenele corelate acestei evoluţii sunt:

Generalizarea celibatului. Indezirabil, amendat public sau legal în vechime, la începutul industrialismului, celibatul era conse-cinţa unor cauze obiective, externe: dezechilibrul distribuţiei pe sexe a populaţiei, provocat de migraţia inegală (preponderent masculină) dinspre sate spre zonele urbanizate a făcut ca în mediul rural să rămână o populaţie majoritară feminină, iar în oraşe să apară o infuzie de populaţie masculină. Astăzi, celibatul este un fenomen acceptat, rezultat al unei decizii personale şi nu neapărat impus de condiţii exterioare; el se regăseşte în toate clasele sociale şi nu mai este în nici un fel amendat de opinia publică.

Creşterea accentuată a vârstei la prima căsătorie, în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. În special femeile se căsătoresc la vârste mai înaintate decât înainte de această epocă, datorită, în special, alegerii unei cariere şcolare de lungă durată.

Modificarea comportamentelor sexuale. Vârsta medie de începere a vieţii sexuale scade în epoca modernă datorită emancipării economice timpurii a tinerilor, precum şi schimbării moravurilor şi atitudinilor sociale faţă de aceste comportamente. S-a constatat că, în cadrul acestei tendinţe generale, optează pentru o iniţiere mai târzie fetele, cei care au un nivel de şcolaritate mai ridicat, cei puternic integraţi social (locuitorii din sate sau oraşe mici), cei integraţi într-o comunitate religioasă sau familială puternică. Frecvenţa relaţiilor sexuale premaritale a crescut accentuat, în paralel cu permisivitatea socială faţă de acestea. De asemenea, relaţii extramaritale sunt mult mai adesea întâlnite, indicând creşterea libertăţii sexuale a membrilor grupului familial.

Diversificarea tipurilor de „familii”. Modelul dominant la înce-putul epocii industriale, familia nucleară, scade ca proporţie astăzi, în special în societăţile nord-europene. În aceste ţări, mai mult de o jumătate din populaţie adoptă alte modele familiale, considerate cu

5 Vezi Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene, T.U.B., 1993.

308

totul marginale nu cu multă vreme în urmă. Asistăm, astfel, la redefinirea sau, mai curând, pierderea noţiunii de familie, atât ca finalitate, cât şi ca structură specifică. În ceea ce priveşte finalitatea, familia are astăzi în vedere preponderent oferirea unui cadru afectogen membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc, preluarea, sporirea şi transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu economic, religios sau identitar; în ceea ce priveşte transmiterea genetică, prin urmaşi, şi această funcţie a familiei este periclitată de tendinţele tot mai pronunţate ale tinerelor menaje de a amâna sau re-nunţa la a mai avea copii în favoarea unei aşa-zise afirmări personale.

Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai puţin familiale: există menaje de o singură persoană (celibatari definitiv sau temporar), uniuni de coabitare (consensuale) fără copii sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale şi, desigur, formele familiale cunoscute, familia nucleară şi familia cu 3-4 generaţii. În România există şi menaje nefamiliale, însă cea mai mare pondere o au menajele familiale ce pot fi: neparentale (fără copii), parentale sau grand-parentale (copiii crescuţi de bunici). Familiile parentale formează marea majoritate a tipurilor familiale româneşti.6 Cea mai mare pro-porţie a familiilor nucleare (aproximativ 70%) se găseşte în mediul rural, unde modelele tradiţionale supravieţuiesc încă. În Europa se constată creşterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefami-liale şi a familiilor monoparentale. Centrul de Ştiinţe Sociale de la Viena a constatat, în urma unui studiu desfăşurat între anii 1970-1980, că populaţia din Europa, Japonia, India îşi doreşte o creştere a ataşamentului faţă de familie, adică o schimbare în sensul revenirii la modele tradiţionale ale familiei statornice, deşi se aşteaptă la o scădere a acestuia.

VII. CICLUL FAMILIAL

Alegerea partenerului în vederea căsătoriei. Există două

forme de întâlnire între sexe: 1) între grupuri omogene din punct de vedere sexual; 2) individual. Înainte de începutul secolului al XX-lea, perioada premaritală presupunea adoptarea unor modele de comportament ce indicau clar intenţia de căsătorie. Se dăruiau diverse

6 V. I. Mihăilescu, op. cit.

309

obiecte, aveau loc întâlniri între familii, vizitele tinerilor sau întâlnirile dintre ei se desfăşurau sub supravegherea părinţilor, în anumite cadre consacrate etc. Începând cu secolul XX, tinerii se întâlnesc fără să mai adopte aceste tipuri de comportamente, sustrăgându-se observaţiei sociale şi evitând astfel, de multe ori, încheierea unei relaţii prin căsătorie. Această etapă a „curtării” şi-a pierdut, în prezent, multe din semnificaţiile sale; cuplurile convieţuiesc multă vreme înainte de căsătorie, iar frecvenţa schimbării partenerilor premaritali este foarte mare, mai ales la băieţi.

Căsătoria. Este un moment fundamental în ciclul familial, care semnifică desprinderea cuiva de familia de origine şi întemeierea uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent sens juridic, civil în ceea ce priveşte indivizii. Înaintea creştinismului, deşi era marcată de un ritual religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituţie publică.

Stabilirea rezidenţei cuplului nou căsătorit se face diferit, de la o societate la alta, în sistem patrilocal (soţia îşi urmează soţul în casa acestuia), matrilocal sau uxorilocal (soţul intră în casa soţiei) sau neolocal (cei doi soţi îşi stabilesc împreună un domiciliu nou).

Implicaţiile căsătoriei privesc, în general, petrecerea a mai mult timp împreună, în vederea acomodării, creşterea activităţii sexuale, schimbarea status-ului social; relaţiile individuale sunt substituite de relaţii familiale (prieteniile „de familie”).

Naşterea copiilor. Este un fapt ce are nu numai sens biologic, dar mai ales social. Distincţia între legitimitatea sau nelegitimitatea copiilor este una dintre cele mai vechi. În antichitate, de pildă, ea se referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greşeală capitală ce putea duce la întinarea neamului. Legitimitatea era oferită copiilor numai prin recunoaşterea lor de către tată. Legătura biologică dintre acesta şi copii era un fapt de importanţă secundară faţă de legătura socială, de recunoaştere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenenţa legitimă la un neam oferea un statut social demn; în lipsa demonstrării unei asemenea apartenenţe, individul era ceea ce astăzi numim „un marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaştere socială, ce putea fi totuşi integrat unui neam, străin din punct de vedere biologic, fie prin adopţie, fie ca sclav sau client. În Evul Mediu creştin, importanţa legitimităţii fiilor a scăzut ca importanţă; adulterul era reprobabil ca încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârşirea tainei

310

căsătoriei. Astăzi, el este motiv de întrerupere a contractului civil dintre cei doi parteneri.

În ziua de astăzi, naşterea copiilor ridică probleme ce nu ţin de legitimitatea sau excluderea familială a descendenţilor, ci de redefinirea rolurilor familiale (soţii devin părinţi, părinţii bunici, iar copiii–fraţi) şi de problemele induse de aceste redefiniri. Accentul deplasat de la familie ca şi continuitate socială la individ, „colecţionar” al unor roluri cărora li se adaptează sau nu, care se completează sau se armonizează sau nu, conduce spre proliferarea problemelor de ordin individualist, psihologic. Aceste „disfuncţii” influenţează, din nefericire, negativ familia, care depinde astăzi de labilitatea manifestărilor individuale.

Maturizarea copiilor. Implică, în primul rând, realizarea fina-lităţii fundamentale a familiei. Descendenţii sunt pregătiţi să preia patrimoniul familial şi să-i asigure continuitatea, adică să aibă, la rândul lor, descendenţi. În familia modernă, acest prag înseamnă, în primul rând, emancipare, adică ruperea legăturilor cu familia de origine, slăbirea legăturii între părinţi şi copii; în familia tradiţională, el marca îmbogăţirea cadrului familial cu noi tipuri de relaţii familiale (dintre părinţi şi partenerii conjugali ai copiilor: soacră–noră, socru–ginere, încuscrirea etc.). În ceea ce priveşte viaţa familială a părinţilor, ea poartă, spun autorii moderni, apăsarea unei posibile scăderi a încrederii reciproce, a cărei cauză ar fi diminuarea, o dată cu înaintarea în vârstă, a activităţii sexuale. Negăm însă criteriul sexua-lităţii puterea de a fundamenta o instituţie de importanţa celei familiale.

Bătrâneţea. Este epoca în care are loc transferul de putere şi autoritate între generaţii. De asemenea, apar noi relaţii de dependenţă, de această dată a părinţilor de copii. Venerarea bătrânilor este o tradiţie generală în cadrul societăţilor tradiţionale, unde ei reprezentau cea mai mare acumulare a cunoaşterii ordinii universale. Ea este substituită, însă, astăzi de tolerarea şi „asistarea” lor în cadrul unor instituţii speciale şi, în paralel, de anularea acestui privilegiu al înţelepciunii vârstei prin proliferarea politicilor de întârziere sau anulare a bătrâneţii (de reîntinerire).

Moartea. Dispariţia fizică a unui membru al familiei poate avea implicaţii foarte diferite în funcţie de tipul familial. În familiile societăţilor antice sau cele din comunităţi rurale conservatoare (aşa cum se întâlnesc încă în România, în zonele muntoase cu precădere),

311

morţii neamului formează o comunitate de rudenie ce se plasează în continuarea neamului viu, al celor trăitori. Morţii nu dispar, neamul nu se împuţinează prin actul dispariţiei lor dintre cei vii; dimpotrivă, ei vor forma „neamul de dincolo”, rudenia transcendentă, peste limita vieţii şi a morţii. Comunitatea străbunilor (sau strămoşilor, cuvânt cu implicaţii etimologice extrem de importante pentru înţelegerea concepţiei româneşti asupra înrudirii) se va păstra în apropierea urmaşilor, ocrotindu-i şi, în acelaşi timp, având nevoie de slujba pe care aceştia o fac în cinstea lor. Membrii acestor familii îşi slujesc morţii aducându-le ofrande, asigurându-le, prin ritualuri speciale, odihna şi pomenindu-i, adică păstrându-le, perpetuându-le amintirea. Părinţii se îngrijesc de timpuriu ca moartea lor să fie slujită cum se cuvine de către copii; astfel, ei îşi vor asigura o nemurire lipsită de suferinţă, în continuitate familială cu cei rămaşi în viaţă.

În societatea modernă, moartea unui membru al familiei înseamnă dispariţia lui de lângă ceilalţi. Această dispariţie poate avea ca urmare fie creşterea solidarităţii prin responsabilizarea membrilor supravieţuitori, fie scăderea ei, accentuând tendinţele de individua-lizare sau însingurare ale acestora. Toate ritualurile familiale ce se cereau executate de către rudele defunctului aveau, pe lângă rolul magic-religios, de celebrare a trecerii unui hotar, şi funcţie solidariza-toare, căci îi alăturau pe cei înrudiţi în această responsabilitate comună.

Un aspect foarte important al faptului morţii unui membru al familiei este succesiunea sau moştenirea. Transmiterea către moştenitorii legitimi a patrimoniului material şi spiritual al familiei era un act de importanţă capitală. Trebuie să amintim, totuşi că moştenirea nu a avut dintotdeauna forma testamentară sau legală cunoscută astăzi. La romani, de pildă, testamentul nici nu era cunoscut. Averea tatălui se transmitea fiilor încă din timpul vieţii acestuia; ei erau co-proprietari, sau, mai corect spus, aveau împreună cu şeful familiei, uzufructul proprietăţilor pe care acesta nu le putea înstrăina fără acordul lor. Proprietatea nu era obiect de tranzacţie, ci se considera dată pentru veşnicie de strămoşii veneraţi; ea nu aparţinea bunului plac sau liberului arbitru al unui proprietar vremelnic, ci generaţiilor succesive care se adăugau neamului. Şi în societatea ţărănească românească se păstrează aceeaşi tradiţie: pământul se atribuie moştenitorilor (pe linie masculină, în general, cel puţin până la începutul secolului XX) înainte de moartea tatălui.

312

VIII. STRUCTURA FAMILIEI 1. Componenţa numerică a familiei. O familie poate include

între 3-4 persoane (ceea ce putem numi o familie restrânsă) şi 30-40 de persoane, uneori mai mult (familia extinsă). Numărul membrilor depinde de tipul societăţii (modernă sau tradiţională), de profilul populaţiei (paşnică sau războinică, sedentară sau nomadă), de ocupaţiile dominante, de regimul proprietăţii etc. Un tip special, denaturat al familiei restrânse este astăzi, cu o incidenţă tot mai mare, familia monoparentală (formată din mamă cu copii sau, mai rar, din tată şi copii); de asemenea, alte forme actuale ale familiei restrâse sunt cuplurile fără copii sau copiii instituţionalizaţi sau care trăiesc singuri, în grija bunicilor sau a altor rude.

2. Structura generaţională. Poate fi extinsă, incluzând mai

mult de două generaţii, sau redusă la generaţia părinţilor şi copiilor. 3. Structura de roluri şi statusuri. Fiecare membru al familiei

ocupă o anumită poziţie în raport cu celelalte care fac parte din acelaşi grup. Ierarhia familială este foarte clar şi, în acelaşi timp, solid constituită, din suprapuneri pe poziţii ce au la bază definiţii de vârstă, sex, grad de rudenie. Aceste criterii ordonează şi structura de autoritate a familiei, care, la bază, cunoaşte două tipuri fundamentale, tradiţionale de propagare: autoritatea bărbatului asupra femeii şi autoritatea celor mai vârstnici asupra celor mai tineri, a părinţilor asupra copiilor.

Locuinţa, proiecţia spaţială a familiei. La fel cum satul, oraşul, cetatea, chiar teritoriul administrat de un stat sunt expresii ale spaţiului socializat, gospodăria şi locuinţa reprezintă expresia spaţială a familiei, neglijată de multe ori de către cercetători. Ca orice grup cu bază teritorială, a cărui stabilitate depinde de sedentarizarea, de „civilizarea” unui anumit spaţiu, familia îşi construieşte, îşi proiectează prin locuinţă o bună parte din caracterele sale specifice. Locuinţa familială capătă importanţă o dată cu sedentarizarea populaţiilor; acesta este modul de coexistenţă socială care furnizează criteriul descendenţei, al originii ca sursă a prestigiului social şi al rezidenţei ca nucleu al vieţii familiale şi referenţial al vieţii publice.

313

Locuinţele sedentare au două dimensiuni fundamentale: casa, cons-trucţia în care se adăpostesc membrii familiei şi o parte a bunurilor familiale şi pământul sau domeniul familial. Foarte importante sunt, în acest sistem al averii imobiliare, relaţiile de proprietate care pun în legătură familia şi locul de rezidenţă şi prin care se realizează socializarea (civilizarea) spaţiului locuit. Dacă spaţiul natural este neutru, omogen din punct de vedere al semnificaţiilor sociale, spaţiul socializat este structurat în funcţie de aceste semnificaţii, care pot fi economice (spaţiu destinat activităţilor economice, spaţiu destinat altor tipuri de activităţi), religioase (spaţiu sacru/profan), politice (spaţiu cucerit, spaţiu dobândit prin alianţe etc.), pur sociale (spaţiu rezervat femeilor, copiilor, bărbaţilor; spaţiul pentru primirea străinilor sau pentru adunarea celor ai casei etc.).

IX. FUNCŢIILE FAMILIEI

A considera familia drept unitate funcţională înseamnă a o

raporta în sens subordonat unei unităţi superioare. Cu alte cuvinte, înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalităţi externe. Această entitate superioară faţă de care familia se poate dovedi funcţională sau disfuncţională nu poate fi decât societatea. Faţă de societate, familia poate manifesta anumite funcţii, slujind unor finalităţi globale, cum ar fi cea de reproducere biologică (funcţia reproductivă a familiei), culturală (funcţia de socializare sau de educare a copiilor), normativă (funcţia etico-juridică a familiei) sau materială (funcţia economică) a societăţii. Paralel şi fără deosebire, însă, sociologia familiei alătură astăzi acestora şi alte funcţii precum cea recreativă, sexuală sau afectivă, care însă nu vizează finalitatea societăţii ca entitate exterioară şi superioară familiei, ci o finalitate precară, legată de individ ca entitate supremă.

Funcţia reproductivă. Funcţia de reproducere a fost consi-derată funcţia primară a unităţii familiale, fiind asimilată necesităţii primare de dezvoltare a societăţii globale, necesitatea de perpetuare fizică, biologică. La nivel familial, ea este asimilată, în mod firesc, funcţiei sexuale, deşi anumiţi autori din sociologia americană fac distincţie între funcţia reproductivă şi cea sexuală. Această diferenţiere se datorează tendinţei actuale, mult mai pronunţate în ţările dezvoltate, de a ridica sexualitatea la rang de categorie socială fundamentală şi de a o investi cu valenţe explicative. Ea devine, astfel, o instituţie

314

fundamentală, iar teoriile pe care le generează studierea vieţii sexuale au ambiţii tot mai mari. În sociologia clasică, însă, sexualitatea nu a parvenit încă la un asemenea statut, ea desemnând, încă, un comportament cu bază instinctuală, pe care mai avem, totuşi, ambiţia de a-l domina prin voinţă, morală, viaţă intelectuală etc. Funcţia reproductivă, de naştere a copiilor în cadrul familial înseamnă, de fapt, finalitatea de a continua existenţa unei spiţe de neam, de a-i asigura supravieţuirea fizică. Sub acest aspect, ea este simbolizată prin căsătorie. Căsătoria este, ca instituţie familială, o invenţie de dată relativ recentă, dacă ne raportăm la vechimea formelor de familie. Vreme de secole, ea nu a existat decât ca ritual casnic, prin care bărbatul şi femeia întemeiau o nouă casă, un nou mediu de perpetuare a valorilor ce ţineau de o anumită formă cultică, anume religia domestică. Centrul semnificaţiilor sale era transferarea tutelei femeii de la familia de origine spre cea conjugală. În antichitate, căsătoria era, aşadar, o ceremonie exclusiv familială, desfăşurată în cadrul gospodăriei familiei soţului. O dată cu creştinismul ea este oficiată şi ca ritual public, în cadrul bisericii. Pentru prima dată, la căsătorie este cerut consimţământul tinerilor şi, tot pentru prima dată, legătura conjugală este pe viaţă. În sfârşit, în epoca modernă, cele două ceremonii (familială şi religioasă) sunt substituite prin oficierea civilă a căsătoriei, în faţa unei instanţe publice municipale. În societăţile tradiţionale (cum este şi cea românească) se mai celebrează, însă, chiar şi astăzi, toate cele trei forme de căsătorie, începând cu cea mai nouă şi terminând cu cea mai veche (mai întâi se realizează căsătoria civilă, legală; apoi cununia religioasă; în final, are loc ceremonia sau ospăţul familial).

O intervenţie puternică în ceea ce priveşte manifestarea funcţiei reproductive a familiei a avut Biserica creştină, prin impunerea concepţiei sale asupra fertilităţii, sterilităţii, zămislirii, avortului sau practicilor contraceptive. În ceea ce priveşte sentimentele conjugale, niciodată nu se aplica unei căsătorii oficiale termenul de amor, dragoste pasională, rezervată zonelor întunecate ale patimii ilicite. Dragostea dintre soţi era numită charitas conjugalis sau dilectio, expresii greu de tradus pentru noi, desemnând un fel de har conjugal, fidelitate, devotament, o îmbinare de tandreţe, prietenie şi respect.

Actual, funcţie de reproducere biologică a familiei este descrisă pe baza unor parametri de o simplitate aritmetică. Ea este influenţată de o serie de factori cum ar fi: vârsta soţiei, sănătatea partenerilor, durata

315

căsătoriei, distribuţia rolurilor în familie, utilizarea mijloacelor contraceptive, nivelul de instrucţie al soţilor şi în mod special al soţiei, statutul profesional al femeii, dorinţa de a avea copii. De asemenea, se specifică factorii care influenţează exercitarea funcţiei reproductive a familiei: factori economici, demografici, legislatici, politicile sociale etc. Indicii demografici care traduc în limbaj cantitativ eficacitatea cu care familia îşi îndeplineşte această funcţie sunt, de asemenea, enumeraţi: nupţialitatea (nr. de căsătorii/1.000 de locuitori), vârsta medie la prima căsătorie, indicele precocităţii căsătoriei (se măsoară la vârstele de 20-24 de ani pentru femei şi de 25-29 de ani pentru bărbaţi) şi indicele celibatului definitiv (care se măsoară la vârstele de 45-49 de ani).

Funcţia economică. Familia tradiţională este o unitate de economie naturală (de subzistenţă). În cadrul ei existau trei dimensiuni de manifestare a funcţiei sale economice: dimensiunea productivă, administrativă (de gestionare a bugetului) şi cea profesională. În ceea ce priveşte producţia, familia era un atelier de lucru şi o unitate agricolă: se produceau alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte, mobilier, tot ceea ce era necesar supravieţuirii membrilor săi. Toţi aceştia erau implicaţi în activităţile productive, pe măsură abilităţilor şi capacităţii fizice. Din acest punct de vedere, familia era o unitate socială în sine, ea putând exista autonom faţă de alte forme de organizare socială. Funcţia administrativă, de gestionare a resurselor, de alocare a lor potrivit unor priorităţi stabilite revenea, de multe ori, femeii (în societatea rurală românească), dat fiind că aceste bunuri gestionate erau mobile (alimente, bani); cele imobile rămâneau în administrarea bărbaţilor. Importanţa bunurilor mobile a crescut accentuat, în defavoarea proprietăţilor imobiliare şi a capacităţii familiei de a gestiona aceste proprietăţi. În sfârşit, în cadrul familiei se realiza pregătirea profesională a membrilor, „calificarea” lor pentru ocupaţiile tradiţionale. Transmiterea din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii a ocupaţiei avea la bază identitatea condiţiilor de muncă pe durate foarte mari de timp.

Astăzi, deşi familiile, prin membrii lor, sunt interesate să câştige mult mai mult decât necesarul subzistenţei, ele reuşesc să ofere mult mai puţină securitate materială acestora. Cauzele acestei slăbiciuni sunt precaritatea patrimoniului (bunuri mobile, uşor de tranzacţionat, uşor de pierdut), inexistenţa unor rezerve strategice înăuntrul familiei, dependenţa de instituţii economice externe. Funcţia economică a

316

familiei se manifestă azi preponderent prin administrarea unui buget comun şi prin exercitarea (tot mai restrânsă) a proprietăţii comune asupra unor bunuri. Principalele instrumente care măsoară exercitarea funcţiei economice a familiei sunt, în consecinţă, bugetul de venituri şi cheltuieli (unde sunt incluse date referitoare la raportul dintre veniturile şi cheltuielile totale ale familiei, modurile de obţinere a veniturilor, numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă şi structura cheltuielilor) şi fişa locuinţei (care conţine titlul de proprietate asupra locuinţei, densitatea de locuire, starea locuinţei, dotarea ei, mobilierul, modul de utilizare a spaţiului locuibil).

Proprietatea familială a suferit o denaturare paralelă cu cea a familiei ca agent economic. De altfel, termenul de economiei derivă din grecescul oikos, ce desemna domeniul familial, locuinţa şi terenul aflat în stăpânirea familiei. Excepţie făcând societăţile nomade sau de curând sedentarizate7, bunurile capitale, cele care făceau esenţa relaţiei de proprietate erau cele imobile, funciare, în principal casa şi pământul. Proprietatea desemna, însă, iniţial, domeniul neamului, care era dat în păstrare unor indivizi lipsiţi de importanţă particulară. La început, ea a avut sens religios, nu legal şi nici economic. Familia, neamul erau puse în slujba proprietăţii, mai cu seamă a pământului, care nu reprezenta obiectul pasiv al relaţiei de proprietate, ci subiectul activ care supunea şi dispunea continuarea cu orice preţ a unei forme primordiale de cult: cultul locului şi, în strânsă legătură cu acesta, cultul strămoşilor. Putem spune că, iniţial, omul era proprietatea pământului şi nu invers. Din această cauză, în cele mai multe societăţi, dreptul succesional stabilea imposibilitatea înstrăinării sau fărâmiţării, prin moştenire, a proprietăţii. Indiviziunea averii era acelaşi lucru cu indiviziunea familiei. Principiul proprietăţii familiale imuabile persistă în sistemul economiei familiale a Evului Mediu şi în acela tradiţional al familiei rurale. El va fi întrerupt abia o dată cu principiile dreptului familial modern, în care moştenirea se face pe baza descendenţei naturale şi a noilor principii ale dreptului civil.

7Astfel, la tătari proprietatea se exercita numai asupra turmelor. La

vechii germani, de curând sedentarizaţi, pământul nu aparţinea nimănui. La începutul anului, tribul încredinţa un ogor fiecărui membru; în anul următor, repartizarea pământului se schimba. Folosinţa nu atrăgea şi proprietatea omului asupra terenului, ci numai asupra recoltei.

317

Funcţia de socializare. Prin această funcţie, familia participă direct la reproducerea culturală a societăţii. Socializarea este un proces cu o participare minimă, dacă nu chiar nulă, a conştiinţei şi voinţei umane, întrucât realitatea socială este suverană, supunând individul propriilor raţiuni de reproducere. În esenţă, socializarea este un fenomen cultural, iar aspectul său observabil constă în învăţarea socială, adică în iniţierea culturală. După cum spunea Leo Frobenius, faţă de oamenii care sunt purtătorii ei, cultura trebuie înţeleasă ca un organism independent, ca o fiinţă vie care are o naştere, o copilărie, o maturitate şi o bătrâneţe. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl re-învie pe om”.8

Socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Ba dimpotrivă, între societate şi familie exista o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în cadrul societăţii lărgite şi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul familial. Simbioza era aproape desăvârşită. Pedagogia, ca să folosim un termen care doar de curând şi-a căpătat aura ştiinţifică, era un fenomen difuz şi implicit. Familia nu trebui să-şi „educe” membrii pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate întrucât erau membri ai unei familii. Astăzi este cunoscută şi obligatorie distincţia sociologică între socializarea primară şi cea secundară. Dacă cea primară se referă la primii ani de viaţă, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament etc.), socializarea secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanţe specializate (şcoli) sau nespecializate (grupuri profesionale, de vârstă, politice etc.). Putem distinge, mai mult sau mai puţin convenţional, din punctul de vedere al agentului principal al educaţiei, o epocă a pedagogiei materne (perioada tim-purie, până la ieşirea copilului de sub zodia grijii femeieşti, reprezentată de mamă şi doică) şi una a pedagogiei paterne, care vine în completarea intrării copilului în viaţa publică (mai întâi prin intermediul şcolii). Tatăl a fost dintotdeauna „ghidul social” al fiilor.

În cadrul socializării extrafamiliale, cele mai semnificative instanţe erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii în corpurile sociale, făcându-i indistincţi în cadrul acestora, conformi cu

8 Leo Frobenius, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 39.

318

anumite modele superioare naturii umane.9 Cu timpul, aceste corpuri sociale au luat forma grupurilor de vârstă exclusive, în care nu accedeau decât tinerii de o anumită vârstă. Din punctul de vedere al socializării, adică al formării în spiritul unei culturi, indivizii suferă un fenomen modelator în trepte, care traduce, în planul paideumei individuale, succesiunea pragurilor iniţiatice din societate. Aceste trepte ale spiritului sunt, în viziunea aceluiaşi L. Frobenius, vârsta intuitivă sau lumea demonismului pueril (viaţa culturală şi spirituală a vârstei copilăriei), vârsta idealistă şi lumea ideală (viaţa culturală şi spirituală a vârstei tinereţii) şi, în sfârşit, vârsta mecanicistă şi lumea faptelor (viaţa spirituală şi culturală a vârstei mature).

Funcţia etico-juridică. Prin socializare, familia transmite modelul cultural dominant membrilor săi. Ea nu îl propune spre „dezbatere” conştiinţelor acestora, ci îl impune ca normă culturală şi socială. Impunerea acestui model se face prin aplicarea unui mod constrângător de modelare a conduitelor, concretizat în sistemul normelor şi sancţiunilor specifice şi în structura de autoritate a familiei. Acest sistem punitiv dezvoltă forme de sancţiuni, din care unele pot fi calificate ca violente, provocatoare de suferinţă fizică.

Conform structurii de autoritate, care organizează orice colectivitate, fiecare membru al familiei ocupă o anumită poziţie în raport cu ceilalţi, care fac parte din acelaşi grup. Ierarhia familială este foarte clară şi, în acelaşi timp, solid constituită, din suprapuneri pe poziţii ce au la bază definiţii de vârstă, sex, grad de rudenie. Aceste criterii ordonează structura de autoritate a familiei, care, la bază,

9 În societăţile primitive, aceste treceri sunt puternic marcate de ritualuri de consacrare: „Băieţii sunt duşi într-o pădure, expuşi unor scene de groază, petrec în junglă un timp mai scurt sau mai lung, iar înainte de ieşirea din această asociere din junglă şi de reîntoarcerea în satul natal, sunt tatuaţi, li se ciuntesc dinţii, li se taie părul sau primesc alte însemne ale bărbaţilor din tribul lor. […] Extraordinar de răspândită este … credinţa că, în timpul acesta, băieţii sunt sacrificaţi sau chiar înghiţiţi de duhul junglei şi născuţi din nou.” (Leo Frobenius, Paideuma). Comuniunea cu pădurea şi animalele lua, în cele mai multe din aceste societăţi vechi, forma totemismului, prin care războinicii se împărtăşeau din substanţa (carnea, sângele) şi spiritul animalului venerat, pentru a-şi însuşi trăsăturile dominante ale acestuia. O expunere amănunţită a complexităţii riturilor iniţiatice o face Arnold Van Gennep în cunoscutul său studiu, Riturile de trecere. (Les rites de passage, Nourry, Paris, 1937-1958).

319

cunoaşte două tipuri fundamentale, tradiţionale de propagare: autoritatea bărbatului asupra femeii şi autoritatea celor mai vârstnici asupra celor mai tineri, a părinţilor asupra copiilor.

Familia controlează aproape toate deciziile şi acţiunile importante ale membrilor săi, hotărând în comun, de exemplu, cine şi cu cine se va căsători; dacă va fi aleasă o ocupaţie sau alta; ce fel de muncă este de făcut şi în ce moment; ce educaţie trebuie să se acorde şi cui; ce fel de tranzacţii economice sunt de făcut etc. Formulele de organizare a autorităţii pot fi mai despotice (autoritatea unică a patriarhului) sau mai democratice (consiliile familiale, care se întâl-nesc şi astăzi în multe familii europene). Familia clasică reacţionează în virtutea responsabilităţii colective pentru ofensele şi greşelile săvârşite de membrii săi. În familiile urbane responsabilitatea colec-tivă este înlocuită, în mare măsură, de responsabilitatea individuală.

În legătură cu această funcţie a familiei de a judeca şi corija comportamentele membrilor săi, este adusă, tot mai insistent, în dezbaterea publică problema violenţei domestice. În plan social şi familial, exagerarea acestui fenomen reprezintă contestarea, cu precădere de populaţia feminină10, a formelor naturale, tradiţionale ale autorităţii (a bărbatului asupra femeii, a adulţilor asupra copiilor). Ceea ce se pierde din vedere, conform ideologiei drepturilor naturale ale omului, este că violenţa este legitimă atât timp cât are susţinerea unei poziţii de autoritate. Nimeni nu contestă violenţa armatei sau poliţiei împotriva celor care le încalcă autoritatea de a apăra teritoriul sau de a impune legile unei comunităţi. Comunitatea, de orice tip ar fi, are dreptul la exerciţiul violenţei (sub forma pedepsei) asupra membrilor săi, în scopul supunerii şi aproprierii conştiinţelor acestora. Suferinţa provocată acestora prin pedeapsă de către o comunitate are, din acest motiv, sens purificator, expiator: comunităţile religioase practică exorcismul, impun asceza ca suferinţă expiatoare şi propiţiatoare; comunităţile rurale cunosc, la rândul lor, ritualuri violente de purificare a spaţiului, obiectelor şi fiinţelor ş.a.m.d. La fel,

10 Deşi statisticile sociologice arată că numărul agresiunilor asupra

femeilor este mai redus, ca pondere şi ca gravitate, decât violenţa manifestată asupra bărbaţilor, chiar dacă evidenţele poliţiei arată un raport invers. Acest lucru se datorează unei conduite diferite de reclamare a tratamentelor violente (bărbaţii sunt mai reticenţi în a-şi reclama soţiile, iar copiii mamele în faţa unei instanţe oficiale).

320

nimeni nu ar trebuie să conteste dreptul familial, în dimensiunea sa prescriptivă sau în cea punitivă, ca definire a crimei (É. Durkheim) şi a pedepsei. Abuz este doar acea violenţă care nu are la bază legitimitatea unei autorităţi (a abuza înseamnă a-ţi asuma drepturi pe care nu le ai). Definiţia modernă asupra violenţei familiale desfiin-ţează orice legitimitate a pedepsei, adică a structurii de autoritate a familiei. Familia este transformată, în acest fel, într-o instituţie lipsită de autoritate sau căreia i se acordă doar o autoritate formală („competenţa”). În acest fel, controlul social, care se realiza prin interiorizarea normelor deprinse în mediul familial, s-a exteriorizat în societatea modernă şi revine în totalitate instituţiilor publice. (De aici paradoxul ce domină societatea americană, de exemplu, unde promovarea drepturilor omului, în defavoarea familiei şi a altor instituţii tradiţionale, se împleteşte foarte strâns cu controlul riguros şi foarte eficient al conduitelor.)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ariès, Philippe; Duby, Georges, Istoria vieţii private, Editura Meridiane,

Bucureşti ,1994-1998. Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile moderne, T.U.B., 1995. Stănciulescu E., Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Frobenius Leo, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.