MARIN IORGA

SOCIOLOGIE GENERALĂ (SUPORT DE CURS)

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

CUPRINS: Capitolul I SOCIOLOGIA -TEORIA GENERALĂ A VIEŢII SOCIALE, ŞTIINŢA DESPRE OM ŞI SOCIETATE.........................................................................................4

1. Dezvoltarea teoriei generale. Premisele apariţiei sociologiei ca ştiinţă.5 2. Apariţia sociologiei ca ştiinţă.................................................................7

2.1. Definiţii ale sociologiei..............................................................8 3. Obiectul şi problematica sociologiei......................................................9 4. Structura societăţii şi structurarea internă a sociologiei.......................11 5. Raporturile sociologiei cu ştiinţele sociale particulare..........................12

5.1. Criterii şi condiţii generale de realizare a raporturilor sociologiei cu ştiinţele sociale particulare................................................12

5.2. Raporturile sociologiei cu antropologia..................................13 5.3. Relaţiile sociologiei cu istoria.................................................14 5.4. Raporturile sociologiei cu demografia....................................14 5.5. Raporturile sociologiei cu psihologia şi psihologia socială.....14 5.6. Raporturile sociologiei cu geografia.......................................15 5.7. Raporturile sociologiei cu economia politică şi ştiinţele

economice..............................................................................16 5.8. Raporturile sociologiei cu ştiinţele politice şi practica

socială....................................................................................16 Capitolul II REALITATEA SOCIALĂ CA OBIECT AL SOCIOLOGIEI..............................18

1. Orientări în definirea obiectului sociologiei..........................................18 2. Specificul analizei sociologice a obiectelor şi faptelor sociale.............24 3. Caracteristici fundamentale ale obiectului sociologiei.........................26

Capitolul III CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI.....................................29

1. Fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale........................................29 2. Noţiunea de fapt social........................................................................29 3. Fenomenele sociale.............................................................................31 4. Relaţiile sociale....................................................................................31 5. Procesele sociale................................................................................33

5.1. Tipuri de procese în societate................................................34 5.2. Mecanisme ale proceselor sociale.........................................35

6. Realitatea socială................................................................................38 7. Funcţia practică şi rolul prospectiv al sociologiei.................................38

7.1. Funcţia expozitivă..................................................................39 7.2. Funcţia explicativă şi interpretativă........................................39 7.3. Funcţia de ordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică, de

integrare dar şi de diviziune a activităţilor în cadrul celorlalte ştiinţe sociale..........................................................................39

2

7.4. Funcţia de diagnoză şi prognoză socială..............................39 7.5. Funcţia aplicativă, creativă, transformatoare........................39 7.6. Funcţia ideologică.................................................................40

Capitolul IV METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. METODE, TEHNICI ŞI PROCEDEE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ CONCRETĂ A FAPTELOR ŞI FENOMENELOR SOCIALE..........................................................................41

1. Operaţionalizarea conceptelor..........................................................41 2. Metode, tehnici şi procedee de cercetare sociologică......................44 3. Tehnicile de eşantionare...................................................................45 4. Ancheta sociologică..........................................................................47

Capitolul V SOCIOLOGIA GRUPULUI.............................................................................49

1. Tipuri de colectivităţi sociale..............................................................49 2. Grupul social - grup primar de sarcină...............................................50 3. Fenomenul de absorbţie a personalităţii. Modelele grupului.............51

4. Procesul de socializare şi integrare socială......................................52 5. Noţiunile de status şi rol....................................................................53 6. Trăsături caracteristice ale grupurilor sociale...................................54

Capitolul VI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR..........................................................61

1. Echipa managerială..........................................................................61 2. Stiluri de conducere...........................................................................62

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ....................................................................64 TESTE............................................................................................................66

3

Capitolul I SOCIOLOGIA – TEORIA GENERALĂ A VIEŢII SOCIALE, ŞTIINŢA DESPRE SOCIETATE ŞI OM Sociologia, mai mult decât alte domenii de cunoaştere şi de acţiune

practică, îmbină reflecţia teoretică şi abordarea empirică în studiul societăţii şi omului.

Reflecţiile teoretice despre societate şi om, încercările de abordare empirică, îmbinarea lor în sisteme explicative unitare şi coerente au răspuns întotdeauna cerinţelor concrete de înţelegere şi soluţionare a problemelor vieţii sociale a oamenilor.

Interesul pentru aceste probleme a sporit în epocile de profunde schimbări sociale, în perioadele de progres ştiinţific, tehnologic, tehnic, economic, politic, moral şi în alte domenii ale vieţii sociale.

Cauza acestui interes rezidă din:

1. nevoia de explicare în raport cu schimbările ce contraveneau marilor sisteme filosofice speculative; marile sisteme teoretice explicative pretindeau ca prin raţionamente deductive să se treacă la caracterizarea fenomenelor particulare, concrete acestea fiind doar o expresie a unor principii şi legităţi generale. Dezvoltarea societăţii, complexitatea fenomenelor sociale impuneau însă cunoaşterea concretă a acestora şi găsirea unor soluţii practice, eficiente pentru diversele probleme şi activităţi umane.

2. cerinţa de a fundamenta practic – acţional aceste schimbari dezirabile din punct de vedere economic, politic, moral, structural, funcţional. Indivizii , grupurile sociale, societăţile resimt permanent nevoia de a creşte gradul de conştientizare a activităţilor şi de a diminua acţiunile spontane cu efecte imprevizibile, nedorite, negative.

3. aflarea unei (unor) legităţi sociale obiective ce guvernează istoria societăţii şi care să dea garanţia logic – raţională a devenirii istorice. Determinarea acţiunilor şi comportamentelor individuale şi colective de către legi şi mecanisme sociale este o realitate a cărei cunoaştere ştiinţifică asigură certitudinea asupra înfăptuirii obiectivelor propuse şi a eficienţei instrumentelor construite şi adoptate în diversele activităţi sociale. În absenţa garanţiei că există “o regulă în toate”, oamenii nu ar avea motivaţia necesară de a acţiona.

4. desluşirea raţională dar şi empirică a evenimentelor şi proceselor sociale care apar ca neînţelese pentru :

a) mentalitatea comună b) ştiinţele şi cunoştinţele existente instituţionalizate şi

oficializate, ambele incapabile să ofere cu promptitudine soluţii pertinente la marile probleme existenţiale, la aspiraţiile şi idealurile umane.

Mentalitatea comună a oamenilor (prejudecăţi, superstiţii, practici, automatisme, obişnuinţe, maniere şi stiluri etc). ca şi cunoştinţele devenite “clasice”, oficializate se caracterizează prin conservatorism incapabil de a se acomoda la schimbările efective ce se produc în toate domeniile şi activităţile

4

sociale. De aici nevoia de cercetare şi explicare, de cunoaştere a noilor fenomene şi procese apărute în viaţa socială a oamenilor.

1. Dezvoltarea teoriei sociale. Premisele apariţiei sociologiei ca

ştiinţă Sociologul german Ferdinand Tönnies afirmă că “sociologia este mai

veche decât numele său”. Gândirea socială, studierea şi explicarea societăţii, începute încă din Antichitate, au primit diverse denumiri: “fizica socială”,”filosofie socială”,”filosofie istorică”. Aceeaşi problematică a făcut obiectul şi altor doctrine politice, economice, juridice, morale. Toate încercau să identifice substanţa, esenţa societăţii cu un ideal considerat valid şi posibil de a se înfăptui. Cunoaşterea esenţei omului şi a relaţiilor reciproce dintre oameni, definirea modalităţilor de organizare şi a direcţiilor de dezvoltare a societăţii, adică evidenţierea specificităţii faptelor sociale, au fost tentative apărute în interiorul sistemelor mitologice, dar premisele ontologice, gnoseologice şi logice s-au pus abia odată cu apariţia filosofiei.

Hesiod în “Munci şi zile” abordează pentru prima dată activităţile concrete ale omului (munca). “Theogonia” sa este nu numai o cosmogonie, ci şi o etologie, mai concret o etogonie explicitând geneza faptelor sociale şi totodată o etiologie, mai exact o etiogonie, punând problema cauzelor apariţiei şi desfăşurării faptelor sociale.

Theogonia sa este şi o sociogonie , fără a putea fi încă o sociologie. Cu Democrit şi Tucidide apar primele idei despre progresul social, idei dezvoltate de stoici. Ei au înlăturat din explicaţiile lor rolul forţelor supranaturale.

Cu Herodot se manifesta interesul special pentru colectarea, cercetarea sistematică şi generalizarea materialului faptic. Tucidide formulează metoda critică de apreciere a adevărului istoric şi de verificare a faptelor, de evidenţiere a cauzelor lor.

Dincolo de deosebirea de sistem şi metodă, Platon şi Aristotel işi aduc contribuţia la dezvoltarea teoriei sociale normative, prin studiul filosofant speculativ, la Platon, şi empiric la Aristotel asupra modului cum trebuie organizată societatea, viaţa oamenilor.

Aristotel a efectuat peste 150 (158) de monografii ale cetăţilor şi constituţiilor greceşti. Pe această bază a formulat concepţia sa asupra societăţii. Definea omul ca fiinţă socială (zoon politikon), sociabilitatea ca fiind generată de instinctul social, de evidenţiere a factorilor vieţii sociale (clima, mediul geografic, factor demografic, activităţi economice). Prin aceste definiţii, Aristotel devine unul dintre precursorii esenţiali ai sociologiei.

Teoriile sociale ale Antichităţii puneau primatul absolut al comunităţii, cetăţii, în raport cu individul şi cu alte comunităţi locale, particulare. Hipocrate va deschide cercetarea concretă a individului şi grupurilor sociale prin cunoscuta caracterizare şi clasificare a tipurilor de temperament (personalitate). Problema raportului societate – individ, a opoziţiei lor, a rezolvărilor colectiviste sau individualiste, ca şi a soluţiilor ce atenuează

5

această opoziţie, a străbătut întreaga istorie a teoriilor sociale, ca şi istoria sociologiei însăşi.

Evul Mediu a fost preocupat, chiar absorbit de problematica filosofică şi religioasă care distrăgea atenţia de la empiric şi social. Filosofia socială creştină viza o societate perfectă, ecleziastică, caracterizată prin fraternitate, un spirit mai universalist şi democratic. Sociologul american Harry Barnes sintetizează principalele elemente ale doctrinelor sociale – creştine:

a) omenirea este, prin natura ei socială (ideea provine de la Aristotel şi Stoici).

b) “epoca de aur “ a lui Seneca, prin guvernarea fără coerciţie, corespunde stării omului în Paradis, înaintea căderii în păcat.

c) conducerea şi guvernarea laică sunt necesare datorită păcatului, ca remediu la crimele şi viciile omeneşti.

d) puterea derivă de la Dumnezeu, iar orice acţiune care contravine puterii este un păcat.

e) valoarea instituţiilor sociale este trecătoare, importanţa fiind pregătirea pentru Viaţa de Apoi.

f) progresul sau reforma periclitează speranţa mântuirii. g) alinarea suferinţelor se face prin actul de caritate,

filantropic al bogaţilor. Armonia perfectă între individual şi social în cadrul unei ierarhii sociale

uriaşe este exclusiv supusă lui Dumnezeu. Încă din zorii Renaşterii se prefigurează o filosofie a istoriei ( J.J.Rousseau) ca abordare raţional – deductivă a societăţii şi omului. Gianbattista Vico prin teoria dezvoltării ciclice, procedează la cercetarea deductivă a faptelor sociale istorice. Nu lipseşte în această perioadă analiza empirică ce deschide drum ştiinţelor sociale concrete. Încă de la 1370, N. D`Oresme scrie “Tratat asupra primei invenţii a monedei”, considerat un tratat de economie politică concretă.

Se conturează două direcţii esenţiale ale cunoaşterii sociale ce vor pregăti apariţia sociologiei ca ştiinţă:

1) filosofia raţionalistă a istoriei. 2) cercetarea empirică a fenomenelor sociale.

Între cele două direcţii, demarcaţia este dificil de făcut; ea se bazează doar pe preponderenţa mai evidentă a unei căi şi pe sublinierea noutăţii şi semnificaţiei esenţiale a unor concepte cu valoare operaţională pentru cercetarea societăţii şi a omului.

VOLTAIRE, HERDER, HEGEL, ROUSSEAU, CONDORCET ş.a. ilustrează o tendinţă, iar MACHIAVELLI, HOBBES, GENTILES, ALTHUSIUS, HUGO GROTIUS, PUFFENDORF, QUESNEY, FERGUSON, MONTESQUIEU, ALEXIS DE TOCQUEVILLE ilustrează interesul marcat pentru investigaţie, cunoaştere concretă, empirică şi aplicarea metodei cantitative în analiza faptelor şi fenomenelor sociale.

Machiavelli separă teoria politică de etică. Afirmă rolul cauzal în acţiunea umană a intereselor şi dorinţelor. Defineşte explicit cadrul acţiunii sociale prin relaţia scop – mijloace (“Scopul scuză mijloacele” reprezintă o exagerare interpretativă), afirmă că societatea ori se dezvoltă şi se extinde , ori piere.

6

Teoriile despre egalitatea de la natură (jusnaturalismul), cele social – politice, călătoriile şi descrierile etnografice, începuturile statisticii( sec XV ) duc la acumularea unui uriaş material faptic ce permite analiza comparatistă a societăţilor şi conturarea unor proiecte de societăţi ideale.

Teoriile contractualiste ( Hobbes ), formulate de Rousseau şi Meslier acordă o distincţie aparte rolului individului în societate. Hobbes, considerat părintele psihologiei sociale, face observaţii empirice asupra cadrelor social – politice şi a comportamentului individual şi de grup; el utilizează printre primii termenul de fizică socială.

Adevăratul precursor al sociologiei moderne poate fi socotit Montesquieu care introduce o regulă fundamentală pentru sociologie: faptele sociale (instituţiile economice şi politice, comportamentele şi activităţile umane ş.a) se bazează pe relaţii necesare, ce decurg din natura lucrurilor.

Câteva idei esenţiale pentru sociologie de la Montesquieu: a) Explicarea proceselor sociale presupune studiul condiţiilor

concrete, nu numai geografice, ci şi economice şi politice. b) Procesele sociale, acţiunile şi comportamentele oamenilor

sunt determinate de legi şi reguli generale, îndeosebi de legea progresului social (lege probabilă ce acţionează prin activitatea raţională a oamenilor).

c) Descifrarea legilor sociale impune cunoaşterea, pe baza observaţiilor metodice riguroase a proceselor sociale.

Continuatorul lui Montesquieu, Tocqueville, realizează o analiză sociologică doar a societăţii politice. Două idei sunt esenţiale:

a) Observarea metodică a faptelor sociale (erau regimuri politice în concepţia sa).

b) Faptele sociale, mai ales democraţia, sunt pregătite printr-un proces îndelungat, sub acţiunea unor legi bine determinate.

Saint-Simon(1760-1828) defineşte ştiinţa pozitivă a faptelor sociale prin termenul de “fizică socială” care studiază cu metode ştiinţifice faptele economice, politice, atât cele materiale, cât şi cele spirituale.

A tratat probleme sociologice de mare importanţă ca: raportul dintre producţia materială şi producţia spirituală; rolul dominant al industrializării şi dezvoltării economice; rolul forţelor politice în relaţia cu forţele economice, sociale, culturale; problema claselor sociale şi a luptei de clasă (1802).

După opinia lui G. Gurvitch, atât A. Comte, cât şi Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895) – creatorii marxismului (filosofie, economie politică, sociologie ) au pornit de la Saint – Simon mergând pe două direcţii diferite în constituirea sociologiei ştiinţifice.

2. Apariţia sociologiei ca ştiinţă Constituirea sociologiei s-a produs într-o etapă în care s-au întrunit două

condiţii esenţiale pentru trecerea de la stadiul preştiinţific la stadiul ştiinţific al cunoaşterii sociale:

a) acumularea premiselor ştiinţifice, teoretice şi instituirea metodelor şi procedeelor de cercetare.

7

b) maturizarea obiectului ştiinţei respective. Ferdinand Tonnies afirmă că “ sociologia este mai veche decât numele

său”. Gândirea socială, studiul şi explicarea societăţii începute încă din Antichitate au primit denumiri diverse: „fizică socială”, ”fizicologie socială”, ”filosofie socială”, ”filosofie istorică”.

Problematica socială a făcut obiectul şi al doctrinelor politice, economice, morale. Toate încercau să identifice substanţa, esenţa, natura societăţii cu un ideal pe care gânditorii îl considerau valid şi posibil de a se înfăptui.

Cunoaşterea esenţei omului şi a relaţiilor reciproce dintre oameni, definirea modalităţilor de organizare şi a direcţiilor de dezvoltare a societăţii, evidenţierea specificităţii faptelor sociale au fost tentative apărute în interiorul sistemelor mitologice, apoi al celor filosofice. Ulterior s-a încercat extrapolarea unor principii şi legi ale ştiinţelor naturii la domeniul socio-umanului, fapt ce a viciat definirea societăţii şi omului ca realităţi distincte, ireductibile la alte domenii ale existenţei naturale.

Începând cu Renaşterea şi, îndeosebi, în perioada modernă, progresele cunoaşterii au fost dublate şi de schimbările revoluţionare din tehnologie, tehnică, producţia industrială, constituirea societăţii civile, complexitatea structurală a societăţilor şi complicarea funcţională în relaţiile sociale, economice, politice, juridice, morale dintre oameni în cadrul societăţii.

Aceste adevărate provocări pentru raţiunea umană au determinat necesitatea unei ştiinţe noi despre societate.

Majoritatea istoricilor sociologiei îl consideră pe Auguste Comte (1798-1857) ca întemeietor al sociologiei ştiinţifice. Acesta, în “Cursul de filosofie pozitivă” (6 volume) propune constituirea unei ştiinţe noi, pozitive, autonome despre societate pe care o numeşte “sociologie” ( de la cuvintele “socius” = soţ, asociat, tovarăş, companion şi “logos” = ştiinţă ).

2.1. Definiţii ale sociologiei În funcţie de poziţiile teoretice în abordarea obiectului sociologiei, a

specificului societăţii s-au formulat mai multe definiţii. A.Comte : “sociologia este cea mai complexă dintre ştiinţe, complexitate

determinată, pe de o parte de realitatea socială extrem de complexă, pe de altă parte de metoda sociologiei care are în vedere ansamblul social încadrat în timpuri discontinue”

John Stuart Mill (1803-1873) : “sociologia este ştiinţa caracterelor celor mai generale ale societăţii”.

Emile Durkheim (1858-1917) : “sociologia este ştiinţa faptelor sociale”. Georges Gurvitch (1894-1965) : “sociologia este ştiinţa care studiază

fenomenele sociale totale şi ansamblul aspectelor şi mişcărilor lor, înglobându-le în tipuri dialectizate, microsociale, grupate şi globale”.

Jan Szczepanski (1913) :”ştiinţa despre colectivităţile umane al cărui studiu îl constituie fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităti care derivă din interacţiunea reciprocă a oamenilor, forţele coercitive şi forţele care

8

dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi transformările care survin în cadrul lor”.

În sociologia românească: Dimitrie Gusti (1880-1955) : “sociologia este ştiinţa realităţii sociale”. Petre Andrei (1891-1940) : “studiul integrativ – structural şi dinamic al

societăţii omeneşti”. Miron Constantinescu (1917-1974) : “ştiinţa care studiază totalitatea

relaţiilor sociale, dinamica şi ansamblul de structuri, relaţii, acţiuni sociale existente în societate”.

3. Obiectul şi problematica sociologiei Obiectul sociologiei îl constituie societatea în totalitatea sa, realitatea

socială în procesualitatea devenirii sale. Ca problemă centrală este descifrarea şi definirea specificului socialului. În această privinţă s-au conturat două poziţii:

a) Originară în concepţiile lui E. Durkheim şi G. Gurvitch. Aceştia consideră că specificul socialului constă în sistemul de grupare, în modalitatea prin care un număr de indivizi se constituie intr-un grup în vederea realizării unor trebuinţe comune. Pe această bază se instituie sentimentul de solidaritate ce se manifestă ca fapt social.

b) Formulată de Gabriel Tarde şi constă în definirea socialului ca rezultat al fenomenelor de imitaţie ca raporturi între două sau mai multe conştiinţe. De pe această poziţie faptul social este de natură psihologică şi se produce atunci când ceva (un gest, un act, o conduită etc.) se transferă de la individ la individ prin contagiune, prin generalizare devenind social.

O a două problemă este aceea a criteriului de definire a faptului social.Pentru prima poziţie criteriul este constrângerea ,iar pentru a doua imitaţia

şi contagiunea . În cazul constrângerii, faptul social se manifestă prin autoritatea pe care o

exercită asupra indivizilor impunându-se cu ajutorul controlului şi sancţiunii, care poate fi: pozitivă (premială) sau negativă (represivă).

Un al treilea aspect în definirea socialului îl constituie semnele socialului . Prin semn social se înţelege acele indicaţii exterioare care permit recunoaşterea socialului, care ne conving că există o realitate socială distinctă ce poate fi cercetată ca atare.

Semnele socialului derivă din raportul dintre individ şi societate. Sunt considerate două semne ale socialului:

a) puterea b) valoarea

9

Corelaţia dintre individ şi societate (colectivitate) este contradictorie:

1) pe de o parte, individul se contopeşte cu societatea, se identifică cu ea, nu se poate realiza ca persoană cu personalitate în afara societăţii.

2) pe de altă parte, individul se opune societăţii, o înfruntă, deoarece integrându-se în societate este nevoit să renunţe la anumite libertăţi, să se supună rigorilor sociale. Contradicţiile între individ şi societate, care pot lua şi forme conflictuale se distribuie pe un registru larg mergând de la dubla natură a fiinţei umane (contradicţia dintre natura biologică şi esenţa umană a individului), până la conflictele de interese diverse (economice, politice, ideologice etc.).

În ipostaza opoziţiei dintre individ şi societate, puterea, ca semn al socialului, se exprimă printr-o varietate de forme concrete: puterea comandantului asupra subordonatului, a şefului asupra subalternilor, a profesorului asupra elevilor şi studenţilor, a antrenorului asupra sportivilor, a autorităţii asupra cetăţenilor, a părinţilor asupra copiilor etc. De asemenea, putere exercită şi normele juridice, morale, religioase, valorile etice, politice, filosofice, credinţele, prejudecăţile, tradiţiile, moda, prestigiul; putere exercită averea, banii etc.

În ipostaza identificării individului cu societatea, semnul socialului este valoarea – cunoştinţele, aptitudinile, performanţele, competenţele etc. Valorile pot fi generale, acceptate şi împărtăşite de întreaga societate sau parţiale, specifice unor grupuri, colectivităţi distincte, particulare.

Împărţirea semnelor socialului în putere şi valoare nu este dihotomică, între cele două fiind interferenţe şi complementarităţi.

Astfel, puterea necesită o fundamentare pe valoare (ştiinţa politică, arta conducerii, o etică a actului politic, eficienţa guvernării), iar la rândul său valoarea (valorile ştiinţifice, economice, ideologice, actele de creaţie diversă) exercită influenţă (expresia certitudinii puterii) asupra oamenilor, structurilor şi instituţiilor sociale.

Deosebit de interesante sunt raportările conceptelor sociologice la concepte şi noţiuni ale altor ştiinţe sociale particulare în cadrul analizei faptelor şi fenomenelor sociale totale. Obiectul sociologiei nu se reduce la realităţi materiale, obiective, ci cuprinde şi formele de reflecţie subiectivă a indivizilor şi grupurilor (mentalităţi, credinţe, opinii, zvonuri, închipuiri, atitudini, motivaţii, emoţii şi sentimente etc.). De asemenea, sociologia se poate dezinteresa de criteriile gnoseologice şi epistemologice de apreciere a valorilor, ca şi de raportarea formelor concrete ale puterii la criteriile politice, juridice, administrative – legitimitate, autenticitate, dreptate etc.

Astfel, zvonurile, superstiţiile, deşi sunt o abatere de la informaţia oficială sau de la adevăr, nu au mai puţină influenţă, nu exercită mai puţină putere decât programele şi declaraţiile oficiale asupra conştiinţei şi acţiunii oamenilor.

10

De asemenea, mulţimile, grupurile de presiune, grupările anarhice nu exercită, în anumite împrejurări anomice, mai puţină autoritate şi influenţă, deci putere, chiar dacă nu sunt legitime în raport cu un sistem de norme juridice şi politice.

Toate acestea au calitatea de fapte, fenomene şi evenimente sociale care intră în structura societăţii, au cauze şi produc consecinţe fiind, deci, obiect de investigaţie sociologică şi temei al activităţii agenţilor sociali (indivizi, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale diverse).

4. Structura societăţii şi structurarea internă a sociologiei Sociologia studiază societatea ca un sistem structural complex şi dinamic

compus din elemente (subsisteme) aflate în raporturi dialectice şi variabile , ca un sistem căruia îi sunt proprii organizarea pe niveluri, procesualitatea şi istoricitatea determinate de acţiunea practică multiplă realizată de grupuri, dar şi categorii sociale, societăţi concrete.

Societatea este constituită din… iar sociologia ca ştiinţă a societăţii globale studiază:

1) Structurile fundamentale ale societăţii concrete şi dinamica acestora:

a) nivelele de organizare structurala macro, mediu şi micro sociale. La acest nivel se constituie ramuri (domenii)concrete ale sociologiei ca şi ştiinţe particulare şi de graniţă. Sociologia grupurilor, a claselor sociale, a mulţimilor, a familiei, a comunităţilor etnice, rasiale etc.

b) geneza structurilor şi proceselor sociale, continuitatea şi discontinuitatea cadrelor sociale, raporturile complexe de determinare şi cauzalitate.

2) Condiţiile mediului natural (umanizat) şi social care alcătuiesc morfologia socială.

Studiul morfologiei sociale a dus la constiturea unor ramuri ale sociologiei şi prin abordare multidisciplinară a realităţii sociale au apărut ştiinţe de graniţă: sociologia geografică şi geografia umană, demografia, ecologia socială (sociologia mediului urban, rural, a zonelor montane, a deltei) etc.

3) Ansamblul structurilor care condiţionează activitatea materială diversă, îndeosebi cea productivă.

Aceste aspecte au condus la studiul sociologic al relaţiilor social-economice cu ramurile : sociologie economică, sociologie industrială, rurală, urbană, a muncii, sociologia pieţei, a turismului, sociologia sportului etc.

4) Ansamblul instituţiilor sociale, al structurilor spirituale, ideologice, simbolice, studiu concretizat în : sociologia politică, a dreptului, a religiei, a moralei, a artei, a limbajului, a educaţiei, a şcolii, a mass-media, sociologia organizaţiilor etc.

5) Ansamblul structurilor psiho-sociale, studiate printr-o abordare interdisciplinară – psihologică, psihosocială şi socială – pe următoarele probleme :

Raportul structurilor sociale globale cu fenomenele psihosociale globale (totale);

11

Psihosociologia relaţiilor interpersonale şi intergrupale; Psihologia grupurilor, claselor, colectivitatăţilor, comunităţilor,

mulţimilor; Psihosociologia personalităţilor, a liderilor(conducătorilor); Psihosociologia relaţiilor interumane, interetnice etc.

6) Ansamblul structurilor, a tipurilor de cultură şi civilizaţie,

coexistentă acestora în cadrul societăţilor contemporane. Cercetările interdisciplinare sunt proprii sociologiei istorice, sociologiei

comparate, sociologiei popoarelor şi naţiunilor, antropologiei sociale şi culturale, etnologiei şi etnografiei etc.

5. Raporturile sociologiei cu ştiinţele sociale particulare

5.1. Criterii şi condiţii generale de realizare a raporturilor sociologiei cu ştiinţele sociale particulare

Dacă sociologia elaborează un ansamblu de probleme fundamentale şi specifice vieţii sociale, probleme comune în ponderi diferite şi ştiinţelor sociale particulare, ea are funcţia de coordonare a celor două direcţii pe care se desfăşoară cercetarea vieţii sociale :

a) analiza parcelată; b) sinteza cunoştinţelor globale despre om şi societate.

Raportul cu ştiinţele sociale are ca punct de plecare elemente comune în contextul diviziunii, separării, dar şi integrării cunoaşterii ştiinţifice despre societate. Definirea obiectului propriu impune şi viziunea inter şi multidisciplinară, generată de complexitatea faptelor sociale. Dacă la început constituirea unei ştiinţe a însemnat desprinderea dintr-o teorie mai generală (filosofică sau ştiinţifică), dezvoltarea ulterioară a necesitat corelarea cu alte ştiinţe care analizează din puncte de vedere diferite problemele fundamentale ale societăţii.

Fără pretenţii exhaustive, aceste probleme fundamentale sunt stadiul de dezvoltare şi direcţia de dezvoltare pe care se înscrie societatea umană:

a) raportul dintre individ şi societate; b) care este factorul determinant al vieţii şi dezvoltării vieţii sociale; c) problema legilor sociale.

Ştiinţe sociale particulare se ocupă de aceste probleme, dându-le rezolvări parţiale şi contribuind la răspunsuri globale, valabile pentru întreaga societate. Cu statut autonom, având aparat categorial propriu, utilizând metode specifice din multitudinea domeniilor de preocupare ştiinţifică, din cunoştinţele sociale contemporane, sunt considerate la un stadiu teoretic mai elaborat: antropologia, etnologia, psihologia, istoria, geografia, demografia, economia politică, ştiinţele politice şi administrative.

12

5.2. Raporturile sociologiei cu antropologia

Definiţia actuală cea mai largă a antropologiei (pentru a nu se confunda cu etnologia sau variantele antropologiei – biologică, socială, culturală, politică) o consideră ca ştiinţă a normelor socio – culturale, specifice unor comunităţi sau societăţi închise, care studiază evoluţia socială de la forme elementare de organizare sociala, la forme superioare: comunităţi şi colectivităţi relativ simple şi omogene, apoi la colectivităţi complexe diferenţiate, neomogene. Antropologia, în prima fază, s-a ocupat de descrierea societăţii arhaice, în a doua fază a realizat sinteze parţiale referitoare la populaţie, culturi sau aspecte ale culturii şi civilizaţii arhaice; în faza contemporană îşi concentrează atenţia asupra societăţilor concepute ca sisteme totale, asupra omului şi culturilor, înţelese ca totalitate, ca fapte sociale totale.

Conceptul de „fapt social total” (Marcel Mauss) a apărut iniţial în antropologie şi apoi a fost preluat şi dezvoltat de sociologie. Această evoluţie semnifică şi schimbarea de accent a obiectului său, deplasarea de la antropologia biologică spre cea socială, culturală şi politică. Prin aceasta, antropologia se apropie de sociologia generală, interacţionează cu sociologiile de ramură, precum şi cu ştiinţele sociale particulare, studiind probleme economice, politice, rasiale,etnice, naţionale.

Întrebări cum sunt : “ce reprezintă societăţile şi popoarele?”, ”ce sunt tipurile de societăţi istorice şi nivelele de dezvoltare?”, ”ce este societatea naţională instituţionalizată?”, ”ce sunt formele de integrare supranaţională?”, ”dacă etapele parcurse de societatea istorică au un caracter obligatoriu, legic pentru toate popoarele şi societăţile?”, ”ce efecte ar avea sărirea peste etapele istorice ale unor societăţi?”, ”ce reprezintă izolaţionismul, integraţionismul, cosmopolitismul, aculturaţia şi alte probleme complexe?”, interesează lumea contemporană, reflectându-se în antropologie şi sociologie sub aspect teoretic, epistemologic, politic, practic.

Materialul faptic acumulat de cercetările antropologice şi etnologico – etnografice facilitează fundamentarea unor concluzii ştiinţifice de către sociologia generală şi sociologiile de ramură, punând la dispoziţia factorilor politici temeiuri pentru activitatea practică, conform proiectelor şi programelor dezirabile.

Tendinţa de generalitate a antropologiei – Claude Lévi Strauss – a generat pretenţia antropologiei de a se situa ca grad de generalitate, deasupra sociologiei şi de a îndeplini funcţia integratoare pentru toate ştiinţele sociale. Critica acestei pretenţii se bazează pe caracterul stric formal al vieţii sociale, care lăsa în afara conţinutul real, forţele reale şi numeroasele relaţii proprii societăţii concrete. Sociologia îmbină structuralul cu funcţionalul, logicul cu istoricul, sincronicul cu diacronicul, staticul cu dinamicul, plasând-o la statutul de teorie ştiinţifică a vieţii sociale ca totalitate. Claude Lévi Strauss explică “blestemul” – structura statică:

1) x = să creadă în realitatea şi eficienţa lui; 2) y = să creadă în existenţa şi eficienţa lui; 3) z = comunitatea să fie convinsă de existenţa şi eficienţa lui.

13

5.3. Relaţiile sociologiei cu istoria

În măsura în care istoria, mai ales istoriografia, se detaşează de modelele abstracte ale filosofiei istoriei şi de concepţia prezenteistă, uneori limitată la informaţii despre evenimente ieşite din comun şi procedează la analiza concretă, sistematică, cronologică a evoluţiei societăţii sub multiplele domenii şi faze de dezvoltare, ştiinţele istorice aduc un preţios material faptic, necesar sociologiei.

Sociologia evidenţiază tendinţele, ritmurile, direcţiile de dezvoltare ale societăţii omeneşti: descifrează fapte şi activităţi, dinamica lor, temeiul obiectiv şi efectul acţiunilor sociale de grup şi individuale asupra repetabilităţii şi irepetabilităţii structurilor şi evoluţiei istorice.

Istoria utilizează tot mai mult rezultatele, investigaţiile, concluziile şi metodele sociologiei, ca şi ale altor ştiinţe sociale. Istoria, dublată de sociologie poate disocia faptele trecutului de prezent, factorii cauzali de cei accidentali ce determină evenimentele istorice, poate demonta falsurile istorice.

Istoria este o ştiinţă care se îndreaptă spre trecut, probitatea sa constă în descifrarea şi interpretarea documentelor, a surselor istoriografice, iar principală calitate a istoricului este erudiţia.

Istoria nu poate opera cu scenarii, nu poate face previziuni deoarece nu poate utiliza raţionamentul de implicaţie, tip : dacă … atunci! (dacă s-ar fi petrecut ceva sau altceva … atunci evenimentele ar fi fost altele) 5.4. Raporturile sociologiei cu demografia

Demografia studiază starea şi mişcarea populaţiei vizând o serie de indicatori specifici: mărimea, densitatea, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, durata medie de viaţă, migraţiile interne şi externe etc. Ca urmare a dezvoltării informaţiilor despre societate demografia se ocupă acum (în relaţie cu alte ştiinţe sociale) şi de indicatori culturali, educaţionali, şcolari, de sănătate, indicatori numiţi demo – socio – economici.

În afara indicatorilor studiaţi de către demografie, sociologia abordează parametrii esenţiali precum: populaţia aptă de muncă, populaţia ocupată, populaţia ocupată calificată şi la diverse nivele de calificare, în ramuri ale producţiei economice, raport între populaţia ocupată – neocupată, şomaj, migraţia forţei de muncă şi caracteristicile migranţilor, raportul dintre ponderea persoanelor cu venituri şi dependenţii de aceste venituri, indicatorii nivelului de trai şi ai calităţii vieţii etc. 5.5. Raporturile sociologiei cu psihologia şi psihologia socială

Psihologia se ocupă de procesele, sistemele şi însuşirile psihice general – umane, integrând şi problematica generică a personalităţii, precum şi mecanismele cele mai generale care stau la baza formării activităţilor, proceselor, funcţiilor şi capacităţilor umane. Ea se interesează nu atât de conţinuturile reflectării care intră în componenţa fiecărui proces, cât de legile

14

organizării şi funcţionării normale a acestor conţinuţuri ale psihologiei umane şi de concomitentele fizice şi fiziologice ce survin în reglarea acestor procese interne şi a condiţiilor externe.

Psihologia socială studiază planul particular, social din construcţia omului, abordarea cea mai concretă şi efectele individuale şi de grup ale unor determinări concret istorice ca : epocă, orânduire, societate, clasă, naţiune, cultură, mediu, vârstă, sex, profesie. Ea lasă deoparte problemele psihofizice şi psihofiziologice ale comportamentului şi se interesează de procesele de interacţiune şi de comportament în grup. Sociologia studiază fenomenele sociale cu obiectivele materializate, fixate anterior în forme stabile ale comportamentelor grupurilor şi colectivităţilor; psihologia socială surprinde fenomene pe viu, analizând atitudinea şi comportamentele raportate la oamenii care le produc şi la împrejurările dinamice în care sunt puşi oamenii. Sociologia descifrează componentele spirituale ale fenomenelor, în dispoziţii, opinii, sentimente, tradiţii, mentalităţi, obiceiuri care toate se întrepătrund, sunt părţi componente şi totodată factori de influenţă a fenomenelor social – obiective (instituţii, relaţii, mod de trai, diferite profesii etc).

Reciprocitatea raporturilor sociologie – psihologie – psihologie socială constă în faptul ca toate interesându-se de fenomenele sociale, fiecare trebuie să plece de la considerarea influenţei celorlalţi factori în determinarea şi manifestarea fenomenelor sociale totale. Astfel, psihologia nu poate eluda influenţele întregului sistem de relaţii sociale asupra formării psihologiei indivizilor integraţi în grup şi colectivităţi sociale. Sociologia nu poate explica acţiunile şi comportamentele grupurilor şi colectivelor fără luarea în considerare a psihismului individual, a trăsăturilor de temperament, caracter şi personalitate. Îmbinarea celor două direcţii de explicare se realizează la nivelul grupului, studiat atât de către psihologia socială, cât şi de către sociologie. Aici se exprimă atât individul cu psihologia sa, cât şi determinaţiile social – obiective. Grupul, colectivitatea mijlocesc raporturile individuale ale societăţii pentru ca indivizii nu pot căpăta şi avea individualitate, personalitate decât în cadrul grupului. Acesta generează şi condiţionează manifestările specifice societăţii. 5.6. Raporturile sociologiei cu geografia

Analiza sociologică globală ia în considerare complexul de factori geografici, materiali, care în ansamblul lor şi în intercondiţionarea dintre ei determină desfaşurarea vieţii sociale; nu apare ca un factor extern, ci este un element al unui sistem socio – natural complex. Geografia în corelare cu ştiinţele naturii, cu cele tehnice, economice, studiază cadrele naturale şi intervenţia omului asupra lor, precum şi efectele multiple ale mediului tehnic, cultural asupra naturii. În înţelegera unei probleme fundamentale a sociologiei şi a altor ştiinţe sociale, raportul dintre natura şi societate, sociologia caută să dea răspuns respingând absolutizarea uneia sau celeilalte, expresii absolutizante sintetizate în :

a) voluntarism – natura propune, omul dispune! b) Fatalism – omul propune natura dispune!

15

Întrepătrunderi şi influenţe reciproce sunt şi între ştiinţe geografice, ştiinţe sociale şi sociologiile de ramură: geografia fizică, geologia, sociologia mediului, geografia rurală şi urbană, respectiv sociologie rurală şi urbană, geografia economică, respectiv sociologia economică, industrială, agricolă, geografia umană (demografia) respectiv sociologia populaţiei, ecologia umană.

5.7. Raporturile sociologiei cu economia politică şi ştiinţele economice

Atât economia politică, cât şi sociologia studiază nivelele micro şi macrosociale ale societăţii, subiecţii economici (indivizi, grup, întreprinderi, organizaţii economice), ca şi comportamentele economice ale lor, ca şi variabilele economice ale activităţilor. Structurile economice şi mecanismele legice, precum şi rezultatele tuturor acestora nu depind numai de factori de natură economică, studiaţi de economia politică şi ştiinţele economice. Viaţa economică a societăţii la toate nivelele este dependentă şi de alţi factori: cultura, nivel de instrucţie şi profesionalism, sisteme de relaţii umane ( atât formale, cât şi informale psihosociale), aceşti factori sunt de competenţa sociologiei, a psihologiei sociale şi a altor ştiinţe sociale şi socio – umane.

Totodată relaţiile economice sunt prin excelenţă relaţii sociale, sunt elemente ale subsistemelor societăţii globale. Resursele umane au o importanţă majoră în utilizarea şi valorificarea resurselor materiale, tehnice, tehnologice, financiare, economice. Deci, în activitatea productivă şi economică a societăţii analiza şi explicaţia sociologică sunt indispensabile pentru cunoaşterea organizării şi funcţionării la orice nivel al societăţii. 5.8. Raporturile sociologiei cu ştiinţele politice şi practica socială

Această relaţie comportă cel puţin două cerinţe ale înţelegerii sistemului social total :

a) Analiza sociologică a fenomenului politic, a sistemului politic ca subsistem al societăţii globale;

b) Relaţia dintre, pe de o parte, diagnoza şi prognoza sociologică şi decizia politică şi practica politică pe de altă parte.

Ştiinţa politică se ocupă de problemele statului, puterii, de raporturi politice şi de autoritate din societate. Sociologia, mai ales prin ramura sa, sociologia politică, urmăreşte geneza şi funcţiile instituţiilor politice, structurile politice analogice în diferite tipuri de societate, formarea şi structura opiniei politice, studierea modalităţii în care societăţile interpretează în plan politic nevoile, interesele, experienţele, conflictele şi perturbaţiile sociale.

Se ocupă de raporturile dintre ierarhiile şi instituţiile sociale, de tipurile de evenimente politice, de formele acţiunii politice, de comportamentele politice şi electorale ale populaţiei.

Pe această bază elaborează diagnoze şi prognoze, propunând concluzii şi soluţii structurilor şi factorilor de decizie politică. Raportul însă nu este simplu, politica poate utiliza această evaluare sau o poate ignora. Fundamentul acţiunilor politice nu constă în probitate ştiinţifică, nu are un

16

suport moral şi aceasta este diferenţa dintre politica fundamentata ştiinţific şi politicianismul demagogic care urmăreşte doar deziderate raportate la clase, categorii, grupuri sociale.

S-ar pune şi întrebarea : care este raportul dintre sociolog şi politician în aceeaşi persoană? Acest raport presupune angajarea politicianului, a sociologului sau a altor specialişti în ştiinţele sociale, în politică, formarea unor specialişti în activitatea politică, administrativă, constituirea unei categorii (unii o numesc clasă politică) de tehnocraţi( tehno = specialist, kratos = conducere, putere), adică specialişti în conducerea pe baza cunoştinţelor necesare în domeniile complexe ale societăţii. Un conducător politic – administrativ trebuie să aibă suficiente cunoştinţe de drept, economice, de ecologie, de psihologie socială, de sociologie etc. pentru a putea avea o viziune globală, integrală a societăţii, colectivităţii.

17

Capitolul II REALITATEA SOCIALĂ CA OBIECT AL SOCIOLOGIEI Temeiul sociologiei ca ştiinţă se află în ideea, existentă încă din

Antichitate, a existenţei realităţii sociale, dar definirea obiectului sociologiei s-a realizat într-un proces îndelungat prin confruntarea unor puncte de vedere asupra specificului acestei realităţi sociale şi a genezei sale, prin prisma raportului societate – natură:

a) considerarea societăţii ca o parte a naturii, o prelungire a acesteia şi, deci, fără un specific propriu, societatea rezultând din unirea simplă a indivizilor printr-o determinare naturală;

b) considerând societatea ca o realitate sui – generis, independentă de restul naturii, cu un determinism propriu, realitate ireductibilă la suma indivizilor;

c) societatea ca manifestare a real – umanului, integrată în natură, dar distinctă de aceasta, având un specific propriu şi un determinism complex ai factorilor naturali, sociali şi culturali, precum şi o dinamică generată de activităţi multiple şi complexe ale indivizilor şi grupurilor sociale.

Precizarea obiectului sociologiei, definirea realităţii sociale prezintă o diversitate de concepţii, procese şi orientări sociologice, a căror succintă prezentare urmează, după clasificarea făcută de sociologul francez Armand Cuvillier în „Manualul de sociologie”, P.U.F. 1967.

1. Orientări în definirea obiectului sociologiei A. Soluţii mecaniciste şi energetiste care consideră societatea ca o

prelungire a naturii fizice, în ideea demonstrării existenţei obiective a determinismului social. Mecanica socială se originează în concepţia lui A. Comte, prin distincţia dintre statica socială şi dinamica socială. La această orientare, sociologul L.Ward introduce şi conceptul de forţe sociale. Acestei orientări îi corespunde şi energetica socială iniţiata de Ernst Solvay care urmează modelul energetist din fizica lui Oswald.

B. Soluţii biologizante, organiciste – conceptul societăţii văzută ca o “prelungire” a lumii organice. Aceste concepţii se sistematizează pe trei categorii :

1) Organicismul lui H. Spencer – concepe societatea ca un

organism social, supus legii evoluţiei. Spencer, independent de Darwin, a formulat ideea evoluţiei şi a recunoscut existenţa unei legi a evoluţiei. Pentru Spencer evoluţia reprezintă trecerea de la o omogenitate simplă, incoerentă, la o eterogenitate relativ coerentă. Între evoluţia biologică şi cea socială, Spencer constată asemănări, dar operează şi deosebiri:

Asemănări: Ambele cresc şi se măresc în volum; Structura socială devine tot mai complexă, ca şi

organismele vii;

18

Diferenţierea progresivă a structurii sociale este însoţită de o diferenţiere analogă a funcţiilor;

Diferenţierea structurală şi funcţională este însoţită de dezvoltarea interacţiunii dintre organismele biologice şi cele sociale.

Deosebiri: Organismul biologic este un tot unitar, pe când societatea

este un tot discret cu elemente libere şi independente; În organismul biologic părţile există pentru întreg, pe când

întregul social există pentru asigurarea prosperităţii părţilor , a indivizilor umani. Au fost doar formulate şi dezvoltate de orientările globaliste.

2) Varianta determinismului social – defineşte obiectul sociologiei

ca fiind organismul social supus legii, luptei pentru existenţa interspecifică şi intraspecifică. În cadrul acestei variante sunt teoriile rasiste ale lui J. Gobineau, Laponge şi A. Rosenberg (teoreticianul şi ideologul mişcării fasciste). O altă subvariantă, care transforma evoluţia darwiniană în model universal de evoluţie, căruia i se supune şi societatea, este reprezentată de Gumplovicz şi Ratzenhoffer;

3) Varianta lui Espinas – care vorbeşte de societăţi animale şi de fenomenul interacţiei ca bază a formării societăţii din indivizii aceleeaşi specii, fie animale, fie umane. Waxweiter introduce un termen nou, de “afinitate socială” care să înlocuiască interatracţia proprie fiinţelor biologice.

C. Soluţii psihologiste – definesc societatea ca manifestare a psihicului uman, deci acesta ar fi adevăratul obiect al sociologiei. Aici intră patru variante:

1) Psihologia mulţimii a lui G. le Bon : are drept concept central „sufletul colectiv “ce se constituie la o aglomerare de oameni. În aceste împrejurări, sufletul colectiv se supune unor legi :

Predominanţa fenomenului de simpatie ce duce la contagiunea psihică de la individ la individ ( ex. panica);

Multiplicarea şi îngroşarea “sufletului colectiv”; Diminuarea elementului intelectual în favoarea

manifestărilor instinctive şi afective (ex. credulitatea şi spiritul gregar);

Absorbţia individului în masa mulţimii; 2) Teoria imitaţiei a lui G. Tarde pleacă de la similitudinile între

diferitele manifestări ale legii fundamentale a lumii, care este repetiţia. În lumea fizică este ondulaţia, în lumea vie ereditatea, iar în societate imitaţia. Imitaţia este socială, pe când inovaţia este individuală. Contagiunea indivizilor la normele, regulile, obiceiurile, acţiunile sociale, reprezintă realitatea socială care ar fi obiectul sociologiei;

19

3) Psihologia socială a lui Mc. Dougall – consideră ca obiect al sociologiei realitatea constituită din ansamblul de comportamente ce au drept cauză instinctele şi anume: de fugă, repulsie, curiozitate, combativitate, supunere, independenţă, rudenie, instinctual gregar, de achiziţie şi construcţie;

4) Concepţia lui S. Freud şi a discipolilor săi, C.G. Jung şi A. Adler, cunoscută sub numele de psihanaliză. Psihanaliza reduce socialul la sexual apelând la concepte de libidou, refulare, defulare, alienare. Caracterizând nivelele psihicului ca fiind Sinele, Eu-l şi SupraEu-l, şi făcând similitudini între stări psihologice şi manifestările sociale (hipnoza, starea de mulţime, alienarea, anonimat sau însingurare în mulţime) , psihanaliza încearcă să explice fenomene şi procese sociale prin presiuni şi tabu-uri (interdicţii) a căror cauzalitate se află în inconştientul psihicului uman la nivelul Sinelui. Prin modul de raportare al individului la societate, având caracter conflictual, în defavoarea individului redus la palierele inconştientului, unii adepţi ai psihanalizei preconizează soluţii speciale pentru atenuarea presiunii exercitate de SupraEu – ca manifestare a Eu-lui colectiv asupra individului şi evitarea efectelor acestor presiuni care sunt stările psihice, nevrotice şi de alienare. Soluţiile sunt reforma socială (E. Fromm) şi critica societăţii, respectiv a celei capitaliste (H. Marcuse).

Criticii psihanalizei (Roger Bastide) afirmă primatul socialului faţă de sexual, resping interpretarea cvasitotalităţii formelor sociale prin prisma defulării pulsiunilor în fapte economice, politice, sociale, culturale, artistice.

D. Variantele teoriei “raporturilor sociale” – fac un pas înainte faţă de

soluţiile mecaniciste, biologiste şi psihologiste; în definirea sociologiei există trei poziţii :

1) Confundarea raporturilor sociale cu raporturile interindividuale

(este propusă de E. Dupreel). Această variantă rămâne încă tributară psihologismului, dar se apropie de psihologia socială şi de teoria câmpului sociologic al lui K. Lewin;

2) Teoria câmpului sociologic propune trei variante în definirea

climatului social, mediul în care există şi care determină comportamentul individului. În 1929 Lewin formulează conceptul de “câmp psihologic al persoanei”, după formula Bp= f(PE), unde: Bp = comportamentul individului, P = persoana, E = câmpul psihologic al persoanei. Lewin formulează şi conceptul de câmp psihologic al grupului, iar în 1947, noţiunea de câmp social în care Bgrup = F(GE), unde G = grup social, GE→LSp ( Life space = spaţiul de viaţă, social al grupului);

3) Sociologia formei, a lui F.Tönnies, consideră că obiectul

sociologiei îl reprezintă raporturile sociale şi solidaritatea socială. Durkheim formulase conceptele de solidaritate organică şi solidaritate mecanică.

20

Tönnies distinge între comunitate şi societate. El consideră că sociologia studiază faptele sociale ca lucruri, dar operează o clasificare :

cooperare (între egali) Raporturi

Raporturi naturale dominaţie (ierarhică) sociale (comunitare) mixte (soţ – soţie) Entităţi Lucruri sociale Contractuale

(fapte sociale) (societare) - pactul ordine (comunitare) economice Grupări clase (societare) sociale politice (popoare, naţiuni, partide) spirituale Asociaţii - artificiale Forme - clasificarea vizează mai mult sfera obiectului sociologiei, sociale mai puţin conţinutul său E. Soluţia relaţionistă – propusă de sociologii americani Small , E.Ross şi

R. Mc.Iver: consideră că viaţa socială este un complex de interacţiuni între indivizi. Interacţiunile conduc la procese de cooperare, competiţie, conflict, acomodare, asimilare etc. E.Ross face şi o clasificare a acestor interacţiuni: Forma generală de acţiune manifestări considerate concrete 1. geneza societăţii - multiplicare, asemănare, conjugare 2. asociaţii - comunicare, seducţie, intimidare 3. dominaţie - exploatare, asimilare prin forţă 4. opoziţie - lupta de clasă, competiţie, discuţie 5. adaptare - toleranţă, compromis, amalgamare 6. cooperare - ajutor reciproc, diviziunea muncii, organizare, regularizare 7. stratificare - diferenţiere, segregaţii, subordonare 8. socializare - imitaţie, relaţie, educaţie, control social 9. alienare - îndepărtare, producerea antagonismelor 10. individualizare - diversificarea civilizaţiei, control liberal, dezvoltarea legăturilor sociale 11. cristalizare - osificare

Are o nuanţă de abordare istoristă, naturalistă: geneză, structurare→ mecanisme interne→ structurare până la osificarea vieţii sociale şi dispariţia

21

unor forme sociale concrete. Rezultă şi o multitudine de concepte sociologice care, operaţionalizate, devin relevante pentru înţelegere şi explicarea diverselor fapte, fenomene şi expresii sociale.

O variantă a relaţionismului este scara sociometrică a lui J. L. Moreno care elaborează o teorie a relaţiilor preferenţiale interindividuale.

A doua variantă este relaţionismul pur, formulat de Leopold von Wiese care socoteşte că socialul este interumanul, procesele ce se desfăşoară între oameni. Procesele sociale se caracterizează prin distanţele sociale. Distanţele sociale pot fi :

a) de legătură, apropiere, adaptare, asimilare, uniune (distanţe sociale mici);

b) de separare, concurente, opoziţie, conflict (distanţe sociale mari). Alte aspecte ale relaţiilor dintre oameni : la bază este individul cu un şef

ierarhic, apoi sunt forme de organizare ierarhice mai largi, sau presupun o întreagă ierarhie de comandă şi decizie. Directorul, patronul, au relaţii interpersonale mai mici – distanţe sociale mai mari (cu alte norme de comportament). Din procesele sociale rezultă relaţiile sau raporturile sociale mijlocite de ceea ce von Wiese numeşte formele sociale. El distinge trei forme sociale :

1) masele: a) masele concrete ce se constituie pe durată scurtă în vederea unor acţiuni colective (mulţime, participanţi la o demonstraţie, spectatori la un spectacol artistic, sportiv); b) mase abstracte – forme durabile, dar neorganizate (fără structuri concrete); de ex. naţiune, popor, umanitate. 2) grupurile sociale – au durată mai mare, dar există o continuitate relativă si o organizare internă; de ex. microgrupuri, colectivităţi teritoriale; 3) colective abstracte – stat, biserică, clasă socială.

F. Teoria comprehensiunii interpretative – Max Weber care făureşte, pe baza acestei teorii, o teorie a tipurilor ideale. Societatea este rezultatul conduitelor individuale, orientate semnificativ după comportamentul aşteptat de altul. Pentru a deveni conduite sociale, M. Weber distinge patru tipuri de acţiune plecând de la combinarea a patru factori: naţiunea, valoarea, afectivitatea, tradiţia. Acestea orientează acţiunea oamenilor.

G. Sociologie fenomenologică – reprezentată de Max Scheller. Urmează

curentului fenomenologic din filosofie şi psihologie reprezentat de Ed. Husserl, Brentano, Edward Spranger. Aceştia consideră că fenomenele spirituale şi experienţa subiectivă pot fi cunoscute prin intuiţie cognitivă, prin introspecţie. Astfel, fenomenele sociale s-ar reduce la structura lor esenţială. Curentul fenomenologic, care s-a dezvoltat în mod deosebit în etiologie, consideră, conform lui Husserl, că relaţia este totul. Simpatia, concept central la M. Scheller, este deosebită de contagiunea afectivă prin care se percepe inconştient sentimentul manifestat de altul. Contagiunea afectivă se bazează pe :

1) imitaţia involuntară (proprie turmei de animale şi masei);

22

2) experienţa trăită în comun, generatoare, a comunităţii vitale(famillia, tribul, poporul, omenirea);

3) calcul, intenţie – specific societăţii; 4) simpatie ce duce la unitatea autonomă şi spirituală a indivizilor

care îşi păstrează individualitatea într-o persoană colectivă, reprezintă forma cea mai înaltă a sociabilităţii. Vierkandt defineşte socialul ca produsul acţiunilor reciproce între indivizi care nu-şi găsesc limite în propriul Eu şi se subordonează prin dilatarea conştiinţei “eu-lui” în conştiinţa de “noi”. Th. Litt şi Th. Geiger folosind conceptele de comunitate şi societate le consideră nu doar forme sau specii de solidaritate umană, ci două componente structurale, corelaţii ale oricărui grup social.

Alături de conceptul de simpatie s-a formulat şi noţiunea de empatie. Dacă prin simpatie individul îşi depăşeşte propria individualitate, apropriind (luând în stăpânire, a însuşi) şi asimilând o altă persoană (respectiv psihicul, conştiinţa sa), recreând-o după propriul tipar, şi ca urmare, relaţionând cu ea ca şi propria persoană, empatia este capacitatea individului de a se detaşa de propria individualitate şi personalitate, de a se asimila altei persoane, de a se identifica cu un grup social, modelându-se după aceştia.

Din interferenţa simpatiei şi empatiei rezultă capacitatea fiinţei umane de a se integra, de a se socializa. Forme de empatie : actorul, trăsătură a raportului soţ – soţie, dintre gemeni, în artă (filosofie – introspecţie socială, colectivă asupra lumii).

H. Sociologia existenţialistă – are un statut paradoxal în orientările filosofice date conţinutului realităţii sociale, prin poziţia, în genere, ostilă sociologiei. Promovând un individualism, ce se apropie de solipsismul kantian, existenţialiştii Karl Jaspers şi M. Heidegger, admit existenţa umană nu numai între lucruri, ci şi între oameni, iar J.P. Sartre consideră socialul ca o concordanţă fundamentală a existenţei umane.

I. Concepţii universaliste – se apropie de înţelegerea caracterului sui – generis al societăţii ca formă relatională de existenţă a oamenilor. Oscar Spann interpretează societatea ca totalitate căreia i se subordoneaza personalitatea umană. Acestei orientări îi aparţin şi E. Dϋrkheim, M. Maspers şi G. Gurvitch. Concepţia universalistă este cea mai apropiată de interpretarea ştiinţifică a sociologiei.

J. Sociologia marxistă – are note comune cu orientările universaliste care consideră societatea ca o realitate de sine stătătoare, parte a naturii, dar distinctă de aceasta şi definind omul ca fiinţă socială. Societatea, ca obiect al sociologiei, este constituită din totalitatea relaţiilor dintre oameni, acestea fiind complexe de relaţii sociale. Definind esenţa umană, o găseşte ca ansamblu al relaţiilor sociale pe care omul le stabileşte cu ceilalţi în societate. Realitatea socială este alcătuită dintr-o reţea complexă de relaţii dintre indivizi, grupuri sociale, instituţii sociale, reţea care nu este doar o formă în care se toarnă diferitele conţinuturi, ci şi însuşi conţinutul acestei realităţi noi : realitatea socială. Forma şi conţinutul realităţii sociale cuprind atât relaţiile materiale, cât şi relaţiile spirituale, alcătuind un sistem social complex, structurat conform unui mecanism propriu de dezvoltare.

23

Deşi diferitele orientări în explicarea societăţii şi în definirea obiectului sociologiei absolutizează diverse aspecte, unele esenţiale, altele neesenţiale, specifice realităţii sociale; toate au meritul de a constata şi analiza domenii, laturi, procese şi fapte sociale reale, din sinteza acestora rezultând specificul societăţii şi al obiectului sociologiei ca ştiinţă.

2. Specificul analizei sociologice a obiectelor şi faptelor sociale Termenii conceptuali de obiecte sociale au avut în teoriile sociale

înţelesuri diferite, începând cu substanţializarea lor în filosofia aristotelică, continuând cu definirea lor ca entităţi metafizice, separate de sistemul de relaţii şi interese umane, mergând până la considerarea lor ca reţea de relaţii, ca sistem structurat având funcţii bine determinate. Unii sociologi disting “faptul social”, ce ar reprezenta o suită de evenimente sociale, de acţiuni concrete, de “obiectul social”, ca realitate socială, concepută static, adică organisme, organizaţii, instituţii. Alţi sociologi nu operează această distincţie, dar acordă trei sensuri obiectelor sau faptelor sociale :

a) un sens general prin care se inţelege orice fapt căruia i se poate atribui calificativul de “social” specific definirii sociologiei ca teorie a societăţii în genere; acest sens limitează posibilitatea analizei concrete istorico – genetica şi structural – funcţională a societăţii;

b) un sens restrâns, apropiat de obiectul socialului şi de problematica sociologiei, care acordă semnificaţia de fapte sociale fenomenelor particulare sub care se manifestă formele de organizare a societăţii globale şi formele concrete de acţiune socială încadrate în tipurile fundamentale de activitate practică;

c) un sens intermediar, specific sociologiei generale, prin care termenul de “obiect” sau “fapt” sociale desemnează toate categoriile obiective ce precizează forme de organizare sociale, produse materiale sau spirituale, alte activităţi desfăşurate de societate.

Instituţiile şi colectivităţile umane (grupuri, categorii, clase sociale), regimul politic, sistemul de proprietate, miturile, obiectele culturale, sistemele de norme morale, comportament economic, considerate ca fapte totale, ca sisteme de relaţie socială deci, obiecte de analiză sociologică. Chiar înainte de a ne ocupa de definirea noţiunilor “viaţă socială”, “fapt social”, “fenomene”, ”procese” şi “relaţii sociale”, deci diferite accepţii ale realităţii sociale, ne punem întrebarea formulată de I. Iordachel („Introducere în sociologie”, 1974): dacă obiectul social poate fi conceput ca un obiect material, fizic, ca o entitate permanentă a unor structuri fixe şi stabile, şi dacă poate fi considerat independent de conştiinţa şi voinţa indivizilor şi grupurilor sociale, de acţiunea subiectului sau agentului social, individual sau colectiv?

Dacă nu poate fi considerat astfel, atunci care este specificul analizei sociologice a unor materiale care sunt studiate de ştiinţele naturii, tehnice, economice. Distincţia dintre obiectul material şi cel ideal, spiritual, ca şi distincţia obiectului material natural de cel artificial, umanizat, nu sunt operante pentru sociologie.

24

Natura reprezintă cadrul indispensabil al activităţii sociale. În afara ei nu există societate. Obiectele fizice, de ex. terenul, solul, nu interesează sociologii sub aspectul structurii pedologice (ştiinţa solului), ci interesează din punct de vedere al valorii sale sociale ca posibilitate de a desfăşura anumite tipuri de activităţi agricole. Un obiect material, fizic, natural sau artificial este social în măsura în care omul şi-a imprimat Eu-l său, în măsura în care are o funcţionalitate şi o semnificaţie.

Un bun de consum nu interesează ca substanţă, ca material din care a fost făcut, ci sub aspectul folosinţei sale, a gradului său de modernizare a vieţii şi a colectivităţii umane.

O şosea reprezintă un mijloc esenţial de comunicaţii sociale, ea acoperă aglomeraţii umane, caracteristicile sale fizice sunt în strânsă dependenţă de mijloacele de transport dintr-o perioadă istorică, de modalităţi tehnice şi tehnologice proprii unei colectivităţi umane, de sistemul economic, social , politic, administrativ, de nivel de civilizaţie.

O construcţie arhitectonică, o clădire monumentală este obiect al sociologiei sub aspectul posibilităţii ei într-un sistem social aflat la un grad de dezvoltare, ca sediul unei instituţii publice, ca simbol al autorităţii, al prestigiului în relaţii interne şi internaţionale, ca element ambiental al unei aşezări umane, cu impact deosebit asupra atitudinilor şi comportamentelor individuale şi de grup.

Mişcarea demografică, sporul natural al populaţiei, mobilitatea spaţială pe orizontală, respectiv migrarea, şi pe verticală (stratificarea economică, socială, culturală) sunt şi fapte şi procese sociale specifice grupurilor umane. Ele au loc datorită unor cauze profund sociale, cu efecte social – economice şi politice asupra vieţii şi activităţii umane.

Statistica demografică studiază cantitativ aceste fenomene, dar din punct de vedere sociologic analiza este mai complexă: cauze, interacţiuni, implicaţii, efecte asupra întregului structurat.

Mitul reprezintă un fapt social. Nu ne ocupăm de numeroasele definiţii şi interpretările sale filosofice, politice, morale, religioase, ştiinţifice, culturologice. Sub aspectul sociologic, miturile au o funcţie în stabilitatea unor structuri sociale permanente, dar şi în schimbarea acestor structuri exercitate prin grupuri sociale şi instituţii, în împrejurări concrete ale vieţii sociale şi în etape istorice.

Mitul este obiectul sociologiei şi obiect al investigaţiei sociologice prin funcţia de menţinere a controlului social, de sancţionare pozitivă sau negativă a actelor, comportamentelor săvârşite de indivizi sau grupuri sociale. Mitul este un obiect social prin reflectarea unor structuri sociale specifice, prin cuprinderea sa în structuri spirituale ale colectivităţii. El îndeplineşte un rol motivaţional, chiar şi la nivelul inconştientului, pentru constituirea unor structuri colective latente, ce tind să devină actuale.

Mitul conţinând modele – arhetip, cuprinde şi tendiţele de continuitate a acestora, ca şi stările conflictuale ce stau la baza schimbării sociale. Mitul este o modalitate specifică de a pune în scenă, în acţiune, societatea, personaje umane sau divinităţi şi o formă de narare a evenimentelor, transformând în acte şi date precise o realitate permanentă. Exprimarea prin

25

mit nu poate fi plasată doar în “ ille temporae”, la originile omului şi societăţii, ci acesta este prezent în viaţa cotidiană, în reflecţiile, mentalităţile grupurilor umane.

Acestea, în temeiul mitului, fac o proiecţie implicită pentru viitor. Politicienii actuali şi ideologii au sesizat apariţia unor mituri care influenţează mentalităţile, atitudinile politice, electorale ale grupurilor şi categoriilor sociale. Asemenea mituri sunt : al nostalgiei epocii trecute, al prosperităţii în economia de piaţă, mitul Europei Unite. Acestea influenţează inclusiv structuri şi instituţii sociale. Ele se manifestă ca fapte sociale a căror desluşire, geneză, manifestări, interacţiuni, efecte, sunt descifrate prin analiza sociologică.

Tot fapte sociale, obiecte sociale sunt şi modelele culturale sau caracteristicile culturale, ca elemente concrete ale unei culturi. Ex. elemente de ornamentaţie ale clădirilor, străzilor, oraşelor, maniera de a ne îmbrăca, hrăni, regulile şi normele limbajelor sociale, inclusiv argourile, ca fapte sociale exercită o funcţie de coerciţie din partea grupului, comunităţii, asupra indivizilor. Sunt fapte şi totodată factori de coeziune, dar şi de contradicţie în relaţia dintre individ şi societate. Abordarea sociologică a faptelor sociale nu poate face abstracţie de contribuţia ştiinţelor sociale la analiza şi explicarea unor aspecte ale obiectului şi faptelor sociale. Sociologia, însă le înglobează într-o viziune coerentă, evidenţiind caracteristicile lor fundamentale.

3. Caracteristici fundamentale ale obiectului sociologiei Constituirea sociologiei şi paradigmei epistemologice a acesteia s-a

realizat odată cu maturizarea obiectului sociologiei, adică societatea umană la stadiul de dezvoltare industrială, capitalistă. Societatea concretă şi sociologia care o studiază, se caracterizează printr-o serie de trăsături:

1. complexitate – societatea este o totalitate eterogenă, cu subsisteme aflate în diferite relaţii, de la antagonism până la colaborare. Complexitatea se manifestă prin eterogenitatea timpurilor social – istorice, prin fenomenul de dialectică nuanţată şi procesele de fluctuaţie. Sociologia presupune nuanţare şi fineţe în explicarea fenomenelor sociologice, precum şi prudenţă în elaborarea unor modele sociale cât mai nenuanţate. R. Boudon şi P. Lazarsfeld – 1960 – în “Analiza empirică a societăţii”, propun o analiză mult variată, opusă unilateralizării explicării societăţii;

2. M. Mauss, introducând conceptul de “fapt social total”, subliniază o a doua caracteristică, totalitatea. Diverse comunităţi umane se prezintă sub forma unor totalităţi unitare, solidare, ca sinteze ale comportamentelor şi compoziţiei lor. În lucrarea “ Sociologie şi antropologie”, Mauss scrie că “faptele pe care le-am studiat sunt toate fapte totale, generale, adică ele pun în lumină totalitatea societăţii şi a instituţiilor sale”. Un fapt, fenomen social nu poate fi înţeles dacă nu se raportează la totalitatea, pluridimensionalitatea şi profunzimea societăţii, în strânsă legătură cu cele de dinainte. Societatea are o structură cu diferite nivele de profunzime. Sociologia trebuie să dezvăluie palierele socialului, relaţiile dintre dinamica lor

26

reciprocă. În “Tratat de sociologie generală”, G. Gurvitch afirmă că “ baza morfologică, materială, geografică se află la suprafaţa realităţii sociale şi ca ideile, idealurile, mentalităţile constituie un nivel mai profund; înseamnă că societatea este un sistem de paliere care pot fi mai uşor cercetate, verificate. Stratul este cu atât mai profund cu cât efortul depus pentru cunoaşterea lui este mai intens”;

3. ruptura şi frontalitate: eterogenitatea socială face ca faptele sociale să fie în echilibru dinamic, relativ, temporar, echilibru între diferite tensiuni şi polarităţi, tendinţe opuse. Raportul dintre static şi dinamic, manifest şi latent, generează, tensiunile interne şi rupturile de echilibru. R. Bastide în “Religii africane în Brazilia” scrie : ”etnografia furnizează sociologiei mijlocul de a trece de la o sociologie cauzală la o sociologie integrativă ce permite eliminarea teoriilor ce fructificau doar anumite fapte privilegiate” – ex : factorii producţiei economice pentru marxişti, faptele etice şi religioase pentru Max Weber. Totul acţionează şi reacţionează asupra totului. Cauza fenomenelor sociale trebuie căutată în relaţiile lor în ansamblu. Această mişcare s-a făcut în două etape:

a) aplicarea metodelor descriptive în antropologia culturală la studierea societăţilor contemporane;

b) acceptarea structuralismului şi funcţionalismului social nord – american.

Sociologia trebuie să fie bifrontală, să ţină cont atât de modificările nivelurilor informaţionale prin valorile lor, cât şi de modificările acestor valori venite din stratul morfologic, ori cel al relaţiilor dintre grupuri. Pierderea bifrontalităţii, a contradicţiei, a spiritului critic, trădează spiritul societăţii ducând la o apologie în favoarea puterii civile capabile să devoreze societatea.

4. diferenţialitatea : faptul social, spre deosebire de faptul natural nu este o generalitate concretă, el generalizează diversele fapte individuale, însă, cu cât este mai global cu atât este mai specific, mai diferenţial, mai particularizat. Sociologia este diferenţială pentru că obiectul său este particularizat prin propria-i istorie şi complexitate. Sociologia se ocupă de societăţi concrete, colectivităţi umane pe diferite trepte de dezvoltare cu caracteristici ireductibile, tendinţe specifice de evoluţie. În lipsa diferenţialităţii sociologia şi-ar pierde raţiunea de a fi sau a nu fi filosofie socială sau istorie.

5. simbolismul : societatea este simbolică, se caracterizează prin activităţi simbolice, deoarece îşi relevă prin sistemul său de valori idealuri, mituri, o serie de sensuri şi semnificaţii. Societatea este locul în care se intersectează lucruri, obiecte, acţiuni, dar şi simboluri ale acestora purtătoare de dorinţe, idealuri. Societatea semiotică – o societate fără simboluri nu este societate. Toate formele de viaţă colectivă şi-au făurit propriile simboluri. Societăţile arhaice, dar şi componente ale societăţii contemporane, ritualizează sensul, trăiesc prin semne. Simbolurile sunt semne ale socialului. Ele însele au calitatea de fapte, fenomene sociale.

6. raportul dintre transcendenţă şi imanenţă. Problema sociologică a praxis – ulul. În societate există două planuri:

27

a) societatea ca atare = praxis-ul social, istoric, cultural, politic;

b) demersul sociologic explicativ, descriptiv şi creator. Socialul este domeniul specific, transcendent la cunoştinţele individuale.

Psihologismul sociologic a evidenţiat imanenţa faptului social, existenţa lui în conştiinţa, psihicul individual. Societatea este obiectuală, un obiect social, dar este şi subiect social. A. Comte, Karl Marx au încercat să apere omul de determinarea naturală, biologică a sa, precum şi de determinarea destinului său istoric, orb, transcendent, constrângător. Colectivitatea umană trebuie plasată între determinarea biologică şi cea supraistorică, metafizică, providenţială. Societatea, ca spaţiu de civilizaţie, este un antidestin , un efort eroic de a scoate omul din manipularea sa istorică transcendentă. De aici totalitatea acţiunilor transformatoare asupra naturii, socialului şi gândirii, a întregului praxis social – istoric, ca o nouă facere a lumii de către omul prometeic, demiurgic. Omul este lumea sa, societatea. Din complexitatea socialului şi din caracterul sociologiei rezultă şi temeiul, statutul social al sociologiei.

28

Capitolul III CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI

1. Fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale

Sociologia are ca obiect de studiu realitatea socială, faptele, evenimentele, fenomenele, relaţiile şi procesele sociale privite în mod global, integral, ca totalităţi, precum şi legile şi mecanismele după care se produc şi se manifestă ca şi consecinţele acestora în viaţa socială.

La rândul lor, ştiinţele şi domeniile particulare ale cunoaşterii şi activităţii sociale se ocupă de formele particulare ale vieţii sociale a oamenilor, de manifestări parţiale diverse.

Se pot distinge: a) fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale totale – care

sunt obiect al sociologiei generale; b) fapte, fenomene, relaţii, structuri şi procese parţiale –

economice, politice, morale, juridice, religioase, familiale, artistice, sportive – care sunt studiate, produse şi reglementate de ştiinţe sociale particulare, de organizaţii şi instituţii sociale specifice, de comportamente şi acţiuni concrete, generând consecinţe limitate la domenii precis circumscrise ale societăţii. 2. Noţiunea de fapt social

Faptele sociale sunt elemente ale realităţii sociale obiective şi se exprimă

pe plan istoric ca evenimente, se împletesc în fenomene sociale, generează şi totodată se produc în relaţiile sociale şi se înscriu pe direcţii care constituie procesele sociale.

Deşi pot fi definite distinct, toate acestea au calitatea de fapt social – concept fundamental al sociologiei şi ştiinţelor sociale particulare.

Faptele sociale : aparţin existenţei sociale, sunt elemente ale realităţii sociale; sunt manifestări ale esenţei sociale; se reflectă în conştiinţa socială a oamenilor şi aceasta le distinge; au o exterioritate în raport cu conştiinţa oamenilor şi cu existenţa

lor individuală, concretă, limitată temporal.; au o istorie a lor, guvernată de legi şi mecanisme de generare şi

manifestare; au cauze în alte fapte sociale şi produc consecinţe asupra altor

fapte, evenimente şi procese sociale; se manifestă ca evenimente, ca puncte nodale atrăgând o suită

de condiţionări şi răspunsuri globale sau parţiale din partea indivizilor şi a structurilor constituite sau constituibile (în viitor);

au o semnificaţie şi o importanţă ale căror implicaţii impune deosebirea dintre:

1) fapte sociale totale şi fapte sociale parţiale; 2) fapte sociale reale şi fapte sociale aparente.

29

Dar mai întâi o concretizare exemplificatoare. Ce poate fi fapt social? Întregul univers al manifestărilor sociale ale oamenilor: naşterea unui copil, căsătoria a două persoane, deschiderea unei fabrici, admiterea la facultate, falimentul unei întreprinderi, apariţia unui produs industrial, lansarea pe piaţă a unui detergent, cumpărarea unui autoturism, votarea unei legi, programarea unei competiţii sportive, greva unui colectiv de salariaţi, promovarea unei echipe în divizia superioară, alegerile locale sau generale, creşterea preţurilor, intrarea în şomaj a unei persoane sau a unui grup de muncitori, semnarea unui tratat politico – diplomatic, căderea unui guvern, un conflict militar local sau regional, inventarea unei noi arme, fluctuaţia cotaţiei la bursă, o catastrofă naturală, creşterea sau scăderea populaţiei, apariţia unui ziar local sau central, urcarea sau coborârea în ierarhia unei instituţii, organizaţii etc,etc,etc.

Această înşiruire aleatoare n-a ţinut seama de diferite criterii de sistematizare şi tipologizare urmărind doar exemplificări.

Faptele sociale parţiale pot fi tratate în identitatea şi coerenţa lor în raport cu alte fapte sociale parţiale, după norme şi reguli proprii fără a se interesa de interferenţele cu alte fapte sociale parţiale aparţinând altor domenii şi de implicaţiile generale în raport cu un alt fapt social total, o complexitate generală. Să exemplificăm : decizia une federaţii sportive de a se desfăşura un meci fără public aplicându-se o prevedere din regulament. Este un fapt parţial, coerent în substanţa sa, întemeiat pe regulamente şi vizând o consecinţă aparent previzibilă: presiunea asupra publicului pentru a-i influenţa şi modela comportarea ulterioară.

Însă, orice fapt parţial este o secventă a unui fapt social total, se interferează cu altele şi produc consecinţe mai ample, în afara domeniului strict de referinţă; astfel de efecte asupra faptelor economico – financiare (neîncasarea preţului biletelor, diminuarea resurselor băneşti, a stimulării sportivilor), asupra satisfacţiei spectatorilor, asupra ordinii şi liniştii publice, asupra reactivităţii instituţiilor şi organelor locale ale puterii şi ale ordinii publice etc.

Regula de aur a sociologiei constă în afirmaţia că nimic nu se petrece în societate fără să antreneze o succesiune şi un păienjeniş de efecte complicate şi complexe.

Imprevizibilitatea sau lipsa de acurateţe în explicaţia sociologică duce la deosebirea dintre faptul social real şi cel aparent, acesta din urmă atunci când faptele apreciate ca ducând la o anumită consecinţă se îndepărtează de la semnificaţia aparentă, generând pe termen mediu sau lung o serie de fenomene sau procese diferite, chiar contrarii. Un astfel de fapt aparent este Pactul de la Munchen din 1938, considerat de englezi şi francezi ca bază a instaurării păcii în Europa, iar în realitate a fost condiţia favorizantă pentru declanşarea celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945).

30

3. Fenomenele sociale Sunt fapte sociale ce se împletesc, sunt în mişcare, se grupează în

ansambluri, capătă mecanisme de generare mai complicate, efecte multiple şi un grad sporit de observabilitate. Criminalitatea, şomajul, analfabetismul în rândul copiilor şi tinerilor, diminuarea numărului de spectatori de teatru şi manifestări sportive, decadenţa moravurilor etc, sunt fenomene sociale. 4. Relaţiile sociale

Sunt liantul entităţilor sociale – indivizi, grupuri, colectivităţi – distingându-se după natura lor: biologice, sexuale, de vârstă, de generaţie, spaţiale, temporale, economice, juridice, morale, de muncă, familiale, de timp liber, sportive etc. Într-o definire conform Teoriei Generale a Sistemelor, societatea este ansamblul relaţiilor dintre indivizi, grupuri, colectivităţi în care aceştia din urmă sunt elementele componente ale sistemului social, iar relaţiile alcătuiesc structura sistemului – structura socială.

Definirea de către Leopold von Wiese a relaţiilor sociale, îndeosebi a relaţiilor disjunctive : realitatea socială se reduce la concentrarea relaţiilor sociale, considerate ca elemente fundamentale ale acestei realităţi; totalitatea relaţiilor sociale le împarte în două categorii :

1) relaţii conjunctive, de asociabilitate care subcuprind pe cele de asociere, de adaptare, de unire;

2) relaţii disjunctive care subcuprind relaţiile de concurenţă, opoziţie şi conflict.

Relaţiile conjunctive stau la baza colectivităţilor umane caracterizate prin diferite grade de sociabilitate. Astfel, comunităţile sau grupurile temporare se bazează pe apropiere, iar grupurile formale (oficiale) şi cele informale (neoficiale) cu structuri afective, au la bază relaţii de unire. Situaţiile de viaţă, societăţile reale au la bază coexistenţa raporturilor conjunctive cu cele disjunctive. La nivelul colectivităţilor mai mari se stabilesc şi relaţii de diferenţiere, de distincţie, de integrare, de modificare, care dau tabloul formelor macrosociale de structurare a societăţii. Dacă la nivelul microsocial, aceste relaţii fundamentează socializarea individului, socializare care determină apariţia faptelor sociale, la nivelul relaţiilor macrosociale asistăm la fenomenul de sociabilitate, la capacitatea comunităţilor mici de a se socializă în cadrul societăţilor globale.

Leopold von Wiese defineşte şi sfera relaţiilor sociale astfel : când se cuprind acţiuni accidentale, relaţiile sociale au un caracter difuz, vag; când acţiunile de relaţie se repetă, devenind sistematice se instalează o practică relaţională cu forme organizatorice executate într-un timp şi spaţiu anume. Structura sferei de relaţii sociale este dependentă de structura şi rolurile grupului în contextul social dat. Dacă este vorba de o structură ce decurge din statutul grupului, se manifestă atunci sfere de egalitate, de dependenţe sau de dominare, subordonare.

Sfera egalitară reproduce relaţiile sociale simetrice, bazate pe echivalenţa şi complementaritatea statutelor grupelor, pe simetria acţiunilor şi respectiv

31

contraacţiunilor efectuate. Regimul politic compatibil acestei sfere de relaţii este cel democratic. El aspiră să instituie, în limita posibilităţilor, o sferă de relaţii simetrice, egalitare. Acestei aspiraţii i se opun tendinţele de specializare funcţională, de complicare a mecanismelor şi proceselor sociale, generate de diviziunea muncii, îndeosebi între cel ce dă comenzi şi executant.

În societate există nu numai relaţii de egalitate, ci şi domenii de subordonare. Aceste relaţii constituie centre de putere care concretizează interesele şi resursele materiale, informaţionale, energetice, impunând un anumit tip de relaţie în mediul social. Relaţiile de dominare sunt necesare deoarece au rol fundamendal de a cristaliza activităţile sociale. Atât timp cât o relaţie de dominare reuşeşte în forme rezonabile să menţină ordinea în societate, opunându-se haosului, relaţia de dominare se justifică. Însă, clasele sau nucleul care exercită dominaţii trebuie să-şi exercite corect funcţia de dominare. Îndeplinirea acestei cerinţe revine controlului social asupra centrului de putere astfel încât să-i sancţioneze erorile, să-i diminueze tendinţele egocentrice, să împiedice modificarea tipului de relaţie socială acceptată la un moment dat. Relaţiile egalitare şi cele dominatoare sunt mediate de către relaţii de dependenţe, care fac din societate un conglomerat de interdependenţe.

Conceptul sociologic propus de Wiese, care semnifică interdependenţa dintre sferele de relaţii şi structurile de relaţii este cel de reţele relaţionale. Astfel, societatea se caracterizează printr-o complexă structură de reţele relaţionale, individul, acelaşi, este membrul multor grupuri sociale, iar microgrupul social întreţine relaţii cu numeroase alte grupuri. Astfel putem descrie grupul printr-o reţea de relaţii pentru fiecare membru al său. Există schimburi de bunuri, coacţiuni şi acţiuni reciproce, simpatii şi antipatii, coordonări şi subordonări. Se poate constitui un domeniu tipic pentru fiecare reţea concretă de relaţii personale, amicale, profesionale. Configuraţia relaţională a unui grup ia forma unei reţele relaţionale arborescente în care grupurile se leagă între ele, constituind treptat întrega societate.

O noţiune semnificativă pentru structurarea societăţii este aceea de “putere relaţională”. Un singur grup întreţine relaţii vitale pentru sine şi pentru membrii săi. Puterea relaţională a unei grupări , reprezintă capacitatea grupului de a întreţine cât mai multe şi cât mai utile relaţii sociale. Grupurile şi indivizii bine plasaţi în straturile sociale şi în structurile ierarhice de autoritate şi prestigiu, dispun de o putere relaţională mai mare.

Sunt însă şi grupuri marginalizate, caracterizate prin puţine relaţii sociale cu alte grupuri şi structuri, ajungându-se chiar la ceea ce se numeşte “schizofrenie socială” (destructurarea personalităţii individului, lipsa de reactivitate omogenă faţă de mediul social). Ca reacţie la aceste poziţii în reţele relaţionale, apare protestul, nonconformismul, afişarea unor norme proprii în mod violent, declanşarea de manifestări mai mult sau mai puţin scandaloase, expresii care în societăti democratice sunt acceptabile.

În societăţi rigide, cu o structură de casta, puterea relaţională nu mai este suficient de mobilă, datorită barierelor între clase sau straturi ale societăţii. Grupurile cu statut inferior pot foarte greu să depăşească frontiera relaţională, acea demarcaţie riguroasă între doi indivizi, două grupuri, două clase de

32

condiţii diferite. În concluzie, relaţiile sociale constituie un sistem şi totodată un mecanism de conexare utilă a faptelor şi atitudinilor sociale, toate dând conţinutul şi desfăşurându-se în cadrul proceselor sociale.

5. Procese sociale

complexe de fenomene având un fir esenţial, o anumită direcţie; au o durată mai mare în timp; prezintă o constanta în dezvoltare.

Este operată distincţia între: procese sociale – intrapersonale, interpersonale, între individ şi

grup, intergrupale, neostructurante (la nivelul grupurilor mari); procese care au loc în societate şi deşi au o apariţie masivă,

observabilă, simultană de fenomene şi evenimente nu sunt considerate procese sociale : natalitatea, mortalitatea, rata accidentelor de circulaţie etc.

Prima distincţie se face între proces social, pe de o parte, şi proces care are loc în societate, pe de altă parte. Însăşi această distincţie subliniază că nu orice proces care are loc în societate este totodată şi un proces social.

Termenul generic de “proces” desemnează o serie de fenomene legate între ele (relaţie) care produc un anumit efect. Însă nu orice apariţie simultană a fenomenelor în proporţie de masă, reprezintă un proces. Astfel mortalitatea, natalitatea, nupţialitatea nu sunt procese sociale, ci doar fenomene cu o apariţie masivă, având cauze biologice. În colectivităţile sociale pot avea loc serii întregi de fenomene asemănătoare care nu sunt legate între ele – ex.: accidentele de circulaţie nu sunt legate între ele, lipsind elementele relaţionale. Putem analiza totalitatea acestor fenomene prin comasarea lor la viaţa societăţii. Corelarea lor în căutarea cauzelor şi condiţiilor care le produc şi le favorizează, conduce la sesizarea aspectului de proces care are loc în societate, fie sunt procese sociale.

Distincţia între procesele sociale şi cele care au loc în societate a fost introdusă de J. Szczepanski. Procesele care au fost întrezărite mai sus sunt considerate de Szczepanski ca procese care au loc în societate. El afirmă că fenomenele ce au loc interdependent în societate nu sunt întotdeauna procese sociale, ci doar procese ce există în societate. Vom numi “procese sociale” fenomenele ce privesc personalităţile, grupurile, în aşa fel încât acestea să fie doar elemente de fenomene sociale. În societate au loc procese în care fenomenele economice, politice, religioase se împletesc cu fenomenele sociale. Pe acestea le vom numi procese ce au loc în societate. Sociale le vom numi numai pe acele procese care cuprind mii de fenomene sociale în accepţiunea strictă a acestui cuvânt. În consecinţă, procesul social este adaptarea personalităţii la un nou tip de cultură, la mediu; ex.: procesul de trecere din mediul rural în mediul urban; distincţia dintre cele două procese pleacă de la accepţia socialului. În accepţia largă, socialul desemnează societatea cu tot ce se desfăşoară în ea; în accepţia restrânsă, socialul cuprinde interacţiunile dintre individ, grupuri, colectivităţi.

33

În această diviziune, procesele sociale sunt acele fenomene care antrenează indivizii, grupuri în proporţii mari sau mici în relaţii ce se interconectează. Celelalte serii de fenomene sunt procese ce au loc în societate.

5.1. Tipuri de procese sociale

După conţinutul lor, ca tip de interacţiuni sociale, procesele sociale pot fi: de competiţie; de conflict; de cooperare; de acomodare; de asimilare.

Procesele sociale pot fi distinse în funcţie de identitatea lor, de seriile de fenomene care le compun şi de purtătorul lor material, adică agentul social respectiv. Astfel, sunt următoarele tipuri de procese sociale:

1) procese intrapersonale; 2) procese interpersonale; 3) procese între individ şi grup; 4) procese intergrupale; 5) proces numit neostructurant şi are loc la nivelul grupurilor mari.

1) Procesele ce se desfăşoară în cadrul personalitatăţii fiind de cele mai multe ori compuse din fenomene psihice. Conform specificului sociologiei, orice fenomen psihic nu este exclusiv psihologic , ci şi social. Procesul psihic constă şi în interacţiunea între omul care se formează ca personalitate şi idealurile, normele, valorile sociale. Aceste procese sunt cercetate de psihologia socială, dar sociologia ţine seama de ele, având în vedere că intervin în relaţiile sociale. Orice persoană nu poate fi concepută decât într-un context social. Procesul intrapersonal condensează procesele sociale; cu cât personalitatea este mai autentică, mai dezvoltată, cu atât structura acesteia reproduce mai multe relaţii şi procese sociale.

2) Procese interpersonale au loc între două sau mai multe persoane dar destul de puţine pentru a nu forma un grup. Procesele interpersonale sunt procese între un număr redus de persoane, fiecare cu propria viaţă. Sunt procese de comunicare, de adaptare reciprocă, dar şi de conflict. La acest nivel prevaleaza aspectul informal (interpsihologic, afectiv) asupra aspectului formal al relaţiilor dintre indivizi.

3) Procesul între individ şi grup este de cunoaştere şi incluziune a individului în unul sau mai multe grupuri. Individul se întâlneşte cu membrii grupului, intră în relaţii cu valorile, modelele, normele, instituţiile, cu modalitatăţile de control ale grupului. Grupul apare ca o totalitate, iar relaţia individului este cu această totalitate. Nu sunt excluse cazurile în care individul intră într-un grup şi prin intermediul contactării unui membru. Şi în acest caz prevalează aspectul formal. Procesul social între individ şi grup este deosebit

34

de bogat, cuprinde stări contradictorii, începând cu stările de subordonare până la cele de egalitate constând în identificarea individului cu grupul. În grupurile obişnuite care nu au mecanisme de control foarte puternice, relaţiile, fie de incluziune, fie de separare, sunt normale. În cazurile grupurilor închise, cu o normalizare riguroasă, un înalt grad de subordonare, componente psiho – afective, religioase, ideologice, exercitate până la fanatism. Fenomenul de separare în aceste grupuri nu mai este firesc, ci se manifestă modalitatea extremă de control social şi sancţionarea negativă, cum ar fi excluderea sau exterminarea.

4) Procesele sociale intergrupale se desfăşoară pe baza relaţiilor între două sau mai multe grupuri, relaţii fie între totalităţi, fie între indivizii grupurilor respective. Relaţiile intergrupale pot fi pozitive, de recunoaştere, apreciere, cooperare, întrajutorare, fie negative, de concurenţă, de competiţie, de respingere. Aceste tipuri de relaţii concrete sunt determinate de natura relaţiilor sociale, de sistemul de norme, de stratificarea socială, de poziţia reală sau arogată, autoatribuită de diversele grupuri. Procesele intergrupale dau aspectul stării şi dinamicii colectivităţilor mari, societăţilor locale.

5) Procesele neostructurante, desfăşurate la nivelul grupurilor mari schimbă structura proceselor. Ele pot fi procese de organizare, ascendente sau de dezorganizare, descendente. Generează schimbări în sistemul de valori, de norme, de modele de conduită. Procesele neostructurante sunt, prin excelenţă, structurale şi sociologice. Procesele sociale la scară macrosocială au componentă intrinsec socială, dar şi componente derivate din fenomene şi procese economice, politice, culturale ce au loc în societate. 5.2. Mecanisme ale proceselor sociale

O altă clasificare a proceselor sociale se face în funcţie de conţinutul lor; principalele forme ale proceselor sociale pot fi deduse din principalele tipuri de interacţiune socială. Astfel distingem :

1) Proces social de competiţie; 2) Proces social de conflict; 3) Proces social de cooperare; 4) Proces social de acomodare; 5) Proces social de asimilare.

Dupa J. Szczepanski, cele mai importante procese sociale sunt : adaptarea, colaborarea, concurenţa, conflictul, organizarea, dezorganizarea, reorganizarea, mobilitatea.

1) Procesele de adaptare apar acolo unde indivizii, grupurile,

colectivităţile mai mari, aflându-se într-o situaţie în care se întâlnesc cu aspiraţii asemănătoare sau diferite, neputând să-şi ajusteze corect un

35

comportament omogen, unitar, sunt nevoiţi să-şi coreleze reciproc în spaţiu şi în timp acţiunile, punctele de vedere şi interesele. Procesele de adaptare apar în situaţii noi, în care modelele de acţiune şi interacţiune, normele şi valorile folosite până atunci necesită o restructurare ne mai satisfăcând noile conjuncturi. Adaptarea conţine elemente de reciprocitate; este un proces gradual desfăşurat în timp şi conjunctural. Începe prin cunoaşterea şi recunoaşterea noii situaţii şi definirea ei cât mai corectă. Această etapă este necesară pentru selectarea modalităţilor de comportare, conform noilor cerinţe. Abia după aceea începe construcţia noului comportament. Următoarea etapă este de învăţare, când individul sau grupul trebuie să înveţe noile modele de conduită, toleranţă reciprocă.

Toleranţa este însă relativă, ea nu poate fi exagerată deoarece ar contraveni procesului de adaptare. Forma cea mai des întâlnită de adaptare este cea numită “de acomodare psihosocială şi socială”. Astfel,când două persoane sau grupuri pe baza intercunoaşterii şi a unei doze optime de toleranţă, îşi acceptă reciproc normele, valorile. Toleranţa nu trebuie confundată cu duplicitatea, care este un viciu al acomodării, al adaptării.

Forma desăvârşită de adaptare şi acomodare este asimilarea ce se manifestă atunci când persoanele, grupurile, colectivităţile renunţă la anumite modele anterioare, adoptă altele noi şi se identifică cu acestea. Neadaptarea permanentă şi generalizată a indivizilor şi grupurilor are influenţă nefastă atât asupra grupurilor, cât şi asupra colectivităţilor de adopţiune.

2) Cooperarea este considerată de unii sociologi drept procesul social cu rolul cel mai important în continuitatea societăţii şi uneori în cristalizarea, constituirea ei. Cooperarea derivă din diviziunea muncii şi din necesitatea colaborării activităţilor. Rolul diviziunii sociale a muncii a fost întrevăzut atât de Marx, cât şi de Durkheim. Este procesul în care indivizii în cadrul diviziunii sociale a muncii îndeplinesc funcţii distincte care ar trebui interconectate în vederea producţiei sau reproducţiei.

Doi sau mai mulţi parteneri interacţionează pentru realizarea intereselor distincte, aflate în dependenţă reciprocă, şi în ultimă instanţă, un anumit grad de subordonare faţă de interesele de grup. Cooperarea permite ca factorii de decizie să accepte jocul liber al intereselor individuale, de grup şi sociale. Interesele de grup şi sociale pot fi satisfăcute prin favorizarea intereselor individuale.

Procesul de cooperare se menţine pe baza diversitatăţilor şi a solidarităţilor în diversitate. Cooperarea nu poate fi menţinută prin forme exclusive politico – administrative. Ea trebuie să fie liber consimţită în „barometrul” vieţii sociale sănătoase. Există şi pericolul formalismului prin care cooperarea este simulată, reprezentând un fenomen “anomic” (fără normă).

3) Concurenţa apare pe fondul diversităţii de interese la nivel

individual, grupal, naţional şi internaţional. Competiţia apare acolo şi când posibilităţile de satisfacere a anumitor nevoi sunt limitate şi membrii grupurilor, chiar grupurile şi categoriile concurează pentru a putea dobândi

36

obiectul de satisfacţie. Concurenţa reprezintă tendinţa de dobândire a bunurilor, a serviciilor, valorilor, poziţiilor prin acţiuni sincronizate, venite din partea mai multor solicitanţi, care se constituie într-un grup diferit şi opus altora.

În domeniul economiei concurenţa a fost impusă în teoriile sociale de Thomas Malthus care afirmă rolul concurenţei în vederea dobândirii nivelului de trai dorit. Noţiunea de concurenţă a intrat şi în biologie unde este echivalentă cu lupta pentru existenţă, întâi ca mecanism de selecţie naturală evidenţiat de Darwin, şi apoi termenul este utilizat de darwinismul social ca raport selectiv între indivizi şi grupuri sociale.

Relativ târziu noţiunea de concurenţă a căpătat şi conotaţia de competiţie, adversitate creatoare, performanţă şi prin aceasta se explică mecanismele de optimizare a acţiunilor, de favorizare a progresului.

De asemenea, s-a impus şi noţiunea care reflectă un proces real, de autoconcurenţă, autodepăşire. Aceasta se referă la depăşirea limitelor proprii, individuale, biologice, dar şi a celor sociale, tehnice, tehnologice, morale ce ar interveni în dinamica indivizilor, grupurilor, societăţilor. Autoconcurenţa este un fenomen considerat caracteristic, în cea mai mare măsură, oamenilor de valoare, personalităţilor culturale, ştiinţifice cu rol important în desfăşurarea şi dezvoltarea vieţii sociale. Când concurenţa depăşeşte o anumită limită se ajunge la conflict.

4) Prin conflict se înţelege o serie de fenomene generate de interese

divergente, în care indivizii, grupurile urmăresc atingerea propriilor ţeluri prin subordonare, chiar eliminarea indivizilor, grupurilor şi colectivitatăţilor rivale.

Sunt situaţii în care conflictul izbucnit este direct, fără perioade premergătoare de competiţie. În majoritatea situaţiilor, conflictul este premers de concurenţă, manifestă sau latentă.

Cunoaşterea fenomenului de concurenţă, îndeosebi a formelor latente, este importantă pentru structurile de putere şi control social care pot acţiona pentru favorizarea adaptării, acomodării şi evitarea conflictelor. În general, conflictul este distructiv, entropic; cu cât în conflict se angajează mai mulţi indivizi cu atât efectele sunt mai grave. Există şi unele situaţii paradoxale în care, prin anumite implicaţii imprevizibile putem genera şi conjuncturi favorabile, cel puţin pentru o persoană sau pentru o anumită colectivitate. Şi procesele conflictuale sunt clasificate în conflicte sociale între grupuri, colectivitatăţi, dar şi conflicte culturale, între culturi, subculturi, sisteme de valori. O întrebare fundamentală este dacă aceste conflicte sunt, în sine, ca tipuri specifice de raporturi conflictuale, sau sunt doar expresie a conflictelor apărute în domenii ale socialului, economice, politice, militare.

În concluzie, procesele sociale, cu diversitatea lor de tipuri şi forme de expresie, se manifestă permanent în societate, ele deţin echilibrul dinamic al societăţii, fiind elementele sale vitale. Fără procese sociale, societatea ar fi moartă, ar fi într-o permanentă stabilitate, imobilitate, ceea ce contravine însăşi definirii societăţii.

Dacă procesele de concurenţă şi conflict, depăşesc procesele de colaborare şi adaptare, atunci echilibrul este sfărâmat. Un mare număr dintre

37

membrii societăţii şi un mare număr de grupuri nu-şi pot realiza interesele în forme sociale paşnice, fiind silite să apeleze la forme violente. Se ajunge la stadiul de dezorganizare.

5) Dezorganizarea este un proces complex, compus dintr-o multitudine

de forme deviante. Apariţia şi amplificarea fenomenelor de dezechilibru şi dezorganizare au drept consecinţă discontinuitatea proceselor vitale. Raportul dintre echilibru şi dezechilibru prezintă o serie de simptome care sunt părţi ale proceselor generale şi, totodată, semne ale ruperii echilibrelor.

Simptomele au o importanţă deosebită pentru cunoaşterea stării şi dinamicii sociale. Acestea ar fi : dezintegrarea instituţiilor, slăbirea mecanismelor formale (instituţionalizate) şi informale (consimţite) ale controlului social, oscilarea criteriilor de apreciere a normelor morale, până la degradarea lor.

Un alt simptom este admiterea unor acţiuni duplicitare, în condiţii excepţionale. Totalitatea acestor simptome şi a fenomenelor, proceselor reale, a fost desemnată de Durkheim prin noţiunea “ANOMIE” = stare dezorganizată a unei colectivităţi sociale. Anomia presupune o multitudine de dezechilibre, de relaţii, fenomene şi fapte care contravin tipurilor compatibile cu definirea societăţii ca un ansamblu de interacţiuni care asigură convieţuirea şi care instituie mediul optim pentru afirmarea individului. Fenomenul de alcoolism, narcomania, delincvenţa generală şi juvenilă, spaima, laşitatea, sinuciderile, lipsa de sinceritate personală şi de grup, fenomenele anomice familiale definesc în grade diferite stările anomice ale unor colectivităţi sau unei societăţi în ansamblu. 6. Realitatea socială

Reprezintă :

succesiunea de fapte şi fenomene sociale, de evenimente istorice; relaţiile interumane ce constau în interacţiuni reciproce; structurile sociale dinamice ce se dezvoltă în timp; procesele sociale transformatoare; contradicţiile sociale, ca tendinţe opuse a celor enumerate mai

sus, care reprezintă cauzele de producere a lor. 7. Funcţia practică şi rolul prospectiv al sociologiei

Sociologia, ca disciplină ştiinţifică, are un statut propriu în ansamblul

ştiinţelor şi domeniilor cunoaşterii, un statut social – practic, decurgând din specificul său gnoseologic şi metodologic.

Acest statut se exprimă prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

38

7.1. Funcţia expozitivă

Urmăreşte punerea şi rezolvarea problemelor sociale, prezentarea, descrierea şi analiza fenomenelor şi structurilor ce alcătuiesc realitatea socială.

Dar sociologia nu poate rămâne la stadiul de sociografie, de colectare de date şi de prezentare a lor, chiar şi într-o formă sistematizată în serii de date după modelul clasificărilor din ştiinţele naturii. 7.2. Funcţia explicativă şi interpretativă

Sociologia urmează două postulate fundamentale: a) primatul faptului social, al datului concret; b) specificitatea faptelor sociale.

Explicarea şi interpretarea acestora presupune evidenţierea specificităţii faptelor şi fenomenelor sociale, a regularităţilor şi legităţilor care guvernează viaţa socială. 7.3. Funcţia de ordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică, de integrare dar şi de diviziune a activităţilor în cadrul celorlalte ştiinţe sociale

Toate ştiinţele sociale încearcă să cunoască esenţa umană şi a societăţii, diversele laturi ale activităţii omului şi societăţii, mecanismele structurale şi funcţionale.

Sociologia realizează demersul său cognitiv şi explicativ sub semnul totalităţii, ca fapte sociale totale, integrând într-o reconstrucţie teoretică, coerentă şi unitară datele despre fenomenele sociale concrete.

Totodată, formulează teme şi domenii de cercetare riguroasă a faptelor pentru discipline sociale particulare.

7.4. Funcţia de diagnoză şi prognoză socială

Analiza sociologică presupune abordarea critică a realităţii şi situaţiilor sociale, definirea problemelor sociale în funcţie de această analiză.

la un moment dat, făcând o diagnoză, o radiografie a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale;

a tendinţelor de dezvoltare, a direcţiilor şi sensului de evoluţie a societăţii în ansamblul său şi pe diferitele paliere ale acesteia elaborând prognoze, predicţii sociale.

7.5. Funcţia aplicativă, creativă, transformatoare

Diagnozele şi prognozele sunt puse la dispoziţia agenţilor sociali, politici, economici, administrativi, culturali, în vederea fundamentării teoretice a acţiunii lor.

39

Sociologiei şi sociologilor nu le revine misiunea concretă de a le aplica, rolul avându-l instituţiile, factorii de decizie şi conducere.

Rezultatele ipotezelor rezolutive, ale propunerilor şi soluţiilor avansate sunt dependente, pe de o parte de acurateţea şi pertinenţa interpretărilor sociologice, iar pe de altă parte, de capacitatea acţională, organizatorică a practicienilor. 7.6. Funcţia ideologică

Ca teorie socială generală, ca viziune teoretică explicativă şi ca proiect al

societăţii în dinamica sa, sociologia se înscrie totodată între concepţiile despre lume, între construcţiile ideologice care fundamentează şi animă activismul unor structuri diferite, chiar contradictorii.

40

Capitolul IV METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. METODE, TEHNICI ŞI PROCEDEE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ CONCRETĂ A FAPTELOR ŞI FENOMENELOR SOCIALE Sociologia, ca teorie ştiinţifică, ne apare ca un ansamblu de ipoteze,

concepte, principii şi legi în care se reflectă starea de fapt a realităţii şi prin care se orientează intervenţia omului asupra realităţii sociale, îndeplinind o funcţie metodologică.

Elementele metodologiei sunt : dimensiunea teoretică; metode, tehnici, procedee; dimensiunea epistemologică.

Sub aspect teoretic se pun la dispoziţia cercetătorilor fenomenelor

sociale concepte, ipoteze şi legi ca punct de plecare în desfăşurarea investigaţiilor sociale.

Conceptele fundamentale ale sociologiei sunt noţiuni de maximă generalitate pentru domeniul socialului prin care se exprimă în mod abstract însuşirile esenţiale. Asemenea concepte sunt : realitatea socială, societate, comunitate, grup social, socializare, integrare socială, solidaritate socială, coeziune, status social, rol social, mobilitate socială, dinamica socială, proces social etc.

Ipoteza este o presupoziţie, o întrebare adresată realităţii sociale declanşând (ca ipoteză de lucru) investigarea concretă, descifrarea raporturilor dintre concepte sub aspectele lor particulare, fenomenale.

Verificarea corectitudinii ipotezei se realizează prin utilizarea metodelor şi tehnicilor de cercetare şi prin respectarea regulilor epistemologice (episteme = ştiinţă) şi garantarea ştiinţificităţii demersului cognitiv.

Trecerea de la conceptele abstracte, cu care se poate opera doar mental, la fenomenele particulare, concrete asupra cărora se poate interveni practic, transformator se face prin operaţionalizarea conceptelor, proces fără de care nu este posibilă apropierea de obiectul de studiu al sociologiei şi aproprierea (luarea în stăpânire) a faptelor şi proceselor sociale.

1. Operaţionalizarea conceptelor

Constituie un demers (operaţie) prin care se atribuie noţiunii generale (concept) toate semnificaţiile pe care el le include cu privire la realitatea obiectivă ce o exprimă acel concept. Această realitate are o structură complexă, un mod de ordonare a elementelor componente.

41

Schema operaţionalizării conceptelor : CONCEPTE

DIMENSIUNI

VARIABILE - INDEPENDENTE - DEPENDENTE - TEST INDICI

INDICATORI - CANTITATIVI - CALITATIVI - DE STARE - DE EVALUARE - OBIECTIVI - SUBIECTIVI - ABSOLUŢI - RELATIVI - UNIDIMENSIONALI (SIMPLI) - MULTIDIMENSIONALI

ITEMI

Astfel, conceptual “mişcarea sportivă” se realizează prin intermediul dimensiunilor:

comunităţi şi colective; domenii ale activitatăţii sportive; instituţii şi organizaţii constituite în domeniul sportului; activităţi organizate şi calendarele de desfăşurare; participarea populaţiei la activităţile sportive; rolurile jucate : spectator – participant efectiv; canalele de integrare a colectivităţilor sportive în colectivităţi locale şi în ansamblul sportului naţional şi internaţional;

dimensiunea subiectivă : satisfacţie, frustrare, identificare etc. Fără asemenea semnificaţii “mişcarea sportivă” este o abstracţie fără

conţinut, fără relevanţă concretă şi mai ales fără posibilitatea de a se acţiona asupra acestui domeniu al socialului.

Însă, fiecare dintre dimensiuni are valoare de concept la un alt grad de generalitate.

Acordarea de semnificaţii continuă prin determinarea variabilelor. Variabilă este acea direcţie, factor care dă un anumit sens faptelor şi

proceselor sociale.

42

Pentru simţul comun o serie de fapte şi fenomene sociale apar ca incoerente, dispuse în serii a căror intersectare nu este bine observabilă. Variabilele înlătură acest neajuns.

Variabila independentă – reprezintă expresia unor factori sociali ce determină schimbări, având deci funcţia de cauze interne asupra tuturor dimensiunilor şi factorilor ce intervin asupra acestora.

De exemplu: performanţa în jocurile sportive colective este determinată de :

aptitudinile şi capacităţile sportivilor; condiţiile materiale ale clubului; măiestria antrenorilor; stimulentele materiale acordate sportivilor; climatul de grup social de sportivi; politicile în domeniul sportului.

Variind efectul acestor factori raportaţi la performanţă rezultă că variabila independentă proprie performanţei este climatul de grup (gradul de coeziune,solidaritate,voinţa de grup, structura afectivă)

Celelalte variabile – factori au valoarea de variabile dependente nuanţând,modificând în bine sau în rău acţiunea şi consecinţele factorilor esenţiali (variabile independente).

Dar cum recunoaştem, în cursul cercetării sociale, ca ceea ce urmărim constituie fapte, fenomene, factori sociali semnificativi, adecvaţi temei propuse?

Acest rol revine indiciilor, acele semne exterioare, de la suprafaţă fenomenelor şi proceselor sociale prin care ele pot fi identificate ca atare aparţinând dimensiunilor şi sunt supuse acelor variabile şi nu altora.

Ce anume ne indică trăsături ale climatului din grupul social? În această privinţă distingem indici generali echivalenţi unor concepte –

ex.: performanţa şi indici concreţi, particulari-constanta performanţelor, natura relaţiilor personale şi familiale între membrii grupului, relaţiile preferenţiale (sociometrice) între ei, atitudinile faţă de obiectivele propuse, ataşamentul şi devotamentul pentru culorile naţionale, spiritul de cooperare, altruismul (sau, dimpotrivă, egoismul şi individualismul) etc.

Cercetarea concretă presupune, obligatoriu, apelul la aspectele calitative, dar mai ales cantitative, măsurabile, observabile, compatibile de a fi prelucrate statistico- matematic (cerinţă a ştiinţelor), supuse procedeelor de validitate şi fidelitate ale instrumentelor (metode, tehnici, procedee) de cercetare concretă.

În consecinţă este necesară operaţia de stabilire, alegere, ierarhizare şi constatare a indicatorilor măsurabili.

Astfel pentru a stabili indicatorii climatului de grup social, vom urmări : frecvenţa relaţiilor personale – de căte ori s-au aflat împreună, în ce împrejurări, de câte ori au avut controverse şi conflicte, care a fost durata răcirii relaţiilor personale, de câte ori s-au sprijinit reciproc în timpul activităţilor sau în afara acestora, care sunt opiniile asupra problemelor comune sau personale etc.

43

Aceşti indicatori sunt stabiliţi în funcţie de anumite categorii proprii diversităţii manifestărilor concrete, fapte evenimente, fenomene, comportamente, acţiuni sociale.

În sfârşit, la nivelul desfăşurării cercetărilor concrete operaţionalizarea se concretizează în itemi – manifestări individuale ale persoanelor vizate de itemi : întrebări din chestionarul sociologic, din ghidul de interviu, din ghidul de observare a comportamentelor şi acţiunii persoanelor, din chestionarul sociometric al preferinţelor afective, din studiul documentelor, jurnalelor, scrisorilor şi mărturiilor personale.

Drumul invers, de la realitatea concretă la noţiuni şi concepte – proprie cunoaşterii inductive – se realizează cu ajutorul metodelor.

2. Metode, tehnici şi procedee de cercetare sociologică

Sociologia dispune şi operează cu două tipuri de metode : a) metode generale care sunt folosite şi în alte domenii ale

cunoaşterii : metoda sistematică şi analitică, metoda individualizantă (singularizantă), metoda comparativă, metoda monografică, metoda tipologică, metoda statistică.

b) metode, tehnici şi procedee proprii ireductibile la alte discipline ştiinţifice.

Se disting trei categorii principale de metode, tehnici şi procedee de cercetare sociologică a faptelor şi fenomenelor sociale.

I. Metode, tehnici şi procedee de recoltare a materialelor, datelor şi

informaţiilor sociale : observaţia sociologică; ancheta sociologică; experimentul sociologic natural şi de laborator; chestionarul sociologic; studiul de caz sociologic intensiv (clinic) şi extensiv (monografic); testul sociologic; testul sociometric de constatare şi măsurare a relaţiilor

preferenţiale (afective) între persoane; sondajul de opinie sociologică; studiul sociologic al documentelor, jurnalelor, mărturiilor,

corespondenţei, dărilor de seamă, rapoartelor, bilanţurilor, rezultatelor alegerilor etc.

II. Metode, tehnici şi procedee de prelucrare a datelor, informaţiilor şi

materialelor recoltate: metoda calitativă (clasică); metoda cantitativă (modernă); analiza de conţinut; metoda matematică; metoda statistică; tehnica corelării seriilor de date;

44

analiza factorială – variaţia cauzelor şi condiţiilor de producere şi desfăşurare – evoluţie a fenomenelor şi proceselor sociale;

III. Metode de interpretare a datelor sub aspect cantitativ şi calitativ :

metoda structural – funcţională; metoda istorico – genetică; metoda fenomenologică; metoda factorială sau multifactorială (globală); tehnica extrapolării şi generalizării.

Acestea sunt tipuri, maniere şi viziuni sociologice de raportare a datelor

empirice, concrete la conceptele generale şi de ridicare de la concret la abstract, de la individual la particular şi apoi la general în reconstrucţia teoretică explicativă şi expozitivă a domeniului realului social.

La acest nivel se elaborează o teorie sociologică despre fenomenele şi procesele sociale cercetate, se formulează legi şi mecanisme de acţiune, se emit prognoze asupra evoluţiei ulterioare a domeniului şi se avansează propuneri şi soluţii acţionale decurgând din implicarea ideologică a cercetătorului.

În corelare cu aceste categorii de metode şi tehnici, un rol esenţial în acurateţea şi precizia cercetării îl au :

tehnicile scalare, de ordonare şi ierarhizare a indicatorilor; metoda panel, pentru cercetarea schimbării şi a factorilor de

schimbare prin utilizarea unor eşantioane fixe. Spre exemplu studiul bugetelor de familie prin alegerea unor gospodării,

menajuri şi urmărirea pe o perioadă de timp a veniturilor şi cheltuielilor acestora. 3. Tehnicile de eşantionare de o importanţă crucială în cercetarea sociologică.

Câteva consideraţii metodologice : nu este posibilă cercetarea întregii populaţii, a tuturor segmentelor

sociale care prezintă atributele, trăsăturile pe care le urmărim; costurile unei cercetări exhaustive, prohibitiv de mari; legea numerelor mari şi teoria probabilităţii ne arată că mărirea

ariei de investigaţie nu duce la creşterea semnificativă a preciziei rezultatelor cercetării;

stabilirea unor eşantioane (părţi) ale populaţiei sociologice (unităţi de cercetare, grupuri, persoane) permite cunoaşterea problemelor sociale, iar prin procedeele de extrapolare şi generalizare pot fi emise enunţuri pertinente asupra întregii populaţii, a întregului domeniu de manifestare a atributelor urmărite de cercetarea sociologică.

45

Eşantionul sociologic Este o parte a complexităţii cercetate care prezintă atributele,

caracteristicile, însuşirile şi manifestările presupuse prin ipoteza de lucru că aparţin totalităţii.

Eşantionul are :

a) talie (dimensiune, mărime); b) structura.

Talia eşantionului se calculează după formula : N

n = ————, n ─ talia eşantionului; 1+N × e² N ─ totalul populaţiei sociologice (diferită de populaţia

demografică şi anume doar acea parte a acesteia care are atributul / atributele cercetate). De ex.: atributul “alegător” poate aparţine populatiei de la vârsta de 18 ani. e² ─ eroarea standard, marja de eroare, abaterea calculată matematic prin 1,2,3 la sută şi care se aplică la operaţia de generalizare : “dacă 38% din eşantion prezintă un indicator, atunci 38%± 2, 3 % din totalul populaţiei sociologice are acest comportament (indicator).

Structura eşantionului reprezintă în mic structura, alcătuirea internă a populaţiei sociologice.

Stabilirea structurii eşantionului se face prin: a) selecţia aleatoare:

1. metoda loteriei când atributul este egal distribuit în masa populaţiei şi se pot alege oricare unităţi de cercetare şi persoane.

2. metoda pasului de numărare după formula : N - r

p = ——— , N – masa populaţiei; n n – talia eşantionului; r – o cifră între 1 – 9 aleasă aleator. Astfel, dacă cercetăm cum au votat la alegeri (exit poll) 865 - 7 p = ———— = 28, adică : 34

vom pune câteva întrebări persoanelor care ies din secţia de votare în ordinea : 28,56,84,112,… până la atingerea taliei de 34 subiecţi ai eşantionului.

b) selecţia dirijată 1. după principiul concentraţiei, alegerea unor unităţi sociale

sau subiecţi care conţin în mod condensat caracteristicile fenomenului studiat.

2. metoda selecţiei arbitrare după criterii stabilite de cercetător pe baza experienţei proprii şi a observaţiilor repetate.

c) selecţia mixtă : 1. eşantionarea stratificată care reproduce structura reală a

populaţiei : pe sexe, pe profesii/ocupaţii, pe domicilii etc. Astfel, dacă

46

populaţia are 49% bărbaţi şi 51% femei, eşantionul cuprinde aceleaşi proporţii.

2. eşantionarea pe cote, multistadială corelând ariile (unităţile) sociale cu talia eşantionului. De ex.:împărţim oraşul Galaţi în 8 sectoare şi în fiecare sector cota parte din talia eşantionului considerând că investigarea doar a persoanelor ce locuiesc numai în câteva zone nu conduce la reprezentativitatea fenomenului studiat. 4. Ancheta sociologică

Este principala metodă de investigare a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale în care se utilizează multiple tehnici şi metode.

Etapele anchetei sociologice sunt următoarele :

I. Precizarea temei – prin ancheta sociologică se studiază persoanele nu izolate, ci integrate în grupuri şi colectivităţi sociale cu problemele şi manifestările lor diverse, atitudini, comportamente, opinii, preocupări, dorinţe, intenţii, mod de viaţă, acţiuni etc. Stabilirea şi precizarea temei constă în alegerea unui/unor atribute specifice.

II. Documentarea, studiul bibliografic al lucrărilor pe tema stabilită sau pe teme complementare, atât pentru cunoaşterea rezultatelor anterioare, cât şi pentru evitarea repetărilor inutile.

III. Operaţionalizarea conceptelor şi construirea, ordonarea şi ierarhizarea indicatorilor necesari.

IV. Elaborarea ghidului de interviu şi a chestionarului, formularea de întrebări şi dispunerea lor într-o anumită ordine după reguli ştiinţifice: claritate, accesibilitate, relevanţă, evitarea efectului halou (întrebarea ulterioară este influenţată de răspunsul la întrebarea dinainte) etc. Întrebările pot fi :

a) întrebări factuale (despre starea de fapt proprie subiectului: “În ultima lună aţi participat ca spectator la teatru?”

b) întrebări de opinie, îndeosebi care vizează posibilitatea transformării lor în convingeri, atitudini : “Consideraţi că practicarea exerciţiilor fizice şi a unor jocuri sportive aduce satisfacţie oamenilor?”

c) întrebări de motivaţie privind cauzele, factorii ce determină opiniile, o atitudine, un comportament cu şansa repetabilitatăţii.

d) întrebări mărturii asupra faptelor şi acţiunilor la care o persoană a fost activ (participant) sau doar asistent (martor) şi poate emite aprecieri, constatări, sentinţe.

După forma (formularea) întrebărilor, pot fi distinse : 1. întrebări închise la care răspunsul poate fi :

a. da b. nu

47

c. nu ştiu d. non răspuns.

2. întrebări deschise, mai dificile solicitând respondentului să formuleze el însuşi răspunsul.

3. întrebări codificate când i se oferă respondentului variante posibile de răspuns din care alege una (raspuns unic) sau mai multe (răspunsuri multiple) care i se potrivesc cel mai bine. De ex. “Ce aspect al unui spectacol sportiv va da cea mai mare satisfacţie?”

a. rezultatul; b. calitatea jocului; c. tehnica jucătorilor; d. angajamentul total al echipei favorite; e. atmosfera din tribune; f. altceva şi anume …

V. Elaborarea ghidului de observare a reacţiilor subiecţilor , a exteriorizărilor acestora prin gesturi, mimică, poziţie, a reacţiilor vegetative (sudoare, roşeaţă) şi prin care putem aprecia sinceritatea, dificultatea, neplăcerea pe care le are persoana intervievata şi pe baza cărora facem corelaţii cu răspunsurile verbale.

VI. Stabilirea eşantionului şi a procedeelor de ajungere la unităţile de cercetare la subiecţi.

VII. Ancheta pilot – este o etapă necesară şi esenţială în reuşita cercetării sociologice.

se alege un microeşantion; se aplică acestuia instrumentele de anchetă (IV,V); se verifică şi se apreciază corectitudinea momentelor I,II,III.

VIII. Perfecţionarea instrumentelor de cercetare, corectarea unor

erori. IX. Desfăşurarea propriu- zisă a anchetei sociologice pe eşantionul

stabilit şi respectarea tuturor regulilor de operare. X. Prelucrarea datelor

XI. Interpretarea datelor XII. Întocmirea raportului de anchetă, etapa finală, obiectivul cercetării

şi în care se elaborează o analiză a fenomenului, tema, concluzii şi propuneri pragmatice destinate beneficiarilor teoretici (dezvoltarea teoriei sociologice) sau practicieni (manageri, factori responsabili dintr-un domeniu de activitate etc.)

48

Capitolul V SOCIOLOGIA GRUPULUI

Grupul social este cadrul social nemijlocit cel mai apropiat, permanent prin care există persoana umană şi în care se manifestă ca punct nodal al relaţiilor sociale reciproce.

Definirea grupului prin gen proxim şi diferenţa specifica îl plaseaza ca tip concret al colectivităţii umane.

Definirea colectivităţii umane – reuniunea umană alcătuită de bunăvoie, în cadrul căreia s-a creat şi se menţine chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, o anumită coeziune socială. 1.Tipuri de colectivităţi sociale:

a. perechi şi grupe de două persoane în care coeziunea se realizează prin contacte personale, colorate afectiv, emoţional : soţi, prieteni, colegi de muncă şi scoală, cupluri funcţionale (parteneri, elev – profesor, maistru – ucenic, savant – discipol, tată – fiu, bunic – nepot, antrenor – sportiv etc.).

b. cerc social cu o întindere (număr) nu prea mare, cu slabe relaţii de coeziune:

de contact (călătorii într-un tren, autobuz, spectatori la stadion);

de colegi (birou, şcoală, anturaj); de prieteni (anturaj).

c. grupul social – ansamblul de persoane între care există relaţii sociale, adeseori chiar personale care presupun respectarea aceloraşi norme de comportament şi urmăresc un scop comun.

Tipuri de grupuri sociale:

A. După modul de constituire: 1. grupuri spontane – pe baza simplei convieţuiri; 2. grupuri deliberate – asociere în vederea atingerii unui scop.

B. După factorii de asociere: 1. grupuri voluntare – prin decizie proprie, opţiuni personale; 2. grupuri dirijate – prin decizie exterioară (tehnică, economică, administrativă, organizaţională etc). C. După durată : 1. grupuri efemere ce durează relativ puţin, asocieri sau dirijări din raţiuni temporare (grup de excursionişti, de spectatori); 2. grupuri durabile – au o mare continuitate în timp, excedând mai multe generaţii bio – cronologice, cu puteri, legături sociale şi psihosociale, cu organizarea internă şi scop (ţel) comun permanent.

49

D. După mărime: 1. grupuri mici, structuri simple, nu au diviziuni interne; 2. grupuri mari cu întindere orizontală, structură complexă, sistem de norme şi relaţii ce dictează coeziunea socială (popoare, naţiuni, culte, organizaţii religioase, politice, militare, sindicale). E. După tipul de legături : 1. grupuri primare, criterii socio –profesionale (categorii profesionale, ocupaţionale: muncitori, elevi, studenţi , ingineri, profesori, sportivi); 2. grupuri secundare raporturi pe bază de interese sociale: organizaţii politice, economice, de ocrotire, sportive. F. După criterii de normare a relaţiilor : 1. grupuri formale (oficiale), pe bază de statut, program, regulamente (partide, sindicate, asociaţii, grupuri profesionale); 2. grupuri informale (neoficiale, psihosociale) pe baza relaţiilor afective, interindividuale, interpsihologice. G. După frecvenţa contactelor şi a mecanismelor de reglare a coeziunii şi solidarităţii : 1. grupuri de scop, organizate planificat, au sarcini pe care le îndeplinesc, contacte relativ frecvente şi lideri nemijlociţi; 2. grupuri teritoriale, colectivităţi locale – rural, urban, provincii, state – contacte sporadice, reglementare a comportamentelor prin legi generale, tradiţii, cu lideri mijlociţi. H. Societatea globală – toate formele sociale ale vieţii colective, constelaţia de tipuri de comunităţi sociale existente concominent, care se intersectează, se completează în cadrul unei formaţiuni sociale, statale, îşi menţin continuitatea mai multe generaţii şi prezintă particularităţi culturale, personalitate, identitate şi istorie proprie. 2. Grupul social – grup primar de sarcină

Definiţie: ansamblul organizat de modele comportamentale relativ

echivalente, integrate funcţional şi orientate normativ spre realizarea unui obiectiv (sarcină, operă) unanim acceptat.

Grupul – ansamblu de indivizi (şi nu numai ei) care : stabilesc relaţii interpersonale; respectă şi practică aceleaşi norme de comportament; urmăresc un ideal comun; acţionează împreună pentru înfăptuirea unui obiectiv comun.

Elementele componente ale grupului social : oamenii – membrii grupului; obiecte materiale (teritoriu, sedii, dotări, avere); valori culturale, politice, morale, juridice, religioase etc;

50

simboluri (steag, siglă, firmă, insignă. imn, vestimentaţie); modele de conduită (model fizic şi model moral); relaţii sociale – organizare internă instituţionalizată şi ierarhizată.

Calitatea de membru al grupului – trebuie să distingem între : 1. formele obiective de agregare aleatoare, administrativă a

unor oameni (grupa de studenţi stabilită de secretariat); 2. grupul social ce prezintă trăsături sociale şi psihosociale.

Calitatea de membru al grupului deţinută de o persoană presupune :

1. să interiorizeze (cel puţin parţial) valorile grupului : valori generale acceptate de grup; valori proprii stabilite de grup în funcţie de specificitatea

grupului (vezi mai departe la trăsăturile grupului). 2. să se identifice cu tendinţele sale comune (idealuri, scopuri,

obiective profesionale, politice, culturale). 3. să acţioneze pentru înfăptuirea sarcinii comune (persoana inactivă

este un balast pentru grup fiind marginalizat, chiar exclus). Îndeplinirea acestor condiţii generează starea reală de apartenenţă la

grup şi sentimentul de apartenenţă, pe când persoana care nu le îndeplineşte are doar iluzia participării la grup, nu face parte efectiv şi afectiv din grup, are slabe legături cu ceilalţi şi cu grupul ca întreg. 3. Fenomenul de absorbţie a personalităţii

Integrarea într-un grup social şi procesul de socializare a individului

presupune ca acesta să-şi limiteze libertatea personală ca manifestare a personalităţii, să interiorizeze în structura personalităţii sale acele trăsături caracteristice grupului.

Grupurile se diferenţiază şi după aria şi gradul de absorbţie a personalităţii membrilor săi :

1. Grupuri care absorb în totalitate personalitatea membrilor, le prescriu cu precizie aria manifestărilor libere şi le impun o supunere totală faţă de modelele grupului. Sunt grupuri speciale, specializate, cu grad mare de risc şi pericol, cu sarcini deosebite ce necesită o coeziune şi solidaritate maxime. Ex.: grupuri militare, de comando, de spioni, de calugări, sectante, etnice (în pericol de asimilare şi dispariţie), elitare, private şi, într-o anumită măsură, grupurile de sportivi.

2. Grupuri care absorb doar parţial personalitatea membrilor săi,le lasă o marjă relativ mare de libertate de manifestare şi de asociere la alte grupuri cu modele comportamentale proprii. Ex.: grupurile profesionale, de vecinătate, culturale, de timp liber etc., care se dezinteresează de ceea ce fac membrii lor în afara cadrului şi împrejurărilor în care se reunesc.

Modelele grupului – fiecare grup impune membrilor săi anumite obligaţii, ceea ce este permis şi ceea ce nu le este permis – de la idei, convingeri, sentimente, credinţe, acţiuni, comportamente până la relaţii cu alţii şi vestimentaţie, ţinută.

51

1. Modelul fizic - înfăţişare exterioară (uniforme, însemne, chiar coafura), limbaj ( argouri, jargoane), gesturi.

2. Modelul moral – ansamblul de trăsături morale: devotament, disciplină, conştiinciozitate, spirit de echipă, cooperare, subordonare, sprijin reciproc, fair – play, chiar sacrificiu.

Încălcarea modelelor grupului (îndeosebi cele morale) este sancţionată (sub aspect sociologic represiunea – chiar maximă – este justificată) deoarece sunt ameninţate înseşi bazele existenţei grupului, grupul fiind în situaţie de autoapărare. 4. Procesul de socializare şi integrare socială

La naştere, individul este o fiinţă umană virtuală, potenţială. Calitatea de om, ca fiinţă socială, nu este dată, ci construită prin trăirea în societate şi prin acţiunea societatăţii asupra individului.

Socializarea este procesul prin care persoana umană, viitoarea personalitate, învaţă şi interiorizează în întreaga sa viaţă, elementele socio – culturale ale mediului social concret, le integrează în structura personalităţii sub influenţa experienţelor, a activităţilor în societate şi prin acţiunea agenţilor de socializare : familia, instituţii şcolare, profesionale, mijloace de comunicare, practic întreaga societate în cadrul particular, imediat de existenţa oamenilor – grupurile sociale.

Socializarea presupune patru aspecte fundamentale : 1. achiziţia culturii, însuşirea de cunoştinţe, valori, simboluri,

stereotipe, modele de comportament şi acţiune ; 2. integrarea culturală, interiorizarea valorilor şi normelor culturale şi

sociale, înscrierea lor ca trăsături ale eului propriu, ale personalităţii omului: convingeri, credinţe, atitudini, conduite;

3. adaptarea la mediu, exercitarea efectivă a acţiunilor , comportamentelor de rol în conformitate cu normele şi cerinţele organizaţiilor şi grupurilor sociale, ale celorlalţi oameni;

4. creşterea dependenţei persoanei faţă de colectivitate atât sub aspect social, cât şi psihosocial , afectiv.

Procesul de socializare si integrare socială se bazează pe continuitatea relaţiilor sociale, pe dinamica grupurilor şi a status-urilor şi rolurilor sociale şi psihosociale .

Etapele socializării : 1. Socializarea primară în care se pun bazele personalităţii omului

şi agentul principal de socializare este familia. 2. Socializarea secundară în care personalitatea se amplifică şi se

desăvârşeşte în notele esenţiale. Agentul social principal este şcoala precum şi celelalte forme de socializare : organizaţiile de copii şi tineret (care acum, în societatea românească nu sunt prezente şi semnificative) organizaţiile politice, culturale, sportive, turistice şi îndeosebi profesionale şi de muncă .

3. Socializarea ulterioară (terţiară, permanentă) exercitată asupra adulţilor conform principiului şi experienţei ca personalitatea şi manifestările

52

comportamentale ale oamenilor se formează, se dezvoltă, se conservă şi se modifică pe tot parcursul vieţii .

Diminuarea, deteriorarea sau, mai grav, întreruperea raporturilor sociale produc modificări în structura, unitatea, coerenţa şi formele de exprimare ale personalităţii contrare socializării, marginalizarea, asocialitate, antisocialitate .

Pe toată durata vieţii, oamenii se integreaza succesiv şi participă simultan la numeroase grupuri sociale. Dinamica socializării şi a personalităţii este, în viziunea culturologică, definită de noţiunile status şi rol. 5. Noţiunile de status şi rol

Poziţia ocupată de persoana umană în grup, colectivitate, societate se

defineşte prin deţinerea (asumarea) de status-uri şi interpretarea de roluri complementare .

Statusul (statutul) social al unei persoane = ansamblul comportamentelor pe care le poate aştepta ( sau pretinde ) în mod legitim persoana respectivă din partea altora (indivizi, grupuri, instituţii)

Studentul se aşteaptă, chiar cere celorlalţi oameni să-l considere ca atare, ca student, să se comporte faţă de el în conformitate cu însuşirile şi drepturile sale prescrise normativ, de societate şi grup.

Rolul social (comportament de rol) = ansamblul comportamentelor pe care le pot aştepta, chiar pretinde, în mod legitim ceilalţi oameni (grupuri, organizaţii, instituţii) faţă de ei de la persoana respectivă. Ceea ce trebuie să facă, să întreprindă, să arate persoana deţinătoare a unui status pentru a justifica locul , poziţia pe care o are la un moment dat în cadrul grupului, colectivităţii, societăţii.

Ca membru al societăţii, persoana deţine numeroase statusuri : de cetăţean român, moldovean, gălăţean, bărbat, tânăr, student, sportiv, căsătorit, membru al unei organizaţii profesionale, sindicale, politice, culturale, de spectator la teatru, meci, concert, călător în autobuz, vecin de scară (bloc, stradă) etc.

Corespunzător trebuie să se comporte ca cetăţean, bărbat, student, sportiv, spectator, soţ, vecin conform normelor impuse de organizaţiile, colectivităţile, grupurile din care face parte şi care îl acceptă recunoscându-i statutul.

Dinamica status – rolurilor se manifestă şi prin incompatibilităţi, contradicţii, deviante şi conflicte :

Statusuri incompatibile în raport cu fenomenul de absorbţie a personalităţii sau cu normele sociale. Exemple : călugări – căsătoriţi; sportiv – băutor şi fumător; student – care nu învaţă.

Conflict status – rol când comportamentul efectiv al persoanei contravine cerinţelor de statut. Exemple : sportivul – membru al unei echipe “joacă” în favoarea adversarului; spion dublu; funcţionarul public încalcă legea, studentul care lipseşte de la ore.

Devianta de status rol când normele prescrise unui status şi practicate într-un rol se transferă în alt context social, asupra unui alt status.

53

Exemple : militarul care se comportă în familie ca la cazarmă; boxerul care confundă strada cu ringul.

În raport cu dinamica negativă a status – rolurilor grupul poate fi tolerant (în anumite limite) sau intolerant .

Cu cât grupurile sunt mai unitare, omogene, puternic ierarhizate, cu prestigiu superior, performanţe, în competiţie şi în conflict cu altele sau în primejdie, cu atât sunt mai intolerante.

Toleranţa este prezentă şi justificată: În perioada de adaptare la cerinţele grupului pentru membrii noi; În starea de anomie (lipsa de normalitate, de legalitate, de

organizare) când grupul se destramă şi îşi pierde identitatea şi specificitatea (a se observa ce se întâmplă cu echipele sportive care retrogradează). 6. Trăsături caracteristice ale grupurilor sociale.

Grupurile sunt structuri sociale, realităţi supraindividuale cu o existenţă

distinctă faţă de elementele componente, observabile în raport cu reflexia lor în planul conştiinţei şi al cunoaşterii, realizând ca entităţi sociale multiple relaţii şi acţiuni, determinante şi determinate în contextul social complex prezentând o serie de trăsături definitorii. Aceste trăsături sunt :

a. Identitatea grupului; b. Componenţa grupului; c. Continuitatea grupului; d. Specificitatea grupului; e. Centrele de grupare; f. Sarcina grupului; g. Sentimentul de superioritate; h. Voinţa grupului; i. Solidaritatea de grup; j. Coeziunea de grup; k. Forţa grupului;

a. Identitatea grupului deosebeşte grupul de cercul social sau de colectivităţile locale prin faptul că :

au o componenţă stabilă, se ştie cine face parte din grup, în timp ce alte forme de socializare se caracterizează prin anonimatul persoanelor;

grupul stabileşte anumite modalităţi de acceptare a membrilor; îşi precizează sfera domeniului său (grup de muncă, profesional,

sportiv, şcolar etc.).

b. Componeţa grupului decurge din identitatea sa în corelare cu status-urile şi rolurile membrilor săi (muncitori, ingineri, profesori, sportivi, elevi etc) . Ca realitate supraindividuală şi structura socială grupul nu se confundă cu un număr de indivizi cu nume şi prenume. El se schimbă în timp prin :

plecări : deces, vârsta, mutare, retragere, excludere; sosiri : accedere , încadrare, promovare.

54

c. Continuitatea grupului . Cu toate schimbările în componenţă,

grupul îşi păstrează identitatea şi durează o lungă perioadă de timp . Continuitatea grupului este asigurată prin :

durabilitatea condiţiilor materiale (teritoriu, clădiri, avere, funcţii sociale etc) ;

durabilitatea simbolurilor (stema, steag , sigla, culori, sigilii, nume – denumire) ;

permanenţa modelelor fizic şi moral; permanenţa valorilor şi ideologiei.

d. Specificitatea grupului decurge din diviziunea socială a muncii, a

activităţilor şi funcţiilor pe care le îndeplineşte în complexitatea vieţii sociale. Schimbarea specificităţii determină schimbarea componenţei şi identităţii

grupului: o echipă sportivă studenţească îşi modifică specificitatea prin includerea unor elevi şi muncitori.

Specificitatea impune norme şi criterii speciale pentru membrii săi de admitere şi excludere .

Caracterul specific este asigurat de omogenitatea trăsăturilor persoanelor care compun grupul : grup de vârstă, grup profesional de strungari, grupuri rasiale, grupuri etnice, culte religioase, grup de fotbalişti, de voleibalişti, de hocheişti etc.

e. Centrul grupului are două accepţii :

bazele materiale ale existenţei grupului (teritoriu, local, dotări etc.);

centrul de grupare (valori, simboluri, ideologia) . Centrele de grupare sunt baza durabilităţii, în timp având funcţia de

concentrare a activităţii grupului, de favorizare a contactelor între membrii grupului :

loc de întâlnire; loc de dezbatere; loc de decizii.

Privarea de centrele de grupare are ca efect : imposibilitatea contactelor; întreruperea relaţiilor; dispariţia organizării interne şi a instituţiilor; dizolvarea grupului .

f. Sarcina grupului constituie trăsătura esenţială a grupului definit

sociologic ca grup primar de sarcină. Sarcina grupului = stări de lucruri şi fenomene stabilite şi definite în mod

conştient care orientează şi structurează activitatea grupului şi în raport cu care se apreciază performanţele acestuia .

Sarcina (sarcinile) grupului este stabilită întotdeauna în mod intenţionat, definită prin statut (regulament) sau prin alte forme de înţelegere între membri şi este acceptată şi cunoscută de ei.

55

Ea este altceva decât suma funcţiilor şi acţiunilor pe care le îndeplinesc membrii grupului, este alcătuită din reţeaua de relaţii funcţionale. Sarcina unui membru al grupului nu constă în realizarea unui fragment din sarcina grupului, ci din contribuţia la performanţa grupului . Un funcţionar nu se poate limita la faptul că, pe postul său şi-a făcut datoria dacă rezultatul final al instituţiei este negativ.

Realizarea sarcinii grupului conferă membrilor săi : sentimentul sensului existenţei grupului; sentimentul propriei importanţe; satisfacţia de a fi contribuit la opera comună; sentimentul apartenenţei la grup – grupul definindu-se pentru

individ ca “grup de apartenenţă”. Structura sarcinii - ca element şi trăsătură fundamentala a grupului,

sarcina are o structură complexă ce poate fi analizată şi influenţată pe baza a trei criterii :

gradul de structurare a sarcinii; tipurile de implicare în reţeaua sarcinilor conexe; configuraţia relaţiilor funcţionale interindividuale de comunicare, de

coacţiune şi de suplinire.

a) Gradul de structurare a sarcinii este dependent de specificul activităţii, de fluxurile de informaţii, de organizarea internă, de înzestrarea materială, de calitatea deciziei şi de stilul de conducere.

Se disting cinci grade de structurare: 1) Sarcina total nestructurată :

lipsa de informaţie despre modul şi mijloacele de acţiune; poziţii independente ale indivizilor; relaţii de conducere aleatorii şi stiluri de conducere indiferente

exercitate cu fiecare persoană în parte; nu prezintă trăsăturile unui grup social; lipsesc normele de comportament şi regulile prescrise.

Se poate exemplifica prin aruncarea unei mingi în curtea şcolii şi elevii în pauză se reped la ea s-o lovească.

2) Sarcina cu structurare redusă . 3) Sarcina cu structurare medie. 4) Sarcina superior organizată. 5) Sarcina integral structurată. Când se dau toate elementele şi informaţiile necesare atingerii scopului,

se stabilesc scheme precise, un plan de acţiune, o tactică adecvată situaţiilor concrete.

Decizia corectă în stabilirea sarcinii – care revine structurii ierarhice de conducere în cooperare cu membrii grupului – constă în evaluarea temeinică a resurselor materiale şi umane, a factorilor de risc, a stimulentelor materiale şi morale ale motivaţiei membrilor grupului.

Fixarea unei subsarcini sau unei suprasarcini constituie o eroare care generează dezinteres, subapreciere sau supraapreciere, descurajare,

56

sentimente de neputinţă sau de absurditate, tensiuni şi conflicte intragrupale şi deteriorarea relaţiilor cu alte structuri sociale: ierarhice, financiare, susţinători, spectatori etc.

b) Tipuri de implicare în reţeaua sarcinilor conexe. Acestea au în vedere

raporturile de cooperare – subordonare atât între membrii grupului, cât şi între microgrupuri în cadrul unei organizaţii, colectivităţi.

1) Sarcina autonomă care nu implică şi nu este implicată în raport cu alte

persoane sau grupuri. A → departamentul şi serviciile din instituţiile publice, B → competitorii în sporturile numite individuale (şah, nataţie), C → strungarii într-o secţie, dactilografele etc. 2)Sarcina condiţionată cantitativ sau calitativ de altă persoană sau alt

grup. A→B piloţii care depind de mecanici, serviciul de

corespondenţă al instituţiei, trăgătorul dependent de ridicător la volei, zidarii etc.

3) Sarcina care condiţionează cantitativ şi/sau calitativ altă persoană sau grup.

B→A primii trei alergători la o ştafetă, jucătorul care dă pasa decisivă, registratura la o instituţie publică, bibliotecara etc.

4) Sarcina care este condiţionată şi condiţionează cantitativ şi/sau calitativ alte persoane sau grupuri în fluxuri complexe.

A→B→C A D jocurile sportive colective cu scheme tactice şi relaţii de cooperare complexe, secţiile de B producţie industrială, funcţionarii etc. C E c) Configuraţia relaţiilor funcţionale interindividuale în executarea sarcinii

grupului – reprezintă o constelaţie de raporturi între membrii grupului care antrenează toate trăsăturile definitorii ale grupului şi multitudinea relaţiilor psihologice, psihosociologice şi sociale dintre oameni.

Se disting următoarele tipuri de sarcină: 1) Sarcina aditivă – relaţii funcţionale de acelaşi tip: →A→ →B→ →C→

– performanţa potenţială este în funcţie de suma capacităţilor individuale.

Trăsăturile grupului nu influenţează pe fiecare membru în parte decât în mod difuz, contează calităţile individuale, alegerea componenţilor colectivului de muncă, iar acţiunea liderului se îndreaptă către fiecare persoană în parte

57

fiind eficiente toate stilurile de conducere în funcţie de personalitatea acesteia.

2)Sarcina complementară – relaţii funcţionale independente de tipuri diferite :

A → −.−.− B−.−.− → ……..C……. →

– performanţa potenţială este dată de suma performanţelor individuale.

Sunt grupuri eterogene, cu specificitate supragrupală, lipsite de relaţii de cooperare, influenţate de valori şi norme general umane, noncoezive, cu solidaritate şi voinţă de grup patriotice, naţionale, profesionale.

3) Sarcina convergentă – relaţiile funcţionale intercondiţionate converg

către acelaşi obiectiv. --------A------- → } -.-.-.- B -.-.-.- → => S { .……C……. → – performanţa potenţială depinde de calitatea

interacţiunilor şi capacităţilor individuale. Ex.: colectivele complexe, administratori, servicii, medici, tehnicieni, muncitori, funcţionari.

Se manifestă totalitatea relaţiilor sociale şi psihosociale, a trăsăturilor definitorii ale grupurilor sociale, rolul climatului de grup, eficienţa organizării interne şi a relaţiilor cu alte grupuri şi instituţii sociale, iar stilul de conducere al liderilor este, cu necesitate, democratic.

4) Sarcina conjunctivă – relaţiile funcţionale sunt în lanţ: →A→B→C→D→S

– performanţa potenţială depinde de fiecare persoană, în special de veriga cea mai slabă. Ex. : ştafeta la atletism, nataţie, individual compus la gimnastică, lucrul la banda rulantă.

Membrii echipelor sunt determinaţi de motivaţii diverse în contribuţia la scopul comun, însă rezultatul poate fi influenţat negativ dacă un singur individ nu corespunde cerinţelor individuale calculate în contextul global. Relaţiile interindividuale nu au o importanţă psihosocială, iar stilul de conducere al liderului se adaptează fiecăruia în parte, cel mai eficient fiind cel autoritar.

5) Sarcina disjunctivă – relaţiile funcţionale sunt convergente nu spre obiectivul concret, ci spre o persoană cu o funcţie esenţială în înfăptuirea sarcinii :

→A C →S → B

58

– performanţa potenţială depinde de contribuţia punctului de convergenţă (C). Ex.: jocurile de echipă în care schemele tactice pun în situaţie de finalizare pe un component al grupului acelaşi sau altul: fotbal, handbal, hochei, serviciile funcţionale de montare a unor produse, servicii, funcţionarul care finalizează o lucrare complexă, judecătorul când dă sentinţa etc.

6) Sarcina compensatorie – relaţiile funcţionale sunt complexe şi multilaterale, de tipuri diferite şi diverse.

→ A →B C S – performanţa potenţială a grupului este dată

de media capacităţilor indivizilor componenţi ai echipei complexe. Rezultatul este datorat contribuţiei însumate a capacităţilor medii pe care conducătorul instituţiei publice, firmei le asamblează, conjugă şi orientează spre funcţionalitatea finală.

d) Superioritatea grupului şi sentimentul de superioritate asupra altor

grupuri, chiar sentimentul propriei perfecţiuni. Superioritatea grupului = ansamblul de reprezentări despre importanţa şi

superioritatea proprie chiar şi numai într-un domeniu limitat. Are şi o funcţie compensatorie, de reechilibrare a diferitelor trăsături

poziţionate diferenţiat şi inegal într-o ierarhie. Sentimentul de superioritate generează sursele şi motivele de mândrie,

de prestigiu cu mare influenţă în apartenenţa la grup. Pericole :”narcisismul individual” şi “elitismul colectiv” care perturbă,

tensionează şi deteriorează relaţiile cu ceilalţi. e) Voinţa grupului (voinţa colectivă) :

reprezintă sinteza tendinţelor lăuntrice ale indivizilor de a realiza sarcinile colective;

se exprimă şi se măsoară obiectiv prin eficacitatea acţiunilor individuale şi performanţa grupului în mod constant, vreme îndelungată;

stimularea voinţei colective împleteşte factori materiali, morali, ideologici, psihologici şi psihosociali. Aici se evidenţiază capacităţile manageriale, măiestria liderilor şi valoarea practică a cunoştinţelor din ştiinţele social – umane.

f) Solidaritatea de grup constă în :

sentimentul comunităţii; identificarea membrilor cu grupul; concordanţa sentimentelor şi intereselor personale cu ale celorlalţi

membri şi cu ale grupului ca întreg;

59

practicarea de către toţi membrii a aceloraşi modele de comportament şi de acţiune;

reactivitatea comună, identică şi solidară (toşi ca unu) în situaţii diferite, mai ales, în împrejurări excepţionale.

g) Coeziunea grupului – situaţia de a se manifesta ca un tot, părţile fiind strâns legate între ele.

grad ridicat de consens, de adeziune; nivel înalt de integrare a indivizilor în grup; intoleranţă crescută faţă de comportamentele deviante; lipsa diviziunilor interne (subgrupuri, găşti, bisericuţe); densitate mare a relaţiilor preferenţiale, afective, pozitive

reciproce. Un ansamblu noncoeziv nu poate fi definit ca grup. Factori de creştere, stimulare a coeziunii şi solidarităţii de grup :

organizare compactă, disciplină severă; valori înalte ale rasei, etniei, prestigiului, ideologiei, patriotismul; trezirea zelului excesiv, chiar a fanatismului, a devotamentului

pătimaş; conştiinţa îndeplinirii unor sarcini deosebit de importante, cruciale,

înălţătoare etc. pericolul extern , dispariţia grupului, război, ocupaţie,

retrogradare, pierderea demnităţii, independenţei, identităţii etc; acţiunea unor conducători carismatici care coagulează toate

energiile. Aceşti factori pot funcţiona distinct sau împreună. h) Forţa grupului – calitatea internă cu răsfrângere exterioară în

raporturile de putere, autoritate, influenţa cu alte structuri, institutii şi grupuri ale societăţii locale şi globale.

Se disting grupuri puternice şi grupuri slabe cu influenţe observabile asupra securităţii generale sau speciale a membrilor grupului.

Totalitatea elementelor componente ce sunt totodată trăsături ale grupului social se află în multiple raporturi de intercondiţionare, cooperare, subordonare din care rezultă locul şi rolul grupului în structurile, acţiunile şi procesele sociale.

În consecinţă, valoarea de cunoaştere şi pragmatică a mecanismelor şi fenomenelor socio – psihosociologice în diverse domenii ale vieţii şi activităţii, contribuie la adaptarea manierelor (stilurilor) de conducere.

60

Capitolul VI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR

Organizaţiile formale investite cu funcţii specializate şi îndeplinind roluri instituţionale constituie o caracteristică structurală a societăţii contemporane.

În terminologia teoriei sistemelor şi a ciberneticii fiecare sistem dispune de o componentă ce exercită funcţia de autoreglare internă şi de reglare a raporturilor cu alte sisteme (subsisteme) ale ansamblurilor supraordonate, acestea în conformitate cu faptul ca sistemele nu sunt niciodată izolate şi nu sunt reductibile la scopul (scopurile) pe care le urmăresc.

Funcţia de reglare, tip feed-back, este îndeplinită într-o organizaţie de către echipa managerială.

1.Echipa managerială

Este o entitate psihosocială cu : structura constantă; un statut definit; relaţii de rol; metode şi stiluri de conducere; interese şi concepţii comune; responsabilitate faţă de instanţele ierarhice pentru conducerea şi

desfăşurarea corespunzătoare a întregii activităţi specifice. Analiza echipei manageriale evidenţiază : A) Componenţa echipei manageriale care include : a) membrii săi; b) trăsăturile personale şi psihosociale; c) sistemul de elemente în ansamblul lor:

1. membrii; 2. principiul interrelaţiilor acestora; 3. poziţionarea care permite exercitarea funcţiilor prin

completare şi armonizare competentă şi eficientă, care defineşte rolul psihosocial;

4. modele de interacţiune reciprocă; 5. modele de interrelaţii diverse; 6. valorile şi atitudinile faţă de valori (aspiraţii, ambiţii,

trăsături morale); 7. trăsăturile personalităţii membrilor (cunoştinţe

profesionale, politice, manageriale, organizatorice şi de conducere, autoritate, influenţă etc.).

B) Structura echipei manageriale ca întreg al unor substructuri : a. structura de rol – configuraţia poziţiilor şi funcţiilor

formale şi informale ( intersubiective, afective); b. structura cognitivă – determinată de dispunerea

percepţiilor interpersonale; c. structura de comunicare –liniile de comunicare

interpersonală;

61

d. structura de putere – aranjamentul modalităţilor de adoptare a deciziilor colective;

e. structura ocupaţională - dată de specializarea relaţiilor funcţionale;

f. structura sociometrică – ca distribuţie a relaţiilor simpatetice existente între membrii echipei manageriale.

Ca subsistem, echipa de conducere (managerială) se supune tuturor mecanismelor sociale şi psihosociale şi prezintă totalitatea trăsăturilor socio – psihosociologice ale grupului social la un rang mai ridicat decât media optimă. 2. Stiluri de conducere – problema sociologică a liderului.

Liderul (conducătorul) care poate fi unipersonal sau colectiv focalizează

eforturile grupului în realizarea obiectivelor. Se impune luarea în considerare a trei aspecte :

a. Relaţia de conducere ce desemnează natura şi tipurile relaţiilor de putere decurgând din poziţia reală a oamenilor într-un sistem social (societate,colectivitate, organizaţie, grup) statuată economic, politic, cultural , profesional etc;

b. Liderul (conducătorul) ca funcţie instituţionalizată (formală) şi ca status – rol psihosocial cel mai înalt în structura afectivă (sociometrică) a grupului (maxim de simpatie şi apreciere din partea celorlalţi);

c. Stilul (maniera) de conducere – modalitatea concretă în care liderul exercită puterea, influenţa şi autoritatea asupra celorlalţi (cei conduşi) şi gradul de acceptare de către grup.

Între numeroasele tipologii ale liderilor şi stilurilor de conducere cea mai utilizată tipologie este cea dată de R. Lipitt şi R.K. White.

1. tipul autoritar: - absolut; - moderat

2. tipul democratic; 3. tipul permisiv (laissez – faire).

Scurtă descriere

Tipul autoritar - se defineşte prin locul central pe care îl au ordinele, dispoziţiile, comenzile. Liderul :

emite comenzi dezbinătoare; se angajează în critici neconstructive; recurge la laude şi mustrări deseori lipsite de tact.

Ca subtip, liderul moderat însoţeşte ordinele cu rugăminţi personale, nuanţează comenzile :” aş fi mulţumit dacă … faci ceea ce iţi ordon!”.

62

Liderul autoritar este eficient în cazul grupurilor cu mare coeziune şi solidaritate, cu sarcini deosebite (militare, extreme, în unele genuri de sport etc.)

Acceptarea manierei autoritare este susţinută şi de gradul sporit de securitate de care beneficiază membrul subordonat al grupului.

Tipul democratic – se caracterizează prin locul central al valorilor,

normelor şi informaţiilor. Liderul : împarte cu grupul luarea deciziilor; ajută membrii grupului cu sugestii valoroase; stimulează autoconducerea; are spirit practic; transmite informaţii utile pentru motivarea subordonaţilor; este jovial, binevoitor; este flexibil în adoptarea procedeelor de acţiune.

Stilul democratic este eficient în cazul relaţiilor complexe, diferenţiate, în care performanţa este dată de o reţea largă de cooperări şi subordonări, iar persoana este mai motivată de sentimentul libertăţii şi dreptăţii.

Tipul permisiv (laissez – faire) – este caracteristic grupurilor cu o

structură redusă sau medie a sarcinilor relativ independente ale membrilor. Liderul :

se rezumă la acte birocratice; nu are suficientă încredere în forţele proprii; este pasiv, îngăduitor, exagerat prietenos; în situaţii dificile abundă cu informaţii, justificări; nu stabileşte ţeluri precise, incapabil de decizii ferme; evită sancţiunile represive.

Stilul de conducere (liderul) are o mare influenţă în procesul de socializare şi integrare socială a grupului şi oamenilor, asupra personalităţii lor şi asupra relaţiilor grupului cu alte grupuri şi cu structurile ierarhice.

63

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

1. Petre Andrei, “Sociologie generală”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970; 2. Jan Szczepanski, “Noţiuni elementare de sociologie”, Ed. Ştiinţifică,1972; 3. Raymond Boudon (coord.), “Tratat de sociologie”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997; 4. Traian Rotariu, Petru Ilut, “Sociologie”, Ed. Mesagerul, Cluj Napoca, 1996; 5. Ovidiu Badina (coord.), “Probeme de sociologie”, Ed. Militară, 1970; 6. Traian Herseni, “Ce este sociologia?”, Colecţia Ştiinţa pentru toţi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică; 7. Mihail Cernea,”Sociologia americană. Tendinţe şi controverse”,Ed. Enciclopedica română, Bucureşti, 1974; 8. Emile Durkheim,”Regulile metodei sociologice”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1974; 9. ***, “Sociologia franceză contemporană. Antologie” Ed. Politică, Bucureşti,1971; 10. ***, “Sociologia românească azi”, Colecţia Sinteze Sociologice, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1971; 11. Coord. Cătălin Zamfir,Lazăr Vlăsceanu,”Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, 1993; 12. Larousse, “Dicţionar de sociologie”, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti,1996; 13. Gilles Ferréol, “Dicţionar de sociologie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 14. Mihu Achim, “Sociologia americană a grupurilor mici”, Ed. Politică, Bucureşti,1970; 15. Claudette Lafaye,” Sociologia organizaţiilor”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 16. ***, “Sociologia militans” (15 vol.), Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; 17. Wrigth Milles, “Imaginaţia sociologică”, Ed. Politică, Colecţia Idei Contemporane, Bucureşti, 1975; 18. Lucia Dumitrescu Codreanu, “Sistemul sociologic al lui Talcott Parsons”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; 19. Chombart de Lauwe,”Pentru o sociologie a aspiraţiilor”, Ed. Dacia, Cluj,1972; 20. Michel Lallement. “Istoria ideilor sociologice”, Ed. Antet, 1998; 21. Vasile Miftode, “Elemente de sociologie rurală”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; 22. Jean Stoetzel, A.Girard,”Sondajele de opinie publică”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975; 23. Haralambie Culea, “Cunoaşterea sociologică”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,1976; 24. Septimiu Chelcea, “Chestionarul în investigaţia sociologică”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1975; 25. François de Singly s.a.,”Ancheta şi metodele ei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 26. Nicki Stanton, “Comunicarea”, Societatea pentru ştiinţă şi tehnică,1995; 27. Katie Milo s.a.,”Introducere în relaţiile publice”, Ed. Nim, Bucureşti, 1998;

64

28. Iacob Catoiu, Nicolae Teodorescu, “Comportamentul consumatorului,Teorie şi practică”, Ed. Economică, 1997; 29. Cătălin Zamfir,”Metoda normativă în psihosociologia organizării”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; 30. Bogdan Ficeac,”Tehnici de manipulare”, Ed. Nemira,1996; 31. ***, “Cercetări de sociologie economică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1972.

65

TESTE CAPITOLUL I 1. Din ce rezidă cauzele interesului pentru cunoaşterea sociologică, ştiinţifică? a) aflarea unor legităţi sociale obiective b) formularea unei filosofii generale

c) desluşirea raţională, dar şi empirică a evenimentelor şi proceselor sociale

d) explicarea formării universului 2. Care sociolog a afirmat că „sociologia este mai veche decât numele său”? a) Raymond Boudon b) Ferdinand Tönnies c) J. Stuart Mill 3. Cine este considerat a fi formulat prima „sociogonie”? a) Hesiod b) Platon c) Aristotel 4. Platon şi Aristotel au abordat o nouă viziune asupra societăţii prin: a) filosofia istoriei b) teoria socială normativă c) fizica socială 5. În care etapă a premizelor sociologiei se punea primatul absolut al comunităţii în raport cu individul? a) Antichitatea b) Evul Mediu c) Epoca modernă 6. Care idee esenţială pentru sociologie a fost enunţată în doctrina socială creştină? a) societatea este o prelungire a naturii b) lumea socială este independentă c) omenirea este, prin natura sa, socială 7. Care sunt direcţiile fundamentale pentru apariţia sociologiei ştiinţifice? a) filosofia raţionalistă a istoriei b) maniera deductivistă c) cercetarea empirică a fenomenelor sociale

66

8. Un precursor al sociologiei afirmă, prima dată, rolul cauzal în acţiunea umană a intereselor şi dorinţelor. Cine este acesta? a) Gianbattista Vico b) Niccolo Machiavelli c) Thomas Hobbes 9. Care reguli pentru sociologie au fost introduse de către Montesquieu? a) studiul condiţiilor concrete, geografice, economice şi politice b) observarea metodică riguroasă a faptelor sociale

c) acţiunile şi comportamentele oamenilor sunt determinate de legi

d) introspecţia şi intuiţia 10. Cine a formulat prima dată (1802) ideea existenţei claselor sociale şi a luptei de clasă? a) Saint - Simon b) Karl Marx c) Emile Dürkheim 11. Care condiţii au fost întrunite pentru a trece de la stadiul preştiinţific la sociologia ştiinţifică? a) apariţia unei categorii de profesionişti

b) acumularea premizelor ştiinţifice şi instituirea metodelor de cercetare

c) eşecul explicativ al teoriilor generale d) maturizarea obiectului sociologiei 12. Cine este considerat întemeietor al sociologiei ca ştiinţă? a) Auguste Comte b) Georges Gurvitch c) Pitirim Sorokin 13. În ce constă, în concepţia lui Emile Dürkheim şi Georges Gurvitch, specificul socialului? a) instinctele înnăscute ale oamenilor b) sistemul de grupare c) perspectiva istorică 14. Definirea socialului prin fenomenul de „imitaţie” aparţine lui: a) Gabriel Tarde c) Max Weber d) Petre Andrei

67

15. Care sunt criteriile de definire a faptului social? a) consensul b) constrângerea c) contagiunea d) interferenţa e) afirmarea de sine 16. În ipostaza opoziţiei între individ şi societate, care este „semnul” socialului? a) valoarea b) indiferenţa c) puterea 17. Raportul dintre putere şi valoare este: a) dihotomic b) de interferenţă c) de neutralitate d) complementar 18. Care sociologii de ramură studiază structurile fundamentale ale societăţii? a) sociologia grupurilor, a claselor sociale b) sociologia politică c) sociologia comunităţilor rasiale, etnice d) sociologia artei e) sociologia comparată 19. Obiectul de studiu al ecologiei sociale îl reprezintă: a) geneza structurilor şi proceselor sociale b) condiţiile mediului natural (umanizat) şi social c) ansamblul instituţiilor sociale 20. Care sociologii de ramură au ca obiect ansamblul structurilor care condiţionează activitatea materială diversă? a) sociologia politică b) sociologia organizaţiilor c) sociologia economică d) sociologia industrială e) sociologia muncii 21. Care sunt problemele fundamentale ale societăţii şi sociologiei? a) raportul dintre individ şi societate b) care este factorul determinant al vieţii şi dezvoltării sociale c) problema legilor sociale d) succesiunea perioadelor istorice e) unicitatea sau pluralitatea civilizaţiilor în univers

68

22. În care dintre ştiinţele sociale particulare s-a formulat conceptul de „fapt social total”? a) istorie b) geografie c) antropologie d) demografie 23. Care dintre limitele ştiinţei istorice este suplinită de către sociologie? a) istoria are ca obiect, trecutul b) istoria nu poate opera cu scenarii c) istoria nu poate face prognoze

d) incompatibilitatea dintre retrospectiva istorică şi perspectiva istorică

24. Căror indicatori le acordă mai mare importanţă sociologia în raporturile sale cu demografia? a) socio - demo - economici b) demografici naturali c) statistico - matematici 25. Care ştiinţă socială studiază planul particular, social în construcţia omului, surprinde fenomenele pe viu? a) sociologia generală b) psihologia generală c) psihologia socială d) geografia umană 26. Care viziune asupra raportului dintre societate şi natură afirmă că: „natura propune, omul dispune”? a) fatalismul b) voluntarismul c) nihilismul d) teoria predestinării 27. Care formulare este corectă? a) relaţiile economice sunt pur economice

b) relaţiile economice sunt în raporturi neutre cu alte relaţii sociale

c) relaţiile economice sunt prin excelenţă relaţii sociale 28. Din care tip de relaţie decurge politicianismul demagogic? a) factorii politici ignoră rezultatele sociologilor b) politicienii resping diagnozele şi prognozele sociologilor c) în politică se utilizează evaluările sociologilor

69

CAPITOLUL II 1. Organicismul - ca orientare în definirea esenţei societăţii - este reprezentat de către: a) William Oswald b) Herbert Spencer c) Ernst Solvay 2. Care concept este central în sociologia lui Gustave le Bon? a) mentalul colectiv b) psihicul individual c) sufletul colectiv 3. Cum se numeşte teoria lui Sigmund Freud care a introdus noţiunile de „Sine”, „Eu”, şi „SupraEu” ? a) psihanaliza b) psihologia diferenţială c) psihopatologia 4. Care sunt variantele câmpului sociologic definit de către Kurt Lewin? a) câmpul psihologic al persoanei b) câmpul psihologic al grupului c) câmpul social 5. În „Sociologia formei” a lui F. Tönnies, ordinele (comunitare) sunt componente ale: a) Raporturilor sociale b) Grupărilor sociale c) Asociaţiile artificiale 6. Din care formă generală de acţiune (conform soluţiei relaţioniste) fac parte manifestările: imitaţie, educaţie, control social? a) cooperare b) socializare c) adaptare d) stratificare 7. În varianta „relaţionismului pur” (L.v. Wiese) „distanţa socială mare” se caracterizează prin: a) asimilare b) uniune c) separare d) opoziţie e) concurenţa

70

8. Max Scheller (sociologia fenomenologică) are drept concept central: a) imitaţia involuntară b) contagiunea afectivă c) simpatia 9. Capacitatea de a se identifica unui grup, cu o altă persoană se numeşte: a) simpatie b) empatie c) disponibilitate d) aspiraţie 10. Sociologia marxistă defineşte esenţa umană prin: a) ansamblul relaţiilor sociale b) însuşirile individuale c) percepţia subiectivă 11. Ce sens este atribuit noţiunilor de „fapt social”, de „obiect social”? a) un sens general b) un sens restrâns c) un sens intermediar d) un sens dihotomic e) un sens semnificativ 12. Care sunt întrebările formulate de către Ion Iordăchel privind „obiectul social”? a) conceput ca obiect material, fizic b) este o entitate fixă, stabilă

c) considerat ca independent de conştiinţa şi voinţa indivizilor şi grupurilor

13. Căror caracteristici ale condiţiilor naturale şi artefactelor le acordă atenţie sociologia? a) structura pedalogică (a solului) b) caracteristicile fizice ale infrastructurii c) elementele ambientale ale unei aşezari umane d) gradul de modernitate a unor înzestrari casnice 14. Mitul este obiect al sociologiei sub aspectul: a) structurii lingvistice b) ariei de raspândire c) funcţiei de menţinere a controlului social

71

15. O caracteristică fundamentală a obiectului sociologiei subliniată de către Marcel Mauss este: a) complexitatea b) totalitatea c) diferenţialitatea d) simbolismul 16. Ce caracteristică exprimă faptul că sociologia se ocupă de societăţi concrete, de colectivităţi umane? a) ruptura şi frontalitatea b) transcendenţa şi imanenţa c) diferenţialitatea CAPITOLUL III 1. Care fapte sociale sunt obiectul de studiu al sociologiei generale? a) faptele sociale totale b) faptele sociale parţiale c) faptele sociale minimale 2. Care sunt trăsături esenţiale ale faptelor sociale? a) aparţin existenţei sociale b) interesează persoanele individuale c) sunt manifestări ale esenţei sociale d) au exterioritate în raport cu conştiinţa oamenilor e) au o semnificaţie pur personală 3. Care dintre următoarele reprezintă fapte sociale parţiale? a) fapte economice b) fapte juridice c) fapte morale d) fapte politice 4. Ce tip de fapt social a fost exemplificat prin Pactul de la München (1938)? a) fapt social total b) fapt social parţial c) fapt social real d) fapt social aparent 5. Relaţiile sociale conjunctive (L.v. Wiese) pot fi de: a) asociere b) conflict c) unire d) adaptare

72

6. Relaţiile sociale simetrice, echivalente şi complementare sunt compatibile cu regimul politic: a) centralizat b) monarhic c) democratic d) autoritar 7. Care tip de fapte sociale (în sens general) are durată mare în timp şi constantă în dezvoltare: a) evenimentele sociale b) fenomenele sociale c) procesele sociale 8. Care dintre procese sunt sociale, diferite de cele care au loc în societate? a) intrapersonale b) intergrupale c) natalitatea d) rata accidentelor de circulaţie e) neostructurante 9. În care tip de proces social prevalează aspectul informal, afectiv? a) intrapersonale b) interpersonale c) intergrupale 10. Cunoaşterea şi incluziunea sunt specifice căror procese sociale? a) procese între individ şi grup b) procese intergrupale c) procese neostructurante 11. Cărui tip de proces social (după mecanismul de desfăşurare) îi este

proprie corelarea reciprocă a acţiunilor? a) de asimilare b) de adaptare c) de reorganizare d) de competiţie 12. Ce tip de proces social derivă din diviziunea muncii şi are rol fundamental în socializare? a) de concurenţă b) de mobilitate c) de cooperare d) de asimilare

73

13. Depăşirea limitelor proprii, individuale dar şi sociale este aspect al: a) concureţei b) competiţiei c) conflictului d) autoconcurenţei 14. Cărui proces îi este definitorie noţiunea de „anomie” formulată de către Emile Dürkheim? a) de adaptare b) de cooperare c) de dezorganizare d) de restructurare 15. Formularea de „predicţii sociale” este atributul cărei funcţii a sociologiei? a) expozitivă b) explicativă şi interpretativă c) de diagnoză şi prognoză d) ideologică CAPITOLUL IV 1. Operaţionalizarea conceptelor înseamnă: a) atribuirea de semnificaţii b) ordonarea elementelor componente c) efectuarea unor operaţii matematice d) definirea principiilor abstracte 2. Factorii determinanţi (cauzali) ai unui fenomen social constituie: a) variabila independentă b) variabila dependentă c) variabila aleatorie d) variabila neutră 3. Cum recunoaştem fenomenele şi procesele sociale cercetate sociologic? a) prin semnificaţii b) prin indici c) cu ajutorul indicatorilor 4. În ce constă valoarea indicatorilor pentru investigaţia sociologică ştiinţifică? a) în măsurabilitate b) în expresivitate c) în variabilitate d) în generalitate

74

5. Ce se intelege prin ITEMI? a) consecinţe ale faptelor sociale b) manifestari individuale, concrete c) întrebari din chestionar şi ghidul de interviu d) raţionamente deductive 6. Testul sociometric este o metodă: a) de recoltare a datelor b) de prelucrare a informaţiilor c) de interpretare a materialelor recoltate prin cercetare 7. Prin care tehnică sociologică se ordonează şi se ierarhizează indicatorii? a) tehnicile de eşantionare b) tehnicile scalare c) metoda panel 8. Tehnicile de eşantionare presupun determinarea: a) populaţiei demografice b) populaţiei sociologice c) populaţiei locale 9. Eşantionul sociologic are: a) talie (dimensiune) b) structură c) omogenitate d) polaritate 10. Când un atribut este egal distribuit în masa populaţiei sociologice, stabilirea eşantionului se face prin: a) selecţie aleatoare b) eşantionare stratificată c) eşantionare pe cote 11. Câte etape sunt parcurse în ancheta sociologică? a) 4 (patru) b) 9 (nouă) c) 12 (douăsprezece) 12. Care sunt tipurile de întrebări din chestionar şi ghidul de interviu? a) factuale b) directe c) codificate d) închise e) ad-hoc

75

13. În ce constă finalitatea anchetei sociologice? a) precizarea temei b) ancheta pilot c) prelucrarea datelor recoltate d) întocmirea raportului de anchetă CAPITOLUL V 1. Care tip de colectivitate umană are o întindere nu prea mare şi slabe relaţii de coeziune? a) grupul de două persoane b) grupul social c) cercul social d) grupurile profesionale 2. Prin decizie exterioară (externă) se constituie grupurile: a) spontane b) voluntare c) dirijate d) efemere 3. În care grupuri acţionează liderii nemijlociţi? a) grupuri sociale b) grupuri informale c) grupuri de scop d) grupuri teritoriale 4. Grupul social se defineşte ca: a) grup primar de sarcină b) reuniune aleatoare de indivizi c) aglomerare umană în spaţii publice 5. În afară de oameni, ce alte elemente compun grupul social? a) relaţii sociale b) simboluri c) obiecte materiale d) valori e) modele de conduită 6. Iluzia apartenenţei la grup decurge din: a) interiorizarea valorilor grupului b) identificarea cu tendinţele comune c) slabe legături cu ceilalţi d) inactivitate în îndeplinirea obiectivelor grupului

76

7. Fenomenul de absorbţie a personalităţii înseamnă: a) prescrierea cu precizie a ariei manifestărilor indivizilor b) atracţia faţă de simbolurile grupului c) depersonalizarea indivizilor 8. Care trăsături de comportament aparţin modelului moral al grupului? a) înfăţişarea exterioară b) gesturile c) devotamentul d) subordonarea e) conştiinciozitatea 9. Care sunt aspectele fundamentale ale socializării indivizilor umani? a) achiziţia culturii b) integrarea culturală c) adaptarea la mediu d) creşterea dependenţei faţă de colectivitate 10. În care etapă a socializării rolul principal îl au organizaţiile profesionale şi de muncă? a) socializarea primară b) socializarea secundară c) socializarea ulterioară 11. În care situaţii ale dinamicii status–rolurilor se manifestă intoleranţa din partea grupului? a) concordanţa b) statusuri incompatibile c) conflict status–rol d) devianţa de status 12. Cărei trăsături caracteristice ale grupului îi este proprie stabilirea modalităţii de acceptare a membrilor? a) centrul grupului b) coeziunea grupului c) voinţa grupului d) identitatea grupului 13. Ce trăsătură este asigurată prin durabilitatea simbolurilor grupului? a) componenţa grupului b) continuitatea grupului c) specificitatea grupului

77

14. Stările de lucruri care structurează activitatea grupului, care trăsătură o definesc? a) solidaritatea de grup b) forţa grupului c) sarcina grupului d) superioritatea grupului 15. Care sunt elementele structurii sarcinii de grup? a) gradul de structurare b) tipurile de implicare în reţeaua sarcinilor conexe c) configuraţia relaţiilor funcţionare 16. Cărui grad de structurare a sarcinii îi sunt caracteristice relaţii de conducere aleatorii? a) sarcina total structurată b) sarcina superior organizată c) sarcina cu structurare redusă d) sarcina total nestructurată 17. În ce tip de implicare în reţeaua sarcinilor conexe îşi desfăşoară activitatea funcţionarii publici? a) sarcina autonomă b) sarcina condiţionată c) sarcina care condiţionează

d) sarcina care este condiţionată şi totodată condiţionează alte persoane şi grupuri

18. În configuraţia relaţiilor funcţionale, cărui tip de sarcină îi este proprie activitatea funcţionarului care finalizează o lucrare complexă? a) aditivă b) complementară c) conjunctivă d) disjunctivă 19. În care trăsătură a grupului este pericolul „narcisismului” şi „elitismului”? a) specificitatea grupului b) superioritatea grupului c) identitatea grupului 20. Care sunt factorii de stimulare a coeziunii şi solidarităţii de grup? a) pericolul extern b) acţiunea unor conducători carismatici c) organizare compactă, disciplină severă d) conştiinţa îndeplinirii unor sarcini importante

78

CAPITOLUL VI 1. Funcţia de reglare, tip feed-back, într-o organizaţie revine: a) serviciilor funcţionale b) conducerii ierarhice superioare c) echipei manageriale 2. Structura echipei manageriale, ca întreg, are ca substructuri; a) configuraţia poziţiilor şi funcţiilor b) structura sociometrică c) organigrama generală d) structura de comunicare 3. Care stil (tip) de conducere se caracterizează prin limitarea la acte birocratice? a) autoritar b) democratic c) permisiv

79

RĂSPUNSURI

CAP. I CAP. II CAP. III CAP. IV CAP. V CAP. VI 1. a, c 2. b 3. a 4. b 5. a 6. c 7. a, c 8. b 9. a, b, c 10. a 11. b, d 12. a 13. b 14. a 15. b, c 16. c 17. b, d 18. a, c 19. b 20. c, d, e 21. a, b, c 22. c 23. b, c 24. a 25. c 26. b 27. c 28. c

1. b 2. c 3. a 4. a, b, c 5. b 6. b 7. c, d, e 8. c 9. b 10. a 11. a, b, c 12. a, b, c 13. c, d 14. c 15. b 16. c

1. a 2. a, c, d 3. a, b, c, d4. a, d 5. a, c, d 6. c 7. c 8. a, b, e 9. b 10. a 11. b 12. c 13. d 14. c 15. c

1. a, b 2. a 3. b 4. a 5. b, c 6. a 7. b 8. b 9. a, b 10. a 11. c 12. a, c, d 13. d

1. c 2. c 3. b, c 4. a 5. a, b, c, d, e 6. c, d 7. a 8. c, d, e 9. a, b, c, d 10. b 11. b, c, d 12. d 13. b 14. c 15. a, b, c 16. d 17. d 18. d 19. b 20. a, b, c, d

1. c 2. a, b, d 3. c

80