Sfera-Eonica-Nr.-3.pdf

Anul II, Nr.3 (Februarie) 2013

* N.N.Negulescu - Iniţiator prim, fondator şi ex-director al

revistei Constelaţii diamantine.

- Iniţiator prim, fondator şi actual

director/redactor-şef al

revistei Regatul Cuvântului.

- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică.

* Al.Florin Ţene - Membru al Acdemiei Americano-

Române de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor

Români.

PARTENERI CULTURALI

ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9

Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici

Prof.univ.Dr.Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, Canada

Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural

Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români

Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români

Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor

Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin

Academician/Scriitor, Eugen Evu

Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei "Contraatac"

Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris

Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista "Clipa", SUA

Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista "Clipa", SUA

Prof.univ.Dr. Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog

Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista "Agero", Stuttgart, Director la Revista "Art Emis", Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul

Societăţii Culturale Art Emis

Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, SUA

Prof. Univ.Dr. Lidia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Ambasador/Scriitor Petre Gigea-Gorun

Director/Redactor-Şef

N.N.Negulescu, Membru LSR

Redactori Şefi-Adjuncţi

Prof.Dr.Ion Pachia Tatomirescu, Membru USR

Cezarina Adamescu, Membră USR

Eliza Roha, Mmbră USR

Secretar General de Redacţie:

Any Drăgoianu

Secretar Directorat

Marian Malciu, Membru LSR

Redactori Principali

Prof.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică Literară

Prof./Editor N.R.Carpen, Şef Departament Proză

Scriitor Baky Ymeri, Şef Departament Poezie

Scriitoare Florentina- Loredana Dănilă (Dalian), Şefă Departament Estetică

Prof.univ.Dr. Constantin Enache, Şef Departament Ştiinţific

Redactori

Prof.Dr Nicoleta Milea

Scriitoare Geta Resteman, Cipru

Scriitor Viorel Băetu, Germania

Scriitoare Elena Buică-Buni, Canada

Lector univ.dr. Alina Beatrice Cheşca

Lector univ.Dr.Ovidiu Ivancu, India

Redactori Asociaţi

Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din

Judeţul Neamţ

George Roca, Editor-Şef al Revistei "România Vip", Australia

Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului "Mioriţa" SUA

Maria Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK

Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist, Arizona

Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada

Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare Ing. Liliana-Elena Slăvoiu

Coperta realizată de Cristina Nicu

Responsabilitatea asupra conţinutului materiaalelor publicate revine autorilor.

Revista poate fi accesată la: www.editii.org

E-mail Director/Redactor-Şef: [email protected]

[email protected]

Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova,

Dolj, România, Cod 200541

Tel. Redacţie: 0351.405.824

http://www.editii.org/

mailto:[email protected]


Sumar

N.N.Negulescu, Înflăcărări...............................5

Nicolae Georgescu, Prefata...............................6

Adrian Botez, Cuptorul alchimic.......................9

Teodor Cabel, Timpul s-a oprit.........................9

Livia Ciupercă, Zeami......................................10

Maggi Sawkins, Poeme....................................10

Linda Bastide, Poeme.......................................11

Ştefan Radu Muşat, Poeme..............................12

Eugen Evu, Ichim ............................................13

Alina Beatrice Cheşcă Poemul de ...................14

Alenis de Nobilis, Poeme.................................14

Mihai Batog-Bojeniţă, Realismul.....................16

Corina Lupu, Recenzie..................................17

Corneliu Florea, Polemas................................18

Paula Diana Handra, Omagiu mamei...................21

Mădălina Corina Diaconu,Dialog cu ...............23

Marin Voican Gheoroiu, Dialog.......................26

Maria Zavati Gardner, For sale.........................29

Gheorghe Petrovai , Drumul ...........................30

Ovidiu Creangă, Eu si Brigitte........................34

Viorel Roman, Viziuni ortodoxe....................35

C-tin Marafet, Poezii ..............................................36

Sumar

Ion Pachia Tatomirescu, Un portret de ......................37

Roni Căciularu, Album jubiliar...........................................43

Vasile Popovici, Recenzie………………………….…45

―Regal D‘art‖………………………………………....47

Georgeta Resteman , Marin Filip………………….….49

Elena Avramescu, Poezia sensului…………………….50

Mihai Batog-Bojeniţă, Un magician…………………...53

Rodica Lăzărescu , In memoriam………………………..54

Alexandru Oblu, Doctrină şi esenţă……………………..55

Cristian Petru Bălan, Sa apropiem ……………………...57

Leliu Nicolae Vălureanu, Poezii omagiale………………74

Constantin Cucu, Patimile Niculinei …………………….75

Stelian Gomboş, Despre valoarea ……………………….81

Elena Buică, Milena Munteanu …………………………84

Victor Martin, Ingerul hipnagogic……………………….86

Valeriu Popovici, Marcus –Ulpius…………………..…88

Marina Goldici, Conştiinţa ……………………………..92

Ana Mugurin, Critic literar…………………………….94

Al. Florin Ţene, Vârcolacii……………………………..95

Constantin Ciubotaru Casete mute…………………….96

Al Florin Ţene, Visul alb ……………………………….99

Corneliu Leu , Blândeţea Papei………………………...100

Viorel Roman , Benedict XVI…………………………..101

5 Sfera eonica Anul II, Nr.3 (Februarie) 2013

N.N.Negulescu

Înflăcărărări Eonice

I

Uneori îi întâlnesc chipul senin, pătruns de acelaşi

sentiment de beatitudine.

Cu un mers eterat, zburător, asemeni vânturilor de

câmpie, îşi urmează calea devoţiunii lui încărcată

de semne. Odată mi-a murmurat enigmatic:

―Lumea nu este alcătuită doar din ce vedem

omeneşte în ea. Rădăcinile ei sunt ascunse în

matca începuturilor‖.

Noaptea aproape că n-am închis ochii. Mă ardeau

scânteile gândurilor. Eram prins în centrul unui

vârtej de orbite.

Iuţeala răsăritului mi-adus uşurare.

Afară mă învăluie veşmintele adierii, tăcerea,

cerul.

Înalt, drept, cu păr lung, argintiu, el mă aşteaptă

rezemat de marginea pădurii, într-o cumpănită şi

misterioasă discreţie.

Locul acesta adăposteşte multe taine. Aici se

deschid mereu neasemănătoare desişuri de umbră

pe fruntea pământului. Unele au profunzimi

ameţitoare de peşteră.

La schimbarea lunilor, din lăuntrul lor se aud

cântece uimite, bătăi de aripi, chemări

poruncitoare...

Peste toată întinderea picură din zenitul proaspăt

purităţi şi candori înfiorate. Ca acum, în iunie.

Încă de la primele licăriri în primitoarele oglinzi

infinite trăieşte ochiul.

E bucuria cosmicizării. Dar nimeni nu reuşeşte să

scruteze meandrele fiinţei.

Păşesc pe freamătul ierbii şi ajung cu emoţie în

faţa ascetului. Mă înviorează cu glasul ca o

făgăduinţă: ―Unde te întorci, descoperi alt sens şi

altă frumuseţe.

Parcă s-ar însufleţi din tipare arhaice lucrurile‖.

Cu mâna întinsă, prinde o rază şi mi-o pune pe

umăr. Are mireasma soarelui tânăr. Trupul

încordat îmi zvâcneşte.

Un stol de petale stranii coboară din boltă cu

unduiri armonice. Mai jos, între zidirile schitului,

stă o fântână străveche. Din ea cresc rozurile

focului de forma unei ghirlande. Împrejur se

împletesc spiralat cununi globulare. Se iveşte şi

îngerul cu nimb de eternitate.

Fără sfârşit roiesc în origini văzutele şi

nevăzutele!

Încetează ninsul clipelor, vremelnicia, cuanta

timpului.

Cine sunt eu de stăpânesc acum cu ascuţişul

vederii reflexele nemărginitei cunoaşteri?

Poate că port în fiinţă aceeiaşi sămânţă care a

străbătut de la un capăt la altul universul.

Poate că am ceva din perechea edenică.

Aceste revelaţii deşteaptă în mine puteri

nebănuite.

De-a lungul vieţii sufleteşti, într-un acces de

căinţă, multe firi invocă Bunevestiri fericite.

Celor ce caută izbăvirea le-ar fi spornice astfel de

daruri spiritualizate, fosforescente.

Continuare în numărul viitor.


5 Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013

Nicolae GEORGESCU *Prefaţă la volumul „Vara leoaicei” de Melania Cuc. Editura ZIP, 2012

MELANIA CUC, ÎN CONTINUĂ CĂUTARE DE LOCURI, DE

FIGURI, DE TERITORII MEREU NOI

Poetă, prozatoare, ziaristă, eseistă, pictoriţă: Melania Cuc poate adăuga, încă, în numele său, în condeiul şi fapta sa, multe şi diverse alte calităţi de acest fel, ţinând, parcă, să ne spună că provincia este enciclopedică iar intelectualul de provincie este absorbit de idealul universalismului. Impresionant este modul cum îşi ţese autoarea opera literară: volume de poezii alternează bine calculat cu proza scurtă, eseurile şi articolele de gazetă pigmentează, din când în când, rafturile (sau, mă rog, raftul cu cele 28 de titluri ale sale realizate până acum). Nu cred că este o indecizie a fixării într-o (singură şi solidă) zonă ci, după câte am observat citind oarecum ritmic cărţile sale, una se explică prin alta, se continuă, se reia. În toate tronează imaginea, Melania Cuc fiind în continuă căutare de locuri, de figuri, de teritorii mereu noi. E ca şi cum ai vedea tot cu alţi ochi acelaşi peisaj general, din unghiuri diferite. Nu se repetă nicăieri, dar totul pare o repetiţie generală în vederea unui spectacol care mereu se amână. Acest roman al său, numit „Vara leoaicei”, cucereşte prin coborâşuri şi urcuşuri, un fel de sinusoidă care pune în mişcare nu numai relieful, dar şi timpul, şi sufletele oamenilor, şi istoria. Prezentul, practic, nu există: din când în când îl ghiceşti într-o adunare de snobi, într-o negociere de anticari, într-o aventură (repetată) de-a căutatul comorilor prin grote. Există, însă, trecutul, cu o adâncime maximă în vremea cavalerilor cruciaţi – şi cu ridicări spre actualitate (care actualitate nu înseamnă, însă prezent, ci doar ceva perceptibil prin ceea ce ne pune la îndemână prezentul) – şi există ceea ce s-ar putea numi fantastic şi care ar putea fi o proiecţie în viitor. Fantasticul Melaniei Cuc, însă se îmbină cu S.F.-ul şi nu dăinuie în materia epică, ci mai mult în imaginaţia cititorului. Complicele autoarei, cititorul, este stârnit, obligat sa recurgă la instrumentalul pe care i-l oferă mai ales filmul actual de groază – şi se autolinişteşte, astfel, într-o lectură plăcută, chiar pleziristă. Istoria străveche (medievală) are, ca instrument de aducere în atenţia aceluiaşi cititor fidel, obiectele de artă. Lungi şi amănunţite descrieri de obiecte vechi, „de artă” sau numai vechi, îi dau autoarei posibilitatea creării unei atmosfere admirabil ţesute în jurul personajelor. Ar mai fi de căutat ceva între aceste instrumente: aşa cum S.F.-ul foloseşte la imaginaţie, lumea obiectuală la atmosferă – ar trebui ca pentru descrierea sufletească să avem la îndemână cuvântul. Melania Cuc nu se lasă ispitită de cuvânt, îl păstrează pentru vreun volum de versuri care va urma, probabil, după acest roman. Foarte economicoasă cu istoria (pe care, repet, o atmosferizează prin lucruri, nu recurgând la tratate, documente, istorii etc.) – autoarea este la fel de calculată cu expresia necesară descrierilor sufletului interior, face psihologie mai ales simbolică, elaborează trăiri din câteva trăsături şi mai ales din locuri comune. Romanul maschează, oarecum, un eu singuratic în căutare de locuri şi lumi potrivite. Există un spirit al locului care cheamă şi este căutat, sunt umbre în pereţi şi şoapte omeneşti în frunzişuri, dar nu pare a exista destin, legea de bază a fantasticului. Acesta este înlocuit cu deducţii logice, în cheie actuală. O tensiune între straturile de personaje te ţine locului în lectură, un dialog cu autorul constructor se iveşte de la sine: simţi că-şi va construi personajul aşa, şi nu altfel, că tu însuţi ca cititor, l-ai construi altfel, că se pote şi în alt mod (deci, dacă destin nu este, logica aranjamentelor poate lucra în voie). Simţi, cu alte cuvinte, intenţia de şantier, de laborator, invitaţia creatorului către uneltele şi realizările sale, chiar către recitirea carţilor comune. O atomizare continuă a realitaţii, ca tendinţă de stabilire în tabel, de definire, te face să urmezi firul narativ – rezultatul fiind o carte oarecum cărnoasă, biologic devorabilă, ca să zic aşa. O carte frumos gândită, realizată întocmai cum şi-a dorit autoarea, care se va aşeza în raftul înfăptuirilor sale, nu ne îndoim, în mângâierile multor cititori. ---------------------------------------------------------------


Prof. dr. Adrian Botez

CUPTORUL ALCHIMIC

ŞI

BOURUL MOLDOVEI

Într-o lume a Humuleştiului, identificabilă cu un uriaş CUPTOR-ATHANOR,

pătruns-străbătut, ca de două suliţe, de două axe concomitente:

a-una stearpă-ascendentă către Cer: STÂLPUL HORNULUI;

b-alta înmugurită (de germenii potenţialelor sorţi şi lumi) -

descendentă: ŞFARA CU MOTOCEI LA CAPĂT,

şi păzit de Motanul-Rà (solar), stăpân al mâţelor nocturne-

constelaţii, deci păzit de către o entitate sacrală-stare de hierogamie Soare-Lună,

mascată de Împărăţia Mâţelor Divine (de care vorbeşte nostalgic şi Eminescu, în

Cugetările sărmanului Dionis) - totil era armonie şi sănătate sacră, originară -

stare de înrudire umană până la identitate sacrală (de fapt, ştergere a identităţii

umane). Athanorul păzit de Soare-Lună apără germenele lui Adam Protogonos:

―Şi Doamne, frumos era pe atunci, căci părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau

sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a

pururea în petrecere cu noi, şi toate mergeau după plac, fără leac de supărare, de

parcă toată lumea era a mea.‖

Nici nu se poate marca mai clar starea paradisiacă, la care

anamneza-dhikr a lui Ion Creangă ajunge prin identificarea Conducerii şi

Pontificatului Manvantarului său - cu Supra-Eul său solar:

―Şi eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca

vântul în turburarea sa‖.

Credem că trebuie să ne reţină interesul această dualitate sacră:

SOARE-VÂNT (Vânt Turburat - duhul activ al Sfântului Duh, dinamizat peste

ape - Shakti-Shekina în plină manifestare).

Spuneam, mai sus, de o adoraţie-fixaţie asupra Mamei, stăpâna

acestui Manvantara. Din jarul şi cenuşile-zguri ale Vetrei-Cuptor (aspectele

deschis, respectiv ermetic, ale Athanorului) – s-au ridicat protectorii

Manvantarului nostru: Soarele-Copil - şi Luna-Mamă. Ida şi Pingala.

Mama este zeiţa Cavernei Sacre (Uterul Fertil şi Interiorul Casei),

este Capra Amaltheia, care se dăruieşte euharistic lumii întregi a actualului

Manvantara, prin reprezentantul lui ―oficial‖ - Micul Zeus: ―şi.mi aduc bine

aminte, căci braţele ei m-au legănat [n.n.: germenele-arcă a vieţii, plutind pe

tumultul oceanului originar, aparent demoniac, răscolit de forţele contrarii, care

încă nu s-au armonizat spre întemeierea lumii-cosmos], când îi sugeam ţâţa cea

dulce şi mă alintam la sânu-i [n.n.: situarea la topos-ul sacru al Munţilor care se

bat cap în cap, dar şi al Munţilor din care se revarsă ambrozia-amrita, laptele şi

mierea - încă nu Otrava Supremă, Sângele Blestemat al Alchimiştilor -

VITRIOLUL, prin care se fixează Piatra Filosofală în vârful-stea al Arhitecturii

Lumii] şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi

de la ea am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a

pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău‖ [n.n.:de observat : a- când vine vorba de A

VORBI- VORBIRE, ritmul frazei lui Creangă se înscrie în regulile prozodico-

poetice, sugerând ajungerea, prin Muntele-Sân-Terestru, la Muntele Celest:

Parnasul este locul alăptării Verbului; b-că sângele şi carnea cristic-

euharistice - sunt la un pas de a se transforma, prin intermediul Stăpânirii

Logos-ului, ca Vibraţie Primordială , în VITRIOL: căci doar Vitriolul-Otrava

Înţelepciunii dă superioritatea asupra Binelui şi Răului - într-un cuvânt, se

invocă hermetic situarea posibilă la poalele Pomului Paradisiac, ca ŞARPE-

DRAGON, Alb şi Negru - Răstignit, apoi, pe Crucea Pomului Paradisiac -

pentru mântuirea întregii lumi-Manvantara ] .

Mama Cavernei (şi Lună) îl trimite pe substitutul de Soţ - Soţul-Copil (Soare),

ca sol la Tatăl-Soţ Real - Soarele Celest (dar şi Soarele Negru, din pădurea

Dumesnicu-Domesticirii Manvantarelor, invizibil, sau vizibil doar pentru cea

care trecea de nori, cu Spiritul ei de Mamă a Manvantarului):―când începea a

se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: << Ieşi, copile cu părul

bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea>>‖ - şi Soarele Hermetic

(Ocult, obţinut ca Luceafăr-Soare Negru, în prima purificatio a Athanorului,

cuptor-vatră-casă) determină, din plan microcosmic, similaritatea de reacţie în

-Ida şi Pingala - cei doi curenţi spirituali-subtili, feminin-masculin, pozitiv-negativ - care circulă

de-a lungul axului median al Fiinţei Spirituale - Coloana Vertebrală-Kundalini.

plan macrocosmic-celest: <<şi vremea se îndrepta după râsul meu. Ştia, vezi

bine, soarele, cu cine are de-a face [… ]‖. Da, bineînţeles că era silit la reacţia

cosmică corectă, căci doar aşa, respectând hierogamia Athanorului – era

vrednic Soarele Celest de hierogamia de la capătul de sus al Axei Polare. DE

observat cum RÂSUL se asimilează semantic (ca nume secret)

SOLARITĂŢII.

Mama Cavernei (Uterului şi Casei!) este situată în mijlocul

profund al Manvantarului-Satului HUMULEŞTI: acolo dresează BALAURII-

DRAGONII (―nourii cei negri‖), ca fata cea cuminte a moşului, în ograda

casei Sfintei Duminici: ―alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru

şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea

uşei.‖ De fapt, jertfea dragonii şi le scurgea şi aduna sângele de foc în fierul-

fulger al toporului: pe scara-fulger, dragonii ―dresaţi‖-lichefiaţi (adică, scoşi

dintre solzii duri ai Cristalului Nelumesc-Grindină) se scurgeau prin uşa

deschisă, magic, în pământ - devenind blândele forţe germinative, focurile

multiplicat-pâlpâitoare care susţin, de sub pământ, spicele-GRÂU ÎNFOCAT

(Hristosul Învierii) şi corolele Florilor Focului (Rozei-Hristos), şi Arborii

Vieţii şi Morţii (pe care se răstigneşte Hristos) - împăcaţi cu Cerul, reveniţi

în Centrul Paradisiac, acolo unde Adam şi Eva n-au atins veşnicia

păcatului…Dar poate că este vorba şi de o repartiţie corectă a Cristalului-

Hristos (Grindina) - în toate secvenţele Manvantarului; altfel nu s-ar explica

faptul că Stăpâna Manvantarului alungă grindina ―în alte părţi‖: poate că deja

grindina, adică atâta Cristal Cristic cât trebuia, se răspândise în secţiunea

Centrală - iar acum era nevoie de o dreaptă parte făcută tuturor zonelor de

evoluţie spirituală ale Manvantarului.

―(…)închega apa numai cu două picioare de vacă, de se

încrucea lumea de mirare‖.

Mai exact, punea întreaga lume sub semnul Crucii Sfântului

Andrei - X - crucea sub care s-a născut Spiritul Creştin al acestui neam şi al

acestor pământuri - despre care Aminul-Eminescu afirmă că va deveni

Candela Lumii, din care-şi vor aprinde lumânările stinse, celelalte neamuri ale

Lumii Post-Babel: deci, cu adevărat, acest Centru Spiritual va face, din nou,

Lumea, să renască întru Crucea Eternă - să se ―încrucească de Veşnica

Minune a Învierii.

Şi crucea produce închegarea apei, adică solidaritatea

fluidului ceresc (Purusha) cu materia pasivă (Prakrti), întru starea

intermediară: APĂ MOARTĂ, care încheagă şi vindecă rănile. Este o apă

bună, paredra apei vii, care însă, oricând, din vin de la Cana Galileii se poate

transforma în VITRIOLUL, sângele otrăvit cu calvar-oţet, al Golgotei.

Lumea, datorită Mamei Actualului Manvantara - a devenit ea însăşi în-

crucită, ea întâi supusă Crucii (căci aşa trebuie să se întâmple cu cei din

Collegia fabrorum, adevăraţi Charoni, care trec, peste Styxul Etapelor

Evoluţiei Manvantarului - Spiritul Păgân, transfigurându-l în Spiritul

Creştin): deocamdată supusă euharistiei cu sânge-apă ânchegată - dar

aşteptând euharistia cea mare, Apocalipsă numită - când se va face

împărtăşirea cu SÂNGE NEÎNCHEGAT, adică VITRIOL - şi cu Piatra

Filosofală (cu elixir şi cu Smaraldul-Graal, vizualizat spiritual). Cu două

picioare de vacă? Sunt, de fapt, picioarele din faţă ale BOURULUI

MOLDOVEI - deci Bourul Sacru (ALB) văzut din faţă , cu picioarele lui

Dumnezeu : Cel Drept - Justiţia, Cel Stâng - Mizericordia. Sau, părăsind

termenii Arborelui Sephirotic şi trecând la terminologia românesc-

moldovenească: DRAGOŞ (Mizericordia Dagonului Sarasului-Dragonul Alb)

şi BOGDAN (Dreptatea lui Dumnezeu).

-Purusha=Spiritul Cosmic, esenţa universală increată.

-Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58: ―Cât despre BOUR (Urus

- care este de asemenea Taurul Primordial; de observat că Urus inversat dă Suru…), el joacă un

rol capital în legendarul român. Există în Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune,

Tatăl, Strămoşul Moldovenilor. El rătăceşte prin Muntele Sfânt al Ceahlăului (Coelus) şi nu se

arată decât celor aleşi…Se vorbeşte de unii voevozi care au văzut BOURUL ALB. Avem

impresia că în Moldova a existat o organizaţie iniţiatică cu acest nume. Altădată, BOURUL

umplea munţii şi pădurile Moldovei. (…)Pentru a păstra Bourii, Dumnezeu a rânduit aici, de la

începutul Lumii, neamul Huţanilor, al cărui şef se numeşte Ile (ILION, HELIOS - a se vedea

Colindele). (…) Din cauza răutăţii oamenilor, huţanii s-au retras pe Muntele Căliman( al doilea

Munte Sacru al României). Or, ţăranii dau taurilor numele de Căliman şi există chiar o seminţie a

Huţanilor. Inutil să insistăm asupra asemănării legendei Huţanilor cu cea a Rohmanilor‖. La p.

40, se spune: ―Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii…(n.n.:Brahmanii).Sunt sfinţi.

Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se

numeşte Măcărele (grec. =Macàron Nesoi=Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt

aproape…la Rohmani se găsesc Apa Vie şi Apa Moartă. La Rohmani Soarele nu apune

niciodată. (…) Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava. (…) Noi credem că toate

aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, cea mai războinică populaţie pelasgă – şi aceştia

au o legătură cu RAM - (n.n.:zeitate supremă la hinduşi) ― - a se vedea şi P.L.Tonciulescu,

Ramania - Paradisul regăsit, Obiectiv, Craiova, 2000.

-Sfânta Împărăşanie se şi numeşte, în ritualul oriental, greco-bizantin-ortodox, Leacul Nemuririi

(Pharmakos Anastasias).


Cu cât ―sfada zeilor‖ - Ştefan şi Smaranda - este mai aprinsă, cu atât se creează

mai vajnic premizele venirii vornicului Cetăţii de Foc - DAVID. Cu atât firul

SORŢII LUMII (prin soarta urmaşului Preotesei-Smaranda) este bătut, de

Vatală, mai bine - în Ţesătura Lumii - cu sinuozităţile ei (viaţă-moarte-

resurecţie). Smaranda crde că aprinde în Ştefan pe Dionysos, Vinul Euharistic,

care s-o ajute la misiunea ei euharistică, atunci când îl acuză că ―trage sorcoveţii la

musteaţă‖ - şi că ―Petre Todericăi, crâşmarul nostru, aşa-i că ţi-a mâncat peste

nouă sute de lei?‖ Sorcoveţii-bani cu mesaj sacru între Manvantare, sau

sorocuri, sorţi (sau, pur şi simplu, sorcove-urări-înfierbântări ale Focului Sorţii)

- sunt ―traşi la musteaţă‖ - adică, pe de o parte, aduşi către Centrul Logos-ului -

GURA - dar, pe de alta, ascunşi în PĂDUREA COSMICĂ ORIGINARĂ. Gura

ca vulvă. Nu e Dionysos - ci Saturn, care-şi înghite propriii copii (sub formă de

bani-mesaje sacre ale Manvantarelor).

Pentru a împiedica DEOFAGIA - Mama Manvantarului îl acuză de

atitudinea lui ZEUS, infidelul faţă de HERA - Mama Manvantarului. Adică, îl

face pe Ştefan să sară peste un Manvantara (de la Centrul Nocturn Saturn - La

Centrul Solar-Zeus): ―Ruştei [n.n.:rusoaicei=Stăpâna Răsăritului] lui Valică şi

Măriucăi lui Onofrei [Maria din Magdala - dar înainte de pocăinţă] găseşti să le

dai şi să le răsdai?‖ Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul

cel de veci să dormi!‖ Adică - dacă nu vrei să ocroteşti acest Manvantara - n-.ai

decât să dormi de veci - adică să stingi toate cele 14 Manvantare…

Ei, ei - chiar aşa nu se poate! Firul sorţii trebuie bătut zdravăn, la

nivelul esenţial (Logos-ul Primordial-Paraşabda) - căci, dacă-şi va respecta cu

adevărat propriul Manvantara - îi va respecta şi pe ceilalţi. Dacă-şi va ŢESE-

CONSTRUI, cu responsabilitate, şi fără patimă distructivă şi Auto-Distructivă,

propriul Manvantara - se vor construi şi ceilalţi, ajutându-se-susţinându-se

reciproc, într-un cadru cu adevărat cristc; se vor jerfi un Manvantara pentru altul.

Altfel, autodistrugerea demonică a unuia duce la aneantizarea Kalpei: ―Bate-te

[ n.n.: cu VATALA, evident!] mai bine peste gură - şi zi ca vameşul [s.n. – şi

n.n.: Hermes Trismegistos şi Hermes Psychopompos, cel care face trecerea, pe

verticală, între cer-pământ-subpământ - şi întru cei 14 Manvantara ]: Doamne,

milostiv fii mie, păcătoasei [n.n.:sinucigaşei, ritualic], care-mi îmbălorez gura pe

bărbat [n.n.: Hristosul tuturior Manvantarelor] degeaba‖ [cu pericolul de a

destrăma toată ţesătura Kalpei, în Neantul absurd].

Şi, astfel, din conştiinţa Stăpânei - iese Graalul, Cetatea Focului -

David-Trimisul-Cel-Bun din Pipirig - Ea-Smaranda înţelege, Ştefan înţelege -

şi VATALA va bate firul Paraşabdei corect, în toate Manvantarele - şi, inclusiv,

în cea actuală, în care-i alesul Ioanei şi al Smarandei Creangă – Nică-Nike-

Nimică… - pe care zeiţele-zânele cuplu, ale Manvantarului, l-au desemnat ca

ucenic demn de a fi Preot, Urmaş, Rege (viitor) al Lumii - căci ―băietul văd că are

ţinere de minte [n.n.: ştie cum s-au format Kalpa, respectiv Manvantara], şi numai

după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine [n.n.: bate firul Praşabdei şi

al Hieroglifelor Sorţilor Oamenilor şi Lumilor - în Marea Ţesătură Cosmică]. Şi

le va ―sucăli‖-ispiti cu râvnă şi corect. Mai trebuie, însă, să treacă prin Şcolile

Iniţiatice Secrete ale Manvantarului Lui; sub privegherea altor ipostaze ale cuplului

ŞTEFAN-SMARANDA. Vom vedea cum şi în ce fel se va răsuci frigarea

SUCALEI-SPIRALĂ COSMICĂ - şi cum se va răsuci VÂRTELNIŢA

COSMICĂ -. Cubul cu Sferă (Cvadratura Cercului): Cerul-Cub, depănând firele

vieţii pe mosoarele-ţevi (secvenţe fiinţiale) de pe Sfera-Pământ.

***

―(…) bătea pământul, sau păretele, sau vreun lemn, de care mă păleam la

cap (s.n.), la mână sau la picior (s.n.), zicând <<Na, na!>>, şi îndată îmi

trecea durerea…‖

Copilul Solar, în rotirea sa, ca pe Roata lui Ixion, atinge pământul, sau

Casa Pământului (Pereţii), sau Focul Pământului (Lemnul) - întâi cu

CAPUL, apoi cu MÂNA, apoi cu PICIORUL - instaurându-se, din Soare

Ceresc, în Soare Pământesc; din Soare cu Capul în Jos - în Soare cu

Picioarele în Jos. DĂRUIREA făcută Manvantarei – de către Stăpână -

trrebuie să fie lecuitoare a rănii de la începutul lumii - RANA-ORIZONT,

dintre Pământ şi Cer: NA repetat, se traduce prin dăruirea (―IA!) repetată,

pentru cele 12 Ipostaze Solare: cel al macrocosmosului ―vărsat‖,

transfigurat în Soarele microcosmosului. Şi la acest ritual de întoarcere-

transfigurare a macrocosmosului în microcosmos participă toţi aştrii - şi

pe toţi îi vindecă, tuturor dăruindu-se euharistic, Mama Actualului

Manvantara. Astfel se obţine Ierusalimul Pământesc - sau astfel nu se mai

poate face o deosebire dramatică între Cercul Strâmt şi Cercul Larg (a se

vedea Luceafărul Aminului Românesc), între Ierusalimul Ceresc şi

Ierusalimul Pământesc. ―(…)când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi

vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se spune că te vorbeşte

cineva de rău - mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisea cu

cleştele, să se mai potolească duşmanul‖.

Paraşabda Focului (vuietul tăciunelui aprins) trebuie

adaptată-domesticită la/întru lumea noastră: Vântul-Duh Sfânt şi Vremea

Rea (Balaurii Forţelor Primordiale) - trebuie domesticiţi la nivelul Logos-

ului terestru: cuvintele prin care Adam a numit toate obiectele lumii, sub

îndemnul şi îndrumarea divine. Dar şi când ―ţiuie tăciunele‖, adică

Paraşabda Focului se simte înjosită şi e gata să se stingă şi să părăsească

această lume - Stăpâna Manvantarului AŢÂŢA (prin buchisire -

mantra şi yantra, CITIRE-descântec şi gest ritualic, într-o hieroglifă-

buche a Salvării-Resurecţiei Lumii) Focul din ―tăciune‖, şi-l ordona cu

―cleştele‖ –Logos, spre a-l face iar CĂRBUNE vuitor DOMESTIC-

DEMIURGIC. Acolo, în vatră, Mama Manvantarului face gestul de pe

Golgota: primea să dea din Focul ei-Sânge, pentru a reînvia Lumea!

―(…)şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la

socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din

colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la

gura sobei, zicând: Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi

se dioache copilaşul! Şi-mi făcea apoi câte-un benchiu boghet în frunte, ca

să nu-şi prăpădească odorul!…şi altele multe mai făcea…‖

Privirea umană a lui Adam Protogonos înseamnă, în

registru sacral-cosmic, echilibrarea Soarelui cu Luna. CĂUTĂTURA

înseamnă căutarea celor doi aştri, sub semnul THULEI-BALANŢĂ.

Despărţirea-Dezechilibrarea celor doi aştri trebuie preîntâmpinată printr-un

ritual fundamental demiurgic: refacerea rezumativă a lui Adam Protogonos,

din ―colb‖ (LUT) de pe ―opsasul încălţării‖ (din Focul Căii: Hristos este

Calea, Adevărul şi Viaţa) – sau ―funingenă de la gura sobei‖ care este, deja,

amestecul LUT (pentru RUPA) +DUH SFÂNT AL FOCULUI VIEŢII -

Soba fiind Athanorul (re)coacerii eterne a lui Adam Protogonos. DE

observat că Athanorul deja este FIINŢĂ, orientată sacral: ―gura

sobei‖…MANTRA Mamei Manvantarului se traduce: ―cum nu se

dezechilibrează RĂDĂCINA (―călcăiul‖-barzaq) lui Adam Protogonos,

împlântat în Pământul Geea(Demeter), cum nu se dezechilibrează

Athanorul Paradis ( Gura de Rai…), care-l conţine de-a pururi, arhetipal, pe

Adam-Proiectul, ca Adam Protogonos - aşa să nu se dezechilibreze Adam

al Manvantarului Meu. Urmarea Mantrei este Yantra trezirii ochiului din

frunte, Ochiul Divin, care este Inima Thulei, Graalul care echilibrează

Soarele cu Luna.

―Să nu-şi prăpădească odorul‖ - înseamnă să nu vină catastrofa

apocaliptică asupra Manvantarului pe care-l stăpâneşte şi călăuzeşte,

înainte de a fi putut rezuma-esenţializa totul, în ―giuvaier al Cunoaşterii

Depline de Dumnezeu‖ - în Piatra Filosofală-Graalul Intelectiv.

Credem a fi demonstrat că nu se poate vorbi de un egoism vulgar, când

discutăm despre fixaţia Copilului-Nike asupra Mamei Smaraldului

Graal…Războiul prin care ea ţine curată şi neatinsă ŢESĂTURA

MANVANTARULUI ACTUAL este unul de ordin Cristic. Cât i-am

putea reproşa lui Hristos că a fost egoist răstignindu-se pe Golgota (peste

căpăţâna lui Adam Protogonos CEL CĂZUT, pentru a-l transfigura, prin

propriul Sânge al lui Hristos, în Adam Protogonos Reabilitat=Noul

Adam, adică Revelaţia lui Hristos!) - tot atât îi putem reproşa şi Mamei

Smaraldului Graal ―egoismul‖ ei…


Teodor CABEL

TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC PENTRU POET, AMINTIRILE DESPRE EL, NU!

Bate un vânt rece. Rafalele sunt ca tristeţea care m-a cuprins rememorând zilele de

acum un an. Tristeţea urmărită de acei ochi negri, pătrunzători. Poetul avea ochi

negri şi adânci. O energie puternică se revărsa din ei. O lume rămasă

nedefinitivată, în creaţia ei, cu ţărmurile spălate de marea trecere. O imagine se

zbate să fie mereu în prim plan dându-le pe celelalte la o parte, aceea când l-am

văzut prima dată, la Biblioteca „Vasile Voiculescu‖ (Buzău).

Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare... A scos o carte pe

care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a

ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins

volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la

un metru de mine cu unul din ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa

bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare

de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu.

„Bătrânul‖ a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un

senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite. Avea un

timbru inegalabil „se repară Curtea Veche/ cu trufaşele ei grote...”.

Te cunosc pe tine, mi-a spus, după evenimentul cultural, la o cafea eu, o apă,

dânsul. Îl cunosc şi pe unchiul tău, am fost colegi de liceu la Haşdeu. De atunci ne-

am întâlnit des. Eu am păstrat în amintire doar momentele în care zâmbea şi recita.

Privirea lui era puternică chiar şi pe patul de spital, deşi dusă în fundul ochilor, era

totuşi o flacără ce se zbătea în vântul vieţii. Îl vizitam zilnic mai puţin când eram

de servici. Poetul şi jurnalistul Marin Ifrim mă anunţase că este în spital. Într-una

din zile, am fost amândoi în vizită să-i ducem cele necesare; i-am făcut o poză. Ce

ruşine m-a cuprins! I-am făcut-o cu telefonul deşi aveam aparatul la mine şi chiar

dânsul îmi mimase, să-i fac, semnul clikului pe aparat. Oriunde venea la

evenimentele literare ştia că am aparatul la mine şi lua câte o poziţie sobră să-l

pozez. Omul acesta suferea, ochii lui de zimbru înfrunta durerea şi singurătatea.

Dar în spital mi se părea nu ştiu cum, o poză. Cei din salon îl priveau cam ciudat.

Era normal. Nu înţelegeau, de ce se perindă atâta lume la acel bolnav?! Li se

spusese lor că era poet, dar...

Miercuri 15 februarie 2012, l-am gasit întins, cu glasul topit, mi-a cerut apă.

Spunea ceva în engleză Help! My God! Întindea mâna la mine. S-a uitat în ochii

mei spunând mai mult şoptit: „Vreau şi eu o cămăruţă, la tine...”. Nu ştiam cum să

reacţionez. M-a întrebat iar în engleză dacă-l înţeleg, i-am raspuns tot în engleză,

cu oarecare stângăcie gândindu-mă la ce vor zice ceilalţi din salon. Atunci a

zâmbit. Am încercat să-l liniştesc. Nu a vrut sa mănânce nimic. Cerea apă. I-am dat

apă. Am plecat cu o strângere de inimă spunându-i că a doua zi nu puteam veni.

„Ne vedem vineri!” am spus. A dat din cap, mi-a strâns mâna... „o cămăruţă”.

Vineri urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca m-a sunat

Marin Ifrim: „Teo, a murit Ion Nicolescu !”. Doar imaginile frumoase le-am

păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma

sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu

Alifantis: „Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din

soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o

mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară

onor a nimănui” (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta

lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: „Fă-mi te rog un masaj,

la spate!”

„Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

„(...) peste toată mascarada/ turma stelelor se mână// am rămas singur cu strada/

şi cu poezia-n mână//(...) dar Constantin dar Brâncoveanul/ zace-n Bosfor

fosforizat// şi capul lui umblă ca banul/ după un trup decapitat// şi nu-i dă nimeni

trupul mim/ avem istorie frumoasă// avem puterea să iubim/ cu sufletul întins pe

masă//” (Cântul LXXXIV).

Poem în memoria lui Ion Nicolescu:

URMA POETULUI

Ochii zimbrului, în frâu, treceau

Călători în altă lume,

În timp ce-n viaţă nestruniţi

Urcau iubind pe orice culme.

Azi nu era poetul pregătit,

Fără de veste, să devină ieri.

Zăpada de pe brazi l-a îngropat,

Când încă număra la primăveri.

Ghirlanda clipelor încremenite

Va curge peste lespedea de stihuiri,

Unde va bate timpul, ca pe frunze,

Zburând în gânduri amintiri.

Pe cer o stea s-a aşezat de-a curmeziş,

Aşa cum i-a fost şi firescu'

Păzi-va duhul ei peste Carpaţi,

„Mioritiada‖ lui Ion... Nicolescu.

Sâmbătă, 16 februarie 2013, la Buzău s-a comemorat un an de la trecerea

poetului Ion Nicolescu la cele veşnice. S-a sfinţit la cimitirul „Dumbrava‖

crucea ridicată acestuia de domnul Doru Enache, cu o contribuţie

simbolocă şi din partea unor scriitori. Au participat Doru Enache, Mircea

Costache, Emil Niculescu, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Prof. Titi

Damian, Stan Brebenel, Ionel Zaharia, Ion Răduş, preot Tudose Alexandru,

Dan Camer, Ion Gătej, Teo Cabel, Florescu Dan. Pomenirea s-a făcut la

Fundaţia Sf. Sava cu binecuvântarea părintelui Milea Mihail.

---------------------------------------------

Ion NICULESCU (semna: Ion NICOLESCU), poet neconformist, boem,

anticomunist. Doctorand în filozofie. Născut la 19 ianuarie 1943, Buzău,

decedat la 19 februarie 2012. După absolvirea Liceului „B.P. Haşdeu"

din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din

Bucureşti. Debutează în ziarul „Steagul roşu" din Bacău (1956).

Colaborează cu versuri şi reportaje la „Luceafărul", „Viaţa Buzăului",

„Munca", „Scânteia tineretului", „Contemporanul", „Amfiteatru",

„Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Cronica",

„Tribuna" etc. A publicat 6 volume de poezie: „Indulcenţe” (1969),

„Ironice” (1970), „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi

vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de

la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi

Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul

Naţional Bucureşti după revoluţie. A fost poetul artiştilor avangardişti din

anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian

Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru. (GR)


Livia Ciupercă

ZEAMI

Despre teatru putem vorbi

întotdeauna cu pasiune,

vizualizând scena. Scena – ca

deschidere înspre lume. Înspre

lumea ta interioară. O lume,

totuşi, cu ferestrele deschise

înspre o altă lume. Lumea

spectatorilor. Aşadar, teatrul

este modalitatea de a te

confrunta cu faldurile vieţii,

de a-ţi formula opinii, de a te

face auzit şi de a încerca să fii

convingător. Cuvântul,

tonalităţile vorbirii, mişcarea

de scenă, mimica sunt atuurile

prin care soliciţi, constructiv,

atenţia spectatorului. De aici,

arta spectacolului.

Nu ne-am propus să

dezbatem problema teatrului

ca act artistic, însă dezvăluiri

interesante ne oferă un volum

recent, prefaţat de regizorul

Andrei Şerban, intitulat

Zeami. Şapte secrete de teatru

Nō. În acest context, facem

cunoştinţă cu Zeami (Seami),

un renumit dramaturg japonez

care a trăit în perioada 1363-

1443, şi care este considerat

fondatorul unui gen teatral,

numit Nō şi al unei şcoli,

numită Kanze. Important de

reţinut este că baza teoretică şi

practică a acestui teatru şi a

acestei şcolii se datorează lui

Kan‘ami (1338-1384), tatăl lui

Zeami. După ce acesta va

deveni călugărul Zen, şcoala şi

teatrul Nō vor fi coordonate

de fiul acestuia, Motomasa, şi

apoi, de nepotul său, On‘ami.

Avem a reţine că vorbim de un

gen teatral şi de o şcoală de

teatru cu reguli impuse şi

păstrate în taină, din generaţie

în generaţie, membrilor

aceleaşi familii.

Pentru însuşirea învăţăturii lui

Zeami, se impun şapte tratate secrete de

teatru Nō. În cele şase capitole ale cărţii se

oferă detalii despre tehnica „ kushikaden‖

(învăţături despre stil şi „floare‖), despre

vârsta „învăţăcelului‖ şi etapele de pregătire

ale acestuia. Rolul şi rosturile acestuia sunt

de a dobândi succesul, iar această împlinirea,

este definită, metaforic: „floare‖. Fireşte,

cum fiinţa umană nu poate coexista armonios

decât în relaţie cu natura, Zeami foloseşte

termeni inspiraţi din natură, pentru a defini

treptele artisticului impuse de arta Nō:

monomane (imitarea aparent realistă a

rolului), yugen (calitatea jocului) şi hana

(floarea).

Avem a reţine că spectacolele,

numite „Saragaku‖ erau, de fapt, nişte

ceremonii închinate zeilor şi, în derularea lor,

se impunea mult fast: culoare, cântec,

mişcare scenică, imitaţie etc. Pregătirile,

pentru a face parte din acest ansamblu, încep

de la vârsta de şapte ani. Şi abia după vârsta

de 12-13 ani, o dată cu schimbarea vocii,

tinerii încep să înveţe noţiunile de bază ale

Nō. Roadele acestor tehnici se culeg în jurul

vârstei de 24-25 de ani, înţelegând, în acelaşi

timp că „înflorirea‖ este trecătoare şi de

scurtă durată. De aceea e nevoie de voinţă,

perseverenţă, modestie. Grija actorului este

de a nu-şi „scutura‖ singur „floarea‖.

Oricum, după vârsta de 35 de ani începe

declinul. De aceea, conştient fiind că nu va

mai putea păstra „floarea‖, preferabil ar fi ca

fiecare artist să-şi aleacă un rol secundar,

pentru a continua să strălucească, totuşi, pe

scenă.

În plan teoretic, în explicarea

etapelor de evoluţie artistică, Zeami îl ia

mereu ca model pe tatăl său, Kan‘ami, care a

murit la vârsta de 52 de ani, dar care, cu

numai două săptămâni înainte, a interpretat

ultimul său rol, înnobilat fiind, de o

frumuseţe desăvârşită, dovedind că: „floarea

adevărată poate să-şi păstreze frumuseţea

chiar şi pe o tulpină bătrână‖.

Zeami susţine că un rol esenţial al

succesului, definit, metaforic, „floare‖ (cu

sensul de desăvârşire în artă), depinde mult

de piesa aleasă şi de rolul ce urmează a fi

interpretat. Totul se impune a fi gândit cu

minuţiozitate, în funcţie şi de calităţile

interpretative ale artistului, de înzestrările

sale native. Cel care practică teatrul Nō

trebuie să fie exigent nu doar cu sine, ci şi cu

solicitările, preferinţele şi exigenţele

publicului său.

Volumul Şapte tratate secrete de

teatru Nō oferă detalii despre cum se stabilesc

cele trei mari etape ale spectacolului care are

ca temă preamărirea zeilor: succesiunea jo

(introducerea), ha (expunerea) şi kyu

(deznodământul, care are un tempo foarte

rapid). În acest context, se are (în primul

rând) în vedere autenticitatea (la care se

adaugă: eleganţa, mişcările de dans simple şi

graţioase, atmosfera de sărbătoare)

spectacolului.

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului

Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia

Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea din

Bucureşti, http://mttlc.ro

Poeme de Maggie Sawkins Traducere de Miruna Iacob

Maggie Sawkins locuieşte în Portsmouth, Anglia,

unde se ocupă de organizarea clubului de muzică

şi poezie cunoscut sub numele de

Tongues&Grooves Poetry and Music Club.

Autoarea deţine două colecţii de poezie: Charcot’s

Pet, publicată la Editura Flarestack în anul 2003 şi

The Zig Zag Woman, care a fost publicată la

Editura Two Ravens Press, în septembrie 2007. În

prezent se ocupă de un nou proiect literar numit

Zones of Avoidance.

MACHET

Ă DE

PIATRĂ

Ţi-am surprins

privirea. Ceva din mine

ţi-a amintit de

cineva de mult pierdut,

poate această

scorbură care odată era o

inimă.

Fiind nimic,

nu cer nimic,

greutatea mea e un fel de

miracol.

Dăltuieşte cum vrei aceste

văgăuni.

Nu voi râde,

nu voi ţipa –

nu am limbă, nici picioare să

fug, nici mâini

să sugrum sau să

dezmierd, sau

să te înveselesc

tare, tare de

tot.

Păstrează-mă

ca pe-un talisman - o

muză tăcută.

Nu încerca să-mi vorbeşti, ce

rost are?

Nu pot să aud - sunt moartă

de prea multă

vreme.

(Publicată în

revista Coal City

Review, la

Editura Kansas

City University

Press)

CASA

NOASTRĂ

Să nu crezi că-n

casa noastră

se auzea numai „Ţine-ţi pliscu`!‖

Adu-ţi aminte de vremea când

s-a-mbolnăvit

câinele

şi l-au alăptat toată

noaptea cu stropuri de

coniac,

până când zăpada a

umplut curtea

şi pe mine m-au trimis afară

cu terci şi tărâţe pentru

iepurele Far‘- de -

coadă

până la grădina cu

răcovină culeasă pentru papagalul

nostru

până la răsadul şi

bulgărele de slănină

legate cu sfoară de pom.

Să nu crezi că atunci când au

murit,

nimănui nu i-a păsat,

atâta doar că amărăciunea n-a

trecut dincolo de

poartă.

(Publicată în revista Brittle

Star)

VAGABOND

Ar trebui să te încui

pe dinafară dar deja

eşti înăuntru – te arcuieşti odată cu

mine când mă-ntind.

În locuri întunecate te aud scâncind

Nici nu îndrăznesc

să mă mişc dacă tresari.

Te arcuieşti odată cu

mine când mă-

ntind-

când se crapă de ziuă încerc să te

părăsesc

Nici nu îndrăznesc să mă mişc dacă

tresari,

Îţi simt blana de-a lungul pielii.

Când se crapă de ziuă încerc să te

părăsesc -

eşti doar o făptură care-mi stă alături,

Îţi simt blana de-a

lungul pielii,

Îmi promit mereu să

nu-ţi dau de

mâncare.

Eşti doar o făptură care-mi stă alături -

în locuri întunecate

te aud scâncind. Îmi promit mereu să

nu-ţi dau de

mâncare Ar trebui să te încui

pe dinafară, dar deja

eşti înăuntru.

(Publicată în revista

Equilibrium)

ÎNCURCĂTURĂ

Asta nu

e mama mea. Mama era ţigancă

cu păr cârlionţat.

Îmi făcea dragoni de castraveţi, îmi

mângaia palma

ne întreceam în maşinuţe buşitoare

şi cânta la chitară

spaniolă.

Asta nu e mama mea.

Mama avea un chip

de lună într-o sticlă. Culegea clopoţei şi

mure,

m-a învăţat hula-hoop şi mi-a făcut

găuri în urechi.

Femeia

aia are părul scurt

şi ochii ca de sticlă. A venit cu pijamale,

cu papuci şi cu

pieptenele bălţat. Mă

priveşte fix.

Vorbeşte despre casă.

Mama mea ţigancă a trimis

o vedere -

un cal alb pe un câmp cu coama-n

vânt.

Înăntru a lăsat trei săruturi de păianjen

dar a uitat să se

semneze.

( Din antologia Said

and Done – New

Writing from Brittle

Star)


Eugen Evu despre Linda Bastide, Franţa

Imago poesis Linda Bastide

L’HOME NU / Omul nud de Linda BASTIDE În română de Elisabeta Bogatan

Grand Prix des Muses, prix du Moulin de l‘Ecluse, et surtout, premiere laureate du prix JEAN COCTEAU qu‘elle recut du Grand Chapitre Artistique de

Montmartre, des mains de Mac Orlan. Societare de la Societe des Poietes Francais, voila clasee Linda BASTIDE VANDAL- poete grande classe! …Vă

invit la această sărbătoare!‖

Vital Heurtebize „Un chant de solitude?” Nu! O solitudine împreună, o retragere cu pas „cerşetor, de vals mai mult interior… Poeta din Montmartre, Linda Bastide, are

pecetea stilistică a însuşi acestui colţ de Babylon iertat de un Dieu boem, unde parnasianismul pare resorbit de colorismul carnal al lui Rousseau Vameşul.

Printre gigantice – fosile culori şi forme, surpriza unei goliciuni frustre, sălbatice şi feline. Ghepardul intimidat cabrând uluit de frumuseţea femeii

paradiziace, poeme amintindu-mi euristic de tandemul J. Grasset Rauzier („Puntea‖) sau de M. Outtier, cu a sa „Esentialia‖. Linda Bastide pictează scriind

şi scrie pictând. Se lamentează cu instinctul de vânătoare intact, (eros sublimat) un demiurg difuz, dedulcit la opera sa - femeia - , dar şi un înger

semiotician, eventual un sacerdot al barbarilor-cyborgi, cu foame de estetic disimulată în senzualitate, în strigătul nopţii devorate de stele. Descoperirea

liricii ei d‘amour este o ispită superbă de a reîncepe dimineaţa ca o înviere prin iertare: este amorul artei oglindindu-se în micul abis dumnezeiesc al privirii:

o privire ancestral lusitană, cu scânteieri de dans sublunar, irizând un dulce crepuscul ca o paradoxală promisiune a unui alt răsărit: iată poezia ca Dragoste

şi Adio Niciodată. Da, Linda, arderea ta este dar de lumină iar fosforescenţa verbului recuperează vibrant fiorul transcendental al languaje-ului primordial.

Prin ramurile dihotomice, neolatine, surori, franceza şi româna fac parte din coronamentul originar. Metafora ta aurie, va rămâne cum engramele soarelui

pe cochiliile de sidef ale mării. Nu este erotism dar este acel orgasm în sublim al poeziei trăite intens, ca ardere desigur, dar este eratism, este sfera tăiată şi

pulsând a se reîntregi: este omul gol - l’Homme Nu în franceză, Omul Da, în româneşte. Voiala francofonie! „Trepidantă poezie care reînsufleţeşte

cuvântul care altfel ar muri fără emoţie pură: „ritmul nemişcat avid‖ sub gura (sărutul) greu! Ce freatice sunete ale unei feminităţi şi ce forţă de a exprima

mult, dens, în subţirimea acestui violoncel care ninge…

Eugen Evu

„Restituindu-ne fără trişerie profunzimea şi frumuseţea versurilor, verbul Lindei Bastide este mereu ascuţit, voce de lumină şi umbră, ritm şi

hulă şi de umor.‖

Jean Grassin

Linda BASTIDE: POEME

IERI Îmi faci suferinţă lungă

Cu cele patru colţuri

Ale unui cuvânt,

Mai vie în căuşul mâinilor

Şi densă

Ceea ce suntem.

Îmi faci lacrimile urâte,

În adâncul spaimei,

Căci nu mai pot să mă

dezleg.

Soarele este un pretext

Să-mi ţin pleoapele lăsate.

Îmi faci orele grele,

Şi totuşi

Vom merge

Să-i cerem aurorei

Să ne gustăm pâinea.

MÂINE Vreau furia ta-n

bice pe-a mea

Carne,

Şi să ştiu

Că altădată nu

cumpără un mâine.

Iubirea

Devine cerşetor de

Valsuri inutile.

Voi lua viaţa

Ca pe un drum,

Cu vinete umbre şi

Flasce.

NOAPTE

Noaptea despre care se

spune

Că este un animal ascuns,

Se agită în adâncitura

Mijlocului meu, toarce:

O plagă, pielea mea sub

gura ta

Grea, spoi ritmul

nemişcat avid,

Îmi răpeşti trupul,

Nu vreau să fie

dimineaţă.

ABSENŢĂ

Şi-acest albastru-verde, ochii

tăi.

Absenţa ta

Se retrage din capătul lumii

noastre,

Unde se scufundă de-nespusul

Şi ni se întrerup trupurile.

Cu forţă nebună

Mă voi îneca în ea încă vie.

Acest bleu-verde. Ochii tăi,

Se cuvine să mă încred în ei,

Cât marea pierdută.

Deşertul de smaralde-mi

scapără

Printre degete.



trei zile din vocaţia

efemerului

motto : dumnezeu a creat

îngerii ca viaţa să poată fi

privită de către muritori

în toată

splendoarea ei

ziua întâi

naşterea

dezlegarea stelei la praznicul

celest

trupul nu cunoaşte durere la

regăsirea luminii

în prima dimineaţă a lumii

luceafăr zămislit din piatra

zeilor

îndeamnă sufletul la exerciţiul

vieţii

tristeţi să nu-l ajungă în aură

de flori

în care dumnezeu grăieşte

neîncetat despre iubire

speranţa să vindece apăsarea

singurătăţii

pentru a fi puternic între

muritori

ziua a doua

viaţa

răsplata nebunului

pe care ispita l-a pus să aleagă

între prăjitură şi femeie

a crezut că poate opri timpul

îndulcindu-l în agonia toamnei

aproape săvârşită

acum consumă dimineţi fără

lumină

dimineţile îl consumă în

armonia efemerului

jur-imprejur pădure fără păsări

copaci carnivori

călător în poiana fără risipă de

culoare

fără fluturi

singurătate

doi ochi trişti în panorama

destinului

între strigăt şi disperare

uneori încearcă să urce spre

cer să-şi facă adăpost

într- un colţ al nemuririi

mâniat pe clipe

meditează apusul

ziua a treia

moartea

armonia cerului cu pământul

fibroza copacilor hidoşi cu

rădăcini hrănite din trupuri

fără soare

renaşte în pumnul de ţărână

revolta braţelor stinsă în două

aripi răstignite

de piatră

îngroapă vremea clipa în

rămăşiţa lumii

înapoi păcatul că a existat

înainte întuneric

Captiv în umbra nopţii

vie ...

începutul s-a născut din

ispită lăsând semnul

şarpelui

pe coapsa femeii

puterea păcatului

în patul ei pervers

nopţi fără religie

victima păstrată în dispreţ

pradă a iluziei de mai târziu

când ploaia reconstituie

un carusel de amintiri

pe străzi

captiv în umbra nopţii vie

în odaie

linişte neînduplecată

unde somnul nu mai vine să

răsplătească truda plânsului

amar

şi tremură în paşnică tăcere

neputinţa mea

întemniţat în vraja ei

în aşternut priveghi la

iureşul de gânduri

lanţuri zămislite din osândă

rânduite lunii

prizonieră în gheara

timpului pierdut

în labirint de nori

întunericire

încerc speranţa să aflu

locul unde a renăscut

lumina

dragostea

altă înfăţişare decât

inocenţa

la praznicul îngerilor

visez cu ochi deschişi că

împart din încercări uitarea

să fiu cel mai puternic

muritor în calea vieţii

că iubirea e la fel de

pământeană

de ce nu am aripi să-mi fac

cuib mai aproape de soare

în răzvrătire dobândesc

statutul nepărtinitor de

cetăţean al vieţii

deasupra timpul a rămas

fără trecut

viitorul sunt eu

întâmpin libertatea

m-am ridicat şi am ieşit

să arunc amintirile în stradă

deasupra cerul n-are gratii

...

Într-o singură

atingere ...

atingerea frunţii tale

revarsă universul în

braţele mele

atât cât să te

adăpostesc de

întunericul

care ascunde ispita

ce zeii nu văd între

luceferi

mereu departe de

freamătul obrajilor

tăcuţi

cuprinşi de apăsare

în zile şi nopţi fără

atingeri

unde tăcerea

desparte suflete

avem nevoie de

îmbrăţişarea

celuilalt

să ne croim infinitul

pe pământ

iubire fir de vis

cusut cu cer

sau visul care creşte

aripi muritorului de

rând

pacea sufletului

în ferestre care au

umplut demult

golul singurătăţii

cu lumină

cred în sălbăticia

vântului când

aleargă

după un roi de

fluturi albi

încât zăpada nu-şi

găseşte locul între

noi

şi ne-a rămas

credinţa în braţele

de flori

să nu devenim

inconştienţi în faţa

binelui

imaculat păstrat în

spaţiul zenital al

copilăriei noastre

noian de vise în

ochii larg- deschişi

în piept sălaşul lor

abis de primăveri

într-o singură

atingere

nevoia de eternitate

să nu mai folosim

cuvinte de iubire

pentru o zi

şi răsărit e

pretutindeni...

Epitaf

( la moartea unui

înger )

La început am fost un vis

la celălalt capăt întunecat

al veşniciei,

visul a venit de la celălalt

capăt

al luminii,

iar lumea a devenit

umană şi temătoare,

purtând fiorul reîntregit

din foc nepământesc pe

tâmplele de lut,

şi-atunci s-a împlinit

mugurul de viaţă

prin bunăvoinţa Celui

Preamărit ;

acum am rămas înger

prigonit în osânda

veşnică,

dar vrednic de ecoul

tuturor dorinţelor

desăvârşite

în bucuria şi echilibru

lumii,

aripile mele sfidează

renunţarea

în adâncul cerului.

Acolo am semănat cu alb

cea dintâi mireasmă a

primăverii

să înduioşez umbra

uscăţivă a morţii,

vremea să nu mai

grăbească rânduiala

vieţii,

revărsată până –n temelia

verde a pământului .

Astfel am adus din nou

speranţa

să lumineze anotimpul

celor trişti

cu zilele căzute galben

în nostalgia toamnelor

târzii,

pentru răscumpărarea

timpului pierdut

în nopţi trecute prin

tăcere ;

păcatul şi minciuna

le –am întemniţat

în era întunericului,

nimeni să nu le vadă,

nimeni să nu le –audă,

ei să trăiască imaculat,

departe de ispită şi

ademeniţi de rai,

eu să rămân în

rugăciunea lor - Lumina .

În căutarea viitorului pierdut

m-am hotărât să scriu povestea vieţii

mele

pentru a deveni un candidat serios la

eternitate

mi-e teamă însă de umbra corigenţelor

la română

dobândită în palmaresul de licean

până la urmă şi asta e o virtute în

existenţa oricărui romancier

de fiecare dată la ora de limbă română

parca unul dacia negră

cu număr scurt în faţa liceului

descojea o portocală

a băgat marfă la alimentară

fugeam într-acolo uitând de cursuri

eram bucuros că sunt şi eu în rându'

lumii

în rând cu oamenii la coada de zvonuri

aveam timp necesar să trag cu coada

ochiului la ziarul monocolor

al pensionarului din faţă

cufundat în faptul divers

la tejghea vânzătoarea strângea cofrajele

de ouă

nu trebuia să fiu dezamăgit că altă

colegă îmi dădea şansa

de a nu mă întoarce cu mâna goală

afişa preţul pe o bucată de carton

făcea regula

câte trei suluri pentru toată lumea

probabil unul era pentru trecutul

excremenţial

altul pentru prezent care seamănă atât de

mult cu trecutul

ce bine îmi pare că nu avem viitor

aşa pot folosi ultimul sul de hârtie ca

supliment

antidot la indigestii literare ...

o tovarăşă mă cicălea s-o strâng în braţe

cum mă îmbrăţişa de fiecare dată ea

sărutul meu în prelungirea sărutului ei

dragostea mea copie la indigo a iubirii ei

mi-a fost frică şi am renunţat să nu fiu

acuzat de plagiat

acum mă îndeletnicesc cu urmele verzi din

centrul capitalei

le urmăresc să nu fiu urmărit de trecut în faţa mea un trecător mototoleşte bucata de

hârtie

şi o vâră în gaura unui capac de canal semn că sunt pe urmele ecologiştilor

coşurile de plastic sunt la mare căutare

cele de metal au ajuns în programul de restructurare a economiei naţionale

merg mai departe îndrumat de paşii verzi în

căutarea viitorului pierdut până la urmă m-am lipsit şi am păstrat doar

bucuria că mi-a rămas

suplimentul de hârtie mă minunez şi îl păstrez ca pe o primă şi

desăvârşită fericire

a inocenţei mele

amintirea de la coada de zvonuri


5 Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013 Eugen EVU

Dumitru ICHIM- Psaltirea apocrifă a dreptului Iov – Poeme Editura Eikon Cluj Napoca, 2012, 189 pagini.

Un eminent scientolog al marilor religii ale lumii şi al creştinismului, comparatistul domeniului, Constantin Dupu, ne poate fi ghid

în reînţelegerea, dincolo de dialectica ce încă funcţiona postcomunism, cel puţin în anul apariţiei studiului său, 1995, (Editura

Gnosis, Bucureşti), a cel puţin două cărţi extraordinare, în tema IOV, Universul durerii - Cartea lui Iov, de Remus Valeriu Giorgioni, din Banat, despre care sper să aflu răgazul a scrie şi cea recent înmânată mie de Muguraş Maria Petrescu, (după periplul american în diaspora) a românului resident în Canada, preotul- scriitor Dumitru Ichim, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, prefaţată

lapidar de Aurel Sasu. Negreşit, cei ce au organon pentru o abordare exegetică, o fac şi o vor face mai bine decât câteva opinii ale

lecturii noastre la una dintre cele mai tulburătoare (întru limpezire) – coduri biblice ale creştinismului. Preot român din Canada,

Dumitru Ichim ne oferă în modalitatea evangheliilor apocrife de la Marea Moartă şi Nad Hammadi (parcă 33 la număr), un volum

poetic remarcabil cu ţintă de misionariat (postînnoitor al eternei reîntoarceri, ca duh paracletic. Ichim este teolog şi teosof în egală

măsură, altundeva unul şi apocastazic. Din asta rezidă sintagma noastră parafrazică de „Codul Iov‖, – cod esenţial al Fiindului,

Fiinţei - Viului transcedental, imuabil, din uman, în ACUM-ul – Spaţiu continuum. Şi cred, afirm şi ştiu (!), că acea Singurătate

cumva şi în Duh (paraclet) al Sinelui-Sinei..., anume a „îngenunchierii în Cuvânt‖ este „re- gemelară‖, este Dempreunare, este –

anume a scrierii cărţii, a însufleţirii ei ca vietate, cerînd coparticiparea afectivă, prin prea/plin de pathos, prin empatie divină, ca

sămânţă

încuvîntătoare şi lectura însingurării prin „dezbrăcarea de trup‖, pentru a avea efectul eventual îndumnezeitor (...), al Cuminecării.

Dumitru Ichim, prin respectuos – estetica-i carte, asta face: ne cheamă la cetire în interioritatea „extracorporală‖, din omul-templu

sieşi, omul pulsatoriu, în etern-revelatoria (hierofanică!) – înfruptare mistică din Misterul devenirii. Cumva, atemporale, oricum,

nediferenţiată la durata vieţuirii noastre.

„Vino cu mine/ repede, te rog/ (nu spune de aceasta nimănui!‘‘) şi pe aici sunt urme de la

mersul Lui/ deschide palmele/ şi urmează-mă în zbor!‖ (p. 86). Oarecum tresar la acest apel cheie al „îngenunchierii‖ (cu

tâmplelecapul- naosul-purtat-chivotul) – în stranietatea re-ligio (...), dacă nu a rostirii paradoxiste (!) – anume „nu spune de aceasta

nimănui!‖... Prin aceea că scrierea şi încredinţarea Cărţii-apocrifice, este chiar spunere! Iar vis-à-vis de teribila parabolă-cod a lui

Iov , ca „univers al durerii‖- îmi rămâne a mă opri „înainte de a începe‖, îndemnând totuşi la lectură în „singurătate‖, pe cel ce

caută învăţătură şi dinspre alţii, în condiţionalul existenţial al fiecăruia, ca miriade de părţi din Unul... Întru „cunoaştere de Creator

al tău‖, teză esenţială a învăturii creştine. Poemul cheie pare a fi, globalizare:

,,Deasupra mormântului au zidit o biserică,/ deasupra bisericii au zidit o sinagogă,/ deasupra

sinagogii au zidit o moschee,/ deasupra moscheei au construit un spital,/ deasupra spitalului au construit

un zid,/ deasupra zidului au construit o şosea‖ (etc). Uluitor, poate, acest poem, cheie de boltă (şi prag

al îngenunchierii în logos) – altfel spus această Ars Poetica (noetica!)... Întru ce? „şi toată populaţia

globului a intrat în panică/ răspândindu-se vestea/ că, de fapt, mormântul era gol‖...(fragment, idem).

Ci iată Bunavestirea, nu ? À propos de conceptul de globalizare, altfel spus o tendinţă a umanului spre

comunism (? - Alvin Toffler, futurologul-profet al „valurilor‖, are sintagma „interconnection‖ a

civilizaţiei actuale, cea de „satul global‖... Aluzia poate fi in extenso şi la resurecţia precipitînd

tehnologic omenimea (...), al mult mai vechi aprocrife, şi încă mai subtil, la Esenienii primei forme de

comunism, după unii exegeţi... Poetul Dumitru Ichim este acelaşi cu Preotul Dr. Dumitru Ichim, în

deplinătatea îngemănării necesare întru înălţare, înnoire, înviere. Strict rezumând la stilul liric al

Preotului Dr. Dumitru Ichim, afirm respectuos că este unul impregnat semantic de o tensiune a arderii

mai „uşoară‖ decât iute-stinse „scânteieri‖. Iar aceasta este Har şi bine-cultivat, Talant (talent aşadar).

Cartea se cere a fi cetită în singurătatea iradiantă a creatorului ei.O not[ aparte se cuvine editorului

Valentin Ajder, unul dintre cei mai buni pe care îi avem în ţară.

Mic c.v.

ICHIM Dumitru, n. 14 august 1944, comuna Dărmănesti, judeţul Bacău. Poet, eseist si prozator.

După cele opt clase elementare, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţu

(1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvenţă, la Moinesti. Licenţiat al Institutului Teologic de grad

universitar din Bucuresti (1969). Teza de licenţă e susţinută cu profesorul Petru Rezus. între 1968 si

1970 urmează cursuri pentru doctorat, secţia Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub

îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie. Studiază la Seabury- Western Theological Seminary,

Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (Statele Unite), si la McCormik Presbyterian

Seminary, Chicago, Illinois

(1970-1972). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian

Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat, susţinută în 1973, e

teologul american James McCord. Titlul tezei: The Orthodox Liturgy and the World. în 1974 este

hirotonit preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru si Pavel‖ din Kitchener, Ontario (Canada).



Alina

Beatrice

Cheşcă

AXIS MUNDI (1)

Este-o noapte de-nceput de lume,

Ape trec cu fâşâit de şarpe,

Ard departe stele fără nume,

La-nceput de viaţă şi de moarte.

Curge-n mine-o lentă melodie,

Sunt atât de singur pe planetă…

Vreau să am în palmă galaxie,

Vreau să fiu copil călare pe cometă.

Simt cum urcă seva înspre ceruri,

Latr-un câine-amarnic a pustie,

Luna este ciobul spart de geruri,

Înţeleptul, o furnică în chilie.

Fără nume sunt şi fără mine

Cade clipa în nemărginiri să moară,

Curg lumini din stelele virgine,

Eu mă nasc pentru întâia oară…

AXIS MUNDI (2) Catargul se leagănă-n mişcări

şovăielnice,

Treptele urcă în slavă stăpânul,

Valul se sparge în unde concentrice,

Pământul trimite, cu sevele, vinul.

Istorii se nasc dintr-o mare gâlceavă

Pe aur cărat cu sârg în morminte,

Încă-i mai dăm lui Socrate otravă

Urlându-ne setea de sânge-n

cuvinte…

Privim cu dispreţ spre cei care vin,

Ne place răspunsul aflat doar în doi,

De vină-i mereu acelaşi destin

Ce nu a putut să ne facă eroi.

Zace-n fiecare deşert câte-o treaptă,

De axa lumii se scarpină câinii,

Stă între urlete o vorbă-nţeleaptă,

Cântă-n altare litanii nebunii…

PLECARE E-o lavă de lumină în aer iar în mine

Materie stelară aş vrea să se răsfrângă,

Să se reverse calmul fântânilor prea pline,

Să piară-ntâia lege născută în oglindă.

Din galaxii pierdute un cântec mă străbate

Şi noaptea mă cuprinde într-un dintâi fior,

Credeam mai înainte că-i doar singurătate,

Dar stelele şi timpul le simt în trup, mă dor...

Nimic din ce-i aici nu cred că s-ar afla

În sunetele sacre care ajung la mine;

În spaţiile pure, de unde-i muzica

Nu e nici cer, nici ape, istorie sau bine.

Nici miturile sfinte, nici gândurile sacre

Nu vin acum ca-n mine adânc să se îngroape,

Fiorul nopţii-şi are în mine înţeles:

O curgere înceată şi pură-n Univers.

ÎN NUMELE CRUCII Răstignit în tăcere la capătul lumii

Sângele curge sleit în nisip;

Ape duc spumele albe în funii,

Cuiele-n oase scrâşnesc ruginit…

Trec pescăruşi cu ţipăt lugubru,

Clipa cu viaţa odată s-a scurs,

Chinul măreşte retina şi urlu

Mirarea în mine că eu nu-s Isus…

Fanatică-i lumea ce crede-n religii

Şi arde firescul pe rugul încins;

Fiara zvâcneşte la atingerea fricii,

Omul-reptilă umil şi învins.

Sfârşit, îmi văd umbra căzută pe mal,

Vine un câine-nfiorat şi grăbit

VREM DREPTATE Vrem dreptate numai o secundă,

Din trăgaci şi până lângă zid,

Clipa neagră furia inundă,

Fantele tăcerii se deschid.

Scriu istorii clopote pe dungă,

Văi de oase şi tăceri, în vid,

Omul trece furişat pe lângă

Cel ce vede cu un ochi lucid.

De pustiu şi moarte, vor să plângă

Mamele, cu gestul lor timid,

Cei ucişi au cale foarte lungă

Din cavou în versul unui lied.

Vouă vi se pare că-i o rundă

Şi priviţi spre luptă pariind,

Ordonând istoriei s-ascundă

Sângele şi crima!Delirând!

POEMUL DE IERI ŞI DE AZI

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o

confesiune

şi Dumnezeu m- a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni

pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă

şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute

îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense

şi zburam sus, sus de tot

deasupra soarelui, deasupra templelor din mine

deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea

şi noţile erau diamante negre risipite prin deşerturi

cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip

cu ele am învăţat sa decupez culorile

şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă

de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare

dar refuză să se lase născută

uneori poezia urlă în mine, se zbate

vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate

în care să mă închid ca într-o nimfă de safir

dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare

cât aş vrea să slobozesc poezia

s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte

ceruri

îmi năşteam poemele sub toate curcubeele

nisipul mi-era aşternut

şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor

ce-mi dăruiau vise pline de soare

iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire

pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate

şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume

aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă

precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea

curcubeelor

iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină

direct pe sufletul şi pe trupul meu

vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate

iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii


5 Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013 ZBOR AGONIC Agonic este sensul fiinţării în magia

Născută din teluric.Balanţa mă înclină

Să nu mai cer iertarea ci să trăiesc orgia

Când viaţa şi cu moartea în mine aglutină.

Voi aştepta şi astăzi minunea, ca să vină,

În răstigniri de raze, pe ochi întors de mort,

Iar când, tăcut ca piatra, mă vei găsi la cină,

O să-ţi arăt cum steaua se stinge în avort;

Tu vei păşi pe ape, la fel ca şi cum mina

Ascunde flăcări albe.Atras de-al ei focos,

Ţi se-ncleştează dinţii şi tremurându-ţi, mâna

O duci spre tâmplă palid şi fără de folos.

Cu şoapte-or să te cheme divinele miraje

În pârguirea sacră, creând implozii, iară,

Străfulgerări în noapte ca-n tragice melanje

Îţi vor străpunge trupul, fiinţa să îţi ceară

Şi, răsucit de zborul ce-o clipă te ridică,

Trăieşti dumnezeirea în vis ca pe-o durere,

Tu vei simţi în haos că, dac-ai fi furnică,

Nu ai cunoaşte visu-n delir, ci în tăcere…

PLÂNS COSMIC Câinii lumii latr-a regăsire,

Ploi de stele cad ca într-un mit,

Mă cutremur în reamintire,

Fir de praf căzut în infinit ;

Sunt atât de mic în poarta vremii...

Călator în avatar stelar,

Când se strâng alene în vecernii

Clipele să moară-n secundar ;

Ne unesc poverile-n litanii,

Înălţăm o rugă stinsă-n hăuri,

Aruncaţi prin poartă înspre anii

Crucilor înalte pân‘ la nouri ;

Fără să-nţelegem rostul lumii,

O străbatem orfic strop cu strop,

Suntem paşnic sfinţii ori nebunii

Ce mai cred în miticul Potop ;

Când latente aripi urcă-n vise

Umbra ce se naşte din pustiu,

Eu tresar pătruns şi pare-mi-se

Curg prin scânduri lacrimi din sicriu...

PÂINE ŞI CIRC Ascedem în ţara iluziei sterpe

Cu pasul pustiu, ca visul, răniţi,

Cu mâinile-ntinse spre pietrele fierte

Din zidul cetăţii de scaun.Priviţi!

Un clovn e numit în palat.Neofiţi

Ai vorbelor goale de sens în decrete

Dau calde lozinci spre gloatele bete

De pâinea şi circul din „Bine trăiţi!‖.

Nici ceasul de rugă nu poate să cheme

Străinii să intre în temple.Striviţi,

De urletul show-lui dat în arene,

Se-aruncă-n demenţa orgiei vrăjiţi…

Cu forţa, prezentul istoria scrie,

În plen se votează noi legi de carton,

Plătim altă marcă:‖Ales din Prostie‖,

Trăim din pomană, sictir şi pardon…

Avem mari producţii de flori şi cucuie

Pastile, bancheri, alcool şi şotron

Şi poze cu ţara trimise la UE.

Justiţia-i oarbă.Căzută-n baston…

VECIE ŞI UITARE

Când clipele în timp mă-nsumă

Şi cresc tăcerile în mine

Mi-e sufletul ca o fântână

Vărsat în ciuturile pline.

În mine vin să soarbă harul

Învredniciri de lut sfinţit

Când în vecernie amnarul

Scapără aure-n zenit.

Mă scurg ca steaua în vecie,

Ca un vulcan vărsat în lavă,

Iar când se va sfârşi-n beţie

Aceast-agheasmă din otravă,

O să păşesc divin pe ape

Ca-n răsucirile de harpe,

Blestemul să mă facă şarpe

Sau un parfum divin pe clape

În nesfârşirea ce-mpresoară

Această măreţie sumbră

În care eu sunt o vioară

Căzută-n mine ca o umbră…

ÎNFIORARE În tăcerea albă curge-un glas în sânge,

Ancestrale treceri între om şi lup;

Când e lună plină, haita-n cerc se strânge

Dansând colţii-n aer pâna când se rup

Pânzele tăcerii de pe-ntinderi arse

De Apocalipsa ce în vis începe,

Sus, la cetăţuie, triburile parşe

Urlă fantomatic, călărind otrepe.

A-nceput mareea, în fiinţe cântă

Dor de ducă orfic, ucigaş şi sumbru,

Iar fecioare goale delirând descântă

Mugurii de sfarcuri peste corn de zimbru.

Vraja serii urcă izbucniri de sevă

Înspre vechi nelinişti care cheamă-n rut,

Sburători sar ziduri cu parfum de Evă

Ce aşteaptă clipa cu un nod în gât.

Peste ape,reci, şerpi dansează-n smârcuri

Şuierând la lună peste dinţi, lucid;

Pruncii printre vise cheamă lapte-n sfârcuri

Iară cucuvele stau clipind pe zid...

Când cetatea doarme, circulă miasme,

Duhuri rătacite merg pe-acoperişe,

Peste neguri orbii îmblânzesc fantasme

Şi-n fiinţe, tainic, răul se furişe.



După prima lectură, dacă nu aş fi ştiut că Zoltan Terner este un scriitor profund, inteligent, un eseist de forţă şi un analist subtil al relaţiilor interumane specifice

societăţii moderne, aş fi fost tentat să cred că această scriere este un minunat roman absurd, acel absurd care în tinereţea noastră, mdeh, cam îndepărtată totuşi,

făcuse mare vogă. Cum însă, eram convins, nu putea fi asta, m-am reîntors la text pentru a-i putea desluşi tainele. Iar acestea nu erau puţine şi nici nu-l

dezminţeau pe autor. Am aflat că puse intenţionat într-o lumină stranie, fantastică, uneori macabră, însă totdeauna fascinantă, poveştile cuprinse în volum, fie că

sunt spuse de un „povestaş‖ sau de un alt personaj cu referire la o anumită întâmplare din viaţă, iar ele erau, toate, teribile avertismente, sub o altă formă desigur.

Autorul doreşte să ne spună, folosind repetiţia pentru o mai bună înţelegere, că viaţa noastră, a tuturor, se desfăşoară într-un continuum spaţio-temporar, iar

evenimentele acesteia, inclusiv personajele care le însoţesc, nu sunt trecătoare ci ne vor întâmpina, într-o obsesie a revenirii, pe întregul parcurs al vieţii, dar şi

dincolo de ceea ce înţelegem noi prin termenul „viaţă‖. Fiindcă, aşa cum subtil dar insistent ne sugerează el, firul vieţilor nu se rupe niciodată complet. Se

răsuceşte doar în eternitate precum acel mister pe care fiecare copil îl poate face dar nimeni nu l-a dezlegat până acum: bucla lui Moebius, spaţiul cu o singură

suprafaţă.

Frumoasă dar şi foarte incitantă această metaforă a buclei, una dintre multele ce pot fi găsite în carte şi, de ce să nu recunosc, absolut specifică stilului lui Zoltan

Terner, un scriitor ale cărui rânduri, departe de a ne explica problema abordată, ridică atât de multe întrebări, încât puţini sunt cei care au puterea de a merge

până la capăt. Spun aceasta cu o neascunsă admiraţie, dar mai afirm şi că metoda este benefică pentru că acei trudnici care reuşesc traversarea textelor, unele

dintre ele de-a dreptul hermetice, şi au la sfârşit o iluminare, fapt care, fără îndoilală, chiar dacă nu o va afla niciodată, îl va bucura nespus pe autor. Poate că

lectura unora din scrierile lui Zoltan Terner nu este facilă, însă este fascinantă, iar asta îl aşează alături de alţi scriitori, şi mă gândesc acum doar la Umberto Eco,

al căror succes nu este dat de numărul cititorilor ci de calitatea acestora. Dar, oare la ce ne mai îndeamnă să gândim lectura? De exemplu, la faptul că existenţa

fiecăruia dintre noi nu este deloc liniară, aşa cum învăţăm la şcoală, dintr-un trecut ubliabil către un viitor indicibil. Nu, este omniprezentă, în acel continuum

spaţio-temporar de care vorbeam şi, - mare atenţie! - greşelile făcute nu se uită şi nici nu se prescriu ci ne însoţesc pretutindeni, amintindu-ne mereu de ele. Mai

ales atunci când suntem, simultan, şi tată şi fiu şi iubit (iubită) şi trecut şi prezent. Nu ne aflăm iremediabil sub metaforicul pod (hai, să-i spunem, pentru

simplificare, existenţa cotidiană) ci am putea fi şi pe pod, dar mult mai frecvent sub acesta. Ba mai mult, putem nutri uneori speranţa că am putea fi deasupra

podului, într-un necunoscut care ne atrage totuşi, spre deosebire de necunoscutul conceput ca atare în viaţa de zi cu zi. Autorul ne ispiteşte cu multă fineţe să

ne imaginăm, funcţie de trăirile de sub pod, pe cele, probabile, de deasupra, dar ne şi avertizează, subtil, că mult mai bine ar fi să reflectăm la cele de dedesubt

lectura căpătând astfel profunzimi filosofice, deşi, de cele mai mult ori, neliniştitoare.

În acest continuum numit „sub pod‖ intră şi ies, uneori în cel mai tragic mod, personaje de tot felul, fiecare cu câte o poveste, dar şi cu nevoia de a o spune. Un

fel de confesiune benevolă şi, potenţial, eliberatoare. Doar că, la un moment dat te întrebi dacă nu cumva toate aceste personaje sunt, în fapt, unul singur şi chiar

ai uneori spaima că acela, eşti chiar tu, cititorule. Sub diferitele tale ipostaze din viaţă, când ai vrut să fii poate pictor, poate regizor, sau când ai fost tată, iubit

ori o simplă aventură. Dar şi când îţi dai seama că aparent bizara întâmplare cu pisica cea mult iubită, pentru care ţi-ai amputat întreaga viaţă este doar o

cumplită metaforă despre o iubire inutilă. La final ai tentaţia să te gândeşti că nu cadavrul măcelărit al pisicii stă sub privirile tale ci însăşi viaţa ta, pe care ar fi

trebuită să o înnobilezi cu fapte şi nu să o mutilezi oribil cu ideea falsă a unui sacrificiu fără rost.

Un alt personaj, Ologul, este schilodit de tatăl său, dar nu inutil ci cu speranţa, împlinită de altfel, că numai astfel va obţine o slujbă bună, profitabilă. Înfiorător, gândim,

în modul cel mai firesc, fiindcă aşa suntem educaţi să gândim. Inadmisibil! Da, dar de câte ori nu ne-a fost mutilată libertatea, mult mai importantă decât un picior, pentru

exact acelaşi scop. Şi mă mai gândesc... Este oare Terner un cinic, un om lipsit de cea mai elementară compasiune şi omenească înţelegere, sau doar un maestru sfătuitor

care nu vrea să dea impresia dezagreabilă a unui atotcunoscător moralist, plicticos şi pisălog, lăsându-ne pe noi singuri să descoperim adâncul adevărurilor pe care ni le

spune şi să dibuim, cu sacrificiul de rigoare, drumul, asumându-ne astfel şi răspunderile inerente?

Cutremurătoare este şi povestea unei fete, Miriam, cea blestemată să fie fericită şi care chiar a fost, un timp, până când un atentat a trecut-o în nefiinţă. Iar blestemul se

întoarce asupra celui care-l rostise, ca pe o glumă, în tinereţe. Iar cum cei doi, legaţi prin iubire, nu puteau fi totuşi despărţiţi de jocul hazardului (judecată?) crud şi

nedrept, se impune o rezolvare, poate extremă, dar absolut necesară. Desigur cel care povesteşte, în naraţiune, Vagabondul, va lua o decizie, intervenind în jocul

destinului hărăzit de o altă putere, şi, asumându-şi păcatul suprem al sinuciderii, va încerca să corecteze tragicul mers al sorţii. Dar oare va reuşi? Nu vom afla niciodată

însă, rămâne ca o tristă temă de reflexie...

Vom mai afla doar că iubirea este cea care ne dă adevărata imagine a realităţii, de multe ori fantomatică, iluzorie, ornată excesiv cu false truisme sau înţelepciuni calpe,

de duzină, că uneori căutările sinelui rătăcit sunt precum mersul printr-un labirint în care lesne te poţi pierde, însă refuzul de a iubi este echivalentul unei damnaţiuni. Dar

şi că excesul de iubire, indiferent de motivaţie, devine o povară insuportabilă şi care echivalează cu o privare de libertate. De fapt, libertatea este o temă majoră a tuturor

poveştilor de sub ipoteticul pod, acea libertate individuală, care nu ar trebui să lezeze libertatea aproapelui nostru, aceea asumată cu răspundere, dar de care, incredibil, ne

pasă atât de puţin, încât nici nu vrem să observăm că lipsa ei este în fond preludiul morţii în această lume.

Poate că, dacă am avea intenţia de a povesti unui prieten cele citite în Lumea de sub pod... ne vom uimi la un moment dat când am observa că ne povestim viaţa noastră,

straniu de asemănătoare naraţiunii, deşi, pe timpul lecturii, ni se părea că parcurgem doar o naraţiune fantastică, născută dintr-un exces ideatic.

Poate intra în discuţie şi faptul, foarte posibil în fond, ca tot ceea ce eu mi-am închipuit că am înţeles din lectură să fie numai şi numai interpretarea mea, valabilă doar

pentru mine. Da, este posibil şi aşa ceva, numai că nu regret deloc clipele în care această lectură m-a purtat pe sub pod, sau cine ştie, pentru câteva clipe sper, chiar şi pe

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

REALISMUL INCREDIBIL AL EXISTENŢELOR DE SUB POD

Aflasem de mai multă vreme că Zoltan Terner lucrează la o carte, însă, din păcate, începusem să devin

puţin sceptic în privinţa apariţiei acesteia. Ştiam cât de ocupat este autorul, un foarte vrednic publicist, cu

apariţii aproape zilnice în diferite ziare şi reviste, dar cu adevărat îngrijorat nu eram. Aveam convingerea

că, la un moment dat, va veni şi rândul cărţii. În consecinţă, nu mică mi-a fost uimirea şi bucuria când, la

începutul acestui an, am primit nu una ci chiar două cărţi scrise de Zoltan Terner. Una din ele însă îmi

incitase curiozitatea fiindcă aflasem, vinovate fiind indiscreţiile noastre specifice, de titlu, iar acesta avea

ceva care mă fascina la el: „Lumea de sub pod şi zarva ei‖. Încă din ziua când am primit-o am început să

citesc, lăsându-mi eu treburile la o parte, mărturisesc, chiar cu o oarecare plăcere. Ştim cu toţii că tihna

unei lecturi suplineşte în bună măsură necesitatea îndeplinirii unor sarcini care, ca orice obligaţii, te invită

parcă să le laşi, măcar pentru un timp, la o parte.


„Musai List‖ pe scurt

Bine structurat în trei părţi – „Ce vrei‖, „Cum să munceşti‖ şi „Eşti mai mult decât munca ta‖ – volumul lui Octavian

Pantiş ne prezintă pe parcursul a 17 capitole, între care este inclus şi un „Interstiţiu‖ – idei şi trucuri privind modul în

care stilul nostru personal are impact asupra timpului.

Cu un condei clar şi concis, Octavian Pantiş defineşte mai întâi ce înseamnă serviciu, carieră şi vocaţie, pentru ca apoi,

punându-ne faţă în faţă cu cele mai profunde motivaţii ale noastre, să ne întrebe direct şi deschis: „Pentru ce munceşti,

de fapt?‖ În continuare, autorul ne învaţă cum să ne organizăm mediul de lucru şi ne explică importanţa determinării

unui scop în viaţă, ceea ce presupune metode şi obiceiuri care să ne ajute să diminuăm stresul provocat de lipsa de timp.

Urmează „cele şapte planuri ale vieţii extraprofesionale‖, pe care suntem invitaţi să le îmbogăţim, iar după ce ne atrage

atenţia că „momentul cel mai potrivit nu există‖, Octavian Pantiş ne oferă în final, „cinci soluţii de impact.‖

„O singură listă, nu mai multe‖

Soluţiile sunt necesare pentru că eşecul, nemulţumirea, absenţa productivităţii la locul de muncă, îndepărtarea de

scopuri, amânarea treburilor importante, toate acestea înseamnă o zi de coşmar la serviciu, adică stres datorat în primul

rând lipsei de timp şi de organizare.

Soluţiile expuse în cartea lui Octavian Pantiş vizează un set de reguli de eficientizare a timpului ce trebuie respectate,

dar şi stabilirea obiectivelor într-o listă de priorităţi. Dacă vom avea, aşa cum spune autorul, un musai list, deci „o

singură listă, nu mai multe‖, nu numai că nu vom uita ce avem de făcut, dar vom deţine şi o imagine de ansamblu asupra

a ceea avem de făcut.

Important, urgent şi cu impact

„Musai List‖-ul e un fel de a defini acele lucruri care sunt importante şi urgente în acelaşi timp, dar al căror impact este

mare‖‖, spune Octavian Pantiş. Cele două criterii în funcţie de care se aleg sarcinile ce alcătuiesc un „musai list‖ sunt

următoarele: pe de o parte, sarcina stabilită trebuie „să ne apropie de scopuri, să fie parte din ceva important, să fie o

cărămidă mai mare sau mai mică din construcţia noastră profesională‖, iar pe de altă parte, acea sarcină „trebuie să aibă

un impact imediat, să aducă nişte roade.‖

Cele două surse de sarcini sunt ceilalţi şi scopurile noastre profesionale, de aceea „nu este deloc acelaşi lucru în ce

ordine faci sarcinile.‖ Există tentaţia să alegi să începi cu ceea ce este mai uşor, mai simplu, lăsând lucrurile mai grele,

sarcinile de tip elefant, pentru mai târziu. Nimic mai greşit, căci „sarcinile mici au tendinţa de a se comporta precum

gazul: umplu tot spaţiul disponibil. Aşa că umple în primul rând spaţiul cu treburile consistente şi rezolvă apoi cât mai

multe sarcini mai mărunte‖, ne sfătuieşte autorul.

Corina Diamanta LUPU

„Musai list‖ de Octavian Pantiş - Idei simple şi practice de

îmbunătăţire a managementului timpului

Am citit cu interes „Musai List‖, volumul scris de Octavian Pantiş, în care autorul

explică pe înţeles „cum să îţi organizezi timpul în aşa fel încât să munceşti eficient,

să faci loc pentru ce-ţi place şi să te bucuri de fiecare zi.‖. „Musai List‖ este o carte

informativă, un manual conţinând tehnici uşor de urmat, ce se adresează oricui

doreşte să descopere mijlocul de a-şi reorganiza viaţa astfel încât să aibă mai mult

timp liber şi să muncească mai eficient.


„...Mai calm, mai relaxat, mai priceput,

mai convingător, mai puţin agresiv sau

defensiv‖

Organizarea este necesară şi substanţială,

dar nu este suficientă. Pe lângă organizare

mai este nevoie şi de dezvoltare

profesională şi personală, adică de arta de a

investi în propria persoană. Octavian Pantiş

ne recomandă să ne trecem în revistă

marile realizări şi să investim exact în

lucrurile care ne aduc rezultatele cele mai

bune. În plus, ar trebui să renunţăm la

încercarea de a ne transforma punctele

slabe în puncte tari. Să nu neglijăm de

asemenea, să ne dezvoltăm abilităţile de

comunicare.

Iată un îndemn dat de autor: „...Caută

experienţe prin care să devii mai calm, mai

relaxat, mai priceput, mai convingător, mai

puţin agresiv sau defensiv.‖ Acest lucru

devine posibil doar dacă ştim să fim

stăpânul propriului timp, având o relaţie

unică, specială cu timpul nostru. Doar

astfel vom avea satisfacţie în muncă,

reuşind să ne păstrăm calmul în toiul

provocărilor şi deţinând controlul în

situaţiile importante şi urgente, al căror

impact este mare.

E = mc²

Timpul este relativ. E = mc², de aceea

eficienţa noastră, priorităţile, dar şi non-

priorităţile în jurul cărora ne ducem

existenţa şi ne desfăşurăm activitatea,

resursele pe care le avem la îndemână,

toate acestea gravitează în jurul ceasului.

Planificăm, ne pregătim, ne clarificăm şi ne

stabilim obiective zilnice sau pe termen

lung, renunţăm la obiceiurile nefolositoare

şi care deci, ne mănâncă din timp şi astfel

reuşim să fim organizaţi, să ne controlăm

impulsurile, să învăţăm din experienţă, să

găsim soluţii, să stabilim un plan, mai

simplu spus, să întocmim un „MUSAI

LIST‖.

Date de referinţă: "Musai List”

(www.Facebook.com/CarteaMusaiList) de

Octavian Pantiş ([email protected]),

Editura Publica (www.publica.ro),

Bucureşti, 2012, 187 pp.

Winnipeg – Canada

Corneliu Florea

P O L E M O S

Lucian Boia a publicat la Editura

Humanitas eseul DE CE ESTE ROMANIA

ALTFEL

şi am eu un bun prieten, care a vrut să mă

cătrănească trimiţându-mi-l.

LUCIAN BOIA O LUMÂNARE DE ZECE BANI

Un eseu, cum este acesta, exprimă o viziune personală, spune

profesorul de istorie Lucian Boia (LB) care în 1989 avea 45 de ani, era

major, vaccinat şi cu cotizaţiile de partid la zi. După ce i-am lecturat

eseul - 125 de pagini mici – îmi exprim şi eu părerea de cititor român.

Personal afirm că nu a scris o viziune analitică corectă

despre România. Motivele pot fi diferite, începând cu cele ale unui eseu

decomandat în acest fel până la o timpurie înserare cerebrală. Citind

atent eseul, se ajunge la concluzia că LB este încă unul dintre cei ce

aleg din istoria românilor doar acele evenimente sau personalităţi prin

care poate să minimalizeze, dispreţuiască şi blameze tot ce a fost şi

este românesc. O propagandă anti-românească veroasă străbate eseul

de la un capăt la altul ce dezgustă şi intrigă pe orice român educat şi

conştient. În mod cert, la fel împrăştie şi de la catedră studenţilor săi

înjosiri, defăimări şi resentimente faţă de istoria românilor ceea ce este

de o mare gravitate prin consecinţe. Şi acum să demonstrăm:

Începe eseul ca o leliţă cutremurată de ceva groaznic, făcându-şi cruce,

scuipându-se în sân şi zicând maică, acesta-i un blestem ! Istoria

noastră-i un blestem. După care, fiind profesor de istorie cu patalama

îşi permite să intre în istoria românilor cum vrea, să o taie şi să pună pe

tocător, să ne prepare un eseu cu miros şi gust stricat asemenea unui

hamburger cu muşte verzi pe el. Începe din secolul XV-lea când toată

Europa era grozavă - ce să spun, numai sateliţi în univers nu lansase

încă – pe când noi, câţi om fi fost în Vatra Daciei eram la marginea

marginilor, necunoscuţi, neştiuţi, şi fără sânge specific, sânge pur sau

albastru cum aveau slavii, cehii şi mai ales ungurii puşi la mare cinste

în Europa lui LB. Cât ne priveşte pe noi, nişte băştinaşi din Carpaţi cu

hematologie dubioasă am inventat artificial noţiunea geto-daci şi apoi

de români, iar Dracula lui Bram Stoker umbla după donatori de sânge

albastru şi pur pe la elevaţii europeni din Panonia. Mai departe istoricul

sfarmă piatră şi istoria românilor se ruşinează de limba noastră corcită

din slavă şi turcă, plină plinuţă de împrumuturi masive – dacă ar fi avut

cât de cât bun simţ istoric ar fi adăugat şi câte împrumuturi masive au

http://www.facebook.com/CarteaMusaiList



făcut englezii care se laudă peste tot ca au un dicţionar cu un milion de cuvinte. Mai departe - când ne-am apucat de

scris noi, ăştia fără rădăcini, acte de identitate, fără sânge albastru în noi şi cu limbă de împrumut - LB să moară de

ruşine nu altceva - pentru că am scris numai în cirilice vreo patru sute de ani. Dacă s-ar muri numai din ruşine LB ar fi

nemuritor, astfel ar avea şansa să afle cum a fost şi cu cirilicele pe capul poporului român. Poate vreun student de la

Horticultură îi va spune ca împărţirea Europei în „de Apus şi Răsărit‖ a început de aproape o mie de ani, dar primele

aranjamente scrise apar după marea schisma de la 1054. Degeaba s-ar chinui vreun student de la Horticultură, sau de la

Veterinară, să-l lumineze pe LB, că el le-ar propti în faţă că nu e nimic de capul nostru şi degeaba ne lăudăm cu unirea

românilor de către Mihai Viteazul, care era de fapt un copil din flori al unei grecoaice ! Astfel sare LB de la una la alta,

împroşcându-ne cu frânturi scoase din contextul istoric manipulându-le să-i iasă scriitura comandată. După ce l-a

crucificat pe Mihai Viteazul - un simplu incident nesemnificativ în istoria poporului român - trece la grecii fanarioţi ce

au domnit după ce au plătit Înaltei Porţi - celui care dădea mai mult a lui era scaunul domnesc - ca să ştim noi ce de

nimic eram când de fapt Imperiul Otoman tăia şi spânzura ce vroia în această parte de Europa şi dă de înţeles că în restul

Europei, aşa ceva nu era de conceput, acolo toţi regii şi viceregii se aşezau pe tronuri fără urzeli, otrăviri, omoruri şi

fără arginţi. După fanarioţi, începe să ne demonstreze cum - am preluat modelele din afară după ce ne-am despărţit de

‘‘barbaria orientală‘‘ cum o numea Titu Maiorescu,- fără să specifice dacă barbaria orientală a fost adusă de cei ce ne-au

cotropit de atâtea ori, sau ne-am dus noi peste ei şi le-am luat-o cu de-a sila. LB nu-i doar sărac cu duhul, dar câtă minte

are o pune pe toată în acest eseu cu scopul de a ne denigra, de a ne umili si să ajungem la Primăria Capitalei să ne

schimbăm numele, naţionalitatea şi cetăţenia, sau să o ştergem de pe plaiurile mioritice şi unde ajungem să facem rost

de un buletin hematologic că suntem pur sânge arab, ca şi caii lor ce se lasă călăriţi de cei ce pun şeaua pe ei. Nu ne lasă

LB până nu ne spune din nou, ce neam de nimic suntem printre ceilalţi mari europeni, luând alfabetul latinilor, să ne

dăm latini cu corcita noastră slavo-turcă, cum am plagiat noi constituţia de la 1866 de la belgieni, iar pictorul nostru

naţional, Nicolae Grigorescu a pictat numai ţărănci, ciobănaşi şi caruri cu boi, noi nu am avut un Gauguin sau un

Cezanne cum avea fiecare ţară, câte doi din fiecare la acea vreme. Nici Mihai Eminescu nu scapă de barda

antiromânească a lui LB, care sare în sus la el să-i ia prestigiul şi renumele de poet naţional. Lucian Boia şi Roman

Patapievici ! Sare de la una la alta şi ajunge să ne spună că suntem ţară fără oameni capabili şi aceste mari goluri nu au

putut fi umplute decât cu străini având noroc cu grecii şi bulgarii din Imperiul Otoman şi evreii din Rusia Ţaristă.

Cerule mare ce de noroc am avut cu ăştia şi LB le deschide ochii şi bucureştenilor precizându-le că străinii din Rusia

Ţaristă au umplut găurile capitalei, plus germanii şi ungurii. Vorbindu-ne de capitala noastră dâmboviţeană, aflăm că

este opera arhitecţilor şi sculptorilor străini, iar Kiselleff a făcut un bulevard larg, să poată intra armata ţaristă cu

Regulamentele Organice în Ţările Româneşti după care nu mai vroia să plece. A câta ocupaţie rusească era domnule

profesor de istorie ?

Capitol nou - Complexul de inferioritate al romanilor - diagnostic pus de LB, aşa şi scrie la pagina 33 .

De ce avem acest complex, vă spune LB - Moldovenii nu erau români, erau moldoveni iar Transilvania, ca stat, era un

stat unguresc, nu românesc ! Halo, LB să treci pe la casieria parlamentului unguresc! Ţi-a pus Viktor Orban un cec

deoparte. Ştia de cec pentru că se repede ca un buldog în Şcoala Ardeleneană, pe toţi îi muşcă de parcă ar fi

lobectomizat şi probabil urmează să dărâme statuia lui Gheorghe Lazăr care le-a adus şcoala romanească la Bucureşti.

În starea de supraexcitare antiromȃnească în care atacă, urmează asaltul frontal la adresa naţionaliştilor nişte primitivi şi

le agaţă de gât tinicheaua cu antisemitism. Aşa LB, ţine-te aproape de coloană, ştii că azi orice scriitură fără să ţintească

antisemiţi, nu se ia în seamă acolo sus…

Ce-a mai rămas în jur ca istoricul LB să blameze, dezavueze pe domneşte, de ce este România altfel ? Vă spun, dar

înainte trebuie să precizam faptul că, fiecare ţară cu poporul ei este altfel, de mii de ani, datorită a zeci de factori

obiectivi, începând cu aşezarea geografică, suprafaţă şi bogăţii sau lipsa lor, clima şi relieful, firea şi obiceiurile,

tradiţiile şi istoria lor. Da, are şi poporul roman identitatea lui specifică, aşa cum este, este a lui ! Nu trebuie să ai

patalama de istoric ca să afli acest adevăr, dar în acest eseu LB doseşte adevarul scriind ca Roller. Să trăiască mult şi

bine, dar de vindecat nu se mai vindecă. Citiţi, a ajuns la demolarea Statului Naţional Unitar, nici nu mai e nevoie de

iredentiştii unguri. La pagina 43: Dacă Austro-Ungaria nu era înfrântă ‘‘detaşarea‘‘ Transilvaniei n-ar fi fost chiar la

îndemâna …românilor‘‘ Bravo, dom‘ prof‘esor universitar bucureştean, aşa se analizează un trecut istoric

incontestabil cu dacă ?? Păi, dă taică o fugă până în 1918 şi scoate-i învingători pe austro-ungari să nu mai poată

românii ‘‘detaşa‘‘ Transilvania de la ungurii cu care au venit ei din Asia ! Eşti penibil şi nu te opreşti, fiindcă nu-ţi dai

seama: Istoricii români au ‘‘decis‘‘ că România Mare a fost un stat naţional unitar. ‘‘Unitar‘‘, fireşte, a fost

administrativ. Încă de la crearea României la 1859 s-a exclus formula federală sau autonomistă. Deşi ar fi fost firească

omule, ai scris-o în deplinătatea facultăţilor mintale sau ţi-a fost dictată ? Reciteşti-o şi explică-te! Ce formulă federală

sau autonomista trebuia să se pună între Moldova şi Ţara Românească la 1859 ? Nu înţeleg nici cum de istoricii au


‘‘decis‘‘ că România a fost un stat naţional unitar. Şi

gata, s-a terminat, nu mai este fiindcă istoricii au

‘‘decis‘‘ atunci şi Lucian Boia acum ? Vezi LB că

naţiunea română te poate trage de urechi, băgându-ţi

în cap că încă popoarele în spaţiul lor geografic se

consideră naţiuni. Ai auzit cumva de Organizaţia

Naţiunilor Unite ? Da? Păi atunci, mai dă o fuguţă

şi până acolo şi spune-le să-şi schimbe firma, că

nu-i politicaly correct după mata !

Urmează pagini şi pagini fără nicio explicaţie sau

analize istorice de ce România este cum este, din

cauză că nu are caracter şi personalitate istorică,

scopul lui este să ne defăimeze până la dezmembrare

şi lichidare. Suntem numai la jumătatea eseului când

scrie că noi, românii suntem şi analfabeţi şi

subdezvoltaţi, că Maniu şi-a greşit ţara în care a

crezut, iar scriitorimea şi intelectualitatea

reprezentativă română de la Carol al Doilea şi până

în zilele noastre este specialistă în tămâiere şi ode,

cu o excepţie: evreii care se integrează pe deplin în

cultura românească, îmbogăţind-o. Surprinde,

fiindcă are destulă dreptate, dar a uitat să scrie şi

despre unii, din toate categoriile, care după 1989 au

devenit specialişti în detractarea naţiunii române.

LB pare o bonă cam petrecută, ce pune tot timpul

evreimea în balansoar, legănând-o uşor şi

fredonându-le o odă, oda plecăciunii, caci capul

aplecat nu este antisemit. (citiţi pagina 57)

Ajungând în vremea lui Carol al Doilea , are ocazia

să scrie că românii nu au onoare în comparaţie cu

finlandezii. Finlandezii s-au opus invadatorilor

sovietici, noi nu. S-a bătut multă monedă pe acest

fapt istoric de netăgăduit. Este însă o mare diferenţă:

în spatele finlandezilor erau norvegienii şi suedezii,

în spatele nostru erau ungurii. LB ştie acest amănunt

esenţial, dar e şi ticălos prin omisiune mai ales că

scrie românii au cedat rând pe rând. Ticălos e puţin

şi blând zis pentru că ştie că nu românii nu au avut

onoare ci regele şi camarila lui, românul, soldatul

român era gata să se jertfească pentru patrie, dar a

primit ordin de retragere.

La sfârşit, expun telegrafic: minţim, corupem şi am

romanizat România !! (pag. 71) Din secolul XIV-lea

până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au

urcat nici o treaptă comparativ cu celelalte naţiuni

(pag. 89) Mahalaua românească între paginile 91-

96. Mai sunt românii o naţiune şi pe cinci pagini

demonstrează că nu: ne lipsesc germanii şi evreii. În

epilog, devine grav şi important apoi se desumflă : în

ce mă priveşte nu am nici o soluţie . Ştiam, am citit

eseul, nu pentru soluţie l-ai scris, ci să faci pe placul

duşmanilor naţiunii române. Sau nu avem ?

Fundatia

Focul Sacru

Craiova

Va anuntam pe aceasta cale faptul ca luni, 4 martie 2013, intre orele 18,00-20,00 la sediul nostru din Craiova (str. I.Gh.Duca, bl J35, ap.2, parter), se va desfasura activitatea Grupului de analiza, meditatie si rugaciune Focul Sacru. Va asteptam sa participati la aceasta activitate. Puteti fi insotiti de rude sau prieteni care sunt interesati de aspectul spiritual si care vor sa ne cunoasca.

Subiectele ce vor fi prezentate de aceasta data si apoi analizate sunt urmatoarele:

1. Evanghelia dupa Matei - Cap.3 - Ioan Botezatorul si predica sa. Botezul lui Iisus.

2. Virtutea divina - ASCULTAREA.

Doamne ajuta!!! Lumina si Iubire!!!


Paula-Diana HANDRA

OMAGIU MAMEI (POEME)

AŞTEAPTĂ-MĂ, CĂSUŢA MEA! Aşteaptă-mă, căsuţa mea frumoasă Cu îngerii ţesând lumină pură Pictând pe roata vremii de mătasă Comori pierdute-n timp, uitate-n zgură.. Aşteaptă-mă cu poarta larg deschisă Cu blândul tău surâs înscris în mine Aşteaptă-mă cu dragostea promisă Şi lasă-mi paşii în plutiri divine. Aşteaptă-mă, când umede ecouri Distilă gânduri, roua de sub gene Petale ce se scutur’ pe rondouri Cu flori de suflet veşnice, perene. Aşteaptă-mă sub streşina ce-ţi plânge Cu lacrime cereşti în miez de noapte Când nesfârşirea timpului mă strânge În vise dragi şi în parfum de şoapte... Aşteaptă-mă, de-i ploaie sau furtună De-i soare blând sau stelele-s de gheaţă Eu nu te las, mi-eşti datină străbună Alintul, dorul, cântul ce-mi dă viaţă! Chiar dac-ar fi să ratăcesc prin lume Ţi-aud chemarea-n murmur de verbine Căsuţa mea, mi-eşti sfântă rugăciune Aşteaptă-mă, mereu mă-ntorc la tine!

CA PIATRA PREŢIOASĂ Povaţa ta de aur, ca piatra preţioasă Îmi luminează drumul urmat odinioară Cu vorbele pornite din inima duioasă Eu din povaţa-ţi sfântă făcut-am o comoară. Din sfatul tău, cuvântul azi prinde rădăcină E curcubeu şi punte-ntre ceaţă şi senin Din slove îmi cresc aripi zburând către lumină Povaţa-n flori de suflet pecete-i pe destin.


BALADĂ DE ZIUA MAMEI Mi-e gândul floare albă-nmiresmată Şi sufletul mi-e rouă pe altare Când zbor de file rupte-n calendare Se-opreşte lin... e ziua minunată! Sunt fericită, azi e sărbătoare Te port în suflet, dulcea mea comoară, Îţi dărui dragoste în zori şi-n seară Păstrată pură-n murmur de izvoare. Venim cu drag măicuţă, tu eşti una Şi-n păr îţi împletim urări de bine Suntem copii şi noi trăim prin tine Azi, mulţumindu-ţi, îţi sărutăm mâna. Cules-am din grădină flori de suflet Ţi-am pregătit un dar, cum am putut, Primeşte-a inimilor noastre cântec Deşi noi ştim, tu meritai mai mult. De dragul tău, cu dorul ce ne cheamă Te-mbrăţişăm, mereu vom fi aproape Doi serafimi cu fulgi de-argint pe pleoape Să ne trăieşti ani mulţi, frumoasă mamă! -----------------------------------------------

-------

ÎN LACRIMA IUBIRII Din liniştea adâncă ţesută lin de astre Cu sufletul curat, râvnind tăceri divine Şi pleoapele-umezite ca florile din glastre Spunând o rugăciune mă-ntorc din nou la tine Căsuţa mea scăldată în lacrima iubirii Cu dulcea nostalgie-a copilăriei dragi Trăiesc din dărnicia lăsată omenirii De tainica Lumină ce râde-n rug de fragi. Zâmbete-încremenite pe colţ tivit cu dor Prin raze ce mângâie, dumnezeiesc de blânde Surâd dintre muşcate-nflorite şi-un fior Din pragul casei dragi, iubirea mă pătrunde Cu dulci vedenii ascunse într-o lumină lină Mă-ndrept cu toată fiinţa spre spaţii ancestrale Azurul mă îmbracă-ntr-o linişte divină La visul din pruncie mă-ntorc din nou, agale...

O VIAŢĂ NEGLIJATĂ... Pe pământul rece, lângă o şindrilă Frageda suflare-n cârpe-nfăşurată Pură precum crinul, iat-o, aruncată De a sa mămică, dură, fără milă. Genele-i sunt ude, scâncetu-i uşor Frig şi foame-i este, muguraş de floare, Somnu-i dă târcoale dar şi-al mamei dor Oare, ea, pe unde-i, ce linişte are? Părăsit în stradă, crâncenă durere... E micuţ, plăpând, n-are nici o vină El aşteaptă, încă, doar o mângâiere Ura mamei n-o vrea fără de pricină. Speriat şi singur cere ajutorul Nimănui nu-i pasă, nimenea nu-l vede E doar un gunoi - îşi spune trecătorul, Doar luna-i zâmbeşte... ea ce îl mai crede... Lacrimi curg din ochii trişti în noaptea rece Nimic nu mai simte, sufleţelu-i plânge Unde-i mama, oare, de ce nu mai trece? Se-nfioară cerul... viaţa-ncet se stinge...


LA POARTA BUNICILOR Gândurile-mi bat şi visurile bat La meleagul cel sfânt, bunicii din sat Când alerg fericită, eternul ecou Al tărâmului vechi prin timpul cel nou. Degetele-mi bat şi vremurile bat La poarta învechită a casei din sat Cu inima-mi plină sub streşini brumate Pereţii albiţi de colbul vremii scuturate. Paşii îmi bat şi anotimpurile bat Prin curtea sfinţită de linişte-n sat Mă aşteaptă padurea şi un tainic izvor Din care-mi iau tainic, al copilăriei fior.

Mădalina Corina Diaconu

―Nu am ales poezía. Ea m-a ales pe mine!‖ De vorbă cu Munir Mezyed, poetul poeziei absolute.


L-am cunoscut de curând pe Munir Mezyed şi i-am simţit puterea cuvintelor când l-am ascultat recitând o poezie pe care

o compunea chiar în acele momente, atunci, când mă număram printre norocoşii aflaţi în jurul lui! Recita în arabă, dar

acest lucru nu m-a impiedicat să înţeleg versurile, sau mai bine spus magia acelor cuvinte pe care Munir le-a împreunat

cu atâta naturaleţe! Aveam să aflu ca este un poet originar din Palestina, care s-a stabilit în România cu 8 ani în urmă!

Nu m-am mirat! M-am bucurat! M-am bucurat pentru că oraşul meu a devenit căminul unui om minunat, unui om care

aduce zi de zi bucurie prin poezie. Am citit câteva din poezeiil lui şi mi-am dorit să aflu mai mult, să aflu direct de la el.

Am avut onoarea să pot împărtăşi cu el câteva momente în care am pătruns puţin în universul lui! Îi mulţumesc în mod

public pentru acest dar, pentru această oportunitatea de a sta de vorbă şi de a avea acum posibilitatea de a reda rândurile

de mai jos!

Mădălina Corina Diaconu: Pentru ca îmi doresc ca acest interviu să fie ca o mică poveste, te voi întreba de ce ai ales

poezia ca mijloc de exprimare, de comunicare.

Munir Mezyed: Nu am ales poezia. Ea m-a ales pe mine. Ştii, e ca o poveste. Când eram mic, îmi doream să devin actor.

Întotdeauna am visat că într-o zi voi fi actor la Hollywood, dar familia mea vroia să devin inginer sau doctor, meserii

acceptate de cultura arabă. Am mers în Anglia unde am studiat ingineria, dar am simţit că nu asta trebuie să fac, că nu

asta e menirea mea. Încă aveam visul acela de a deveni actor. Am plecat în Statele Unite, la St. Louis, în Missouri, dar

sincer mi-am dat seama că sunt atras de artă, de teatru. Pe scenă am descoperit că sunt poet. De mic îmi plăcea să scriu,

dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să fiu poet.

Asta este o altă poveste. Poate. Nu ştiu. Eram în St. Louis, Missouri. Acolo e un restaurant care se numeşte Ali Baba.

Obişnuiam să merg acolo pentru că au muzică grecească, mâncare arăbească. M-am dus la restaurant. Acolo era o

femeie care se tot uita la mine. Mai târziu am descoperit că era o vrăjitoare. Da, vorbesc serios. Mi-a spus: ―viaţa ta se

va schimba‖. Am întrebat-o de ce? Ce are de-a face cu destinul meu? După o lungă discuţie, de parcă eram într-o şedinţă

mi-a spus : „Vei fi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii‖. I-am zis: vorbeşti serios? Mi-a spus că asta e ceea ce viitorul

îi spune şi m-a întrebat dacă cred în reîncarnare. I-am spus că nu ştiu, că asta e ceva foarte mistic. Mi-a spus că „oamenii

în care s-a aflat sufletul tău înainte, au fost toţi poeţi. Aşa că mă aştept ca tu să fii un poet bun.‖ I-am spus că nu scriu

atât de mult şi că scriu doar pentru mine, şi mi-a zis că într-o zi voi descoperi poetul din mine, că mă voi regăsi. Şi aşa a

fost.

M.C.D. Spune-mi, chiar dacă este o întrebare absurdă, cum găseşti mereu sentimente, emoţii care prind viaţă în poeziile

tale?

Munir Mezyed: Acum să fiu sincer, mulţi oameni m-au întrebat asta. Pentru mine este atât de simplu pentru că eu cred

că nu trăiesc în lumea asta. Cred că lumea mea este cea a poeziei, că pur şi simplu mă pierd în realitatea acestei lumi.

Aşa că poezia devine pentru mine ca o stare, ca şi acum, stând aici cu tine şi fumând, pot scrie o poezie. Trăiesc în

lumea ei. Asta e. Cineva a spus că: „Un poet nu e doar poezie. Este muza poeziei sale‖. Mi-am descoperit şi dezvoltat

talentul prin educaţie, prin citit şi acum îmi formulez teoria despre poezie. Acum sunt singurul poet din lume care scrie

ceva numit „poezie absolută‖ şi această poezie absolută este poezia lui Munir. A fost descoperită de Munir şi oamenii

nu ştiu încă, dar peste 10 ani, 15 ani vor şti, pentru că asta presupune o cercetare îndelungată. Vor afla care îmi este

teoria aşa că sunt onorat şi mândru că sunt singurul poet din lume care acum scrie despre poezia absolută.

M.C.D. Când îţi vezi traduse poeziile în alte limbi, simţi că transmit mesajul original?

Munir Mezyed: Într-un fel, da. Unii spun că poezia nu poate fi tradusă. Eu nu cred asta. E foarte important să ai un

transalator foarte bun şi în plus poezia nu e doar spaţiu şi limbă. Poezia mea se bazează pe imaginea pe care tu o creezi,

imagine care poate fi tradusă şi care poate transmite senzaţia şi sentimentul care se regăsesc în orice limbă. De asta unii

spun că sunt uimitor. Când poezia îţi e tradusă în orice limba are aceea frumuseţe - şi vei şti asta dacă îmi citeşti poeziile

în engleză, italiană, spaniolă, portugheză - care îi face pe unii să spună: „Doamne, poeziile tale s-au născut în această

limbă!‖. Asta e ceea ce încerc să spun despre poezia absolută. În asta constă proiectul meu: să aduc poezie nouă lumii,

aceea poezie bazată pe imaginea pe care tu singur o creezi, bazată pe felul în care vezi lucrurile. Sunt un poet foarte

senzual, aşa că senzualitatea poate fi transmisă.



Munir Mezyed: Ăsta a fost de fapt norocul meu, fericirea mea. Am fost în Europa, în Anglia, în America. Am avut

probleme în Orientul Mijlociu din cauza scrierilor mele. Sunt o persoană foarte liberală. Pot spune că lupt pentru

drepturile omului, pentru democraţie, pentru libertatea femeii în Orientul Mijlociu. Este o linie roşie care nu poate fi

ştearsă aşa că nu îmi poţi citi poeziile sau nu mă poţi vedea în presa arabă sau în insituţiile arabe pentru că sunt prea

liberal şi pentru că deschid ochii oamenilor. Sunt o ameninţare pentru ei aşa că nu pot fi promovat acolo. Scrierile mele

au fost interzise în Orientul Mijlociu. Unii chiar cred că poeziile mele sunt periculoase ca un drog. Nu îmi pasă. Trăiesc

în propria mea poezie. În acelaşi timp e aşa cum mi-au zis mulţi oameni: „Munir, ai toată lumea deschisă. De ce îţi pasă

de această zonă numită Orientul Mijlociu?‖. Chiar nu îmi pasă. Am cititori din China, America, Australia. Trebuia să

fac un film în Iordania, dar l-au distrus. M-am simţit zdrobit aşa că am plecat. Apoi m-am regăsit în România. Şi eu

iubesc România. Este un loc atât de liniştit. Aici, în România, am putut să îmi public toate cărţile mele, toate scrierile

mele. Acum am aproape 200 de cărţi publicate în multe limbi şi da, poeziile mele sunt traduse în toate limbile. Aşa că

asta reprezintă pentru mine un mare succes. România a fost un pas mare şi le sunt recunoscător românilor. Trăiesc în

pace, liniştit. Am stat departe de presă. M-am dedicat artei mele şi de asta mulţi oameni se întreabă: „Cum publică acest

poet o carte nouă? Ce face?‖. Foarte simplu. Nu am fugit de presă. Îmi pare rau. Respect presa dar eu sunt o persoană

căreia nu îi place să se afişeze. Mă dedic muncii mele. Muncesc zi şi noapte. Pentru mine ca artist, ca scriitor, singurul

lucru pe care oamenii îl pot aprecia sunt scrierile mele. Nu îmi pasă ce spune presa sau guvernul.

Săptămâna trecută am primit un mesaj de la un ziar din Orientul Mijlociu. Spuneau: „Suntem şocaţi! Avem cel mai bun

poet din lume!‖ ……. Am spus: „Astea sunt problemele voastre fiindcă aveţi şi legături cu afacerile murdare din politică

şi grupurile implicate. Nu sunt interesat‖. „Dar trebuie să te promovăm‖. Am întrebat „De ce? V-am cerut eu asta?‖ Nu

am nevoie de publicitate. Eu am nevoie să scriu. „Trebuie să pleci din România.‖ Am întrebat de ce. „Pentru că e prea

măruntă pentru tine. Oamenii nu ştiu prea multe despre România sau despre tine‖. Am spus: „Asta e problema voastră‖.

Pentru mine contează că sunt aici: într-un loc în care pot scrie. Sunt foarte fericit că mă aflu aici. Asta e ce contează

pentru mine. Poate că de asta dau o lecţie scriitorilor, artiştilor. Ce este un artist adevărat sau cum ar trebui să fie.

Va urma

Mădălina Corina Diaconu

Poet, scriitor, eseist şi traducător, Munir Mezyed, iordanian de origine palestiniană, este cunoscut în întreaga lume. El

a studiat în Anglia şi SUA şi şi-a început cariera traducând pentru diferite publicaţii culturale.

Cărţile sale de poezie şi nuvelele au fost publicate în engleză, arabă, romană, spaniolă, franceză, rusă, chineză şi

filipineză. Munir Mezyed a participat la mai multe evenimente culturale naţionale şi internaţionale şi este fondatorul

Festivalului Internaţional de Poezie Odiseea care se desfăşoară o data la doi ani în diferite ţări. Este preşedintele

ArtGate Cultural Association, România şi fondatorul organizatiei “House of Wisdom” Intl.

http://munirmezyed.tripod.com/

Nu e nevoie de nici o limbă pentru a o înţelege

pentru că poţi sta aici fără să vorbeşti şi să îl

înţelegi pe celălalt din priviri, prin gesturi. Asta e

ceea ce încerc şi eu să fac. Poezia să fie ca o

poezia mută, poezie care poate vorbi de la sine fără

tot zgomotul ce ne înconjoară, poezie care să

creeze imagini, nu să „construiască‖ cuvinte. Este

un sentiment, o senzaţie pe care o poţi transmite

oricui.

M.C.D.: Aparţii acestei lumi, acestui univers dar

dintr-un motiv anume suntem binecuvântaţi să te

avem aici, în România. De ce ai ales România?


Marin VOICAN-GHIOROIU

DIALOG CU RODICA ANGHELESCU

DESPRE

„EMILIA COMIŞEL‖

(1913 - 2013)

„Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arătaŢ...

(Mihai Eminescu

„Fiind băiet păduri cutreieram‖)

Marin Voican-Ghioroiu: Dragă Rodica Anghelescu, la emisiunile de radio şi televiziune, la spectacole pe care le

susţii an de an pe marele scene lirice, te-am ascultat cu drag şi sunt cucerit de minunatul glas cu care te-a

înzestrat bunul Dumnezeu. Aş dori să le împărtăşeşti cititorilor noştri când a început acest drum al afirmării

artistice ca solistă de muzică populară, şi ce amintiri te leagă de marea doamnă Emilia Comişel, profesor

universitar doctor, etnomuzicolog de talie internaţională, având în vedere că pe 28 Februarie 2013 va avea loc în

sala George Enescu din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti sărbătorirea a o sută de ani de la

naşterea sa?

Rodica Anghelescu: Zilele noului an 2013 trec pe nevăzute şi, oricât m-aş afunda în iarna grea, simt o bucurie

sufletească enormă, fiindcă ştiu că primăvara este pe aproape. Chiar dacă nu am ajuns la anii înţelepciunii să pot

descifra tainele naturii cum o fac unii oameni, înzestraţi de bunul Dumnezeu, care prin puterea simţurilor

extrasenzoriale prevestesc un timp bun pentru munca ogorului, o vară cu ploi atunci când trebuie să crească grâul şi să

lege porumbul, o toamnă bogată, sau intuiesc foarte precis, după cum suflă Austrul, că brazda de pământ va încremeni

datorită unei secete cumplite, iar pomii nu vor avea rod şi plantele se vor usca în câmp, la fel şi eu, la întrebarea pe care

mi-o adresezi, am în momentul de faţă o tresărire: „Doamne, chiar... ce făceam eu acum 21 de ani în 1992 în luna

Martie?" Da, da... este anul când am avut fericita onoare s-o cunosc pe distinsa doamnă Emilia Comişel.

M.V.G: Ce amintiri îţi trec prin minte după două decenii?

Rodica Anghelescu: Parcă a fost mai ieri... Văd cum voalul timpului se ridică suflat de briza copilăriei şi, într-o

dimineţa cu mult soare, care inunda strada Principatelor Unite din Bucureşti, eleva Rodica Angheelscu mergea cu paşi

grăbiţi spre Liceul „Dinu Lipatti‖ ca să ajungă la ora de muzică a profesorului Gavril Prunoiu. Când am intrat pe poartă,

în cei doi tei falnici se auzeau câteva mierlele care se întreceau în cântec, un concert de bun sosit al primăverii mult

aşteptate, la care piţigoii şi sticleţii le răspundeau cu ciripitul lor plin de veselie: „Vine, vine primăvara!..." Am zâmbit,

le-am făcut din mână câteva semne că-mi plac vocalizele lor şi am intrat în clasă, unde, spre surprinderea mea, domnul

profesor Gavril Prunoiu era deja la catedră şi verifica nişte compoziţii ale noastre, de care uitasem.

- Bună ziua, d-le profesor!

- Bine ai venit, Anghelescu...

După câteva momente şi-a fixat privirea spre mine şi, văzându-mi curiozitatea cu care aşteptam să-mi vorbească, cu un

zâmbet părintesc m-a anunţat că voi participa la Festivalul „Pe marginea Dunării‖, concurs cu Ţările Dunărene...

invitaţie făcută de prof.univ.dr. Alexandru Mica, pe care va trebui să-l contactez de urgenţă. Iar acum, vă rog să mă

credeţi, simt ca şi atunci un val de căldură care-mi inundă faţa, iar dacă aş avea o oglindă a sufletului să mă privesc,

ochii mi se umeziseră, iar mintea îmi lucra febril. Auzeam în urechi o voce cunoscută care-mi şoptea atât de profund

versurile lui Eminescu: „Din valurile vremii, iubita mea răsai/ Cu braţele de murmur, cu părul lung, bălai" şi, scoţând

un un oftat dureros, a-nceput să cânte atât de nostalgic „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?".



M.V.G: De ce aşa nostalgice cuvinte pentru o tânără care nici nu intrase bine în lume?

Rodica Anghelescu: Erau primele semnale ce mi le trimitea providenţa că cea mai de preţ avuţie pe care o aveam la

acea vreme, era copilăria, floare înmiresmată care-mi dădea încredere în viaţă şi mult elan în a studia şi a-mi însuşi

tehnica de-a interpreta cântecele populare. Acum, după atâţia ani duşi ca norii şi sorii de aur, am reuşit să înţeleg că din

„valurile vremii" dulcea mea copilărie mi se arată ca o vestală purtând strai regal, iar acum îmi este ca o surioară

apropiată şi parcă nu vrea să se depărteze prea mult de mine... iar în căsuţele de fagur ale memoriei au păstrat acea zi de

neuitat, când am cântat pentru prima dată la un festival de muzică populară melodiile marei Doamne, Maria Tănase:

„Lung e drumul Gorjului" şi „Doină din Gorj", fiind recompensată cu premiul întâi.

M.V.G: Unde a avut loc Festivalul „Pe marginea Dunării‖?

Rodica Anghelescu: La Casa de Cultură din municipiul Giurgiu a început adevăratul drum al afirmării mele artistice!

Fiind considerată de specialişti ca o tânără, viitoarea Maria Tănase, fiindcă prin interpretarea mea: gestică, nuanţare,

timbru, melisme, trăire scenică, vocea gravă... ajunsesem s-o copiez la indigou. Cum destinul fiecărui om este de a-l

ridica sau coborî, de-ai veni în cale cu norocul pe care-l doresc toţi muritorii, eu am avut şansa vieţii mele s-o întâlnesc

pe minunata profesoară Emilia Comişel, preşedintele juriului acelui festival, etnomuzicolog de geniu, iubitoare de

folclor... cum puţini oameni de talia domniei sale se vor naşte pe pământul României. O adevărată mamă care m-a

îndrăgit şi a văzut în mine un talent nativ, o viitoare interpretă de muzică populară. Cum aş purtea să uit primele cuvinte

pe care mi le-a adresat:

- Draga mea, ai cântat minunat!... Cum se face că tu eşti din Bucureşti şi interpretezi cântece gorjeneşti?

- Bunica Elena, după mamă, mi-a insuflat dragostea pentru melosul oltenesc, fiindcă dânsa s-a născut şi trăit până la

30 de ani în Gorj.

- De-acum înainte, te rog să ţii legătura cu mine, şi transmite-i d-lui profesor Gavril Prunoiu felicitări. Trebuie să fie

mândru cu o aşa artistă... Ce zici Steluţa? Eugenia, îţi place de oltencuţă? (cele două doamne erau profesoarele Steluţa

Popa de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu" şi Eugenia Florea, redactor muzical la Societatea de

Radio România). Mi-a dat cartea de vizită, şi în timp ce-i mulţumeam am simţit cum broboane de transpiraţie mi-au

înrourat fruntea. Eram cu adevărat fericită, iar acel număr de telefon fermecat l-am păstrat până în această zi... Pe 28

februarie a.c., când se vor împlini 100 de ani de la naşterea sa, la concertul aniversar care va avea loc, eveniment care

pentru mine va fi un prilej deosebit de-ai oferi omagiul şi recunoştinţa mea, voi interpreta melodii populare din

culegerile lui Constantin Brăiloiu.

M.V.G: După acel concurs-festival, când şi unde ai luat contact cu scena... şi ce a urmat?

Rodica Anghelescu: Imediat am fost înscrisă de profesorul Gavril Prunoiu la Festivalul „Comori vlăscene" care s-a

ţinut tot la Giurgiu şi unde am reuşit să ocup locul II la interpretare. De aacolo înainte am început o muncă susţinută de

pregătire cu doamna profesor Steluţa Popa, care se consulta de fiecare dată cu doamna profesor Emilia Comişel atunci

când reuşeam să-nvăţ un nou cântec. Dumnealor se bucurau de progresele mele vocale şi mă sfătuiau că ar fi bine să mă

gândesc să-mi fac un repertoriu personal.

M.V.G: Ce stare de spirit aveai în acele momente norocoase pentru o stea în devenire?

Rodica Anghelescu: Imaginaţi-vă ce simţeam în suflet la acea vreme, când eram o adolescentă de 16 ani: întreaga lume

era a mea, ferestre largi le vedeam cum mi se deschid înspre zări necuprinse..., iar mulţi, extraordinar de mulţi

ascultători, erau încântaţi de vocea mea şi mă aplaudau cu entuziasm minute în şir. Îmi doream din toată fiinţa mea să

urc pe cele mai înalte trepte ale afirmării, iar nopţi întregi mă visam că sunt pe cele mai mari scene lirice ale lumii şi

cânt la fel de bine ca îndrăgita mea gorjeancă „regină a melosului românesc" Maria Tănase.

M.V.G: Cum ai păşit în noul an 1993, tot cu dreptul?

Rodica Anghelescu: Ah, anul 1993!? Ce repede s-au mai dus două decenii pe apa timpului nevăzut... Pentru mine acel

an a fost triumful vieţii... anul ce prevestea viitoarea cântăreaţă de folclor. Debut la Sala Radio, în 15 martie, la

concertul aniversar „La 80 de ani – Emilia Comişel"! Am fost invitată în mod special! A fost un adevărat regal al


5 Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013 muzicii populare de cea mai bună calitate. Am avut marea onoare să cânt lângă artişti consacraţi precum: Maria

Ciobanu, Marin Chisăr, Elena Roizen, Tiberiu Ceia, Angelica Stoican, Floarea Calotă, Drăgan Muntean, Florica

Flintaşu şi distinsul meu profesor Gavril Prunoiu. Doina „Mic sărmănuţ de mine" am interpretat-o acompaniată fiind de

Marin Cotoanţă la cobză, iar hăulita „Mă-ntreba neica aseară", am cântat-o cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor

maestrul Paraschiv Oprea. Seară de neuitat când am făcut primul meu bis.

Cântasem pentru minunata doamnă Emilia Comişel, iar buchete de flori pe care le primise aveau pe fiecare petală razele

ochilor tuturor cântăreţilor care o apreciau până la divinizare, fiindu-i recunoscători pentru ajutorul primit, o vorbă de

suflet, un sfat de specialist, sau o îndrumare în alegerea repertoriului, a costumului popular autentic.

În septembrie, la concertul omagial „Centenar Constantin Brăiloiu" de la Radio, organizat de muzicologul Gruia Stoia,

am fost invitată să cânt din „Culegerile folclorice" ale genialului profesor-compozitor-etnomuzicolog Constantin

Brăiloiu, lucrări pe care le-am primit de la profesorii mei, Steluţa Popa şi Gruia Stoia, cu care am studiat,

perfecţionându-mi stilul. Primind îndrumarea acestor eminenţi dascăli în domeniul etnografiei şi folclorului, am reuşit

să înţeleg în profunzime cântecul gorjenesc, să trăiesc starea de spirit a omului de la ţară care-şi cântă dorurile, iubirea şi

speranţa în zile cu soare, în obţinerea de recolte bogate, de-a fi mândru şi fericit în „sfânta familie" atunci când participă

la sărbătorile creştineşti: Paşte, Crăciun, Anul Nou, Înălţare... şi se îmbrăcă în strai popular... sau când este om împlinit

că şi-a făcut o casă, s-a căsătorit, are copii, trăieşte în armonie lângă părinţi, iar vecinii îi sunt buni prieteni, sau este

nelipsit de la horele satului... Toate aceste stări le-am sedimentat în conştiinţa mea, iar melodiile „De-aş mai trăi pân‘ la

toamnă" şi „Colea sus în curmătură" au picurat ca armonii celeste... mulţumindu-i pe iubiţii mei spectatorii, cărora le-am

mai oferit în dar un câtec, „Bate vântul vinerea‖, primit de la renumitul cantautor, prof.univ. Alexandru Mica. Trebuie

să mai amintesc despre distinsa doamnă Emilia Comişel că a fost discipolul marelui etnomuzicolog Constantin Brăiloiu,

căruia i-a continuat opera. Sper ca nu peste mulţi ani... miile de pagini, de studiu şi cercetare, rămase ca un tezaur în

biblioteca fiicei sale Irina, să vadă lumina tiparului în volumul „Culegeri complete despre Constantin Brăiloiu‖.

M.V.G: Şi mai apoi...?

Rodica Anghelescu: La o distanţă de două luni a trebuit să mă prezint la Concertul Aniversar „65 de ani de la

înfiinţarea radioului", fiind pe podium alături de „generaţia de aur" a folclorului românesc – eu reprezentând „noua

generaţie" - urmaşă incontestabilă a marei Doamne, Măiastra Gorjului - Maria Tănase. Doamna profesoară Eugenia

Florea m-a trecut în program... să cânt după Ciocârlia cântecului românesc, Maria Ciobanu, producându-mi o emoţie

enormă dar şi încrederea în destinul meu că-mi urmez calea ce mi-a fost hărăzită de Creator! Să cânt cu patimă şi dor

nestăvilit din cântecele noastre, luate din zarea albastră, dragostea românilor: „Mă-ntreba neica-aseară", şi „Sus în deal

la curmătură"! Ce poate fi mai frumos pentru o tânără de 17 ani care este pe scenă şi cântă alături de inegalabilii artişti

ai geniului: Alexandru Grozuţă, Rodica Bujor, Maria Ciobanu? Bucurie imensă şi ambiţie de-a mă depăşi prin studiu

permanent, a nu înşela încrederea celor care mi-au deschis uşile afirmării vocale!

La Festivalul „Maria Lătăreţu" - 1993 Târgu Jiu, care a avut loc în toamnă, am obţinut „Premiul special al juriului". Am

avut surpriza ca „şefii localnici" să se opună hotărârii luată în unanimitate de către profesoarele Emilia Comişel, Steluţa

Popa, Eugenia Florea şi Marioara Murărescu pentru a mi se atribui Premiul I, dar timpul şi-a spus cuvântul... Cei care au

fost urcaţi pe podium din considerente - mai mult sau mai puţin documentate muzical - cortina uitării le-a acoperit gloria

efemeră nemeritată... Îmi pare rău de ei că au fost deziluzionaţi de nişte „personalităţi" puse-n scaunele deciziilor

vremelnice şi fără acoperire de specialitate.

Trebuie să aduc la cunoştinţa dragilor cititori că în această scurtă perioadă (din iulie până în octombrie), la sfatul

„părintesc‖ primit din partea specialiştilor: Emilia Comişel, Gruia Stoia, Steluţa Popa, Eugenia Florea... a trebuit să nu o

mai imit pe draga mea Maria Tănase şi... să am propiul meu stil de interpretare a folclorului oltenesc, lucru ce l-am

realizat foarte bine. Le sunt recunoscătoare pentru învăţătura şi ajutorul ce mi l-au dat!

Nu pot să nu amintec despre aprecierea ce mi-a făcut-o distinsa doamnă Emilia Comişel la primul meu album muzical

„În poiană la Olteţ‖ imprimat cu Orchestra Radio, dirijor Adrian Grigoraş: „Au trebuit să treacă foarte mulţi ani, ca să

răsară precum o floare de colţ, strălucitoare, curată ca lacrima izvorului cristalin, suavă ca o atingere de zefir şi

unduitoare ca valurile dorului, glas dulce de privighetoare care anunţă zorile unei muzici populare de bună calitate,


făcând un salt remarcabil în folclorul nostru,

nimeni alta decât Rodica Anghelescu, laureată la

festivalurile „Maria Tănase” şi „Maria

Lătăreţu”. Pe cele două mari artiste le-a

îndrăgit din fragedă copilărie, şi n-a precupeţit

nici un efort în a le duce pe mai departe doina şi

balada oltenească, horele şi sârbele

nemuritoare. Destinul a făcut să-i întâlnească pe

cei doi, scriitorul Marin Voican-Ghioroiu, cel

care a compus şi muzica şi îndrăgită noastră

interpretă de muzică populară, şi nu numai, fiind

o soprană de coluratură foarte apreciată în

lumea artistică, ca să realizeze un album cu 15

de piese, adevărate bijuterii, ce vor îmbogăţi

tezaurul nostru folcloric, aducându-i frumuseţe

şi prospeţimea neuitaţilor cântăreţi gorjeni,

vâlceni şi doljeni".

M.V.G: Aţi păstrat legătura în continuare cu

doamna Emilia Comişel?

Rodica Anghelescu: Desigur! De-a lungul anilor

am (între)ţinut legătura cu doamna Emilia

Comişel. În perioada cât am fost studentă, la

master-class, ca solist liric la Ansamblul

Naţional „Ciocârlia‖ - unde sunt angajată în

prezent - când am făcut turnee în străinătate

cântând muzică de operă, când am înregistrat

albume muzicale..., şi de fiecare dată, vorba

domniei sale, era un alean pentru inima mea,

fiindcă îi percepeam dragostea de mamă care-şi

iubeşte fiii şi ficele plecate în lume să-i ducă pe

mai departe o părticică din sufletul ei nespus de

mare şi bun.

Aş dori să consemnăm că durerea mea

sufletească pentru plecarea spre eternitate a

distinsei Emilia Comişel o resimt mereu, căci

înţeleg pe deplin mesajul cuvintelor pe care le

auzeam când aveam 16 ani: „Tinereţea este stea

călătoare”. Amintirea celor dragi ne rămâne pe

viaţă un tezaur sufletesc la care ne întoarcem ori

de câte ori ne apucă dorul şi atunci când a plecat

dintre noi, în plină primăvară mirifică, a lăsat un

gol imens... Era o fiică îndrăgită şi preţuită de

toţi românii, personalitate de prestigiu

internaţional, iubitoare a plaiului, portului şi

tradiţiilor noastre, culegătoare neobosită de

folclor, cea care ne-a îmbogăţit cu inestimabile

valori biblioteca sufletului. O venerez şi rog

Divinitatea să-i dea loc de veşnică pomenire

lângă truditorii neamului care au slujit cu

demnitate şi credinţă Cultura Românească.

Mariana Zavati Gardner

FOR SALE

‗Paranoiac, this is how you appear to everybody else, darling! You

need to calm down. Nobody is persecuting you.‘

You see this is what I told her. Get real and sort out all this

paraphernalia you accumulated. It gives your room an air of

claustrophobia and that will not do for a detached house ready for

sale. Time is of the essence! I could see she was being difficult.

The atmosphere in their house was strange, tense, mainly because

she had insisted in buying 20 yards of parramatta. The friction

between her and her paramour, who is a parachutist, started as they

were buying this light fabric of wool and cotton to re-upholster

their sofas and armchairs. He insisted on parallel equal stripes, she

on plain fabric. I told her face to face that she needs reengage with

life. Most of all, to get rid of the paraffin heater she got from her

next-door neighbour, as it‘s making the central heating redundant.

And it‘s showing our family, who have always been a paragon of

excellence in the community, in a bad light to possible buyers. She

is short of understanding that selling a house requires delicate and

highly skilled manoeuvres when one puts one‘s home on parade.

It wasn‘t until the estate agent came to visit the house, who pointed

out the unnecessary number of cages sheltering multi-coloured

parakeets that she broke down in hysterics. Well, I already told her

to get real that she lived in a universe to our world and that selling a

house – mainly one full of wildlife - needed the highest level of

order. She came up with lots of excuses and even now, after two

good years of exhausting effort, on behalf of all our relatives,

friends and several estate agents – who went down with stress, one

by one - her house is still on the market!

Whose fault is it, I ask myself?

She still insists of having at least one ―paravan‖ with painted

parrots in every room! That it reminds of our travels as a young

girl. Whose fault is it that her paternal grandmother left all that

money, which her father spent on trip after trip after trip! And her

diet of parboil vegetables that welcome you as soon as she opens

the front door, is – for sure - meant to off-put any serious buyer. I

told her the parapet her man about the house has built from recycled

bricks at the front of the house will have to go, as modern houses

do not need defence walls like medieval castles do!

Well, making her understand the reality?

I am not sure I have reached a satisfactory conclusion, but one thing

I am sure about is she‘ll find increasingly difficult to get any

viewings of her property, as she is known to all the estate agents in

the county as a paranoiac client.‘

UK


George PETROVAI

DRUMUL BUN ÎN VIAŢĂ NU ESTE APANAJUL EXCLUSIV AL

NENOROCOŞILOR!

1. Magia puterii Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei drum bun (pentru taoişti, calea sau

drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul şi necreatul, cât şi esenţa care

sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri, pentru credincioşi, calea binelui şi adevărului reprezintă unica modalitate de

mântuire – scopul suprem al acestei vieţi împovărată de păcate şi de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge

este considerat bun atunci când trupul îi este mulţumit), în schimb, opiniile evidenţiază o unitate din ce în ce mai consistentă în

ceea ce priveşte forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuinţate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba

admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulţi atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influenţă şi

putere.

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuinţe omeneşti (

a)cele fireşti şi necesare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul, b)cele fireşti dar nenecesare – trebuinţa sexuală, c)cele care sunt şi

nefireşti şi nenecesare – trebuinţele de lux, fală şi strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i

ocultă, dar întărită şi evidenţiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat şi continuă să exercite o asemenea influenţă asupra

ambiţiei omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara şi subjuga, creând dulcea iluzie că

deţinătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât şi prin efecte – transformarea radicală din fiinţa şi cugetul sclavilor puterii,

încât în pofida câtorva excepţii reţinute de timpurile trecute şi prezente, se poate spune că, aşa cum cu povăţuitor umor glăsuiesc

basmele noastre, este o regulă ca ţiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său...

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este

mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii

împotriva perşilor şi definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe

Calistene pentru „vina‖ acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe obraz!

Sau – mai ştii? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulţumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care

Calistene înţelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înştiinţează mareşalul Ion Antonescu, „Istoria o fac şi

învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles, potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei

Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?...Ori măcar căutat...‖

Deci, când un conducător instruit, aşa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat

Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spaţiu, mai rezistent în timp şi, ca fundament al civilizaţiei europene, mult mai

necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare şi strict aculturală, ba chiar destructivă, care

ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu acelaşi oribil conţinut, a necinstit vreme de veacuri o bună

parte din istoria omenirii.

2. Tentaţia puterii Cum tentaţia puterii este o fidelă însoţitoare a istoriei omului şi-şi face simţită prezenţa chiar şi în istoria celestă (izgonirea din

ceruri a lui Lucifer, precum şi a nephilimilor sau îngerilor căzuţi), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă

istoria.

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin şi evreu,

principii care stau la baza conştiinţei istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conştiinţă istorică în adevăratul sens al

cuvântului. Ei şi-au dezvoltat o percepţie estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot


armonios şi desăvârşit. În concepţia lor, evenimentele istorice nu se desfăşurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea

ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfăşura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.

Nici măcar ampla şi încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe

vechii greci de carenţele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfăşoară fără

finalitate, în absenţa unui eveniment superior şi izbăvitor. Altfel spus, ea dobândeşte chipul unui istorii circulare şi lipsită de

dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în faţa destinului inexorabil (moira).

Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul şi resemnarea stoică.

(N.B.Creştinismul a fost acela care a inoculat dinamism şi libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conţinutului.

De-abia vechii evrei, acest popor aspru şi hărţuit de asprimi, va crea o altă conştiinţă a istoriei, conştiinţă în care se descoperă

mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent şi doar pentru prezent. Istoria lor

era îndreptată spre viitor, în aşteptarea unui eveniment tragic şi măreţ în acelaşi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar

care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate şi prosperitate.

De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung aşteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare şi promitea

celor drepţi răsplata din ceruri... Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conştiinţa istorică acel sentiment tragic, fără de care

desfăşurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri şi încleştări,

fără căderi şi ridicări, fără speranţă şi continua nelinişte a vieţii lui, ce mai apoi ia înfăţişarea de-o clipă a măreţiei şi fericirii, pentru

ca îndată totul să se învălmăşească (şi oameni, şi fapte, şi aspiraţii, şi dureri) şi să fie înghiţit de hăul fără fund al trecutului,

adevăratul stăpân peste praful şi pulberea istoriei.

Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizaţiei, economiei,

eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de

a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simţire şi gândire, nemărginit în pofte şi ipocrizie.

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conştiinţa istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul şi profetismul acestui

popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată

istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creştinism şi copios dezvoltat...

De ce doreşte omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deţinerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde şi lupta

pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providenţă ca să înfăptuiască anumite scopuri cu

totul şi cu totul tainice pentru ceilalţi semeni şi care au darul să întreţină speranţa că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate

de împrejurări (nu-i aşa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

Mă rog, or fi lăudabile intenţiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenţii au

toate şansele să-şi ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-şi risipească energia şi

autoritatea cu flecuşteţe, ci să le folosească pentru consolidarea poziţiei sale şi a clanului din spatele lui.

Dacă avem în vedere relaţia dintre verbele a vrea şi a putea, atunci ni se impun atenţiei cele două tipuri fundamentale de putere:

supratemporală şi temporală.

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăşi şi care prin veşnicie şi perfecţiune, două din

atributele sale esenţiale, îşi află liniştea şi nemişcarea supremaţiei în Absolut. Întrucât, ne învaţă un sfânt din vechime (Ioan

Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate‖, puterea care purcede

de la El este deodată iubitoare şi atotfăcătoare, şi nu numai că este singura putere esenţialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se

mişca pe deasupra apelor‖, ne încredinţează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este

şi singura în stare să ţină dreapta cumpănă dintre plin şi gol, dintre existent şi inexistent prin forţa vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulţi li se promite prosperitatea,

liniştea şi siguranţa, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puţin, mai

brutal sau mai subtil) deposedaţi de o bună parte a drepturilor şi libertăţilor pentru binele şi huzurul real al potentaţilor şi

oligarhilor.

(N.B. Taman ca în romanul ―Ferma animalelor‖, unde – ne spune George Orwell – acţionează axioma democratică: „Toate

animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele‖.) Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate şi poate

doar ceea ce vor interesele de clan şi partid! De aceea, când omul ţine morţiş să ducă în spate o greutate despre care se ştie de la


bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă

Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedeşte că, dacă a putut şi în continuare poate să-l rabde

pe om, atunci El poate orice...

3. Aparenţa puterii temporale Se mai îndoieşte cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta îşi va schimba

radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare şi cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre

ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizaţiile suprastatale), despre intenţiile clar formulate de-a se

constitui din toate băncile naţionale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale şi guvernul mondial

din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) şi despre fabuloasele averi pe care aceste

dinastii oculte le deţin etc.

De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică

circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni şi îmbrăca întreaga populaţie a globului...

Dar cine sunt globaliştii sau iluminaţii zilelor noastre? Sunt urmaşii direcţi ai primilor gnostici prin cabalişti, cathari, cavalerii

templieri, rosicrucieni şi francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creştine ale lumii occidentale şi, prin religia

New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esenţă luciferică.

N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în

sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, şi puterea temporală, ilustrată

prin natura Sa umană.

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate şi eternitate. Căci neapelând la

forţa concretă a divinităţii (legiunile de îngeri care cu uşurinţă L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup şi suflet pentru împlinirea

Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată şi de moment, chiar şi atunci când El devine o victimă a acesteia,

pe când puterea divină (totuna cu măreţia nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul şi pământul vor trece, dar

cuvintele Mele nu vor trece‖ (Marcu 13/31).

4. Alegerea modelului de urmat în viaţă Toţi oamenii cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionaţi de însuşirile şi faptele unor semeni (înaintaşi

sau contemporani), încât îşi doresc din toată inima să le calce pe urme. Şi atunci şi-i fac modele de urmat în viaţă. Căci viaţa de azi

este istoria de mâine, care dobândeşte un plus de atractivitate şi credibilitate prin repere umane, comparaţii, clasificări şi ierarhizări.

Nu la fel stau lucrurile cu deţinătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toţi nu mai

sunt cu picioarele pe pământ. Izolaţi de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreţ faţă de vulg), în scurt timp ei devin nişte

monştri (singurătatea, se spune, naşte monştri): se cred providenţiali şi se hrănesc cu himere, aşa că-şi permit ceea ce nici măcar

zeii popoarelor antice nu-şi permiteau – să facă artă din cruzime şi neomenie!

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin nişte afirmaţii halucinante: „Visul meu este acela de-a

transforma Rusia într-o imensă închisoare...‖; „Ţăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult...‖; „Un electrician valorează pentru

mine cât o sută de mii de ţărani.‖; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice şi bine întreţinută.‖; „Eu

sunt un semizeu local, aşezat între Asia şi Europa...‖; „(...) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi muribunzilor; te

asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven‖ (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulţimea dictatorilor şi a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere

enormele suferinţe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morţi, mutilaţi, înlăgăraţi, strămutaţi), milioanele de jertfe

din lungul război rece care a urmat, precum şi seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte

teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism şi cruzime.

Şi încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru masele de supuşi şi de-a dreptul

tragică pentru deţinătorii ei (atâţia şi atâţia dintre aceştia pierzându-şi vieţile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a

suveranului), alegerea modelului de urmat în viaţă din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut şi prezent, denotă din partea

respectivilor mai degrabă ambiţie decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deţinătorii puterii au fost şi continuă să fie nişte detestabili politruci, într-atât de

dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună şi fărădelege (ambele înfipte adânc în instituţiile

fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democraţie originală – corupţia generalizată să fie îngrăşată până

când îşi va da duhul odată şi odată de prea multă osânză!


Fireşte, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns nişte burghezi sadea, iar suficienţa burgheză nu

tânjeşte după modele, ci după tihnă, confort şi comoditate; alţii (cohortele nesfârşite de dezrădăcinaţi şi disponibilizaţi) pentru că

simt pe propria piele zădărnicia şi lipsa de sens a vieţii, adică efectele moderne ale deşertăciunii eclesiastice.

Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna

guvernanţilor noştri, iată că apatia românilor postdecembrişti s-a extins până când a ajuns endemică.

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privinţe stau chiar mai

prost. Căci de-abia prin necontenita cârdăşie dintre politruci şi afacerişti se creează întortocheatele reţele mafiote: primii îşi

rotunjesc binişor veniturile nedeclarate prin trafic de influenţă şi afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul

parlament supraponderal, cu ramificaţii în cel mai cinstit guvern postdecembrist, fireşte, după predecesorul său); ceilalţi ba varsă

bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase şi din lucrările încredinţate (ei spun

câştigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei ştiu că nimeni nu te serveşte mai bine decât te

serveşti tu însuţi.

Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere

deopotrivă însuşirile sale intelectual-profesionale (inteligenţă, cultură, lucrări publicate) şi cele moral-cetăţeneşti (cinste,

corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!

Nici Ion Ţiriac nu-i mai breaz după gravele acuzaţii ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist

Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soţi Maurer, ar fi achiziţionat

de la aceştia pe sume derizorii atât celebra colecţie de arme de vânătoare, cât şi mai multe tablouri foarte valoroase.

Totu-i relativ şi vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuţie paternitatea operei lui

Shakespeare şi când ni se dovedeşte negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativităţii de la matematicianul francez

Henri Poincaré!

Ce să mai spunem de români! Întrucât ţin cu tot dinadinsul să-şi demoleze istoria la care tot moşesc şi încă n-au ajuns să-i taie

buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăbliţele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor

autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te opreşti, când nimic din ce ştiam nu mai este sigur?!), ci

şi foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie şi la ţanc specialiştii doritori de

senzaţional îţi vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoş de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că

adică a intrat în istorie fără certificat de atestare şi înmatriculare...

Dar tot rău-i spre bine. Nu reuşim să ne scriem istoria, poate reuşim să scriem o mitologie care să-i mulţumească pe toţii românii,

iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Şi totuşi, în acest talmeş-balmeş uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie

urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El este „calea, adevărul şi viaţa‖ (Ioan 14/6).

De reţinut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viaţă, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât

prin Mine‖ (Ioan 14/6)! Ori, ne sfătuieşte gânditorul Petre Ţuţea, calea omului trebuie să se dea la o parte din faţa căii Domnului.


CANADA , TORONTO Ovidiu CREANGĂ

EU ŞI... BRIGITTE BARDOT

ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.), avea o mulţime de „sateliţi‖. Avea multe firme şi firmuliţe cu profil mai mult sau mai puţin chimic, ce se

lipiseră de gigantul ICI. De pildă avea asociat firma „Tioxide‖, cu sediul în Londra, care producea bioxid de titan având o fabrică în Anglia. O altă

fabrică, pe care am vizitat-o împreună cu soţia mea Laura, era la Calais în Franţa, pe malul Mării Nordului. Şi mai avea şi o fabrică în Huelva în sudul

Spaniei, la malul Mediteranei, aproape de Valencia. Fabrica din Huelva am vizitat-o cu fata mea Monica. Am făcut într-un an o afacere record, am

importat bioxid de titan de la „Tioxide‖ de 10 milioane de dolari, produs la Huelva. Dar, pe lângă ICI se mai aciuase şi o firmuliţă de cosmetice pentru

bărbaţi, ape de colonie, after shave, deodorante etc. Ei aveau o fabrică numai în Anglia, care abia se înfiripaseră şi îi puseseră şi un nume curios de alde

„Francisco de Goya‖, numele celebrului pictor spaniol îndrăgostit de Ducesa de Alba, datorită careia a creat pe celebra şi splendida lucrare „La Maja

Desnuda‖, care o prezintă pe ducesă întinsă lasciv goală pe un pat imaculat.

Eu treceam drept negustor abil, avusesem norocul să trag, vorba românilor „un tun‖ răsunător... Importasem de la „Pharmaceuticals Division‖ zece tone

de nilverm care valora peste un milion de lire sterline. De afacerea mea fulminantă se dusese vestea în tot ICI-ul, dar colegii mei englezi nu erau

invidioşi pe mine... deoarece eu nu puteam să le iau „pâinea lor‖.

„Goya‖, dorea cu ardoare să intre pe piaţa românească dominată de „Cristian Dior‖, „Chanel‖, „Elisabeth Arden‖, şi încă vreo câteva, mai ales firme

franţuzeşti, dar nici una specializată numai pe cosmetice pentru bărbaţi cum era „Goya‖, care avea astfel un atu în mânecă. „Goya‖ m-a invitat în

Anglia, am vizitat făbricuţa lor, care era microscopică în comparaţie cu combinatele chimice ale „ICI‖. Avea o linie de produse de bună calitate, cu

ambalaje reuşite. Lla cosmetice ambalajul are un rol hotărâtor. Dar din păcate nu erau franţuzeşti. Atunci „Goya‖ s-a gândit la o stratagemă... Să o

invite pe tulburătoarea Brigitte Bardot - cea care a adus Franţei venituri mai mari decât uzinele Renault - să promoveze produsele „Goya‖ în România şi

să fie „mascota‖ firmei.

Brigitte Bardot era... cea mai „sexy‖ dintre toate artistele de pe atunci. Conducerea fabricii „Goya‖ a discutat afacerea cu Brigitte Bardot, iar dânsa a

acceptat cu entuziasm şi a întrebat ce program va avea în România. I s-a spus că programul a fost aranjat de reprezentatul lor din Bucureşti. Ea atunci s-

a interesat:

- O fi vr-un moş nesuferit, că aşa arată de obicei negustorii „grei‖.

- Din contră, e un tip în floarea vârstei, drăguţ (despre mine era vorba!), care o să-ţi placă în mod sigur!

- Abia aștept să-l văd! Ce bine-mi pare, că de mult doream să văd România.

„Goya‖ avea tot interesul să mă prezinte în culori cât mai atrăgătoare, făcând-o pe Brigitte Bardot să ardă de nerăbdare să vină cât mai curând în

România. Trebuia să facă o vizită de aproximativ două săptămâni, periodă în care trebuia să prezinte produsele firmei. Ar fi locuit la Hotel

Intercontinental, „Goya‖ insistând să-i fac rezervare pentru un apartament, nu doar pentru o cameră. Masa ar fi luat-o restaurantul „Capşa‖ situat sub

biroul meu, unde credeam că se va simţi excelent. Firma punea la dispoziţie fonduri nelimitate. Eu trebuia să-i asigur divei cele mai superbe condiţii, o

vizită la Poiana Braşov, orice, chiar dacă vedeta dorea să se plimbe şi prin Deltă sau în altă parte a ţării, prelungind sejurul. Eu îmi făceam cruce cu

limba să nu sperii norocul. Pe atunci circula un banc în România cu Brigitte Bardot:

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe Brigitte Bardot?

Răspuns: Uită să se mai dea jos!

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe nevasta lui?

Răspuns: Uită de ce s-a urcat!

Ei cam asta era Brigitte Bardot, şi mie îmi lăsa gura apă... Ce-aş mai fi făcut şi eu o ascensiune! Cei de la „Goya‖ din Anglia m-au prelucrat să nu

precupeţesc nimic ca să o cuceresc pe Brigitte Bardot! Nu contează cu ce preţ. Totul era ca „Goya‖ să intre pe piaţă. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap.

Satana m-a îndemnat să nu-i suflu un cuvinţel Laurei... Era secretul meu, pe care l-am visat multe nopti cu şi fără lună! Am făcut scenarii peste

scenarii... M-am văzut dându-mă în bărci cu ea prin faimoasa noastră deltă: „Terente, ah, Terente/ Terente fură fete/ Le duce apoi în baltă/ Le pune de

se scaldă/.../ Terente, ah Terente,/ Tâlhar de sentimente!/...

Am aranjat un program care ar fi făcut-o să moară de invidie şi pe regina Angliei. Eram în al noulea cer, aveam o oarecare trecere la cucoane, că vorba

mamei: „bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos ca dracu‖... şi eu îndeplineam aceasta sarcină. Dar s-a întâmplat o mare nenorcire! Ceasul rau! Cu

intrările şi ieşirile din ţară se ocupa, „savantaderenumemondial‖, care... când a văzut că vine Brigitte Bardot şi ce program i s-a organizat şi mai ales

„cine o va însoţi în permanenţă‖ a crăpat fierea-n ea de ciudă! Eu, încă mai eram în graţiile „Savantei‖. A început să facă precum trenul ţipând pe

coridoarele institutului unde era zeiţa-stăpână: „Ce faceţi nebunilor!? Aruncaţi ştoarfa asta de Brijit Bardu în nădragii lu‘ curvaru‘ ăla de Creangă? Să

nu o văd pe-acilea! Cum naiba are curajul să calce în România, putoarea dracului!?

Şi... argaţii savantei nu i-au dat viză de intrare în România lu‘ „putoarea dracului‖, Brijit Bardu. Şi astfel, de „visul unei nopţi de vară‖ a lu‘ „curvaru ăla

de Creangă‖ s-a ales praful şi pulberea.


Akademischer Rat a.D.

Bangkok www.viorel-roman.ro

VIZIUNI ORTODOXE

Realitatea există pur şi simplu, nu are nevoie de vocabular sau retorică. Dar de când

oamenii au început să vorbească, în urmă cu zeci de mii de ani, ei au elaborat treptat

un vocabular, o retorică, discurs cu care interpretează ce văd, ce vor şi ce cred.

Misterium humanum: La început a fost cuvântul! Din sec. 18 domina în Europa

credinţa în raţiune, ştiinţa şi tehnica, contrară religiei şi mai ales clerului romano-

catolic. Un secol mai târziu, profetul mesianic Karl Marx îl înlocuieşte pe Dumnezeu

cu materialismul dialectic şi istoric Atotputernic şi ne garantează cu acest crez un

viitor comunist luminos la toţi. Raiul pe pământ!

La o privire mai atentă la retorica imperialismului, globalizării, integrării în Europa constatăm că atât în vocabularul şi retorică

liberală, tipică creştinismului occidentul, cât şi în cel marxist sau neo-marxist, după prăbuşirea ideologiei Lagărului ortodoxo-

comunist, regăsim vocabularul şi viziunile Vechiul şi Noul Testament. Ştiinţele sociale au fost teologiei şi numai aparent s-au

emancipat. Misionare, imperialism, globalizare, occidentală sau ortodoxă? Care-i imperiul binelui şi unde al răului? Unde-i viitorul

luminos şi cum ne păzim de cel necurat? Cine va opri dansul în jurul Viţelului de Aur şi ne îndrumă spre Ţara Făgăduinţei? Cine

reface speranţa, aduce Vestea Minunată, Revoluţia mondială? Cine ne salvează în vest şi mântuieşte în est? Cine ne duce în ispită?

Ce este moral? Care-i adevărul?

Din sec. 19, de la Max Weber, ştim că etica protestantă, calvinista e indisolubil legată de capitalism, mult mai mult decât ştiinţă şi

tehnică. Şi Werner Sombart vede clar interdependenta dintre iudaism şi afaceri. Mai aproape de noi, Karl Löwith trece în revistă

ideile salvatoare de la Fericitul Augustin la Marx, tranziţia de la Dumnezeu la noul credo în Progresul Atotputernic, la care se

închină ateii din zilele moastre.

Moldo-valachii, în calea tuturor răutăţilor, imperiilor şi religiilor au dezvolta, după ce bulgari i-au forţat în sec. 9 să preia ierarhia

greco-slavă, un vocabular ortodox, pe când ardelenii, după unirea cu Roma, o retorică greco-catolica, occidentală. Opinia ca şi

unirea s-a făcut forţat, că au fost distruse mănăstiri ortodoxe, este falsă, pentru că trece cu vederea că în Sfântul Imperiul Roman nu

erau tolerate mănăstiri contemplative, fără o funcţie socială, utilă, dar este farad oar şi poate expresia sinceră a unor traume. Dacă

aşa au fost terorizaţi moldo-valachii de către ierarhia greco-slava, dece nu-ar fi avut aceiaşi soarta tragică şi uniţii cu Roma?

Pentru a înţelege teroarea bulgară, avem un ex. recent. Stalin se întreabă „Câte divizii are Vaticanul‖? şi lichideza brutal tot ceea ce

aduce a occidental, de la Biserică unită la elită. În schimb, după 1989, bisericile nu-s retrocedare, reorientate spre Roma. Ierarhii

ortodocşi antioccidentali, activiştii marxist-leninişti, agenţii Moscovei n-a ajung la Canal. Generozitate, aroganta sau o viziune a la

long? După Machiavelli acţiunile rele, brutale să fac brusc (că Stalin), pe când cele bune, lent (că UE).

Pe de altă parte teamă atavica că revine din când în când, Biciul lui Dumnezeu, Hoardă de Aur, Imperiul răului de la Răsărit e uşor

de inţeles. Plecând de la aceste considerente să urmărim câteva momente ale coabitării cu estul şi vestul, şi lupta creştinilor

occidentali şi ortodoxo-comunisti de salvarea lumi. Care globalizare e benefică, care nu, şi cine va învinge? Roma sau Moscova?

Se vor reuni creştinii?

1944, ruşii şi anglo-saxonii se inţeleg la Yalta şi românii învinşi în război sunt jecmăniţi şi forţaţi să sărbătorească: „Stalin şi

poporul rus, libertate ne-au adus!” După ce-l ucid pe Ion Antonescu, Ana Pauker cu ajutorul Armatei Roşii şi a ilegaliştilor evrei,

reorientează cu baioneta 2.000 de biserici unite cu Roma spre Moscova şi lichidează brutal tot ce-i occidental. Academia Română

este dizolvată, majoritatea membrilor ei ca şi ierarhii Bisercii unite mor în puşcărie. Globalizarea, panortodocsia şi panslavismul în

straie roşii, marxist-leniniste triumfa două decenii în toată lumea, pe toate planurile, dar mai ales în Lagărul protejat de o Cortină

de Fier.

1964, după retragerea ruşilor şi emigrarea în masă a evreilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej denunţa vasalitatea necondiţionată. Nicolae

Ceauşescu refuza chiar participarea la ocuparea Cehoslovaciei şi vrea să facă apoi din Bucureşti a patra Romă. Asta şochează a

treia Romă, Moscova, în aşa măsură, că se ajunge pe picior de război.

Ceauşescu începe după 1968 volens-nolens o colaborare şi cooperare cu vestul. Bunăstarea anilor 70 e încă în memoria colectivă a

romanilor, ca şi mizeria anilor 80, când el refuza colaborarea cu creştini şi cauta salvarea la mahomedani. Decembrie 1989, la

Timişoara, mulţimea scanda: „Ticălosul de tiran, a fugit în Teheran!”

http://www.viorel-roman.ro/


1989, ruşii şi americanii se înţeleg din nou, la Malta, şi românii sunt din nou învinşi: „Gorbaciov şi poporul rus, libertate ne-au

adus!” După uciderea lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, omul providenţial Ion Iliescu ajutat de 40.000 de turişti ruşi, de actori şi

regizori profesionişti şi de inevitabili revoluţionari, mai ales evrei şi ţigani, care preiau din mers privilegiile ilegaliştilor lui Stalin,

revine la ortodocsia celei de a treia Romă.

1989, primul mesaj adresat naţiunii de Iliescu - Ceauşescu a întinat nobilile idealuri (ortodoxo-)comuniste (de la răsărit) - îi asigură

trei mandate de preşedinte şi promovarea partidei filoruse - PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL. Fireşte el a făcut parte la nivel

înalt din toate aceste mişcări antioccidentale şi este preşedinte de onoare al PSD. Ca toţi conducătorii orientali, de la Tokio la

Bucureşti, vodă, regele, secretarul general PCR, preşedintele moldo-valah este de natură divină.

Alianţa dintre protestanţii anglo-saxoni şi pravoslavnicii 1944 şi 1989 se bazează pe o veche aversiune şi incompatibilitate cu

Sfântul Imperiu Roman, Europa Centrală, UE, dar care este singura şansă a emancipării românilor fără patronaj greco-slav, după

cum s-a văzut la Unirea lui Mihai Viteazul 1600, la Unire cu Roma 1700, la Revoluţia din 1848, la Unirea din 1859, la proclamarea

Regatului în 1881, la Marea Unire din 1918, la eliberarea din Lagărul rusesc 1989 şi la aderarea la UE 2007.

Istoria ne arată că atunci când vestul e puternic, ruşii sunt opriţi la Nistru, în Transnistria, ca în zilele noastre. Şi invers, când ei

revin în forţă, ca după 1945, influenţa lor ajunge până la Munţii Balcani şi moldo-valahii redevin vasali lor. De exemplu, Kiseleff

moderniza Principatele pentru a le face gubernii. Programul P.C. din R. era dezmembrarea ţării, ceea ce Stalin şi Hitler reuşesc.

Planul Valev, o reacţie la Declaraţia de independenţă din 1964, dezmembrează R.P.R. în gubernii. În 2013, fostul deputat

moldovean Andrei Safanov, rus din Transnistria, ca o reacţie la protestul preşedintelui Traian Băsescu faţă de susţinerea USL-ului

de către Vocea Rusiei, pledează direct pentru desfiinţarea României, când, după dogma marxistă, cantradictiile interne, inerente

lumii capitaliste, UE/NATO, vor permite.

Mai nou însă Safanov, ruşii, renunţa la Transilvania, care cu un cardinal şi mai mulţi episcopi catolici, se califica mai greu ca

satrapiea oriental rusă. Pravoslavnicii se concentraza acuma asupra moldo-valahilor, care le sunt de la principele Cantemir la

preşedintele Iliescu. preasupuşi. Altfel le taie popa (greco-slav) limba (latină)! Polonia şi România sunt bastioane ale cordonului

sanitar cu misiunea de a inpiedica invaziile ruşilor. Dar dacă polonezii, cu toate că sunt slavi, sunt romano-catolici occidentali, cu

excepţia ardelenilor uniţi, occidentali, moldo-valahii sunt în tabăra slavă, antioccidentală, ceea ce, fireşte, se ia în calcul la

Moscova.

Să ne reamintim că ruşi duc o luptă surdă la Dunărea de Jos, ajutaţi de agenţii lor, de la Cantemir la Iliescu, pentru a avea un culoar

şi oameni de încredere, care să le asigure atât legătură directă cu fraţii lor, slavii, sârbii şi bulgarii, cât şi influenţa în eternă

Chestiune Orientală. În acest context, trădătorii, cozile de topor potrivnice intereselor ruseşti sunt fireşte Antonescu, Ceauşescu.

Pedeapsa lor e exemplară. Pe de altă parte Mihai Viteazul, Şcoala Ardeleana, paşoptiştii, Cuza, regii germani, Dej, Ceauşescu au

formulat de a lungul timpului un program de emancipare şi fără tutela ortodoxă greco-slavă. Aderarea românilor la Europa este

desigur firavă şi mereu subminată de vecini. Dar în ciuda eşecurilor, proiectul este mereu actual. Baronii moldo-valahi, cu o

retorică duplicitară în UE, se simt mai în siguranţă sub patronajul Moscovei. Frică de libertate, de necunoascut? Oricum

paternalismul, corupţia, iraţionalismul administrativ turco-fanariot, în care s-au format moldo-valahi cinci secole, nu pot fi

înlăturate peste noapte. Asta e cunoscut, dar UE nu practică o schimbare brutală, dar perisabila, cum a făcut Stalin şi fac de obşte

ruşii.

Bineînţeles că în Europa n-ar fi ales un prim-ministru, care a plagiat un sfert din doctorat, un europarlamentar prins cu mâţa‘n sac

sau parlamentari puşcăriabili. La Porţile Orientului însă cultura politică şi standardele etice se deosebesc de cele din vest, unde

conducătorii politici n-au nimbul providenţial, divin, de la Bucureşti.

Ortodocşii moldo-valahi filoruşi sunt sincer convinşi că ei sunt încarnarea interesului naţional al României, iar adversarii lor

politici, trădători, cu atât mai periculoşi cu cât ei cunosc adevărul, dar îl ascund în interes personal, meschin. Invers, provesticii văd

în panslavism şi panortodoxism calea pierzaniei absolute. La sud de Dunăre românii sunt deja în majoritate exterminaţi sau

asimilaţi. A mai rămas o minoritate valahă. După cum se vede integrarea în est sau vest, globalizarea, imperialismul occidental sau

ortodox, rusesc este glorificat sau diabolizat în funcţie de perspectivă. În timp ce adepţii romantismului protocronist vor,

netulburaţi de nimeni, un stat neinchinat, că soarele de pe cer. Casa Poporului şi Catedrala Mântuirii Neamului, simbolul

arhitectural măreţ al proiectului Bizanţ după Bizanţ este încă în construcţie.

Viziunea globalizării occidenale şi ortodoxe, spre Roma, a doua Romă, Athos, sau a treia, Moscova, sau chiar a patra Romă,

Bucureşti, fără a uita fireşte nădejdea în mântuirea prin Progres a (neo)liberalilor şi (neo)marxiştilor, se deosebesc mult, dar în

esenţă toate se sprijină pe acelaşi fundament milenar iudaico-crestin. Dacă în final, am curajul să afirm că aceste succinte constatări

pot fi utile definirii viziunii ortodoxe a lumii, şi dacă forţez optimismul, vocabularul şi retorică Vechiului şi Noului Testament sunt

încă instrumente indispensabile tăierii nodului gordian al multiplelor conflicte pomenite mai sus, nu fac altceva decât să continui

acelaşi discurs, desigur dintr-o cu totul altă pespectiva, dar nu prea departe de a celorlalţi.


CONSTANTIN MARAFET

Imoralis…

Las visului tulpina şi umbra înşelată,

ca mâine şi sicriul îşi ia din dor rugina

Din dorul de albastru din marginea curbată

a bolţilor. O, Doamne, prea greu apasă vina.

Doar eu sunt păcătosul, cu martori-haimanale

prin târguri de poveste. Am crama în furtună.

Sedus de aventură, am prins prin tavernele

să cânt: miopul cântec nimicul meu îl sună

Eu singur îmi sunt orbul?de preajmă mult

ferit

şi nu arunc cu piatra a vorbei despuiare,

unde muzee poartă centurile uşoare

şi Râmnicul arată un cimitir, smerit.

Vă las doar deznădejdea, prieteni dealtădată,

amantelor flotante, las măştile de ghips

şi-un dram din nebunia cu cerul împăcată—

primiţi-le-n tăcere!, m-aşteaptă dragul Styx.

2011

La bănci se dau şi plăgile în rate,

străinilor le vindem tânăr sânge,

sar casele din basm ni-s demolate—

pe noi, ca beduini, ce nor ne strânge?

Tornade în pustia cruntă, Doamne,

atomice blesteme le însumă

şi tâmpla numără casate toamne

şi chipul cere măştile de humă.

O, prunci!, la second-hand, pe veresie

vă aruncăm ca putrede tomate

şi firul de lumină întârzie

cu miru-n candele întunecate.

După potop, n-avem învăţătură?

cutremure? o literă de lege,

războaie coafate—, se-nţelege,

aplaudaţi!, cu-asupra de măsură

Lamento Doamne, căile sunt calpe,

Clopotul globule albe

turlei negre mai petrece

beau confraţii din pahare

corbii mei de vânătoare

după umbrele aztece.

Nu mai este lemn de cruci

codrii s-au făcut haiduci

şi cu rădăcina-n funii

s-au mutat în munţii lunii.

Avem sfinţi în stâlpii porţii

într-o altă răstignire,

ochiul meu în zugrăvire

schimbă crucea, drumul sorţii…

Vâslaş, apusul

Simţeam vâslaş apusul sub stele

împietrite

pe chip cu masca umbrei pe marea

foşnitoare

un exilat albastru al mărilor polare

filtrează raze-adânce şi sunetul trimite

să înconjoare noaptea visând o albă

noapte.

Inventă, cine,păsări şi vii zinadagde

ţes?

ne-a vitregit apusul în casă, şi la masă

vorbim despre copacul cu frunza în

averse

şi fiecare frunză-i imaginea rămasă

a inimii—tot roabă—pe Căile de lapte.

O treaptă

Cămăşa mi-e curată, doar sufletul amar—

Prea Bunul cel din ceruri m-a părăsit, odată;

cenuşa umilinţei o am primit ca dar,

dar încă loc nu-mi caut în cripta ferecată.

A umilinţei roză o port ca sfânt blazon

potrivnica lumină şi noaptea înstelată

trimis-au lupii tineri,urlând la unison:

tăcerea mi-o devoră, fiinţa niciodată.

Întâia treptă-ncepe cu şerpuitul drum

pe ridurile lumii mă port în rătăcire

energic, îmi duc rostul fără să dau uium

acestei lumi ce-şi râde obrazul ei subţire.

Mă uit cum creşte scrumul şi ochiul mi-l

îndemn

la voinicească trântă cu viaţa mult prea dragă—

şi piedestalul, poate, e simplu rug de lemn

Şi-i simt şi prăbuşirea!, o, mâine va să treacă..

- Cine ridică piatra din Biblia bătrână?

acesta-mi este trupul. Loviţi! Şi,noapte bună!

Amiezi de vorbă Amiezi de substantive, vă-ncredinţez pe veci

otrava din privirea acestei lumi de verde

pe soclurile nalte bătrânii corbi zevzeci

mătănii bat din aripi. Chem vântul să-ţi dezmierde

ca de leoaică părul în versurile mele

o oră de tăcere. Secunda târâtoare

îşi împrumută suflul oceanului din stele,

cumplita zi să-mi umple orfanele pahare.



Ion PACHIA-TATOMIRESCU

UN „PORTRET DE GRUP“ AL GENERAŢIEI RESURECŢIEI

(1965 – 1970) ŞI A PARADOXISMULUI

( …..continuare din numarul anterior)

„Motivul“ vânătorului vânat – pe fundalul foamei existenţiale – apare pregnant şi în acest spaţiu: abstractele animale (în

turmă) sunt speriate „de abstracţi vânători― stârniţi de foamea abstractă, din „burţile lor ţipând― („o veşnică mistuire― – cf. Ionà de

M. Sorescu). În această lume abstract-paradoxală, organul – „pieziş― (arghezian), „întins― (ca ondula), „ascuns în idei ca razele

umile în sferă, ca osul numit calcaneu― (trupul fiind încă destul de „cerbos―, vulnerabil ca iutele călcâi al lui Achile, homericul),

încordat ca la turnirul sufletelor din Phaidros de Platon (cf. PO, IV, 445) – este „fluturat în afară de trupul strict marmorean şi

obişnuit doar să moară―. Abstracta lume în „turnir― a trecut „peste organul ne-nveşmântat în carne şi nervi, în timpan şi retină―,

bineînţeles, şi după „voia vidului cosmic lăsat / şi la voia divină―. De data asta, rana cosmică este polarizată de constelaţia Carului

Mic (între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / şi Casiopeea din cerul de seară.). Este rana universului, „rana

mortală―, „ce n-a-ncăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze la vămi―. În plan teluric, eroul

elegiei „stă întins peste pietre― şi „geme―, cu „organele sfărâmate―, fiindcă „maestrul― („Geniul―) „e nebun―, „suferă de-ntregul

univers―. În acest plan, simte şi durerea / rana pentru „pedeapsa din rai―, pentru „dăruirea mărului―, pentru „fructul oprit―, al

„cunoştinţei binelui şi răului―: «mă doare că mărul e măr». Pe franja a patra, „maladotopiile― cuprind lumea germinaţiilor, a

vegetalului („sunt bolnav de sâmburi―), a antigerminaţiilor / antivegetalului („sunt bolnav ... de pietre―), a tehnologiilor („sunt

bolnav ... de patru roţi―, „de corturi―, unele tehnologii fiind poluante: „sunt bolnav ... de pete―), a meteorologiei („sunt bolnav ... de

ploaia măruntă―) / astrofizicii („sunt bolnav ... de ploaia măruntă de meteoriţi―). „Salvarea ordinii―, a sănătăţii întregului, cere

jertfă de trup, jertfă de sine, „cu organe cu tot―: cel vegetal („organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai―), cel animal („organul

numit taur mi-a fost înjunghiat―) etc.; înjunghierea organului-taur se face ritualic-modern, în lumea-arenă, ca la coridă, cu „fulgerul

toreador şi zigurat―. Această excelentă metaforă tălmăceşte săbiile-fulgere-însângerate înfipte de toreador în ceafa taurului. Şi

faldurile-zigurate-roşii ale capei antrenează sinestezic jertfele multimilenare ale taurilor, încă din orizonturile civilizatorii ale

ziguratelor asiro-babiloniene. Observăm aici spaţio-temporalizarea sinesteziei (în spiritul „noii estetici― resurecţionale). Mai există

şi un organ meteorologic („Organul nor mi s-a topit / în ploi tortenţiale, repezi―); organul-nor are în complementaritate organul-

iarnă, prin care, „întregindu-te, / mereu te lepezi―. „Maladotopiile― pun stăpânire pe „elementele dichotomice― ale întregului

(material, spiritual, chiar şi pe „binomul―: întreg – non-întreg etc.), cu foarte interesante „convergenţe― / „conexiuni― în

microcosmos, în acel lăuntru cu atomicul centru: Diavol-Dumnezeu / infern-rai («Mă doare diavolul şi verbul» – Verb =

„Dumnezeu― / „Iisus Hristos―).

Durerea pune stăpânire şi pe „organul― mineral-vegetal («mă doare cuprul, aliorul»), ori pe cel faunistic-floral («mă doare

câinele, şi iepurele, cerbul» – deci „vânătorul―, dar şi „vânatul―: iepure, cerb; însă, subtil, proiectând simbologia cerbului îmbrădat

/ înrămurat, face trecerea la dendrologic şi la „metamorfozele―, la „jertfele― arborilor: „mă doare ... copacul, mă doare... scândura,

mă doare... decorul―), sau pe cel anorganic-organic (microcosmic / macrocosmic) etc.: «Centrul atomului mă doare, / şi coasta cea

care mă ţine / îndepărtat prin limita trupească / de trupurile celelalte, şi divine»; în ultimă instanţă, mai este vorba despre coasta de

la Geneză, impunătoarea limitei dintre trupul divin şi omenescul trup. Pe franja a cincea, eroul elegiac, după ce îşi poartă rana

biblică «pe tavă, / ca pe sfârşitul sfântului Ioan, / într-un dans de aprigă slavă» (fiind, în acelaşi timp, şi Irod-împărat sărbătorindu-

şi naşterea, şi rafinata / straşnica dansatoare-fecioară a Irodiadei, şi decapitatul, şi decapitatorul), se declară împotriva cunoaşterii

prin simţuri, împotriva încreierării înguste, împotriva „lumii simple―, care nu rabdă „alte morţi decât morţile / inventate de ea, să

se-ntâmple―. Dinspre rana-biblie, îi sunt insuportabile / nesuferite cele invizibile („nu sufăr ceea ce nu se vede―), ori «ceea ce nu se

aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă, / scheletică a insului meu, / pus la vederile

lumii». Pe franja a şasea, „de încheiere― la Elegia a zecea, se lămureşte maladia ne-un-doi-irii Întregului în sacre perechi

„spărgătoare― de orizonturi întru Cunoaşterea Absolută. Unu nu mai are puterea divizării la două / doi – divizarea în sine, până la

zece, că „de zece nu se trece―, totul reluându-se: «de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte / la două ţâţe» (în

primul rând, şi dinspre principiul energetic „femina― / Yin), că nu se mai poate împărţi la două sprâncene (în al doilea rând), la

două urechi (în al treilea rând), la două călcâie (în al patrulea rând), «la două picioare în alergare / neputând să rămâie» (într-al

cincilea rând), la doi ochi (în al şaselea rând, şi dinspre principiul energetic „vir― / Yang), la doi rătăcitori (într-al şaptelea rând), la

doi struguri (într-al optulea rând), la doi lei răgind (în al nouălea rând) «şi la doi martiri odihnindu-se pe ruguri» (într-al zecelea

rând).


Cunoaşterea absolută este cunoaşterea de sine a întregului, a lui Unu, constituindu-se în lumină, în „lumea“ fotonilor.

Potrivit „legilor hologramei―, partea oglindeşte întregul, deci şi trupul ca parte este reflectare de unu, de întreg / sferă. Lumina

cunoaşterii absolute în întregul ei sacru trebuie să se exercite holografic (cf. FH, 5 sqq. / VL, 16 sq.) în cunoaşterea de care-i

capabil trupul ca parte (tinzând să fie întreg), prin simţuri şi prin toată încreierarea. Dar această lumină a cunoaşterii „părţii― prin

simţuri / încreierare prezintă cele şase franje, determinându-l pe poet să sesizeze discrepanţele şi să reclame imperfecţiunea

trupului ca parte-sferă, eroarea întru cunoaşterea absolută a radarului-organ. Cineva a tulburat ordinea (Cuvântului / Verbului), „a

trişat― la croirea unui ins (< lat. ens) pe măsura rolului armonizării părţii în sacrul întreg cosmic, „a înşelat― la croirea insului

perfect, a omului-sferă, relevat într-o vârstă mitică a pământului, în androgin / om-sferă, după cum se certifică şi la Platon, în

Banchetul (190, d): «...corpul întreg al fiecărui om era de o înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini

şi tot atâtea picioare; avea şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât rotund, un singur cap, pe care erau aşezate cele două feţe

opuse una alteia, patru urechi (...); aceşti oameni aveau formele rotunde şi mişcările circulare, ca ale părinţilor; hărăziţi cu o putere

miraculoasă, cu o trufie fără margini (...), ei s-apucară să se suie-n cer ca să se înstăpânească pe zei (...); după oarecare gândire,

Zeus se hotărî (...): „...îi vom face mai slabi; iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai neputincioşi (...); şi vor

umbla drepţi, pe două picioare; dar dacă şi aşa se vor arăta cutezători, nevoind să se potolească, iarăşi am să-i tai în două – zise

dânsul – ca să umble pe-un singur picior, sărind ca şchiopii―; spunând asta, Zeus tăie în două pe oameni...» (PB, 37 sqq. / TDelr, 16

sqq.); jumătăţile / părţile din androgin / om-sferă de la divizarea / tăierea în doi / două, nu au mai devenit „întreg― între timp,

pentru a se petrece noua împărţire promisă de Zeus. Şi dinspre mitul androginului / omului-sferă se lămureşte eroului liric din

Elegia a zecea de Nichita Stănescu boala de numărul unu – „boala― de întreg / sferă ce nu se mai poate împărţi „la două ţâţe...―,

«la doi lei răgind, şi la doi martiri...». Şi Ana Blandiana „dialoghează― tot „în cheia paradoxului― cu emisferele-dealuri ale bucuriei morţilor şi viilor: Dealuri, dulci sfere-

mpădurite / Ascunse jumătate în pământ / Ca să se poată bucura şi morţii / De coama voastră rotunjită blând, // Poate că un mort stă ca şi

mine-acum, / Ascultă veşniciile cum cură, / Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând / Şi contemplându-vă murmură: // Dealuri, dulci sfere-mpădurite /

Ascunse jumătate în văzduh / Ca să se poată bucura şi viii / De nesfârşit de blândul vostru duh... (apud MP, 121).

Constanţa Buzea este „antologată― de S. Marcus cu o odă dedicată lui Mihai Eminescu: Tu fără sfârşit fiind / Din roua de-nceput

urmând, / Cu lin înlăcrimat surâs, / Cu stele negre pe veşmânt, / Fără cădere coborând / Şi lunecarea-ngândurând, / Părinte tânăr de cuvinte /

Şi sterp în viaţa ta de rând, / O, tu, poetul fără seamăn, / Tu, cântecul cu firea geamăn, / Geniu visând la bucurie / Fără să speri că ea există. /

Decât în mintea unor păsări. / Decât în inimă de vânt. / Tu, căpătând în veşnicie / O tânără nemărginire / Şi-un jilţ în haosul puternic, / Şi-o

stea în taina lui culcând, / Uitatul, tu, şi amintitul, / Murmur, genune şi cuvânt, / Tu, care fără mângăiere / Aştepţi în codrii din pământ, / La

stolul alb, zăpada pură / Şi-al valurilor scrise rând / La patria înseninată / De mână ia-o, poart-o blând / Şi nu se stinge poezia, / Şi nu se-

ntunecă nicicând. («Eminescu» – apud MP, 121).

Ileana Mălăncioiu, prin Revelaţie – reţinută de Solomon Marcus în „microantologia― ilustrativă pentru capitolul «Poezie şi paradox» -,

îşi relevă izvoarele în mitosofia autohtonă şi în cea biblică (v. Iezechiel): Ba era un bărbat în toată puterea cuvântului / ba era o flacără, ba era

o stâncă / ba era chipul surâzând al unui copil / care nu se născuse încă // Sta în flăcări ca-n pântecele maicii sale / cel fără prihană / şi se

hrănea cu patru făpturi care ardeau / şi le era hrană. // Iar cele patru făpturi îl purtau / ca patru armăsari care au mâncat foc / nu ca-n basme,

ci mestecând într-adevăr în dinţi / jeratecul care-i pornea din loc. // Şi-aduceau în cele patru zări deodată / ca pe însăşi lumea, fără să ştie cum

/ de credeau nebunii că l-au despicat în patru / şi că n-ar mai exista de-acum. (apud MP, 122).

Ioan Alexandru surprinde – în Infernul discutabil, din 1966 – realul „murmurătoarelor― nesfârşiri / singurătăţi acvatice,

antropomorfizând marea; în viziunea-i „arheologică―, fixează imensităţile lichide, dinamica valurilor, încremenite în structuri calcaroase,

aidoma unui schelet; ridicat pe umeri (de eroul liric şi de însoţitorii săi) şi purtat spre porţile oraşului, craniul imens de la scheletul mării începe

să vibreze prin văzduh, în vreme ce vântul şi alte elemente meteorologice „se încarnează― sub un cer albastru-violet ale cărui coaste capătă

materialitatea mângâioasă, veluroasă, a muşchiului de nord pădureţ, în vreme ce marea-schelet reînviază, în vreme ce paşii sublimilor

împovăraţi aprind faruri, în vreme ce trupurile lor devin avariate nave: Zborul vulturilor deasupra munţilor înhămat / şi puii în trupul lor

nedeclaraţi zboară şi ei / în sens invers şi din cearta asta răsar / cimitirele pe pământ – gropi moştenite de la străbuni / în bărbia copiilor. /

Călătorie de-a lungul zorilor terminată în neguri. / Pe o creastă de deal descoperim / scheletul străveziu al unei mări ce-a fost. / Îl ridicăm pe

umeri fără caznă şi coborâm / tăcuţi spre porţile oraşului să arătăm mulţimii un cimitir pământean necunoscut. / Bem apă însetaţi unul din

ceafa celuilalt, / ne ajunge dogoarea din urmă / cum păşim egal, cu o povară stranie în spate / fără de pereche. / Vibrează craniul mării pe

deasupra noastră, / orbitele vuiesc – se încarnează vântul pe / fosforul dinamic. Cerul albastru, violet / pe coaste prinde muşchi hain, / se-

mpreună cu norii vântul peste noi / se dezmorţesc curenţii cei străvechi. / Marea schelet se-ncheagă-n valuri – furtuna / spaimei noastre o şi

cercetează. / Din fiecare pas al nostru izvora un far, / din fiecare trup al nostru / o navă scufundată. («Scheletul unei mări» – AID, 178 sq.).

Şi Adrian Păunescu – în Mieii primi, din 1966 – este cuprins de sublima vibrare a ens-ului liric izbindu-se cu tâmpla de tragicele

noastre limite, întru „salvarea condiţiei umane―: Numai cu tâmpla putem săpa pământul limitei, / Gândul este salvarea condiţiei umane. //

Fruntea e dealul unui mod cosmic, / Gândul este salvarea condiţiei umane. // Daţi drumul la asediu, să se audă tâmpla / Lovind stelar în gheaţa

condiţiei umane. // Dacă-ar voi tot sângele din oamenii pământului / Să îşi jertfească tâmpla – condiţiei umane. // Ce nobil cor de tâmple, un

front de tâmple albe, / Asediind minunea condiţiei umane. // Fruntea e dealul unui mod cosmic, / Fruntea e stema pură a condiţiei umane. //

Oricât se-agită braţul în aer, ca o sabie, / Gândul este salvarea condiţiei umane. // N-ajung nici ochi, nici buze, nici sânge şi nici arme / Unde

ajunge gândul condiţiei umane, // Gândul aşază-n lucruri, în gând şi-n stele drame, / Gândul este salvarea condiţiei umane. // Dinamitând cu

tâmpla tunelele fierbinţi / Lovim stelar în gheaţa condiţiei umane. // Fruntea e dealul unui mod cosmic, / Fruntea e relieful condiţiei umane.

(«Imn» – PMP, 115 sq.).

Cezar Baltag – în Răsfrângeri, din 1966 – conjugă, între altele, şi „paradoxul monadei―: Din drumuri înnodate, în spaţii muritoare / un fluture

perpetuu în care dorm stihii, / codru de viscole ereditare, / enorm stejar de nervi şi hematii, / metamorfoză-ntoarsă, strămoş invers, copil / în

care mama doarme spre a-l naşte / (...) / un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte / necroza paradisului din el. // Nimfă priveşte. Iată mult

palid înecatul / în marea lacrimă de cositor, / (...) / O, numere, voi inimi suav eterogene / iubiţi-l pe fără-de-soţul pur. / Făptura mea sorbi-va


îndoliatul lapte / al sânului Neclipei spre care alb cobor. / El creşte deci cu mine şi este seminoapte / şi ochi artezian interior. //

Primeşte-mi chipul. Ora îmi coace în ţesuturi / un foarte sus şi aprig şi orb oriîncotro / şi-o trecere ciudată de prag a zveltei inimi: / ...implozie

...explozie... implo... («Monada» – BalP, 63 sq.).

Tot din 1966, „anul programatic― al conjugării la moduri lirice a paradoxurilor „universului cotidian―, mai semnalăm – din copleşitorul

număr de măiastre configurări de pe registrele orizontului cunoaşterii metaforice româneşti – şi o „revoluţie“, de Crăciun, a păpuşilor,

împotriva „condiţiei lor“ (precizăm că mitonimul românesc-arhaic Moş Crăciun, interzis de cenzura totalitaristă dinspre ateismul marxist-

leninist, este totuşi desemnat în text, metonimizat, prin «barba unui înţelept»), „revoluţie a agresiunii graţioase―, surprinsă oniric de Ioanid

Romanescu, în volumul «Singurătate în doi»: O dată pe an păpuşile sparg vitrinele / se furişează printre salarii printre / pâini şi alcool până la

sania albă / din barba unui înţelept, apoi / se urcă pe burlane traversează / religii, se opresc în pantofi / sub perini în somnul tuturor / copiilor,

producând leziuni, / intrându-le-n carne dinspre iluzii... («Ave Maria» – RADZ, 13).

În doi ani, 1964 şi 1965 (dar cu „acumulări de tensiuni liric-revoluţionare― de prin 1960), resurecţia „se desăvârşeşte―, graţie generaţiei

Labiş-Stănescu-Sorescu. Din 1966, prin Nichita Stănescu, prin Marin Sorescu, prin Ioan Alexandru, prin Adrian Păunescu, Ana Blandiana,

Grigore Hagiu, Gheorghe Pituţ, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Gheorghe (spre a numi numai una dintre „decadele de aur― ale poeziei

acestei generaţii) ş. a., orizontul cunoaşterii metaforice este „dinamitat―, „sfera eului poematic― devine ilimitată, „infinită―, chiar cu un „infinit―

putându-se autocontempla „din afara lui―, potrivit noii estetici, estetica paradoxismului.

Din „trena― bacovianismului la un graţios balet al culorilor şi la „spectralosofii―. Reprezentanţii generaţiei resurecţionale ajung

din bacovianul „amurg de toamnă violet―, ori dinspre „verdele crud― cu „mugur alb, roz, pur―, la un graţios balet modernist al culorilor. A. E.

Baconsky descoperise deja un alb lichefiind lumina: Şi-apoi liniştea în alb, / mereu în alb – în timp ce-armonioase / lumini lichide, ca o

dezlegare / de tot ce-am fost, vor picura pe corzi. (BFM, 130), ori filtrând-o expresionist în oglinzi, spre a proiecta-o puţin mai târziu în zona

abruptă a „cadavrelor vidului―: Culori, culori, înainte de stingere. / Prin oglinzile ochilor mei trece toamna / spânzurată cu capul în jos. / prin

oglinzile mele vântul / prinde în cocul galben al toamnei / un piepten albastru. O, anotimp / al iubirii târzii şi-al zugravilor ! / Niciodată n-am

fost mai bogat, / niciodată mai darnic. Când frunzele / cad peste mine prin parcuri, / îmi pare că cineva-mi scutură / zilele mele frumoase, / ce

n-au semănat niciodată una cu alta.. / Poate că-ndeosebi teiul, arţarul / ştiu despre mine mai multe, / poate cireşul sălbatic cu purpura lui / îmi

măsoară extatica trecere. Albă, / palidă şi albă carnea platanilor strigă / înlănţuită de iederă roşie. Salcia doarme / cu somnu-i verzui-cenuşiu

şi stejarul în vis / îmi aruncă demult aşteptatele / chei de aramă. («Cromatism», BVer, 225). În imediata vecinătate a lui A. E. Baconsky, şi

Ştefan Augustin Doinaş descoperă «un curent de idei colorate», revelator, divulgând invizibilele entităţi: Un iureş muzical, un curent de idei /

colorate divulgă entităţile invizibile / pe care se odihneşte materia.... (DCms, 65). Iar Geo Dumitrescu reuşeşte să „tensioneze etic― şi registrele

cromatice; cântecul ...era o fiinţă subţire, numai profil – un om totuşi. / Ochii mari, negri / adumbriţi de o dulce melancolie, / licăreau înstelaţi /

de pietricele multicolore... («Obrazul rumen al amintirii» – DumV, 39). La Petru Sfetca, un alt strălucit reprezentant al generaţiei de tranziţie

(sau al generaţiei Paraschivescu-Dumitrescu-Doinaş), culoarea unei arderi demne (până la „ardere ţeapănă―) – graţie „combustiei amintirilor― –

devine torţă într-un „sanctuar dezrădăcinat― în vreme ce „diamantul― ia distanţă pentru o „înverzire― aleatorie: Această culoare / arde ţeapănă, /

născocită de amintiri. // Şi zâmbetul lecuitor / în umila formă purcede. // Părăsită sfântă învăpăiere ! / Sanctuarul dezrădăcinat / în curentul

întâmplării... // Ţie, un fruct captiv ! / Distant diamantul, / în silaba călătorilor, / anapoda înverzeşte. («Ţie, un fruct captiv» – STdp, 63 sq.).

Leonid Dimov surprinde cu o bogată paletă antrenată în vaste fresce cromatic-onirice; parcă „balerine-culori― sar de la o „treaptă― a curcubeului

la alta, de şase ori, spre a ajunge pe ultima, a rotirii discului solar, unde are loc „hierogamia―, ca în celebrul «Poem al odăilor»; mai întâi, «e

verdele grădinii...»; urmează: «purpura adâncă...», «galbenul spătarelor de jeţuri», «capa de mătase violetă», «...sideful spart...» şi «...marele

chivot portocaliu / cu sfinţi de sânge presăraţi în stea»; din „odaia portocaliului chivot―, se ajunge în ultima, în care apoi zac / culorile din fiece

odaie. / O scenă de irozi cu vârcolac, / împreunarea lor, în mijloc, taie. (DTex, 55 sq.).

Dar între reprezentanţii generaţiei Labiş-Stănescu-Sorescu, un maestru neîntrecut al graţiosului balet cromatic este Anghel Dumbrăveanu. În

câmpul poematic dumbrăvenian, receptarea spectral-solară a lumii, cu acuitate impresionantă, se-nvâltorează, se-nvulturează sublim din

„cromo-semantismul― autohton. Alb-ul este imaculare, feciorie, suflet pur, lumină, împlinire, gingăşie, fericire, adevăr, logodnă / nuntire;

simboluri absolute sunt mireasa, lebăda: «Într-o suburbie a singurătăţii / c-o lebădă albă»; «Castorii vin până la marginea acestui poem / în care

intră o femeie cu pulpele albe ca rafia»; «ştiu eu o salcâmărie / unde ne-am putea iubi ca nebunii, / dar cui să-i dau cămaşa de mire»; «şoldul alb

de magnolie» etc. Albul celest este rece, lipsit de viaţă, atribut thanatic al lunii (Luna este Spuma Laptelui, sediu al sufletelor): zarea «de

omături», «albă moarte», «amurg sidefiu», «drumul alb», «gerul cu degete nevăzute», «oglinda concavă», «austrul mânând herghelii ciudate de

gheaţă», «iarnă imperială»; «cireşii au dat mari recolte de fluturi» etc. Albul impur, cenuşiul se relevă ca înfrigurare existenţială, având simbol

absolut, ceaţa: «nu se mai aude sirena de ceaţă, semn că în curând / iese luna din bolgii»; «corăbii de ceaţă»; «voi dormi pe cheiuri în ceţuri

universale»; «stepa de sare»; «spaţiul cu aripi zincate» etc. Întru sublima înfiorare a ens-ului „se iluminează― chiar o rănire cu „alb―: Ne va răni

atâta alb vom fi-ngropaţi / ca doi copaci hieratici în ninsoare / hai să fugim prea multă linişte ne curge / Pe tâmple şi pe ochi hai să fugim /

până mai ştim cărarea până noaptea / nu va sufla cu stele-ngheţate peste noi / cu răsuflarea îţi deschid / fereastra nevăzută privirea mi-o întind

/ peste troiene lunecând / pe plaşii ei albaştri peste râu / unde-n odaia caldă arde duhul / ocrotitor al focului acolo-n piei de urs / sub

lampioane de gutui pe poliţi / aroma subţiorii tale / hai să fugim ne va răni / ne va răni atâta alb mi-e dor de mersul tău / despovărat de haine

în calmul din odaie. («Peisaj în alb» – DImp, 115). Negrul induce ideea / sentimentul de „doliu―, de „moarte―, de „nezeificat―, de „infern―, de

„nefiinţă―, de „vale / încreţire a genunii― etc.: «copacii vor clătina oase fosforescente până târziu / pe ferestrele negre»; «şi-aud prin întuneric

cum râurile plâng»; «tematica umbrei», «diamant de-ntuneric», «cal de-ntuneric», «ochi de dihor» etc. Roşul (şi toată constelaţia cromatică) ţine

de sfera elementului fundamental al lumii, Focul; intră aici toate atributele pirice -, de „energie―, „putere―, „măreţie―, „eroism―, „frumuseţe

pozitivă―, „cruzime―, „patimă―, „distrugere―, „supremaţie divină―, „războinic―, „coleric―, „iubire-nfocată―, „imperialitate―: «...un cosmic cord /

amplifică-ndoiala»; «nepământene-ntrebări îmi băură / sângele aprins»; «şi cu macii sălbatici, ascultând sângele»; «pod de aramă», «într-un

amurg de Oltenia», «roşu de Muscel» etc. Galbenul, lirico-semantic-sincretic, este Soarele, principiul virilităţii cosmice; mai semnifică /

simbolizează: „fertilizare―, „coacere―, „gelozie―; în erotologia „dunărean-astrală―, în „creştinismul cosmic― (M. Eliade): „căutarea veşnică a

jumătăţii―, ori „sacra pereche secundă―, dintre „primele patru conducătoare, ecuaţia noastră existenţial-cosmică, Soare – Lună: «o, soare, trec

prin cercul tău»; «o, soare, te strig cu toată puterea sângelui meu»; «cu toată faţa în soare am râs»; «lămâii rafinau soarele-n fructele verii»;

«soarele-nfloreşte larve»; «cad visele galbene în poemele mele de nord»; «îngălbenesc vorbe pe buze»; «simbolul luminii pe fructul rotund»,

«apusuri de platină cu prea multe vocale», «subsol luminat de crinii romani», «galbenul orzului copt», «pasărea soarelui», «cvadriga de aur»,


«orgii de galben şi de cupru» etc.; un poem, din 1968, se prezintă cu un interesant titlu programatic: «Conceptul de galben»: Într-o zi

de marţi, mersul Alinei, / Iluminând oraşul aţipit în galben, / Orele alunecate din arbori, fântânile / Răzleţite cu linişte, podul / Pe care s-a

rătăcit o fată / Speriată de strânsoarea moale a bluzei. / E o emoţie de adolescent pe faţa apei, / E un zâmbet între mov şi tăcere / Pe turnurile

blazate, pe arcul / Genelor tale când trecem / Cu aripile închise în noi. E o zi de marţi, / Canalul cu sălcii vine aproape, / Să ni se destăinuie în

reîntoarceri. / E ceva dureros, poate mişcările noastre / Lunatice prin oraşul fără alte culori, / E ceva dureros, poate o ceaţă de toamnă, / Poate

o teamă de neîmplinire sau de refuz, / E ceva dureros, poate mersul Alinei / Într-un amurg otrăvit de galben, / Mersul ei aducând a surâs de

crizantemă. (DImp, 151). Verdele-i „viaţă―, „viaţă perenă / veşnică―, „speranţă―, „tinereţe―, „putere a vieţii―, „iubire―, „energie―, „elan―

(„Împăratul Verde―): «eşti un duh în mine, asemenea / luminii în plante...»; «ochii tăi luminează verde»; «aer vegetal», «verdele etern al

copacilor», «strigăte verzi», «exuberantul, tânărul verde», «cu ochii – frunze de salcie» etc. Albastrul şi toată constelaţia-i cromatică: mov,

turchez, ultramarin etc. se traduc prin: „libertate―, „pace―, „zbor / avânt―, „dor de cer, de cosmos―, „orizont dezmărginit―, „desprindere―

(legenda „despărţirii cerului de pământ―), „eliberare―, „nestatornicie―, „despărţire― etc.: «dar treci / tăcută prin albastru-mi fiord»; «femeia tăcea

în albastru»; «cu privelişti de turnesol se-ntorcea seara în mine»; «păsări albastre» etc. Culorile curcubeului ca repere ale desfăşurării fiinţei, ale

ens-ului liric, devin şi „limite tragic-ontologice―, în sublim-lenta, ceremonioasa rotire a discului spectral-solar al lumii / cosmosului de toate

zilele, până la metamorfoza poemelor, cuvintelor, în «imateriale aripi ale materiei», ca într-una din capodoperele genului, aflată sub titlul «Mov

de Bacovia»: (...) Întâi galbenul palid, galbenul orzului copt – / Şi nu mai înţelegeam cum apun frunzele / Şi cum aşteaptă sânii când intră fata

în râu / Sub salcia galbenă. Murise galbenul, / Apoi verdele, exuberantul, tânărul verde, / Cu care mă salutau copacii, verdele / În care

ţâşneam, delfin în apele mării, / Murise verdele şi nu mai ştiam / Cum vorbesc plantele şi ochii iradiind de păcate. / Rămăsesem cu movul cel

singur, / Movul cel interiorizat şi tăcut, / Cu care visam în amurg când totul / Trăia sub zodia lui de elegii reţinute, / Movul în care înflorea

sărutul şi spaima, / Şi patima pură din ceasul ascuns. / De pretutindeni pândea negrul, dar încă / Eram într-un mov de Bacovia / Şi clopotele

mov sunau ciudat prin orele-ncete / Când febrele fură învinse / Şi sângele meu începu să ţipe din nou / În galben, în verde, în albastru incert, /

În verde şi-n alb, în roşu de Muscel – / Şi-n toate trăiau lucrurile din care plecasem. (DImp, 7). Liniile de forţă lirică, în sistemul poetic

dumbrăvenian, se estompează dinspre sud spre nord, în „ordinea firii―, dinspre teluric spre celest; spirala spectrală – spirală a devenirii ontice –

se exercită între negru şi alb ca limite ale tragicului, dinspre roşu / galben spre mov / ultramarin, dinspre lumină spre întuneric, dinspre fiinţă

spre nefiinţă. Frigul existenţial se anunţă la celălalt capăt al Curcubeului – simbol plastic al neasemuitei logodne a ens-ului uman cu veşnicia /

infinirea, în sacra ştiinţă strămoşească a firii nemuritoare (cf. TRec, 4).

Reprezentanţii generaţiei Labiş-Stănescu-Sorescu, adică ai generaţiei paradoxismului, tensionează epitetul cromatic până la crearea de

câmp „lirico-magnetic― (dacă sintagma poate fi îngăduită) în „materie sensibilă―, ca în poemele lui Grigore Hagiu, Gh. Tomozei, Constanţa

Buzea, Valeriu Sârbu, Vintilă Ivănceanu ş. a.: ...şi trunchiurile tale reîncremeneau în poduri / şi licăreau la mori, la pive şi la ştreampuri /

albite de făină de-o volbură de ape şi de aur / (...) / eu încă zăboveam / de piatră neagră / lăsându-mă de legi şi nume scris / pe când cariatidele

alcătuirii tale / duceau un luminiş albit de lună-n munţi / în liniştea numai de morţi ştiută (Grigore Hagiu, Bătea în înserare la Voroneţ, la

Putna – HFp, 76); ...Pânze galbene, sfâşiate, / spânzură de frânghiile putrede, / şi cenuşa catargelor cade pe punţi / o dată cu umbra

pescăruşilor, arsă. (Gheorghe Tomozei, Întoarcerea lui Ulisse – TNechi, 17); Luna lui neagră soarele lui negru / Timpul rupându-se de lume /

Alunecă trecut // În aerul de fier el ninge / Cuvântul ninge peste şesuri / Ies turnuri plopii din zăpezi // Corb alb spunând dar frunzele / Arama

aurul teiul care-şi mută floarea / Corn alb de inorog cuvântul / În stema poeziei (Constanţa Buzea, Luna lui neagră soarele lui negru – BUm,

49 sq.); Peste tot numai rugină. Urşi albi mă caută sub cortina / mea lăturalnică; urşi albi nepolari, ci albiţi din pricina / smogului. Ce vor să-

mi spună ? Poate că insatisfacţia / tulbură clarul, poate că inutil mă folosesc de computere, / fiindcă liniştea sufletului e un har limitat...

(Valeriu Sârbu, Lupta anevoiasă a cuvintelor cu dragonul – SDest, 28); Te-am aşteptat acolo, sub corabie, / Lângă schelete mov de marinari, /

Pe trupul meu să vii precum o scabie, / Iubita mea cu sânii: doi canari. (Vintilă Ivănceanu, Sonet IV – IVer, 39).

Culorile – în ars poetica lui Gheorghe Tomozei – „condensează― universul nostru tridimensional şi au menirea „secretă― de a fi bune

conducătoare ale fiinţei către alte lumi; fiecare ens are o inefabilă culoare specifică, întru „recunoaşterea― necesară de pe traseele eternelor

călătorii din cosmicele spaţii: Alb al nopţii de an nou, / în care, imperceptibil, toate clopotele se zbat / în turla cu grinzi de gheaţă a unei singure

secunde, / şi verde-al clipei cumpănă / în care avem vârsta zăpezii, a crengilor de brad şi a vinului ! // Roşu al soarelui coborând în carnea

cireşelor / şi al săruturilor vacanţei, desenate pe buze cu văratică stângăcie, / galben al grâului tânăr, / violet al catargelor mării / şi albastru-

al amiezii de vară; / culorile toate pâlpâie în cupa surâsului... // Dar mai e o culoare, caldă oglindă a emoţiilor, / culoarea unică, tulburătoare,

secretă, / a fiecăruia dintre noi, / pe care o vom purta spre a ne recunoaşte prin spaţii / şi o vom risipi în pulberi cosmice. // Fie să nu moară o

dată cu trupurile noastre / culorile nemaivăzute, / să ne continue în alte lumi fiinţa, / să săgeteze văzduhurile în ţăndări lucii / şi să se caute cu

setea şi disperarea / pământenelor nopţi cu iubire, / să se tânguie palide... («Culorile secrete» – TNechi, 44 sq.).

La Adrian Păunescu, desfăşurarea spectrului solar, în plan diacronic, „de la refluxul dacic―, şi în plan sincronic, între negru şi roşu,

având „intrări― / „ieşiri― numai prin „culoarea pământului―, înseamnă viaţă trăită în „spaţiul tragic―: Începem de la negru, de la genunchii negri,

/ Ne-nrămurăm în corpuri ce nu mai au oglinzi, / Cu ochiul în minune, cu liniştea urechii, / Cu dinţii în cuvinte rămaşi ca nişte grinzi. // Şi s-a

schimbat culoarea, trăind un spaţiu tragic, / Albastru simte ochiul, urechea alb în vânt, / Şi fruntea mai păstreză de la refluxul dacic / Vibraţia

de fontă, culoarea de pământ. // (...) // Şi galben, galben bate în frunzele căzute / Emoţia pierdută în vechiul antipod. / Prin uriaşul galben

rostind vibraţii mute / Oglinzile nervurii răsfrângeri roşii rod. // Ne depărtăm spre umeri, cu sângele în lanţuri / În roşu fără margini şi

fierbător şi greu, / Şi apa luminează un început prin şanţuri / Spre mări fosforescente ca peştii lor, mereu. // Ne-apropiem de negru, din nou

venim spre negru... («Culorile» – PMP, 21 sq).

În poezia Sinei Dănciulescu şi a Ilenei Mălăncioiu, roz-ul se încarcă lirico-semantic-sincretic, de la simbolica trăirii exuberante „în

roz―, într-o umbeliformă protecţie împotriva „intemperiilor sociale― (cf. Sina Dănciulescu, Sub umbrela mea roz – DSur, 5 sqq.), până la „ens-ul

permanent―, sau „biruitorul thanaticului―: Am văzut rochia ta roz pe o fată tânără / pe care venea foarte bine / şi-am văzut-o pe mama o clipă /

uitându-se la ea ca la tine. (Ileana Mălăncioiu, «Sora mea de dincolo» – MSmd, 66).

Oranj-ul, în stănesciana sintagmă-simbol, tunelul oranj, devine miraculosul „culoar― al trecerilor dintre lumi, din Ţara-cu-Dor în Ţara-

fără-Dor: Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj, / cu spăimântătoare viteză, / când m-am trezit eram chiar pe câmp, / căzut de

pe cal, / m-am bucurat de gângănii, / de mâini m-am bucurat şi de picioare, / de cerul albastru şi mare, / iar nu oranj. («Prin tunelul oranj, I» –

SOrd, II, 243); Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea ? / Pe ce violet trebuie să-l văduvesc de vânăt ? / Bucuria mea de a fi / a cărui

ochi lacrimă este ?/ De ce mi-ai dat mai mult decât trecătorul meu zid ? («Prin tunelul oranj, II» – SOrd, II, 248) etc.


De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt. Poetul Ion Miloş consideră cuvântul drept «punctul alb al gândului dintâi», fireşte,

desemnând „lucruri şi fiinţe―; când Cuvântul se urcă pe scenă devine «duh sângerând», cântând «roadele pământului / şi frumuseţea sufletului»;

dar când pune «mâna pe putere», începe «să-şi laude splendorile / să fardeze realitatea / să vopsească adevărul»; atunci, «adevăratul cuvânt zace

în exil». Există în viziunea miloşiană şi «cuvinte pictate» (MSN, 346); când cuvântul nu oglindeşte cu fidelitate realitatea / adevărul, când se

creează discrepanţa, când se arată „divorţul― dintre semnificant şi semnificat, «e frig în cuvinte» şi «iubirea doarme cu şerpii», „nemulţumitului

receptor-emiţător― nerămânându-i decât să înjure «în numele libertăţii de expresie / şi al dreptului internaţional» (MSN, 369). La Chişinău,

Limbă Română suportă de multe decenii presiunea / jugul rusificării; pe chipul Basarabiei se imprimă tot mai adânc pecetea „mancurtizării“

care înseamnă în primul rând uitarea cuvântului mamei, realitate surprinsă veridic de poetul Grigore Vieru chiar în cunoscutul poem ce poartă

titlul «Cuvântul Mamei»: Pruncii îl zuruie. / Bătrânii îl visează. / Bolnavii îl şoptesc. / Munţii îl gândesc. / Fricoşii îl strigă. / Orfanii îl lacrimă.

/ Răniţii îl cheamă. / Iar ceilalţi îl uită. / O, Mamă ! O, Mamă ! (VRF, 53). Poetul Mircea Ivănescu percepe „spaţializant― cuvintele („şirurile de

vorbe―) din frază, „contemplându-le―, graţie „independenţei creaţiei faţă de creator―, „din afară―, ca „planuri rectangulare― ale transcenderii: «o

adevărată poemă postumă – cum ar veni, / să ţi-o priveşti din afară, urmărindu-şi grăbită / şirurile – să le spunem de vorbe, în care-şi continuă

drumul / pe faţa de masă, ca o furnică preocupată / să ajungă la capătul acestei table care este viaţa, / şi acolo să nici nu ştie că s-a terminat

înaintarea pe acest / plan, şi începe să coboare acum – să meargă pe acel nesimţit / plan care este vertical faţă de primul – sau dacă-l situezi

dimpotrivă / altfel, privindu-l adică dintr-o parte, / este orizontal, oricum, perpendicular / tot este pe celălalt – şi planul acesta, schimbat, altfel

faţă de început, este moartea ? / (...) / nu-ţi dai seama că astfel mergi, îţi continui doar / drumul – şi adevărul fiind că drumul acesta nici nu este

de fapt / cu vreun scop anume – îţi priveşti de afară (de pe celălalt plan) / graba, şi ştii că este orizontală ? («independenţa creaţiei faţă de

creator» – IvPN, 80). Grigore Hagiu îşi „testează― / „probează― viaţa, despărţindu-şi cuvintele-existenţă în silabe, apoi „cântărind― şi

„repartizând silabic― otrava lumii: «retrage-te cumplită zgâlţâială doar în mine / să-mi pară numai mie totul amarnică fragilitate / să nu mai pot

privi la arbori când îi bate vântul / să nu-mi pot smulge capul din oglinda tremurată / doar eu cel încercat şi uneori stăpân pe spaime / am

despărţit cuvintele / silabă de silabă / am cântărit otrava pentru fiecare / să mă asigur cât suportă // de bună seamă / viaţa trebuie probată...»

(HFp, 54). Ioanid Romanescu, simţindu-se „agresat― / „înstrăinat―, „trădat―, adună cuvintele din „realitatea imediată―: «Din amfiteatre mahalale

şi pieţe / de pe malurile bălţilor şi din holurile tribunalelor / de pe gurile îndrăgostiţilor şi ale muribunzilor / din discursurile politicienilor şi din

predicile egumenilor», le încolonează şi le trimite în exil, rămânând doar cu nisipul punctuaţiei: «o, puncte de suspensie, / poate că de mult

sunteţi şi voi / nisip în marile deşerturi» («Cuvintele» – RADZ, 135). Constanţa Buzea vede în cuvânt atât deşertul existenţial cât şi oaza:

«cuvântul aruncat se-ntoarce / asupra minţii care l-a trezit / cuvântul bun cu care eşti vrăjmaş / nu te-aştepta la tine să revină / ca muzică şi ca

odihnă // despre cuvinte ca despre ţinuturi / despre cuvânt ca despre călător / ca fratele risipitor îţi spun / cuvântul e pustiul e şi oaza / el se

încruntă şi se luptă singur / vine asupra ta ca din oglindă / până astupă cu lăstari umbroşi / până îndură chinul dintre oaze / şi setea orbitoare

dintre fraze» (BPret, 72). La Ioan Alexandru, cosmosul poate deveni Cuvânt / Logos: «Logosul de n-ar fi suferit / Dacă nu ar fi trecut prin

moarte / Aş fi singur. Dar sunt fericit / Că nici moartea nu ne mai desparte // Şi extazele din când în când / De ace-ea sunt devastatoare /

Cosmosul va deveni Cuvânt / Cum şi eu voi fi înfăţişare // Până-atunci în horă sunt cuprins / În această zbatere prea strâmtă / Dar pământul

printre stele nins / I-absorbit de zorile de nuntă» (APT, 266). Dubla putere a cuvântului nu intră în posesia poetului decât atunci când este

„împărtăşit în altul―: «Nu-l ai cuvântul decât împărtăşit / În altul când începe să lucreze / Puterea lui se vădeşte îndoit / Ca umbrele sub goruni la

nămieze // Nu e cuvânt izbăvitor / Numai când altul l-a luat în seamă / Cum râurile ţin de cel isvor / Când vuietele mării le destramă»

(«Cuvântul» – AImn, 373). Cuvântul înzestrat cu puritate divină îşi relevă lucrarea chiar şi în pudra fiinţei: «A venit ca miel şi ca păstor /

Columbă fără vină / Cel mai blând de sine jertfitor / Ţinem de el ca umbra de lumină // Celor mai umile s-a promis / Chip şi asemănare /

Tuturora le-a vorbit deschis / În pieţe şi în sanctuare // N-a intrat în nici un legământ / Tăinuit cu o anume turmă / Călca desculţ Cuvântul pe

pământ / Să prefacă pulberea în urmă» (AImn, 385).

Omul-Fantă, sau Fant-Omul, „captat― de Nichita Stănescu, în 1966, din acel cosmos al mirabilului deceniu (Gagarin / 1961 – 1969 /

Armstrong) ce deschide umanităţii intrarea în era antropocelestă, este mai mult decât „un dublu―, pare un non-ens dintr-un univers dominat de

antimaterie. În „dialogul― dintre Omul-Fantă / Fant-Om şi „protagonistul liric stănescian―, în „descrierea― / „portretizarea― Omului-Fantă, atât

din poemul ce are ca titlu numele acestei neasemuite plăsmuiri («el vine... din afara luminii protectoare», «ia fiinţă venind», «se umple cu

imaginile diforme atârnând lăţoase de marginile existenţei», «are vederea aerului şi a simunurilor», «mănâncă o frunză, dar ... pe dinlăuntru»,

pentru că «este în afară pântec şi înlăuntru gură cu dinţi»; are „vorbirile― unui viitor, «pronunţate cu nişte guri cu mult mai perfecte decât ale

noastre», are «retina... lipită de retina lucrurilor» etc. / SOrd, I, 193 sq.), cât şi din Elegia a zecea, rezultă că este „echipat genetic―, analogic, cu

un soi de „non-organe de simţ― (cu „invizibile organe―) desemnate de poet prin (derivare prefixală): neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul,

nepipăitul. Pentru a comunica, pentru a se comunica, Omul-Fantă (Fant-Omul lui Nichita Stănescu) este înzestrat, fireşte, cu necuvânt

(volumele din 1969, Necuvintele şi Un pământ numit România, fiind consacrate „biruinţelor― înregistrate de poetul român în „războaiele cu

antimateria― – cf. Antimaterii învinse – SOrd, I, 385 / 389); acesta e „primul rost― al termenului necuvânt, creat de N. Stănescu.

Şi colegul de generaţie resurecţională, poetul Darie Novăceanu, însă mai târziu, în „lumina de toamnă― a anului 1987, operează cu un

soi de necuvinte ce: «Nu mai au trup şi totuşi sună / şi se aud de dincolo de moarte. / O, nerostite, încă se adună / frumos şi-acum în pagină de

carte, / spunând ce au uitat să spună. // Ca păsările călătoare, / rămân pe ţărmuri până întomnează, / trăind mai mult din întrebare / şi-aidoma se

duc pe-un fir de rază / de neştiut vrăjite şi netemătoare» (NLT, 63).

Al doilea „rost― / sens al termenului necuvânt, inventat de Nichita Stănescu între anii 1966 şi 1969, se lămureşte în eseul: Cuvintele şi

necuvintele în poezie. Nichita Stănescu ne încredinţează (în manieră sibilinic-hermetică, e drept) că: «Poezia este o tensiune semantică spre un

cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă

din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu

putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă.

Continuare in numarul viitor…



Petah Tikva, Israel

Roni CĂCIULARU

ALBUMUL JUBILIAR AL PICTORIŢEI LIANA SAXONE HORODI -

TABLOURI PE UN GRUND DE SUFLET NOBIL

Pictoriţa Liana Saxone Horodi este, la ora actuală, un artist ajuns aproape de apogeul creaţiei sale. Consacrarea sa este, cred,

definitivă, iar recentul volum cu picturi reproduse - elegant, bine conceput; un adevărat „regal‖ artistic - ilusrează cu prisosinţă

acest lucru. Jumătate de secol de lucru al Lianei Saxone Horodi,cu pensula şi culorile pe pânze, este concentrat şi dăruit iubitorilor

de artă, prin intermediul acestui deosebit de respectabil volum jubiliar.

Generozitatea artistei, de altfel, este o trăsătură de caracter specifică, aureolată fiind de un optimism vital şi dinamic. De fapt, Liana

Saxone Horodi este o fiinţă destul de contorsionată (în forurile sale intime), iar unii dintre copacii pictaţi de ea, de pildă, sugerează,

cred, şi această stare. Totuşi, dacă tot vorbim de acest „palier‖ al tablourilor Lianei Saxone (mă refer la picturile ce au în atenţia ei

copacii) - trunchiurile răsucite, crengile încrâncenat unite, uneori sugerând un nonsens, sau poate o plasă (de gânduri?, de interese?,

de situaţii?, de stări sufleteşti?...), ei bine, imaginile acestea vorbesc şi despre complexitatea afectivă şi ideatică a artistei. Alături de

cele spuse până acum despre Liana Saxone Horodi, trebuie să adaugăm imediat şi o altă trăsătură dominantă şi relevantă: este

vorba de o densă dragoste de viaţă, de oameni, artista fiind animată, totodată, de o ardentă dorinţă de bine şi echilibru (stări care, în

picturile sale, spre deosebire de viaţa de zi cu zi, se etalează armonic şi înălţător).

De fapt, toate aceste trăsături pozitive triumfă, în pofida dramatismului pe care

destinul i l-a oferit artistei, din plin. Tatăl – arestat politic. Fiica – oripilată mai întâi

din această pricină. Este, apoi, respinsă de la posibilitatea urmării unor studii

superioare. Îi este dat, mereu, să cunoască nedreptatea, răutatea şi josnicia unor

oameni. Murdărie, abjecţie, „bube, mucigaiuri şi noroi‖! Dar din tot acest melanj

urât, ea a „iscat‖, alambicând, transfigurând, renăscând – minunate „frumuseţi şi

preţuri noi‖. Tablourile ei relevă, peste ţesătura grunduită, sentimente şi trăiri de o

temeinică autenticitate, cu minunate mesaje estetice şi profund umane! Peisajele,

obiectele, casele, imaginile care o atrag şi-i vorbesc, vorbindu-ne apoi şi nouă, sunt

învăluite în lumini afective diverse, în concordanţă cu mesajul artistic urmărit. Sunt

pensulate, energic, culori admirabil armonizate cu ele însele, dar şi cu sufletul

privitorului, iubitor de artă autentică.

Liana Saxone şi-a creat un stil al ei, care nu poate (şi nici nu e necesar) a fi închistat

în vreo formulă estetică de grup. Ea a rămas şi este ea însăşi. Nu moda, curentele,

mai noi sau mai vechi, o interesează, ci omul care priveşte tablourile sale. El este

obiectul atenţiei; lui îi vorbeşte, el trebuie să fie atras şi să converseze cu pictoriţa...

Prin urmare, tablourile sale trebuie să fie vii, să spună cel puţin o poveste, să conţină

un conflict, direct sau de „subtext‖, să fie dramatic şi emoţionant. Liana Saxone

Horodi reuşeşte cu brio aceste performanţe! Tablourile sale câştigă şi prin

sinceritate şi francheţe sufletească – da, sufletească! – deoarece, prin pensula

artistei, pe lângă uleiurile multicolore se strecoară, direct pe pânză, culoarea

armoniei inimii sale, plină de harul cu care a fost şi este înzestrată. Să mai adaugăm,

ţinând seama de iscusinţa sa artstică, claritatea exprimării plastice, vitalitatea

culorilor, imprimate energic şi plin, dens, puternic, în tuşe uneori rapide, energice,

alteori ponderate, mai deliberate, impunând şi o oarecare linişte aparentă - ele

exultând, împreună, bucuria şi farmecul vieţii.


Este, desigur, remarcabilă vitalitatea din viziunea

artistică a acestei pictoriţe, vitalitate exprimată sincer,

dar cu meşteşug şi fior, cu prospeţime şi elocvenţă

plastică.

Unii ar putea încadra pictura Lianei Saxone Horodi

sub un fel de „etichetă‖ a realismului romantic. Alţii

ar putea găsi elemente de simbolism, sau chiar, pe

alocuri, de suprarealism... Nu ştiu, şi nici nu mă

interesează, acum, ce pălărie i se poate pune acestei

doamne a culorilor sufletului nostru. Cert este că ea e

un om al timpului său, iar tablorile realizate devin, în

mod afectiv, ale noastre, contemporanii ei. Liana

Saxone Horodi îşi păstrează cu dezinvoltură mersul ei

în artă, unic, fără etichetări şi încartiruiri. Liana

„locuieşte‖ când şi unde vrea! Acum e sub cerul liber,

mâine este într-o încăpere cu o vitrină în care sunt

minunate oale de lut, sau tigăi şi felinare, sau în altă

odaie, în care fereastra nu-i numai ce pare la prima

vedere, ci devine, dacă vreţi, o fereastră spre lume,

spre copaci, spre acoperişuri şi cer; ieri a stat la

Braşov, iar în cel mai adevărat azi al ei, Liana stă în

România şi, deopotrivă, în Israel.

Albumul prin care mă plimb acum, spre a-i înţelege

mai bine arta, deci şi sufletul, îmi arată şi nişte poze

care-mi vorbesc despre frumuseţea ei fizică, pe când

trăia durut şi sensibil în Bucureştiul tinereţii sale: o

fiinţă absolut fermecătoare! Un astfel de om, cu

astfel de priviri, cu un astfel de chip, nu putea deveni

decât un mare artist. Aşa s-a şi desăvârşit acest om,

pe nume Liana Saxone Horodi.

Acest om plin de contradicţii, dar, în cele din urmă, pozitiv, bun, împăcat (atât cât

se poate!) cu destinul său şi nedreptăţile acestuia, luptând clipă de clipă, pentru

bine, frumos, dreptate, înţelegere, omenie... Dramele vieţii sale au fost învinse de

un teribil fel de a fi optimist, dar şi de o voinţă deosebită. Deasupra sufletului său

este acum un grund bun, rezistent. Asta s-a realizat în timp, greu, cu gândire şi

frământare, cu urcuşuri şi căderi dureroase, cu înţelepciune şi har aparte.

Dragostea de oameni, de natură, de lucruri şi de frumuseţea lor, respiră din fiecare

tablou.

Ce lume minunată întâlnim în acest elegant album jubiliar! O lume adevărată, vie,

expresivă, o lume care îţi vorbeşte şi-ţi arată cât de bine şi de important este să

trăieşti şi să vezi, mai ales, partea plină a paharului...

Ţi-am îndrăgit, doamnă, copacii, ulcioarele, cerul, camerele, ferestrele, casele

bătrâne, obosite, dar şi bătrânii cu a lor decrepitudine, truncihurile şi frunzele şi

crengile, carele trase de cai, oamenii surprinşi în clipa lor de trăire, ţi-am iubit

nostalgia, doamnă, şi surâsul culorilor, forţa de a povesti, prin metaforă, prin

simbol, prin lumină şi umbră, prin misterioase vrăji făcute cu bagheta ce lasă

urme de ulei policrom direct pe orizontul vieţii noastre. Ţi-am iubit albastrul, şi

galbenul, şi violetul, roşul şi albul, şi negrul, şi griul... Şi dacă sunt îndrăgostit,

doamnă, şi-acum, de ceea ce ai pictat, pe văzduhul vremii noastre, asta este

pentru că tablorile din volumul jubiliar m-au determinat să înţeleg că arta domniei

tale - caldă, expresivă, dinamică şi poetică, înseamnă, la urma urmei, filozofie de

bun simţ. In lumea asta de imagini voi mai veni, domnă – îmi dai sau nu voie! Voi

mai veni şi voi mai zăbovi:

- Am volumul acesta în bibliotecă. Lângă inimă!


Vasile Popovici

Recenzie. Cella Negoiescu. Vol. Arc de curcubeu

„Pasăre măiastră a vârstei juvenile‖ – ar fi metafora ce-ar putea defini in initio noul volum al lui Vasile Popovici,

INTITULAT Arc de curcubeu, al VII-lea volum din ciclul Poezii pierdute, poezii regăsite, poezii realcătuite‖, deoarece

el cuprinde versuri scrise între 1953 şi 1973, stihuri ce urmăresc traiectoria unui copil, ajuns la adolescenţă şi la început

de maturitate.

Sentimentele şi trăirile se derulează evolutiv, surprinzând viaţa de elev, boboc în prima clasă de liceu, un pui de ţăran

desprins încă de placenta maternă, suspinând adesea, măcinat de dorul celor rămaşi acasă, conştient însă că trebuie să

rabde pentru a-şi croi alt drum în viaţă. Ecouri coşbuciene, alteori pillatiene caracterizează această perioadă, tânărul

licean evocând microuniversul copilăriei. Mama şi tata, bunicul şi bunica sunt doar câteva figuri care populează visul

copilului ce tânjeşte după locurile dragi, părăsite pentru a-şi continua şcoala: „Eu am de învăţat, nu pot / Să trag o fugă

pân‘ acasă./Aş vrea să fug de-aici, să fug de tot / Dar e ceva ce nu mă lasă. / N-aş vrea să calc dorinţe, ale voastre. / E ca

şi cum aş încălca un jurământ. / Voi merge până-n pânzele albastre, / Chiar de ar trebui să fac cu iadul legământ‖.

Primul fior al iubirii îl sperie şi-l fascinează totodată, eul liric confesându-se în timp prin aceleaşi acorduri coşbuciene,

Liceanul, copil încă, trăieşte momente amuzante la prima vedere, dar esenţiale pentru el, un novice, care ar da fuga, în

recreaţia mare, până la aleasa inimii, deşi aceasta pare că-i ignoră sentimentele. Dorul de iubire e constant urmărit în

întregul volum, versurile preluând emoţia primului sărut, echilibrându-se pe parcurs, deşi eul liric pare invadat de iubire,

asemuindu-se cu o apă ce se revarsă peste maluri. Aşa se face că, în cursivitatea lui, versul trece de la inflexiuni facile,

cu efecte umoristice ce aduc în prim plan imagini din viaţa de şcoală cu micile ei necazuri (A opta minune, Dor de

linişte), la tonul convingător al vârstei împlinite, îndrăgostitul devenind conştient că iubirea e un axis mundi, coloana

vertebrală a universului. Grafic această idee se regăseşte în arcul de curcubeu de pe copertă, imagine ce sugerează

încercarea spectaculoasă de a uni două veşnicii, în timp ce poezia care dă titlul volumului „Arc de curcubeu‖, datată 15

iunie 1955, se constituie într-o veritabilă ars poetica, poetul, desprins de mirajul copilăriei, conştient de responsabilitatea

ce şi-o asumă, dă expresie artistică drumului pe care doreşte să-l urmeze, drum asemănat cu o lumină gata să spintece

„întunericul‖: „Numai lumina(lumina albă), / poate despica întunericul / din imensităţile veşniciei / prin care îmi voi

croi şi eu cale / de intrare în ea / În veşnicie‖.

Şi lumina, aşa cum ni se comunică în amintitul crez artistic,

devine ideal suprem; o lumină mirifică şi în acelaşi timp

materială care unifică realul cu fabulosul, clipa cu eternitatea,

dând existenţei o nouă rotaţie, în care triumful e cel al

bucuriei de a trăi. Lumina vine din interior, ca expresie a unei

dispoziţii morale şi sufleteşti, ducând la un fel de osmoză de

substanţe de la poet către lume, căci lumina e, de fapt, calea

de a accede spre absolut. De aceea imaginea iubitei e ridicată

la rang de mit, aşezată pe un piedestal, adorată ca „o vestală-

nveşmântată-n flăcări‖, „nepământeană / ca un vis‖, „înger şi

demon‖ la un loc, „păgână şi biruitoare‖, „rază caldă de

soare‖, „naiadă‖, „început de curcubeu‖, „izvor de apă vie‖,

„icoană de închinat şi drac de fată pentru sărutat‖.

coperta: Mihai Cătruna


Se constată în continuare acelaşi exces de pudibonderie, îndrăgostitul

repudiindu-şi chiar şi o privire indiscretă: „Ţi-am sugerat / …să te dezbraci

/ să-ţi pui veşmântul / la uscat; / să te privesc / ca pe-un Rodin în dăltuire; /

o fi un sacrilegiu, / un mare şi de neiertat păcat?‖(În parc).

Poetul apare, aşadar, ca un romantic incurabil, „un cupidon arhaic /

demodat‖, timid, dar exuberant, vesel şi copilăros, un îndrăgostit delicios în

felul în care îşi urmăreşte pretutindeni iubita, ieşindu-i în cale, ca din

întâmplare, chiar şi cu gândul, oferind lectorului un foarte nostim amestec

de delicateţe şi tenacitate în aceste stratageme.

Deşi pentru un neavizat versurile par monocorde, ele

demonstrează o exemplară complexitate. Izbitoarea

accesibilitate înşală. Dincolo de simple stihuri de iubire, se

ascund trăiri şi sentimente arhetipale. Şi aceasta n-o poate

realiza, pe de-o parte, decât un ochi deprins cu rafinamentul

limbii, iar pe de altă parte, un bun cunoscător al poeziei de

pretutindeni şi din toate timpurile. Întreg volumul e un

cântec imens închinat iubirii, poetul fâcându-se interpretul

subtil şi fidel al oricărui tânăr ce se întâlneşte cu iubirea

căreia i se închină cu evlavie ca în faţa unei minuni.

Elementele prozodice susţin şi ele această atitudine. Versul,

la început influenţat de lecturarea operei lui Coşbuc sau

Topârceanu, se detaşează pe pacurs, amprenta personală

devenind evidentă. Fiecare cuvânt îşi dezvăluie misterul lui,

accesibil, delicat şi seducător, invitând la lectură. Forme

verbale specific moldoveneşti, sintagme de factură populară

accentuează savoarea poeziilor:„Drumul meu de dor nebun /

S-o legat să-mi fie treaptă…‖(Drum de dor); „m-o urechiat

şi tata‖, /…ţâdulă, o hârtie / pe care-o ţân în buzunar‖.

Rima, ritmul, de obicei împerecheată respectiv trohaic, ca şi

măsura scurtă apropie textul literar de creaţia populară ceea

ce face ca popularitatea volumului să crească; „Vino,

prinde-mă, ispită, / Şarpe, limbă ascuţită, / Muşcă-mă şi dă-

mi venin, / Face-te-aş inel, destin‖(Descântec).

Desigur nu lipsesc metafore remarcabile. Ele se grupează în

tablouri picturale precum cea din poezia „Îmblânzire‖, unde

pe fundalul albastru, cei doi îndrăgostiţi ard ca „macii-n lan‖

sau cea din „Rosturile firii‖: „A adormit pe plajă marea / şi a

plâns / cu capul pe meduze verzi / şi cochilii de melci‖.

În totalitatea lui, volumul încântă. Explicaţia ţine de

măiestria creatorului, cunoscător al psihologiei juvenile, al

limbajului specific vârstei ingenuie, al ritmicii şi rimei

incantatorii, al proiectării de microuniversuri imagiste care

ne îndeamnă să trecem de la o pagină la alta, degustând

delicii.

Cella Negoiescu


LA MULŢI ANI, LUCIA OLARU NENATI !

Material realizat de

ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART”

Preluat Rodica Elena Lupu

Prof. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă. Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie, îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”

„Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)

„Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric) „Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac


! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau nu, îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani)

„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme, intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public) „Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”. (Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie) „La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi- preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”) „Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!” (Mariana şi Radu Căjvăneanu) „Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”. (etnograf Steliana Băltuţă)


Georgeta RESTEMAN

MARIAN FILIP - ULTIMUL «COWBOY» ROMANTIC !

Deşi iubitoare de muzică bună, fără a mă declara o cunoscătoare în domeniu, trebuie să recunosc că, alături de muzica pe care

sufletul meu o poartă mereu în el, savurez genuri muzicale diverse, de la genul clasic la pop-rock sau, de ce nu, chiar la hip-hop-ul

trăznit al timpurilor şi mai trăznite pe care, din păcate, le trăim. În contextul în care mi s-a pus pe inimă îndemnul de a scrie despre

un gen mai puţin „gustat‖ şi abordat de muzicienii contemporani de pe mioriticele noastre plaiuri, aş vrea să vă întreb, mai ales pe

cei de vârstă apropiată cu mine, care dintre dumneavoastră nu-şi aminteşte de „Suzana‖ anilor ‘70-‘80, în care filmele cu John

Wyne erau la mare preţ şi noi, cei care de-abia „făcuserăm ochi‖ prin cotloanele unei societăţi nu prea blânde cu destinul nostru, ne

şi vedeam prin preeria americană căutători de comori şi aventură? Doamne, ce mai ţopăiam şi ne distram de parcă toată lumea era a

noastră! Tineri, plini de viaţă, neînfricaţi şi dispuşi să punem la mezat totul pentru a deveni actorii principali în teatrul propriilor

noastre teribilisme! Cred că aţi intuit deja că este vorba despre „country music‖, nu?!

Cu siguranţă că vă întrebaţi ce mi-a venit de-am abordat acest subiect, eu poet, scriitor debutant în jurnale de călătorie, publicist în

devenire? Nu vă impacientaţi, vă voi dezvălui imediat! Fiind redactor-editor al Revistei ProLitera, publicaţie online găzduită de

site-ul Radio ProDiaspora, în vara lui 2012, pe când mă aflam în insula Afroditei - Cipru, într-o emisiune radio la care a fost

invitată Roxana Sava, alias Anisia, fosta mea colegă de serviciu, am auzit-o cântând cunoscuta piesă a lui Willie Nelson, „Crazy‖,

în duet cu Marian Filip. Cine-o fi acest om, în acel moment nu m-am întrebat dar la un interval de timp relativ scurt, în grila de

programe a aceluiaşi post de radio a apărut o emisiune nouă, realizată de însuşi Marian Filip şi purtând titlul uneia din piesele sale

– „Cântă cu mine‖, emisiune cu şi despre muzică country. Ascultând periodic emisiunea orădeanului de care mă legau indirect fire

nevăzute având rădăcinile spirituale înfipte în meleagurile din care plecasem nu demult, s-a reactivat, oarecum, locul rămas gol cu

ani urmă, al Suzanei celei fără pereche de care mă bucuram ca un copil în vremurile tinereţii. Reascultând muzica lui Willie

Nelson, Dolly Parton, a neasemuţilor Eagles - preferaţii mei, dar şi a clujenilor de la Desperado „cu cazanul‖ lor cu tot, şi

fredonând nu o dată inconfundabilii „nemuritori de foame‖, am realizat că, de fapt, muzica lui Marian Filip îţi umple sufletul, te

atrage rapid în vârtejul ameţitor al ritmurilor country purtându-te, inevitabil, dintr-un colţ în altul al trăirilor proprii de la agonie la

extaz şi invers, dar şi aducându-ţi zâmbetul pe buze şi conferindu-ţi o stare de bine, mai ales când îi asculţi piesa care dă şi titlul

albumului realizat de curând, „Lampa lui Aladin‖! Şi uite-aşa, am ajuns să „facem cunoştinţă‖ - impropriu spus, pentru că faţă în

faţă ne vom vedea la concertul din 20 februarie 2013 din Oradea la care voi participa cu plăcere.

Nu intenţionez să fac o prezentare a biografiei artistului, i s-au alocat pagini întregi în jurnalele bihorene şi, cu siguranţă, despre

Marian Filip se va mai scrie mult de acum înainte. Dacă sunteţi curioşi, puteţi accesa, spre exemplu, link-ul următor şi veţi obţine

informaţii despre controlorul de zbor, omul şi, mai ales artistul Marian Filip: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-

3/country-man-marian-filip-e-controlor-de-trafic-politician-si-muzician-94919.html, sau pagina sa web, www.marianfilip.ro.

Dar haideţi să parcurgem puţin universul muzical al „country-man‖-ului „răsfoind‖ pagini de suflet răsădite în tumultul trăirilor

interioare ale textierului, compozitorului şi interpretului de muzică country, Marian Filip.

Mă voi referi în speţă la albumul pe care de-abia aştept să-l aşez în fonoteca personală, „Lampa lui Aladin‖ şi ale cărui piese mă

trezesc adesea fredonându-le în diverse momente ale zilei. „Muzica este o prelungire a personalităţii mele‖, ne spune Marian Filip

la prima „degustare‖, pe frontalul paginii sale web şi nu glumeşte, pentru că ascultându-i muzica ai şansa reală să descoperi

adevărata sa structură interioară. Albumul conţine 13 piese („Fecioară‖ fiind ca zodie, cu siguranţă că este cifra lui norocoasă, v-o

spun din proprie experienţă!), dintre care cinci sunt compoziţii proprii, pe versurile sale, alte cinci piese sunt adaptări după piesele

unor cântăreţi country cunoscuţi, ca Willie Nelson, Mark Knopfler, Norah Jones, dar textele îi aparţin şi trei „cover‖-uri.

Deşi aflate sub „umbrela‖ unei piese cu tentă uşor umoristică, „Lampa lui Aladin‖, în care se intersectează fiorii copilăriei cu

trăirile intense ale maturului de acum, pe firul unei binecunoscute poveşti în care speranţa este o iluzie ascunsă în „duhul dintr-o

lampă‖, fiecare piesă a lui Marian Filip este, de fapt, o poveste, poate chiar o poveste adevărată din ceea ce artistului i-a fost dat să

trăiască. Fiecare dintre compoziţiile sale sunt de un lirism aparte, cu treceri de la un palier muzical la altul, reuşite şi în deplină

concordanţă cu esenţa versurilor pe care au fost compuse. „Cântă cu mine‖, un îndemn cu nebănuite dedesubturi, este o altă

frumoasă piesă care dezvăluie, atrage şi incită, fiind, cu siguranţă, oglinda unei întâmplări pe cât de reale, pe atât de actuale, în

condiţiile unei societăţi dure care nu ţine cont de sentimente, de idealuri, de sensibilitate, exprimând prin muzică şi vers un

sacrificiu existenţial în mare vogă.

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-3/country-man-marian-filip-e-controlor-de-trafic-politician-si-muzician-94919.html

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-3/country-man-marian-filip-e-controlor-de-trafic-politician-si-muzician-94919.html

http://www.marianfilip.ro/


Ca poet, este firesc să trec prin filtrul sufletului şi

minţii deopotrivă, fiecare text şi de cele mai multe ori

în versurile cântecelor artistului este lesne de

observat faptul că regăsim strigătul celei mai nobile

simţiri, iubirea, îmbrăcând forme diverse, exprimând

trăiri de o rară sensibilitate. Starea de visare din piesa

intitulată „Vis‖ şi interpretată în duet cu tânăra şi

talentata artistă Alexandrina Chelu - la fel de

orădeancă precum Marian Filip, nostalgia clipelor

petrecute în prezenţa iubitei misterioase din „Prima

noapte‖, cu tumultul de trăiri a căror frumuseţe şi

unicitate te determină să împleteşti speranţe pe

meterezele timpului, „Cândva, în viitor‖, iată doar

câteva din elementele cu care frizează Marian Filip în

suita celor 13 piese din album.

Analizând atent şi pe cât posibil obiectiv piesele spre

care Marian Filip s-a aplecat şi le-a preluat din

repertoriul unor cântăreţi cunoscuţi ai genului, prin

textele pe care le-a scris şi le-a adaptat acestor

melodii se observă sensibil abordarea unei tematici

încadrate în acelaşi registru, cu bucuriile şi

dezamăgirile inerente, înşiruite într-o curgere lină

spre acelaşi cel mai frumos şi mai nobil sentiment ce

ne este dat fiecăruia să-l trăim, iubirea. Artistul îi

cântă iubitei, („Îţi cânt‖), visând la „Stele‖, bătătorind

cu speranţe cărările pline de dor („În drum‖) spre

universul unei iubiri fără de seamăn, traversând

momentele de maximă intensitate exprimate în cover-

urile înscrise pe album („Crazy‖, „For the good

times‖, „Always in my mind‖), urmând ca în piesa

din final, artistul să revină cu picioarele pe pământ

strigând în gura mare: „Trage-mi una ca să mă

trezesc‖, cu toate că... „Au trecut doi ani şi-un pic

[...]Ca şi cum n-a fost nimic [...] Nu te am dar te

iubesc‖.

Cu siguranţă, ascultând în interpretarea lui Marian

Filip toate aceste piese pe care le-am amintit

filtrându-le prin pânzele nevăzute ale sufletului de

poet, vă veţi convinge nu numai de vocaţia, de

acurateţea interpretării artistului, ci şi de faptul că

este, aşa cum s-a mai afirmat nu o dată, un romantic

incurabil, un suflet sensibil care prin arta sa reuşeşte

să transmită audienţei aceleaşi nobile trăiri.

Nu sunt o cunoscătoare a elementelor de critică

muzicală şi nici nu intenţionez să recurg la tehnicile

ei aici, eu exprim doar ceea ce transmite pentru

simplul ascultător şi iubitor de artă a sunetelor în

acelaşi timp, muzica interpretată şi compusă de către

Marian Filip, un ultim cowboy romantic de pe malul

Crişului Repede. Dar ca să vă convingeţi, vă invit să

pătrundeţi cu încredere în universul artistului,

savuraţi-i muzica, fără a uita nicio clipă să chemaţi

„duhul‖ din „Lampa lui Aladin‖ pentru a vă împlini

dorinţele!

Elena ARMENESCU

POEZIA

SENSULUI

Am asistat în Bucureşti pe 14 decembrie 2012 cu încântare la prezentarea

a două cărţi de poezie remarcabile, şi anume: „Croce della Rosa Rossa‖

(Crucea întrandafirată) de Liviu Pendefunda şi „Zamolxeion‖ autor Petru

Solonaru, fiecare volum cu particularitaţile sale, dar cu o trasătură

fundamentală care le uneşte şi permite încadrarea lor în categoria operelor

rare ce-şi trag seva din echivalenţa semnificaţiilor născute din simboluri

veşnicind memoria aflată mereu pe o axă ascendentă, căutătoare a

sacrului.

Poeziei, chemată să facă „aurul sensului din plumbul semnelor‖, i s-au dat

mai multe definiţii. Cei care scriu, ştiu cum se petrece acea stare de graţie

pe care o numim inspiraţie: coboară, te împresoară şi-ţi crează o stare

euforică deosebită, ce nu seamănă cu bucuria stârnită de alte împrejurări.

Încă din antichitate poezia a fost şi a ramas o artă a magiei albe, versurile

fiind rostite incantatoriu sau acompaniate de muzică, dubland astfel

efectul chiar curativ al Cuvîntului asociat melo-terapiei care acţionează pe

anumiţi centri nervoşi responsabili cu relexarea, cu starea de vis cu ochii

deschişi, cu reveria. Să ne amintim însă că şi în timpul viselor din

perioada somnului putem primi informaţii revelatorii izvorâte din propriul

subconştient care tezaurizează întreaga experienţă ontologică. Mulţi

savanţi –unii chiar deţinători ai premiului Nobel – au mărturisit că idea

fundamentală, determinantă a cursului cercetărilor le-a fost dezvăluită în

vis. Prin urmare, aşa cum visele sunt destăinuitoare, ele pot conduce şi la

iluminare – evident când „terenul‖ este pregătit.

Există o diferenţă privind trăirea poetică în vis sau în starea de conştienţă?

Eu cred că nu... Aici doresc –deşi domniile voastre cunoaşteţi - să fac o

precizare şi anume, că starea de conştienţă (termen la care se recurge

pentru a explica starea de nesomn) nu este aceeaşi cu cea de conştiinţă

,expresie cu care se face de multe ori confuzie de către necunoscători ce

din nefericire uneori îi întâlnim, îi auzim mai exact, în mod regretabil şi în

mass media ( în special la TV!) Conştiinţa este un sentiment al

responsabilităţii, este legată de moralitate, de îndatorirea ţinând de

demnitate, onoare, dreptate, adevăr, contingenţa cu divinitatea, de unde şi

atribuirea calităţii ei ca fiind o adevărată Poartă spre cer. Se spune că

Dumnezeu inundă conştiinţa cum razele soarelui o cameră întunecată. În

starea de conştienţă omul îşi dă seama de realitate, sub toate senzaţiile şi

percepţiile prin intermediul cărora mediul înconjurător îl informează

asupra adevărului, dar aceasta nu este poezie!

Ce este totuşi poezia?

O stare ambiguă elaborată în spaţiu-timp a inconştientului în care întâlnim

prezenţa simultană a mai multor sensuri, exprimate uneori în metafore

pentru a reda în cuvinte omeneşti nectarul înţelepciunii distilat din graiul

îngerilor, şoaptele nopţilor înstelate


, susurul izvoarelor, tăcerea munţilor, în ritmul pulsului cosmic, prin care sacrul coboară în profan să-l revigoreze, aşa cum o face

prin epifanii dătătoare de energii de tip solarian. Ea -poesia- generează înţelesuri multiple, după specificul gândirii cititorului. Aş

afirma că se apropie mult de parabolă...

Există ceva mai presus de poezie? Răspunsul este cu siguranţă afirmativ: Da! Tăcerea, aducătoare a seninătăţii, a păcii interioare.

Se spune că Dumnezeu se află în partea cea mai adâncă a tăcerii! În acest context se pune întrebarea: - Ce este poetul?

(Onomaturgul)... Asemeni Taumaturgului (vindecător, făcător de minuni), poetul este un iniţiat! Este cel ce ştie că ,,ce nu se vede‘‘

este mai aproape de adevăr, de lumină

Poetul este dotat cu instinctul SEMNELOR, are inteligenţa capabilă să desluşească

SEMNIFICAŢIA lor, se poate desprinde de forma lor exterioară şi pentru un moment se predă profunzimii unui simbol. Doar aşa

poate lua naştere un nou pas al recunoaşterii. Mă intreb deseori, câţi nu trec pe lângă simboluri sacre fără să le cunoască noima –

uneori pierdută în negura vremurilor, - redescoperită de puţini care urmează calea luminii.

Când au apărut simbolurile, de unde provin ele?

Din timpurile străvechi, de pe vremea legendarilor, învăţătorii spirituali s-au confruntat cu o problemă dificilă, de a nu putea

exprima şi transmite auditoriului în cuvinte, frământările, procesele interioare într-o formulare accesibilă lor şi au recurs la

elemente pe care ei le puteau inţelege, la animale de cele mai multe ori sau la forme geometrice ce le-au ales şi le-au investit cu

calităţi mistice, în forţa şi calitaţile cărora se manifestă calea reîntoarcerii din viaţa terestră în natura superioară care le-a creat.

Perceperea mesajului acelui symbol de un contemplator cade în autoritatea gradului său de conştiinţă, de evoluţia lui spirituală.

Prin prisma aceasta se statorniceşte că trebuie să admitem că nu există numai o singură interpretare, ori exclusiv una corectă.

Filozofia învăţăturii universale vorbeşte despre şapte trepte ale conştiinţei. Dar dacă nu există dorinţă interioară profundă, un dor

imanent pentru această cunoaştere, un fel de punct nodal la care simbolurile se pot conecta, atunci omul nu le va lua în considerare,

privind doar forma lor exterioară, cea a iluzoriului.

Poetul – ca un autentic iniţiat, tinde să redescopere forma eternă, colindă pe calea ocultă asemeni alchimistului - aflat mereu în

căutare- spre o imitare a Facerii dintâi. Pentru a înfăptui acest ţel, el are patru chei încă din etapa primordială, ce au deschis de

altfel şi uşile spre mituri şi legende, spre care se întoarce oricare poet adevărat, indiferent de perioada în care a trăit şi a scris.

Aceste patru desluşiri sunt constituite de fapt din patru cuvinte magice : două substantive (urzeală, sacralitate) şi două verbe (a

numi, a tăcea). Adam a fost invitat de Creator, de Marele Arhitect sau Marele Anonim cum îl numea Lucian Blaga- să numească,

să dea nume vieţuitoarelor! Ei bine, poeţii continuă să caute -şi unii chiar reusesc aşa cum Liviu Pendefunda ne-o demonstrează

prin volumele sale de poesie, să găsească printr-o alchimie spirituală -calea de îngemănare a umanului cu divinul. Aspiraţia sa

poetica de zbor asemeni magului călător de a trece peste convenţiile omeneşti, spre a desfiinţa graniţe adoptând un sistem stilistic -

filozofic original obţinut prin mai multe mijloace lirice despre care antevorbitorii mei (distinşii scriitori Emil Lungeanu şi Geo

Vasile -traducătorul volumului „Crucea îndrandafirată‖ în limba italiană) au vorbit pe larg, îl ajută să ajungă şi evident să-l

conducă şi pe cititorul avizat într-un teritoriu magic dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul iluminării lăuntrice.

Revenind la una din cheile „urzelii ‖ poetice să auzim cum formulează lucrarea poetului Petru Solonaru în volumul său

„Zamolxeion‖, la care mă voi referi în continuare, citez: „Cum şi-a urzit lucrarea, lucrând-o în ursire,/ de vis, mirări s-ascundă -a

visa Ascuns să mire,/ blamat, el strânge şoapte şi’într’însele cu grijă/ topeşte isihia, încremenirii tijă.” Ne întrebăm: Ce-l

caracterizează pe poet? Aflăm răspunsul chiar de la autor, din partea a patra a poemului „Zamolxeion‘‘, intitulată ARHEION:

„Avida căutare-în deja găsire, sfântă/ silaba- OM durării, suprema-i pace -o cantă.” şi... „Cât sinea, dăinuitul, irumpe să asume/

şi’înfiorat aşterne amprentă fără nume,/ pe-a binelui cărare, în destinal să fie/ doar OMUL stă mişcării, mişcând statornicie”. Se

poate afirma că Petru Solonaru invită la o re-edenizare prin cuvânt, prin poezie? Da!

Noţiunea de cetăţean al raiului ne surâde oricăruia dintre noi... Pentru cei care cred în reîncarnare, este de admis cazul că poetul

Petru Solonaru a trăit într-o perioada antică şi ceea ce scrie pare fi venit dintr-o amintire ancestrală, prin faptul că aşează în timp şi

spaţiu vremea zeului geto-dac Zamolxe, făcând în scrierea sa ample referiri la date geografice (ţări - Sciţia, Patria Hylee, Pelasgul,

Geţia, Dacia Căciulii, Cyteea Neagră – vârful muntelui sacru -Kogaion, insula Leuke - insula Şerpilor - fluviul Danubius, Istrul,

Oceanul Potamos, etc), la floră: Fucsia, Camomilla - muşeţelul-plantă medicinală, tămăduitoare -Trandafirul, Irisul, care „spre

vânturi patru revarsă lumina‖, ducându-ne cu gândul la TETRADĂ şi TETRAKTYS (4+3+2+1)=10, adică Unul (fără zero) sau IO,

silaba sacră a voievozilor români, vocabulă cu care îşi începeau redactarea oricărui act oficial.

Aşa cum două triunghiuri suprapuse– unul cu vârful în sus, reprezentând umanitatea ce aspiră spre cer şi altul cu vârful în jos, care

închipuie divinitatea ce-şi revarsă harul spre Pământ, spre întreaga creaţie – realizează steaua lui David, tot astfel două pătrate

suprapuse printr-o mişcare de translaţie realizează octogonul – simbolul sacru al zamolxienilor, pe care-l regăsim în biserica

ortodoxă. După cum se ştie zamolxianismul a continuat să existe în paralel cu creştinismul până spre anul 1000 DH.

Unii afirmă că de fapt nu a pierit ci are o continuitate, în special prin respectarea sărbătorilor precreştine (Drăgaica, Sânzienele,

Colindele cu măşti, Lupercalia, travestirea în animale ş.a). Prin urmare, în volumul „Zamolxeion‘‘, pe lângă menţionarea

ritualurilor arhaice (precreştine) cum ar fi Caloianul, tradiţii, dansuri ca Ciuleandra, legi omeneşti – cutumele bellagine, sunt

amintite zeităţi locale ca Hestia, Armina, Arhemora, Circe, Uran, Echidna, Hesperus, care alături de Zamolxe creau o stare de

theosis, de îndumnezeire a locurilor şi oamenilor mai cu seamă în zilele consacrate sărbătorilor când se practicau ritualurile

specifice fiecarui eveniment sau anotimp. „-Da, zăbovirea’în spirit, chiar de prinosul speră,/ când cu pustia spumă Pont -Euxin se


ceartă,/ dă pietrei din altare mult venerata soartă.” Sigur nu este uitat nici Antroposul noetic, nici aletheia cu trimiteri clare la

celebrul şi arhicunoscutul dicton ecleziastic Vanitas vanitandum omnia vanitas (Deşertăciune a deşărtăciunilor totul este

deşertăciune)

De fapt ce înseamnă religia?

După Tertulian se asociază verbul ligare = a lega, cu prefixul re-ligare , religio (adică a lega din nou pe Om de Dumnezeu). Acum

la începutul unei adevărate Revoluţii spirituale, este suficient să parcurgem pentru început doar cuprinsul acestui volum şi să ne

dăm seama că poetul a folosit o multitudine de simboluri sacre care să ne trimită cu gândul ori să stârnească dorinţa unei cunoaşteri

mai profunde a rostului nostru pe pământ, a desprinderii de traiul exclusiv pentru a supravieţui, ci a vieţui pentru devenire şi

înălţare. Astfel, în afara altor semne geometrice ca: cercul, punctul, elipsa (Oul) sfera, vom citi pledoariile: Despre suflet, Epifania

Oului, Bazilica, La temniţa lui Socrate: „Viaţa viitoare nu va fi să sorb/ dacă‘în cea de astăzi, învăţând, sunt orb./ Între- a şti şi- a

face, timp, credinţă, tot/ stăruie să treacă de captivul colb.‖ (Între-a şti şi-a face)

Vom întâlni pe parcursul lecturii: Mlaştina, Muza, Iluzia, Punctul, Albina, Corola mesiană, Numărul, Sâmburele morţii, Cercul,

Unul, Cuvântul, Hermeneutica, Poarta unghiului, care ne trimit la ritualul de noviciere în spiritul misterelor eleusine unde iniţierea

- aşa cum este cunoscut- constă într-o ceremonie ce presupune : muza, somnul mistic, moartea simbolică, catharsică, stropitul cu

apă sau cufundarea pâna la gât în apă, în borboros –mlaştina ce desemnează starea majorităţii oamenilor din care iniţiatul se

desprinde, iese purificat, schimbat ,adică „înainte de a se căţăra de stele, (sallire alle stelle) oamenii trebuie să elimine

posibilităţile lor infernale”.

Scrierile hermeneutice şi filozofice începand cu cele ale lui Hermes Trismegistul, Pythagora (Imnele sacre, Numerologia, ş.a),

Platon, Confucius, Biblia, Yi King, unele dintre Scrierile Sfinţilor trimit la ideea menţionată în Cartea Sfântă, şi anume: „carne şi

sânge nu vor intra în Împărăţia Lui Dumnezeu”. Atunci cine?... Evident, sufletul, acea parte nevăzută din om, spiritul lui! De aceea

trebuie să acordăm atenţie maximă şi timp suficient din efemera noastră existenţă pământeană, înţelegerii acestei teme a

îmbogăţirii şi înălţării spirituale.

Angelus Silesius afirma: „Dacă Hristos s-ar naşte de o mie de ori în Betlehem dar nu s-ar naşte şi în tine, atunci tu rămai pe veci

pierdut”. Cum să se nască Iisus în fiecare? Poate ne ajută volumul „Urmarea lui Hristos‖ scris de Toma de Kempis, aşa cum au

fost ajutaţi mulţi de-a lungul veacurilor ( care au mers exclusiv pe calea creştinismului) dar eu voi numi doar trei mari poeţi români

detinuţi politici: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic şi Radu Gyr, când se aflau în temniţele comuniste.

Cine este Iisus?

Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria Fecioara în Betlehem (Casa Pâinii), cel ce a copilărit în Nazaret, însemnând floare sau

lăstăriş, localitate ce se află situată pe panta muntelui Karmel, care,în traducere, singularizează Grădina lui Dumnezeu sau Via lui

Dumnezeu, Iisus fiind acel om care locuieşte în Grădina lui Dumnezeu ca o floare. Ilustraţii medievale pline de picturi, figuri

simbolice ale: urii, geloziei, doliului, sărăciei, ipocriziei, bătrâneţii, etc. arată mizeriile şi păcatele omului dialectic, legat de

materie. Cel care reuşeşte să treacă toate aceste păcate ca pe nişte vămi, ajunge să primească cel mai frumos dar al dragostei, Roza, trandafirul inimii,

aflat în centrul Crucii, în locul unde se intersectează ramificaţiile crucii (imaginând un OM cu braţele depărtate întocmai ca Iisus răstignit, care

nu întâmplător a primit această modalitate a morţii umilitoare şi totodată nedreaptă din partea speciei umane! „Cine are urchi de auzit să audă

”, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Amintesc încă un aspect al faptului că în „Paradisul‖ lui Dante din Divina Comedie, poetul povesteşte despre o

rozacruce uriaşă ca despre un ocean al luminii: „Şi dacă rădăcina ei este udată de astfel de lumini/ Îţi poţi închipui cât de larg se deschide

Roza/ Şi ce depărtări ale cerurilor ea acoperă./ Îndepărtarea sau apropierea n-au efect acolo,/ Acest loc este chiar în mâna lui Dumnezeu.”

Pentagrama

Am lăsat spre sfârşit menţionarea unui simbol important - Pentagrama. În filozofia orientală, ca de altfel şi în medicina tradiţională chineză,

acest semn este încărcat de multiple înţelesuri asupra cărora nu mă voi opri acum. În hermeneutică - pentru că despre aceasta este vorba -

Pentagrama a fost şi este simbolul omului renăscut. Ea întruchipează universul şi permanenta schimbare a acestuia în care se manifestă planul

lui Dumnezeu. Dar trebuie să subliniez că un simbol are sens nu numai când este descifrat, ci când este aplicat în viaţă. Dacă în microcosmosul

tău ai transpus Pentagrama, atunci ai învins moartea şi ai străbătut cărarea transfigurării, ne spun maeştrii.

De ce trăim?

Ca să creştem, să ne dezvoltăm, să căutăm cărarea Luminii, drumul de întoarcere spre Dumnezeu. Cum putem să făptuim acestea? În primul

rând întărind ENDURA, adică baza inţelegerii lăuntrice, condiţia detaşării, a liniştirii transformatoare, autopredarea unui principiu înalt care

conduce la revelaţia interioară. Mult mai multe trimiteri vor face însă cu siguranţă volumele de poezie - îmbogăţitoare ale spiritului – care au

fost lansate azi şi despre care s-a vorbit pană acum şi sunt convinsă că se va mai vorbi!


Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

MADELEINE DAVIDSON, UN MAGICIAN AL

CUVÂNTULUI Priveam, demult, cu ochi de copil, cum un iluzionist rupea o banală hârtie,

arunca bucăţelele în pălăria fără de care nici nu se poate concepe un număr

de iluzionism, apoi scotea de acolo un buchet de flori, odată cu suspinele

de încântare din piepturile noastre. Nu era numai inocenţa de vină pentru

frumoasa iluzie, ci şi dorinţa, mereu prezentă în inimile tuturor, ca lucrurile

să de sfârşească bine. Happy-end-ul este o trebuinţă intimă, o nevoie

profundă de a crede că în viaţă totul se sfârşeşte cu bine chiar dacă, în

realitate, de multe ori, nu este deloc aşa.

Această banală întâmplare din viaţă mi-a venit în minte după ce am terminat de lecturat cartea cunoscutei dar şi

fermecătoarei scriitoare, Madeleine Davidshon: „Învaţă-mă să trăiesc‖. Sigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple,

precum în numărul de iluzionism despre care am vorbit, întrucât textura unui roman unde evoluează, în prim plan,

numai trei personaje, dar pe fundal este desfăşurată o epopee a acelor ani de la sfârşitul celui de al doilea război

mondial, poate fi o grea încercare pentru orice scriitor şi un exerciţiu de stil care necesită adevărate tururi de forţă

narativă.

Debutul acţiunii se plasează într-o vreme în care furia ucigaşă cuprinsese lumea, transformând societăţile bazate pe

reguli şi conduite în adunături complet debusolate, continuu terorizate, unde valorile sociale şi culturale par spulberate

de o incredibilă şi de neînţeles nebunie. Aceasta este lumea în care personajele cărţii îşi trăiesc destinul deşi mult mai

bine ar putea fi numit calvar. Aici se impune totuşi o discuţie mai amplă.

Cum în ultimii ani am citit mult din operele scriitorilor evrei de limbă română, aflaţi în Israel sau în alte ţări, a remarcat

un interes deosebit al acestor creatori pentru două mari evenimente cu care ei, sau rudele lor, s-au confruntat. Primul

este tragedia, greu de înţeles şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, prin care acest popor a fost obligat să trecă

în acel nefericit deceniu al-V-lea al secolului trecut, iar al doilea este epopeea desprinderii de locurile natale şi

emigrarea în Israel, văzută în general ca un fapt bun, condiţionat de o multitudine de factori externi şi interni, dar

implicând, aşa cum ei chiar recunosc, o serioasă traumă emoţională. Acest fel de a căuta să transmiţi adevărul istoric, de

multe ori cumplit, sau măcar traumatizant, este o lecţie de înţelepciune şi responsabilitate faţă de generaţiile care nu au

cunoscut direct evenimentele. Dar şi un absolut necesar avertismet că uitarea ne-ar face să repetăm greşelile. Şi, din

păcate, multe din evenimentele zilelor noastre, probează faptul au foarte multă dreptate!

Prin urmare, romanul debutează cu fuga din lagăr a personajului Aron, după cumplitele experienţe ale pierdeii copilului,

mamei, dar şi a soţiei, sosirea în oraşul natal, ba chiar în casa părăsită forţat în urmă cu mai mulţi ani şi încercările de a

se dumiri în ce lume a ajuns. Nimic nu mai seamănă cu ceea ce lăsase în urmă, totul era pericol şi suspiciune, iar

moartea pândea, la fel ca şi în lagăr, la orice colţ, fiindcă războiul nu se terminase încă. Un timp devine prizonier în

propria sa casă, sfâşiat de amintiri, dar şi la cheremul unei ocupante abuzive a locuinţei, o „ţigancă‖ cam bizară şi greu

de descifrat, fiinţă ce emană un farmec misterios, balansând între bunăvoinţă, ameninţare sau compasiune, dar şi o

posibilă trădare, totuşi un personaj fascinant, complex şi bine racordat realităţilor cotidiene ale vremii.

Consider că autoarea a scris aceste pagini, cam aşa cum se scriu paginile de literatură adevărată, îmbinând armonios

amintirile unor întâmplări petrecute demult cu acel atât de necesar element ficţional, ca potenţator emoţional al acţiunii.

Faptul că Madeleine Davidshon reuşeşte să creeze acel fior al autenticului, să te transporte pe tine, cititorul, cel care

acum stai comod în fotoliu, într-o lume a nesiguranţei, a pericolului iminent, a foamei, a incertitudinii că vei mai apuca

ziua de mîine şi a disperării, ţine şi de talent, dar şi de o admirabilă capacitate de a găsi exact cuvintele, uneori jargoane,

cu care autoarea reuşeşe să ne convingă de adevărul celor povestite.


Forţa narativă creează o stare de emoţie literară suficient de

puternică pentru a te simţi exact în pielea personajului, te face

să simţi parcă mirosurile, senzaţiile tactile şi nu de puţine ori,

chiar spaimele lui. Nu mă miră această reuşită fiindcă

Madeleine Davidshon este o scriitoare cu multă experienţă,

dar şi cu un fel special de a-şi spune părerile, într-un fel

autoritar prin fermitatea frazărilor, cu acea forţă pe care ţi-o

dă conştiinţa faptului că scrisul tău trebuie neapărat să ajungă

la inima cititorului. Pe scurt, este vorba, aşa cum am mai spus-

o, de talent!

Desigur, în nota binecunoscută scrierilor Madeleinei

Davidshon, prin toată naraţiunea pluteşte un mister, un fel de

incertitudini, de alunecări bine dirijate de autoare spre

necunoscutele acestei lumi, necunoscute care scapă

explicaţiilor. Iar până la urmă se dovedeşte că un miracol este

cel care schimbă fundamental viaţa personajelor principale. Să

nu ne aşteptăm însă la o intervenţie divină de tipul celor pe

care le vedem la emisiunile de divertisment ale televiziunilor,

sau una de tip hollywoodian cu efecte sonore şi jocuri de

lumini. Nu, tot ca de obicei, autoarea, subtil şi foarte discret,

intoduce în acţiune un mic obiect, un artefact, o mezuza,

amuleta pe care evreii o pun deasupra intrării în casă cu rol

protector. Fără îndoială, suntem tentaţi să gândim, o simplă

superstiţie, aşa cum sunt multe altele! Asta dacă nu crezi că

ea, amuleta, ar putea fi totuşi funcţională. În roman, printre

podoabele pe care, conform tradiţiilor etniei, „ţiganca‖ le

poartă la gât este şi această mezuza, dar şi o plăcuţă cu un

înscris misterios, nedesluşit niciodată de membrii şatrei din

care face parte. Şi, cu multă măiestrie, autoarea face ca la un

moment dat în jurul acestor artefacte să pivoteze întreaga

acţiune, iar ele să devină cheia de boltă a schimbărilor

benefice care se vor produce în viaţa personajelor implicate

direct sau mai puţin direct.

Personal mi s-a părut strălucită ideea, dar şi maniera în care

autoarea reuşeşte să întoarcă o acţiune spre un final fericit, un

final în care cei implicaţi îşi regăsesc (simţi şi că ei merită

asta), nu numai rostul vieţii ci şi „casa‖. Casa, într-un sens

mai larg, adică acel spaţiu de referinţă unde omul să se poată

simţi în siguranţă, acolo unde reuşeşte, în sfârşit, să scape de

obsesia supravieţuirii în prezent şi să gândească spre viitor.

Într-un mod simplu, dar fermecător, Madeleine ne spune că

atunci când nu ne pierdem speranţa întreg universul conspiră

pentru a ne împlini visurile. Prin urmare, am un singur

îndemn către cititori: Nu rataţi experienţa unei lecturi care vă

face să priviţi cu încredere către ziua de mâine oricât de greu

vă este astăzi. Madeleine, în mare ei generozitate, vă oferă

minunate cuvinte de încurajare, excelent prinse în acest

fascinant roman.

La 19 februarie a.c., s-a stins din viaţă

scriitorul, publicistul şi criticul literar Mircea Dinutz,

membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Născut la Bacău la 24 septembrie 1948,

Mircea Dinutz a urmat Facultatea de Filologie de la

Institutul Pedagogic (1967-1970) şi Facultatea de

Limba şi Literatura Română (secţia latină) din

Bucureşti (1971-1975). După absolvire, a lucrat în

câteva oraşe din ţară, din 1984 stabilindu-se în

Focşani. Împlinirea menirii de dascăl a cunoscut-o,

ca profesor titular, la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza‖

şi la Colegiul Naţional „Unirea‖, activitatea

didactică fiindu-i încununată cu Ordinul „Meritul

pentru Învăţământ în grad de Ofiţer, pentru

abnegaţia şi devotamentul puse în slujba

învăţământului românesc‖ (2004). A publicat peste 500 de articole de critică

literară, cronică de întâmpinare, eseuri, recenzii,

articole de opinie, pamflete în numeroase reviste din

întreaga ţară („Caiete critice‖, „Convorbiri literare‖,

„Viaţa Românească‖, „Ateneu‖, „Acolada‖,

„Vitraliu‖, „Literatorul‖, „Bucovina literară‖, „Vatra

veche‖, „Plumb‖, „Spaţii culturale‖, „Ex Ponto‖,

„Argeş‖ ş.a.). Din 2008, a fost redactorul-şef al

revistei focşănene „Pro Saeculum‖.

A semnat prefeţe şi postfeţe, a alcătuit patru

ediţii critice, a elaborat, în colaborare, monografiile

„Virgil Huzum‖ şi „Ioan Larion Postolache‖, precum

şi lucrarea „Textul literar. Orizonturi de lectură‖. A

publicat volumele: „Marin Preda – Patosul

interogaţiei‖ (1997), „Popasuri critice‖ (2001),

„Florin Muscalu‖ (2007), „Tablete de duminică‖

(2008), „Ioan Dumitru Denciu‖ (2009). „Scriitori

vrânceni de ieri şi de azi‖ (2011), „D‘ale

democraţiei‖ (2012) şi „Anamneze necesare‖ (2012).

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

prof.. dr. RODICA LĂZĂRESCU,

critic şi istoric literar, scriitor

IN MEMORIAM

MIRCEA DINUTZ

(24 sept. 1948 – 19 februarie 2013)


ALEXANDRU OBLU

DEOUMANISMUL, DOCTRINĂ ŞI ESENŢE

Sacrul, profanul şi umanul, din perspectiva Deoumanistă

Motto: 1) „Nihil sine DEO!‖;

2) „O teorie trebuie verificată, un fapt trebuie dovedit, un

adevăr trebuie trăit!‖ (Alan Spence);

3) „Soare în suflet şi în zâmbet, vă doresc!‖ (urare anonimă)

Tot un rumân ca noi, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian), hăruit să aibă un înalt grad de intuiţie şi

creativitate în abstractul sensibil a spus undeva, în poeziile sale: „... sfăntă-i doar nunta, începutul ...‖

Şi, adevăr grăit-a! Căci Nunta este Dumnezeu, adică principiul androgin al îngemănării, pe care străbunii noştri Daci

şi-l reprezentau, vibratil, prin sintagma simbiotică „Dumne-zău şi Dumne-zâna‖, iar în toate cele ce sunt se cuprinde şi

borna divină a oricărui Început.

Aşadar, Divinitatea Universului nostru este Creatorul speciilor toate, e Începutul Conştiinţei de Sine şi a celei derivate,

omeneşti. Este Tatăl cel viu, etern şi sfânt din zenitul cerurilor, e cel care vine din tainicul infinit, pe care pre-creştinul

neam al Dacilor îl întâmpină, îl apela şi-l venera sub teonimul Dumnezeu.

De unde putem deduce că noi, cei de astăzi, urmaşii Conştiinţei Daciene din „illo tempore‖, suntem abia respirări ale

Divinităţii, aproape uitate schije sau picături din Sfinţenia Sa şi, aşa cum niciodată picătură nu poate fi Ocean, tot aşa,

niciodată, omul nu poate să fie Dumnezeu, Întregul!

În acest fel, prin conştientizarea generalizată a sacrelor lor rădăcini primare, rumânii se spiritualizează, adică se

recompun îmbunătăţiţi şi pot face posibilă trecerea mai abundentă a Spiritului Sacru Iniţial, în profanul cetăţenesc diurn

al vremurilor moderne, contemporane. Astfel, topirea şi asimilarea Întâiului, în conştiinţa însăşi a comunităţii civice a

umanităţii filiale multiplicate devine continuitate şi prezent neîntrerupt.

Aşa mişcându-se lucrurile şi viaţa, Divinul pătrunde şi-l înluminează pe trăitorul în Conştiinţa Unică, pe cetăţeanul

participant lucid la dezvoltările sale obşteşti, făcându-l apt ca prin şlefuirea propriei spiritualităţi să se apropie tot mai

mult de Nodul rădăcinilor sale ancestrale.

În aceste circumstanţe, sacralitatea moştenită şi tezaurizată a Unului în multiplu devine „cantitatea care trebuie‖ pentru

efectuarea saltului calitativ spre o nouă treaptă a Subtilului.

Iar omul îmbunătăţit tocmai prin aceasta se defineşte: prin conştientizarea ascendenţei Divine a genomului său primar

şi prin înţelegerea de la care porneşte să genereze acţiuni pozitive, în folosul speciei sale şi a progresului său personal.

Aceasta treaptă atinsă a evoluţiei lui în Subtil îi facilitează şi tranziţia într-o nouă Dimensiune Spirituală a Planului

Divin, cea care ne aşteaptă curând, în experimentul general universal numit Viaţă, aceeaşi care-i va permite accesul

îmbunătăţitului într-o humanitate ulterioară, încorporată ipostazei evolutive pe care o vom numi aici „Homo Deos –

Homo Lux‖ ( om îndumnezeit – om al luminii).

Aşa se face că, dintr-un timp rebutat şi ratat al civilizaţiei terrane, al civilizaţiei tridimensionale omeneşti (care l-a

înstrăinat pe Fiu de Tatăl său, făcându-l pe primul să decadă prin bestializarea propriilor instincte, care l-au decăzut în

subom la comandă şi manipulare satanică), Dumnezeul nostru, cel băjenit fără milă de către fraţii declasaţi, aflaţi tot

timpul la conducerea societăţii, se întoarce Acasă în conştiinţele şi sufletele celor însetaţi de Duhul Său şi în inimile

omenirii întregi, unde îşi regăseşte templul viu şi cald, iar „ceasul lui‖ adevărat reporneşte din Iubire...

Deoumanismul face, în felul acesta, posibilă, coborârea Sacrului în profan, prin inundarea şi umplerea omului

cu El, prin mijlocirea Conştiinţei, care, astfel, devine Conştiinţă civică şi Credinţă la purtător.

De aceea, pentru manifestarea împlinită a Credinţei noastre, Deoumaniste, considerăm că nu mai este nevoie de

sacerdot, de regizori ai spectacolului sacru (care, astfel, îşi încheie rolul), de recuzită, de temple şi altare–n pietre

reci şi seci, de smirna şi tămâie odorizantă. Intermedierea relaţiei dintre om şi Dumnezeu prin modelul

instituţionalizat al clericului de tip iudeo-creştin devine caducă, inutilă şi parazitară, iar noi ne lepădăm de

Satana, acum!

Cadrul firesc de manifestare şi afirmare a cultului nostru (care e cult al străbunilor, nu cult al morţii!) se va desfăşura

diurn, în mijlocul Naturii Mamă sau în viitoarele Sălaşe Deoumaniste ale Soarelui, în care vom socializa, vom celebra

ori vom comemora ceea ce se cuvine şi se cere specificului nostru identitar.


Soarele îi este credinciosului Deoumanist atât punct cardinal spiritual, unic, cât şi vector de închinăciune simplă: „Îţi

mulţumesc, Doamne, că mi-ai deschis şi astăzi fereastra veşnicei Tale dimineţi. Facă-se voia ta ... Iarăşi şi iar ...!‖

Şi, trebuie să mai ştiţi că Deoumanismul marchează începutul sfârşitului post–democraţiei uzuale de tip occidental,

democraţia aplicată incorect, indecent şi mutilant, iar Deoumaniştii sunt formula vitală, în duh responsabil şi fraternitate

cu toţi aceia care vor să realizeze (din perspectiva general pro-umană) omul îmbunătăţit, într-o societate optimă a

umanităţii îndumnezeite.

De aceea, Deoumanismul va deveni cea dintâi credinţă a prezentului continuu, pentru atâta timp cât va dori să fie

astfel Inspiratorul său, Divinul !

„Cine scrutează retrospectiv evoluţia culturii moderne şi îi cercetează sursele ajunge, mergând în urmă pe linii

neîntrerupte, la cotitură treptat săvârşită în Europa secolelor XIV – XVI, perioada simţită ca o Renaştere (şi astfel

numită chiar de cei care au trăit-o). Epoca însăşi începuse, aşa, să-şi articuleze numele. Pentru a caracteriza vremurile

lor oamenii de atunci au folosit imagini şi termeni precum: re-înflorire (efflorescant); re-înviere (reviviscant); re-naştere

(renatae)‖, îşi informa cititorii d-na Cornelia Comorovschi, prin studiul său amplu, enciclopedic, intitulat „Literatura

Umanismului şi Renaşterii‖, vol I, editura Albatros, Buc., 1972.

Observaţia este foarte corectă. Asta înseamnă că încă de la începutul istoriei culturale a civilizaţiei ce se va-ncheia,

cândva, şi până în secolele XIV – XVI când ea a trebuit reformată şi reinventată pentru a supravieţui, doar aşa

împlinindu-se atunci o lucrare complexă şi gigantescă pe care şi-au asumat-o geniile umaniste ale vremii, cele ce au

relansat pentru aceasta „Omul şi omenescul‖, ca valori universale esenţiale ale vieţii, în toate domeniile lor de afirmare

creativă.

A fost o perioadă de muncă titanică, de înflorire proteică şi prometeică, una care a demonstrat dimensiunile

extraordinare ale creatului om, fiinţă în care Tatăl Divin a sădit, încă de la facerea lumii lui, formidabile virtuţi şi haruri.

Iar pentru a ilustra convingător acest fapt vom cita doar câteva nume strălucite care s-au afirmat în domeniile artelor şi

ştiinţelor acelor timpuri, în Italia renascentistă de exemplu, ţara în care această „revoluţie a spiritului‖ a expandat pe

deplin: Francesco Petrarca, Geannozzo Manetti, Marsilio Ficino, Giovanni Pico dela Mirandola, Lorenzo de Medici,

Girolamo Savonarola, Ludovico Ariosto, Leonardo da Vinci, Niccolo Machiavelli, Francesco Guiccardini,

Michelangelo Buonarroti, Giorgio Văsari, Torquato Tasso, Giordano Bruno, Tommasso Campanella, Galileo Galilei

etc. etc. Cei nominalizaţi s-au numărat printre cei mai mari umanişti ai Epocii Renaşterii şi sunt cei care au regenerat şi

redat speranţele oamenilor din timpul lor, scoţându-i împrospătaţi dintr-o existenţa fără orizont, în care degradarea vieţii

era galopantă şi eşuarea ei sigură, într-o cangrenă socială generalizată.

(Ca şi acum, de altfel! Numai că, atunci, se luptă împotriva feudalismului, care secătuia popoarele şi îmbuiba cu asupra

de măsură elitele aristocratice, militare şi bisericeşti şi se mai lupta cu îndârjire împotriva învăţăturii scolastice, care tăia

aripile omului şi-l croiau după „patul lui Procust‖ al dogmelor lor, că sluga docilă, obedientă şi ca sclav perfect. Cam tot

aşa cum se întâmplă astăzi. Numai că în locul feudalismului noi trăim în neo-colonialismul impus prin tratate cu ‖marii

licurici profitori‖, protectori doar ai propriilor lor structuri corporatiste globalizatoare, iar în locul scolasticii tăietoare

de aspiraţii libere şi de idealuri nobile ni s-a impus destrăbălarea generalizată a instinctelor şi egoismului fiecăruia.

Scopul a rămas însă acelaşi: însclavizarea, care în timpurile actuale se implementează cibernetic!)

Despre „Umanism‖ Dicţionarul Explicativ al Limbii Române consemnează următoarele: „mişcare socială şi culturală

apărută în Apus, ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolastice, care a promovat ideea încrederii

în valoarea omului şi în posibilităţile perfecţionării sale pentru dezvoltarea liberă şi multilaterală a personalităţii umane,

pentru o cultură laică aprofundată pe bază şi în spiritul vechii culturi clasice, fondată pe ştiinţele umaniste (studiul

limbilor, istorie, filologie s.a.). Din unghiul acesta de vedere privind lucrurile, Deoumaniştii nu văd istoria că pe una

dintre ediţiile recent scrise ale strămoşilor, alcătuită în funcţie de interesele celor care conduc societatea zilei, ci, ca pe o

epopee corect şi obiectiv redată, a vârtejurilor vremilor în care neamul nostru a trăit şi a trebuit să le parcurgă. Astfel,

istoria este o poveste reală, întotdeauna aceeaşi şi nu mistificare profitabilă, care s-o facă şi comercializabilă. Ea trebuie

întotdeauna reconstituită pe adevăruri probante unitar, de către toţi contemporanii prezentului continuu, cei care au

recuperat-o din documente, izvoare şi vestigii multiple ale arheologiei etc.,întregind-o, actualizând-o.

Noi privim Deoumanismul că pe începutul unei inedite mişcări civice şi culturale româneşti (mai întâi) apoi europene şi,

(de ce nu) mondiale, de esenţă Renascentist-reformista, că alternativă certa şi cu şanse de izbândă la toate provocările

mediilor globaliste care ne grăbesc pierea. Suntem doar o altă Renaştere, instituită pentru alte vremuri! Iar pentru

victoria finală nu ne trebuie decât respectul legii democratice, libertate de expresie şi solidaritate aplicată.


Umanismul nostru nu e ateu, nu e

comunist sau corporatist, nu e mistic,

nu e limitat şi strâns în chingi

dogmatice. Umanismul nostru e liber

pentru că e îndumnezeit! Ceilalţi de

până astazi îl înlănţuiau pe om în toate

chipurile; noi îl lăsăm slobod să viseze

şi să lupte, ca un creator înscânteiat al

propriilor lui deveniri fabuloase.

Ceilalţi i-au exploatat slăbiciunile,

instinctele, egoismul, mârşăviile de

caracter, subumanitatea etică. Noi îl

stimulăm să investească spirit cu

generozitate socială, în viitorul

urmaşilor lui. Ceilalţi l-au speriat de

moarte, noi îl tentăm cu lumina

spiritului salvator; ei vor să-l îngroape

pe om, noi îl conducem spre stele.

Am conceput Deoumanismul că pe

un domeniu de spiritualizare-

respiritualizare, în care valoarea

omului este reper cardinal de inspiraţie

şi aspiraţie. După opinia noastră, omul

este unica făptura dintre creaţiile

Domnului, care, conştientizând

ascendenţa să îndumnezeită este singur

capabil să-şi proiecteze şi să-şi

împlinească destinul, utilizând pentru

aceasta harurile date.

Şi mai este omul singurul care,

urmându-şi înluminarea spirituală,

tinde, trăind conştient şi sensibil, să se

apropie de taina izvorului dintâi.

E vremea iniţierii şi declanşării

acum a ultimei Renaşteri a timpurilor

istorice. Ea se va desfăşura încă în

tridimensionalitatea evoluţiei pe Terra

şi, poate chiar de anul acesta, (din 21

decembrie 2012, după anticipările

calendarului Mayas) sau în foarte

scurtă vreme, ( după alte

prognosticuri ştiinţifice, istorice,

astrologice) vom trece glorios din

timpul astral al Peştilor în cel al

Vărsătorului şi, astfel, vom putea

călători pe fluviul energiilor subtile,

către cea de A patra Dimensiune de

înluminare a Spiritului care ne aşteaptă. Şi, până atunci şi până acolo, cu

cât ne implicăm, cu atât să ne ajute

Dumnezeu!

....continuare în numărul viitor.

Cristian Petru Bălan USA

SĂ APROPIEM

CERUL

DE

PĂMÂNT

- Un dialog religios între doi scriitori -

O discuţie cu scriitorul Ioan Dan, pe cât de originală, pe atât de

necesară

Niciodată nu am auzit ca doi scriitori să decidă a-şi da

publicităţii o discuţie liberă pe teme religioase care, cu reprizele şi

pauzele de rigoare, a durat zile în şir, petrecându-se cu nişte ani în

urmă (la Chicago şi la Los Angeles, Downey, California, între anii

1986-2002), în faţa unui reportofon plasat între ei, un dialog care,

de câteva ori, a continuat şi prin telefon sau prin alte mijloace.

Când li se termina caseta, înainte de a se despărţi, fiecare din cei

doi îşi nota întrebările ce urmau să fie adresate celuilalt pentru data

următoare, pentru ca el să aibă timp să se pregătească cu noi

răspunsuri. Încet, încet, ascultând materialul şi transcriindu-l de pe

bandă pe hârtie, am realizat că paginile au crescut şi că deja s-ar

putea da la tipar o broşură rezultată din acumularea acestui

material mai puţin obişnuit, ulterior cizelat şi adăugit de fiecare din

cei doi interlocutori cu diverse amănunte. (Textele cu caractere

mai mici au fost adăugate mult mai recent, după anul 2003.) După

decesul prolificului prozator Ioan Dan, în octomrie 2003,

decisesem să renunţ la publicarea acestui dialog tematic

neterminat. Arătându-l însă, mai recent, unui prieten pasionat de

religie, acesta a spus că i s-a părut o discuţie prea interesantă,

sinceră şi realistă, pentru a fi ignorată şi lăsată să mucegăiască prin

sertare şi el m-a încurajat să o "literaturizez" şi să-i dau drumul la

lumina tiparului. În final, l-am ascultat, deoarece, în fond, a fost un

experiment deosebit şi, revăzându-l, aş avea curajul să spun că este

şi destul de informativ, prin francheţea şi curajul afirmaţiilor făcute

de fiecare în parte, cu atât mai mult cu cât unul din cei doi era

baptist iar celălalt ortodox, nici unul nefiind specialist în probleme

teologice. Toate discuţiile au părut atât de naturale, de sincere şi

chiar captivante, deşi uneori contradictorii sau poate chiar cu opinii

greşite, încât dacă o terţă persoană ar fi asistat la originalul dialog

ar fi fost martorul unor stranii, interesante şi oarecum

controversate lecţii de religie care, deşi aparent simpliste (naive în

nici un caz nu au fost), pe unii i-ar informa cât de cât, iar pe alţii i-

ar scandaliza şi ne-ar da pe mâna inchiziţiei dacă aceasta ar mai

exista... Înfruntăm, desigur, şi acest risc. Dar, într-un fel, pare

normal să fie aşa.


În orice oraş din ţară unde vedeţi librării sau tarabe cu cărţi, este aproape imposibil să nu găsiţi cel puţin o

carte scrisă de prozatorul Ioan Dan, foarte căutat de amatorii de romane istorice sau de cărţi satirice. A fost

un mare maestru în această categorie de proză, unii comparându-l cu Sadoveanu, dar lista cărţilor scrise de

el este destul de lungă. Ioan Dan (n. 30 iunie 1922, la Deva - † 31 octombrie 2003, la Los Angeles) a

debutat în literatură în 1938 cu romanul Regele sportivilor, continuat cu volumul al doilea, în 1940. În

1941 publică romanul Detectivul, apoi urmează debutul de maturitate cu cărţi de succes la public, cum ar

fi: Locatarii din Strada Fecioarei, Bucureşti, 1970; Curierul secret, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974;

Cavalerii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; Taina cavalerilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976;

Cavalerii ordinului Basarab, Bucureşti, 1977; ed. 2, I-II, München, 1985-1987; propus pentru ecranizare

şi reeditat în ediţia a V-a de Editura Lucman, Bucureşti, 2004. Tradus în limba rusă şi apărut la Moscova în

1978; Stăpânii golfului, editura Eminescu, Bucureşti, 1981; Cavalerii râsului (în colaborare), Editura Ion

Dumitru, München, 1988; Milionarii (schiţe şi povestiri), Editura Publistar, Bucureşti, 2000; Jurnal de

exil, Editura Publistar, Bucureşti, 2000 şi altele. După cum vedem, un scriitor prolific şi iubit de mulţi

cititori pentru romanele sale de capă şi spadă ori pentru umorul lui spumos.

Deşi eram cu 14 ani mai mic decât Ioan Dan, între noi doi s-a născut o prietenie frumoasă, după ce

ne-am cunoscut la Chicago, unde amândoi veneam ca doi fugari, trădători ai comunismului, de fapt, ca

refugiaţi politici din România şi unde ne-am împrietenit. Ne întâlneam aproape în fiecare zi, motiv pentru

care prozatorul a pomenit de mine şi mi-a dedicat pagini întregi în Jurnalul său de exil , apoi mi-a făcut o

frumoasă cronică a romanului meu Dincolo de curcubeu, pe care a publicat-o în vreo trei reviste

americane. Pe lângă aceste favoruri, prozatorul ardelean mi-a citit multe din ambele duzini de cărţi

publicate de mine. Tot dumnealui a venit cu ideea să înregistrăm discuţiile noastre religioase şi să le

retranscriem pentru o eventuală publicare a lor. Data de 31 octombrie 2003, când, în urma unei suferinţe

ascunse, marele Ioan Dan ne-a părăsit, a fost o zi deosebit de tristă pentru mine şi de aceea însemnările de

faţă îi sunt dedicate memoriei acestui prieten care a fost nu numai un scriitor de excepţie, ci un om

extraordinar, o fiinţă prietenoasă şi blândă, cu mare dragoste faţă de Dumnezeu pe care Îl căuta cu toată

dragostea şi supuşenia. Atunci a plecat să-L întâlnească.

Prin aceste pagini, amândoi am căutat a apropia cerul de pământ, pentru a înţelege mai bine

dumnezeirea şi pentru a ne înţelege mai bine şi pe noi înşine. Dar pentru a apropia cerul de Pământ se zice

că mai întâi oamenii trebuie să facă măcar un singur pas spre Dumnezeu. Făcând acest pas, ei apropie

pâmântul de cer şi drept răspuns Creatorul nostru face zece paşi mari spre noi, apropiind într-adevăr cerul

de pământ. Cu fiecare pas de-al nostru, El apropie tot mai mult cerul de noi toţi care Îl slujim cu devoţiune.

Dacă am greşit cu ceva sau dacă am exagerat cu părerile noastre de entităţi trecătoare, îi cerem lui

Dumnezeu, dar şi cititorilor noştri, să ne ierte.

Cristian Petru Bălan

Un dialog care ar putea continua la infinit...

Ioan Dan: Aşadar, eşti de acord să abordăm amândoi o discuţie mai amplă pe teme religioase, după

cum am convenit şi după ce am constatat că te interesează la fel ca şi pe mine aceste probleme.

Cristian Petru Bălan: Absolut de acord şi mă bucur că am cu cine vorbi şi aborda asemenea subiecte

care, oricum, sunt deosebit de delicate, impunându-ne să ne ferim a cădea în diverse capcane greu

evitabile, care te miri de unde pot apărea, mai ales că nici tu, nici eu nu suntem nişte teologi şi am putea

greşi chiar atunci când avem impresia că spunem adevărul şi că am avea dreptate. Ne putem de multe ori

înşela.


ID: Este adevărat. Tocmai de aceea, înainte de a începe discuţia noastră, ai văzut că eu m-am rugat cu

voce tare şi am cerut binecuvântarea Duhului Sfânt să ne dea înţelepciune şi să ne călăuzească într-o

discuţie utilă nu numai pentru noi, ci pentru oricine va auzi sau citi, din întâmplare, interpretările noastre

care oricând pot să facă nişte cotituri opuse una alteia, mai ales că eu am nişte convingeri baptiste, deci

neoprotestante, pe când tu vii dintr-o lume religioasă bazată pe un puternic fundal ortodox. Deşi amândouă

cultele sunt creştine, s-ar putea să întâlnim momente când nu suntem de acord unul cu altul şi de aceea

propun să ne abţinem a ne blama reciproc opiniile religioase şi să folosim civilizat un limbaj care să nu fie

zgârcit în eufemisme, brodând deci o discuţie cu tonuri mai edulcorate şi punând accentul pe ceea ce ne

uneşte, nu pe ceea ce ne separă. Altminteri, deşi avem impresia că suntem numai noi doi, de faţă ar putea

să apară... trei - ivindu-se şi un... oaspete nepoftit - mă refer, fireşte, la duhul rău care de abia aşteaptă să ne

dezbine...

CPB: Eu te asigur că, şi aşa, el deja este prezent aici, chiar dacă se ţine acum ceva mai departe de noi,

datorită faptului că ai invocat protecţia Duhului Sfânt. În plus, suntem înconjuraţi şi de îngerii protectori de

lângă noi, care pot fi mulţi, chiar dacă nu-i vedem. Cu alte cuvinte, vreau să spun că nu suntem doar noi

doi singuri, în aceste momente. Te asigur că avem şi martori nevăzuţi care ne protejează.

ID: Da, şi eu sunt sigur de asta. Însă dacă vreun ateu ne-ar auzi acum că vorbim serios despre diavoli,

despre îngeri nevăzuţi, despre Duhul Sfânt şi Dumnezeu, sunt la fel de sigur că dumnealor ne-ar privi de

sus, aşa... cu o mândră superioritate, de savanţi atoateştiutori, cu neîngăduită milă şi cu o grimasă

dispreţuitoare, spunând cu nestăpânită răutate: Pfui! Ia uită-te la ăştia, cât de naivi şi înapoiaţi sunt, ca nişte

babe analfabete din secolul al paişpcelea! Cum pot unii intelectuali să admită, în veacul super-electronicii

şi al cuceririlor cosmice, o asemenea porcărie şi să creadă în draci şi îngeri, în ceea ce nu există şi nu se

vede? Din cre(ş)tini, cu "ş" între paranteze, nu ne mai scot. Aşa ar spune...

CPB: Desigur, eu îi cunosc bine. Mai mult ca sigur că exact aşa ar spune. De aceea, pe aceşti prieteni atei

care nu pot suporta incapacitatea noastră intelectuală de a se elibera de "gărgăunii mistici" din creierii

noştri, îi rugăm frumos să se oprească aici cu lecturarea dialogului de faţă şi le recomandăm să-şi calmeze

nervii ascultând o manea sau să traverseze Niagara pe un cablu, fiindcă şi acum este valabil anunţul făcut

de un miliardar american, că îi aşteaptă la capătul celălat cu un cec de 3 milioane de dolari dacă o pot

face... Ura faţă de religie este încă o consecinţă a celor cinci decenii de comunism care a poluat enorm

sufletul multor români. De aceea ei nu au nici o vină. Nu le vine uşor să gândească la fel ca noi! Şi ce-i cu

asta? Fireşte că exact ca ei gândesc toţi ateii români şi toţi ateii din lume, inclusiv liber-cugetătorii care, de

fapt, tot atei sunt. Nu-i nici o noutate în satisfacţia lor tipică de a-i judeca pe creştini, pe care îi numesc cu

scârbă - şi uneori cu drăcească ură - că sunt o turmă de vite oarbe rătăcite, de oi mergând spre prăpastie...

Numai ei se consideră a fi oameni integri, zdraveni la minte, cu adevărat culţi şi cu judecată limpede... Noi,

creştinii, cum să le răspundem? Părerea mea este că, faţă de atitudinea lor arogantă, trebuie să fim demni.

O să le respectăm fără patimă libertatea lor de opinie şi, de fiecare dată, la insultele lor, ne vom impune să

rămânem calmi, blânzi şi neprovocatori, să-i iertăm cum ne iertăm prietenii şi fraţii şi să ne rugăm

neîncetat pentru schimbarea lor. Aşa am dovedi că suntem adevăraţi creştini. Mulţi atei sunt, desigur,

foarte inteligenţi, numai că gândirea şi logica lor se blochează undeva pe la jumătate sau puţin mai încolo.

Ei, în convingerile şi justificările lor rigide, aduc argumente exclusiv materialiste, întru totul măsurabile,

cântăribile, demonstrate neapărat prin laboratoare, venind cu probe vizibile, palpabile, care ar fi bazate,

vezi Doamne, pe ştiinţă, însă dacă şi-ar aprofunda studiile cu dovezi din sfera spiritualului real, al geneticii

şi a fizicii cuantice de ultima oră ori din uluitoarea lume a fractaliilor, ar descoperi că ateismul lor se

înfundă de fiecare dată în nişte ziduri urâte şi insurmontabile. Dar, indiferent de opiniile lor, există o minte

şi o voinţă supremă în afara lumii noastre. Există un hiperspaţiu, un spaţiu spiritual infinit, dincolo de

înţelegerea noastră, dincolo de lumea atomului, plin de funcţionalitate, care precede informaţia genetică.


În noţiunea de infinit, materia - particulă-undă - cum a numit-o Erwin Schrodinger, părintele mecanicii

cuantice, devine reversibilă şi are ca matrice spiritul viu şi dinamic, cu o capacitate de gândire infinită.

Schrodinger a apreciat că numărul total al minţilor din Univers este 1 şi că, implicit, conştiinţa este o

singularitate divizată în toate fiinţele, o unicitate în spirit. Ea este unda portantă a compasiunii creştine. Cât

despre acea lume invizibilă, contestată de atei, te asigur că ei o vor percepe limpede şi o vor cunoaşte în

ultimele lor clipe ale vieţii. Atunci toţi ateii, fără excepţie, vor vedea cu claritate îngerii, diavoli şi spiritele

supreme în care nu credeau şi cu toţii se vor mira cât de proşti şi naivi au fost toată viaţa, dar va fi prea

târziu, căci nu vor mai putea vorbi sau vor bâjbâi vorbe de neînţeles despre ceea ce văd. Din fericire, există

şi foşti atei care susţinuseră cândva cu vehemenţă că erau cu adevărat "convinşi" de inexistenţa lumii

spirituale, dar care, cercetând mai mult, au descoperit în final marele Adevăr şi au devenit ulterior buni

creştini. Există numeroase asemenea cazuri.

ID: Cunosc şi eu câteva. Cristiane, cum propui să continuăm noi subiectul acesta: pe teme, pe capitole

biblice, pe verste din Vechiul şi Noul Testament, pe problema cultelor? Să începem cu Pentateuhul lui

Moise, cu Facerea?

CPB: Cum vrei tu... Dar eu ziceam să nu avem neapărat o ordine tematică academică, de seminar, adică

opinez să discutăm diverse teme, pe sărite, cum ne vin ele în minte, că nu facem aici ore biblice de şcoală

duminicală, ci o conversaţie liberă ca la gura sobei. E bine? Dar, fiindcă ai adus vorba, din capul locului,

de Biblie, hai să lămurim puţin problema cu capitolul Geneza din cartea sfântă. Vezi că am folosit titlul

"Geneza", din Biblia ta, fiindcă aici operăm cu cele două traduceri importante ale Bibliei în limba română -

tu cu traducerea fostului preot sau diacon Dimitrie Cornilescu, folosită de voi neoprotestanţii, eu cu

traducerea lui Gala Galaction şi a preotului Vasile Radu, folosită de ortodocşi. Eu, precum vezi, le am pe

amândouă lângă mine, deşi, atât unii cât şi ceilalalţi, îşi critică reciproc felul cum a fost tradusă Biblia. Mai

exact, îl acuzaţi pe scriitorul Gala Galaction că, în realitate, n-a făcut altceva decât să mai şlefuiască puţin

frazele vechi ale Bibliei de la Bucureşti din 1688, a lui Şerban Cantacuzino, şi că textul pare greoi, cu o

limbă bisericească veche şi nefirească vorbirii contemporane, iar ortodocşii îl învinuiesc pe Cornilescu că

uneori a falsificat în mod deliberat textul original şi că a scos din el unele versete ce nu-i conveneau sau că

nu le-a mai tradus deloc. Opiniile sunt exagerate din ambele părţi. Personal, combinându-le pe amândouă

traducerile, eu aş tipări o nouă editare.

ID: Asta sună fain ca intenţie, dar o spui în glumă, fiindcă nu prea pare posibil să le combini pe

amândouă, deşi frazele comune predomină. Recent ştii că a apărut şi o traducere mai poetică a Bibliei, cu

numeroase explicaţii doxologice, făcută de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, el fiind şi un talentat

scriitor. Pe asta, din păcate, nu am avut timp să o cercetez; doar am răsfoit-o. Cred însă că deja ai constatat

că toate trei traducerile încep la fel: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul"... Apoi ele aduc

amănunte despre fazele Creaţiei.

CPB: Vreau să-ţi atrag atenţia, dragă Ioane, că nici o traducere din limba română a Bibliei nu este perfectă

sau 100% în ecuaţie cu textul ebraic original şi că nici ortodocşii, nici protestanţii, cu excepţia unor scurte

pasaje, nu au tradus-o în limba noastră direct din ebraică, ci din limbi intermediare de largă circulaţie,

scăpându-le multe nuanţe subtile, dar nu asta îi scandalizează pe criticii Bibliei, ci, printre altele, aparenta

lipsă de logică a Pentateuhului. De acest lucru se leagă ei.

ID: Te referi la faptul că se descrie o întreagă creaţie elaborată de Dumnezeu în numai şapte zile sau că

mai întâi se vorbeşte de crearea luminii şi abia după aceea despre crearea astrelor luminătoare... La asta te

referi, nu?


CPB: Da, la astea, dar şi la alte amănunte de acest gen, aflate aparent în contradicţie, însă peste rezervele

critice ale materialiştilor şi evoluţioniştilor, mai recent, au venit unele lămuriri salvatoare ale unor oameni

de ştiinţă care au putut să aducă explicaţii mai clare în asemenea dileme. Iată cum descrie Biblia această

scenă (citez din traducerea lui Galaction): "Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Şi a văzut

Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu

ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (Facere 1,3-5). Cei mai

mulţi tâlcuitori contemporani ai acestor versete, vrând să explice cum este posibil ca Dumnezeu să fi făcut

lumina în ziua întâi şi abia în ziua a patra luminătorii, ne spun că în relatarea zilei întâi a creaţiei nu este

vorba de lumina fizică ci de o ordine pe care Dumnezeu a pus-o în lucruri. Conform acestor traducători

contemporani, Dumnezeu ar fi vrut să spună: "Să fie o ordine în ceea ce urmează ...etc." Dar ar fi de-a

dreptul absurd să forţăm versetele cu o asemenea interpretare. Nu de aceeaşi părere este însă şi Sfântul

Grigorie Palama. Să urmărim explicaţia sa: „A existat oare un timp când lumina soarelui nu se afla în

globul solar ca într-un vas? Căci lumina s-a născut mai întâi, înainte de a fi soarele, pe când Cel ce pe

toate le-a adus întru fiinţă a zidit discul soarelui abia în cea de-a patra zi, unind cu acesta lumina şi astfel

rostuindu-l ca un astru făcător şi luminător al zilei.” Nu dorim să ridicăm la nivel de dogmă părerea

Sfântului Grigorie Palama, dar el se apropie oarecum de o logică ceva mai puţin naivă, deşi nu formulează

nici el un adevăr ştiinţific.

După mine, adevărul ar fi acesta: în prima zi Creatorul a creat materia (atomi, molecule, subdiviziunile

atomului) din nimic (eu aş zice: din marele Nimic). În limbaj matematic vorbind, asta s-ar nota aşa: 0 = 1

(mă feresc să folosesc termenul de factorial de 0, scriind: 0! = 1!=1). Asta îi scandalizează cumplit pe

materialişti, căci ei ar striga: "Ex nihilo nihil!" Era vorba de forma primară a materiei, Dumnezeu umplând

universul cu materia neorganizată care arăta ca o masă materială diformă, haotică. Universul primar părea,

cred, ca un infinit ocean de foc. Era o masă extrem de fierbinte, cuprinzând tot tabloul periodic al

elementelor chimice, amestecate între ele, tot tabelul lui Mendeleev, dacă vrei, în care cred că hidrogenul

predomina masiv. Şi ştii ce s-ar întâmpla dacă noi am amesteca de-a valma toate elementele chimice

(metale şi metaloizi) din acest tabel? Toate ar reacţiona extrem de violent între ele, atingând temperaturi de

milioane de grade Celsius şi Farenheit - mai exact, s-ar transforma într-o plasmă fierbinte, o masă gazoasă

orbitoare, întinsă în Cosmos de la plus infinit până la minus infinit.

Aşadar, porunca demiurgică creativă din prima zi se referea la lumina plasmatică. Ea era lumina iar

plasma, se ştie, are o lumină orbitoare! Acesta este adevăratul înţeles al poruncii din ziua întâi: "Să fie

lumină!" (ca orice lumină, ea este în acelaşi timp şi o vibraţie, deci o energie, un cumul de energie,

emanată din Fiinţa Divină, Ea însăşi o Lumină; şi atunci această poruncă echivalează cu propoziţia

imperativă: "Să fie energie!"- rostită sub acelaşi înţeles). Atunci materia a apărut instantaneu, printr-o

uriaşă explozie, pornită dintr-un puct unic, care este prima fază a aşa numitului "big-bang" cosmic.

Explicaţia este pe cât de logică pe atât de clară. În cea de a patra zi, materia primă plasmatică a fost

organizată în globuri sferice rotative - discuri, cum le zice Sf. Grigorie Palama - cărora Creatorul le-a dat

legi precise de mişcare. Unul din aceste globuri este Soarele. Globurile rotative din spaţiul infinit, adică

stelele, au fost ordonate pe familii galactice, mult distanţate între ele. Spaţiile uriaşe dintre stele erau lipsite

de lumina masivă, cum fusese la început, iar aceste goluri imense, neavând pe ce să se reflecte lumina

astrelor, păreau spaţii întunecoase, născându-se contrastul: lumină-întuneric, iar acest întuneric se datora şi

misterioasei materii negre predominante în univers. Pe Terra, cu suprafaţa răcită, ce dansa în jurul

Soarelui, rotindu-se şi în jurul axei proprii, contrastul se distingea cel mai bine: ziuă-noapte. Aşa s-a

despărţit lumina de întuneric.


Să nu uităm că oamenii de atunci nu mai fuseseră informaţi niciodată de felul cum a apărut sistemul

planetar local. De aceea, Dumnezeu l-a ales pe Moise ca pe un ucenic foarte inteligent căruia i-a relatat pe

scurt (probabil şi printr-un fel de holograme tridimensionale) istoria Pământului şi a întregii creaţii. Era

primul om de pe Terra căruia i s-a arătat Dumnezeu sub formele descrise de Biblie. Ulterior Moise a notat

în scris, precum i se poruncise, tot ceea ce îi explicase Demiurgul, însă Marele Profesor i s-a adresat printr-

un limbaj mai simplu, pe înţelesul lui şi al oamenilor din preajma sa, cu toţii lipsiţi de cultură, formulându-

le un fel de tablă generală de materii, fără prea multe detalii ştiinţifice, iar Moise le-a aşternut pe

pergamente aşa cum şi le-a amintit. Stilul scrierilor lui Moise este, la rândul lui, tot simplist, deşi corect şi

concentrat pe esenţe descriptive destul schematice, dar inteligibile şi destul de frumoase în ansamblu, fără

multe detalieri şi divagaţii stilistice, cum ne-ar plăcea nouă astăzi să citim. Pe Creator îl interesa în primul

rând problema mântuirii oamenilor şi nu urmărea deloc să le explice acestora amănunte astronomice,

fizico-chimice sau tehnico-ştiinţifice, de astrofizică, de mecanică cerească ori detalii despre istoricul,

secretele şi dinamica creaţiei în sine, aflată într-un continuu perpetuum mobile. Ei nici nu le-ar fi înţeles

atunci, fiindcă Dumnezeu nu se adresa unor studenţi universitari, ci unui popor simplu şi idolatru,

ameninţat de primitivism, aproape copleşit de munci fizice grele şi abia eliberat de sub robia faraonilor

egipteni care-i folosiseră ca nişte unelete vorbitoare. Oricum, primul pas divin fusese făcut, întrucât, din

el, în continuarea capitolelor biblice, va reieşi cu claritate originea materiei, izvorul energiei, originea

vieţii, a conştiinţei de sine, a personalităţii umane, a primului păcat etc. Toate acestea constituie fondul pe

care se va desfăşura faza măreţului plan de mântuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de

vedere, istoria lumii este întâi de toate o istorie a planului de mântuire alcătuit de El. Geneza este aşadar,

―teocentrică‖ în atitudine (adică Îl aşează pe Dumnezeu în punctul focal al realităţii, fără să se preocupe

prea mult despre metodele extrem de complexe folosite de El în procesul supergenial al Creaţiei.) Aceste

metode nu erau nicidecum nişte priorităţi menite a fi date în vileag, incluzând multe secrete pe care nu le-

am înţelege nici noi cu tehnologia modernă de astăzi. În al doilea rând, istorisirea Genezei este

―geocentrică‖, adică priveşte evenimentele din punctul de vedere al omului aşezat pe pământ. În chiar

primul verset al cărţiii, Moise proclamă: ―La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Şi de acolo

până la sfârşit, relatarea se va concentra în primul rând asupra Terrei ca obiect cosmic multi-atenţionat şi

ca loc, pare-se, super-preferat, de existenţă al rasei umane deosebit de adulată şi privilegiată de Creator.

Istorisirea mai poate fi definită şi ca fiind preocupată mai mult cu ―fenomenele‖ întâmplate la timpul

trecut, decât cu explicarea lor ştiinţifică. Aceasta nu înseamnă că Biblia ar fi doar aşa, o culegere arbitrară

de speculaţii filosofice materializate sub forma unor desfăşurări mitice aleatorii, şi nici că Scriptura nu ar fi

valabilă din punct de vedere şiinţific ori că nu se referă la prezent şi viitor. Sper că am fost clar.

ID: Interesant ceea ce spui. Eu nu m-am gândit niciodată la o asemenea explicaţie, şi mă surprind că îţi

pot accepta felul cum interpretezi această veche şi aparentă contradicţie biblică.

CPB: Nu este nici o contradicţie. Sper ca acuma s-a spulberat acest mister. Măcar în parte...

ID: Da, să sperăm, dar iată altul şi mai mare: cum oare a făcut Dumnezeu lumea în numai şase zile?

Spune, cum? Şi ce fel de zile erau acelea? Ai vreo explicaţie cât de cât inteligibilă, cât de cât admisibilă

pentru minţile noastre zise moderne şi pretenţioase, pentru această afirmaţie audace din Vechiul

Testament? Acolo ea afirmă categoric: şase zile, plus o zi de odihnă... Cum explici, fiindcă de acest pasaj

se leagă toţi ateii.?...

CPB: Îmi pare rău, Ioane dragă, dar de data aceasta, să fiu sincer, îmi vine mai greu să explic versetele

respective din Biblie. Mă tem că nu m-aş pricepe, deşi aş încerca să găsesc argumente explicative la fel de

credibile şi pentru acest caz. Şi chiar voi încerca. Nu-mi va fi însă deloc uşor, fiindcă învăţătura despre

creaţie este parte integrantă din Teismul creştin şi este în contrast categoric cu evoluţionismul naturalist şi

ateu predat în şcoli.


Acesta refuză din capul locului să accepte elementul supranatural în creaţie şi încearcă să explice existenţa

tuturor formelor de materie şi viaţă printr-o evoluţie treptată, în timp, trecerea formelor inferioare înspre

forme din ce în ce mai evoluate şi mai complexe; această evoluţie ar fi fost produsă de-a lungul a milioane

de ani, de nişte forţe imanente în structura materiei. Majoritatea oamenilor şcoliţi acceptă fără să clipească

explicaţiile predate în şcoli, ca reale, logice şi suficiente, fiindcă sunt digerabile pentru capacitatea noastră

intelectuală care refuză eforturile. Cum să creeze Dumnezeu lumea în şase zile consecutive, după care,

epuizat de efort, să se odihnească mulţumit şi satisfăcut, precum facem noi oamenii când suntem

supraextenuaţi de un efort rodnic? Cam aşa ne întrebăm cu toţii şi ridicăm neîncrezători din umeri. Dar

există cercetători care au încercat să citească printre rânduri, simţind că întrevăd nişte capete de fire

luminoase care, apucate, ar putea fi băgate în priza minţii umane contemporane pentru a o încărca cu

informaţii latente. Şi iată că şi pentru această dilemă au apărut explicaţiile unor savanţi decişi să vină în

sprijinul teologilor, încercând, cu unele păreri acceptabile, să aducă lumină şi la o asemenea foarte

legitimă întrebare. O posibilitate, oarecum acceptabilă, este că relatarea biblică se poate împăca cu

milioanele de ani rezultaţi din datările ştiinţifice, dacă am considera cele şase zile, ca zile obişnuite, dar

neconsecutive. Cu alte cuvinte, o traducere echivalentă ar putea vorbi de o primă zi, o a doua zi etc., între

care s-au putut desfăşura evenimente înşirate pe durata unor epoci geologice. O altă interpretare vede cele

şase zile, nu ca perioade de douăzeci şi patru de ore, ci ca şase ―intervale‖ de timp, nedelimitate precis, dar

încadrate poetic între o seară şi o dimineaţă. De la bun început, trebuie să ţinem însă cont de un adevăr

absolut esenţial când discutăm periodicizarea creaţiei divine, şi anume faptul că pentru Dumnezeu nu

există noţiunea de Timp. Creatorul trăieşte în veşnicia atemporală, foarte bine definită de genialul

Eminescu în poemul "Luceafărul", când vorbeşte de zborul lui Hyperon spre tronul lui Dumnezeu unde

timpul ("vremea") nu există, încercând în zadar să se contureze: "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi

spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte." Aşadar, acţionând în această

imensitate spaţială atemporală, Dumnezeu creează materia, creează lumea galaxiilor şi metagalaxiilor, iar

această modelare a lumii galactice din nimic, a trebuit să o subordoneze atemporalităţii, dar modelând

forme geometrie tridimensionale pe spaţiul infinit (ar putea exista şi forme multidimensionale, de ce nu?),

Creatorul a creat un fel de a patra dimensiune, numită de noi Timp... Este o noţiune subordonată legii

relativităţii, cu alte cuvinte este elastică, eu aş zice că este o noţiune chiar foarte elastică. Noi o relatăm la

dimensiunile Terrei unde alternanţele de ziuă-noapte fac ca timpul să fie de 48 de ore, însă timpul diferă de

la o planetă la alta (în spaţiul "gol", intergalactic, timpul devine o noţiune arbitrară, abstractă, neglijabilă).

De pildă, pe satelitul Terrei, pe Lună, o zi durează 27 zile, 7 ore, 43 minute si 12 secunde (după cum se

învârte ea în jurul Soarelui); pe Marte, ziua este cam cu o jumătate de zi mai mult decât ziua noastră (acolo

un an durează cât doi ani tereştri); pe zisa planetă Pluto, o zi durează 6,4 zile terestre; pe planeta Uranus o

zi şi o noapte durează aproape un secol, situaţie în care un moş de 85 de ani de pe la noi, pe Uranus este

abia un... bebeluş nou-născut, săracul! - doar de o zi şi o noapte apărut... Atenţionez faptul că în "tinereţea"

lor, toate planetele aveau un cu totul alt timp de circomvoluţiune şi de rotaţie în jurul propriei axe şi în

jurul Soarelui decât au astăzi. Şi uite aşa mai departe... Aceste diferenţe de timp sunt întâlnite pe sistemul

nostru planetar; însă pe alte sisteme planetare din galaxia noastră sau din alte galaxii, timpul diferă enorm

vizavi de timpul terestru. Cu alte cuvinte, timpul (noţiunea de secunde, de ore, de zile, de luni, de ani) este

extrem de elastic şi... vulnerabil din anumite puncte de vedere. Dacă înţelegem acest lucru, ne mai putem

apropia cu un pas de înţelegerea celor şase zile biblice consacrate de Dumnezeu creaţiei Sale, fără să mai

fie nevoie de a mai sublinia cu două linii roşii versetul biblic din a doua epistolă a Sfântului Petru,

capitolul 3 cu versetul 8, care spune clar: "Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură

zi înaintea Domnului este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi" (am citat din traducerea ortodoxă a

părintelui Gala Galaction, iar acelaşi text este tradus de Dimitrie Cornilescu astfel: "Dar, prea iubiţilor, să

nu uitaţi un lucru: că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de anii sunt ca o zi"). Totuşi, nici

cele mai docte traduceri făcute de teologii noştri sau cei străini (dintre care ediţiile engleze KJNV şi AV -

King James New Version şi Authorized King James Version - bat recordurile în corectitudine), nici una

din ele nu au avut curajul să redea corect textul din Tora ebraică. Şi am să vă spun şi de ce: pentru că

traducătorii nu erau siguri de multiplele confuzii ce le pot oferi cuvintele limbii ebraice biblice, limitată la

un vocabular de cca 3.100 de cuvinte, comparativ cu cele 4.000.000 milioane de cuvinte ale englezei

contemporane sau ale unor alte limbi bogate. Ca şi în limba chineză, unele nuanţe ale limbii ebraice apar

(şi ea bogată în asemenea nuanţe) apar mai clar atunci când sunt folosite în context. Savanţii teologi evrei

s-au arătat mai îndrăzneţi, atrăgându-ne atenţia că substantivul "ziuă"(yôm) are diferite înţelesuri literale

(nu literare!) în ebraica biblică. El poate însemna: zi lumină, zi obişnuită, un moment scurt al zilei, un

anumit timp, dar şi... (aici - atenţie mărită!) yôm are deseori şi înţelesul de "o lungă eră a timpului", dacă

este cuplat cu un numeral cardinal - de ex. 6 yôm - are înţelesul de 6 zile, dar se ştie că există numeroase

excepţii când substantivul yôm, adăugat lângă un numeral cardinal sau ordinal îşi pierde total înţelesul de

"24 de ore", căpătând înţelesul de "secvenţă de grupare" (precum în Zaharia 14:7-8) sau în faimosul nostru

text despre creaţie. Era mai de grabă vorba, deci, de o fază ori de o perioadă de dezvoltare a lumii în proces

de evoluare şi nicidecum de un interval de timp de 24 de ore... Din nesiguranţa oferită de labilitatea

semanticii ebraice cred că s-au ivit poticnirile şi eroarea, oarecum scuzabilă, când cuvântul a fost tradus în

greaca veche sau în latină vulgară (Vulgata), apoi în limbile internaţionale şi în celelalte, cu înţelesul de "zi

de 24 de ore", traducătorii alegând primul sens al substantivului, nicidecum ultimul care era, mai mult ca

sigur, cel îndreptăţit, cel real. În acest caz, traducerea corectă ar fi fost că Dumnezeu a creat lumea în şase

ere lungi şi nu în şase zile de 24 de ore, cum s-ar înţelege dacă nu aprofundăm istoricitatea

retroversiunilor. Există ediţii moderne în limba ebraică, apărute mai recent, care vin şi ele cu explicaţii

asemănătoare, detaliind că anii biblici de facere a lumii, deşi folosesc numerale cardinale mici, diferite de

milioanele de ani existente în erele geologice ale pământului. Dacă fiecare zi biblică echivalează cu două

ere geologice, atunci problema ar fi pe deplin rezolvată, fiindcă există 12 ere geologice ce corespund

zilelor biblice, astfel: 1) Ziua întâi - precambrian, cambrian; 2) Ziua a doua - ordovician, silurian; 3) Ziua a

treia - devonian, carbonifer; 4) Ziua a patra - permian, triasic; 5) Ziua a cincea - jurasic, cretacic; 6) Ziua a

şasea - terţiar şi cuaternar.‖ În ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit, dar nu în sensul în care ne odihnim noi

stând într-un jilţ, moţăind sau contemplându-Şi lucrarea, nu, ci planificând desăvârşirile lucrării. O

explicaţie justă a capitolului Facerea sau Geneza are darul minunat de a tăia şuvoiul care dădea apă la

moară ateilor şi liber-cugetătorilor.


Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles cu această încercare de a explica ceva dificil, dar mi se pare că cine o

aude începe să gândească altfel decât gândea iniţial şi să renunţe la multe dubii avute.

ID: Admit că unele lucruri din cele arătate aici le ştiam, şi că altele nu. Important este că te străduieşti să

abordezi problema creaţiei printr-o interpretare ştiinţifică, dar simt că am unele rezerve de felul cum

încadrezi zilele creaţiei în erele geologice, după mine, o combinaţie puţin cam forţată, mai ales că unii

geologi vorbesc de 15 ere şi nu de 12, cum le-ai grupat tu. Dar, în fine, e dreptul tău să crezi ce vrei. Nu-ţi

cer să argumentezi această opinie, fiindcă îmi este teamă că întindem pelteaua şi că riscăm să ieşim din

scopul discuţiei noastre.

CPB: Nu, nici n-am să încerc să îmbin geologia cu teologia. Am expus doar o simplă opinie personală.

ID: Atunci, să trecem mai departe şi să discutăm probleme ceva mai simple.

CPB: Nu-i nimic simplu în abordările biblice. Să continuăm, mai bine cu probleme tot aşa de complicate.

ID: Dacă vrei probleme complicate, iată acum o întrebare deosebit de dificil de a fi explicată, o întrebare

pe care mi-au pus-o mulţi, fără să le pot răspunde în vreun fel - poate cea mai grea întrebare din toate câte

sunt despre dumnezeire... Spune-mi ce oare a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea văzută şi nevăzută,

înainte de crea universul, galaxiile, pământul nostru cu oamenii şi toate fiinţele de pe el? Ce a făcut El

aflându-Se singur în infinitul acela fără margini, unde stătuse absolut singur-singurel milenii de milenii?

Cum de nu S-a plictisit şi cum de nu I S-a urât de atâta singurătate?

CPB: De data aceasta mi-ai pus cea mai uşoară întrebare şi ţi-o voi lămuri îndată... Mai întâi o mică

povestioară... Se zice că întrebarea respectivă a mai fost adresată de un copil unui preot la o oră de religie,

iar preotul i-a răspuns astfel: "Ştii ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?" "Ce făcea, taică părinte?"

insista copilul. "Păi, uite, Dumnezeu se urcase într-o salcie mare, mare" - răspunse preotul. "Şi de ce S-a

urcat Dumnezeu în salcia aceea mare, mare, taică părinte? întrebă puştiul." "Stătea acolo şi rupea crengile

mai vânoase făcând din ele nişte vergeluşe..." "Şi ce făcea Dumnezeu cu vergeluşele acelea, taică părinte?"

întrebă copilul şi mai curios. "Ce făcea? Le pregătea să bată la fund pe toţi copiii îndrăzneţi ca tine şi care

pun acestă întrebări nesăbuite! Acum te-ai lămurit?" îi răspunse taica părintele râzând... Lăsând gluma la o

parte, întrebarea este într-adevăr serioasă, nu este deloc nesăbuită, dar răspunsul meu este şi mai serios şi

începe aşa: aflaţi că Dumnezeu nu a fost niciodată singur în acest infinit şi niciodată nu S-a plictisit,

deoarece lumea vie pe care, în parte, o cunoaştem noi, precum şi întreaga creaţie materială din întregul

univers şi de pe planeta Pâmânt, erau din veşnicie în gândul Lui, în mintea Lui divină, erau chiar dinainte

de începerea lumilor, subzistând sub formă mentală, virtuală, teoretică, iar pentru Creator să ştii că nu

există nici o diferenţă fundamentală între ceea ce gândise a creea şi ceea ce apoi a creat şi materializat; este

un fel de echitate între increat şi creat!... Aşa că lumea pe care noi o cunoaştem, deşi înainte de creaţie nu

exista în afara Lui, fiind un deziderat, un increat, fiind o virtualitate interioară nerealizată, ea a existat

totuşi dintotdeauna în Fiinţa Lui, în mintea Lui, în interiorul spiritului Său divin şi complex, înainte de se

exterioriza; şi acolo ea era la fel de vie şi de clocotitoare ca şi lumea reală de astăzi... În acest interior

infinit şi bogat, El o păstra dintotdeauna inclusă, cum păstrează tot trecutul şi prezentul. Cu alte cuvinte,

Dumnezeu... extra, supra şi intra-exista într-un univers spiritual - repet: într-un univers spiritual -

dintotdeauna viu... Ulterior a devenit el şi un univers materializat, dar din veşnicie era spiritual, precum

este şi Creatorul! Aşa păstrează El totul, chiar şi în clipa de faţă. În Creator au fost şi sunt incluse absolut

toate fiinţele, lucrurile şi evenimentele ce se vor naşte pe pământ şi în cosmos, în întregul viitor, fără

sfârşit, iar în clipa de faţă, absolut toate fiinţele ce se vor naşte pe pământ şi în întregul ansamblu al acelui

viitor, toate entităţile sunt incluse, toate derivatele creaţiei iniţiale, fiecare om şi fiecare femeie în parte.



Acolo lumea există sub formă potenţială. Toate, toate sunt incluse în Fiinţa omniscientă. Înţelegi? Ele

sunt în El precum stau icrele în pântecele peştilor înainte de a deveni peşti, iar fiecare icră include în ea

un alt peşte plin de alte icre ş.a.m.d. - un fel de big-bang al creaţiei în desfăşurare infinită. Nu cred că e

ceva neclar. Creatorul - într-o divină programare - îi ştie de pe acum, pe nume, pe fiecare, după rasa şi

limba lui, pe toţi care vor vor şi când vor fi în viitorul infinit, pe absolut toţi cei născuţi şi nenăscuţi, şi

cunoaşte la fiecare câte fire de păr va avea pe cap... Iată de ce Dumnezeu nu a fost singur niciodată... Aşa

stând lucrurile, orice fiinţă cerească sau terestră, a existat dintotdeauna, indiferent că ea este deja creată

sau numai o idee planificată pentru un anumit timp, când se va concretiza material. Dumnezeu a fost şi

este ca un fel de incubator infinit şi extrem de complex, în care stă inclus tot cosmosul. Desigur, printre

proiectele divine din veşnicie era, cred, şi discuţia noastră de faţă, inclusiv şi răspunsul acesta care poate

că eu l-am prins din zbor dintr-o rază a Duhului Sfânt...

ID: Amin, aşa să fie. Mi-ai dat o explicaţie plauzibilă şi o voi spune şi altora, când mi se va mai adresa

această întrebare, specificând însă că voi avea grijă să-i atenţionez că răspunsul oferit nu este opinia mea

ci a ta şi că agreez cu ea, considerând-o ca o idee-promotorie, ca una din cele mai sigure posibilităţi,

foarte clar expusă şi foarte originală.

CPB: Mulţumesc. Iar acum este rândul meu să te întreb: De ce nu vă închinaţi voi, baptiştii? De ce aţi

renunţat să vă faceţi semnul sfintei cruci?

ID: Nu numai noi, baptiştii, nu ne închinăm, ci toate cultele neoprotestante: penticostalii, adventiştii,

creştinii după evanghelie, metodiştii, iehoviştii, mormonii, evangheliştii luterani şi încă altele.

CPB: Pardon, mulţi evanghelişti luterani am văzut că se închină, unii chiar ca ortodocşii. Ei se consideră

protestanţi, deşi unii îi socotesc neoprotestanţi. Dar care este cauza de nu vă faceţi semnul sfintei cruci?

ID: Întrucât eu provin dintr-o familie de ortodocşi, să ştii că încă mă închin uneori, dar, bineînţeles, nu în

biserică la noi, ci numai acasă unde nu mă vede nimeni... Însă am aflat de ce cultele neoprotestante nu se

închină - şi prin asta, după opinia mea, pierd mult, deoarece, dacă s-ar închina, numărul ortodocşilor şi al

catolicilor care trec la noi ar spori cu rapiditate. Aşa sunt înclinat să cred. La drept vorbind, nu ştiu când

au renunţat protestanţii mei să-şi facă cruce, fiindcă unul din promotorii de bază al noii religii, Martin

Luther, s-a închinat totdeauna. S-a renunţat probabil la semnul crucii atunci când s-a renunţat şi la

folosirea icoanelor. Multă vreme cărţile de religie protestantă nu aveau pe ele nici o imagine, apoi treptat,

treptat au apărut desene cu coroana de spini, apoi cu miei, apoi cu porumbei şi peşti, vechi simboluri

religioase, iar de câteva decenii încoace, au apărut desene şi picturi colorate cu chipul lui Iisus, ai Maicii

Sale, cu apostolii etc. Procedând astfel, cărţile noastre au început a fi căutate şi citite şi de religiile

istorice, de ortodocşi şi catolici, mai ales că majoritatea se distribuie gratis, pe când la voi se vând cu bani

grei. Biblia tradusă de Cornilescu, apărea fără cruce pe ea, motiv pentru care ortodocşii nici nu voiau să o

atingă; ba chiar o aruncau. De când s-au tipărit cu crucea pe copertă, o cer tot mai mulţi ortodocşi, iar noi

le-o trimitem în număr mare şi fără nici un ban.

CPB: Cam aşa este. Şi ca să te completez, pot spune că i-aţi depăşit pe ortodocşi şi pe catolici cu cărţi

pline de icoane colorate, cu picturi religioase de toată frumuseţea. Aţi mutat icoanele de pe pereţii

bisericilor în cărţi. Mai rămâne să începeţi a imita şi pe catolici, lansând mici sau mari sculpturi cu

chipuri de sfinţi, ceea ce la ortodocşi nu sunt deloc agreate.

ID: Mormonii, iniţial şi ei au fost împotriva "chipurilor cioplite", însă acum deja au trecut la folosirea


sculpturilor masive, unele de toată frumuseţea, cum este o mare statuie a lui Iisus, aflată în centrul oraşului

Salt Lacke City, din statul Utah. Dar pe bisericile neoprotestante nu se pun cruci (deşi, mai rar) pe unele

am văzut şi câte o cruce pe acoperiş, fiind probabil o clădire cumpărată de la catolici, iar pe altele pe

peretele din spatele amvonului. În viitor, cred că se va reveni la crucea tridimensională în toate bisericile

noastre.

CPB: Şi când se va reveni la semnul sfintei cruci gesticulat cu mâna? Că tot nu mi-ai motivat de ce nu se

practică acest gen de închinare...

ID: Cred că am înţeles mai bine motivele pe care mi le ceri, după ce l-am auzit pe un pastor american

spunând că asta s-ar datora poruncilor a 4-a şi a 5-a, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor precum afirmă

cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise şi scrise în Exodul, capitolul 20, care precizează: "Să nu-ţi

faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai

în jos decât pământul" şi "Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul

tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al

patrulea neam al celor ce Mă urăsc." Deci, de frica blestemului divin se evită acest gen de închinare, în

ciuda faptului că noi iubim cu mare pasiune crucea Mântuitorului nostru.

CPB: Este foarte bine că Dumnezeu a dat aceste porunci, mai ales că erau adresate unui popor idolatru care

asculta de vraci şi se închina la viţelul de aur. Ele sunt valabile şi astăzi pentru asemenea popoare fără

credinţa în Creator. Dar, din momentul în care oamenii L-au cunoscut mai detaliat pe Dumnezeu Tatăl şi

pe Fiul Lui, Părintele ceresc nu mai este gelos şi, faţă de aceştia El devine deosebit de înţelegător şi

permisiv. Acestora le permite să imite chipurile care sunt în ceruri, la fel cum ni se permite nouă să avem

fotografii cu cei dragi. Ca dovadă că este aşa, tot Dumnezeu îl sfătuieşte, mai târziu, pe Moise să facă

chivotul legii din lemn de salcâm poleit cu aur, cu un capac de aur masiv, poruncindu-i să toarne două

statui, două sculpturi deosebite, reprezentând doi îngeri heruvimi, şi se adresează în felul acesta: "Apoi să

faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale

capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe

deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să

fie feţele heruvimilor." Am citat din Biblia ortodoxă tradusă de Gala Galaction, Ieşirea, capitolul 25,

versetele 18-20, iar la versetul 40 îi aminteşte de holograma ce i-a proiectat-o pe Muntele Sinai, când i-a

înmânat Tablele Legii: "Vezi să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte." Foarte

interesant este faptul că, un capitol mai încolo (Capitolul 20), Dumnezeu îi cere lui Moise nu numai

sculpturi, ci şi picturi pe pânză de mătase pentru acoperirea cortului: "În ţesătura lor să faci chipuri de

heruvimi alese cu iscusinţă" (Versetul 1), Acestea ar fi primele picturi religioase din lume, ceea ce

înseamnă că avem voie să facem icoane, că avem voie să ţinem icoane în biserici, acasă şi oriunde trebuie,

spre a le adora nu ca idoli, ci ca simboluri care să ne amintească permanent de divinitate. Ele nicicum nu-L

jignesc pe Tatăl Ceresc. Dacă ar fi existat radicalismul neoprotestant ca o biserică majoritară,

predominantă în lume, prin interdicţiile ei severe de a picta şi sculpta divinităţi creştine, interdicţii păstrate

până astăzi de ei, atunci niciodată nu ar mai fi existat un Leonardo da Vinci, un Michelangelo, o Capelă

Sixtină, o Pieta ori catedrale pe tot globul, de o măreţie unică, şi nici alte zeci de mii de capodopere

inspirate din Biblie, care ne definesc pentru veşnicie ca o civilizaţie umană superioară, creatoare de

frumos, binecuvântată şi inspirată de Dumnezeu. Nu am fi văzut nicăieri o cruce ori alte mii de biserici şi

mănăstiri monumentale. Sunt convins că excesele fundamentaliste nu-i plac lui Dumnezeu. Când creştinul

ortodox sărută cu pioşenie o icoană, nu înseamnă neapărat că el se închină la idoli. Gândeşte-te bine,

fiindcă el este perfect conştient că icoana aceea nu este Dumnezeu, ci un preţios simbol ce ne aminteşte de

jertfa supremă a lui Iisus sau de cei ce s-au jertfit pentru cauza Lui. În plus, icoanele sunt nişte originale


acumulatoare energetice, pline de vibraţii pozitive, care încarcă cu sfinţenie trupul celui ce le atinge, cu

condiţia ca imaginile să fie sfinţite. Deja s-a măsurat în laboratoare energia lor şi s-a fotografiat

electronografic ce aură luminoasă au (numai cele sfinţite, nu şi celelalte). Sărutul obiectelor de cult ori

atingerea lor cu fruntea ne energizează. Aceasta s-a demonstrat cu claritate şi ar fi cu totul ridicol să

confundăm gestul adorării icoanelor cu o idolatrie primitivă. Iar la icoanele care plâng cu lacrimi având

acelaşi conţinut chimic cu al lacrimilor umane sau care plâng cu sânge care este într-adevăr sânge uman şi

nu lichide colorate artificial, la aceste icoane aura electronografică se vede şi mai clar. Pare prea simplist şi

chiar un păcat să ne grăbim a proclama cu ton categoric de atoateştiutori judecători că aceste cazuri ar fi

opera diavolului. Iradiereile crucii şi ale icoanelor sfinţite îl ard pe cel rău şi el nu le poate niciodată atinge

şi acţiona malefic asupra lor. Să fie clar. Nu trebuie să râdem de cei ce sărută icoanele. Gestul este întru

totul similar cu adorarea fotografiei mamei, a tatălui, a unei fiinţe iubite, de către persoana care o poartă şi,

fireşte, nici un om zdravăn la minte nu confundă persoana reală cu imaginea ei reprodusă pe hârtie ori pe

lemn sau pe orice altceva.

ID: Nu ştiu, aşa o fi, cum zici tu, însă eu nu cred că biserica primară de pe timpul apostolilor sau imediat

după timpul lor folosea icoanele ca obiecte de cult.

CPB: Foarte adevărat, atunci nu existau icoane. Şi nici nu era nevoie. Dar te-ai întrebat de ce? Pentru că

imaginile Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare erau încă vii în memoria lor. Apostolii le cunoşteau chipurile,

le văzuseră deja pe viu, iar ei le evocau deseori în predicile lor, de fiecare dată, în faţa ucenicilor pe care îi

aveau jur-împrejur, care şi ei, la rândul lor, le vor descrie cum le-au auzit celor care-i ascultau, aşa cum le-

au fost descrise de înaintaşii lor... Aşa se năştea ceea ce numim noi astăzi tradiţia. Deci nu era nevoie de

reprezentări de portrete pentru a-i convinge pe enoriaşii lor că Iisus, Fecioara Maria şi ceilalţi din jurul Lor

au existat. Toţi fuseseră martori marilor evenimente cristice. Cu timpul însă, după şiruri de ani şi ani,

credincioşii au simţit nevoia - ce să-i faci? aşa este firea omenească! - au simţit nevoia să aibă în faţa lor

scene de evocări percetibile ale acelor evenimente biblice (Naşterea, Botezul, Răstignirea, Învierea etc),

pentru a le înţelege mai bine, pentru a le stimula imaginaţia, prin simţ vizual şi tactil. Oamenii întotdeauna

au simţit imboldul de a materializa abstractul. Au fost curioţi şi însetaţi de acest lucru. Totdeauna au fost

impresionaţi de imaginea vizuală, de cea picturală şi statuară, chiar dacă ea nu arăta perfect din punct de

vedere artistic. Apariţia icoanelor devenise o necesitate firească, nicidecum condamnabilă, precum au

considerat-o iconoclaştii de ieri şi de azi. În trecut, când creştinii nu ştiau carte, icoanele din bisericile lor

sintetizau destul de bine şi pe înţelesul oamenilor simpli scene biblice nu prea simplu de imaginat, fiind de

un imens ajutor pentru înţelegerea textelor biblice tălmăcite de preoţi. Ele nu erau desene animate,

explicative sau foarte detaliate, dar îndeplineau destul de satisfăcător rolul unui abecedar creştin sau al unei

enciclopedii religioase ilustrate. Ce vedeţi greşit în asta? Cu timpul, artiştii plastici le-au transformat în

picturi şi sculpturi creştine de o deosebită splendoare şi valoare artistică, fiecare admirator din zilele

noastre fiind pe deplin conştient că ele nu sunt "dumnezei vii", cu suflet înăuntru (căci privitorii lor nu sunt

nici ei oameni primitivi şi tribali), ci ele devin importante simboluri (nişte semne necesare de memento

vizuale!), care ne îndeamnă sau chiar ne obligă să ne amintim de Dumnezeul Cel Atotputernic şi real.

Biserica ortodoxă nu prea s-a bucurat văzând că icoanele catolice prezintă persoanele feminine, sfintele, cu

figuri de fecioare şi fete serafice, de o frumuseţe răpitoare, aproape senzuale. Maica Domnului nu prea

face nici ea excepţie de la acest gen de reprezentare. În icoanele ortodoxe, însă, mai ales în cele bizantine,

Maica Precista, dacă observi, nu are nimic senzual în înfăţişarea ei. Dimpotrivă, este foarte sobră, cu o faţă

plină de seriozitate, de tristeţe, deseori cu o un chip sever, plin de multă îndurare şi suferinţă. Sfinţii pictaţi

de ortodocşi nu apar cu chipuri de artişti de la Hollywood, ci au mai toţi o figură gravă, îmbrăcaţi în

ţesături decenta, cu falduri lungi, orientale. Dacă bisericile sunt pline de asemenea picturi, în cărţi apariţia

lor este mult mai rezervată. De altfel, cum spuneam, voi neoprotestanţii aţi ajuns să ne daţi dreptate,


deoarece, iată: vedem că şi voi, în ultimii ani, aţi tipărit o mulţime de cărţi cu icoane religioase colorate,

mult mai multe decât noi (unele sunt splendide, chiar dacă nu le ziceţi icoane, fiind ceva în genul

comicsurilor pentru copii ), astfel încât aţi ajuns ca în prezent să aveţi toată Biblia ilustrată frumos cu

asemenea tablouri religioase, ceea ce, fireşte, este de lăudat. Cât despre închinarea ortodoxă, gesticulând

cu mâna semnul sfintei cruci, nu înseamnă că idolatrizăm crucea sau că o batjocorim, cum zic unele culte

neoprotestante. Nicidecum, ci închinându-ne, făcând plecăciuni cu umilinţă, participăm cu tot spiritul

nostru şi cu tot trupul nostru la chemarea şi aducerea crucii în interiorul sufletelor noastre însetate de

lumină, simţind atunci în cugetul personal că sfânta cruce ne dă cu adevărat o perceptibilă putere spirituală

şi chiar o întărire fizică deosebită ce ne pătrunde ca un curent electric în tot corpul, ea devenind o cheie de

aur însângerată de jertfa Mântuitorului, o cheie de contact, cu care deschidem instantaneu porţile

rugăciunii şi porţile cerului, consolidând legământul şi respectul faţă de divinitate. Cele trei degete unite

simbolizează Sfânta Treime în faţa cărora cerul şi pământul (simbolizate de celelalte două degete) se

pleacă. Eu personal sunt convins că, în sinea lor, toţi pastorii şi liderii protestanţi şi neoprotestanţi ştiu bine

acest lucru, îl consimt şi îmi dau dreptate în ceea ce spun acum, însă rezervele ce le au vizavi de

practicarea închinatului cu mâna au fost instituite în primul rând ca să nu semene deloc cu noi, să aibă,

adică, ceva vizibil diferenţiat de noi (şi asta frizează un fel de mândrie a distinctivităţii superioare), iar

dacă, prin absurd, ortodocşii şi catolicii ar decide într-o zi să nu se mai închine cu mâna, atunci cu

siguranţă aceste culte ar decide ca ele însele, ca toţi membrii lor, să adopte gestul închinării cu mâna.

ID: Mă faci să râd, fiindcă afirmi că ştii bine ce gândesc păstorii noştri... Nu, nu cred aşa ceva, fiindcă nu

ai de unde să ştii ce gândesc ei care vă acuză că din cauza pădurii nu vedeţi copacii, recte - că... din cauza

maldărului de tradiţii din ortodoxie şi catolicism, nu vedeţi esenţa mântuirii. Însă despre însemnătatea

crucii ca simbol, sunt întru totul de acord cu tine.

CPB: O să vină vremea când toţi neoprotestanţii vor fi de acord cu mine în această privinţă şi când

simbolul crucii o să fie reintrodus în bisericile voastre, mai ales după ce apelarea la puterea extraordinară a

sfintei cruci s-a dovedit în mii şi mii de cazuri că a făcut multe minuni la cultele pe care voi le numiţi culte

istorice. Rugăciunea începută cu semnul sfintei cruci şi spusă din inimă poate produce totdeauna miracole

uluitoare.

ID: Pentru că vorbirăm de picturi bisericeşti, spune-mi ce crezi despre pictura "Cina cea de taină" a lui

Leonardo da Vinci: figura persoanei tinere care stă în dreapta lui Iisus este figura apostolului Ioan sau a

Mariei Magdalena, cum opinează unii critici?

CPB: Nici vorbă de chip de femeie! Este sfântul apostol Ioan, cu chip tânăr şi cu plete lungi. Niciodată

Leonardo da Vinci nu a pictat femei evreice cu capul descoperit. Nu şi-ar fi permis aşa ceva. El ştia bine că

la evrei femeile nu aveau voie să apară descoperite, mai ales în faţa bărbaţilor. Leonardo l-a pictat pe

Sfântul Ioan.

TEXT ADĂUGAT RECENT, INEXISTENT ÎN INTERVIU:

"O rugăciune însoţită de semnul sfintei cruci este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful

Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică

Bekhterev din Petersburg . "Rugăciunea începută cu închinarea nu numai că reglează toate procesele din

organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei." Profesorul Slezin a făcut ceva de

necrezut - a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se

rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.


Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în

siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea

creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al

rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie

uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că

bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul

rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât

vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică. Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.

Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică

a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A

rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Ea activează trezvia

călugărilor. Se pare că rugăciunile cu închinare pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după

explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea

de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de

reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită,

semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia,

clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de

gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia.

Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi)

nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de

dezinfecţie cu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a

analizat apa înainte şi după sfinţire, când suprafaţa apei a fost închinată. A rezultat că dacă se citeşte

rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei (sau a mâncărurilor), atunci concentraţia

bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult

inferioare.

Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare

spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine

inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o

densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.

Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei

credincioşi. "Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor", spune A. Malenkovskaia. Atunci când un

preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o

persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la

gât, schimbările au fost nesemnificative.

O altă experienţă, de o însemnătate colosală este aceea a savantului japonez, Dr. Masaru Emoto,

propus pentru premiul Nobel, care ne-a vizitat, în octombrie 2006, la Bucureşti. El este binecunoscut la

nivel mondial datorită rezultatelor sale uluitoare în cercetările referitoare la cristalizarea apei. Experienţele

sale revelează în mod indubitabil existenţa aspectelor subtile, energetice, precum şi influenţa evidentă pe

care gândurile, sentimentele, muzica, imaginile, etc. o pot avea asupra materiei. Apa este purtătoare de

informaţie şi poate fi foarte uşor impresionată, impregnată, cu diferite energii. În experienţele de

cristalizare a apei, în mod foarte evident, încărcătura energetică benefică (provenind, de exemplu, de la o

rugăciune, sau de la o muzică armonioasă) este obiectivată în cristale simetrice, de forme foarte frumoase.

În caz contrar, dacă apa este încărcată cu energii malefice (provenind, de exemplu, de la un fragment de

muzică hard-rock, sau de la dezinfectantele din apa de la robinet), ea nu cristalizează deloc sau

cristalizează foarte puţin, în forme dizarmonioase. Savantul japonez a prezentat în România numeroase

fotografii cu cristale de apă obţinute în diferite ipostaze.


Cristalele din apa sfinţită cu diferite rugăciuni şi peste care s-a făcut semnul crucii (aghiasma, de pildă),

atunci când este cristalizată, produce cristale hexagonale, de o frumuseţe rară, în centrul cărora, uneori,

apare o cruciuliţă mică, pe când apa peste care se rostesc blesteme şi înjurături, fie că nu cristalizează

deloc, fie că produce cristale foarte diforme, urâte şi mult distorsionate. Fenomenul nu este aleatoriu,

deoarece, de câte ori se repetă această experienţă, tot de atâtea ori, fără nici o excepţie, rezultatele sunt

absolut aceleaşi. Ce mai vreţi o dovadă mai clară, mai palpabilă şi mai vizibilă despre efectul extraordinar

pe care îl are semnul sfintei cruci atunci când îl facem cu mâna pe trupul nostru ori peste grupuri de

oameni, peste vasele cu apă, peste obiecte etc? Dacă închinarea vine din adâncul inimii, ea are acelaşi efect

ca şi o rugăciune. Şi să nu uităm că, în medie, corpul omenesc conţine 70% apă, iar apa din noi se

comportă la fel cu orice apă, intrând în rezonanţă energetică, la fel cu orice apă, atunci când sufletul ni se

îndreaptă prin rugăciune spre Dumnezeu.

REVENIRE LA INTERVIU:

ID: De ce ortodocşii şi catolicii îşi botează copiii atunci când sunt mici şi nu la vârsta adolescenţei sau a

maturităţii, cum se botezau primii creştini, cum S-a botezat şi Mântuitorul? Cei maturi pot conştientiza

singuri importanţa botezului, venind singuri să-l ceară, botezul fiind un legământ solicitat personal pentru a

fi făcut cu Sfânta Treime, iar un copil abia născut nici nu-şi aminteşte clipa botezului atunci când va fi

mare. Voi spuneţi că în momentul când pruncul a primit botezul, a fost deja creştinat, iar noi spunem că

devii cu adevărat creştin numai atunci când soliciţi tu însuţi sau tu însăţi şi obţii "naşterea din nou",

recunoscând pe Iisus ca Domn şi Mântuitor personal. Botezul copiilor este nul.

CPB: După mine, la orice vârstă, botezul este luat în seamă de Dumnezeu. Şi la ortodocşi există

numeroase cazuri când cei maturi vin personal să ceară botezul, pentru motivul că nu au fost botezaţi

niciodată. De asemenea, când solicitanţii părăsesc o religie de care aparţinuse înainte, dorind să treacă la

ortodoxie, cer la maturitate să fie botezaţi. La fel şi la catolici. Dar una din explicaţiile botezului infantil

este aceea că, în urmă cu sute de ani, mortalitatea copiilor era foarte mare, motiv pentru care familiile

făceau copii mulţi, în special familiile sărace. Din 7-8 copii care să năşteau, în general, trăiau doar unu,

doi, rareori mai mulţi, fiindcă molimile fără leac îi secerau fără milă pe ceilalţi, iar oamenii de atunci erau

convinşi că o fiinţă nebotezată care a murit, aparţinând unei familii creştine, ajunge cu siguranţă în focul

cel veşnic, ca orice păgân. Biserica ortodoxă şi catolică erau de aceeaşi părere. Această teamă imensă i-a

deteminat pe părinţi să se asigure că pruncul lor nu va avea o asemenea soartă şi de aceea ei se grăbeau să-

şi boteze copiii, iar pentru educarea lor religioasă trebuie ales un aşa numit "naş", care are obligaţia să-i fie

un tutore spiritual până ce pruncul atinge vârsta maturităţii.

ID: Dar câţi din aceşti naşi îşi îndeplinesc această obligativitate de educator creştin, mai ales că

majoritatea din ei nu ştiu mai nimic despre religie? Ei sunt aleşi mai mult pentru a primi sau pentru a da

anumite cadouri finului lor şi pentru a se întâlni cu familiile lor la cumetrii...

CPB: Aici, din păcate, trebuie să-ţi dau dreptate, deoarece, în majoritatea cazurilor, cam aşa se petrec

lucrurile.

ID: Ce crezi despre teoriile creaţioniste referitoare la facerea omului? De ce evoluţioniştii susţin cu tărie

că omul provine din maimuţă?

CPB: Dacă vrei să le dau dreptate evoluţioniştilor darwinişti, ca să le fac pe plac, le voi răspunde aşa: da,

după cum vă este judecata, aveţi dreptate, deoarece, în primul rând, voi vă trageţi din maimuţe; noi,

ăştilalţi, avem o origine mai nobilă şi mai divină, fiind creaţi de Dumnezeu.

ID: Lăsând gluma, ei vin cu nişte argumente...

CPB: Şi noi venim cu nişte argumente. Deocamdată, se cunoaşte că diferenţa de genom la om şi la

cimpanzeu (care prezintă cea mai mare similaritate genetică cu cea umană) este de până la 2%. Unele

cercetări consideră că sunt diferenţe chiar mai mari, de până la 5%. Ca să-i citez pe geneticieni, iată care ar

fi diferenţele genetice fundamentale dintre om şi cimpanzeu, cea mai evoluată maimuţă: 1) Omul are 23 de

perechi de cromozomi, iar cimpanzeul are 24 - şi se ştie că natura nu poate crea gene noi, ci doar să le

combine pe cele existente; 2) La sfârşitul fiecărui cromozom există anumite secvenţe, care se numesc

telomere. Omul are doar 10.000 de perechi de telomere superioare, iar cimpanzeul are circa 23.000 simple,

inferioare; 3) Cu toate că 18 perechi de cromozomi sunt practic identice la om şi cimpanzeu, totuşi există

diferenţe semnificative la cromozomii 4, 9 şi 12. Mutaţiile genetice spontane şi bruşte au fost excluse; 4)

Cromozomoul Y are dimensiuni şi structură total diferită la om şi cimpanzeu; 5) În cromozomul 21 există

multe regiuni extrem de diferite de cele ale celei mai evoluate primate după om; 6) Ca dimensiuni,

genomul uman este mai mic cu circa 10% faţă de cel al unui cimpanzeu. Dacă din punct de vedere genetic,

diferenţele nu par prea numeroase (motiv pentru care unii geneticieni au afirmat absurditatea că, de fapt,

maimuţele sunt... oameni pimitivi, sălbăticiţi), în schimb, numărul mai mare de cromozomi la cimpanzeu

nu înseamnă că acesta este superior omului, ci am putea spune că structura genetică umană este mai

"şlefuita" decât cea a cimpanzeului. Presupunând că miile de ani, coroborate cu viaţa şi natura, au reuşit,

pe axa coordonatelor, să facă din maimuţă fiinţa superioară numită om, atunci de ce nu reuşesc maimuţele

care sunt dresate de-a lungul anilor, constant şi concentrat, de către cercetători, să vorbească, să scrie ceva

logic sau să memoreze anumite sevenţe repetabile, infantile? Iar dacă de la maimuţă la omul de astăzi au

existat fazele intermediare hominide de... Cro-Magnon (Homo sapiens sapiens), Neanderthal ş.a., lanţul

evolutiv, adăugat în mod forţat de evoluţionişti, este plin de falsuri şi de ―verigi lipsă‖, iar singurul lucru

care se poate spune despre aceste verigi lipsă este că, într-adevăr, ele sunt completamente lipsă, în ciuda

unor afirmaţii neştiinţifice! Concluziile evoluţioniştilor au fost trase din cercetarea controversatelor fosile,

iar din fosile nu se poate afla mare lucru. Paleontologia este plină de zeci de speculaţii arbitrare şi

subiective. După sute de mii de ani, oasele cercetate, ne arată, într-o poporţie uriaşă, că procesul de

fosilizare a fost foarte distructiv, modificând formele lor tridimensionale reale. Selecţia naturală este un

proces total pasiv în natură, nicidecum unul activ, aşa că noţiunea de selecţie naturală poate fi folosită mai

mult ca o figură de stil. Doar micro-evoluţia este posibilă, nu macro-evoluţia, iar ceea ce numim noi

evoluţie, nu este altceva decât modificarea genelor deja existente în arealul aceleiaşi specii, nicidecum

proliferarea de gene noi. (Chiar în experienţele de inginerie genetică, interzise de biserică, nu s-au putut

crea gene noi, ci au fost mixate genele unor specii diferite). De aceea, evoluţionismul este o teorie absurdă.

Omul a fost creat de la început după chipul şi asemănarea perfectă a dumnezeirii. Creatura umană a fost de

la început Homo sapiens. Iată cum îi putem descrie caracteristicile: poziţia verticală, extinsă complect,

privirea îndreptată înainte şi spre cer, din cauza căreia picioarele au o poziţie ce-i favorizează mersul, nu

căţăratul; o mai mare dezvoltarea a anumitor muşchi care suportă şi întreţin poziţia verticală a corpului;

scurtimea caracteristică a braţelor şi opozabilitatea completă a degetului mare, bărbia ieşită puţin în afară,

dentiţia uniformă şi ordonată, şi cel mai mult, dezvoltarea enormă a creierului şi conformaţia caracteristică

a craniului şi a feţei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulată, posibilitatea de a cânta

melodic şi probabil, din cauza folosirii limbajului articulat, şi-a dezvoltat puternic capacitatea de a gândi

abstract. Nu s-a găsit nici măcar o singură dovadă că omul ar fi existat vreodată pe pământ într-o stare

inferioară, total diferită de cea de astăzi. Crom-Magnonul, Neanderthalul ş.a. au fost specii de maimuţe

superioare dispărute care foloseau unelte primitive de piatră, chiar şi de bronz, dar nu au evoluat şi nu s-au

adaptat condiţiilor ambientale, dispărând. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat

întotdeauna imaginea divinităţii. Fireşte, în miile de exemplare umane au existat şi continuă să existe

anormalităţi deformatoare, dar Homo sapientis a evoluat rapid în cadrul speciei lui, devenind


Homo sapientissimus. În concluzie, nu există nici un fel de evidenţă că omul a fost vreodată pe o treaptă

mai joasă din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic, comparat cu Homo sapientissimus, fiinţa umană

de astăzi. Dimpotrivă! Există destule vestigii şi relatări despre realizări stră-străvechi ale rasei umane care

pot constitui şi în zilele noastre minuni ale lumii. Toată ştiinţa şi progresul modern nu le pot imita sau

explica perfecţiunea şi amprenta divină.

ID: Nefiind un om de ştiinţă, nu pot să te combat şi nici nu aş încerca acest lucru. Pari destul de

convingător în ceea ce spui. Şi acum altceva... Dacă-ţi aminteşti, încă înainte de a ne apuca să avem

asemenea discuţii, mi-ai sugerat că ai vrea să discutăm câte ceva despre minuni şi apariţii. Să fiu sincer, ca

baptist, dacă admit tot felul de minuni divine, în schimb, eu nu cred mai deloc în apariţiile teofanice

(dumnezeieşti), mai ales în cele contemporane. Nu zic că aşa ceva nu există, nu. Am citit destul despre ele

şi am fost informat că au fost multe, că ele s-au petrecut şi se petrec mereu, în diferite locuri ale lumii.

Admit că asemenea apariţii s-au manifestat pe deplin, numai că natura lor nu mi se pare să aibă nimic de a

face cu manifestările realmente divine, ci pot fi de altă esenţă. Cine ştie ce duhuri întunecate le provoacă...

CPB: Pe ce te bazezi când spui asta?

ID: Pe un citat din Noul Testament, unde apostolul Pavel , în Epistola a II

Cartea este un interesant si viguros dialog pe teme religioase dintre autor si marele romancier

Ioan Dan, trecut la cele vesnice. Poza de pe coperta a IV-a a fost facuta la Downy, langa Los

Angeles, California, si infatiseaza pe regretatul scriitor impreuna cu autorul C.P.B.



Llelu Nicolae Vălăreanu( Sârbu)

Poezii omagiale

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie

1957, Paris) sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea

limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.

Sculptorul Brâncuşi îşi ciopleşte gândul

peste inima pietrei

în forme de sărut

poarta se deschide

îndrăgostiţii trec

sculptorul moare

se aşază masa tăcerii

pe scaune doar doisprezece

cei care l-au iubit

Jiul doar murmură

spiritul său se înalţă

prin coloana fără sfârşit

apoi familia împuţinată

aşezată pe şase scaune

la masa de parastas

varsă lacrimi în tăcere

Coloana fără sfârşit Oul e infinitul care se multiplică

şi rămâne la forma perfectă,

păsările sunt doar ideea

care iese din inima lui vie,

cu lecţia de zbor în aripi.

Tăcerea rămâne un gest

de împărtăşire a gândurilor,

care nu stă la masă,

aleargă să prindă un scaun de

timp,

să-şi mărturisească taina-n sărut,

înflorind stâlpii porţii.

O bucurie dăltuită-n durere

şi apoi rugăciunea

spusă de cuminţenia pământului,

înainte de a se ridica la cer

domnişoarei Pogany.

Pe urmele recunoştiinţei,

Dumnezeu înduioşat şi-a cioplit

piatra cerului său

în care urcă coloana fără sfârşit.

Oul Oul îmi absoarbe micul infinit,

se divide întruna

şi capătă forma perfectă.

Păsările sunt ideea

care ţâşneşte din inima lui

cu lecţia de zbor în aripi.

Tăcerea e doar un gest

de împărtăşanie a gândului;

nu stă la masă -

Aleargă pe alee să prindă scaunul

timpului,

memorează forma sărutului

cu o bucurie născută din durere.

Lasă rugăciunea - sufletul pietrei -

în ochi, la cuminţenia pământului,

înainte de a se ridica păsările la cer

pe urmele recunoştiinţei.

Dumnezeu şi-a cioplit cu dalta

marmora cerului nepieritor, lacrima şi-o sloboade prin ploi,

peste meseni, în curtea casei,

unde i se păstrează în taină un loc.

Poarta sărutului

Abur la poarta unui sărut

unde bat să să de deschidă

mirosul fierbinte al pâinii

rupte

ce urcă o rugă spre inimi,

magica poartă

în faţa luminii cosmice.

Aştept cu palmele lipite

dulcele ei surâs,

tăcerea care o alungă

cu ochii minţii.

În piatră se coace infuzia

Pe care buzele mele o simt

Dragoste devenind,

Oul de lumină Aş sparge cu un sunet secunda

până când s-ar opri timpul,

l-aş închide într-o sferă

ca pe un ou de lumină,

dar m-am trezit cu o pasăre

din aripile întinse mi-a spus,

pune oul la clocit

în ovalul plin al lunii.

Clipele se vor opri-n secunde

ca o noapte în prima zi de întuneric

şi totuşi timpul trebuie pornit

într-un ceas dintre viaţă şi moarte

în care curg clipele,

Niciodată nu vor umple marea

cum mişcarea nu va opri sunetul.

Un ou brâncuşian Voi fi nebănuit ca

tunetul

aruncat din senin peste

case,

ploaie voi fi şi furtună

cu cel ce rătăceşte

cuvântul

în verdele ofilit al

trădării.

Chiar aerul

primenindu-l,

străluminând coacerea

fructului

pus pe o tipsie de lună.

Palmele-mi ude adună

sângele

într-un căuş de lumină,

orbitor pe buza unui

pahar

unde cade arsă

răsuflarea.

Rupt prin semne de

întâmplări

mă las purtat de vânt,

ca un cal în creştere

sub şa

mai repede decât

călăreţul.

Am intrarea în ochi

într-un timp curbat de

noroc,

un ou brâncuşian,

aşezat în piaţa publică

şi privesc impasibil

universul

cum mă include.

Coloana infinitului Cine caută în sferele atinse de lumină găseşte prin ere, datina şi oasele strămoşilor la porţile de ceară dintre nopţi fulgeră inima în iernile lunii, se sting ochiuri de stele; nimicul îl şterge... Coloana infinitului virtute a liniei frânte împleteşte suflete. visează şi păsările înălţându-şi aripile prin siluete de metal, în zbor, cerul străpung.

http://ro.wikipedia.org/wiki/19_februarie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1876

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hobi%C8%9Ba,_Gorj

http://ro.wikipedia.org/wiki/16_martie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1957

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris


Rămâne doar zborul Noaptea-şi omoară întunericul

cu o lamă de cuţit,

pieptul pământului absoarbe

rădăcini din anotimpuri.

Inima închide nesomnul ceasului

în aşternuturile pieptului.

Călare pe caii vântului de nord

ochii mei se sting de aşteptare

şi îşi sapă lumina prin minereu.

Pietrele statui gânditoare

deschid drumul eternităţii,

lăcrimează în clipele de răgaz

în piaţetele oraşelor

durerea lui Brâncuşi.

Se deschide cerul

sub aripile păsărilor,

ne mai rămâne doar zborul

ori mutarea în noi înşine

urcuş prin romburi la infinit.

Cu sărutul pe stâlpi

De când trec prin

cuvinte cărări

foşnitoare

nu osteneşte

bucuria,

singurătatea fuge

în cutele nopţii,

tristeţile se acoperă

cu uitare.

Cad umbre

şerpuite din

oglinzi,

capătă trup şi-i dau

glas luminii,

nopţii din pietre

să-i cânt

psalmi prin

cuvintele Lui.

De unde te vei

pătrunde şi tu

de mierea din

miezul vâscos

ce sufletul va face

să lunece,

nimicul din noi în

pustiu.

Tot strig la ce nu

pot să văd,

se înlănţuie tăcerea

de pot s-o ating

prin semne ce-mi

faci dintr-o umbră,

să trec peste ape

străine pe un pod

de sudoare.

Iubirea mea nu

vrea să ştie,

mereu la tine se-

ntoarce,

unde lumina e-n

poartă zidită

cu sărutul pe

stâlpi.

Constantin Cucu

Patimile Niculinei

Din volumul

În volbura apelor,

povestiri2012

Moş Pamfile trase încă un snop de ciocani sub el, aduse mai

aproape ulcica atunci umplută şi, privind de la înălţime cioporul

de codane care-i aşteptau povestea, dădu într-o tuse scurtă,

semn că-i gata să înceapă. Se făcuse o linişte adâncă în preajma

moşului Pamfile, doar ce se mai auzea fâşâitul pănuşelor smulse

din cotor şi zvonul înfundat al ştiuleţilor aruncaţi într-un colţ. Pe

plita cu ochiurile scoase să-ncapă ceaunul, fierbeau grăunţe

aurii într-un forfot uşurel, semn că mai cereau oarece

îngăduinţă. Era bine şi cald în acest capăt de grajd căruia-i

schimbase folosinţa Andreuţ, aşa cum făceau mai toţi din

Rădeana, că le trebuia nevestelor un loc unde să-şi întindă

stativele pe vreme de iarnă. A pus uşă de casă, a mai lărgit

geamul, a întocmit o sobă cu prichici şi cuptor şi tot aici a

gândit că-i nimerit, de ani buni, după cules, să deşface păpuşoii,

că era la loc îndemânos, aproape de pod. Afară se-ntunecase de-

a binele, se pornise şi o ploaie măruntă şi rece, de toamnă

timpurie, aşa că nu se putea treabă mai nimerită decât să stai sub

un acoperiş la căldură, să faci şi treabă şi, mai ales, să asculţi

poveşti. La lucruşorul ăsta nu-l întrecea nimeni pe moş Pamfile,

Dumnezeu ştie de pe unde le scotea, că nu se terminau

niciodată, îl mutau gospodinele de la una la alta de când

începeau clăcile, că mai erau şi cele de tors şi împletit, de peste

iarnă, şi nu-i mai dădeau drumul până-n primăvară, când îl lăsau

în voia lui, să-şi umple traista cu poveşti pentru viitoarea

întâlnire.

Întâmplarea asta de am să v-o spun eu acuma, începu moş

Pamfile, privind la pruncuţele numai ochi şi urechi, se vedea de

la o poştă că abia ieşiseră din copilărie, odrasle ale vecinilor

chemate de ajutor, s-a petrecut la puţină vreme după războiul cu

turcul, iaca-s aproape patruzeci de ani. Şi, ca şi cum n-ar fi fost

de ajuns necazul atâtor suflete prăpădite, s-a mai abătut asupra

satului şi o pacoste de pui de drac, dar atâta de rău şi de

nestăpânit ce nu s-a mai văzut. Unii ziceau că n-o fi chiar

necuratul, poate o fi numai un moroi, că şi ăştia, moroii, adică

sufletele pe care nu le rabdă pământul, sunt la fel de îndiavoliţi.

Ce-o fi fost, ce n-o fi fost, dar eu, după ştiinţa mea, cred c-a fost

un nichipercea scăpat din iad, el ştie cum, şi văzându-se de

capul lui, începuse a hălădui prin lume, ca toţi holteii. A bătut

ba la o uşă, ba la alta, a încercat pe ici, pe colo, şi cum nu i-a

prea mers, şi-a găsit spurcatul loc de popas lung în casa uneia

Sevastiţa. Era, Sevastiţa asta, văduvă şi avea o fată aşa,

Zidind în piatră

Încrezători

dau drumul la semne,

zidind în piatră porţi

cu sărutul pe ambele feţe.

Ascultă cântec din fluier

la masa rotundă şi-n taină

foamea a plecat să se culce,

ochii în ochi se pătrund

şi se satură.

Brâncuşi are un mugure

ascuns,

izbeşte cu dalta în piatră,

scrie sfârşind în cuvântul

ce iese din fântâni spre cer.

Atingând cu privirea un cuib

rotitor ca un izvor în cremene,

unde lumina gândeşte pe Unul

şi ceilalţi se întrevăd în EL.

Cu zâmbetul, în numele lui,

fructul celest se naşte

cu inima roşie ori verde,

moştenire pământului să-i fie.

cam ca voi, poate oleacă mai măruţă, arătă el cu mâna spre cinstita adunare care hărnicea de zor şi cu folos,

înfiorând-o. Un zâmbet îi înflori în colţul gurii când văzu cum fetele se strâng una într-alta, asta înseamnă c-am păşit cu

dreptul, îşi zise, aşa că-şi duse mai departe vorba. Aciuindu-se uciganul în casa ceea, în loc să se mulţumească că are un

adăpost şi că nu mai trebuie să besmeticească prin lume, a pus ochii pe amărâta de fată. Alteva nu putea fi de vreme ce,

într-o dimineaţă, s-a trezit Niculina, că aşa o chema, cu ditai muşcătura pe gât. Când a văzut-o Sevastiţa, mă-sa, şi-a dat

pe loc seama că a trecut sarsailă pe la ele, că era femeie isteaţă, se prindea repede, aşa că mai să leşine. Se ştia că-i în sat

spurcatul încă din iarnă, dar de văzut nu-l văzuse nimeni, că avea grijă să nu se lase luat la ochi. Se vântura lela, pe la

unul, pe la altul şi, pe unde trecea, numai ce rămâneau urmele lui, le lăsa anume, să se ştie că a fost pe-acolo. Parcă-n

batjocură, intra prin case în miez de noapte şi nici atâta obraz n-avea să încuie uşile cum le găsise, că le săreau minţile

gospodarilor de mânie. Bunăoară, unul Muşat, avea o nevastă de-o chema Nela, când s-a întors într-o noapte de la drum,

că lucra la scos lemn pe la Asău, a băgat caii în ogradă, i-a deshămat, şi când a dat să intre în casă, n-o să vă vină a

crede, a aflat uşa descuiată. Cum era târziu în noapte, şi-a dat pe loc seama că-i călcase necuratul casa, altfel de unde uşă

descuiată, aşa că-i dădu poruncă nevesti-si ca, de câte ori îi dus el departe, ea să nu se bage sub cergă până nu învârte

cheia în broască de două ori. Şi neapărat să aprindă candela. Pe la alte case, şi-au găsit stăpânii ţoalele cele bune, de pe

paturile din odaia cea mare, aruncate peste fânul din pod, în batjocură, vezi bine că intra noaptea şi le muta locul, că se

ţineau gospodinele cu mâinile de cap, strica dihania zestrea fetelor, alteia, nemăritată dar cam trecută de ani, i-a scos

poarta din ţâţâni şi i-a aruncat-o în pârâu, avea el ce avea cu porţile, lui Toma Asandei, ăsta stătea prin capul satului, i-a

mânjit-o cu dohot, dimineaţa când a ieşit omul la drum, s-a uitat la ea ca viţelul la poartă nouă, întrebându-se cam ce-ar

putea să fie. Altuia, abia însurat, i-a aruncat o mâţă moartă peste gard, iar Costică Chioloban, cu nevastă adusă din alt

sat, s-a pomenit într-o dimineaţă cu un felinar agăţat în gard, Dumnezeu ştie de ce, noroc că nu era aprins, precum

vedeţi, făcea tot felul de netrebnicii numai ca să pună satul pe jar. Înghiţindu-şi necazul, că n-avea rost să bată doba, să

afle tot gură-spartă cum îi spurcă necuratul casa, a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap, numai să-l fugărească pe şeitan de

unde-a venit. Se zicea că usturoiul ar fi leacul cel mai bun, ungi porţile cu usturoi şi gata cu sarsailă, fuge de rupe

pământul cu coada între picioare. Aşa că oamenii au dat-o pe usturoi, să mă ierte dumnealor, dar când treceai prin sat,

puţea a usturoi de-ţi muta nasul, mai de la fiecare casă dădea câte-un damf. Că se puseseră muierile, împinse de la spate

de bărbaţi, pe făcut câte un mujdei zdravăn, cu care ungeau porţile la două-trei zile, şi la clanţă, şi la ţâţâni, numai să fie

ferite de necaz. Alţii au încercat cu ţăruşul înfipt în mijlocul ogrăzii. Dar treaba s-a dovedit în zadar, mai ales că n-o ştia

face oricine, îi cunoştea tipicul numai o babă, o chema Călina, asta era soră cu ucigă-l-toaca, aşa se zicea, dar dac-o

scăpai în casă, te păgubea de tot rachiul, aşa c-au lăsat-o baltă cu ţăruşul, mai ales că mai şi umbla cu vorba huşită asta

de Călina.

În ce-o priveşte pe Niculina, că despre ea începusem a vă spune, tot se trăgea în faţa oglinzii, speriată nevoie mare,

una-două dădea să acopere muşcătura cu colţul baticului, dar fără nici un folos. Îşi înfipsese dinţii blestematul chiar sub

ureche, minune că n-a dat şi sângele. Dar urma a rămas. Lasă, fata mamei, o liniştea Sevastiţa pe amărâta de fiică-sa,

bine c-a fost numai atâta, cică, prin alte părţi, pe care-o prinde o lasă lată în mijlocul casei. Om merge la taica părintele

pentru o moliftă, dăm şi cu usturoi pe la porţi, nu te mai frământa atâta, prea eşti sfielnică, sameni cu taică-tu, ierte-l

Dumnezeu, că numai el nu îndrăznea să ridice ochii din podele când vorbea cu omul. Moş Pamfile se opri din vorbă,

cercetă ulcica minunându-se cât e de goală şi, după ce i-o întinse gazdei s-o caute de bicisnicie, privi din colţul lui

oleacă mai întunecat, cu o uitătură ce nu se mai poate de serioasă, cum îşi tot furişau megieşele gospodinei cele harnice

degetele pe sub broboade... Ia-n te uită, îşi zise moş Pamfile cu duioşie, mititele, mititele, dar le umblă gândul... Şi poate

nu v-am spus, reluă el povestea, la fel de serios şi cu vorbă bine cumpănită, dar Niculina n-a mai ieşit din casă vreo două

săptămâni, poate şi mai mult, se temea să n-o vadă lumea aşa muşcată cum era. Stătea, săraca, şi privea de după perdea

cum treceau pe drum ba unul, ba altul, dar mai că nu-i vedea, doar noaptea ce mai ieşea şi ea din casă, însă şi atunci doar

cât mergea până în fundul grădinii, să se uite la stele, zăbovea ce zăbovea, niciodată mai mult de-un ceas, că-i era urât,

şi se întorcea în odaia ei care mirosea a usturoi de te trăznea.

Acuma, că a muşcat-o o dată bată-l-toaca, sau moroiul, ce-o fi fost, mai treacă-meargă, numai că s-a înnădit

spurcatul, s-a mai repezit la ea încă de vreo trei-patru ori, şi numai noaptea, când dormeau duse şi ea, şi mă-sa, doar ce

se trezea Niculina dimineaţa cu ditai vânătaia pe gât. La alte fete nu se dădea sarsailă, s-ar fi aflat, numai la Niculina,

uneori o muşca de unde nici nu te aşteptai, era atâta de afurisit că numai gâtul nu-i ajungea. Azi aşa, mâine tot aşa, a

intrat mă-sa la mare griji, o culca pe fiică-sa alături, să-i ţie de pază, o ducea până şi la umblătoare, ce să mai, pacoste

mare. Singurul păcat e că pe Sevastiţa, cum punea capul pe pernă, o şi prindea somnul cel adânc, era mereu obosită,

toată ziua robotea, ca femeia fără bărbat. Bată-l-crucea atâta aştepta, intra sub ogheal şi, dimineaţa, hopa muşcătura pe

gâtul fetei.



Cu toată ruşinea, într-una din zile, se plânge Sevastiţa naşă-

si, pe ascuns. Vine, naşă hăi, numai noaptea, când dormim, o

muşcă pe Niculina de unde nu te-aştepţi şi-o zbugheşte. Am

încercat şi una, şi alta, nu mai ştiu ce n-am făcut, dar degeaba.

Să mă duc oare la părintele? Naşa Paraschivei s-a gândit ce s-a

gândit, a întors necazul şi pe-o parte şi pe alta, şi după ce s-a

mai scărpinat şi-n cap de vreo câteva ori, a tras-o pe fină-sa

aproape, a privit-o adânc în ochi şi i-a spus dintr-o răsuflare:

mărit-o! Aşa a gândit naşa atunci că e bine, s-o mărite. Doamne

iartă-mă, cum s-o mărit, că nu ştie nici să dea cu mătura, zice

Sevastiţa. Fină hăi, o ia naşa pe de-a dreptul, din câte am aflat,

mamonul n-are curajul să intre în casele cu bărbaţi. O fi el

moroi, sau diavol, sau ce-o fi, dar de frică tot i-e frică. Ori tu, şi

fără om, şi fără fecior, adică na poftim, o casă numai bună s-o

calce împieliţatul. A pus ochii pe Niculina şi n-ai ce face alta

decât să bagi în casă pe cineva să-i ştie de frică. Pe vremea

aceea, îi cam dădea târcoale amărâtei de fiică-sa unul Neagu,

din familia lui Şchiopu, nu mai există acuma pe la noi familia

asta, le-a pierit sămânţa. Şi-i zice naşă-si de el, că aşa şi pe

dincolo... Ce spui, sare de pe scaun naşa, păi ce mai stai, fină

hăi, dă-i-o fără să te mai gândeşti, mergi la el, bate-i în poartă

şi spune-i să vină să ţi-o ia. Adevăru-i că Neagu ăsta încercase

cu vorba de vreo câteva ori, cât despre Niculina, ce să mai

zicem, se topea numai cât îl vedea, dar mîne-sa l-a fugărit de nu

s-a mai văzut, îi cam plăcea păhărelul, era şi calic lipit

pământului, dar dacă a zis naşa...

Povestea-i ceva mai lungă, însă până la urmă tot acolo

ajungem, adică la nunta Niculinei cu Neagu lui Şchiopu, făcută

cu lăutari mulţi şi-o horă-ntinsă pe trei zile. Că o luase mâne-sa

într-o zi cu binişorul, să n-o sperie, şi i-a zis că ea ar vedea-o

măritată cu Neagu lui Şchiopu, eu, fata mamei, nu te silesc,

atâta mă duce capul, iartă şi tu, dar Niculina, fată ascultătoare,

n-ar fi ieşit din voia ei nici s-o fi picat cu lumânarea, numai ce a

lăsat ochii în duşumele cu sfioşenie şi i-a răspuns că ea face

numai cum i-i dorinţa. Dacă mata vrei Neagu, atunci Neagu să

fie. Altă făină se măcina pe vremea aceea la moara lui Timofti,

fetele nu ieşeau din cuvântul părinţilor, ştiau cât li-i lungul

nasului. Cât despre dimon, ce să vă mai spun, vă daţi seama că

nu i-a căzut deloc bine paguba asta, dar n-a mai avut ce face, a

trebuit să-şi înnoade coada şi să-şi ia tălpăşiţa. Unde s-o fi dus,

numai tartorul cel mare ştie. Aşa cum nu-i mare minune doar să

se făcut că se duce şi să fi rămas pe-aici, pe-aproape, s-o fi tras

pe undeva să se mai odihnească, cât este el de neruşinat, numai

ce te poţi pomeni într-o noapte că-ţi intră sub ogheal. Liniştea

se făcu şi mai adâncă, copilele se îngrămidără şi mai tare una în

alta.

Moş Pamfile făcu un semn că atâta a avut a spune, primi din

mâna gazdei, care abia îşi stăpânea râsul, strachina cu grăunţe

fierte şi îndulcite cu miere de albine şi se puse pe treabă.

Codanele, şi ele. Numai o zgâtie cu casânca legată la spate, ca

babele, şi cu ochii în cap ca două mărgele jucăuşe, lăsă lingura

în strachină şi îndrăzni vorbă către Moş Pamfile: chiar o muşca

pe fata ceea de gât, cum spui mata, noapte de noapte şi ea nu

simţea nimicuţa? Auzi întrebare, o puse grabnic la punct mânza

de-alături, lăsându-l pe Moş Pamfile fără grai, păi de unde

altcum urme sub ureche? Asta-i drept, încuviinţară suratele ei,

gândind la cât de multe necazuri sunt pe lume.

Miercuri, 27 februarie, ora 15.00, va debuta proiectul "Învaţă despre români din Serbia".

Proiectul este structurat pe parcursul unui an de zile şi prevede o serie de cursuri, dezbateri, mese

rotunde şi seminarii despre istoria, geografia, cultura, traditia, spiritualitatea şi obiceiurile românilor

din Valea Timocului. Proiectul va antrena oficialităţi din România şi Serbia, reprezentanţi ai

ministerelor de resort, profesori universitari, studenţi, istorică şi nu în ultimul rând, jurnalişti.

Proiectul este organizat de Asociaţia Studenţilor Timoceni şi el se va desfăşura într-un

parteneriat cu Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman", Consiliul Judeţean Dolj şi

cotidianul regional “Cuvântul Libertăţii”.

Pentru luna februarie, dezbaterea se va axa în mod punctual pe ceea ce înseamnă localizarea

românilor în Serbia, din punct de vedere geografic şi moderatorul acestei prezentări va fi tânărul

Saşa Stanojlovic, originar din Timoc, profesor de Geografie, iar ca invitatul special, de această dată

va fi Cristi Dumitru, directorul Institutului Eudoxiu Hurmuzachi din Bucureşti.

Vă aşteptăm cu drag !

ZAMBESTE si fericirea te inunda !

Cu prietenie, DAN LUPESCU

Cititi revista LAMURA accesand site-ul www.cartesiarte.ro

Invitatia mea: books.corect.com/ro/categorii/autori/lupescudan

COMUNICAT


Despre carte:

Adesea oamenii intreaba: "De ce faceti zazen? Cu ce scop va asezati? Care este beneficiul acestei activitati?". Maestrul Deshimaru

ii ironiza deseori pe cei care il intrebau in permanenta de ce? de ce? de ce? El povestea: "Cand eram tanar, i-am pus aceeasi

intrebare lui Kodo Sawaki si el mi-a raspuns: «Zazenul nu foloseste la nimic». Acest raspuns mi-a decis viata. M-am gandit atunci

ca este demn si uimitor sa faci toate aceste eforturi fara nici un scop, caci viata spirituala cea mai inalta nu poate fi atinsa decat

atunci cand nu mai exista nici cautarea profitului, nici teama de a pierde."

In ceea ce priveste intrebarea "De ce practicati zazen?", nu poate fi vorba de un raspuns sincer decat in una din cele trei ipostaze:

din calcul sau interes, din obligatie sau datorita unei minti complicate. Numai cand toate "de ce"-urile sunt uitate in mod natural,

zazenul devine zazen si exprima automat forma sa maiestuoasa.

Kodo Sawaki spunea: "Oamenii sunt complet incurcati in iluziile lor si nimic nu arata mai clar nascocirile lor derizorii decat

zazenul. Cand transcendem complicatiile realitatii, ne contemplam propria viata din perspectiva elevata a unei lumi infinite."

Etienne Mokusho Zeisler

Aceasta carte nu este una obisnuita. Ea a aparut datorita lui Buddha. In mod inconstient, natural, s-a nascut de la sine. Cartea

contine scurte texte prezentand viata unora dintre marii maestri ai Zenului. In toate scrierile Zen aflam povestea tiglei, despre care

Mokusho Zeisler a notat urmatoarele: "Nici un invatat nu va crede ca Nangaku vorbea serios atunci cand spunea ca slefuieste tigla

pentru a face din ea o oglinda, si totusi acest punct este esenta invataturii pe care o transmite lui Baso."

De ce ar trebui sa ne limitam gandirea la gandurile mediocre? Daca omul de rand nu vede intr-o tigla decat o bucata de pamant ars,

nu va vedea niciodata natura lui Buddha in cineva. In definitiv, Dumnezeu nu a creat omul din tarana? Aceasta privire noua,

aceasta metamorfoza totala a mintii este tocmai zazenul. Cand exista zazenul transmis corect, toate tiglele si toate fenomenele se

reflecta in el liber, iar aceasta minte este atunci Buddha.

Intelepciunea lui Buddha este la fel, "ea tasneste din viata, trecand prin toti porii pielii, iar lumina ei lumineaza intregul univers".

Nici o actiune constienta nu o poate imblanzi si nici o norma nu o poate limita. Acesta a fost si sensul ultimelor cuvinte ale lui

Baso. La sfarsitul vietii, el a spus unui calugar care-si facea griji din cauza sanatatii lui: "Buddha cu fata de soare, Buddha cu fata

de luna." Buddha cu fata de soare traieste pe lume o mie opt sute de ani, Buddha cu fata de luna numai o zi si o noapte. Cat de

lunga este in realitate viata unui Buddha? Baso nu a mai adaugat nimic, a facut baie, s-a asezat in zazen si a murit.»

Maestrul Myoken

Cuprins


Cuprins

Cuvant Inainte 5

Interviu cu Etienne Zeisler 7

Introducere la Editia Romana 18

Satori - Mari Maestri Zen

Bodhidharma 23

Hui-Neng (Eno) 31

Yoka Daishi 51

Sekito Kisen 80

Baso Doitsu 84

Hyakujo Ekai 90

Obaku Kuin 95

Joshu Shinsai 101

Tozan Ryokai 106

Sozan Honyaku 114

Ungo Doyo 118

Ummon Bunen 121

Fuyo Dokai 126

Wanshi Shogaku 132

Ekai Mumon 147

Tendo Nyojo 182

Dogen Kigen 189

Koun Ejo 211

Daigu Ryokan 215

Kodo Sawaki 221

Taisen Deshimaru 229

Glosar 243

*

Taisen Deshimaru, succesor al maestrilor transmisiei, a venit in Europa in 1967

pentru a aduce Zenul adevarat. Prieten spiritual si maestru respectat, el si-a consacrat

intreaga forta, toata energia sa, educarii numerosilor sai discipoli. A scris cateva

carti: Zazen, practica Zenului; Inelul Caii: Testamentul unui Maestru Zen; Intrebari

pentru un Maestru Zen; Zen adevarat; Vocea din vale etc. La 30 aprilie 1982 a

decedat, lasand mostenire urmasilor esenta invataturii sale si misiunea de a transmite

la randul lor practica Zenului adevarat.

Etienne Zeisler s-a nascut in 1946 la Budapesta. Putin timp duapa nasterea sa,

familia lui s-a mutat in Franta. Acolo el avea sa devina unul din primii discipoli ai

Maestrului Deshimaru. Duapa moartea lui Taisen Deshimaru, Zeisler ramane sa

conduca sangha (comunitatea practicantilor de Zen) pana la moartea sa, pe data de 8

iunie 1990.

Despre autor:

Selectia textelor, notele si comentariile apartin lui Etienne

Zeisler si Taisen Deshimaru; traducerea si ingrijirea editiei

romanesti sunt realizate de Radu Ciocanelea.



GOMBOŞ STELIAN TITUS

Despre valoarea şi importanţa Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească a

creştinului…

1. Introducere

Tema aceasta socotim că este foarte bine venită oricând, deoarece considerăm că Sfânta Scriptură sau Biblia

constituie baza şi rădăcina comună a tuturor cultelor creştine, dincolo de diferenţele doctrinare, canonice, liturgice şi de

tradiţii ale fiecăreia!... Cunoaştem, de asemenea, faptul că tot Biblia împreună cu rădăcinile istorice alcătuiesc punctul şi

baza de pornire a dezbaterilor din cadrul dialogului ecumenic care şi acesta ţinteşte tot spre realizarea şi refacerea

unităţii creştine!...

Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea cea mai reprezentativă a omenirii. Un mare predicator francez spunea că

„atunci când deschideţi Biblia ca o simplă carte nu puteţi rezista superiorităţii caracterului ei şi să nu recunoşti

momentul de istorie, de legisleţie, de morală şi de elocvenţă cel mai surprinzător care este sub cer!‖ Ea este o carte

unitară, deşi a fost scrisă în răstimp de aproape 1600 de ani, alcătuită fiind din 66 de cărţi elaborate de aproximativ 40

de autori şi cu toate că ei au avut situaţii sociale diferite cum ar fi: împăraţi şi robi, clerici şi agricultori, bărbaţi de stat şi

păstori, cu toate că ea cuprinde scrieri de diferite genuri cum ar fi: istorie, profeţii, epistole, legi sau învăţături moral-

religioase, Sfânta Scriptură este pătrunsă de acelaşi spirit fiind un exemplu unic de unitate organică. Ideea mare şi

deosebită care dă unitate scripturii este taina mântuirii persoanei în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, chiar dacă în Vechiul Testament formularea sa literară pare a fi acoperită. În cadrul acestei mari idei Biblia

pune probleme mari specifice, totdeauna, sufletului omenesc. Astfel, în ea se discută despre Dumnezeu şi lume, despre

om şi viaţa sa veşnică, despre creaţie şi căderea omului în păcat, despre femeie şi bărbat, părinţi şi copii, ură şi iubire,

înţelepciunea umană şi tainele lumii acesteia şi, mai ales, a celei viitoare, despre rugăciune, jertfă, bucurie şi suferinţă.

Ea cuprinde, de asemenea, idei de o înaltă valoare etică cum sunt: iubirea de aproapele, despre demnitatea umană,

despre realizarea unităţii în Iisus Hristos ca „toţi să fie una‖, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate

acestea contribuind ca această carte să fie a tuturor, din toate timpurile şi din toate locurile!...

Sfânta Scriptură are, în primul rând, un conţinut religios unde se vorbeşte despre Dumnezeu şi dragostea Sa

pentru care a creat lumea, o conduce şi îi poartă de grijă; despre creaţia omului şi tragedia căderii sale în păcat şi,

îndeosebi, despre mântuirea sa prin Domnul Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Biblia cuprinde istoria mântuirii neamului

omenesc avându-l în centru pe Iisus Hristos – Mântuitorul. În prima parte – cea a Vechiului Testament – este vorba de

pregătirea mântuirii, a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu, iar în partea a doua – cea a Noului Testament – ne este

înfăţişată realizarea şi împlinirea aceastei Împărăţii, care începe chiar în această viaţă şi se desăvârşeşte în ceruri. Toată

colecţia cărţilor sfinte este o mărturie şi o mărturisire a Lui Iisus Hristos şi despre Iisus Hristos şi a modului în care El

caută desăvârşirea unităţii şi a mântuirii celor care L-au ales a le fi lor Învăţător şi Pildă, Când Domnul nostru Iisus

Hristos numeşte Scripturile Vechiului Testament mărturie despre Sine (Ioan V, 39, 46) El înţelege nu numai profeţiile

separate, ci toată Scriptura şi prin aceasta se recunoaşte pe Sine Însuşi ca fiind conţinut esenţial, miez al Scripturii.

Aşadar, Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi a Creştinismului. Aici creştinul trebuie să caute conţinutul necesar

mântuirii sale. Prin lecturarea ei se înalţă cu sufletul către Dumnezeu, se purifică, îşi găseşte echilibrul întregii sale vieţi,

dobândeşte mult spor şi folos duhovnicesc căci ea este cea mai autentică hrană sufletească pentru cel ce o citeşte cu

credinţă!... Sfânţii Părinţi care au vieţuit în veacurile imediat următoare Domnului Iisus Hristos şi care au trăit, cu

adevărat, adevărurile biblice, s-au identificat cu cele spuse în Cartea Sfântă, ei dând mărturie despre valoarea şi folosul

adevărurilor scripturistice. Ei arată şi demonstrează sublimitatea acestor învăţături soteriologice, îndemnându-i pe

creştini să le citească şi să le aplice în propria lor viaţă. De pildă, Sfântul Ioan Damaschin, rezumând gândirea patristică,

îndeamnă pe creştini la citirea Sfintei Scripturi, căci prin ea „suntem îndreptaţi spre virtute şi contemplaţie netulburată.

În ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi

şi cu mai multă învăţătură, căci prin ştiinţa, prin osteneala şi prin harul lui Dumnezu, se duc la bun sfârşit toate. Să

batem, aşadar, la paradisul frumos al scripturii care mângâie inima noastră atunci când este întristată, o potoleşte când

este plină de mânie şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul născut şi prin El la Tatăl Cel Luminător‖.

Urmându-i, în aceste condiţii, pe Sfinţii Părinţi, vom reveni la creştinismul primar cel scripturistic şi patristic care era

foarte consolidat în unitatea sa!...

2. Despre relevanţa Bibliei sau a Sfintei Scripturi în epoca noastră, postmodernă

Ce este postmodernismul?

În altă ordine de idei, ştim cu toţii că epoca în care trăim a fost definită ca o epocă a postmodernismului, în care

teza de bază este aceea că nu mai există nici un adevăr absolut. După cum spune Umberto Eco, termenul

„postmodernism‖ este, din păcate, un termen aplicat astăzi la tot ceea ce se întâmplă să-i placă vorbitorului. În mod

obişnuit, postmodernismul a fost definit în antiteză cu modernitatea. Din punct de vedere teoretic, se consideră că este

un curent apărut la mijlocul secolului al XX-lea, din argumente sociologice şi din dezbaterile privind „sfârşitul

ideologiilor‖. Dar, în unele domenii (cum ar fi critica literară), tocmai aceste idei au determinat o manieră mouă şi foarte

sistematică de gândire.

Definirea postmodernismului

Termenul „postmodernism‖ fiind un termen atât de complex, se întâmplă foarte des să fie folosit greşit. Din

acest motiv propunem aici doar o definiţie de lucru, din punctul de vedere al creştinului care încearcă să înţeleagă

dinamica societăţii: Postmodernismul afirmă că tot ceea ce acceptăm ca adevărat şi chiar modul în care înţelegem

adevărul depind de comunitatea din care facem parte. Nu există adevăr absolut: mai degrabă, adevărul este relativ la

experienţa comunităţii din care facem parte. Totuşi, postmodernismul respinge anumite păreri. Respinge în mod absolut

existenţa unei surse a adevărului, moralităţii şi coerenţei logice în afara omului, considerat ca subiect al cunoaşterii. În

consecinţă, postmodernismul neagă existenţa unui Dumnezeu, fie el creştin, iudaic sau islamic.

Din punct de vedere istoric, tradiţia intelectuală creştină şi-a exprimat credinţa (cu rare excepţii) că universul,

aflat sub conducerea unei fiinţe supreme, este inteligibil. Totuşi, începând cu Renaşterea, această încredere în

inteligibilitatea lumii a fost erodată în cultura europeană. Postmodernismul, prin negarea oricărui adevăr absolut sau

oricărei structuri ultime inteligibile a realităţii, continuă această erodare.

Despre postmodernism şi valori

Deoarece postmodernismul neagă existenţa adevărului obiectiv, prima preocupare „ştiinţifică‖ a teoreticienilor

postmodernismului a fost să modifice radical obiectivele educaţiei.

Educaţia în epoca postmodernă trebuie să-i ajute pe oameni să „construiască‖ în mintea lor toată cunoaşterea.

Cunoaşterea, ideile şi limbajul sunt create de oameni, nu fiindcă sunt „adevărate‖, ci mai degrabă pentru că sunt

folositoare. De fapt, susţinătorii postmodernismului speră să le inducă ucenicilor lor un set de valori bine definit, şi

anume: strădania pentru diversitate: păstrând valorile existente, subiectul trebuie să guste şi modul de viaţă al fiecărei

subculturi din societatea noastră; egalitatea: în concepţia postmodernistă, egalitatea se exprimă în termeni de relaţii de

putere; toleranţă şi libertate: toleranţa are un nou înţeles: să nu negi niciodată şi să nu critici grupurile oprimate, să nu

pretinzi că deţii adevărul obiectiv. Trebuie să susţii libertatea culturilor şi comunităţilor de a se exprima singure;

importanţa creativităţii: stimularea şi afirmarea creativităţii subiectului sunt importante în construirea cunoaşterii şi

valorilor, mai ales dacă sunt încurajate diferite puncte de vedere; importanţa emoţiilor: afirmarea emoţiilor este necesară

proporţional cu importanţa autoevaluării; importanţa intuiţiei: intuiţia câştigă în importanţă pe măsură ce gândirea

raţională şi-a pierdut autoritatea ca mijloc de a aprecia ideile.

3. Despre Biserică şi Sfânta Scriptură în epoca contemporană, postmodernă

Despre provocările postmodernismului

Din punctul de vedere al bisericilor, postmodernismul reprezintă un context particular în care ele trebuie să

răspândească învăţăturile biblice şi scripturistice. Suntem nevoiţi să spunem că trăsăturile societăţilor postmoderniste

diferă de la un continent la altul (de exemplu, societatea postmodernă din America nu poate fi suprapusă exact peste cea


83 Sfera eonica Anul II, Nr.3 (Februarie) 2013 Europeană), de la o zonă geografică la alta (stilul de viaţă din ţările scandinave nu este acelaşi cu cel din ţările

mediteraneene) şi poate chiar de la o ţară la alta (în funcţie de tradiţii şi de modelele pe care le respinge, implicit sau

explicit). Există, totuşi, nişte tendinţe generale pe care le urmează societăţile, chiar dacă postmodernismul susţine că

respinge orice tipar:o prejudecată cu privire la adevăr: postmodernii sunt suspicioşi faţă de cei care susţin că ştiu

adevărul. Din punctul de vedere al postmodernismului, adevărul este ceva ce inventăm, nu ceea ce descoperim; legată

de această prejudecată apare şi tendinţa lor de a fi critici faţă de toate instituţiile (fie ele biserici, guverne, poliţie sau

instituţii de educaţie) şi supremaţia acordată alegerii personale, manifestată prin consumism („cumpăr, deci exist‖) şi în

domeniul moral (fiecare tinde să aleagă ceea ce este bun pentru el, şi nu recunoaşte dreptul altuia să aibă o opinie despre

aceasta); abundenţa exagerată a mass-media: mass-media modelează artificial „realitatea‖ pe care o putem împărţi cu

alţii. Oamenii sunt bombardaţi cu multe informaţii nefolositoare şi trebuie să devină specialişti în selectarea

informaţiilor; „privatizarea‖ credinţei creştine: există o distincţie între adevărul public şi adevărul personal. Lumea

adevărului public este lumea ştinţei şi afacerilor, o lume de „fapte‖. Problemele vitale - ca existenţa lui Dumnezeu, viaţa

după moarte, distincţia dintre ceea ce este „corect‖ şi ceea ce este „greşit‖ – aparţin lumii adevărului personal (sunt

„credinţe‖, „opinii‖,‖valori‖, nu fapte). În consecinţă, vestea bună a mântuirii a fost privatizată („Dacă pentru tine este

bun creştinismul, foarte bine pentru tine, dar nu mi-l băga mie pe gât. Nu este pentru mine!‖.

4. Concepţia şi viziunea creştinului despre Sfânta Scriptură: Zece motive pentru a crede în Biblie

Creştinismul consideră că Biblia ori Sfânta Scriptură este cu adevărat revelată de Dumnezeu iar evenimentele

consemnate de Scripturi s-au petrecut în realitate. În apărarea Bibliei putem oferi oricând un set de argumente care nu

pot fi respinse de nici o gândire raţională. De exemplu: Sinceritatea ei Biblia este dureros de sinceră. Ea descrie

personajele Vechiului Testament atât în părţile lor bune cât şi în trăsăturile lor negative. Biblia prezintă natura umană ca

ostilă lui Dumnezeu şi prezice un viitor plin de dificultăţi Ea ne învaţă că drumul spre rai este îngust, iar cel spre iad este

larg. În mod sigur, Biblia nu a fost scrisă pentru cei care caută răspunsuri simple şi nici nu este o viziune simplă şi

optimistă asupra religiei şi naturii umane.

Conservarea textului biblic. Chiar în vremea în care Israelul modern renăştea după mii de ani de exil, un păstor

descoperea documente care fuseseră ascunse pentru două mii de ani. Acestea s-au dovedit manuscrise ale unor cărţi

biblice identice în principiu cu cele din Biblia noastră. Ceea ce spune Sfânta Scriptură despre ea însăşi. O Biblie care

nu susţine că vorbeşte în numele lui Dumnezeu nu ar fi devenit temelia credinţei pentru sute de milioane de creştini şi

evrei. Dar, cu argumente raţionale şi bazându-se pe evenimente concrete, autorii Bibliei susţin că sunt inspiraţi de

Dumnezeu. Deoarece milioane de oameni mizează pentru prezent şi viaţa veşnică pe această susţinere, Biblia nu ar fi o

carte bună dacă aurorii ei ar minţi sistematic cu privire la sursa de informare.

Minunile şi Miracolele descrise. Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi înviat din morţi, Sfântul Apostol

Pavel admite că toată crednţa creştină ar fi construită pe o minciună. Pentru a-şi argumenta poziţia, Noul Testament

numeşte nişte martori ai evenimentelor, şi o face într-o perioadă în care afirmaţiile din Evanghelie puteau fi testate.

Mulţi dintre martorii acelor vremuri au murit ca martiri, nu pentru convingeri morale sau filosofice abstracte, ci tocmai

fiindcă au susţinut că Iisus a înviat din morţi. Oamenii nu acceptă să moară pentru o idee pe care o ştiu ca fiind o

minciună.

Unitatea Bibliei sau a Sfintei Scripturi. Patruzeci de autori, trăind în epoci diferite, au scris cele 66 de cărţi ale

Bibliei. Patru sute de ani de tăcere despart cărţile Vechiului Testament de Noul Testament. Totuşi, de la „Facerea‖ până

la „Apocalipsa‖, ele ne spun o singură poveste în desfăşurare. Împreună, ele dau răspunsuri la cele mai importante

întrebări pe care omul şi le pune: De ce suntem aici? Cum putem să ne dominăm temerile? Cum putem să ne ridicăm

deasupra circumstanţelor şi să păstrăm speranţa? Cum putem să ne împăcăm cu Creatorul nostru? răspunsurile

consecvente ale Bibliei arată că Scripturile nu sunt mai multe cărţi, ci una.

Precizia istorică şi geografică a informaţiilor din Sfânta Scriptură. De-a lungul timpului, mulţi s-au îndoit de

exactitatea geografică şi istorică a Bibliei. Însă arheolgii moderni au descoperit de multe ori probe ale existenţei

popoarelor, locurilor şi culturilor descrise în Scripturi.

Garanţia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi oameni au vorbit frumos despre Biblie, dar

girul lor nu se compară cu acela dat de Iisus. El a întărit spusele Scripturilor nu numai prin cuvinte, ci şi prin viaţa Lui.

El a crezut că Vechiul Testament este mai mult decât o tradiţie naţională şi a suferit şi a înviat din morţi pentru că aşa

spuneau Scripturile că va face. Precizia profetică a Sfintei Scripturi. Când Biblia vorbeşte în mod profetic, ea este

exactă. Sute de profeţii s-au îndeplinit cu exactitate. Pe acest considerent, putem să credem că Scripturile trebuie să

vorbească şi despre evenimentele care urmează să se întâmple.


Supravieţuirea Sfintei Scripturi. De-a lungul

istoriei, nici o altă carte nu a fost atât de studiată şi judecată

ca aceasta. În timp ce alte titluri vin şi se duc, Biblia este în

continuare cartea în funcţie de care sunt apreciate celelalte

cărţi. Puterea Sfintei Scripturi de a marca, schimba şi

transforma vieţi. Cele Zece Porunci au fost o sursă de

îndrumare morală pentru nenumăraţi oameni. Psalmii

Proorocului David au oferit consolare în vremuri de

necaz. Predica de pe Munte a fost pentru milioane de

oameni un antidot împotriva mândriei. Descrierea iubirii

făcută de Sfântul Apostol Pavel a liniştit inimi mâniate.

Vieţile schimbate ale celor ca Sfântul Apostol Pavel,

Fericitul Augustin şi mulţi alţii, ne arată diferenţele pe

care Biblia le poate face. Chiar şi naţiuni întregi au fost

transformate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de viaţa lui

Iisus Hristos.

5. Câteva concluzii finale şi încheierea: Cum

să răspundem provocărilor postmodernismului?

Din nefericire, în dialogul cu lumea

postmodernă, nu putem dovedi adevărul şi nici nu

trebuie să încercăm. Postmodernismul a plasat deja

adevărul nostru în categoria adevărurilor care nu pot fi

dovedite. Totuşi, nu se poate spune că nu putem oferi

motive bune pentru acest adevăr. Aici postmodernismul

ne devine mai degrabă prieten decât inamic demonstrând

consecinţele pe care le are respingerea unei premise. Un

observator imparţial este confruntat cu alegerea între o

lume care are sens şi nonsensul postmodernist. Dacă

cineva nu-şi asumă existenţa unui adevăr obiectiv şi a

unei lumi inteligibile, va găsi în lume numai îndoială şi

confuzie. Dacă aşa arată alternativele care rezultă din

respingerea premiselor noastre, nu avem nevoie de

apologetică în alegerea noastră şi putem să încercăm să

fim mai degrabă raţionali decât arbitrari. Dacă alegerea

noastră este făcută fără echivoc, comunitatea oamenilor

rezonabili va fi de acord cu noi, nu fiindcă ar vedea

solidaritate socială în poziţia noastră, ci pentru că se

poate vedea adevăr în ea.

De aceea se cuvine ca orice creştin, preot teolog

sau laic, să se aplece cu credinţă şi pietate spre Sfânta

Scriptură şi să o citească, s-o studieze şi să mediteze

asupra învăţăturilor ce se desprind din ea. Căci prin

înaltele sale învăţături ne instruim, ne înălţăm sufletele

către Dumnezeu, ne consolăm în necazuri şi în dureri,

găsim soluţionare la toate dilemele şi problemele

noastre. Este cea mai autentică şi mai sigură călăuză,

pentru viaţa noastră personală şi comunitară şi cel mai

bun îndreptar spre desăvârşirea şi mântuirea noastră!...

Elena BUICĂ

MILENA MUNTEANU – „DEPARTE DE

ŢARA CU DOR”

Cartea scriitoarei Milena Munteanu, „Departe de ţara cu dor",

este aşa cum însăşi autoarea o prezintă în prefaţă: „un jurnal al

descoperirii lumii, departe de casă... o culegere de impresii

personale, subiective, cele mai multe de călătorie, surprinzând

reflectarea noastră în oglinzi de lumi străine". Sunt impresii pe

care le-a pus într-o alternativă continuă cu România - ţara cu dor,

subliniere făcută chiar în titlu. Cartea e structurată pe capitole cu

subcapitole scurte, având titluri din care desprindem prezenţa ţării

natale, oriunde s-ar afla autoarea : "Madrid şi Bucureşti",

"Granada şi Săliştea", "Algarve şi Eminescu"... "Bănuiesc,

subliniază Milena Munteanu, că fiecare dintre noi a pus o ancoră

undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care-l

poartă în suflet, oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde aş

fi făcut umbră pământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul

stâlpului casei".

Prezentările sunt adeseori concise, făcute în timpul trecerilor pe

timp scurt. Cel mai adesea glisează, trecând pe repede-înainte,

reţinând imagini luate ca din zbor, nu în tihna unei vacanţe în care

totul să se deruleze pe îndelete. Important este că surprinde

esenţialul cu scânteieri ale imaginilor văzute nu numai cu ochii, ci

şi cu sufletul, trăind fragmente de viaţă refăcute ca din cioburile

cu care se încheagă întregul. Din câteva creionări reface imagini

care îţi crează inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur

prin care poţi zări veşnicia.

Nu de puţine ori, însemnările sale au trezit în mine nostalgia

duminicilor în care urmăream la TV emisiunea lui Aristide

Buhoiu, "Drumuri europene". Lectura acestui volum mi-a amintit

cum îmi sărea inima în sus de bucurie când auzeam melodia lui

Jeff Wayne, ―War of the worlds a Eve of the War”, care anunţa

emisiunea şi însoţea reportajele despre locurile care, pe-atunci, nu

puteam visa să le vedem vreodată.

Însemnările scriitoarei Milena Munteanu te cuceresc de la bun

început prin felul în care ştie să descopere partea de poezie a

locurilor, să citească evenimentele care refac istoria unor popoare,

trecutul glorios al unor localităţi, poveştile unor clădiri ţesute şi

păstrate în tainiţele timpului, căci autoarea străbate locurile

făcând cunoştinţă cu lumea prin senzaţii, imagini şi idei.

Ducându-şi existenţa într-un mediu cultural exact, Milena

Munteanu ştie să stăpânească exuberanţa în faţa imaginilor

locurilor vizitate, poate să-şi tempereze emoţia prin meditaţie,

prin căutări, prin introspecţie, prin sondări spirituale.

Pickering,Toronto, Canada


Totul pare supravegheat de duhul analitic. Însemnările sale au la bază o documentare riguroasă, dar nu încarcă textul cu date care

să te trimită cu gândul la reclame turistice, nu sunt lipsite de căldură şi înţelegere umană, nu sunt impersonale, se reflectă şi pe sine

în oglinzile textului. Adeseori ne aminteşte sau ne sugerează că vizita făcută în diverse locuri este o reîncărcare sufletească, ca de

exemplu, atracţia pentru vizitarea mânăstirilor care îi crează sentimentul că într-o altă viaţă s-ar fi putut să fi fost călugăriţă sau

călugăr.

Este cuceritoare mintea sa iscoditoare căutând ineditul căci: "... informaţia nedistilată, nerafinată îşi poate avea farmecul ei. Am

ajuns să descopăr poezia în locurile unde realităţile zilnice nu păreau, la prima vedere, deloc poetice. M-am bucurat să descopăr

spectacolul lumii şi în starea lui primară, nepurificată. Mai important, am folosit prilejul călătoriilor ca să reflectez asupra

noastră în termeni relativi, prin filtrele străinătăţii avute la îndemână".

Sunt încărcate de lumină şi căldură, bine temperate, trimiterile la relaţia frumoasă cu familia. Despre meritele soţului Marin,

profesor universitar, care a determinat în bună măsură călătoriile în marile oraşe ale lumii cu ocazia participării la diverse

evenimente, conferinţe, aminteşte discret iar despre copilul lor, Alexandru, vorbeşte prin prisma părintelui care observă şi

subliniază participarea acestuia la ceea ce vede, surprinzând reacţia lui la noile descoperiri.

Cultura aleasă a autoarei îi crează un bun prilej de a se mişca simplu şi firesc în lumea cuvintelor, pe care le stăpâneşte bine, le

mânuieşte cu uşurinţă, într-o exprimare cursivă în care temperanţa este la ea acasă, esenţialul ţi se prezintă într-un mănunchi bine

legat, subtilitatea îţi aduce bucuria ascunsă a semnificaţiilor şi în acelaşi timp, această lume a cuvintelor este creatoare de alese

frumuseţi.

În partea a doua a volumului, lumea ―ţării cu dor‖, în care autoarea, prezentând oamenii şi locurile natale, familia şi climatul în

care a trăit bucuriile simple ale copilăriei în satul bunicii, Săliştea din Mărginimea Sibiului, crează pagini de antologie. E lesne de

înţeles de ce nu m-am putut dezlipi de acele pagini şi le-am citit, revenind de mai multe ori cu plăcerea pe care o ai când ţi-e sete şi

ai dat de apa bună, şi bei de parcă nu te mai saturi, cu o satisfacţie care te trimite, parcă, pe o altă lume. Cu cât te afunzi în lectură,

cu atât mai pe deplin te simţi integrat în familia şi neamurile venite în vizită, "la masă sub bolta de viţă de vie luată în stăpânire de

savuroase dezbateri, de intense lecturi, de cântări româneşti vechi, care exprimau ce trebuie să însemne; respect faţă de tradiţie,

comunitate şi frumuseţe: exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt". Cine nu şi-ar dori să stea la o asemenea masă încărcată

"de mâncare bine gătită de bunica şi de împăcare". Ca cititor te implici total şi guşti farmecul acelei lumi frumos chibzuite, în care

"totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi

recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat de totdeauna. Repetai

aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţii vacanţa la Sălişte. Ca un fruct

copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cu suflete pline. Iubitoare."

Înţelepciunea sătenilor autoarei este subliniată şi de rândurile în care redă câteva vorbe bine cumpănite ale nonagenarului Nicolae

Stan Petruţiu, aşezate într-o carte cu titlu foarte grăitor: "Amintiri din satul cu dor". Este o carte în care "face o radiografie

sufletească a românului...vorbeşte despre memoria colectivă, despre ce suntem şi ce reprezentăm împreună", e o carte "ca o

cuminecătură, de o onestitate frumoasă, matură... o carte ce-ţi ajunge la suflet."

Implicarea autoarei în viaţa satului este totală şi acum când trăieşte la mii de kilometri distanţă. O dovedeşte şi prin fiul ei,

Alexandru, plecat la vârsta de cinci ani, dar care a rezonat grozav la revederea acestor locuri. "Legătura lui cu ţara nu venea atât

din experienţă directă, căci trăise cel mai mult departe de ea, dar venea din ceva mai adânc, ceva ce nu ştiu să numesc... Poate din

istoria de mii de ani de ciobănit, acumulată cumva cu genele lui, poate din frumuseţea limbii vorbite, fără excepţie în casă, din

micile tradiţii pe care le continuam de departe ?..." La următoarea revenire în ţară, Alexandru a închiriat o maşină şi a plecat să

cunoască locurile ei minunate pe cont propriu, punându-şi întrebări la care nu poţi da un răspuns. "De ce gunoiul în România nu se

aruncă la gunoi?" şi zicând asta aduna gunoaiele aruncate de cei care intrau în peştera Scărişoara. Se întreba de ce oamenii se

plâng, dar nu caută soluţii de rezolvare. Mai mult, s-a implicat în a da un ajutor ţării, inventând un sistem de comunicare numit

"România optimistă", prin care comunitatea să găsească soluţii la diverse probleme.

Te desprinzi cu greu de carte. După ce-ai ajuns la final, te surprinzi revenind ba la un pasaj, ba la altul. Voiajul autoarei fiind unul

activ, dinamic, îţi transmite şi ţie această stare şi împreună pune la lucru reflecţia şi plăcerea descoperirii unei lumi care începe să-ţi

aparţină şi ţie ca cititor. Te simţi alături de autoare în plăcerea cu care compară, cântăreşte, trage concluzii, defineşte ce este

caracteristic, descifrează motive, tipologii, structuri perene, toate reţinute de un ochi deprins cu subtilităţi, de un om cu bun gust

format la şcoala rafinamentului.


Victor MARTIN:

Din volumul de poezii

„ÎNGERUL HIPNAGOGIC‖ aflat în pregătire

SPAŢIU DE LINIŞTE

Citesc o carte;

nu mă hotărăsc ce autobuz să iau

şi în ce direcţie.

Locuiesc în staţia de autobuz,

timpul se închide ca o rană mai

veche,

carnea orei sângerează,

secunda, ghilotină de preţ,

zâmbeşte vegetal în spaţiul îngust

şi-mi închide cartea în nas.

Aplecat asupra naturii,

pipăi verbul ultimei frunze,

iarba năvăleşte din imaginaţie,

în jurul genunchilor;

şi poliţistul din colţ

se luptă cu propria-i umbră.

În palmele nopţii de linişte,

e un zvon neauzit;

aşa nu mai merge,

aşa se stă.

Luna muşcă asfaltul,

secunda cade, semn de-ntrebare,

îmi spun minciunile

pe care aş vrea să le-aud şi,

ironia tristeţii, zâmbesc în pumni.

DACĂ TOT TREBUIE SĂ MORI

Dacă tot trebuie să mori,

de orice fel ar fi ea,

trebuie să-ţi goleşti inima

de atâta gunoi de uitare.


nu trece mai departe decât poţi,

trebuie să ne întâlnim,

iar şi iar,

să stabilim pe ce drum

ne aşteaptă despărţirea,

o moarte cu dinţi ascuţiţi ca secundele!

Acoperă-mi ochii cu un kilogram

de fond de aparenţă!

Vinul gâlgâie-n pahare,

se împerechează fiecare pe unde poate

să câştige ceva.

Ţinându-ne de mâini,

ca de nişte cătuşe,

nici nu ştim cum să murim de fericire;

muncim cu gândul,

gândurile se abat din drumul lui mâine.


mai e necesar să ştii

că libertatea ţi-o dă lipsa culturii

şi câmpul gravitaţional

pe care adorm

cu capul în palmele tale?


nu are rost să te întrebi cât te costă

un zâmbet cu tarif normal;

trecutul e-o pajişte

gândită numai de tine.

Dacă tot e să mori,

degeaba îmbraci cu privirea

veşmântul cel alb al iubirii.

Mai uită-te o dată în oglindă;

ai grijă să fii tu!

DINCOLO DE FEREASTRĂ

Se aşază drept în mijlocul casei

şi revoluţionează limba

la tăcere.

Ferestrele îl privesc, dar ştie,

în spate nu sunt nori,

nu sunt acoperişuri de case,

ci peşti şi alge marine.

Batiscaful său se opreşte spre

moarte,

în fuga de marele zero.

AUTOBIOGRAFIE

Să te naşti

pe o frunză de scut,

să priveşti tot mai des

groapa din tine,

odată cu pierderea aripilor

primei iubiri

şi să te faci movilă de istorie,

să vii ca poetul de la ţară

cu bâta înfiptă în miere,

să te trezeşti

că ciopleşti fluier din bâtă,

că tai drum de sunet

printre idei,

să te vezi pe afişe,

să meriţi atenţia lumii

până la ură,

să nu crezi că eşti tu

cel după care aleargă paşii

a câte doi poliţişti

într-un singur cuvânt,

să aderi la puterea poporului

până la obrăznicia lui,

să te întrebi de ce fiecare

e înconjurat de nulitate,

să te întrebi de ce şi cutremurul

desfiinţează şcoli,

de ce minciuna e o crimă

când ascunde o crimă,

să te întrebi de ce,

din această trecere a eului

din mare în mare,

ai rămas şi ţi-a înflorit

puşcă în glas

şi de ce înaintezi

această autobiografie

la evidenţa populaţiei.

NOAPTEA, POETUL

În aşteptarea instalatorului,

noaptea vine ca stivuitorul,

trece prin mucegaiurile discursului

şi ne pune acolo unde ne-a fost ziua.

Devenind nevăzut,

nici nu ştiţi ce-ngâmfat se face noaptea poetul;

prin durere,

se crede superior rasei sale.

Din viaţă,

îşi face un deziderat;

nu trebuie să-i daţi idei,

poate îndrepta în direcţia cea bună

chiar şi privighetoarea, calugărul orb

şi curtenitoarea.

Inima lui bate,

în orologiul strâmt al nopţii,

păstrează curăţenia în frigider,

imaginaţia îi e mândră grădină,

înflorită fără pricină.

În insomnia de hârtie

şi beletristica pe sârmă,

câtă luciditate,

atâta nebunie găsim.

Triptic la ruperea şoaptei în vers

şi muncii exorcizante,

poetul e profesor la şcoala de tâmpi,

noaptea, fascinant,

caută spre-a nu găsi pe nimeni,

prin morminte cu sistem de alarmă,

şi, neputând să se mişte printre lucruri,

se-nchide în ele

IEŞIREA DIN INIMĂ

Urmărit de fiecare cuvânt,

eşti liber în ţara cuvintelor;

să munceşti fără să simţi,

să cari piane în culmea sensibilităţii,

să muţi cerul în pridvoare,

fuga în visare,

şi să ţii o curăţenie de moarte

prin buzunare.

Îţi duci zilele într-o inimă,

durerea te face superior rasei tale

şi crezi cu disperare

că mai există iubire-n cuvânt,

iar cuvântul, arbore cojit de sensuri,

ţine loc de grimasă.

Şi, pentru a uita acestea,

trebuie să le repetăm la infinit.

Şi mişcaţi-vă repede!

Vrem să rescriem istoria,

cuvântul dă timpului spaţiul;

ucide, în zborul zilei,

şi caii.

Lumea e starea de leşin,

o rană în inima de care o viaţă

nu te mai vindeci.

DEFINIŢIA CERCULUI

Blânzi ca nişte cercuri

pe un lac de pătrate,

nu ne deşteptăm decât din somn.

Dând din colţ în colţ,

trasăm diagonale peste tot

şi încercăm să nu ne cunoaştem atât de

bine

încât să ne urâm.

Deghizaţi în scafandri,

ne relaxăm frizând inutilul.

În somnul unor viori

în mâini de piatră,

mai trece un secol,

ca un gând vâslind pe un continent uitat.

Cu ochi de safir,

ca nişte regi fără potir,

pornim dintr-un punct

şi migrăm în toate.

Toate se termină cu bine,

exceptând, bineînţeles, viaţa.

La cântul lumii, urlând cuminte

Tot căutăm reţeta succesului,

supravieţuind nebuniei.

Prea scurtă,

ziua termină prânzul şi pleoapa.

NU ÎNŢELEGEM DE CE

Nu înţelegem de ce

nu se mai fac deportări

şi încotro se îndreaptă

ţara asta de morminte.

De ce grâul de taină creşte din piatră,

de ce îşi face omul, din trudă, haină,

de ce, ca dintr-un ochi de apă,

secundele, bătute pe nicovală,

sunt cea mai cumplită boală.


zborul măiestrit prin frunziş de geniu

durează mai mult decât o frază

şi de ce trebuie să arătăm prostului

că asta e o comedie,

râzând până la infarct.


ieşim din mai multe încurcături

decât am intrat,

ca, dintr-o mare de piatră, statui,

cu semne de întrebare la bază,

unde numai zâmbetul curge.


viaţa, vamă pentru iubire,

nu-ţi dă pentru că eşti,

ci pentru că faci

această trecere pe brânci,

prin munţii aceştia

tot mai adânci.

COBORÂRE

Din când în când,

Dumnezeu se coboară

asupra noastră, a tuturor,

dar nici atunci nu e sigur

că nu se mai găseşte

câte un hoţ

printre noi.

IUBIRE

Mulţumesc timpului tău

afectat timpului meu!

Iubire e când orice prostie

e vorbă de duh,

când orice oră e vitală,

când orice apartament mizer

e casă de cultură,

când literatura bună

e ce ar putea trece prin mintea oricui,

dar nu trece,

când vinul ieftin

e cu atât mai bun

cu cât e mai scump,

când locul în societate

nu ţi-l ia nimeni, pentru că,

pur şi simplu,

îl laşi gol,

când orice venit trebuie impozitat

şi nu mai vine nimeni,

când aştepţi apa caldă,

când, indiferent a cui e teoria relativităţii,

relativitatea e a noastră,

a tuturor,

când războiul e neserios

şi se moare în timp de pace,

când rămânem singuri

dacă nu ieşim împreună.

Mulţumesc timpului tău,

afectat timpului meu de gândire!


88 Sfera eonica Anul II, Nr.3 (Februarie) 2013 PARIS JEAN VALERY POPOVICI

MARCUS ULPIUS TRAIANUS AL PROSLĂVI, CUM ,, ŞTIINŢIFICII OFICIALI‖ O FAC, SAU CUM ÎN ŢARA LUI DE

BAŞTINĂ, AMINTIREA LUI SE AFLĂ ÎNTR-O PUTERNICĂ AMNEZIE ISTORICĂ !

Marcus Ulpius Traianus (18 septembrie 53 – 9 august 117)împărat al Imperiului Roman între anii 97 şi 117.

Despre împăratul Traian au aflat românii, în şcoală şi la facultate, multe neadevăruri şi puţin din ADEVĂRUL

istoric. Din manualele şi cursurile de Istorie antică se ştie că, în anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr., au avut loc două

mari războaie între armatele Imperiului Roman conduse de împăratul Traian şi armatele dacilor, în frunte cu regele

Decebal. După al doilea război, Traian a ocupat o mică parte din Dacia (circa 17%) şi de atunci a început procesul de

formare a Poporului Român şi a Limbii Române. Din doi bărbaţi, Decebal şi Traian s-a născut Poporul Român şi în

165 de ani s-a format Limba Română, care este o limbă latină.

Imperiul Roman a luat o parte din bogăţiile Daciei, dar a adus cultură şi civilizaţie, lăsându-ne drumurile romane.

Acestea sunt, în esentă, informaţiile ticluite de către „ştiinţificii oficiali (cum îi numeşte prof. univ. dr. G.D.Iscru) în

legătură cu împăratul Traian. Pe baza unor informaţii trunchiate şi a ascunderii ADEVĂRULUI istoric s-a ajuns să fie

creat în România un mit fals al împăratului Traian, să fie atribuit numele sau unor localităţi, pieţe publice, bulevarde,

străzi, şcoli şi licee ş.a.m.d. Pentru a amâna puţin aflarea ADEVĂRULUI pentru Poporul Primordial, Limba

Primordială, Religia Primordială, Scrierea Primordială, Cultura şi Civilizaţia geto-dacilor, aceşti ,,ştiinţifici

oficiali”(academicieni, profesori universitari, şi profesori din învăţământul preuniversitar), împreună cu asasinii

politici post-decembrişti blochează înfiinţarea unui Institut Naţional de Dacologie, propus de către Dr. Napoleon

Săvescu, preşedintele Congresului Internaţional de Dacologie. Între timp, numai în ultimii 10 ani, din Bugetul Statului

Român s-au cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru operaţiunile defăşurate de militarii români în războiul din

Afganistan, numit oficial ,,teatru de operaţiuni”.

ADEVĂRUL istoric a ieşit şi iese la suprafaţă, mai ales în ultimele două decenii, fiind pus în valoare de către

„haiducii ştiinţifici”(ingineri, medici, preoţi, militari, economişti, profesori, ziarişti, poeţi, s.a.) în numeroase cărţi şi în

lucrările prezentate la Congresele (anuale) Internaţionale de Dacologie.

Într-o carte recent apărută la Fundaţia „Gândirea”, cu titlu „Valah”, autorul Gabriel Gheorghe demonstrează,

folosindu-se de descoperirile arheologice şi de lucrările multor specialişti din Europa şi U.S.A., numeroase

ADEVĂRURI dintre care am selectat doar cîteva şi anume:

- „Cel mai vechi spaţiu locuit al Europei este cel carpatic, getic/valah.”

- „Dintre multe cercetări de nepus la îndoială ale unor universităţi celebre sau ale unor savanţi

de prestigiu rezultă că geţii sunt poporul matcă al Europei, strămoşi ai grecilor, şi italicilor, ai germanilor şi

englezilor, ai francezlor şi spaniolilor ş.a.m.d.”

- „Universitatea din Cambridge dovedeşte pe bază de studii şi cercetări că „nu există decît o arie, în Europa, de

unde au plecat arienii din India şi Persia, grecii antici, latinii, celţii, germanii şi slavii.”

- „Spaţiul primordial al Europei, cel getic, carpatic, numit de unii autori antici hiperborean.”

- „Oracolul din Delfi a fost fondat de hiperborei, după mărturia unanimă a întregii Antichităţi greceşti.”

- „În mileniul Vî.Hr. Spaţiul Carpatic (getic) era singurul locuit din Europa, realitate confirmată de Universitatea

din Cambridge.”

- „Realitatea că geţii se găseau din Peninsula Iberică până la Marea Caspică se găseşte în surse care n-au fost puse

la îndoială sau contestate niciodată.”

- „După Universitatea din Cambridge, Spaţiul Carpatic, Getic, Valah a reprezentat în străvechea antichitate

Officina gentium, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie: India, Persia, Grecia antică, Italia, Franţa, Anglia, Germania

şi Spaţiul zis Slav.”

- „Cu toate că cercetarea Universităţii din Cambridge publicată începând din 1922, în 6 volume a cca. 800 p. este

fără reproş, la noi nimeni nu i-a acordat atenţie şi lucrurile au rămas în „statu-quo ante.‖

- „Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, create în centrul Europei, înainte de mileniul III î.Hr.,

nu sunt opere indiene. Vedele au fost aduse în India, nu sunt create pe pământul Indiei.” Fostul prim-ministru al Indiei,

Jawaharlal-Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.”

- „Herodot îi numea tessalieni şi originari din acest ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii

pelasgilor care locuiesc cu sutele de mii în munţii ce-au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează

vechea Dacie, vorbesc şi acum limba naţională care, în Italia, a dat naştere latinei.”

- „Vlahii Daciei şi ai Turciei europene aparţin străvechii familii a pelasgilor: ei nu sunt descendenţii colonilor

romani ai lui Traian.” (s.n.)

- „România nu are nimic, în arta sa, care să evoce Roma, nici măcar civilizaţia romană.”

- „Savanţii Universităţii din Cambridge ajung la concluzia că grecii antici, ca şi restul populaţiilor europene, provin

din Carpaţi.”

- „La 1842 marele geograf german W. Hoffmann în celebra sa operă Beschreibung der Erde/Descrierea

pamântului, scrie despre valahi: „Acest popor, unit şi ridicat prin instrucţie la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se

găsească în fruntea culturii spirituale a umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată că s-

ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ.”

„Haiducii ştiinţifici” români au ajuns la cîteva ADEVĂRURI istorice pe care „ştiinţificii oficiali” sunt aşteptaţi ca să

le contrazică în mod public, respectiv:

1. Când geto-dacii aveau cea mai avansată şi strălucitoare Civilizaţie şi Cultură din Europa, cu peste 10.000 de ani

înainte de Hristos, romanii nu existau.

2. Geto-dacii au avut primul alfabet din lume! Când geto-dacii scriau, inclusiv pe plăci de aur, cu multe mii de ani

înainte de Hristos, când ei citeau, romanii şi limba romană nu existau.

Aceste ADEVĂRURI istorice şi multe altele despre Mitologia şi Istoria Poporului Primordial le ştia genialul Mihai

Eminescu, inclusiv de la Nicolae Densuşianu, care le va scrie în cartea sa „Dacia Preistorică”. În anul 1866, tânărul

Mihai Eminescu a fost găzduit câteva zile la Sibiu de către Nicolae Densuşianu, iar apoi, începând cu anul 1877, s-au

reîntâlnit şi au colaborat la Bucureşti. La vârsta de 24 de ani, genialul Mihai Eminescu i-a mărturisit Veronicăi Micle,

într-o scrisoare că: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna ... Trecutul ţării dar şi al omenirii.”Genialul Eminescu a fost

interesat de Istoria primordială şi de civilizaţiile antice, mai ales civilizaţia indiană veche.

Niciunul dintre istoricii români, „ştiinţificii oficiali”, nu au curajul, nu au argumente logice şi nu răspund românilor

la, cel puţin, următoarele întrebări:

- Ce limbă vorbeau geto-dacii înainte de războaiele cu împăratul Traian?

- În ce limbă au scris geto-dacii, pentru prima dată în lume, cu 6000 de ani înainte de Hristos pe tăbliţele de la

Tărtăria şi pe plăcile de aur de la Sinaia?

- Care popor liber şi-a abandonat limba strămoşească, în cazul geto-dacilor Limba Primordială, şi a învăţat fără

profesori şi fără internet o altă limbă necunoscută în ţara ei de baştină?

- De ce până acum, în multe mii de ani, nu s-a schimbat limba niciunui popor de la un secol la altul sau de la un

mileniu la altul, cu excepţia Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial?

- Când au venit romanii conduşi de împăratul Traian, strămoşii noştri noştri geto-daci aveau Cultura şi Civilizaţia

lor milenară (aşa cum a scris şi a susţinut Constantin Brâncuşi) sau nu?

- De ce în facultăţile de istorie din Italia studenţii învaţă că strămoşii italienilor de astăzi sunt geto-dacii, iar în

România elevii şi studenţii sunt învăţaţi viceversa, adică strămoşii românilor sunt romanii? (s.n.)

- De ce nu spun ADEVĂRUL istoric şi de ce nu contribuie la redarea demnităţii Poporului Român, urmaş al

Poporului Primordial, al geto-dacilor?

- De ce susţin în mod fals şi neadevărat că Istoria Poporului Român începe cu cucerirea Daciei de către Imperiul

Roman, în timpul împăratului Traian?

- De ce ascund Poporului Român că geto-dacii aveau un cult al strămoşilor şi nu al cotropitorilor, aşa cum s-a

încercat şi s-a impus după anul 1944 de către comuniştii evrei, iar după decembrie 1989 de către democraţii evrei din

România? (s.n.)

- De ce admiteţi ca unii din falsificatorii ADEVĂRATEI Istorii a Poporului Primordial, a geto-dacilor, să înceapă

demersurile pentru a-l declara pe împăratul Traian sfînt şi mare mucenic?

- De ce nu spuneţi şi nu scrieţi ADEVĂRUL despre cele două campanii militare ale împăratului Traian în vestul

Daciei sau Geţiei care au fost finanţate de către strămoşii marilor bancheri de astăzi, care au urmărit două obiective

importante: distrugerea Centrului Spiritual al Lumii Antice, aflat în Munţii Oraştiei, şi jefuirea uriaşelor bogăţii din

Dacia ocupată, respectiv aur (1.640.000 kg.), argint (3.310.000 kg.), sare, cupru, fier, miere, oi şi vite, cereale şi vin?

- De ce ascundeţi, în continuare, ADEVĂRUL istoric despre împăratul Traian?

Se ştie că, Traian a fost primul împărat care s-a născut în afara Italiei, respectiv în oraşul spaniol Italica, în prezent

Sevilla, la data de 18 septembrie anul 53 d.Hr. După el, marea majoritate a împăraţilor Imperiului Roman au fost de


origine geto-dacă. A ajuns împărat la vîrsta de 44 de ani şi în timpul său Imperiul Roman a avut cea mai mare

întindere. În anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr. împăratul Traian a condus cele 11 legiuni romane în războaiele de

cucerire a unei mici părţi din Dacia.

Dio Cassius a scris că, după victoria împăratului Traian din vara anului 106 d.Hr.: „timp de 123 de zile spectacolele

în care au fost ucise până la 10.0000 de animale sălbatice şi domestice, în care au luptat 10.000 de gladiatori, s-au

ţinut lanţ.” În arenele romane au avut loc măceluri festive, savurate în delir. După jefuirea bogăţiilor din Dacia

cotropită, la Roma a fost construit Forul lui Traian (între anii 107-117 d.Hr.) care cuprindea: un arc de triumf înălţat

împăratului Traian, o statuie ecvestră din bronz aurit a împăratului, Basilica Ulpia, două biblioteci (una latină şi una

greacă) şi între ele s-a înălţat Columna lui Traian. În ziua de 12 mai 113 d.Hr. a fost inaugurată Columna lui Traian

care a fost colorată în roşu galben şi albastru.

Pe Columnă sunt prezentate scene de luptă din campaniile împăratului Traian împotriva lui Decebal din anii 101-102

(în partea de jos a Columnei) şi 105-106 (în partea de sus a monumentului). Falsificatorii Istoriei Primordiale a geto-

dacilor şi „stiinţificii oficiali” consideră că acest monument este actul de naştere a Poporului Român. Neajutoraţii

mintali, dar cu diplome şi titluri universitare şi academice în istorie, insultă inteligenţa Poporului român şi Istoria sa

Primordială, cu o vechime de peste 10.000 de ani înainte de Hristos. În vîrful Columnei, la înălţimea de 39,83 m a fost

pusă statuia din bronz aurit a împăratului TRAIAN.

Despre viaţa, domnia şi războaiele împăratului Traian au fost scrise multe cărţi, dintre care amintim: „Dacica” sau

„De bello dacico”, de fapt jurnalul de război al lui Traian; „Getica”, carte a medicului lui Traian, Crito; biografia lui

Traian, scrisă de Tacitus; „Istoria Daciei”, scrisă de Dio Chrysostomos; „Edictul lui Traian”, în care au fost

consemnate operaţiunile militare din cele două războaie cu Decebal şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel

Tânăr, care a povestit pe larg despre cucerirea Daciei de către Traian; poemul lui Caninius, care a scris în versuri

istoria războaielor cu dacii; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh; „Istoria romană”, scrisă de Dio Cassius (care s-a

păstrat în întregime, mai puţin cărţile LXVII şi LXVIII, în care erau descrise luptele împăraţilor Domiţian şi Traian

purtate cu geto-dacii).Pentru a nu fi cunoscut ADEVĂRUL, despre istoria geto-dacilor, aproape toate scrierile

referitoare la războaiele dintre romani şi daci au fost „extrase” din toate bibliotecile, multe dintre cărţi fiind arse, iar

altele păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului, unde aşteaptă să fie cercetate în următorii ani.

A fost arsă sau ascunsă până şi istoria cuceritorilor romani şi a stăpânirilor unei mici părţi din Dacia sau Geţia. Toate

aceste cărţi şi multe altele au dispărut în împrejurări şi din motive necunoscute. O soartă asemănătoare au avut şi

monumentele lui Traian, respectiv: arcul triumfal al lui Traian a dispărut; marea friză a lui Traian (ce măsura până la

100 m) care împodobea Basilica Ulpia a fost spartă în multe bucăţi. A rămas în picioare numai Columna lui Traian,

dar şi aceasta a suferit unele intervenţii, respectiv: a fost doborâtă de pe Columnă statuia de bronz aurit a împăratului

Traian şi apoi a fost topită statuia; a fost jefuită urna de aur (amplasată în soclul Columnei) care adăpostea cenuşa lui

Traian; la vârful Columnei a fost distrusă scena sinuciderii lui Decebal şi aceea în care capul lui Decebal este

prezentat împăratului Traian pe o tavă. În anii 1589-1590, în vârful Columnei şi în locul statuii lui Traian care a

dispărut încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfîntului Petru.

După Columna lui Traian au fost realizate câteva replici în mărime naturală care se află în Franţa, Anglia şi Italia.

În timpul celor trei mandate succesive de primar al Municipiului Cluj-Napoca, împreună cu marele patriot român,

istoricul Iosif Constantin Drăgan, cetăţean de onoare a municipiului nostru, am avut o tentativă de a realiza o replică

în mărime naturală a Columnei de la Roma, unde în capătul de sus al monumentului ar fi fost amplasată statuia

marelui rege Decebal. Cu toate că, profesorul şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan s-a angajat că finanţează

integral toate lucrările de realizare a monumentului, iar primarul a obţinut toate avizele şi aprobările legale, s-au opus

şi au blocat realizarea acestui monument în inima Ardealului toţi miniştrii alogeni ai Culturii din România. Ne bucură

că a fost realizată, din iniţiativa şi cu finanţarea patriotului Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă sculptură în piatră

din Europa, statuia regelui Decebal, înaltă de 40 m şi lată de 25 m. Ea este amplasată pe malul stâncos al Dunării, în

apropiere de oraşul Orşova.



Care este ADEVĂRUL despre domnia şi faptele împăratului Traian? La

această întrebare a dat răspunsuri edificatoare domnul Dan Oltean în

articolul „Traian, un „conchistador renegat” apărut în revista Magazin

istoric nr.21 din aprilie 2005, precum şi domnul Valeriu D.Popvici-Ursu în

cartea „Adevărata obârşie a poporului român”, apărută în editura

GEDO, Cluj-2012. Cei doi autori dovedesc, cu argumente, că împăratul

Traian: a fost un prigonitor al creştinilor; a interzis în anul 112 d.Hr.,

printr-un edict, în Imperiul Roman, religia crucii şi religia poporului

arimin; a fost un împărat anticreştin; a distrus templele dacilor şi le-a

omorât preoţii; a fot un criminal de război şi a săvârşit fapte de o cruzime

neomenească; a distrus Civilizaţia geto-dacilor; a avut un comportament

imoral, iar cea mai gravă acuzaţie este aceea de pedofilie. (s.n.) Împăratul

Traian a fost căsătorit cu Pompeea Plotina, dar nu au avut copii. Despre

împăratul Traian s-a scris că îi plăceau băieţii tineri, vinul tare şi luptele

cu gladiatori. Dio Cassius mărturiseşte: „ştiu foarte bine că avea o

anumită înclinaţie spre băieţii tineri şi spre vin.”

„Ştiinţificii oficiali” ascund ADEVĂRUL că în timpul împăratului

Traian a fost martirizat Sfîntul Ignatie al Antiohiei, judecat şi găsit vinovat

de a fi creştin, care a fost dat pradă fiarelor la Roma pentru credinţa sa în

Hristos, precum şi Sfîntul Simeon al Ierusalimului. „Împăratul Traian este

răspunzător pentru a treia persecuţie anticreştină.” A rosti numele

împăratului Traian „înseamna o blasfemie în numele lui Dumnezeu.”

,,Timp de peste 1.000 de ani numele său nu a mai putut fi pomenit sau scris

Din cauza acestei interdicţii sacre, toate cărţile în care era descrisă istoria

Daciei ori războaiele lui Traian la nord de Dunăre s-au pierdut. Aceste

cărţi nu au mai fost copiate, fiind puse la index.” „Iată deci că după

numai două secole distanţă de la primirea cognomului de optimus,

biserica îl va trece în rândul persoanelor despre care este interzis să

vorbeşti...cuceritorul Traian va fi scos de la index abia în secolul XIII de

către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216). „Autorul Dan Oltean scrie că:

,, În Spania, amintirea împăratului se află încă cuprinsă de o puternică

amnezie istorică ... în schimb, istoria Spaniei musteşte de mitul getic ...

Toată istoria Spaniei este brăzdată de numele lui Zamolxes, Burebista,

Deceneu, Decebal ... Paradoxal, Zamolxes şi Burebista sunt întemeietorii

Spaniei. De la ei porneşte totul.”

Fiind cunoscute în Spania aceste ADEVĂRURI despre împăratul Traian

nu s-a admis să-i fie înălţate monumente, nici măcar în oraşul său natal.

În cuvîntul de deschidere la cel de al XIII-lea Congres Internaţional de

Dacologie, desfăşurat la Târgu Jiu în zilele de 29 iunie – 1 iulie 2012, Dr.

Napoleon Săvescu, Preşedintele Societăţii Internaţionale „Reînvierea

Daciei”, a spus cu referire la împăratul Traian şi „ştiinţificii oficiali”

următoarele: „Sunt trădători de Neam şi de Ţară, sunt imbecili cei care îl

elogiază pe împăratul Traian, care îi ridică busturi şi statui, cei care nu-i

înlătură pentru totdeauna orice însemn pe teritoriul României.”

Cluj-Napoca, 5 iunie 2012.

Notă:

Acest articol a apărut în cartea domnului senator Dr. Gheorghe Funar

„HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN”, sub titlul „Ce

facem cu Traian?‖ Partea I, p. 426-433 Ed. GEDO-Cluj-Napoca, 2012,

din care am luat textul începând de la al 14-lea aliniat.

Marina GLODICI

CONŞTIINŢA – OCHIUL LUI

DUMNEZEU ÎN OM

Ce este, oare, conştiinţa umană? De unde

naşte ea şi, oare, de ce sunt tot mai puţini

oameni conştiincioşi in ziua de astăzi?

Unii definesc conştiinţa umană ca fiind

ochiul lui Dumnezeu în om. Ea este strict

legata de capacitatea omului de a se

analiza pe sine în mod obiectiv, în raport

atăt cu providenţa, căt şi cu cei din jur.

De a-şi judeca propriile gănduri,

sentimente şi fapte comparativ cu Legile

divine şi chiar cu cele ale statului în care

trăieşte.

Această capacitate a indivizilor de a se

autoanaliza, se observă, de-alungul

timpului că a suferit o scădere în

intensitate, la unii membrii ai societăţii

dispărând cu desăvârşire. Au încălcat, la

început o normă sau o conduită pe care o

credeau mai puţin însemnată (aşa au

considerat ei), sau faţă de cineva care li s-

a părut că le ameninţă interesele lor şi au

observat că nu îi sancţionează nimeni.

Apoi au continuat a încălca reguli şi legi,

până au ajuns să îşi spună că pot face

orice şi oriunde; ei sunt mai presus de

legi şi cutume.


93 Sfera eonica Anul II, Nr.3 (Februarie) 2013 Îmi amintesc, că la un moment dat , în timp ce lucram undeva la o instituţie de stat în

regimul trecut, cineva a venit la mine şi mi-a spus că unul dintre şefi a îndemnat-o să

fie mai libertină privind principiile de viaţă, deoarece ―noi, intelectualii, ne putem

permite orice‖. I-am explicat că acel om dorea să o corupă de a începe o viaţă bazată

pe desfrânare. Să o facă să păcătuiască în faţă lui Dumnezeu, dar şi faţă de principiile

şi legile societăţii.

Cu siguranţă că nu este aşa. O spun cu tărie că intelectualii în primul rând nu-şi pot

permite orice. Şi asta deoarece ei trebuie să fie un exemplu de conduită morală în

societate. Ori altfel, ei nu se pot considera cultivaţi. Degeaba ai adunat cunoştinţe dacă

nu le şi cultivi. Degeaba ştii multe legi şi ai o cultură generală vastă despre respect şi

dragoste dacă nu le şi practici. Acum noţiunea de a fi intelectual este un alt subiect

tratat frumos şi obiectiv de mulţi dintre marii noştri scriitori morali faţă de care mă

înclin cu mult respect şi admiraţie.

Continuind, aşadar, ideea de conştiinţă, am observat că unii oameni care se pretind

morali nu o mai au deoarece nu îşi mai judecă faptele sub lumina cea curată a

preceptelor biblice care sunt cea mai înaltă formă de conduită în societate. Mai mult,

dragostea de sine, meschinăria, dorinţa de înavuţire, mândria, dispreţul faţă de

aproapele lor le-au orbit inima şi trăiesc în minciuna.unei false libertăţi şi moralităţi

păstrând o aparenţă care întotdeauna înşeală. Ei nu mai au o gândire cronologică, nici

conştiinţă, nu mai au Dumnezeu, nu mai au legi. Bunica mea spunea că un om care nu

crede în Dumnezeu nu are nici conştiinţă, nici legi, nimic sfânt. Şi avea dreptate.

Deoarece ea era un om cultivat şi nu un aşa zis intelectual sec, ignorant şi îngâmfat ori

un snob dornic de a parveni..

Dar până să ne vedem fiecare pe sine (lesne de spus) avem de suferit deoarece

schimbarea în societate ţine de fiecare individ în parte. Socrate spunea că fiecare

dintre noi trebuie să ne întoarcem spre sine să ne analizăm şi să îndreptăm ceea ce este

greşit şi nedrept. Apoi intervine schimbarea de mentalităţi, a vieţii personale şi în final

a întregii societăţi umane.

Am citit despre un mare om al credinţei care în fiecare seară stătea şi îşi făcea bilanţul

faptelor sale din ziua respectivă. Şi dacă constată că a avut un comportament injust

faţă de cineva se pocăia şi în cealaltă zi îşi cerea iertare pentru a avea pacea şi

conştiinţă curată. Nu îl lasă conştiinţa să nu repare ceea ce a greşit… Doamne, ce

departe e societatea noastră de asemenea mod de a trăi şi ce puţini îl practică în ziua de

azi. Am întâlnit oameni care după ce intenţionat ţi-au făcut rău, au pretenţia să îi ierţi

deoarece aşa trebuie, dar fără să aibă o urmă de regret. Nu e puţin lucru să te mustre

conştiinţa. Înseamnă că o mai ai. Unii nu o mai au deloc. Mare lucru e să te

autoanalizezi! Mare lucru să fi sever cu tine şi drept cu prietenii. Adevărul e că nu

Dumnezeu a părăsit omul, ci omul l-a exclus pe El din fiinţa lui şi din viaţa lui. Acesta

este rezultatul. Oameni fără sensibilitate, fără dragoste… fără conştiinţă.. A.W. Tozer

spunea în cartea sa ―Ridicarea pânzelor‖ că ―este mai uşor să amuzi decât să

instruieşti, este mai uşor să urmezi gustul degenerat al publicului decât să gândeşti

pentru tine însuţi‖. Aşada, cei care au o conştiinţă încărcată să se întoarcă la

Dumnezeu, să îşi ceară iertare şi astfel vor avea o conştiinţă curată. Cei care nu o au,

să ceară lumina de la Dumnezeu şi să se oprească din drumul pierzaniei lăuntrice.

Haideţi să ne întoarcem cu toţii spre noi pentru a ne verifica dacă suntem cinstiţi şi să

hotarâm să fim corecşţ până la capăt. Fie că vrem să credem sau nu, toţi vom da

socoteală în faţa Marelui Judecator al lumii de orice gând, cuvânt sau acţiune

nedreaptă pe care le-am săvârşit în viaţa noastră pe pământ, dar atunci va fi prea târziu

pentru căinţă. Pentru că Dumnezeu toate le vede, toate le aude şi toate le scrie în

Cartea Lui.

Conf. univ. dr.

Ana MUGURIN

Ion Pachia-Tatomirescu

– critic literar

Spre a-i cuprinde

numai opera de critic literar

„de întâmpinare―, ori „de-

abis-de-creastă―, unul dintre

cei mai străluciţi / profunzi

critici ai paradoxismului,

alcătuită – între anii 1969 şi

2012 – din cronicile, prefeţele

/ postfeţele, „semnalele

editoriale― etc., „radiografiile―

la peste o mie de cărţi, ar fi

neceare vreo cinci-şase

volume, sau „cărămizi de

celuloză―, spre a-i cita o

metaforă lansată în titlul unei

recenzii la cel de-al cincilea

volum din „urieşeasca

lucrare― a lui Marian Barbu,

Trăind printre cărţi (2008).


O parte din immensa-i operă de critic literar a fost publicată în volumele: Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara,

Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită―, Timişoara, Editura Aethicus, 2000; Generaţia resurecţiei

poetice, Editura Augusta, 2005; Tratat de melancolie, Editura Eurostampa, 2001 (antologie de referinţe critice despre

Anghel Dumbrăveanu, întocmită de Violeta Dumbrăveanu; la paginile 358 –383, Ion Pachia Tatomirescu este prezent

cu cronici / recenzii, dar şi cu ample studii despre poezia lui Anghel Dumbrăveanu: Smirdarul din priveliştea

Logosului, 1999 / septembrie 2000; Poemele lui Anghel Dumbrăveanu – „imaterialele aripi ale materiei“ – sau

despre receptarea spectrală a lumii şi paradoxismul existenţial-cromatic, aprilie 1985 / august 2000; Două volume

despre relaţia râului cu lebăda: I. Cogaionul, Patria, pământul naşterii cu munţii de Cozia, II. Ocultarea dinspre

nord, III. Epifania dinspre sud, IV. Un est ecuatorial / tropical, V. Un „punct“ liric vest-ecuatorial / tropical, VI.

Geneze, VII. Eros, Mare şi Thanatos, sau despre verticalitatea bărbăţiei şi feminitatea graţioasă de la nunta

elementelor, VIII. Mitul); Aspecte ale paradoxismului în „Elegia a zecea“ de Nichita Stănescu, în antologia de

exegeze şi comentarii, Tentaţiile textului, 2, publicată sub egida Academiei Române – Filiala Timişoara – Institutul

„Titu Maiorescu―, la Editura Brumar, 2005; Avant-gardisme valaque ou modernisme extrême şi Avant-garde and

Paradoxism in Ioan Baba’s Poetry, în Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, tom I, vol. XI – XIV, nr. 31 –

60, 2010; Marian Barbu, Trăind printre cărţi – volumul VI, Craiova, Editura Sitech, 2012 (în această carte, de la p. 610

şi până la pagina 632, inclusiv, Ion Pachia-Tatomirescu este antologat cu cronicile / recenziile dedicate lucrărilor lui

Marian Barbu: Calea zigzagat-azură a poeziei şi „Proviziile de soare“ pentru mileniul al III-lea, O carte despre

templele tâmplelor, Medalionul literar şi „curcubeul receptării divine“, Oglinzile în care „se apleacă aurora“,

„Cărămida de celuloză“ din etajul al V-lea, „Cărămida de celuloză“ de la etajul al VI-lea – cu primul dicţionar

„iute-deschizător“ în sorescianul topos, „La Lilieci“) etc. Pentru întregul operei criticului IPT, deosebit de interesante

sunt prefeţele / postfeţele: Stare-de-Eu / Etat-de-Moi, prefaţă (din 15 august 1982) la volumul de versuri, Formules

pour l’esprit (Formule pentru spirit), de Ovidiu Florentin / Florentin Smarandache, Fès (Maroc), Editions Express,

1983 (reluată într-o traducere în limba italiană, Stato-di-coscienza, în volumul de poeme, In Seven Languages / În

şapte limbi, de Florentin Smarandache, Craiova, Editura Aius, 2000, pp. 9 şi 10); Nichita Stănescu şi paradoxismul

ontologic al Limbii / Logosului, studiu introductiv, în volumul Nichita Stănescu, Omul-Fantă, Ed. Aethicus, 2004, pp.

5 – 18; Metaforele „realităţii suprapuse“ şi curcubeul paradoxist din Logos / The Metaphors of „the Multilayered

Reality“ and the Paradoxist Rainbow Within the Logos, prefaţă la volumul bilingv, „antologie de autor―, Culoarea

vântului / The Colour of the Wind, Timişoara, Editura Aethicus, 2007 (pp. 5 – 16); Analiză obiectivă a crizei şi a

cavernei canceroase din morala societăţii contemporane, postfaţă la volumul de eseuri politologice, Despre criză şi

morală, de Lucian Hetco, Ploieşti, Karta-Graphic, 2009 (pp. 189 – 197); etc. De „radiografii― de mare fidelitate (peste o

mie de cronici, recenzii, articole etc.) – deja adunate în două masive volume, sub titlul Fulgurări şi fulgerări în cerul

de papirus, dar încă neîncredinţate vreunei edituri – se bucură câteva sute de autori din toate anotimpurile, dintre care,

fie-ne îngăduit a menţiona o sută unu: Ildiko Achimescu, George Alboiu, Ion Marin Almăjan, Slavco Almăjan, Ivo

Andri, Tudor Arghezi, Nicolae Băciuţ, George Bacovia, Paul Eugen Banciu, Mircea Bârsilă, Michel Bénard, Claudine

Bertrand, Ana Blandiana, Marisa Borrini, Boszormenyi Zoltan, Adrian Botez, Emil Brumaru, Iosif Caraiman, Maurice

Carême, Zenovie Cârlugea, Nina Ceranu, Ilie Chelariu, Iulian Chivu, Mihai Cimpoi, Livius Ciocârlie, Şerban Codrin,

Ion Coja, Ion Coteanu, Nichifor Crainic, Melania Cuc, Theodor Damian, Crişu Dascălu, Mihai Bogdan Dascălu, Virgil

Diaconu, Eugen Dorcescu, Marian Drumur, Anghel Dumbrăveanu, Geo Dumitrescu, Ion Dur, Eugen Evu, Şerban

Foarţă, Robert Frost, Ioan Găbudean, Nicolae Georgescu, Ion Gheorghe, Dimitrie Grama, Lucian Hetco, Ion Horea, G.

D. Iscru, Alexandru Jebeleanu, Johann Lippet, Dan Lupescu, Ioan Mariş, Jean-Paul Mestas, Ion Miloş, Ivo Muncian,

Gellu Naum, Gheorghe Neagu, Dan Negrescu, N. N. Negulescu, Sabin Opreanu, Dumitru Oprişor, Radu Păiuşan, Miron

Radu Paraschivescu, Teresinka Pereira, Cornel Petroman, Alexandru Philippide, Constantin M. Popa, Adrian Popescu,

Caşin Popescu, Dumitru Radu Popescu, Spiridon Popescu, Ion Potopin, Mihai Prepeliţă, Adam Puslojić, Adrian Dinu

Rachieru, Ileana Roman, Ion Rotaru, Cornel Rusu, Cristea Sandu-Timoc, Richard Sârbu, Christian Wilhelm Schenk, Ion

Scorobete, Mircea Şerbănescu, Artur Silvestri, Marin Sorescu, Gabriel Stănescu, Nichita Stănescu, B. C. Stefanoski,

Dimitrie Stelaru, Petre Stoica, Efim Tarlapan, Vasile Tărâţeanu, Virgil Teodorescu, Mircea Tomuş, Marius Tupan,

Marcel Turcu, Tristan Tzara, Miron Ţic, Florin Vasiliu, Ion Vinea ş. a.

- Unde!?

-În Ţara Oaşului!

-Tu eşti beat, Costică!

-Cum beat!? N-am băut de cât zece kile de vin, la fel ca tine…

-Floare la ureche…

-Atunci să mergem la cârciumă!

-Mergem!

Au ieşit din casă clătinându-se.S-au ţinut de stâlpii prispei şi apoi au luat-o agale

spre poartă.

-Băi Costică, observi cum se învârteşte pământul?

-Da! Când eram pe lumea cealaltă, cum îi ziceam?

-Omenire!

-Aşa este! Cum spuneam...când eram acolo, pământul nu se învârtea.Stătea pe

loc.Ăla, cum îi zicea?

-„Gagalileu‖ ne minţea că pământul se învârteşte!

-Băi Costică! Noi unde dracu suntem!? Că am ameţit, tot gândindu-mă...

-Eu zic că suntem pe pământ. Căci toţi oamnei de aici, din ţărişoara

noastră, suntem vârcolaci...

-Adică moroi? Cum zic proştii de olteni?!

-Ce moroi!? Suntem vârcolaci, aceştia provin din neam nobil.

-Da...da...de pe vremea lui Ţepeş.

-Ai dreptate! Dar, n-am stabilit unde suntem...

-Suntem aici...sau dincolo?

-Vrei să spui că suntem dincolo, veniţi de aici...

-Nu mai înţeleg!

-Lasă că ne dezleagă Bălosul al lui Labă! La cârciumă.‖

-Măi, dar rău se învârte pământul.

-Am observat şi eu. A căpătat chiar viteză de când s-a întunecat.

- Păi, este la mintea cocoşului...a dispărut soarele.El mai ţinea pământul să nu

se învârtească prea rău.

-Să nu ameţească vârcolacii!

-Vrei să spui că oamenii!

- Păi...care oameni? Doar am stabilit că ne aflăm în lumea vârcolacilor.

Tot discutând şi bălăgănindu-se dintr-un gard în alt gard au ajuns la

cârciumă.Prin geam se vedea că şi aici, nu merge lumina.

-Nici aici nu au buleftrică!

-Au lampă! Nu ca noi lumânare...

Cu chiu cu vai au nimerit uşa.

-Măi Costică, rău se învârteşte pământul!

Au înaintat spre tejghia, ţinându-se unul de altul.

-Bună seara Bălosule!

-Sara bună oamenilor! Ieri v-au înmormântat rudele...

-Aoleooo! Costică! Să fugim că am dat peste un vârcolac din ţara moroilor!

*

În aceaşi seară Elena a lui Dudău a născut un băiat care peste câteva zile a fost

botezat Costică, iar Maria lui Ştir, nevasta lui Guriţă, a născut tot un băiat pe care

l-a botezat Mărin, de nu mai prididea moaşa comunală cu alergatul de la una la

alta.Noroc că a apucat de le-a moşit pe amândouă, că pe drumul de întoarcere a

făcut un infarct speriindu-se de doi vârcolaci care semănau leit cu cei doi morţi pe

care i-a premenit în urmă cu câteva ore.

A doua zi, oamenii din Ţara Vârcolacilor au găsit-o în şanţ moartă.

-Asta a căzut din cer, săraca! Îşi spuneau vârcolacii...

Al.Florin ŢENE Vârcolacii Bătrânul Costică îi spunea,

cu câteva zile înainte de a muri,

vărului Mărin a lui Guriţă, că el

se face vârcolac, pentru a se mai

întâlni cu prietenii la cârciumă.

-Aşa… să ne treacă de dor!

-Băi, Costică, poate acum

suntem vârcolaci!?

-Nu fi nebun, Mărine! Acum

suntem aici!

-Atunci nu suntem tot…aici,

ca vârcolaci?

-Da! Dar…nu vezi că

suntem în casă?

-Ce casă, bă Costică! E

cavou!

-Cum cavou!? Nu vezi

masa? Nu vezi sticla de vin şi

paharele pline?

-Păi…şi atunci vom avea

toate acestea…în imaginaţie. Ca

şi acum!

-Nu! Atunci ieşim din

mormânt şi… ne ducem la

cârciumă pentru a bea.

Tot discutând pe această

temă, cei doi n-au observant că

în cameră şi afară se întunecase.

-Costică! Aprinde lampa!

Nu vezi că nu ne mai vedem?

-Lasă măi Mărine, mai bine

mergem la cârciuma lui

Bălosul! Facem economie de

fotoghin, cum zic oşenii.

-Ce vorbeşti, Costică!? De

unde şti că zic la gaz, aşa cum ai

zis!?

-Păi…am fost aseară pe la ei

şi i-am auzit spunând că n-au

fotoghin…


Constantin T. CIUBOTARU

CASETE MUTE Veneam obosit, plictisit de la servici. Un vecin, pensionar pe caz de boală, certat cu toată

lumea era la poartă. Regret că l-am văzut doar când eram la câţiva paşi. Dacă eram pe

partea cealaltă aş fi putut să-l salut din mers. Mă oprea de fiecare dată, voia să ştie ce mai

este nou prin oraş, cum a fost la slujbă... Chiar m-am întrebat cum se face că, deşi am un

orar „variabil‖ e la poartă când trec spre casă. Păi, mi-am răspuns, stă la pândă că,

probabil, nu are ce face.

Nişte elevi, deşi i-am rugat să n-o facă, au chiulit, m-au supărat, iar directoarea n-a scăpat ocazia să mă bombănească. Nici nu

ştiam ce să-i spun de la liceu, lui, fost conţopist, parcă achizitor, apoi facturier la „Urbis‖. Făcuse liceul la seral, trecuse pe la

Ştefan Ghiorghiu, am auzit că era activist pe undeva, perioadă în care nu prea stătea de vorbă cu vecinii, că s-a îmbolnăvit şi l-au

internat la un sanatoriu TBC, şi-mi spunea că, noi, intelectualii... Lumea-l bănuia că e informator şi mă sfătuiau să-l ocolesc.

- Domnule profesor, fii bun şi hai să ciocneşti un pahar de vin cu mine! Hai, hai că ştiu, aţi terminat programul. La botul calului...

Suna mai mult a poruncă. S-a uitat fix în ochii mei. Mi s-a părut că ascunde o suferinţă... o tristeţe ciudată. Pe pridvor era o sticlă şi

două pahare. Toarnă şi nu dă noroc.

- Dumnezeu să-i odihnească.

Aprob, vărs câteva picături.

- Cine a mai...?

- Priviţi!

Urmăresc arătătorul cu ochii. Trei cocoşei de carne, dintre cei cu pene roşii, fără capete. Un început de iritare. Apoi icnesc:

- De pomana porcului, am auzit, da se face şi la pui?

- Nu eu le-am luat gâtul. V-am chemat să le spuneţi vecinilor că pun otravă... Dihorii! Din putregaiurile coanei Tudora. Să închidă

puii, purceii.

Am mulţumit, am luat al doilea pahar. „Toane de bătrân singuratic‖, mi-am spus. De pui însă-mi părea rău...

Acasă, în loc de idilicul sărut de bun venit de la jumătatea mea, am fost plesnit cu întrebarea:

- Au venit banii?

Nu ni-i dăduse. În ultima perioadă parcă tot mai multe erau zilele când ne amânau cu plata... Trebuia să plătim lumina, am promis

că le trimit părinţilor mei nişte bani. Am uitat să-i spun despre vecin. Câteva zile după asta mergînd într-o bucătărie veche să

umplu o rezervă de rumeguş mi s-a părut că aud un fel de foşgăială, apoi am simţit că rumeguşul se scurge, clar, iar m-am pricopsit

cu şobolani. Într-un colţ al fostei bucătării de vară, mi-am instalat un laborator foto. Aveam şi aici sobă de rumeguş, cărţi şi

magnetofonul de la şcoală... M-am uitat să văd dacă nu cumva mi-au făcut şi aici vreo vizită. Am aprins focul, aveam de developat

nişte filme. Şi am dat drumul la magnetofon. Făcusem rost de nişte muzică „imperialistă‖, de la vocile străine.

Câinele cumnatului lătra de mama focului, cineva striga la poartă, am ieşit, dar am lăsat special uşa intredeschisă, ieşise niţel fum.

Cănd am revenit. m-am oprit în prag. Am auzit clar clapele de la aparat. Cineva schimba caseta! M-am gândit că băiatul cel mare

iar a chiulit şi ascultă muzică. Deschid uşurel. Beculeţul cel vopsit roş era aprins. În atelier nu era nimeni! Mi-am băgat mai mult

capul înăuntru. Magul era pe un taburel. Am văzut clar cum o lăbuţă lovea clapele. M-am retras în magazie să caut un lemn ceva,

să lovesc. Caseta nu era a mea şi... am rămas niţel aplecat, încremenit. Auzeam o muzică ciudată, stranie, niţel săltăreaţă.

Pe bucata de pal, care-mi servea de podea, câţiva dihori, prinşi de lăbuţe, ca nişte bătrâni, se mişcau într-un soi de dans legănat,

care creştea în intensitate, iar lăbuţele lor se mişcau tot mai repede. Era un soi de sarabandă fantastică. Am încept să mişc şi eu din

picioare, apoi m-am încrâncenat. M-am întrebat dacă dansau, sărbătoreau ceva? Comemorau? E un dans tematic, mi-am spus

mental. Mimau? Am icnit a râde la propriile trăsnăi care-mi treceau prin minte. Am închis ochii fiindcă muzica aceea mă frământa,

îmi dădea parcă imboldul să intru în ritm cu ei. Am făcut un pas. Clik! Iar m-am oprit. A început o altă melodie, mai săltăreaţă,

ieşită parcă din dangătul unui clopot mare, secondat de altele mai mici, mai repezite.Tobe africane ţineau ritmul? Nu, era o toacă.

Pe „ringul de dans‖ au năvălit nişte dihori, care dădeau impresia că sunt tinerii de azi care chinuiau un twist, o conga-conga sau ei

ştiau ce. Cei bătrâni s-au strâns în jurul unei crăticioare... Linciureau ceva? Am vrut să văd ce e acolo, am lovit uşa. Culmea!

Lumina s-a stins. Nu era o noutate! Şi aşa venea 2-3 ore dimineaţa şi tot pe atâtea seara, cu întreruperi... M-am oprit, dar am tuşit

fără să vreau. A venit lumina. Am aprins becul celălalt, de 40 de waţi. Îmi spuneam că am avut vedenii. Dar sub scaunul pe care

trona magul era crăticioara în care-mi făceam ceai. Pe fund erau urme de sânge. Cu cîţiva fulgi de... pui roşcaţi de găină. Am stat

minute în şir nemişcat. Era clar că oaspeţii mei n-au să mai vină. Dar m-am întrebat dacă nu cumva vecinul a turnat ceva în paharul

de vin că prea mi-a mers muzica la casa sufletului. Oare am avut vedenii?


Careva m-a chemat la masă. M-am comportat normal, afară de faptul că de vreo două ori m-am uitat în oglina de pe perete.

- Ce ai azi, bărbate?

- Un abces, mint şi casc gura la cel din oglindă.

Revenind în atelier am constata că totul este neschimbat. Ba nu! Crăticioara era foarte curată!

Noaptea am visat că fredonam prin somn acea melodie. Problema e alta: Probabil că am visat ceva şi că mişcam mâinile, ba şi

fredonasem ceva, că am lovit soţia, care m-a îmbrâncit.

- Ce faci, dai în mine? Bre, ştii că vorbeşti prin somn? Franţ, dacă ai chef de cântat la trei noaptea, te rog să ieşi afară, auzi? Ori ai

tras la măsea mai mult aseară?

Am făcut-o pe-a bosumflatul, am luat ceva pe mine şi am ieşit afară. Am intrat în atelier, unde era încă destul de cald, cu gând că

poate m-am înşelat... Poate... Aveam de developat un film. Soţia a venit să-şi ceară scuze, eu am liniştit-o, tocmai bine, am spus,

trebuia să termin ceva. Mi-era ciudă, a trântit uşa, aşa că de data asta eram sigur că mi-a alungat oaspeţii, dacă au fost. Îmi plăcea

muzica bună, regretam că nu am voce... Iar m-a strigat soţia, uitasem de mine. Am mers la culcare, dar nu-mi venea somnul. M-am

ridicat.

- Acum ce mai e?

- M-am deranjat la burtică, arunc prima scuză tâmpită care mi-a venit în minte. De fapt îmi venise o idee cam aiurită. Să ataşez un

difuzor în spatele magului şi să înregistrez banda care se desfăşoară. Am văzut asta la cineva.

Am vorbit cu un coleg care preda informatica şi a spus că se poate, mai am nevoie de un mag. Mă ajută el. Dorea să facă o copie şi

pentru el, mai ales când a aflat că-i de la o voce străină.

Două casete au mers în gol. Am intuit că oaspeţii mei vin de abea după ce se face linişte. Mai clar, după ce lumea se culcă. Mi-a

mai venit o idee: Am cumpărat doi puiandri, i-m tăiat şi le-am adunat sângele în crăticioara pe care am pus-o sub scaun. Ca să „nu-

i deranjez‖ am mers şi eu în casă. Nu ştiu ce film a fost, nu aveam astâmpăr, ai mei m-au întrebat ce am, nu ştiu ce le-am spus,

norocul meu: A venit o familie să mergem la un parastas. Unde am fost nevoit să stăm până după miezul nopţii, când, tot

pretextând că sunt deranjat la burtică am venit singur acasă. Normal că drept la atelierul foto am mers. Am dat drumul la casetofon

şi... minunea-minunilor! Aveam caseta cu muzica aceea care cum mi se părea divină. Am ascultat de două ori caseta şi aş mai fi

stat acolo, dar a venit soţia acasă.

Aveam nevoie de casete şi...de sânge! Exact aşa! De sânge de pui de găină! Ştiam că dihorii nu atacă orătăniile bătrâne. Nu mai

ştiam ce minciună să inventez pentru ce cumpăr pui... Nici de unde să fac rost de bani pentru casete. Şi mai ales nu voiam să mai

ştie cineva... Toate economiile mele, zise FSN, adică fără ştirea nevestei s-au epuizat.

Cum veneam acasă, la atelier trăgeam. Ba am făcut şi nişte schimbări în orar ca să nu mai am ore în acelaşi timp cu soţia. Muzica

era altceva decât ştiam eu care mă consideram un meloma cu... pretenţie de erudiţie. Impresia mea era că se baza doar pe

onomatopee, împletite cu sunete care erau dominate de vocale, lungite sau scurtate după un principiul care-mi scăpa, de o fluiditate

uimitoare, cu un surprinzător simţ al contrapunctului...

Era ceva de jazz, curmat de mici tropăituri, apoi lungite, pentru ca să urmeze un soi de dezlănţuire care-mi zguduia mintea, mă

irita, nici eu nu ştiam de ce, pentru ca totul să se oprească şi iar un fel de chiţcăit la unison, un soi de uguit de porumbei

îndrăgostiţi. Ca niciodată până acum am acceptat să fac fotografii la ocazii. Aveam nevoie de bani. Apoi mi-am făcut o cunoştinţă

la o fermă de păsări unde, i-am spus măcelarului că am un pui de lup şi a fost învăţat numai cu sânge de pui. Am convenit, kil de

vin pe kil de sânge. Norocul meu că de Revelion s-a terminat vinul, fiindcă odată m-a prin nevasta cu o sticlă pe care... a trebuit s-o

duc la nişte amici, pretext să le facem o vizită. Exact de asta-mi ardea, nu?!

Slăbisem, mă instrăinasem cumva de toate, noroc de vacanţa de iarnă, dar nu mai ştiam ce să fac, aşa că m-am decis să mă

sfătuiesc cu un amic. În esenţă om bun, care se dădea altceva decât era, de aceea lumea-l percepea ca pe un şmecheraş. Era la fel de

pasionat ca mine de muzică şi de fotografie. Nu aveam secrete unul faţă de altul. De când cu casetele mele nu l-am mai invitat să

lucrăm împreună, să căutăm efecte, culori la fotografiile artistice pregătite pentru un concurs. Era şi pretextul să lucrez cu uşa

încuiată. Băiatul mai mic a vrut să ceară ceva, a intrat şi... l-am pocnit, pe motiv că mi-a voalat un film color care şi pe care şi cu

care...

Pusesem un băţ în uşă, era trecut de nouă seara, când ni se lua curentul şi ne foloseam de bateria unui tractor. Eu „dirijam‖ o

melodie şi am avut impresia că în penumbră nişte picioruşe se mişcau ritmic. Amicul era puţin atins, râdea cam în prostie, a trântit

uşa şi, normal, s-a oprit blocat, holbându-se la mine.

- Ce ai bre? Te-ai ţicnit?

- Psst! Compuneam o melodie... cosmică. Sau hai să-i spunem astrală! Ascultă. Ba nu! Hai afară că tocmai voiam să dau pe la tine.

Îl imping, trag uşa după mine, o încui şi duc degetul la buze.


- Să nu ne audă nevasta. Am găsit la cineva o căpşunicăăă... Trăsnet! Hai în beci să-ţi dai cu părerea.

Frigul de afară cred că i-a mai alungat din aburii vinului.

- Despre ce muzică vorbeai, amice, că am stat la ferestruică şi... n-am auzit nimic.

- Normal, fiindcă era deocamdată doar în mintea mea. Se numeşte Simfonia liniştii din ventricolul stâng...

- Aha?Da. Venisem să-ţi cer un rolfilm... alb-negru. Mi-a spus de la magazin că tu ai cumpărat azi ultimile trei bucăţi.

- Of! Le-am lăsat la şcoală.

- Unde, omule? Că ţi-am forţat sertarul din cancelarie şi n-am găsit nimic!

- Vezi? De aceea nu le las acolo. Au mai făcut figura asta şi alţi neserioşi. Psst! Hai, valea că iese nevasta afară şi ne face scandal.

Vorbim mâine!

M-am întors la atelier. De la 4-5 metri eu auzeam muzică. Clar! Amicul meu n-o auzea! Nici soacra, care a venit să ia ceva din

magazie. Pe când băiatul cel mare, da.

- Tati, olei, ce casetă super ai! Belea, nu alta! Îmi faci şi mie o copie?

- Păi, flăcăule, e din occident. Piratată. Dacă o aude careva dintre cei care trag cu urechea, ştii tu, o încurcăm... Chestia cu unii care

o aud, alţii nu, m-a intrigat.

Am hotărât fac o experienţa la şcoală, unde aveam într-o cămăruţă Cercul de foto. Am chemat doi colegi... banali, cam plictisiţi de

viaţă, cam îmbuibaţi. Am dat drumul la muzică. Discret, apoi mai tare, foarte tare. Geamul a prins să zbârnâie, au ieşit afară să

vadă ce se întâmplă. Clar! Nici ei NU auzeau, nu percepeau muzica mea!

Am dat aparatul mai încet şi m-am apucat să lucrez ceva. A intrat o domnişoara ingineră, preda nişte ore de tehnologie nu ştiu care.

Toţi bărbaţii se uitau după ea. Eu aş fi vrut să n-o fac. Am întrebat-o cum se simte la Combinat, printre truditorii pălmaşi.

- Aşa delicată, nu faceţi bătături numai uitându-vă...

Amicul meu a numit-o „Zâna războaielor de ţesut‖ şi i-a cerut un sărut. Dacă nu-l primeşte de bunăvoie-l fură.

- Nu vă sfătuiersc, a spus careva. Pe acest obraz stâng i-am simţit cele trei bătături din palma dreaptă. Vrei să devii pentru câteva

clipe cârpă de şters? Am auzit că a mai exersat şi cu alţi... pofticioşi!

Amicul n-a vrut.

- Ce muzică divină aveţi! Dacă n-aş şti că sunteţi căsătorit v-aş invita la mine s-o ascult. Numai că mai stau cu o colegă în

garsonieră.

- Cred că v-aş refuza! Pe moment nu simt nevoia de palme. Dar dacă v-aş face eu o invitaţie?

- Cum să fac să-mi faceţi o copie? Apropo, cum se cheam melodia asta?

- „Suspin de primăvară‖...

- Ok! Merg la doamna matale să-i cer voie. Mă primiţi în acel laborator de care toată lumea vorbeşte.

- Plăcera va fi a mea.

- Sâmbătă după ore e bine?

Era perfect. Soţia suplinea o colegă...

A venit, apoi am intrat în laborator şi i-am arătat fotografiile mele de colecţie, apoi am ascultat muzică. La prima casetă nu s-a

mişcat de pe scaun. La a doua...caseta s-a oprit! Am pus alta. Nimic! Cineva striga la poartă. Era vecinul, pensionarul.

- Domnule profesor, v-am spus că le vin de hac? Poftim! Toţi şapte! Erau legaţi cu o sârmă de lăbuţe. Se zbăteau, chiţcăiau.

- Le dau foc, a zis şi i-a stropit cu benzină dintr-o sticlă. Apoi i-a izbit cu sete de stâlpul porţii şi le-a dat foc, fără ca eu să pot face

un gest. Am revenit, clătinându-mă. Domnişoata era în picioare, spăşită.

-Vă rog să mă iertaţi,,, am încercat. Nici o casetă nu mai scotea altceva decât fîşîitul benzii care se învârtea în gol. Mi-au dat

lacrimile.

- Staţi, am rugat-o, tot plângând. Nu-i vina matale, zic. Dacă vă spun o poveste aiurită, mă credeţi?

Inginera a dat din cap, eu am încept să depăn isoria acestor casete acum mute. Fata s-a ridicat şi mi-a sorbit lacrimile din ochiul

stâng. Apoi i-au dat şi ei lacrimi. Poate şi din cauză că nevasta mea şi-a înfipt mâna în zulufii pe care eu îi mângîiam şi... atelierul

meu demolat a fost de atunci...

Au trecut trei decenii. Alt bolnav ucide în stradă un dihor. Cum pot oare oamenii să le facă astea la nişte animăluţe aşa de

simpatice. Of! Mi-i dor de domnişoara ingineră, de cineva care să-mi culeagă lacrimile din ochiul drept... Numai de-acolo mai

picură vreo câteva! Şi, Doamne, ce-aş mai asculta o anume muzicăăă... mi-am spus când, răscolind prin podul casei am dat de cele

opt casete. Mute...


Al.Florin ŢENE

Visul alb

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl ligea pe faţă cu

un devotement rar întâlnit. Nenea Călin, aşa cum îl strigau mai toţi copii

din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din

plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză

acră.‖Ce miros plăcut de sarmale ―, îşi zise în gând, trăgând peste cap

cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi botul sub

labele din faţă, veghind cu ochii întredeschişi.

De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste

oraş. Se înnoptase şi lumina lampadarului din apropiere prelungea

umbrele copacilor până în colţul unde îşi făcuseră adăpost cei doi.

Câinele ciulii urechile la auzul paşilor care se apropiau. Un bărbat

venea spre de ghenă aruncând punga cu gunoi în pubelă.

-Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci !? Mama voastră de derbedei!

Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâii, umbra omului

dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.

-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung.Simţea căldura

prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii mari ce se aşterneau peste ei. Simţea

o siguranţă ştiind că Patrocle veghează.O moleşeală plăcută îl cuprinse ca

un vis frumos.

―- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele

poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă

rugăm să ne citiţi câteva poezii din volumele dumneavoastră.―

Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea

aplauzele furtunoase ale spectatorilor.

―- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât de mare

la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale,

că: ―Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor ―, eu nu fac

altceva decât să aduc la lumină conştiinţa mea care se comport de multe

ori ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii mei. În acest

context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi

din bucurie o suferinţă… Şi acum daţi-mi voie să vă citesc câteva poezii

din volumul, de curând apărut, intitulat ―Germinaţia cuvântului de sub

zăpadă―.

Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să

uite poezia ―Poetul ―, pe care a spuso pe de rost şi pe care acum o

murmură cu buzele arse de frig în urechile câinelui: Poetul

S-a întors poetul în satul natal

Cu toate păsările lui zburătoare

Acelaşi râu îi aduce la mal

Amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei

Şi e o altă adresă pe casa lui

Bronzul toamnei sună în frunza viei

Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

...Ceaţa timpului,val după val,

peste nuci încet se lasă,

prin inimile oamenilor din satul natal

trece poetul, amintire, spre casă...

„- Domnule Călin Matei, vă mulţumim

pentru faptul că aţi răspuns la solicitarea

noastră. Vă mulţumim în numele conducerii

Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor noştri. Vă

rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.

-Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare

plăcere.‖

Ningea intens şi cartoanele se

înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă

dispăruse, sau se obijnuise de mai bine de doi

ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de

Mioara când îi gătea varză calită cu cârnaţii

aduşi de la ţară, de la socri.‖Ce vremuri! Toate

sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima

Ardealului, la socri. Dar…, toate s-au dus.

Mioara, bibliotecara care m-a prezentat aşa de

frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a

plecat cu altul. Fără nici-o explicaţie. Socrii au

murit şi pe mine m-a luat valul…―

Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l

cuprinse cu braţele.

―Dansam într-un vals ameţitor pe

parchetul bine lustruit într-o sală din Bucureşti

după ce am luat premiul Academiei. Totul se

învârtea în jurul nostru ca într-un film

tridimensional. Era alb peste tot, până şi în

visele noastre acompaniate de orchestră.

Rochile femeilor, costumele bărbaţilor, până şi

pantofii. Mioara mă strângea în braţe, zâmbind

gânditoare. Era în jur numai alb precum în

tablourile lui Bimbea, prietenul plecat de

mult…―

Zăpada se aşternuse peste tot cartierul.

Albul ştersese toată mizeria oamenilor. Ningea

din belşug şi plapuma albă acoperise pe cei

doi.


Corneliu LEU

BLÂNDEŢEA PAPEI

Când Ana Pauker căuta printre ciocănari acele caractere de nimic dispuse să clameze iubirea pentru măreaţa uniune sovietică,

luând locul putrezilor intelectuali, se spune că i-a ales pe cei cu spirit de observaţie ca să-i trimită-n diplomaţie. De ce cu spirit de

observaţie? Pentru că misiunea lor era să caşte ochii cât mai bine la gesturile ambasadorilor Moscovei şi să le imite întrutocmai.

O problemă a fost, însă, cu numirea ambasadorului la Vatican, unde om al Moscovei nu exista, Stalin chiar rostind dispreţuitoarea

întrebare: „Câte tancuri are statul Vatican, ca să avem nevoie de alianţa lui?!”... Aşa că s-a lucrat pe alt criteriu, alegându-se unul

capabil să înveţe câteva fraze în latină, i s-au făcut trei rânduri de haine negre la APACA şi i s-a dat din dotare o trusă cu periuţa de

dinţi, apoi, când a intrat la ministru ca să fie numit, examenul a constat în fraza pe care avea s-o spună la prezentarea scrisorilor de

acreditare. Omul ştia lecţia: Trebuia să salute cu „Salve ilustrissimae!” apoi să aştepte solemn ascultând ce răspundea Papa iar,

când replica aceluia se va încheia, să întindă plicul oficial spunând „Habeo documentas”. Ana Pauker l-a încurajat şi l-a trimis la

post.

La primirea oficială, însă (nu ştiu dacă o fi fost tot în Biblioteca Vaticană), băiatul s-a emoţionat şi, trăgând aer în piept, a spus

„Salve ilustrissima”, fapt pentru care Papa, atent la provocările din lagărul socialist, ca să nu fie, poate, vreo poveste ca pe vremea

Papesei Ioana, a zâmbit blând cum i-a zâmbit Benedict lui Băsescu şi, cu modestie fermă, a precizat că nu-i niciodată femeie: „Ego

numquam mulier!”. Acreditatul a prins curaj, a zâmbit la rându-i şi a întins plicul spunând, bine-nţeles, ceea ce repetase îndelung:

„Habeo documentas”.

În legătură cu aceasta, mă întreb cât de mult o fi repetat Băsescu tonul acela spăsit cu care, la ieşire, a spus unei lumi întregi: „eu

cred că ce mi-a comunicat astăzi Papa e că avem nevoie să fim mai buni”. Mă întreb, dar cred că inteligenţa lui a prins-o repede,

tot aşa cum a uitat-o imediat, când a revenit la caracteristica agresivitate lipsită de fond şi a ameninţat spunând că vrea o a treia

suspendare ca să se lupte cu adversarii săi şi să-i ciuruiască... Nu? Parcă ăsta-i este termenul preferat?!

Păcat! Aspiraţia ordinarului spre sublim a durat o clipă. Poate că la intrarea lui în atmosfera sfântă, spera ca Papa să-i ceară sfatul

cum să facă un referendum prin care să nu se mai retragă... Ah, ce sfaturi politice i-ar mai fi dat! Ca Elenei Udrea pe care declară

că el a crescut-o, că de la el a învăţat politică... Exact ca şi cum cineva ar avea de învăţat ceva de la el!

Dar Papa nu l-a-ntrebat, iar el a ieşit ros de gândul ăsta. Atât de ros încât a fost în stare ca, dacă pentru Papă nu, să-şi dorească sieşi

o nouă înfruntare. Şi a ameninţat că el nu va mai ezita să cheme electoratul la urne şi-i va învinge pe duşmani. A spus asta şi fără

ruşine şi fără jena de a nu fi considerat oarecum nebun dacă, după ani de degradare, mai crede că cei cinci milioane care l-au votat,

vor veni toţi. Şi chiar dacă vor veni toţi, ce vor face în faţa celor şapte milioane jumate care l-au respins?!

Nimic, domnule; nici măcar un dram de bună credinţă câştigat acolo, în atmosfera serenissimă a unui Papă care întruchipează cu

atâta religiozitate conştiinţa limitelor omeneşti! Iar, dacă Duhul Sfânt lucrează şi, să zicem, ecourile învăţăturii acestei vizite vor

pogorî în subconştientul său păcătos, după cum Consiliul Episcopilor din Europa a numit retragerea Papei drept „sfânta demisie‖,

oricât se va strădui Boc la Cluj să-i găsească un calificativ asemănător, mai mult decât „câcâita demisie‖ nu va găsi. Câcâită şi cu

ameninţări isterice ca şi a omologului său la nesimţire grobiană, Gigi Becali care, ca nebunul cu galoşul, strigă că reclamă

condamnarea sa definitivă la... Curtea Constituţională! De parcă el, persoana Becali, ar fi articol de regulament, sau virgulă dintr-o

hotărâre parlamentară.

Nu e vina mea că întunericul din capul lui Becali se conjugă chiar în aceste zile cu agresivitatea declaraţiilor lui Băsescu până şi la

adresa lui Blaga. Fapt pentru care declar că paroxismul acestor doi indivizi a atins culmea de a se autominţi într-un asemenea hal,

încât pot fi declaraţi iresponsabili: Unul inventează armate imense de partizani pe care le va scoate împotriva celor şapte milioane

patru sute de mii de alegători care s-au exprimat, altul pretinde ca blaturilor lui, le trebuie judecată găinăria laolaltă cu Constituţia

ţării. Cred că pot fi declaraţi iresponsabili, cu diagnosticul de „PARANOIA EGOLATRIS‖ - ca să fim în tonul latinităţii vaticane

cu care am început.


Prof.Dr. Viorel ROMAN

consilier academic la Universitatea din Bremen www.viorel-roman.ro

BENEDICT XVI (2005 - 2013)

După ce Papa a anuţat la 11 februarie 2013 în limba latină ca se retrage

din lume la 28 februarie, ora 20, ceea ce este o adevărată revoluţie în

Biserică, deruta este totală. Un fulger din senin la Vatican! Poate un

părinte să renunţe la funcţie? Ce consecinţă va avea acest act pentru

Biserică, pentru urmaşi săi? Ce va face episcopul emeritus al Romei în

continuare?

Iată un prim răspuns inspirat. Cardinalul Ravasi după ce îşi exprima admiraţia, recunoştiinţa faţă de Papa face o analogie a derutei

actuale cu Ex. 17 din Vechiul Testament: noi rămânem în vale, unde-i Amalek, unde-i praf, unde domneşte frica, răutatea, teroarea,

dar unde este şi speranţa, unde a rezistat în ultimi opt ani Papa. Din acest moment noi ştim că pe munte el se roagă pentru noi.

În valea zilelor noastre, pontificatul marelui teolog şi filozof este perceput diferit. După eşecul Lagărului ortodox, ei sunt acceptaţi

în Europa latină, dar fără refacerea unităţii creştine, ei nu pot accepta în pectore realitatea. Neoprotestanţii, care în concepţia

Romei, nu au Biserica ci case de rugăciune, sunt la fel de nemulţumiţi, ca şi ortodocşii, ca modelul lor de mântuire a lumii a eşuat

în Războiul Rece. Musulmanii, periferizaţi de raţionalitatea occidentală, sunt revoltaţi. Evrei, poporul ales, cred că sunt mântuiţi de

la naştere, şi astfel iritaţi de rugăciunile Papei pentru ei. Confruntarea religiilor asiatice cu lumea modernă, latina nu este mai puţin

plină de surprize, chiar dacă europenii sunt mai ales familiarizaţi cu disensiunile religiilor abrahamice din fostul Imperiu Roman.

Dacă ni se arunca permanent praf în ochi şi frica, răutatea, teroarea sunt omniprezente nu-i deloc surprinzător că - în vale -

domneşte confuzia şi este greu de a evaluat moştenirea Papei care se urcă pe munte, dar rămâne cu noi, chiar dacă nu-l mai vedem,

după cum ne-a asigurat el însuşi. Repere găsim în vasta sa opera, în enciclicile sale, în faptul că a ales numele Sf. Benedict,

patronul Europei.

Determinant pentru decizia Papei trebuie să fie, pe lângă vârsta înaintată, eşecul refacerii unităţii creştine după anul de graţie 1989,

care apasa acum asupra noastră, a tuturora, ca o mantie de plumb, generând, frica, răutate, teroare şi o quasijena inexplicabilă, dar

dominantă. La 50 de ani de la Conciliul Vatican II, unde Joseph Ratzinger a fost unul din teologi, însăşi lumea catolică mai are

nevoie de timp pentru a-i realiza dezideratele. Ridicarea excomunicării reciproce, de la Marea Schisma 1054, de către papa Paul al

VI-lea şi patriarhului Athenagoras 1965 este la fel o revoluţie neterminată. De exemplu, în 1967 Biserica Ortodoxă Română era

inpotriva uniri bisericilor.

Va fi următorul papa un tradiţionalist, fundamentalist sau un reformator? Ortodocşii şi protestanţii, uniţi în cuget şi simţiri, vor un

papă din lumea treia, de preferinţă de culoare, ca Barack Hussein Obama II, un reformator ecumenic şi dacă-i posibil un adept al

teologiei eliberării (inacceptabilă pentru Benedict XVI). Evreii se îndoiesc că următorul papa, tradiţionalist sau reformator, va avea

nivelul profesorului de teologie fundamentală ajuns urmaş al Sf. Petru şi astfel dialogul cu Roma va suferi. La fel musulmanii,

preocupaţi de revoltele lor, ca şi evreii, vor regreta probabil pe actualul Papa cu care au avut totuşi un diferend privind raţiunea şi

credinţa.

Mult peste un miliard de fideli, sute de mii de preoţi, călugări, călugărite catolice şi după cum am văzut mai sus, toţi creştinii, chiar

şi israeliţii, musulamanii, asiaticii aşteaptă ca până la Sfintele Paşti cei 117 cardinali în vârstă de până la 80 de ani (Ratzinger are

deja 85 de ani) din 50 de tari să alega din mijlocul lor pe cel de al 266 papă în Capela Sixtină din Vatican. Se vehiculează fireşte

deja mai multe nume, care vor ieşi, în mod tradiţional, din conclava cum au intrat, cardinali şi noul papă se va confrunta imediat cu

exigentele exprimate de Benedikt XVI puţin înainte de 11 feb.: refacerea unităţii creştine, denunţarea individualismului, (dictaturii)

relativismului şi falsa credinţa.

De la începutul pontificatului am publicat mai multe articole cu această temă pe care îndrăznesc să le anexez cu speranţa că ar

putea fi utile intalegerii importantei dialogului românilor cu Roma.


(1) BENEDICT XVI – RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ Prelegerea Papei la Universitatea din Regensburg despre raţiune şi credinţă, una din temele sale preferate, a generat proteste în

lumea islamică în legătura cu un citat din dialogul dintre împăratului bizantin Manuel II Paleologul şi un persan în anul 1391.

„Arată-mi ce a adus Mahomed nou – îi spune împăratul persanului - şi vei vedea numai lucruri rele şi inumane, el predică fidelilor

propagarea credinţei cu sabia.” Impunerea credinţei cu forţa n-are sens: „Lui Dumnezeu nu-i place sângele, acţiunea fără raţiune

îi displace. Credinţa este un fruct al sufletului, nu al corpului. Cine vrea să propage credinţa, are nevoie de o vorbă bună şi o

gândire sănătoasă, nu de forţă şi ameninţare. Pentru a convinge, nu e nevoie de braţ, nici de instrumente de bătut sau altele de

acest gen, prin care poate fi cineva ameninţat cu moartea...”

Pentru împăratul crescut în filozofia greacă, cine nu acţionează raţional, e de la sine înţeles împotriva lui Dumnezeu. La musulmani

Dumnezeu este transcendental în mod absolut, n-are obligaţia raţionalităţii. Dacă vrea El, omul trebuie să se închine şi idolilor.

Aveam ca urmare două percepţii a lui Dumnezeu. La traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament – Septuaginta - era de

la sine înţeles că la început a fost logosul. Dumnezeu acţionează cu logosul, ceea ce este cuvânt şi raţiune în acelaşi timp. După

Evanghelie la început a fost cuvântul/logosul şi logosul, adică cuvântul este Dumnezeu. Sinteză între credinţa biblică ebraică şi

raţionalitatea filozofiei greceşti nu este întâmplătoare. Ea este esenţa prelegerii papei.

Încă din evul mediu teologi au încercat disocierea sintezei dintre logosul grecilor şi creştinism. Rezultatul a fost un Dumnezeu

voluntarist, care nu mai era legat de logos, de raţiune şi iubire, ci putea în atotputernicia să acţiona voluntarist, absolut liber. Cum îl

definesc musulmanii pe a tot puternicul Alah. Această transcendenţă şi natură complet diferită a lui Dumnezeu mergea până a nega

înclinaţia noastră pentru bine şi raţiune, după chipul şi asemănarea Lui. Biserica n-a renunţat însă niciodată la analogia dintre

Dumnezeu şi om, păstrând desigur proporţiile dintre finit şi infinit. Însăşi slujba religioasă este o îmbinare între cuvântul lui

Dumnezeu şi raţiunea noastră. Sinteza dintre credinţa biblică şi filozofia greacă este determinantă până în zilele noastre, iar dacă

mai adăugam la aceasta şi moştenirea Romei avem în faţă ce a ce numim noi azi Europa/Uniunea Europeană.

Elenizarea creştinismului, care era de la sine înţeles împăratul grec, s-a confruntat şi se confruntă neîncetat cu încercări de a le

disocia una de alta. Reforma germană din sec. 16 cu programul sola scriptura urmarea eliberarea credinţei de corsetul filozofic.

Metafizica părea reformaţilor lui Luther un model străin, de împrumut, de care trebuia eliberată credinţa originară, aşa cum a fost

în forma să genuină, biblică. Rezultatul a fost înlocuirea Bisericii cu Templul şi Casa de rugăciuni. Războaie religioase.

Al doilea val de marginalizare a filozofiei greceşti de credinţă are loc în sec. 19 şi 20 în Europa. Totul pleacă de la Pascal. El face o

deosebire între Dumnezeul filozofilor şi cel al lui Abraham, Isac şi Iacob. Mai ales teologul Adolf von Harnack pleda pentru omul

Hristos şi mesajul său simplu, adică tot ceea ce punea în umbră elenismul. Isus a pus accentul pe morală nu pe cult. El este

iniţiatorul unei chemări morale pline de omenie, care-l eliberează, aşa credea von Harnack, pe omul modern de elementele

filozofice şi teologice şi mai ales de credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi în Trinitate.

Pentru von Harnack, ca pentru mulţi contemporani, teologia era istorie şi ştiinţă, iar sinteza dintre platonism (cartesianism) şi

empirism, atât de populară în zilele noastre, întăreşte această tendinţă. Ştiinţa se bazează pe raţionalitatea matematică a materiei şi

pe experiment, care-i dă certitudinea valabilităţii experimentului. Acest concept din ştiinţele naturii este aplicat însă cu aceiaşi

stringenţă şi istoriei, psihologiei, filozofie, sociologiei. Dumnezeu, credinţa este lăsată la o parte, ca o chestiune pre- sau chiar

neştiinţifică. În felul aceste este redusă şi sfera ştiinţei şi cea a raţiunii. Nihilismul.

Din încercarea de a trata teologia ca ştiinţă a rezultat un creştinism fragmentat şi sărăcăcios, cu rezultatul că şi omul, care se

întreabă „de unde venim şi încotro mergem?‖ rămâne chircit. În ceea ce defineşte ştiinţa ca raţiune, problemele legate de religie şi

etică devin subiective. Aşa devine conştiinţa subiectivă şi ultimă instanţă morală. Religia ca şi etica pierd astfel forţa colectivă,

devin aleatori şi periculoase pentru umanitate. Patologia religiei şi raţiunii din vremea noastă este urmarea îngrădirii raţiunii, căreia

chestiunile de credinţă şi morală i-au devenit străine.

Al treilea val de marginalizarea elenismului din creştinism a apărut în era globalizării în care o multitudine de culturi întră în

contact. În dialog cu alte culturi se afirmă că grecizarea creştinismului nu mai trebuie să fie o condiţie preliminară. Mesajul Noului

Testament trebuie să redevină mai simplu, eliberat de filozofia greacă, pentru a permite diferitelor culturi să se definească din nou,

şi de la sine. Această idee este falsă pentru că Noul Testament a fost scris în greacă şi poartă pecetea acestui spirit. Bine înţeles că

nu toate culturile trebuie să urmeze etapele devenirii Bisericii, dar interdependenţa dintre credinţă şi raţiune este componenta

indisolubilă credinţei.

Critică raţionalităţii moderne nu trebuie să fie înţeleasă ca o încercare de a ne reîntoarce la vremurile de dinainte de iluminism.

Toată lumea este recunoscătoare pentru progresele pe care le-a făcut omenirea în ultimele două secole. În afară de asta, etica

cercetătorului ştiinţific este pătrunsă de respect faţă de adevăr şi în felul acesta poartă în sine una din caracteristicile fundamentale

ale creştinismului.



Raţiunii trebuie să i se deschidă noi perspective. O critică negativă nu-şi are locul. Dar în ciuda bucuriei în faţă atâtor noi

posibilităţi pe care şi le-a cucerit omul, nu se poate trece cu vederea primejdiile care-l pasc. De aceea trebuie găsită o cale de

reîmpacare a credinţei cu raţiunea. Teologia trebuie să iasă din strunga disciplinelor sociale, umaniste şi să se concentreze asupra

raţonalităţii credinţei. Numai pe această cale se poate realiza un dialog autentic al culturilor şi religiilor.

În lumea occidental domină acum concepţia raţionalităţii pozitiviste cu şcoliile filozofice aferente. Dar tocmai această poziţie

lezează profund celelalte culturi religioase din lume şi face un dialog imposibil. Marginalizarea dumnezeirii din universalitatea

raţionalităţii este percepută în lumea neoccidentală ca o punerea la îndoială a ceea ce este mai preţios în credinţa fiecăruia, şi

pretutindeni. Raţiunea surdă la credinţă, trimisă la subsol, e incapabilă să participe la un dialog al culturilor.

După această trecere în revistă a tezelor expuse de Benedict XVI la Regensburg, unde a fost profesor, putem fi optimişti în ceea ce

priveşte dialogul, reunificarea bisericilor surori, romano-catolică şi ortodoxă. Discuţiile în acest sens dintre catolici şi Patriarhatul

slavilor orientali de la Belgrad, de unde a pornit în ultimul deceniu războiul religios al slavilor de sud, este de bun augur şi pentru

toţi români.

Mare problemă va fi apoi dialogul cu celelalte culturi religioase, mai ales cu islamul unde demersul papei nu este încă înţeles, sau

şi mai grav, greşit perceput, după cum ne-au arătat manifestaţiile de protest şi chiar victimele din ultima lună. Conştient de

dificultăţile armoniei între credinţă şi raţiune, dialogului dintre teologi, filozofi şi culturi religioase, papa a fost „profund mâhnit‖

de felul cum a fost percepută discursul său de unii musulmani. Dar parcă având o premoniţie a acesteia, în încheierea prelegerii

sale, Benedict ne reaminteşte de un moment al discuţiilor dintre Socrate şi Phaidon. După ce a auzit atâtea ideii filozofice

îndoielnice şi false, Socrate îi spune: e de înţeles dacă cineva după ce a auzit atâtea idei false, rămâne pentru tot restul vieţii sale cu

o ură şi dispreţ pentru toate discuţiile în legătura cu a fi.

(2) TRAIAN – BENEDICT XVI

Anul acesta se sărbătoresc 1900 de ani de la căderea Sarmisegetuzei lui Decebal şi venirea legiunilor Împăratului roman

Traian în Dacia, actul de naştere a romanităţii la nord de Dunăre. Vor găsi românii cu acest prilej, în ceasul al 12-lea al

reintegrării lor în UE/Uniune Europeană - Sfântul Imperiului Roman de azi -, forţa să refacă şi unitatea spirituală cu

punctul de plecarea a istoriei şi civilizaţiei lor, cu Roma eternă?

„Lagăr‖ -ul comunist s-a prăbuşit pentru că Decalogul lui Dumnezeu era scos din societate, relaţia între muncă şi salar

dispăruse, interdependenţa dintre sexualitate şi procreere era alterată. Dictatura proletarilor din răsăritul Europei se baza

pe doctrina marxist-leninistă şi cu toate că era o diferenţa clară între comunismul catolic din Polonia, ortodox din

România, protestant din Germania, exista o aversiune comună – „religia e opium pentru popor‖. Catolicii au regăsit

calea spre UE, ortodocşi încă nu. Din anul 1989, tranziţia de la uniformitatea, mediocritatea comunistă la libertatea şi responsabilitatea individuală este mai dificilă

decât s-a presupus. În Germania sunt localităţi în care jumătate din populaţie e nebotezată, foştii comunişti cer salarii ca în vest, cu

toate că productivitatea muncii lor e numai 2/3. Transferul din vest spre est e de o mie de miliarde de euro şi va continua până în

2018, când nu mai va fi nici un muncitor, care să fie fost afectat de comunism. Într-o societate, pentru a supravieţui, o familie de

două persoane trebui să aibă în medie 2,1 copii. În Germania ca şi în România raportul actual e catastrofal, de numai 1,3! Vor

dispare aceste neamuri?

În cele două state româneşti avem de a face cu aceleaşi fenomene negative. În Moldova comuniştii dau tonul, aşa că între Prut şi

Nistru restabilirea normalităţii va dura. Mai ales că România şi Moldova nu se pot baza pe un transfer financiar din vest, iar

erodarea raportului muncă-salar e atât de gravă că milioane îşi iau lumea în cap, fug şi muncesc în vest, pentru a scăpa de pacostea

„la comun‖, încă în vigoare pe meleagurile lor. În aceste condiţii descreşterea populaţie e numai o „pierdere colaterală‖? Se vor

regenera moldo-valahii în tranziţie sau vor vegeta izolaţi, într-o cultură ortodoxă de anonimat la periferia Europei, zilieri cu câţiva

euro/zi?

Nemţii şi românii au pierdut Războiul Mondial ÎI şi fenomenele de mai sus sunt rezultatul ocupaţiei Armatei Roşii. Mai ales

moldo-valahii sunt complet dezorientaţi. Interzicerea de către comunişti a Bisericii Unite şi reorientarea cu forţa a 2000 de

bisericii, inclusiv a unui milion şi jumătate de greco-catolice din Transilvania, de la Roma spre Moscova, face dificilă perceperea

valorilor şi normelor vesteuropene şi implicit cooperarea şi coordonarea activităţilor româno-occidentale. Iar faptul că se sabotează

şi azi Biserica Unită şi dialogul cu Benedict XVI - primul Papă german de la Reformă, care cunoaşte ca nimeni altul trauma

postbelică a conaţionalilor lui şi a românilor -, are consecinţe defavorabile în integrarea ortodocşilor în Europa.


(3) BENEDICT XVI ŞI HOLOCAUSTUL EVREILOR

Alegerea surprinzătoare a unui Papă german, la 60 de ani de la ziua de naştere (20 aprilie) şi apoi sinuciderea

criminalului Adolf Hitler - organizatorul Holocaustului -, atrage involuntar atenţia asupra destinului nemţilor şi evreilor.

Benedict XVI are misiunea de a depăşi traumele sec. XX, de a construii o Europă Unită, de a reface unitatea creştină şi

mai ales prietenia unică, plină de mister dintre evrei şi nemţi, care au slujit Sfântul Imperiu, ca nimeni alţii, şi au

contribuit la civilizarea lumii. Evreii sunt poporul ales a lui Dumnezeu, iar nemţii al Sfântului Imperiu Roman de

Naţiune Germană, care a durat o mie de ani, „Imperiul German‖ (II), 40 de ani, iar cel „naţional-socialist‖ (III),

responsabil pentru uciderea evreilor, 12 ani.

Statutul de popoare alese duce fără îndoială la explozii de energie creativă, imperială şi justifică poziţia lor unică la

Roma, dar generează, nu de rare ori, o aversiune reciprocă şi a altor neamuri împotriva lor. Benedict XVI, cel mai mare

filozof şi teolog contemporan, a ridicat ştacheta morală şi intelectuală la un asemenea nivel că şi nemţii au nevoie de

timp până vor înţelege şi integra mesajul. Protestanţii din land-urile din est traumatizaţi de ocupaţia rusă ortodoxo-

comunistă s-au refugiat în ateism, iar cei din nord sub presiunea anglo-americană în relativism, multiculturalitate şi

cultul Holocaustului.

Muzeul Holocaustului din Washington, Berlin şi în curând la Bucureşti, sunt sanctuare unde se comemorează încercarea

de exterminare a evreilor. Cultul Holocaustului are un canon iudaico-protestant, care nu cunoaşte iertarea păcatelor ca la

creştini, iar pentru făptaşi şi urmaşi lor nu va exista iertare, în vecii vecilor. Pentru a înţelege „cultul‖, protejat de

legislaţia multor ţări şi de curând şi de România, sunt necesare cunoştinţe privind „regulile‖ după care se „construieşte‖

religia şi autonomia ei în raport cu societatea. Şi acest „cult‖ luptă pentru a câştiga adepţi, nu tolerează „revizionismul‖,

are o „inchiziţie‖ şi ca în orice credinţă, sensibilitatea fidelilor nu poate fi înţeleasă decât de cei uniţi de sacralizarea

Holocaustului – izraeliţii, protestanţii şi mai nou ortodocşi moldo-valahi.

Curând acest cult se va practica şi la Bucureşti, cu toate că tranziţia de la vechia izolare încă nu s-a încheiat. Românii

nu sunt pregătiţi de a dialoga cu Roma şi a ieşi în lume. Benedict XVI readuce în actualitate moştenirea şi misiune

istorică comună a evreilor şi creştinilor, necesitatea dialogului şi redă mai ales protestanţilor nemţi şi ortodocşilor

moldo-valahi, traumatizaţi de războaie mondiale pierdute, de suveranitatea limitată de după capitularea necondiţionată şi

de lungi ocupaţii militare cu ideologii anticreştine, credinţa într-un viitor comun mai bun în Europa Unită, în noul Sfânt

Imperiu Roman.

(4) BENEDICT XVI – NOMEN EST OMEN

Majoritatea germanilor s-au rupt de Roma prin Martin Luther, care a subminat Sfântul Imperiu Roman de Naţiune

Germană şi Adolf Hitler, care a târât Europa într-un război mondial şi a adus hoardele comuniste slave în inima Europa.

La 20 aprilie 1945 el îşi serba ziua de naştere în pragul sinuciderii sale şi a germanilor. A urmat capitularea şi primejdia

lichidării neamului, cum plănuiau Josef Stalin şi Henry Morgenthau, consilier al Preşedintelui SUA.

După cinci secole, la 19 aprilie 2005 este ales din nou un papă german. Tot aşa cum papa slav, Ioan Paul ÎI i-a reabilitat

pe slavii, care s-au dezis de marxism-leninism şi s-au reîntors la creştinism, tot aşa Benedict XVI reface unitatea

Germaniei, a acesteia cu Roma.

Cardinalii au ales un neamţ după un slav şi pentru a reface prietenia acestor popoare. Ioan Paul ÎI avea robusteţea fizică,

fasci-naţia şi generozitatea sufletului slav. Pe de altă parte nici un papă nu a publicat atât de mult, înainte de a fi ales

urmaş al Sfântului Petru, că Benedict XVI. El este unul din marii filozofi şi teologii ai timpului nostru, are disciplină,

raţionalitatea şi puterea de munca germană, poate mai puţin fascinaţia mediatică, mistica înaintaşului. Cu toate astea el a

fost ales şi pentru a garanta continuitatea. Nimeni nu cunoaşte mai bine Biserica, problemele vremii, că Benedict XVI,

„un simplu muncitor în via Domnu-lui‖, după cum s-a autocaracterizat.


La 78 de ani nu e de aşteptat un pontificat lung, dar el va veghia că unitatea europeană să nu fie tulburată de exerimente,

care în trecut au pornit de la germani şi azi de la musulmanii turci. Prea Fericitul Patriarh Teoctist (90) nu a paticipat

personal la intronizarea papei, dar i-a adresat un mesaj plin de căldură în care pomeneşte de vizită la Bucureşti a lui Ioan

Paul II „cel Mare‖ şi de „valoare de necontestat a dialogului dintre cele două Biserici surori din România, Biserica

Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică... şi de nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator

al său (Ioan Paul ÎI), veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii

depline a Bisericii.” Aceasta este condiţia sine qua non a integrării românilor în Uniunea Europeană, care va avea loc

formal, de jure, în 2007, dar cea reală, de facto, care va face această aderare de durată şi autentică, nu duplicitară ca cea

greco-ortodoxă, cere o depăşire a situaţiei în care milioane de români sunt „toleraţi‖ numai la munca de jos, căpşunari,

sclavi pe plantaţiile occidentale. Mari speranţe se pun în Traian Băsescu în depăşirea acestui blocaj de comunicare,

comuniune religioasă între români şi Roma. Vor găsi Preşedintele şi Prea Fericitul Teoctist calea scoaterii românilor din

groapa milenară a mizeriei, corupţiei şi nedreptăţii? Papă îi va ajuta mai mult de cât predecesorii. Numele e program –

nomen est omen - şi pentru cel de al 264 papă. Benedict este patronul Europei.

(V) BENEDICT XVI Noul Papă va continua cursul Conciliului Vatican II, 1962-1965. Cariera cardinalului german Joseph Ratzinger începe ca preot 1951; doi ani mai târziu doctoratul; 1957, la 30 de ani, habilitarea, după care e profesor de dogmatică la Bonn, Münster, Tübingen, Regensburg; consilier al cardinalului Frings la Vatican II; 1977 arhiepiscop şi cardinal în München; 1981 urmaş al „marelui inchizitor”; 1986-92 preşedinte al comisiei Constituţiei Apostolice „Fidei Depositum”. Benedict XVI e un mare teolog şi filozof, care alături de Ioan Paul ÎI, a contribuit la formularea documentelor recente ale Bisericii. Alegerea să, după cea mai scurtă conclavă din istorie, este atât garanţia continuării cursului predecesorului său, cât şi a cristalizării unor puncte de vedere tradiţionale, care vor da din nou siguranţă creştinilor ajunşi în bătaia vântului unei modernităţii îndoielnice. În sec. trecut mitul „clasei” şi „rasei” superioare au generat catastrofe. Divinizarea Revoluţiei şi Rasismul sunt depăşite, dar au apărut noi mituri politice, mai subtile, pentru că sunt mai puţin clar definite şi nu de rare ori amalgamate cu valori autentice. În cartea „Valori în vremuri de tranziţie. Să facem faţă cerinţelor viitorului” apăruta în ed. Herder simultan cu alegerea să, Benedict XVI precizează mituri noi: progresul, ştiinţa şi libertatea. Progresul a devenit o normă în politică şi în activitatea curentă. În ultimul secol s-au obţinut mari progrese în tehnică, medicină etc., dar ele încep să pericliteze omul şi natura. Cum poate fi pus progresul în slujba omului şi nu invers? Ştiinţa e raţională, dar există o patologie a ei, atunci când omul e în pericol să-şi piardă demnitatea. Ea poate devenii chiar inumană în experimente pe om, omul ca bancă de organe etc. De aceea trebuie subordonată imperativelor morale. Libertatea a început să fie anarhică, antiinstituţională, idolatrică. Libertatea umană nu poate fi altceva decât libertatea dreptăţii, a convieţuirii într-un respect reciproc, altfel devine o minciună şi duce la sclavie. Moralitatea raţională e mai presus de hotărârile colective, nu invers. Nimănui nu-i este permis în vest a batjocorii evreii sau musulmanii, dar în numele aceleiaşi libertăţii nici normele creştine nu trebuie călcate în picioare sau împroşcate cu noroi. În centrul noului pontificat stau modernizarea Bisericii, refacerea unităţii creştine şi dialogul cu celelalte credinţe. Fundamentul acestora, a precizat primul Papă al sec. XXI în cartea sa pomenită mai sus, e vechi de când lumea şi acceptat de toţi, cele 10 porunci nu-s proprietatea evreilor sau creştinilor, ci recta ratio, expresia raţională a unei morale universale. Ioan Paul II a învins colectivismul, a refăcut Europa, a schimbat Polonia şi faţa lumii. Benedict XVI începe lupta cu „dictatura relativismului”, va reface Germania, va da stabilitate Uniunii Europene şi siguranţă celor peste un miliard de creştini răspândiţi pe toate continentele.


Spre difuzare imediată Bruxelles, 27 februarie 2013

ICR Bruxelles coordonează standul institutelor

culturale europene la târgul de carte de la Bruxelles

Institutul Cultural Român Bruxelles coordonează pentru al doilea an consecutiv standul reţelei EUNIC a institutelor

culturale europene la târgul de carte francofon de la Bruxelles (7-11 martie, stand 113). Librăria standului va propune o

selecţie de peste 200 de titluri din literatura română clasică şi contemporană, atât în limba română cât şi în traducere

franceză. Alături de alte patru institute culturale, ICR Bruxelles îşi va promova cursurile de limbă română şi programele

culturale, precum şi programele ICR de sprijinire a traducerii literare.

Raportul anual al EUNIC, dedicat de această dată temei Cultura şi conflictele, va fi lansat duminică 10 martie (11h00,

spaţiul Forum), în cadrul unei dezbateri moderate de directorul ICR Bruxelles, Robert Adam, care va încerca să schiţeze

răspunsuri la două întrebări: există o perspectivă europeană asupra relaţiilor culturale internaţionale şi cum pot contribui

institutele culturale europene la dezvoltare şi împărtăşirea valorilor europene în afara continentului nostru ?

Varujan Vosganian lansează traducerea franceză a romanului Cartea şoaptelor, realizată cu sprijinul ICR. La invitaţia

ICR Bruxelles, scriitorul român va susţine sâmbătă 9 martie (10h30, pavilionul Spaniei, ţara invitată de onoare) o

dezbatere cu romancierul spaniol de origine cubaneză Abilio Estévez, premiat pentru cea mai bună carte străină apărută

în Franţa în anul 2000. Moderatorul discuţiei pe tema rănilor istoriei va fi regizorul belgian José Luis Peñafuerte, distins

cu premiul Magritte pentru documentarul Căile memoriei.

Institutele care vor anima standul EUNIC sunt Alliance française Bruxelles-Europe, ifa (Institutul german pentru relaţii

culturale externe), ICR Bruxelles, Institutul Cultural Italian Bruxelles şi Casa flamando-neerlandeză deBuren.

EUNIC numără 29 institute membre din 24 de ţări şi are reţele constituite în 71 de state de pe toate continentele.

-sfârşit-

Date : între 7 şi 11 martie 2013. Intrare cu plată. Orare, tarife şi acces disponibile aici.

Loc : Tour & Taxis - Avenue du Port, 86C - 1000 Bruxelles

În ataşament: coperta raportului anual EUNIC 2012-2013.

Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri la ICR Bruxelles: [email protected];

www.icr.ro/bruxelles.

Site internet: www.icr.ro/bruxelles_

Facebook: Icr Bruxelles

Cu sprijinul

© Toate drepturile de copyright aparţin redacţiei şi autorilor semnatari.

http://www.eunic-online.eu/

http://www.foiredulivredebruxelles.be/

http://vosganian.ro/?page_id=19

http://www.carteasoaptelor.ro/

http://www.lescheminsdelamemoire.com/fr/content/le-r%C3%A9alisateur

http://www.lescheminsdelamemoire.com/

http://www.alliancefr.be/

http://www.ifa.de/

http://www.icr.ro/bruxelles_

http://www.iicbruxelles.esteri.it/IIC_Bruxelles/Templates/HomePage.aspx?NRMODE=Published&NRNODEGUID=%7b83EE3F17-7A1E-4654-99F4-4D863980B3BE%7d&NRORIGINALURL=%2fIIC_Bruxelles&NRCACHEHINT=NoModifyGuest

http://www.deburen.eu/fr

http://www.eunic-online.eu/eunic-members

http://www.flb.be/Infos-pratiques


http://www.icr.ro/bruxelles

http://www.icr.ro/bruxelles_

Date post:	04-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	april-mckenzie
View:	77 times
Download:	4 times

Sfera-Eonica-Nr.-3.pdf

Documents