REZUMATUL tezei de doctorat

„Influenţele sistemului juridic militar asupra

capacităţii de luptă a armatei”

Abordarea analitică a problematicii relative la „influenţele

sistemului juridic militar asupra capacităţii de luptă a armatei”,

constituie nu numai o întreprindere epistemologică asupra unui complex

de realităţi militare, inevitabile procesual şi imperative operaţional,

realităţi aflate într-o interdependenţă activă, ci, mai mult decât atât, un

act de temeritate teoretică, cel puţin din următoarele considerente,

dovedite pe parcursul elaborării tezei de doctorat, evidenţiate prin:

abordarea multidisciplinară a temei, nu ca un act de complezenţă şi

oportunitate academică, ci din necesitatea impusă de conţinutul,

obiectivele şi aşteptările dezirabile ale cercetării; multitudinea şi

exactitatea impusă a conexiunilor conceptuale, determinante în

formularea tezelor şi ideilor prin care au fost susţinute formulările

constituite ca „linii de start” ale capitolelor şi subcapitolelor care

arhitecturează edificiul teoretic al lucrării; legitimitatea epistemologică a

enunţului tezei de doctorat, expusă sistematic în definirea conceptelor

care întemeiază lucrarea; relevanţa istorică a relaţiei dintre instituţia

militară şi dimensiunile care îi vectorizează vitalitatea, condiţia şi

afirmarea şi, nu în ultimul rând, saltul, semnificat prin rigoare şi cultură,

de la cunoaşterea comună a problematicii doctorale la abordarea

ştiinţifică a acesteia.

Pilonii care referenţiază arhitectura tezei de doctorat sunt

constituiţi tematic din chiar capitolele lucrării, acestea definind

problematici relative la: capacitatea de luptă, ca esenţă complexă a

existenţei armatelor; natura sistemul juridic militar în armatele moderne

şi postmoderne, abordare complementarizată de denotarea diacronică şi

conceptuală a evoluţiei sistemului juridic militar la români; necesitatea

instituţională, socială şi morală a întăririi ordinii şi disciplinei militare

– obiectiv primordial al managementului sistemului juridic militar

românesc.

Problematicile enunţate s-au constituit în vectori ai cercetării

ştiinţifice, aşteptările reclamând răspunsuri la întrebări care esenţializau

nodal parcursul şi conduita epistemologică a demersului doctoral,

semnificative fiind: Care sunt elementele operaţionale determinante ale

capacităţii de luptă?; Care este relaţia dintre disciplină şi capacitatea

de luptă şi cum se manifestă determinările fluente ale discipinei în

procesul pregătirii pentru luptă şi al luptei?; În ce constau

determinările juridice ale disciplinei militare şi care este parcursul

istoric al evoluţiei juridice a disciplinei militare?; Prin ce modalităţi se

intervine formal pentru asigurarea şi dezvoltarea disciplinei militare

în Armata Română? Pentru a răspunde acestor întrebări, am apelat,

deopotrivă, la spectrul teoretic şi la cel empiric al cunoaşterii în

domeniile militar, istoric şi juridic, orientându-ne cursiv de principiile

metodologice generate de unitatea dintre comprehensiv şi explicativ,

dintre cantitativ şi calitativ, dintre raţionamentele constatative şi cele

evaluative; dintre analiză şi sinteză, dintre deductiv şi inductiv şi, nu în

ultimul rând, dintre abstract şi concret. Nu înainte, însă, de a contura şi

afirma obiectivele cercetării, formulate, în fapt, pe structura întrebărilor

invocate, deplasate din fondul retoric în cel imperativ; din perspectiva

aşteptărilor dezirabile, obiectivul fundamental al întregului nostru demers

a vizat: Identificarea exhaustivă a determinărilor juridice asupra

capacităţii de luptă a armatei, în principal asupra disciplinei militare,

tratată ca factor esenţial al capacităţii de luptă a structurilor militare.

CAPITOLUL 1

Capacitatea de luptă – esenţa existenţei armatelor

Pe fondul realităţii proceselor transformatoare ale organizaţiilor

militare ale statelor şi coaliţiilor, problematica asumată prin tematica acestui

capitol vizează relevarea conceptuală a: factorilor determinanţi ai

capacităţii de luptă în viziunea armatelor moderne, dar şi viziunea

românească privind capacitatea de luptă a structurilor militare;

semnificaţiei coeziunii structurilor militare, ca rezultantă firească a

disciplinei militare; evoluţiei conţinutului conceptual şi operaţional al

disciplinei militare în principalele armate ale lumii, precum şi în

Armata României; interacţiunii dintre disciplină şi capacitatea de luptă. În

conturarea spaţiului conceptual al definirii „capacităţii de luptă, ca esenţă

a existenţei armatelor”, am instrumentat teoretic teze relative la: coeziunea

structurilor militare; factorii determinanţi ai capacităţii de luptă în viziunea

armatelor ca moderne; conceptul românesc privind capacitatea de luptă a

structurilor militare; evoluţia conţinutului conceptual al disciplinei militare

în contextul evoluţiei şi a determinărilor juridice asupra disciplinei

militare; cadrul normativ al disciplinei militare şi determinările juridice

internaţionale asupra acestuia; relaţia educaţie–disciplina militară; rolul

educativ al comandantului în edificarea disciplinei militare; semnificaţia

juridică a ordinului ţi efectele sale asupra disciplinei; datoria militară,

valoare intrinsecă disciplinei, motivaţiei şi obligaţiei; rolul sistemului

sancţionator penal în menţinerea disciplinei militare. O importanţă

deosebită, prin impactul şi determinările nemijlocite asupra capacităţii de

luptă, o are, axiologic, disciplina militară, context în care am analizat

cadrul normativ intern actual în care se manifestă instituţional disciplina

militară; reflectarea instrumentelor legislaţiei internaţionale în cadrul

normativ al disciplinei Armatei României; coordonatele răspunderii

administrative şi penale a militarilor români care acţionează în structuri

multinaţionale, în afara teritoriului României; rolul pragmatic al

educaţiei în creşterea nivelului disciplinei militare; statutul socio-

profesional al militarilor, ca element determinant în afirmarea productivă

a disciplinei; modul în care sistemul de recompense şi sancţiuni este

utilizat pentru întărirea disciplinei militare şi rolul sistemului sancţionator

penal în menţinerea disciplinei militare.

În coagularea cadrului normativ actual în domeniul disciplinei

militare, se apreciază că Regulamentul disciplinei militare este documentul

normativ operaţional care defineşte clar elementele directoare ale disciplinei

militare, direcţiile principale de realizare a disciplinei militare, precum şi

modalitatea de acordare a recompenselor, de aplicare a sancţiunilor

disciplinare şi de executare a acestora. Ca document cu caracter normativ-

juridic relativ la starea instituţională a disciplinei militare, Regulamentul,

prin filozofia care îi întreţine juridic valoarea normativă, statuează şi

specifică: principalele direcţii de acţiune pentru implementarea disciplinei

militare; factorii1 care pot afecta eficienţa organizaţională a disciplinei

militare; mecanismele cu rol generator determinant în dezvoltarea şi

menţinerea coeziunii organizaţiei militare.

Teza acordă o atenţie specială relevării modalităţilor de asigurare

şi dezvoltare a disciplinei militare în Armata Română, perspectivă din care

sunt tratate rolul cursiv al educaţiei în ridicarea nivelului organizaţional al

disciplinei militare, relaţia dintre statutul socio-profesional al militarului şi

disciplina militară, expresia informală a datoriei militare, cum aceasta ne

apare raportată la stările de disciplină, motivaţie şi obligaţie în cariera

militară, în final punctând necesitatea utilizării sistemului de recompense şi

pedepse în edificarea educativă a disciplinei militare.

1 Regulamentul disciplinei militare, Cap. I, Secţiunea 1, Art.4

Problematica proiectivă a datoriei militare în raport cu condiţia

ontologică a militarului, „jucată” între motivaţie şi obligaţie, cu consecinţe

nemijlocite asupra stării de disciplină, a constituit, în fapt, consacrarea

relaţiei operaţionale dintre cele patru concepte.

În acest sens, denotăm cele mai semnificative aspecte ale relaţiei,

după cum acestea au rezultat din angajamentul teoretic întreprins, astfel:

- deşi excede conceptual structurii actelor normative ori a celor cu caracter

legislativ, datoria militară aparţine întru totul conştiinţei morale, fiind

superioară, apreciem noi, atât motivaţiei, cât şi obligaţiei, practic, în

manifestarea sa deplină, excluzându-le dintr-o posibilă complementaritate

acţională;

- în relaţie cu datoria militară, motivaţia are rolul de organizator al orientării

spre îndeplinirea unor scopuri bine definite, contribuind semnificativ la

optimizarea îndeplinirii unor responsabilităţi majore ale organizaţiei;

- acţiunea obligaţiei, în oricare dintre componentele sale instituţionale,

denotă vulnerabilităţi implicite în câmpul datoriei, anumite neîmpliniri în

fondul conştiinţei morale a militarului;

- în plan acţional, datoria militară este expresia legăturii inevitabile dintre

conştiinţă şi comportare, dintre intenţia subiectivă şi conduita exterioară, în

vreme ce motivaţia şi, evident, obligaţia au semnificative determinări

sociale, de naturi, precum am văzut, diferite;

- datoria militară semnifică reflectarea specific morală a obligaţiilor

militarilor, obligaţii care se manifestă în strânsă legătură cu sistemul

motivaţional la care răspund aşteptările, explicite sau implicite, ale

militarului;

- din perspectiva aşteptărilor, definite sau nedefinite, ale militarului,

instituţia motivaţiei se raporteză, direct sau indirect, la obligaţiile care

revin acestuia, obligaţii pe care le identificăm în ansamblul de îndatoriri,

constrângeri, servituţi, limitări şi restrângeri a unor drepturi şi libertăţi,

altminteri consfinţite de Constituţie;

- între motivaţie şi obligaţie se stabileşte o relaţie de inversă

proporţionalitate, de determinare, în sensul că un sistem motivaţional

puternic diminuează semnificativ rolul componentelor de reprimare ale

obligaţiei;

- datoria militară este, putem face această apreciere, disciplina morală a

militarului, o disciplină a conştiinţei sale profesionale, dar şi a conştiinţei

sale sociale şi patriotice, este forţa care, dincolo de orice angajament formal,

generează disciplină prin ea însăşi, este onoarea interioară a disciplinei

militare;

- datoria militară este suportul asumării prin jurământ a disponibilităţii

recurgerii la sacrificiul suprem – preţul vieţii, motivaţia şi obligaţia,

eventual, disciplinarizând parcursul spre un asemenea deznodământ.

În finalul pledoariei este admisă axiomatic teza potrivit căreia,

datoria militară, alături de motivaţie şi obligaţie, în sensurile conceptuale

propuse în excurs, ca stimuli externi ai disciplinei militare, constituie un

adevărat patrulater al salvgardării şi afirmării productive a condiţiei

militare, singura în care, prin jurământ, viaţa militarului nu este mai presus

de viaţa Ţării.

CAPITOLUL 2

Sistemul juridic militar în armatele moderne şi postmoderne.

Evoluţia sistemului juridic militar la români

În spaţiul consacrat celui de-al doilea capitol, am purces la denotarea

dimensiunii internaţionale a justiţiei militare, punctând istoric evoluţia

instanţelor internaţionale în domeniul atitudinilor fundamentale relative la

încălcarea flagrantă a regulilor de ducere a războiului, implicit a oricărei

acţiuni militare, dezvoltând o adevărată pledoarie pentru respectarea

regulilor umanitare de angajare şi ducere a războiului. O atenţie specifică

am acordat principalelor sisteme juridice din statele Organizaţiei

Tratatului Atlanticului de Nord, dar şi conceptelor fundamentale ale

justiţiei militare în unele ţări care au făcut parte din Tratatul de la

Varşovia. Am procedat astfel, esenţial, din următoarele considerente:

prezentarea comparativă a unor sisteme juridice, pe dimensiunea lor

aplicabilă în spaţiul militar, este de natură să releve nu atât diferenţele de

abordare juridică, ci, mai cu seamă, asemănările dintre acestea, implicit

compatibilizarea lor operaţională; cunoaşterea nivelului de evoluţie a

sistemelor juridice din fostele state comuniste, desprinse din apartenenţa

politico-militară la Tratatului de la Varşovia, este de natură să ne dea

măsura emancipării lor post-totalitare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să

ne arate reminiscenţele juridice ale epocii totalitare, care continuă să

amprenteze realitatea juridică actuală; o privire analitică asupra diferenţelor

juridice dintre sistemele expuse, denotă, în fond, diferenţele axiologice pe

care sunt întemeiate, în principal ca expresie a construcţiei sociale în

afirmarea existenţei sau nonexistenţei statului de drept. În mod firesc, o

preocupare aparte am acordat evoluţiei, din perspectivă istorică, dar şi

conceptuală, a sistemului juridic militar la români, delimitând, din această

perspectivă, principalele etape ale procesului.

O notă aparte în contextul acestui capitol, este deţinută de conturarea

semnificaţiei istorice a sistemului de procese gestionat de Tribunalul de la

Nürnberg, definitorii fiind aspectele care afirmă: contribuţia la dezvoltarea

legislaţiei penale internaţionale; consacrarea unei noi gândiri cu privire la

legislaţia internaţională destinată respectării normelor şi principiilor de

desfăşurare a acţiunilor militare cu caracter beligerant, a războaielor în

general; generarea unui ansamblu coerent de concluzii şi învăţăminte, utile

în agregarea juridică şi etică a unui veritabil angajament internaţional cu

privire la regulile de desfăşurare a războiului, în limitele general acceptate

ale onoarei militare, prefigurând posibilele consecinţe, ca efect al încălcării

acesteia; constituirea, prin valoare practică şi metodologică a demersurilor

sale judiciare, a unui aspru rechizitoriu împotriva războiului, a violenţei şi

a forţei ridicate la rangul de normă etică şi politică în stat.

Consemnăm, de asemenea, concluzia, inevitabilă din perspectiva

evoluţiei istorice a sistemului juridic militar, că, în ceea ce ne priveşte,

Codul Justiţiei Militare, din anul 1873, cu numeroasele sale modificări şi

completări ulterioare, a dirijat organizarea şi funcţionarea justiţiei militare

române timp de 64 de ani, până la 20 mai 1937 când s-a adoptat noul Cod al

Justiţiei Militare. În acelaşi timp, evoluţia sistemului juridic militar ne arată

că aplicarea vechii legislaţii militare timp de aproape şapte decenii a creat

posibilitatea observării necesităţii de creare a noi instrumente de descurajare

a comportamentului antisocial, fiind incriminate fapte noi, care fuseseră

omise cu prilejul primelor legiferări ori care apăruseră ca urmare a

dezvoltării moderne a societăţii, în ansamblul său.

CAPITOLUL 3

Întărirea ordinii şi disciplinei militare – obiectiv primordial al

managementului sistemului juridic militar românesc

Ultimul capitol, este consacrat dezvoltării conceptuale a tezelor, ideilor

şi sintagmelor relative la întărirea ordinii şi disciplinei militare, asumată

ca obiectiv instituţional primordial al managementului sistemului juridic

militar românesc. Din perspectiva enunţată am identificat şi definit

particularităţile managementului juridic în sistemul militar, principalele

fenomene şi procese ale organizaţiilor militare determinate direct sau

indirect de sistemul juridic, influenţa sistemului juridic asupra

administraţiei militare, rolul motivaţiei şi al coerciţiei în performarea

ordinii şi disciplinei militare. O atenţie specială am acordat utilizării

sistemului de recompense şi sancţiuni, pentru întărirea ordinii şi

disciplinei militare.

Tratarea laborioasă, dar esenţială, a managementului general al

sistemelor organizaţionale, a permis înţelegerea adecvată mediului militar,

în expresia juridică a legitimităţii sale constituţionale. În succesiune

epistemologică am pus relevat evoluţia cunoaşterii organice a

managementului, în dezvoltărea abordărilor sale ştiinţifice, consacrate, în

special, în remodelări conceptuale ale definirii, sens în care menţionăm:

L.Kazmier preciza ca funcţii ale managementului: planificarea-organizarea,

dirijarea şi controlul2; o abordare mai deosebită, prin extinderea ei

conceptuală, aparţine profesorului Constantin Pintilie care atribuia

managementului următoarele funcţii: previziunea, organizarea,

motivarea sau comanda, coordonarea, controlul, evaluarea, menţinerea

şi dezvoltarea unui climat de competiţie, cooperare şi creativitate3; Peter

Drucker defineşte cele cinci sarcini fundamentale ale managerului4,

respectiv: 1.Un manager trebuie să definească obiectivele şi natura lor;

2.Un manager organizează, adică analizează activităţile, deciziile necesare,

grupează munca, o divide în activităţi şi sarcini posibile de condus; 3.Un

manager motivează şi comunică; 4.Un manager exercită el însuşi funcţia de

control-evaluare a managementului; 5.Un manager formează oameni şi se

formează pe el însuşi. Concluzionând, în seama asumării complementare a

definiţiilor invocate, admitem că, mai cu seamă în domeniul militar,

managementul aplică, după unii autori5, următoarele funcţii: : previziunea,

organizarea, comanda (decizia, antrenarea), coordonarea şi controlul-

evaluarea6.

În ceea ce priveşte particularităţile managementului juridic în

sistemul militar, preocuparea teoretică este semnificativă. Fiind, în

discursul tezei, un punct obligatoriu de trecere, am apreciat că

managementul juridic reprezintă conducerea curentă a activităţii

administrativ-judiciare, în scopul folosirii eficiente a resurselor umane şi

asigurarea unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat

la fiecare lucrător. Pornind de la această accepţiune, suntem, oarecum, într-

2 L. Kazmier, Principles of Management, Oxford University Press, 1969, p. 185

3Constantin Pintilie, apud, Lucica Matei, Curs de management public, ,

http://www.slideshare.net/strumfigirl/management-public 4 Peter Druckaer, Management: Tasks, Responsibilities, Practices' (New York: Harper & Row), 1973,

pp.87-103 5 Costică Voicu, Florin Sandu, “Management organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol.I, Editura

M.A.I. , București, 2001; *** Teoria Organizaţiilor. Note de curs, Buletinul Învăţământului Militar, Anul

III, Nr. 1-2, Bucureşti, 1996. 6 Ibidem, pp.243-269

un anumit consens cu literatura de specialitate care denotă funcţiile

managementului juridic, şi anume: funcţia de prevedere(planificare,

previziune), funcţia de organizare, de coordonare, de antrenare şi funcţia de

evaluare (control-reglare). Aceste funcţii se intercondiţionează reciproc, ca

de altfel în toate domeniile de activitate umană, iar de modul în care sunt

folosite depinde realizarea în cele mai bune condiţii a activităţii judiciare.

Pentru înţelegerea sistemului sancţionator penal în menţinerea

disciplinei militare, căruia i-am acordat un spaţiu amplu, consemnăm

câteva precizări referitoare la institutiile fundamentale ale sistemului de

drept penal, precum şi la principiile fundamentale ale procesului penal.

Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului

penal care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor penale,

formează pilonii oricărui sistem de drept penal7, aplicabil deopotrivă şi

militarilor români. Între cele trei instituţii fundamentale există o strânsă

interdependenţă, întrucât infracţiunea, ca faptă periculoasă, interzisă prin

norma de incriminare, atrage, prin săvârşirea ei, răspunderea penală,

infracţiunea fiind unicul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală

fără sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi şi inversă,

întrucât aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa

răspunderii penale a făptuitorului, iar răspunderea penală nu se poate

întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni8. Principiile răspunderii

penale, aplicabile tuturor destinatarilor legii, inclusiv militarilor români,

sunt: principiul legalităţii răspunderii penale; infracţiunea este unicul temei

al răspunderii penale; principiul umanismului; principiul răspunderii penale

personale; principiul unicităţii răspunderii penale; principiul inevitabilităţii

răspunderii penale; principiul individualizării răspunderii penale; principiul

prescriptibilităţii răspunderii penale.

Infracţiunea, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, este definită

de către legiuitor ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu

vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.”9 punând

în evidenţă trăsăturile esenţiale, obligatorii şi cumulative pe care trebuie să

le îndeplinească şi care o deosebesc de alte fapte (contravenţia, abateri

disciplinare). Legiuitorul penal român defineşte noţiunea generală de

infracţiune, punând în evidenţă aspecte umane, materiale, sociale, moral-

7 I.Oancea „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p.gen.vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,

p.99 8 C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.III, „Răspunderea penală, Sancţiunile în dreptul penal”, TUB, 1982, p.6

9 Ibidem, p.318

politice şi juridice ale acesteia10

, conferind conceptului general de

infracţiune un caracter realist, ştiinţific.11

Sancţiunile de drept penal , instituţie de bază a dreptului penal alături

de infracţiune şi răspundere penală, reprezintă consecinţa nerespectării

dispoziţiei prevăzută în cuprinsul unei norme juridice12

. Reglementarea

sancţiunilor de drept penal prezintă o importanţă deosebită pentru întreaga

reglementare penală, înscriindu-se ca aspect esenţial al principiului

fundamental al legalităţii, contribuind la realizarea ordinii de drept atât prin

conformare, cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au nesocotit

dispoziţiile normelor penale13

, aplicabil inclusiv militarilor români. Specific

militarilor români este faptul că sunt aplicabile pedepsele, ca sancţiuni

penale şi, într-o mai mică pondere, şi măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de

drept penal.

Principiile sancţiunilor penale, tratate în literatura juridică14

,

aplicabile militarilor sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;

principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi

morală a societăţii; principiul stabilirii unor sancţiuni revocabile; principiul

individualizării sancţiunilor de drept penal; principiul personalităţii

sancţiunilor de drept penal.

Faptele de natură penală capabile să pună în pericol relaţiile sociale

referitoare la capacitatea de apărare a ţării, cum îndeobşte este cunoscut

acest deziderat al statului român, sunt considerate fapte de mare gravitate şi

au fost incluse de către legiuitor într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub

denumirea „Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate” –

reglementat în Titlul XI al Codului penal român. Capitolul conţine o analiză

exhaustivă cu privire la conţinutul normelor de incriminare a faptelor

contra capacităţii de lupta a fortelor armate, fiind puse în evidenţă, cu

minuţiozitate, modificările promovate în noul Cod Penal, interpretate

adecvat ştiinţelor juridice.

Principiile sancţiunilor penale, tratate în literatura juridică,

aplicabile militarilor sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;

principiul stabilirii unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi

10 V.Dongoroz, „Sinteze asupra noului cod penal”, în S.C.J., nr. 1 din 1969, p.15

11 C.Mitrache „Drept penal român”-partea gen., p.69, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti,

1994 12

Sancţiunea juridică reprezintă măsura pe care o normă de drept o statorniceşte drept consecinţă pentru

cazul în care dispoziţia normei va fi nesocotită. Sancţiunea juridică reprezintă factorul care imprimă

caracter de obligativitate dispoziţiei normei, mijlocul prin care se reintegrează norma juridică – L.Biro

„Drept penal”, p.gen., Centrul de multiplicare al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, 1971, p.205 13

C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.II, 1992, p.138, Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L., București 14

C.Bulai „Drept penal”, p.gen., vol.III, „Răspunderea penală, Sancţiunile în dreptul penal”, TUB, 1982;

morală a societăţii; principiul stabilirii unor sancţiuni revocabile; principiul

individualizării sancţiunilor de drept penal; principiul personalităţii

sancţiunilor de drept penal. Faptele de natură penală capabile să pună în

pericol relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării sunt

considerate fapte de mare gravitate şi au fost incluse de către legiuitor într-o

categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea „Infracţiuni contra

capacităţii de apărare a României” – reglementat în Titlul X al Codului penal

român, în trei capitole distincte:

- infracţiuni săvârşite de militari, grupând infracţiuni contra

ordinii şi disciplinei militare (art.331-336 C.p.), infracţiuni pe câmpul de

luptă (art.338-339 C.p.), infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare

(art.340-345 C.p.);

- infracţiuni săvârşite de militari sau de civili (art.348-352 C.p.);

- infracţiuni săvârşite de civili (art. 353-354 C.p.).

Excursul teoretic relativ la „întărirea ordinii şi disciplinei militare

– obiectiv primordial al managementului sistemului juridic militar

românesc”, a generat, în didactica subscrisă temei, învăţăminte specifice

demersului nostru, sens în care reţinem:

- realizarea ordinii de drept penal, în cazul structurilor militare,

presupune din partea tuturor destinatarilor legii o conduită conformă cu

dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor create în interiorul

instituţiilor militare;

- capacitatea de luptă a forţelor armate – valoare socială

fundamentală15

are ca obiect juridic comun relaţiile sociale create în jurul

acestei valori, periclitate ori vătămate prin fapte infracţionale, dar şi mai

multe componente care, la rândul lor au caracter de valori sociale, cum sunt:

forţele armate ale ţării privite în existenţa lor fizică şi în puterea lor de luptă,

ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a militarilor pe câmpul

de luptă, unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei de rezistenţă, atitudinea

loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind apărarea ţării;

- infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate au ca obiect

juridic generic (de grup) ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi

dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea capacităţii de luptă şi de apărare

a ţării. Prin urmare, este vorba de toate relaţiile condiţionate de apărarea

eficientă a acestei valori sociale – capacitatea de luptă a forţelor armate –

ce are un caracter complex, extrem de dinamic social şi foarte expus în

mediul internaţional;

15 T.Toader – „Drept penal român. Partea Specială” - Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.486

- calitatea procesului de management şi nivelul rezultatelor obţinute de

către o organizaţie, inclusiv de una militară, depind de nivelul de pregătire,

de calităţile şi deprinderile managerilor (leadership) - persoane care

desfăşoară procese de management şi, implicit, exercită funcţii specifice

managementului;

- misiunile noi ale armatei reclamă imperativ folosirea unor metode

moderne de conducere a efectivelor, prin care subordonaţii să fie implicaţi

activ, responsabil şi voluntar în adoptarea şi aducerea la îndeplinire a

deciziilor ce îi privesc în mod direct; de aceea se impune ca, în mediul

militar, comandanţii care îndeplinesc rolul de lider formal să fie formaţi

pentru conducerea adecvată a oamenilor şi a instituţiei, prin pregătirea lor

profesională încă de pe băncile instituţiei de învăţămant, potrivit criteriilor

diferenţierii ierarhice, ceea ce presupune luarea în seamă a niveluluiu

ierarhic la care se exercită, naturii influenţei nemijlocite, eficacităţii în

atingerea obiectivelor propuse; astfel, se formează şi se manifestă formal

leadershipul tactic sau operativ, ori leadershipul eficace;

- sub influenţa nemijlocită a inovaţiilor tehnologice, leadershipul

militar îşi remodelează continuu arhitectura operaţională a

responsabilităţilor şi procedurile de luare a deciziilor, ceea ce, conjugate cu

evoluţia conceptului de război, a transformat radical înţelegerea şi

exercitarea comenzii militare;

- natura şi conţinutul misiunilor încredinţate, precum şi calitatea

militarilor implicaţi în asemenea activităţi întăresc nevoia de leadership

militar, fără un leadership puternic, fiind puţin probabil ca o armată să poată

furniza, la momentul oportun şi cu maximă eficacitate operaţională,

eforturile concertate ce ar trebui să o caracterizeze, iar membrii săi să

atingă nivelul de coeziune organizaţională necesar realizării unui scop

comun – succesul operaţiunilor militare; un leadership puternic este asociat

cu niveluri înalte ale coeziunii şi ale elaborării unui obiectiv comun, ce are o

importanţă primordială pentru reuşita tuturor operaţiunilor militare;

- sistemele judiciare, inclusv cele militare, trebuie să se adapteze unei

lumi dinamice, a cărei tehnologie progresează rapid, în care piaţa de capital

este tot mai mult una virtuală, tipologia cauzelor deferite instanţelor este tot

mai complexă, numărul cauzelor este în continuă creştere, iar serviciul

judiciar este perceput tot mai mult ca un serviciu public supus permanent

unei presiuni pentru a performa rapid şi eficient;

- democratizarea fără precedent a unei părţi considerabile a lumii, a

relaţiilor internaţionale, în general, deschiderea multor societăţi statale

către principiile democraţiei şi pieţei libere, impun în mod necesar

specializarea tot mai adâncă a dreptului substanţial, în scopul reglementării

situaţiilor şi relaţiilor juridice în funcţie de dinamismul forţelor politice şi

economice transnaţionale şi, mai ales, de caracteristicile fundamentale ale

globalizării;

- pe fondul unor deficienţe evidente şi manifeste în sfera justiţiei – un

anumit recul al cercetăriiteoretice în domeniul dreptului, lipsa endemică a

personalului calificat, slaba administrare şi evidenţa deficitară a dosarelor şi

a actelor procedurale, insuficienţa cronică a resurselor financiare şi umane –

, sistemele judiciare, inclusiv cele militare, au rămas în urma dezvoltării

tehnologice specifice, iar instrumentele puse la dispoziţie sunt în mare

măsură demodate, anacronice şi ineficiente procedural.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI Cercetarea teoretică centratată epistemologic pe identificarea şi

definirea „influenţelor sistemului juridic militar asupra capacităţii de

luptă a Armatei” – ca problematică a tezei de doctorat, a impus, ca

element ultim din perspectiva interferenţelor pilonilor conceptuali care

o arhitecturează – capacitatea de luptă, ca esenţă a existenţei

armatelor; natura sistemul juridic militar în armatele moderne şi

postmoderne; evoluţia sistemului juridic militar la români; întărirea

ordinii şi disciplinei militare, ca obiectiv primordial al

managementului sistemului juridic militar românesc, un ansamblul

coerent de concluzii pe care le vom denota, păstrând identitatea

conceptuală care le-a deteminat.

Aşadar, relativ la abordarea problematicii cu privire la

„capacitatea de luptă, argumentată ca esenţă a existenţei

armatelor”, dezvoltată prin congruenţa tematică a tezelor privind

coeziunea structurilor militare – factor al capacităţii de luptă a

armatei, disciplina militară – factor esenţial al capacităţii de luptă a

structurilor militare, cadrul normativ actual în domeniul disciplinei

militare şi modalităţile de asigurare şi dezvoltare a disciplinei

militare în Armata Română, semnificative sunt următoarele concluzii:

indiferent de educaţie, tradiţie şi de specificul istoric al evoluţiei

geografice, cu unele nuanţe care au un caracter complementar în definirea

lor şi nu unul care să le diferenţieze excluzându-se reciproc, factorii

determinanţi ai capacităţii de luptă au o valoare militară universal

valabilă, în care coeziunea exercită un rol determinant decisiv;

la nivelul preocupărilor cursive ale gândirii şi practicii militare,

conceptul românesc privind capacitatea de luptă a structurilor militare

acordă o importanţă de prim ordin condiţiei morale a luptătorului, stării

morale fiindu-i atribuită calitatea de factor decisiv în împlinirea, prin

victorie, a luptei, a războiului;

niciuna din stările operaţionale ale condiţiei militare, îndeplinirea

misiunii şi, în ultimă instanţă, obţinerea victoriei nu sunt posibile fără

existenţa manifestă a coeziunii militare, similară operaţional disciplinei

armate, în sensul specificului său eminamente militar;

determinările juridice internaţionale asupra fondului normativ al

disciplinei militare consolidează această instituţie, îi supune

operaţionalizarea unui sistem de valori compatibil devenirii umane, îi

creează un cadru strict de „obligaţii”, dar şi de securitate juridică în faţa

legislaţiei incriminatoare şi, nu în ultimul rând, este un obstacol care nu

îngăduie luptătorului, militarului, să rătăcească în tenebrele dezumanizării;

prin caracterul său plenitudinar, disciplina militară constituie un factor

de extremă importanţă al capacităţii operaţionale a structurilor militare, un

atribut fundamental al disciplinei militare fiind semnificat de posibilitatea

militarului de a refuza executarea unui ordin ilegal;

disciplina militară consolidează demnitatea profesiei militare,

sporeşte credibilitatea condiţiei de militar şi constituie o sursă de potenţare a

climatului etic în aţiunile beligerante;

aflată la incidenţa complementară dintre normativitatea internă şi

determinările manifeste ale legislaţiei internaţionale, disciplina militară are

atributul unei valori universale care, în fond, defineşte specific raporturile

instituţiei militare cu societatea;

datoria militară, alături de motivaţie şi obligaţie, în sensurile

conceptuale propuse în excurs, ca stimuli externi ai disciplinei militare,

constituie un adevărat patrulater al salvgardării şi afirmării productive a

condiţiei militare, singura în care, prin jurământ, viaţa militarului nu este

mai presus de viaţa Ţării;

starea socială a fiecărei epoci istorice exercită o influenţă

precumpănitoare nu numai asupra organismului militar al unei naţiuni, ci şi

asupra caracterului, facultăţilor şi tendinţelor conducătorilor armatei;

caracteristica socială a unei armate este dată de faptul că are în

compunerea oameni care interacţionează în vederea realizării scopurilor

sale, interacţiunea lor, la rându-i, creând o structură cu o viaţă proprie, cu

reguli, norme şi aşteptări proprii;

existenţa unei specializări militare în organica societăţii este

consubstanţială naturii organizaţiei militare, orice societate umană creându-

şi o instituţie adecvată pentru apărarea şi salvgardarea condiţie sale

plenitudinare de orice agresiune de tip militar, cu scopul evident de a

conserva structurile şi substructurile sale, prin care ea îşi asigură evoluţia ca

entitate socială.

În ceea ce priveşte problematica impusă de abordarea tezei cu privire

la sistemul juridic militar în armatele moderne şi postmoderne şi la

evoluţia sistemului juridic militar la români, dezvoltată vectorial în

direcţia relevării teoretice a dimensiunii internaţionale a justiţiei

militare, perspectivelor plauzibile în evoluţia instanţelor internaţionale

destinate domeniului militar, a pledoariei pentru respectarea regulilor

umanitare de angajare şi ducere a războiului ........şi a definirii sistemelor

juridice specifice Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, s-au impus

atenţiei analitice următoarele concluzii:

sistemele juridice militare sunt indispensabile organizării şi eficienţei

ultime a instituţiilor militare, cu atât mai mult celor moderne, când

luptătorul îşi îndeplineşte misiunea aflându-se la confluenţa determinantă a

unui ansamblu de factori inevitabili condiţiei sale: umanitari, juridici,

judiciari, ai legislaţiei din propria-i ţară, dar şi ai celei internaţionale,

informaţionali, de înaltă tehnologie etc.;

fără excepţie, toate aceste coduri militare naţionale, prin care este

exprimată filozofia juridică relativ la afirmarea integrală a condiţiei militare,

au în comun faptul că ele conţin atât norme de drept material – prin

incriminarea comportamentului deviant, cât şi pe cele de natură

procedurală, militarilor aplicându-li-se alte reguli decât civililor;

legislaţiile care reglementează sisteme sancţionatorii, aparţinând

unora din statele care au aparţinut fostului Tratat de la Varşovia, au ca

principală caracteristică renunţarea la sistemul codurilor justiţiei militare şi

adoptarea unui cod penal aplicabil tuturor cetăţenilor statului respectiv,

incriminările specifice militarilor constituind doar capitole ale respectivelor

coduri comune;

sistemele juridice din fostele state socialiste au evoluat în consens cu

exigenţele vremurilor, dar au păstrat sau continuă să păstreze, pe alocuri,

amprenta construcţiei juridice a societăţii totalitare;

din perspectiva evoluţiei istorice a sistemului juridic militar, în

paradigma românească, este mai mult decât relevant faptul că, eficient şi

productiv instituţional, Codul Justiţiei Militare, din anul 1873, cu

numeroasele sale modificări şi completări ulterioare, a dirijat organizarea şi

funcţionarea justiţiei militare române timp de 64 de ani, până la 20 mai 1937

când s-a adoptat noul Cod al Justiţiei Militare;

evoluţia sistemului juridic militar ne arată că aplicarea vechii legislaţii

militare timp de aproape şapte decenii a creat posibilitatea observării

necesităţii de creare a noi instrumente de descurajare a comportamentului

antisocial, fiind incriminate fapte noi, care fuseseră omise cu prilejul

primelor legiferări ori care apăruseră ca urmare a dezvoltării moderne a

societăţii, în ansamblul său;

modificările aduse, în anul 1948, asupra Codului militar, se poate

observa că aceste intervenţii au fost operate în special în părţile ce priveau

organizarea justiţiei militare, în ceea ce priveşte procedurile aplicabile

asupra normelor de drept penal material efectuându-se relativ puţine

asemenea operaţiuni, iar cele făcute rezumându-se în special la modificări

ale limitelor pedepselor aplicabile, fără a fi incriminate noi comportamente

vătămătoare bunului mers al organismului militar;

instituţiile juridice militare sau cele cu caracter premilitar (în sensul

inevitabil al etapei dezvoltării lor incipiente), au evoluat o dată cu evoluţia

societăţii, pe măsură ce statul a avut nevoie de o forţă militară organizată,

care să îi apere independenţa, suveranitatea, teritorialitatea, bunăoară

valorile care îi definesc istoric existenţa;

internaţionalizarea înfruntărilor militare, în care au fost angrenate tot

mai multe state, culminând cu cele două conflagraţii mondiale, a impus

instituirea unei anume ordini juridice relative la ducerea războaielor,

consacrate în afirmarea unei legislaţii internaţionale în domeniu, precum şi a

dreptului umanitar internaţional;

raportarea asumată la legislaţia internaţională a consacrat în mod

distinct dimensiunea internaţională a justiţiei militare;

evoluţia sistemului juridic militar românesc cunoaşte o afirmare

modernă, mai cu seamă după constituirea, în 1859, a statului român modern–

România, aliniindu-se permanent, necondiţioant şi cu bună credinţă

spiritului şi literei legislaţiei internaţionale.

Un pachet de concluzii, util aşteptărilor noastre preliminarii, definesc

rezultatul cercetării ştiinţifice referitoare la problematica întăririi ordinii

şi disciplinei militare, asumată ca obiectiv primordial al managementului

sistemului juridic militar românesc; a cunoaşterii specifice a

managementului general al sistemelor organizaţionale; a denotării

particularităţilor nodale ale managementului juridic în sistemul militar;

a relaţiilor pe care le determină fenomenele şi procesele organizaţiilor

militare influenţate direct sau indirect de sistemul juridic şi a rolului

determinant al motivaţiei şi al coerciţiei în performarea instituţională, dar

şi socială a ordinii şi disciplinei militare. Din această perspectivă,

menţionăm:

în domeniul militar, funcţiile managementului se regăsesc în mod

diferit, în raport de nivelul ierarhic la care operază, astfel că la eşaloanele

strategice predomină funcţiile de prevedere şi organizare, în timp ce în

unităţile şi subunităţile de instrucţie (operative) au pondere mai mare

comanda, coordonarea şi controlul;

disciplina militară – rezultat al desfăşurării unui întreg şi extrem de

complex proces instructiv-educativ şi de utilizare a unui sistem de

recompense şi sancţiuni, nu poate fi menţinută şi întărită fără existenţa unui

management de calitate practicat de comandant şi echipa sa, în promovarea

unui ansamblu de principii, funcţii, metode şi tehnici utilizate, toate în

scopul îndeplinirii misiunilor de luptă cu pierderi minime de resurse umane

şi materiale;

capacitatea de luptă a forţelor armate – valoare socială fundamentală

a statului, are ca obiect juridic comun relaţiile sociale create în jurul acestei

valori, periclitate ori vătămate prin fapte infracţionale, dar şi componente

care, la rândul lor, îndeplinesc condiţia axiologică impusă de natura valorii

sociale, precum: forţele armate ale ţării privite în existenţa lor fizică şi în

puterea lor de luptă, ordinea şi disciplina militară, comportarea curajoasă a

militarilor pe câmpul de luptă, unitatea morală a populaţiei şi spiritul ei de

rezistenţă, atitudinea loială şi devotată a cetăţenilor faţă de obligaţiile privind

apărarea ţării;

infracţiunile contra capacităţii de luptă a forţelor armate au ca obiect

juridic generic (de grup) ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi

dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea capacităţii de luptă şi de apărare

a ţării, impunându-se conceptual drept relaţii condiţionate de apărarea

eficientă a acestei valori sociale – capacitatea de luptă a forţelor armate;

disciplina militară este o problemă specifică organizării ierarhice a

forţelor armate, în contextul global al organizării sistemului social,

răspunderea disciplinară reprezentând nu numai o parte a eticii profesionale

particulare, ci şi o instituţie importantă a legislaţiei şi dreptului militar, ca

forme specifice ale dreptului penal şi administrativ;

în orice ierarhie de tip administrativ, cu atât mai mult într-una

specifică ierarhiei militare, avem de-a face, pe fiecare treaptă de organizare,

atât cu drepturi de comandă, cât şi cu îndatoriri de subordonare, ceea ce

însemnă că răspunderea disciplinară se aplică tuturor celor implicaţi în

adoptarea şi aplicarea deciziilor militare;

revoluţia în afacerile militare nu a schimbat esenţa răspunderii

disciplinare a forţelor armate, cu toate implicaţiile sale tehnice, manageriale,

informaţionale şi operaţionale, după cum nici dezvoltarea sistemului

operaţiilor multinaţionale nu a afectat condiţiile disciplinare de îndeplinire a

misiunilor de apărare colectivă, alianţele şi coaliţiile militare conferind

organizaţiilor internaţionale prerogative speciale în gestionarea controlului

asupra forţelor armate combinate;

disciplina militară este, deopotrivă, „stare” şi „proces” – „stare

disciplinară”, în sensul că poate fi diagnosticată în orice moment al

existenţei unei armate şi pe întreg parcursul acţiunilor militare,

regulamentele obligându-i pe comandanţii de pe toate nivelurile ierarhiei să

analizeze periodic „starea şi practica disciplinară”; „proces”, deoarece este

rezultatul unei succesiuni dinamice de stări, de naturi diferite, toate

subsumate condiţionărilor sale sociale, instituţionale şi, nu în ultimul rând,

juridice, „starea disciplinară” fiind menţinută la un nivel general de

eficienţă aplicată şi dovedită organizaţional, numai dacă se situaează în

concordanţă cu valorile militare acceptate ori va putea fi optimizată atunci

când este necesar;

în perspectiva sa procesuală, întărirea ordinii şi a disciplinei militare,

este într-o anume dependenţă de dezvoltarea continuă a managementului

structurilor militare, în sensul că, în raport cu funcţiile managementului –

previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi controlul, orice

comandant, indiferent de nivelul ierarhic de la care îşi exercită

responsabilităţile, trebuie să eficientizeze cursiv componenta managerială a

rolului său organizaţional;

organizaţia militară, reprezentând, structural şi funcţional, o ierarhie

de sisteme, fiecare dintre acestea având un obiect de sine stătător al

managementului, subsumează procedural concordanţa dintre subiectul şi

obiectul activităţii manageriale, generând eficienţa abordării sistemice,

determinată de ideea că întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor

componente.

Dintr-o altă perspectivă, cea a raportării analitice a normei juridice

la realitate, plecând de la constatările enunţate în continuare, recurgem la

propunerile pe care ni le însuşim cu scopul modelării pozitive a sistemului

juridic militar, astfel:

Intrate în vigoare după o perioadă relativ lungă, diminuând astfel

efectele dispoziţiilor ce le compuneau, activitatea celor două Consilii – de

Onoare şi de Judecată, astfel cum erau reglementate în Regulamentele

proprii, chiar dacă respectau, în linii mari, drepturile fundamentale şi

procesuale ale cadrelor militare prin crearea unui cadru nou pentru întărirea

disciplinei militare, dispoziţiile acestora conţineau anumite inadvertenţe faţă

de Legile cadru ale militarilor (Legea nr.80/1995 şi Legea nr.384/2006),

menţinute in parte comparativ cu Regulamentul disciplinei militare actual,

situaţie ce impune degrabă modificări pentru corelarea normelor acestor acte

juridice, astfel:

- observăm in primul rând, că Legea 80/1995 privind statutul cadrelor

militare, nu reglementează în mod expres sancţiunea disciplinară ,,trecerea

în rezervă”, ci numai situaţiile aplicabile acestei sancţiuni, deşi

Regulamentul disciplinei militare în vigoare enumeră această sancţiune, iar

Consiliile de judecată adoptă, printre alte hotărâri şi propunerea de trecere

în rezervă. Prin urmare, constatăm faptul că această sancţiune, cu

repercusiuni grave asupra statutului cadrelor militare, este golită de

conţinut legal, prin simplul fapt al omiterii inserării acesteia în legea

organică, deşi art.21 alin 1 lit f din Regulamentul disciplinei militare

statuiază că activitatea Consiliilor de judecată are la bază, printre altele şi

principiul legalităţii, conform căruia întreaga procedură în faţa Consiliului

se desfăşoara potrivit normelor legale, respectiv şi cele prevăzute de legea

organică.

- în contextul în care sancţiunile ce pot fi aplicate militarilor de către

Consiliul de onoare si Consiliul de judecată sunt: avertisment, mustrare

scrisă, retrogradare din funcţie, amânarea înaintării în grad pe timp de 1-2

ani, trecerea în rezervă, respectiv desfacerea disciplinară a contractului,

considerăm că legiferarea a două sancţiuni disciplinare care diferă doar prin

denumirea lor („avertisment” şi „mustrare scrisă”) fără puterea de a reflecta

diferit sancţiunea funcţie de pericoluzitatea abaterii disciplinare comise, nu-

şi găsesc finalitatea practică şi se impune unificarea acestora într-o singură

sancţiune.

Referitor la normele procedurale, în materia aplicării şi executării

sancţiunilor disciplinare, apreciem că se impun o serie de modificări pentru

armonizarea acestora şi respectarea principiilor generale ce guvernează

răspunderea juridică (legalitatea, oficialitatea, prezumţia de nevinovăţie,

celeritatea, dreptul la aparare, atc.), cum ar fi:

- rolul şi puterea sancţionatorie a normelor de incriminare prevăzute de

Codul penal român este marcata si de forţa principiului oficialităţii – ca

principiu fundamental al procesului penal, astfel ca investirea organelor

judiciare competente să tragă la răspundere penală persoanele ce comit

infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare nu mai trebuie lăsată la

dispoziţia exclusivă a comandantului, întrucât infracţiunile contra capacităţii

de luptă a forţelor armate au ca obiect juridic comun relaţiile sociale create

în jurul acestei valori fundamentale, prevăzută şi reglementată atât în

Constituţia României, cât şi în legi organice, motiv pentru care principiile

legalităţii şi oficialităţii trebuie să funcţioneze din plin, fără restricţii care,

uneori, pot fi de ordin subiectiv. Considerăm astfel că, în domeniul ordinii şi

disciplinei militare, dispoziţiile criticate si mentinute in noul Cod Penal,

respectiv art.431, nu-şi găsesc locul şi se impune abrogarea lor.

- reglementarea sancţiunilor disciplinare ale militarilor să fie stabilită în

legile organice privind statutul acestora, iar preluarea acestora în

Regulamentul disciplinei militare pentru expunerea normelor de aplicare, să

fie exactă;

- constituirea unui singur Consiliu de onoare, atât pentru ofiţeri, cât şi

pentru maiştrii militari ori subofiţeri,

- normele procedurale în materia aplicării şi executării sancţiunilor

disciplinare să fie cuprinse în acelasi Regulament al disciplinei militare,

separat pentru cadre militare şi corpul militarilor profesionişti;

- să fie prevăzute reglementări exprese referitoare la termenele de

prescripţie a răspunderii disciplinare (prelungit la 1 an) şi a executării

sancţiunilor disciplinare (prelungit la 6 luni);

- reglementarea suspendării din funcţie a militarilor, să se producă după

punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestora, în scopul unor

anchete penale.

Prin necorelarea normelor de incriminare cu cele care reglementează

abaterile judiciare şi sancţiunile disciplinare corelative, s-a creat un vid

legislativ care, în situaţii practice, nu poate sancţiona faptele militarilor ce

pun în pericol ordinea şi disciplina militară, dar mai mult, normele de

incriminare prevăzute de noul Cod Penal (art.413 si art.414) nu acoperă toate

lacunele vechilor infracţiuni, menţinând acest vid legislativ, cu aceleaşi

consecinţe, după cum urmează:

- analizând în profunzime conţinutul constitutiv al celor două texte de

incriminare, observăm că legiuitorul penal român a intenţionat să

sancţioneze penal în timp de război, militarul care absentează nejustificat de

la unitate ori de la serviciu, între 4 ore si cel mult 24 de ore (art.413 C.p) şi

cel care dezertează peste 24 de ore (art.414 alin. 3 C.p), precum şi militarul

care dezertează peste 3 zile prin absenţă nejustificată, însa pe timp de pace,

în forma simpla ori agravată (art.414 alin.2 si 3 C.p); în această ultimă

situaţie, faptele militarului trec din sfera răspunderii disciplinare (abaterea

disciplinară „absenţa nemotivată de la serviciu, până la 24 de ore, conform

art.49 al. 1 lit.c din Regulamentul disciplinei militare) în sfera răspunderii

penale; coroborând aceste texte legale, observăm acel vid legislativ de care

am amintit anterior, respectiv fapta militarului român care, pe timp de pace,

absentează nemotivat de la unitate ori serviciu mai mult de 24 de ore, dar nu

depăşeşte 3 zile, situaţie ce nu este acoperită de bază legală pentru a fi

sancţionată penal ori disciplinar.

În temeiul acestor considerente, apreciem că se impune o corelare a

dispoziţiilor penale substanţiale menţionate, cu cele prevăzute de legile

organice şi Regulamentul disciplinei militare, pentru a nu da posibilitatea

destinatarilor acestor texte de incriminare să profite în detrimentul ordinii şi

disciplinei militare.

Din perspectiva enunţată şi asumată, a concluziilor tematice exprimate

şi a propunerilor determinate de cercetarea teoretică a „influenţelor

sistemului juridic militar asupra capacităţii de luptă a Armatei”, este

relevantă, poate ca o concluzie a tuturor concluziilor, teza potrivit căreia

sistemul juridic militar exercită o determinare complexă, benefică,

inevitabilă şi necesară asupra instituţiei militare, implicit asupra capacităţii

sale de luptă.

*

În susţinerea, dezvoltarea şi argumentarea unor teze, concepte şi idei,

semnificative în arhitectura tezei de doctorat, am recurs la utilizarea a 10

anexe, în ordinea menţionării lor acestea conţinând: Convenţiile de la

Geneva din 12 august 1949; Competenţa materială a Curţii Penale

Internaţionale; Convenţiile prin care se reglementează războiul, adoptate

la cea de-a doua Conferinţă de la Haga (1907); Competenţa de judecată a

Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg; Competenţa materială a

Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie; Competenţa materială a

Tribunalului Internaţional pentru Rwanda; Cazul „Engel şi alţii contra

Olandei” şi cazurile „Streletz, Keesler şi Krenz vs Germania” şi „K.-H.W.

vs Germania”; Codul de conduită etică a personalului din

Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, Aarmonizare Legislativă şi

Relaţii Publice din Ministerul Apărării Naţionale; Codul de conduită etică

a personalului militar şi civil contractual din Ministerul Apărării

Naţionale; Codul de conduită etică a militarului român.

Efortul documentar necesar elaborării tezei de doctorat este

consemnat în aparatul bibliografic consultat, reţinând 37 de acte normative,

56 de lucrări de autor şi aproximativ 30 de alte surse.