Revista ASTO nr. 03

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 3 (10)/feb. 2011

DIALOGURI Interviu cu Pr. Conf.. Dr. Daniel Benga

p. 16-17

REPORTAJ Capela Institutului Endocrinologic „C.I. Parhon”

MANIFEST

„Ortodoxia” în spațiul public

p. 20

p. 28-29

CORESPONDENT

Erlangen - es lohnt sich?

p. 22

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIEAL REVISTEI ASTO

Redactor-şefCONSTANTINESCU Justinian

Redactori:CIULU Marius-ŞtefanANGHELINA TiberiuLEONTE Florentina

NEdELCU Silviu-ConstantinCIObANU Victoriţa

MIHAI MonicaPASErE Andreea Melania

NICA TeodoraMIrEANU Maria Magdalena

PETrE EmanuelaSOLOMON Andrei

dUMITrESCU MirunaCIObOTArU Ovidiu-Mihai

ŞOVăIALă danielColaboratori:

dASCăLU Mihai CezarCăLIN Marius-Adrian

Pr. PăUN IONUț ENCULESCU Nicoleta

POTOCEA Emilia CosminaPădUrArU Alexandru

OLArIU Tiberiu

FOTO: redacția ASTOConcepție grafică și DTP

CONSTANTINESCU Justinian

CorecturaMArIȘ Codruţa

EDITORIAL

DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

PĂREREA MEA

INVITAȚII LA CULTURĂ

REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

TRADIȚII

DOCUMENTAR

CRONICI

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

SFINȚI ROMÂNI

DIALOGURI

OMUL DE LÂNGĂ NOI

DIN EXTERIOR...

CORESPONDENT

TEHNICI ARTISTICE

VASILIADE

POEZIE

SCHIȚĂ

MANIFEST

ACTIVITĂȚI ASTO

DIVERSE

FILMUL SĂPTĂMÂNII

ONLINE DOCUMENTARY

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al Parohiei

„Sfânta Treime” Militari

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Cunoașterea sublimă...

ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Poezii de sesiune

A venit sesiunea...A plecat sesiunea...Amin!

Da... cam aşa sună poezia după ce scapi de sesiune. Eşti bucuros, eşti relaxat şi tot universul apare înaintea ta pentru a fi explorat, stilizat... sfâşiat de propriile tale experienţe. În timpul sesiunii, ritmul po-eziei este puțin cam altfel:

Examen, examen, examen!Pic, pic, pic!Cineva își bate joc de mine,şi eu o să pic!Examen, examen, examen!Pic, pic, pic!

Foarte melodic, foarte intens dar, în acelaşi timp şi foarte obositor, consumator de ener-gie... şi pentru ce? Dar, hai să nu continui pe această linie, pentru că aş ajunge la critica sistemului de învăţământ teologic ortodox şi asta nu ar fi bine pentru revista noastră care de-abia-şi trage suflul existenţei într-o facultate care nu prea o poate susţine şi poate nici nu o merită. Pe de altă parte eu, ASTOistul banal, n-am mai trecut pe la sediu de la începutul sesiunii. De ce? Păi, cine are timp de ASTO şi de proiectele mai mult sau mai puţin îndrăzneţe atunci când creaturi fioroase, lipsite de remuşcări, îmbrăcate în negru (sau nu) ameninţă cariera academică, de altfel, lipsită de viziune şi viitor? Cine mai are timp de activităţi studenţeşti atunci când hârtii peste hârtii şi informaţii peste informaţii ce trebuie reproduse în doar 20-30 de mi-nute (după care uitate, pentru a avea loc altele) te îngroapă şi doar venirea veacurilor ce au să vie (adică finalul sesiunii) pot să-ţi readucă liniştea? Păi... nimeni. Sau dacă o avea cineva timp, cu siguranţă nu ASTO-istul banal. Cu greu am reușit să scoatem şi acest număr al revistei (din cauza mea), dar sper ca totuşi redactorul-şef să mă ierte, înţelegând moleşala mea post-sesiune.

În urmă cu ceva timp, mi-a trecut prin mână o carte despre timp și expansiunea Universului. Mi s-a părut interesant sub-

iectul, așa că mi-am propus să fac o explorare, măcar și virtuală, în acest Uni vers minunat întocmit. Era acea curiozitate caracteristică firii umane de a cunoaște necunoscutul, cu-riozitate manifestată încă în zorii istoriei omenirii și cu urmări atât de nefaste pentru în-

treaga Creație... Deci, încet, pe nebăgare de seamă, am început să urc în căutarea Adevărului celest. M-am desprins astfel, cu ajutorul minții și al teoriilor prezentate în carte, de Pământ și am început să pășesc pe Calea Lactee, printre galaxii, sori, stele, co mete și meteoriți. Era o călătorie fascinantă! Am înaintat astfel până la marginea explorată (până acum) a Universului, iar de jur-împrejurul meu căutam timpul, spațiul, viața... Dar, am constatat în acel moment cu uimire, că acestea parcă dispăruseră cu desăvârșire, rămânând simple concepte filosofice lipsite de sens. Înaintea mea se desfășura o imagine sublimă a Nepătrunsului, un tablou aproape ireal, în care coordonatele existenței cosmice pe care credem că le stăpânim, nu-și mai aflau rostul; și gândul mi-a fugit atunci la ceea ce afirmase filosoful german Nicolai Hartmann: că sub-limul nu poate fi apreciat la adevărata lui valoare decât atunci când omul în ființa sa, simte o atracție de nestăvilit față de tot ceea ce este mare și superior și este supus contemplației sale. Iar Immanuel Kant vine să întregească definiția spunând: „sublimul impresionează, frumo-sul încântă”. Oarecum speriat de perspectiva rațională lipsită de repere existențiale, am decis că e cazul să mă întorc acasă...

Am început să cobor, tulburat, cu repeziciune, spre Pământ și cu-rios lucru: nu m-am mai oprit pe Pământ, ci am continuat să cobor în adâncul sufletului meu. Căpătasem, fără să-mi doresc, o neliniște care se înstăpânise în mine... Era o neliniște nefirească pornită tocmai din neputința de a cunoaște cu mintea ceea ce este Dincolo de Uni-versul palpabil. Atunci am înțeles că, din cauza firii sale căzute, omul este incapabil să cunoască măreția tainelor rațional-duhovnicești ale lui Dumnezeu, iar dacă reușește totuși acest lucru, demersul pe care trebuie să-l urmeze nu poate fi în niciun caz cel pe care încearcă să ni-l prezinte știința actuală: exteriorizat, inert, lipsit de scop. Omul, prin structura sa, „chip” al lui Dumnezeu fiind, nu poate să cunoască tainele Existenței Adevărate decât căutând în ființa sa și ridicând ochii la Cerul inimii sale. Acolo va (re)găsi, neîndoielnic, datul ontologic sădit în el, și sublimul Iubirii lui Dumnezeu. Atunci va înțelege desăvârșit, că adevăratul de mers al cunoașterii se află nu în teorii materialist-evoluționiste ce anulează importanța omului ca Persoană și personalizează Universul, ci în Cel ce a afirmat „Eu Sunt Calea, Adevărul și Viața!”.

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 3/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Noua Charta Universitară

Prezenta Chartă a fost aprobată de Senatul Universităţii din Bucureşti în şedinţa din 11 ianuarie 1996, cu respectarea prevederilor

Constituţiei României şi ale Legii Învăţământului Nr. 84/1995 şi a fost amendată de Senatul Universităţii din Bucureşti în şedinţa din 12 iunie 2003. Pentru curioşi Charta Universitară, în forma actuală este disponibilă pe site-ul Universităţii din Bucureşti www.unibuc.ro, putând fi consultată de oricine.

În prezent, charta are nouă capitole în care sunt stipulate toate prevederile necesare conducerii şi desfăşurării activităţii didactice, ştiinţifice, admini-strative, financiare etc. a Universităţii ca tot unitar ce înglobează 19 facultăţi, dar şi principiile valabile pentru funcţionarea fiecărei facultăţi în parte. Dintre elementele constitutive amintim: Obiectivele şi misiunea UB, Principiile de organizare şi funcţionare, Autonomia Universitară, Drepturile şi îndatoririle membrilor Universităţii din Bucureşti, organismele de coducere, dar și procedura prin care documentul poate fi modificat.

Probabil vă întrebaţi de ce am ales tocmai această temă... După cum ştim cu toţii, avem o nouă lege a învăţământului, o lege „mai bună” ce are o viziune proaspătă asupra sistemului educaţional din România. Datorită acestei noi legi a învăţământului, charta universitară va trebui modificată.

Pentru această modificare s-a format o comisie specială în cadrul Universităţii din Bucureşti care până acum s-a întrunit de câteva ori. Fiecare facultate are câte un reprezentant din partea cadrelor didactice, iar în cazul nostru, acesta este Pr. Prof. Adrian Gabor, secretarul ştiinţific al FTOUB. Pe lângă cadrele didactice şi jurişti în comisie avem și un reprezentant al studenţilor în persoana d-lui Claudiu Dobri-nescu, preşedintele ASUB (Asociaţia Studenţilor din Universitatea din Bucureşti).

El este vocea noastră, a tuturor

Din viața studențească

studenţilor UB, iar pentru a fi cât mai reprezentativ în cadrul ASUB, pe întreaga perioadă în care se lucrează la primenirea chartei, vom avea şedinţe de lucru unde, noi reprezentanţii studenţilor, prin asociaţiile studenţeşti existente în fiecare facultate a UB, vom amenda documentul sus-menţionat, urmând ca pro-punerile noastre să se facă auzite în cadrul comisiei.

Lucrările de modificare a chartei, pentru ca aceasta să fie în conformitate cu L.E.N. 1/2011, se vor încheia pe 30 iulie anul curent.

În încheierea acestei succinte prezentări, vă aduc totodată la cunoştinţă că se lucrează în paralel la în-tocmirea unui nou statut al studentului ce va fi propus spre aprobare ministerului de resort, încercându-se în felul acesta o responsabilizare mai acută a celui care se numeşte pe sine „student”. Meritul acestui dem-ers aparţine USR (Uniunii Studenţilor din România, federaţie la care este afiliată şi ASTO din anul univer-sitar 2009-2010).

Conţinutul statutului are în vedere prezentarea celor două elemente principale ce îl privesc în mod direct pe student ca membru al unei instituţii de învăţământ superior: îndatoririle şi drepturile sale.

Responsabilizarea de care am vorbit puţin mai sus nu presupune altceva decât asumarea vieţii de student la adevărata ei valoare.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


Părerea mea

Iubirea, între scop și mijloc al comuniunii

Din ciclul „Metode moderne de propăvăduire a Evangheliei” este următoarea întâmplare! Mi-a spus cineva să nu mai res ping persoanele de

sex masculin înainte de a le face cunoscut Cuvântul Domnului. Ei, şi în acest spirit m-am lăsat „agăţată” într-o seară de noiembrie a anului trecut. Mergeam la ziua unei prietene când, un băiat care mă privea insistent in tramvai, m-a abordat şi mi-a cerut id-ul de mess. În prima fază n-am vrut, însă mi-am adus aminte că trebuie să spun şi altora Adevărul, aşa că i l-am dat, spunându-i că am 24 ani, dându-i de înţeles că la mine nu mai merge cu gogoşi. Fiind sceptic... credea că i-am dat id-ul greşit. N-am schimbat mai mult de 2 cuvinte pe mess în 2 luni de zile, iar în ianuarie m-a invitat la o citronadă. Într-un final am ieşit cu el de dragul Domnului. Tot discutând, am ajuns şi la partea-n care ne-am dezvăluit unul altuia părerile reciproce cu privire la... NOI. Eu am inceput prima şi am spus nişte lucruri la plesneală, dar foarte sigură pe mine. Mi se părea suspect faptul că nu m-a invitat în oraş imediat (trecuseră 2 luni) după ce am făcut cunoştinţă, de unde şi ideea că are prietenă (a negat faptul c-ar avea pe cineva). I-am mărturisit şi faptul că mi se pare dubios că nu are pe cineva de la serviciu dat fiind că lucrează de ani buni pe o poziţie de conducere într-un call center (nu vă gândiţi că e vreun manager... e doar un şef mai mic). La finalul întâlnirii a rămas să ne mai întâlnim cu chiu cu vai pentru că eu eram în sesiune. La nici o săptămână i-am comunicat pe mess că nu suntem compatibili şi că vom rămâne amici, în cazul în care şi el îşi doreşte acest lucru. Partea suculentă abia acum se arată! A

MONICA MIHAI recunoscut faptul că are pe cineva de 4 ani şi luase o pauză pentru că se plictisise, iar aici am intervenit eu! Pentru el am fost un experiment, voia să vadă dacă se mai poate apropia de cineva şi, într-adevăr, prietena lui lucra cu el, de-aceea şi intervenise monotonia în primă fază. Faptul că l-am respins l-a făcut să realizeze că ţine foarte mult la prietena sa (măcar ea îl suportă, adică pardon, îl apreciază aşa cum este). Rezultatul?! S-a împăcat cu ea şi urmează să-i comunic şi mai multe lucruri despre Dumnezeu deoarece am rămas amici. I-am dezvăluit şi eu motivul pentru care m-am întâlnit cu el. Cred că Dumnezeu m-a ghidat părându-mi-se prea mult să spun că a fost doar intuiţie feminină de-a lungul

procesului de „citire” a stimabilului, iar acest lucru mi-a adus bucurie şi satisfacţie.

Februarie, fiind luna iubirii mi s-a părut de cuviinţă să

scriu despre cât de mult complicăm lucurile când e vorba de dragoste, iar această poveste ilustrează în linii mari

acest lucru. În ziua de 14 februarie, zi presupusă

fiind a îndrăgostiţilor, oamenii parcă joacă-ntr-un musical siropos,

dăruindu-şi nimicuri şi căsătorindu-se fictiv în diverse centre comerciale (cadoul de nuntă

constând în mijloace anticoncepționale), de unde reiese că iubirea a fost deturnată, rămânând în locul ei un desfrâu asemănător firii umane. Avem doar o idee de-spre ce înseamnă iubirea, majoritatea uitând să-şi mai folosească şi inima din dotare, raţiunea conducându-le cu precădere viaţa. Toată dragostea a fost înghesuită într-o singură zi micşorând importanţa acestui dar celest. Dumnezeu e dragoste, iar acest lucru merită să fie sărbătorit cu ardoare în fiecare zi, bucurându-ne fără frică de minunatele sale efecte. De Sf. Valentin voi sărbători într-un mod inedit dând cu otravă pentru gândaci prin cameră pentru a mia oară. Fie ca iubirea lor să nu vă aducă atingere!


Invitații la cultură

„O oază de linişte şi magie în centrul oraşului”, ceainăria Serendipity, ascunsă între ziduri acoperite cu iederă, aşteaptă parcă să fie descoperită şi să imbie pe toţi cei care se încumetă să îi treacă pragul, cu arome de ceai sau cafea, turtă dulce şi fursecuri, dulceaţă şi ciocolată caldă, limonade cu miere, mentă sau busuioc şi sucuri naturale cu aloe şi rodie.

„Serendipity”, considerat un cuvânt foarte greu de tradus, a fost preluat de multe alte limbi şi se referă la o întâmplare accidentală, o descoperire importantă, fără legătură cu scopul iniţial al cercetării. Aflată pe strada Dumbrava Roşie, despre care se spune că ar fi întâia gazdă a primăverii din oraş, Ceainăria Serendipi-ty propune clienţilor un program interesant, presărat de evenimente culturale sau cu scop educativ şi, totodată, recreative. Astfel, după lecţii de pian şi flaut, seri de muzică live, lansări de carte, expoziţii şi lecţii de tango, luna aceasta vom putea participa la ateliere de creaţie cu flori presate, podoabe japoneze sau alte bijuterii, conferinţe pe diverse teme, bazarul de Dragobete, sau poveşti de seară în fiecare săptămână. Un loc recon-fortant atât iarna, în saloanele interioare, primitoare şi călduroase, cât şi vara, într-unul din leagănele de pe terasă, înconjurate de verdeaţă si fluturi, reuşeşte să îmbine în mod delicat simplitatea şi fastul, nobleţea şi eleganţa. „Serendipity este un fel de oază liniştită, ascunsă de ochii lumii, unde ajungi dupa ce treci de un podeţ micuţ de lemn şi unde te întâmpină o muzică suavă.”

„În data de 4 februarie 2011, la Librăria Cărtureşti Verona, sub acorduri de chitară, flaut și o suită de instrumente neconvenționale, reunite sub numele binecunoscutei formaţii de jazz Organic Trei, a avut loc vernisajul expoziţiei Refracţia omului modern”, de Romulus Boicu. Aceasta reuneşte 14 tablouri şi 4 sculpturi ale tânărului artist, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 2010 şi va fi deschisă publicului până la data de 28 februarie. Centrată pe condiţia omului contemporan, care sub presiunea lumii a societăţii robotizate, devine un amestec de corpuri cu feţe secătuite, trupurile reprezentate de Romulus Boicu atât în tablouri cât şi în sculpturi, subliniază robotizarea şi mecanizarea la nivelul maselor. Iar în acest univers, artistul este elementul de refracţie. Personajele sale sunt fiinţe dezumanizate care trăiesc într-o societate mecanizată. În această societate şi în această viaţă golită de substanţă, până şi animalele au ajuns să aibă un trai robotizat, static, cu program fix şi activităţi reduse, devenind simple accesorii.

„Pentru Romulus Boicu, expoziţia reprezintă finalul unei etape de creaţie, care are ca puncte centrale sim-boluri ale degradării şi personaje care falsează în stări, emoţii şi expresii.” După Bucureşti, această expoziţie va fi găzduită şi de alte oraşe din ţară: Piatra Neamţ, Sibiu, Cluj-Napoca, Iaşi.

Personal, vă invit la expoziţia care reuşeşte să redea aspectele negative actuale ale progresului contemporan; pentru librărie, de unde veţi putea achiziţiona de la re-viste şi cărţi pâna la jucării, cd-uri şi sortimente de ceai, dar şi pentru ambianţa plăcută şi atmosfera culurală oferite de Ceainăria Cărtureşti.

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Ceainăria „Serendipity”

„Refracția omului modern”


Cu puţine zile în urmă a fost lansat şi în România „Discursul regelui” (The King’s Speech). Filmul, în regia lui Tom Hooper, spune povestea regelui George VI al Marii Britanii, interpretat impecabil de Colin Firth, rol pentru care a fost premiat la Globurile de Aur. Cele 12 nominalizări la Premiile Oscar, pentru cele mai bune: scenariu, actor, respectiv actriţă în rol principal, regie, coloană sonoră etc., arată că în ciuda temei în aparenţă banală, filmul se dovedeşte a fi unul de excepţie, fiecare actor reuşind să se identifice cu personajul pe care îl interpretează. George al VI-lea a acceptat cu reticenţă titlul de rege, în urma abdicării fratelui său, Edward VIII, şi aceasta pentru a continua politica tatălui său şi pen-tru a restabili încrederea în monarhie, în ciuda bâlbâielii nervoase de care suferea şi a incapacităţii sale de a ţine discursuri. Va fi nevoit aşadar, la îndemnurile soţiei, să apeleze la un logoped, interpretat de Geoffrey Rush, ale cărui practici puteau fi catalogate drept neobişnuite. Relaţia care se formează între cei doi îl va ajuta pe George să-și recapete vocea şi curajul, reuşind mai târziu să conducă ţara în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. „Este nevoie de autoritate pentru a înfrunta temerile unei naţiuni. Este nevoie de prietenie pentru a-ţi înfrunta sinele.”

Filmul rulează în cinematografe este recomandat tu-turor celor interesaţi de istoria imediată a Marii Britanii, iubitorilor cinematografiei şi actorilor englezi, amatorilor de filme de calitate şi nu numai. Aşadar, vizionare plăcută!

„Sinucigaşul”, în regia lui Felix Alexa, o comedie amară pe care au vrut s-o pună în scenă mari regizori ca Meyerhold şi Stanislavski, dar pe care a interzis-o însuşi Stalin. Drept urmare, deşi autorul, un scriitor de geniu, a fost deportat în Siberia şi condamnat să rămână un anonim, după moartea sa, această piesă i-a adus dramaturgului celebritatea internaţională. Astfel, piesa se joacă astăzi peste tot în lume, relansând o întrebare dramatică: viaţa are sens?

Nikolai Robertovici Erdman, dramaturg şi scena-rist rus, s-a născut la Moscova la 16 noiembrie 1900. Piesele sale (Mandatul şi Sinucigaşul), din păcate prea puţin cunoscute la noi, sunt considerate capodopere ale genului şi constituie puntea între teatrul satiric al lui Gogol şi teatrul absurdului de după cel de-al doilea război mondial.

Distribuţia îl are în rol principal pe Dan Puric, în rolul lui Semion Semionovici Podsekalnikov, fiind completată de Marius Manole, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu ş.a.

Piesa este un rechizitoriu tragicomic la adresa egoismului feroce, o farsă în care viaţa nu face nici două parale, iar moartea este speculată în folosul interesu-lui propriu. „Un spectacol de o actualitate şocantă şi dureroasă, despre criza unui om aflat pe valurile crizei societăţii. O piesă de un curaj nebun scrisă în plin totali-tarism, un strigăt disperat pentru câştigarea dreptului la şoaptă.” Reprezentaţiile vor avea loc la Teatrul Naţional în datele de 13, 17 şi 24 februarie şi probabil în lunile următoare ale acestei stagiuni.

Pagină realizată de TEODORA NICA

The King‘s Speech

Sinucigașul


Redescoperirea Bucureștilor

Noul semestru a bătut la uşă, iar acest lucru înseamnă reînceperea muncii pentru studenţii conştiincioşi. În acest articol vom vorbi despre unul dintre cele mai importante

locuri culturale din Bucureşti, poate inima culturii la cel mai înalt nivel, un loc unde şi noi studenţii avem acces, dar din păcate nu profităm de acest lucru. Este vorba despre Biblioteca Academiei Române, locul în care găsim, pe lângă cele mai importante şi rare cărţi, manuscrise de o valoare inestimabilă pe care atunci când le ţii în palme simţi că te apasă istoria. Despre Biblioteca Academiei putem aminti că este înființată la 6 august 1867, la un an după fondarea Societății Academice Române, având dintru început misiunea de a aduna și conserva în colecțiile sale fondul național de manuscrise și tipărituri, ilustrând istoria și cultura românească, precum şi istoria şi civilizaţia universală. Bibliotecă națională, colecțiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie şi cult care au circulat în inte-riorul spațiului românesc, până la ultimele publicaţii de orice tip şi pe orice suport. Biblioteca Academiei Române este ctitoria mai multor generații de cărturari care, prin donaţii şi o intensă politică de achiziţii, au contribuit la construirea ei. Beneficiară a depozitului Legal din 1885, are în atribuțiile sale publicarea bibliografiei retrospective a cărții și periodicelor românești, precum și a unor bibliografii speciale,

cum ar fi Bibliografia Mihai Eminescu sau Bibliografia Războiului de Independenţă, servind documentarea şi cercetarea asupra științei și culturii române.

Fondurile sale numără peste 10 milioane de unități, dintre care 3.600.000 monografii şi 5.300.000 publicații seriale. Colecțiile speciale, aflate în patrimo-niul Bibliotecii Academiei Române, îi asigură primul loc printre instituțiile româneşti de acest gen. Colecția de manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecţiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismaticã, Cabinetului de Muzică și Cabinetului de Hărți sunt adevărate comori ale Bibliotecii. Biblioteca efectuează schimburi de publicaţii cu alte academii și biblioteci din străinătate, fiind în același timp nucleul unei vaste reţele formată din bibliotecile filialelor

Academiei Române și ale institutelor de cercetare ale acesteia. Aici putem găsi toate publicaţiile ONU, iar pentru menţinerea la zi a colecţiilor sale, Bib-lioteca achiziţionează foarte multe publicaţii străine. Este aşadar un loc fundamental pentru o cercetare academică, cărţile putând fi căutate atât în baza digitală a Bib-

liotecii, cât şi în rafturile cu cote unde se găsesc cărţile foarte vechi alături de manuscrise. Pentru obţinerea permisului de acces este nevoie de carnetul de student, cardul de identitate şi achitarea unei taxe de 20 de RON. Sediul Bibliotecii este pe Calea Victoriei nr. 125 la intersecţia cu Bulevardul Dacia, în apropierea străzii N. Iorga. Pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru curioşi, Biblioteca vă aşteaptă pentru a cerceta rafturile pline de cultură şi istorie.

O bijuterie în patrimoniul cultural românesc: Biblioteca AcademieiCĂLIN MARIUS-ADRIAN


Tradiții

Datini și obiceiuri în februarie

«Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară că din tine a răsărit soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veselește-te și tu bătrânele drepte, cel ce ai primit în brațe pe Slobozitorul sufletelor noastre, cel ce ai dăruit nouă și înviere»!

Luna februarie începe cu o sărbătoare destinată naturii. Și aceea a Sfântului Trifon (1 feb.), ocrotitorul viilor și al livezilor de omizi, lăcuste, viermi și gândaci. Oamenii

merg dis-de-dimineață la biserică pentru a se ruga, iar la final iau agheasmă făcută special pentru stropirea livezilor și a grădinilor. Biserica Ortodoxă sărbătorește în data de 2 februarie Întâmpi narea Domnului, numită în termeni populari Stretenie (nume vechi slavon) sau Ziua Ursului, eveniment ce prezintă aducerea Pruncului Iisus Hristos la Templu. După 40 de zile de la Nașterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul din Ierusalim, după Legea lui Moise (Lev.12:2-8). Fecioara nu avea voia să intre în Templu, decât după 40 de zile de la naștere, aducând ca jertfă pereche de turturele sau doi pui de porumbei pentru ritualul purificării. Deși Fecioara Maria nu avea nevoie de purificare, deoarece ea născuse pe Pruncul Iisus, Mân-tuitorul lumii, ea s-a supus cu smerenie Legii. În acel timp, în Ierusalim trăia un om pe nume Simeon, care a făcut parte din traducătorii Pentateuhului (cele 5 cărți ale lui Moise), din limba ebraică în limba greacă, ducând o viață curată, în frica de Dumnezeu. În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, a înlocuit termenul „fecioară” cu termenul „femeie”. Pentru necredința sa, a fost înștiințat de Duhul Sfânt că nu va „muri înainte ca să vadă pe Hristos”. Mânat de Duhul Sfânt, el a venit la Templu; când părinții au dus Pruncul înăuntrul Templului, Simeon L-a luat în brațe și L-a binecuvântat, zicând: „Acum slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după, cuvântul Tău, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel. (Lc.2:29-32). În acel loc mai era și proorocița Ana în vârstă de 84 de ani, care nu se depărta de

Templu și slujea lui Dumnezeu. Ea a început să vorbească tuturor despre Pruncul Iisus și să laude pe Domnul. Dreptul Simeon și Sf. Proorociță Ana sunt cinstiți de către noi, creștinii, pe 3 februarie. Această sărbătoare a fost introdusă la Roma de papa Gelasium în anul 494. Astfel, a fost înlocuită cu sărbătoarea păgână a Lupercalilor, de la începutul lunii februarie, având loc procesiuni cu făclii aprinse în onoarea zeului Pan numit și Lupercus – adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor. În Răsărit, această sărbătoare a apărut în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526). Din 534, când împăratul Justin a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie – 40 de zile socotite de la Nașterea Domnului Iisus Hristos. Se spune că Stretenia, sub înfățișarea unei divinități meteorologice feminine, trecea peste ape, iar dacă acestea erau înghețate, făcea un pod de gheață peste ele. La sate, în zona Bucovinei, în spațiul carpatic, în Nordul Europei și chiar în unele zone din America, tradiția spune că-n

această zi se așază pe poteci și drumuri bucăți de carne și miere de albine, pentru a câștiga bunăvoința ursului, punându-se schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Martin sau Al Mare. Se crede că în această zi, dacă este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra se sperie și se retrage, prevestind astfel prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Iar dacă de Stretenie cerul este înorat și ursul nu-și poate vedea umbra, rămânând afară, se spune că primăvara este aproape. Mărturii despre existența sărbătorii se înmulțesc spre sfârșitul secolului V. Pe la

începutul secolului VI, Sever al Antiohiei (512-518) spunea despre sărbătoarea aceasta că a fost introdusă de curând la Ierusalim. Pe 11 februarie cinstirea Sfântului Vlasie. În această zi se spune că se întorc păsările migratoare și că este ocrotitorul femeilor gravide. Acestea, respectă cu strictețe această sărbătoare, pentru a da naștere la prunci sănătoși. În 14 februarie se sărbătorește ziua îndrăgostiților, adică Sfântului Valentin - sărbătoare de origine catolică, devenind foarte răspândită și în alte religii și culturi. Chiar dacă nu este o sărbătoare autohtonă creștin-ortodoxă, sau nu este o tradiție, o sărbătoare a iubirii este întotdeauna binevenită. Fil-ipii de iarnă: în părțile Bucovinei, de Întâmpinarea Domnului, oamenii țin sărbătoarea Sfântului Trifon, în aceste zile nu este voie să se folosească pieptănul, acul și nici să se țeasă.

EMANUELA PETRE


Din istoria mișcării studențești din Facultatea noastră (III)

În cea de a treia parte a documentarului nostru, ne vom opri asupra anului universitar 1906-1907, încercând să facem o radiografie asupra modului în

care aceştia se raportau la importanţa chemării şi a misiunii lor, dar și asupra colaborării dintre studenţi şi profesori în vederea atingerii scopurilor nobile propuse de trăirea cu adevărat teologică. În finalul materialului vom reproduce o parte a discursului decanului din acea vreme, discurs ţinut la prima şedinţă a anului mai sus menţionat.

În anul 1907, la cârma Societăţii se afla Constantin P. Provin – datorită lui ne-au parvenit documentele necesare întocmirii acestui sumar documentar –, funcţia de vice-preşedinte era deţinută de Constantin Constantinescu, bibliotecar era G. Bibicescu, I. Savin şi Gr. Popescu-Prahova erau secretari, iar Diac. Al. Popescu, Hristache Sancu şi D. Popescu-Smeureanu erau membrii comisiei de control şi verificare.

În acest an universitar şedinţele au fost deschise prin cuvântarea preşedintelui de onoare d-l Dr. Con-stantin Chiricescu – decanul facultăţii.

În acest an s-au ţinut 17 conferinţe: Rostul Bisericii în trecutul nostru şi astăzi, de Constantin D. Provian; Două conferinţe ale domnului Tomogea având ca temă Punctul de întâlnire dintre bine şi rău; o altă temă abordată de Constantin Provian a fost Chipuri de preoţi în nuvelele lui I. Agârbiceanu. Din totalul de 17 conferinţe mai amintim: Istoria românilor în chipuri şi icoane de N. Iorga, susţinută de I. Savin; Rolul social al preotului, de N. Dolinescu; Papalitatea schismatică, de Constantin Cernăianu; Ce este religiunea? de N. Creţu; Biserica şi teatrul de V. Ispir; Preotul şi învăţătorul de I. Ionescu; Necesitatea cunoaşterii trecutului nostru de N. Vlădescu; mai trebuie amintită şi conferinţa cu tema Morala şi arta în sistemul de filosofie al lui Haeckel, susţinută de N. Creţu.

Documentar

În şedinţele de pe parcursul acestui an s-au pus în discuţie şi teme noi, cum ar fi: 1) înfiinţarea unei reviste, 2) organizarea unei excursii, 3) înfiinţarea unei secţii muzicale, 4) chestiunea țărănească etc. Pentru prima temă au fost convocate trei şedinţe consecutive, pe parcursul cărora, după ce au fost evidenţiate toate avantajele şi dezavantajele unei astfel de activităţi, cât şi analizarea principalelor obstacole ce pot apărea, dar şi a mijloacelor prin care activitatea putea fi iniţiată, s-a hotărât în unanimitate înfiinţarea revistei.

Problemele întâmpinate (despre care documentele nu vorbesc) din anul 1907, au fost cauza principală a imposibilității tipăririi revistei. Cu toate acestea, la finele anului, societatea avea un fond de 2.000 lei şi o bibliotecă ce număra 2.241 de volume.

Din cele prezentate în aceste prime trei părţi ale istoriei de început a mişcării studenţești din Facul-

MARIUS-ȘTEFAN CIULU


tatea de Teologie, pe baza documentelor păstrate şi a părerilor acelor persoane care au luat contact cu teologii în formare, putem spune că în sufletele studenţilor se pare că s-a adâncit cu mult conștiinţa chemării lor. Preşedintele Constantin Provian afirma într-un articol: „în sufletele multora dintre studenţii noştrii s-au putut înfiripa convingeri serioase; este vorba despre acei studenţi care şi-au lămurit un rost în credinţa în veşnicul adevăr al Evangheliei [...] Este mai ales îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulţi încep a se îngriji stăruitor de o îngrijire temeinică, de la care fără îndoială atârnă isbânda dorită.”

Cât priveşte viziunea pe care o avea Societatea studenţilor la douăzeci de ani de la înfiinţare, același preşedinte afirmă: „Societatea aceasta va tebuie să devină a tuturor studenţilor în teologie, căci nu se cuvine a uita că tot progresul, toată dezvoltura e întemeiată pe unirea tuturor forţelor ce sunt îndreptate pe aceaşi cale. Munca cinstită şi gândul curat al nostru al tuturor va putea împrăştia ceaţa rece, în care rând pe rând ne pierdem fără urme...”

În cele ce urmează vom reda câteva pasaje semnificative din discursul decanului, Dr. Constantin Chiricescu, discurs ţinut cu ocazia deschiderii activităţii celui de al douăzecilea an de la înfiinţarea Societăţii studenţilor în teologie:

,,Domnilor profesori, cinstiţi părinţi, domnilor, deosebita onoare ce mi-au făcut iubiţii mei colegi de a mă alege pentru a patra oară decan, îmi dă alesul prilej de a mă prezenta iarăşi în sânul Societăţii studenţilor în teologie ca preşedinte de onoare, potrivit articolului 4 din Statute, şi a vă zice: Bine aţi venit!

Vin între domniile voastre cu acelaşi dor de muncă şi cu aceaşi inimă caldă cu care am veni şi până acum, cu năzuinţa sinceră de a vă ajuta, după putere la ajungerea din ce în ce mai pronunţată a scopului ce urmăreşte Societatea studenţilor în teologie.

Prezența între noi a domnilor profesori ai facultăţii de teologie, mai ales astăzi, în prima şedinţa solemnă anuală, adică în şedinţa de deschidere pentru anul societar 1906-1907, care este al douăzecilea de la înfiinţarea societăţii, este reînnoirea garanţiei pentru efectiva încurajare şi sprijin ce ne vor da şi pe viitor pentru propăşirea intereselor Societăţii [...].

Eu, împreună cu dumneavoastră consider Societatea studenţilor în teologie ca pe o sucursală a Facultăţii de Teologie şi a Institutului ei.

În Facultate se dobândesc cunoştiinţe pe terenul teologiei – cunoştiinţe care pe de o parte ne întăresc şi ne dezvoltă cunoştiinţele religioase, iar pe de altă parte ne făuresc în luptă cu potrivnicii adevărurilor teologice.

În Internat se cultivă inima, se făuresc caractere demne de înalta misiune a propoveduirii cuvântului de viaţă dătător al Evangheliei.

În Societatea studenţilor în teologie este o arenă a studenţilor teologi, în care, într-o şcoală de aplicaţie vine fiştecare să-și afirme individualitatea sa, să pună început liber activităţii ulterioare pe care o va dezvolta şi o va desăvârşi în mijlocul poporului.

Nu numai câţiva, ci toţi studenţii teologi, fără excepţiune, trebuie să se grăbească şi să vie în această societate, unde pe întrecute şă contribuie fiecare la propria şi reciproca cultivare şi creştere.

Un student teolog nu trebuie să piardă nici o ocazi-une de a-şi spori capitalul de cunoştiinţe, nu trebuie să piardă nici o ocaziune de a-şi cultiva şi înnobila inima. Creerul şi inima vor fi pentru el principalele arme cu care va lupta în viaţa sa misionară, în contra întuneri-cului şi neadevărului.[...]

Ca dovadă că nu suntem nepăsători, ca dovadă că avem dor și plăcere de lucru, este faptul că din an în an popularitatea Facultății noastre se înmulţeşte. Clerici, care şi-au făcut rosturi pe la căminele lor, îşi lasă comoditatea socială şi familiară şi vin la teologie că să înveţe. De unde până acum câteva decenii aceştia nu se gândeau să înveţe teologie, astăzi vin din toate părţile şi bat la poarta Facultăţii de Teologie ca să li se deschidă să intre şi să înveţe pe întrecutelea cu seminariștii.

Acestea sunt semne bune. Sunt semne că trăim şi vom trăi, pentru că un popor fără religie este un popor mort.

Voi, studenţi în teologie, fie clerici, fie mireni, înrolaţi-vă printre membrii actuali ai Societăţii studenţilor în teologie. Venici aici; învăţaţi-vă a vă iubi unii pe alţii; trăiţi în frăţie şi armonie; deprindeţi-vă aici ca să munciţi şi singuri; făuriţi-vă pentru misiunea ce aveţi şi veţi avea în marea societate! [...]

Trăiască Societatea studenţilor în telogie!”


Nicolae SteinhardtDragă studentule,

După primele două articole în cadrul acestei reviste, m-am gândit că nu ar strica un plus de stil, chiar părţii de care trebuie să mă ocup,

adică... CRONICILE. Aşadar, voi încerca începând de acum, să stabilesc o legătură directă, cu tine, prin intermediul acestui articol, care îţi va atrage mai devreme sau mai târziu atenţia. După «1 Decem-brie» şi «24 ianuarie», sărbători legale, importante pentru întreaga noastră ţară... sau, mai bine zis, pentru cei care înca mai au un strop de patriotism şi pentru cei cărora istoria naţională le mai trezeşte minimul interes, am decis să depăşesc momentele şi să scriu despre o mare personalitate a ţării noas-tre, cunoscut şi peste hotare... Nicolae Steinhardt.

Indubitabil... ai auzit de el măcar, dacă nu, atunci cu tot respectul şi consideraţia, îţi urez mult succes pe drumul ignoranţei! Pentru cei cărora acest nume le sună cunoscut sau poate chiar au citit una sau mai multe dintre cărţile scrise de acest mare părinte al spiritualităţii ortodoxe române, în acest articol, voi încerca să mă detaşez pe cât voi putea, de datele sale biografice, pe care le poţi afla cu o simplă tastare pe «wikipedia» şi un singur click. Voi scrie despre el, aşa cum l-am «cunoscut», în urma «Jur-nalului fericirii», prima carte pe care am citit-o din întreaga sa colecţie şi pe care îndrăznesc a o numi capodopera creaţiei sale.

În ultima zi a anului 1959, Nicolae Steinhardt este convocat la Securitate pentru a oferi anumite explicaţii în legătură cu «lotul intelectualilor

mistico-legionari», din care făceau parte Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat etc. Pendulând între a face jocul Securităţii şi a mărturisi adevărul, datoria fiecărui intelectual, ascultă îndemnul tatălui său: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi.“. Pentru că refuză să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 13 ani de muncă silnică. Şi ştii ce este paradoxal?... Și evi-dent?... el îşi obţine libertatea în închisoare, refuzând compromisul, atât de îmbrăţişat de alţi oameni, poate chiar intelectuali... „Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“. Această libertate o găseşte în Hristos, fiind botezat de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, naş fiindu-i Emanuel Vidraşcu; la această Sfântă Taină, participând un preot protestant, doi preoţi uniţi şi doi preoţi romano-catolici. Descrierea scenei botezului este cu adevărat emoţionantă şi de o mare profunzime, cu toate că este realizată rapid, pentru a nu fi observată de gar-dieni: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de

Cronici


unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge... Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine... Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.“ Viitorul monah de la Rohia înţelege cuvintele Mântuitorului: „Bucuraţi-vă neîncetat!“ şi le respectă într-un context potrivnic. El se bucură de condiţia sa de creştin, descoperindu-L pe Dumnezeu, descoperind o nouă religie, o nouă raţiune, un nou „modus vivendi“.

Durerea, neputinţa, deznădejdea sunt înlăturate şi înlocuite cu acea fericire inexplicabilă, care duce la trezirea conştiinţei şi la descoperirea

revelaţiei creştine: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.“ El, Steinhardt refuză să alăture noţiunea de „credinţă“ celei de „prostie“ sau de „ignoranţă“: „Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă“; atât de propovăduită, în urmă cu un secol, de către Nietzsche, care susţinea că ideea de Dumnezeu a fost cea mai mare obiecţie adusă existenţei umane, iar creştinismul este religia oame-nilor mediocri, slabi, uşor de manipulat.

Cel care îşi începe mărturisirea cu cuvintele: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (Mc 9,24) continuă şi susţine „metanoia“, ca un

pas important pe această cale, uneori a suferinţei, ca în propriul său caz: „creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.“

Dacă Schopenhauer spunea că lumea creştină are ca simbol un instrument de tortură: crucea, la Nietzsche afirmaţia este: „creştinismul

este o metafizică de călău“. Steinhardt vine şi explică împletirea bucuriei cu suferinţa, a efortului cu smerenia, cu pocăinţa, cu schimbarea gândirii, cu transformarea omului, cu propria libertate de a alege...: „Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi

chip. Ca să fii un bun creştin trebuie să mori pentru lumea aceasta, şi abia atunci poţi învia pentru Hristos. Meni-rea acestei vieţi este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă. Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte, iar creştinismul este cea mai mare durere omenească. Totuşi,

Hristos nu e crud, ci blând. Cruzimea provine din faptul că în această lume creştinul trebuie să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia de creştin“.

Nu voi exagera întrebându-te dacă azi, tu ai fi capabil de aşa ceva?... dragul meu coleg, viitor preot sau nu... mă limitez la a spera că vei

citi acest articol şi că vei rămâne pentru o clipă pe gânduri...

A ta colegă, Vicki Ciobanu


Spiritualitatea Ortodoxă

Despre fericita ascultare (I)

Învățăturile Sfinților Părinți ne vorbesc despre momentul Schimbării la Față a Mântuitorului ca fiind unul de transfigurare nu numai a omului în întregul

său, ci și a întregii Creații. Transfigurarea, prin definiție, nu înseamnă o schimbare de esență a unui ceva dat, ci căpătarea unui nou mod de ființare, o transfor-mare a trăsăturilor definitorii ale acelui lucru sau ale ființei. Transfigurarea înseamnă devenire. Din această perspectivă, Hristos a transfigurat omul, trăsăturile sale ontologice, nu numai trupești, ci și sufletești. A dat un sens nou percepției dihotomice despre om, ca suflet și trup, arătând că sufletul este stăpânitor asupra trupului și nu invers, așa cum învăța filosofia greacă de până la El. Astfel, simțurile omului n-au rămas simple mijloace de percepere a realității lumii ce-l înconjoară, ci unelte lucrătoare spre desăvârșire, spre mântuire. Putem vorbi de principalele simțuri ale omului, văzul, auzul, pipăitul, gustul, ca simțuri cărora Hristos le-a imprimat un sens cu totul nou. Văzul devine înțelegător („Atunci li s-au deschis ochii și au cunoscut că este Domnul” - Lc 24:31), auzul devine ascultare („Eu as-cult de Tatăl Meu”), atinge rea - pricină de încredințare (încredințarea lui Toma). Luând, așadar, ca pildă pe Domnul Hristos, monahii de mai târziu s-au aplecat cu predilecție asupra ascultării, ca mijloc de îmbunătățire sufletească, de mântuire. Sfinți ai Bisericii printre care se numără Sf. Ioan Casian, Sfântul Ioan Scărarul sau Sfântul Simeon Noul Teolog, au acordat o atenție deosebită ascultării, aducând în sprijinul ei numeroase exemple grăitoare. Care ar fi trăsăturile caracteristice ale ascultării și cum orientează aceasta viața omului spre mântuire? Întâi de toate, ascultarea își are obârșia în lepădarea de sine și în paza poruncilor lui Dumnezeu. Hristos, ca model al ascultării desăvârșite, ne îndeamnă să ne lepădăm de sine și să-L urmăm, împreună cu paza poruncilor Sale. Căci precum El Însuși S-a făcut pildă desăvârșită de ascultare, așa se cuvine și noi să urmăm exemplul Său, lucrând în toate,

în duhul blândeții și smereniei („învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă sufletelor voastre” – Mt. 11:29). În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul ne spune că ascultarea duce la smerenie, iar smerenia, la nepătimire. Spuneam că ascultarea își are obârșia în lepădarea de sine, iar lepădarea de sine este tăierea voii proprii și lăsarea cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Iar pentru a înțelege și a asculta de Dumnezeu, este necesară păzirea poruncilor Lui. Nu este însă vorba de o lepădare de sine totală, în sensul în care conștiința omului devine cu totul nelucrătoare, ci de o lepădare călăuzită de discernământ, pentru că Dumnezeu nu dorește oameni a căror cunoaștere și libertate sunt anihilate. El dorește oameni vii și lucrători, conștienți că poartă în ei chipul Său și au misiunea în viața aceasta de a ajunge de la chip la asemănare. De aceea, ascultarea este un act conștient, mărturisitor și liber. Ea este o lucrare dumnezeiască și îngerească, iar mărturie avem nu numai pe Domnul Hristos în Noul Testament, ci și în Psalmii Proorocului David, în care se zice „Binecuvântați pe Domnul, toți îngerii Lui, cei puternici la vârtute, care faceți cuvântul Lui și auziți glasul cuvintelor Lui. Binecuvântați pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceți voia Lui” (Ps. 102: 20-21). Dacă însă la puterile cele netrupești ascultarea este un act de preamărire a lui Dumnezeu, la om, ea este o treaptă pe scara virtuților (a patra pe Scara Sfântului Ioan Sinaitul). Împletită cu smerenia, ea îl poate aduce pe om la starea cea dintâi, de dinainte de cădere. Interesant este faptul că Sfânta Scriptură începe cu neascultarea primilor oameni care a avut consecințe dezastruoase pentru om în plan ontologic și istoric. Această neascultare a pornit de la neconștientizarea de către om a locului pe care i-l alesese Dumnezeu în Creație. Neascultarea nu își are locul în planul lui Dumnezeu, ci a fost un act pornit tocmai din libertatea cu care a fost înzestrat omul încă de la facerea lui. Dacă n-ar fi așa, atunci cuvintele Psal mistului ar fi lipsite de temei: „Ce este omul că-Ți amintești de el?... Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri...” Iar dacă Adam s-a făcut pildă de neascultare prin nepăzirea poruncii primordiale a lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței, Hristos se face pildă de ascultare desăvârșită a voii Tatălui Ceresc, ca Fiu al Său și ca Om deplin.

JUSTINIAN CONSTANTINESCU


ANDREI SOLOMON

Sfântul Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur în care parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc că e originar din Scythia

Minor (Dobrogea). Încă din fragedă tinereţe s-a făcut monah în Betleem, după ce îşi adunase o frumoasă cultură.

În jurul anului 385 a primit, împreună cu prietenul său, Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri patria anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat şapte ani, a doua, aproape tot atâta. Pe la anul 400, cei doi merg la Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care îl hirotoneşte pe Casian întru diacon. La anul 405, cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza Sfântului Ioan Gură de Aur, ce fusese trimis, în anul 404, a doua oară în exil. De aici înainte de Gher-man nu se mai ştie nimic. Sf. Ioan Casian, devenit între timp preot, merge la Marsilia unde întemeiază pe la anul 415 o mânăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Acolo vieţuieşte până la moartea sa, survenită în 435.

Sfântul Ioan Casian este întemeietorul monahismului în Apus, înainte de Benedict. Fiind cel mai citit dintre scrii-torii duhovniceşti de acolo, cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a hrănit nenumărate generaţii de monahi, influenţând scrisul pios până în zilele noastre. Aceasta se datoreşte faptului că scrierile sale reprezintă cea mai bună sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi nu una perfectă, iar el a fost puntea de legătură între monahismul răsăritean şi cel apusean.

La dorinţa episcopului Castor din Apta Iulia (în

Sfântul Ioan Casian Românul

Sfinți români

Franţa), care de asemenea întemeiase o mânăstire în dieceza lui, Sf. Ioan Casian a alcătuit pe la anul 420 scrierea sa „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie“. O ediţie corectă a prezentat Michael Petschenig în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, în 12 cărţi. În primele patru cărţi, care formează partea I, se ocupă cu îmbrăcămintea monahilor din Palestina şi Egipt (cartea 1), cu rugăciunile şi psalmii de noapte (cartea a 2-a), cu slujbele zilnice (cartea a 3-a) şi cu condiţiile de primire a novicilor (cartea a 4-a). Această parte este tradusă în româneşte după ediţia rusă a episcopului Teofan (Moscova, 1892) şi publicată în

Vechile rânduieli ale vieţii. În cele opt cărţi din partea a II-a se ocupă cu cele opt patimi, fiecare carte tratând câte o patimă, în următoarea ordine: lăcomia pântecelui (gastrimar-ghia), curvia, iubirea de argint (philargiria), mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deşartă (cenodoxia), mândria. În aceste opt cărţi nu face decât să-şi însuşească teoria celor opt patimi, care era în preocuparea monahismului răsăritean din veacul al IV-lea şi căreia prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul.

S-a spus despre Sf. Ioan Casian că descrie cu atâta pri-cepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte

pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă.

În ce priveşte rugăciunea, Sf. Ioan Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea obişnuită „o rugăciune a focului“, pe care numai puţini o cunosc din experienţă proprie. Este o rugăciune fără cuvinte, ce întrece înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revărsarea luminii cereşti în inimă.


Interviu cu Pr. Prof. Daniel Benga, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti

Dialoguri

important l-au avut bunicii mei care mergeau săptămânal la biserică. Părinţii nu mergeau foarte des, erau ocupaţi în agricultură, dată fiind perioada comunistă care încerca să îi facă pe oameni să meargă la muncă şi duminica pentru a-i îndepărta de biserică. Marea mea întrebare încă de când eram copil era legată de cunoaşterea Creatorului lumii. În fiecare duminică mergeam la biserica din satul Gura Văii în Ţara Făgăraşului. Este primul sat prin care trece un râu care vine din munte. Atunci când mergeam la biserică pe marginea acestui râu admiram soarele, copacii, păsările şi marea mea provocareera să-L cunosc pe Cel care a făcut toate aceste minunăţii, pe Dumnezeu. Din dorinţa de a cunoaşte Creatorul am ales să merg pe calea teologiei, n-a fost un alt gând. Niciodată nu mi-am imaginat ce o să fac, unde o să ajung, ci efectiv a fost doar un dor de a cunoaşte şi acest dor m-a purtat de-a lungul anilor. S-a concretizat după 1990, pentru că odată cu căderea comunismului s-au deschis şi porţile la Bucureşti şi au putut să studieze şi elevi care au terminat un liceu, eu nu am făcut seminarul, am făcut liceul Radu Negru din Făgăraş, un liceu de matemati-că-fizică. Întâlnirea cu primele cărţi de teologie pot spune că a fost dragoste la prima vedere. Părintele din satul bunicilor mei mi-a dăruit un catehism pe care l-am citit pe nerăsuflate. Aşa de mult îmi plăcea, era ca o sete şi această sete bineînţeles că a continuat de-a lungul deceniilor.

- În perioada studenţiei v-aţi gândit vreodată că va veni vremea când veţi sta în spatele catedrei şi le veţi împărtăşi celorlalţi din cunoştinţele dumneavoastră?

- Este un lucru la care m-am gândit într-o oarecare măsură. De curând am descoperit că modul în care mi-am dus viaţa şi mi-am gândit viitorul este în raport cu foarte multe tratate moderne de psihologie şi de reuşită în viaţă, în sensul în care se spune că este foarte important să-ţi proiec-tezi viaţa. Într-un mod inconştient, eu am făcut lucrul ăsta de mic. Atunci când mergeam prima oară la biserică, în altar ajungeam înaintea tuturor, la ora 7... era un dor foarte mare, abia aşteptam să vină duminica viitoare să ajung primul acolo. Când ajungeam îmi luam cartea de predici şi citeam predica zilei, pericopă evanghelică şi după aceea aşteptam să vină părintele. La finalul slujbei părintele predica iar eu, copil fiind, mă întorceam acasă şi le spuneam părinţilor

Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea întâi lui Dumnezeu,

apoi oamenilor, iar preaplinul dra gostei lui îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri. Un astfel de om, un astfel de exemplu stă în faţa noastră în

timpul cursurilor de Istorie Bisericească Universală, iar ma-joritatea dintre dumneavoastră v-aţi dat deja seama că este vorba despre Părintele Daniel Benga, Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

- Părinte profesor, pentru început vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre dumneavoastră... de ce sunteţi aici, în cadrul Facultăţii de Teologie?

- Principalul gând cu care am pornit pe drumul teologiei şi am venit aici, în această facultate pentru a preda Istoria Bisericească a fost acela de a contribui cu ceva la ridicarea nivelului intelectual al studenţilor, în acelaşi timp de a aduce un mesaj al dialogului pe care teologia trebuie să-l poarte cu cultura contemporană, cu lumea, cu societatea. Din perspectiva aceasta, am încercat să fac tot ceea ce mi-a stat în putinţă până în momentul de faţă. În acelaşi timp, sunt conştient de faptul că şi dumneavoastră, studenţii aveţi nevoie de mult mai mult sprijin decât până acum şi acest lucru e necesar în contextul lumii în care trăim şi în contextul provocărilor pe care le aveţi în faţă. Dar principalul gând cu care am venit în această facultate este acela de a aduce bucurie poate, dar şi de a îndemna studenţii pe drumul descoperirilor pe care le pot face cu ajutorul lecturii. Realitatea aceasta este însă foarte complicată în ziua de astăzi pentru că remarc şi eu că, vedeţi şi dumneavoastră, nu se mai citeşte decât foarte foarte puţin, lucruri de cultură generală, pe care noi eram obişnuiţi să le ştim, nu mai sunt cunoscute şi întregul context al lumii noastre aduce cu el multe provocări.

- Licenţa, Disertaţia şi Studiile de Doctorat în cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti... De unde dragostea pentru credinţă? De către cine v-a fost insuflată?

- Am descoperit credinţa încă din copilărie, un rol


că dacă m-ar fi lăsat pe mine să predic, eu predicam mai bine în sensul în care, din ceea ce citisem, sigur aş fi putut spune câte ceva. Şi atunci mi-am dorit să fiu preot. Şi am zis... când voi fi preot trebuie să fac lucrurile foarte bine şi trebuie să predic bine... asta a fost o proiectare a vieţii mele. Mai târziu, ajuns la facultate, bineînţeles că mi-a plăcut să mă număr printre studenţii râvnitori şi îmi imaginam că aş putea să le împărtăşesc şi celorlalţi din cunoştinţele mele. Nu mi-am dorit postul de conducere, nu mi-am dorit niciodată să fiu prodecan, dar vedeţi, lucrurile au evoluat în aşa fel încât iată că am ajuns să am responsabilităţi de conducere în această facultate. Îmi doream ca eu, dacă voi ajunge vreodată asistent, să nu vin nepregătit la ore.

- În perioada studiilor de doctorat aţi fost şi preot misio-nar în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală...

- Îmi doream să devin preot, dar după finalizarea stu-diilor. Ajungând în Germania, în căminul în care locuiam era o biserică ortodoxă în care nu avea cine sluji şi pentru că eram singurul student la teologie căsătorit de acolo, am fost întrebat dacă aş accepta să fiu hirotonit. M-am sfătuit şi cu soţia şi mi-am dat seama că nu voi avea o răspundere ca în România, nu voi avea acte, gestiune... Înalt Preasfinţitul Mitropolit al Germaniei m-a hirotonit întâi ca diacon la Leninsburg în data de 1 martie 1988, iar în data de 22 martie 1988 am fost hirotonit preot la Erlend, un orăşel lângă Niurland şi ca preot am activat trei ani, ţineam locul unor preoţi care erau plecaţi în concedii şi în acelaşi timp aveam şi o misiune frumoasă în cadrul universităţii de acolo şi a căminului nostru.

- V-aţi gândit vreodată să rămâneţi acolo, împreună cu familia, să nu vă mai întoarceţi în România?

- Da... soţia mea mă întreba: „Vrei să te întorci?” Şi eu îi răspundeam: „Da. Pentru studenţi”. Îmi doream foarte mult să vin să dăruiesc aici ceva. Acum, după zece ani de la întoarcere şi dăruire, începi să te goleşti, dacă nu ai o psihologie şi o viaţă optimistă, pentru că tu dăruieşti, dar la un moment dat, omul tot neînţeles rămâne. Pe foarte mulţi studenţi nu îi interesează ce vrei tu să le spui şi din perspectiva asta se pot naşte şi dezamăgiri. Slavă Domnului că cineva m-a învăţat că e foarte important să ai şi o pedagogie optimistă.

- Vorbiţi-ne puţin despre proiectul de cercetare „Intro-ducere în ethosul şi mentalităţile creştinismului antic”...

- E un proiect mai vechi care durează de vreo zece ani şi

încă nu e concretizat decât în vreo câteva studii. Ţelul aces-tui proiect este acela de a muta istoria de la memorarea datelor şi a evenimentelor importante către viaţă, către realitatea vieţii. Acest lucru s-a născut tot în Germania. Într-una din clase am găsit un studiu de Istorie bisericească ca istorie a interpretării Sfintei Scripturi al lui Gerhard Ebeling. Acest autor spunea că istoria bisericească se naşte atunci când Cuvântul lui Dumnezeu întâlneşte sufletul omului. Atunci am realizat cât de frumoasă este această perspectivă pentru că ea nu mai este o istorie a evenimentelor, ci o istorie a întâlnirii oamenilor cu Dumnezeu şi asta e mult mai profund şi mult mai frumos. M-am gândit că dacă un teolog luteran spune asta, un teolog ortodox ce ar putea spune? Am găsit la catolici fel şi fel de noi perspective, dar la ortodocşi nu am găsit şi mi-am dat seama că noi copiem modele vechi din secolul XIX pe care ei le-au părăsit. Am pornit de la creştinismul antic pentru că este perioada în care au trăit Sfinţii Părinţi, perioada apostolică, sunt începu-turile care descriu acele evenimente faţă de care noi trebuie să dăm socoteală astăzi. Eu nu pot să trăiesc într-o Biserică care nu este responsabilă în faţa Evangheliei Mântuitorului şi în faţa Tradiţiei apostolice. Şi atunci constat că nu acesta este drumul pe care eu ca şi creştin şi parohiile noastre or-todoxe şi teologia ortodoxă trebuie să-l facă şi anume să ne întoarcem la izvoarele începutului, dar nu pentru a ne coborî şi pentru a ne îngropa în istorie, ci pentru a lua noi resurse ca să ne ridicăm dincolo de istorie şi să putem răspunde lumii şi epocii contemporane.

- Cum a fost perioada studenţiei dumneavoastră? Este vreo diferenţă între atunci şi acum?

- ... Lucrurile sunt diferite... atunci, dacă apărea o carte, era o întreagă bătaie de cap să poţi avea cartea respectivă, să o citeşti. Acum, pot apărea zeci de cărţi pentru că nu mai interesează pe nimeni şi aceasta este, iată... o schimbare fundamentală. Lumea s-a schimbat aproape în totalitate. Noi pentru o lucrare stăteam zile întregi în bibliotecă, acum se stă câteva ore în faţa calcu-latorului, se navighează pe internet şi este gata lucrarea cât ai clipi. Este evident că ne aflăm într-o transformare a lumii, a omului şi chiar a studentului pentru că nu mai trăim liber, trăim într-un exterior şi exteriorul ne copleşeşte şi ne inundă neîncetat casa pe calea undelor... Studentul însoţit de rugăciune, smerenie autentică şi participarea la viaţa liturgică a Bisericii poate ajunge la cunoaştere şi autocunoaştere...

Interviu realizat de Florentina Leonte


Vocație și slujire: medicină și teologie (I)

- Cum vă numiţi, domnule doctor și cum aţi ajuns să daţi la Teologie după medicină?

- Sergey Gorbachevskiy mă numesc şi sunt student în anul 3 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Am

terminat un liceu şi n-am fost absolvent de seminar. În 1994 am intrat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Dr. Carol Davila” din București, pe care am absolvit-o în 2000, după un ciclu de 6 ani. După aceea am urmat 5 ani stagiul de rezidenţiat, specialitatea endocrinologie.

- Aici la (spitalul) Parhon?- Da, aici la Parhon, doar 3 ani, apoi stagii complemen-

tare în diferite clinici universitare din Bucureşti. Începând cu anul 2007 sunt inclus în echipa de gărzi a institutului, unde activez ca medic specialist, în echipă mă refer.

- Ce v-a determinat să daţi la Teologie?- Sincer să fiu, căci consider că nu trebuie să mă

ascund, nu am fost o persoană orto-practicantă, deoarece nu am primit o educaţie religioasă în familie.

- Sunteţi căsătorit?- Nu sunt căsătorit. Deci, nu am primit o educaţie

religioasă în familie datorită faptului că mama mea a trăit într-o perioadă atee în Rusia, şi nu că nu ar fi dorit, însă nu ar fi avut ce să mă înveţe decât norme morale general va-labile care, oricum mi-au fost de mult folos în viaţă şi chiar m-au păzit de multe. Deşi participam la vârsta de 12-14 ani pe la prohoduri, de exemplu la Prohodul din Vinerea Mare, nu înţelegeam foarte multe atunci, şi nu înţelegeam practic mai nimic pentru că nu a avut cine să-mi explice, deşi mă duceam din când în când la biserica din cartier. Însă, acum câţiva ani, în blocul unde locuiesc s-a mutat un părinte diacon care îmi este acum prieten şi vecin. Practic prin el m-am apropiat de Biserică, fiind, bineînţeles, lucrarea lui Dumnezeu, pentru că l-am văzut un cleric, nu atipic, tânăr, mai mic ca mine de vârstă, şi purta reverendă, foarte impozant, dar foarte deschis în comunicare, explicând anu-mite adevăruri de credinţă, detronând stereotipul clericului inaccesibil, care face parte din „altă lume”. Acest diacon a fost foarte deschis, şi din vorbă în vorbă, într-o zi mi-a spus:

Omul de lângă noi

„Haideţi, nu vreţi să mergem împreună la biserica unde slujesc eu ca diacon (diacon de mir)?”

- Unde slujeşte dumnealui?- Slujea atunci la Mănăstirea Radu-Vodă. Ne-am dus

prima dată la Radu-Vodă într-o duminică, pe 5 august 2007. La mine s-a petrecut totul foarte repede, de-atunci din august 2007: merg la biserică, particip la Sfânta Liturghie duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare.

- Aveţi duhovnic?- Da. Nu cred că poţi să te numeşti student la Teologie

fără a avea duhovnic. De fapt, totul a început de la 1 august când am simţit nevoia să ţin Postul Adormirii Maicii Domnului, fiind în vizită la prietenii mei din Vâlcea, care erau practicanţi; nu prea ţineam posturile înainte. Pe 1 august am început să ţin postul, pe 5 august am ajuns la Mănăstirea Radu-Vodă, unde mi-a plăcut foarte mult Sf. Liturghie. Este foarte important pentru creştinul nepracticant (ca prim impact) să vadă slujirea frumoasă şi cultul frumos rânduit. La scurt timp am început să am un ritm constant de spovedanie. Apoi simţind şi eu în interior o chemare, fiind sfătuit de duhovnic şi de vecinul meu, am luat binecuvân-tare să dau admiterea la Teologie. Am intrat la 1 an după ce am început o viaţă mai apropiată de Dumnezeu, de Hristos. Admiterea s-a dat pe 22 iulie 2008; de-atunci sunt student la Facultatea de Teologie. Tot din toamna lui 2008 sunt şi paraclisier la capela Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon”, cu tot ce implică această slujire.

- Cum se împacă această slujire, de student teolog, cu cea de medic?

- Meseria de medic ocupă foarte mult timp şi apare întrebarea cum poţi face şi facultatea, dar aşa a rânduit Dumnezeu. Efectuez numai gărzi în acest institut, deci am timp și pentru Biserică.

- În ce constau gărzile, ce presupune o „gardă” propriu-zis?

- O gardă presupune prezenţa în institut, în spital, ca sin-gur medic începând cu ora 13:00 până la ora 8:00 dimineaţa, când medicul trebuie să prezinte raportul de gardă. Chiar dacă gărzile nu sunt foarte grele, chiar dacă ai suficientă rezistență fizică să mergi la facultate, nu poţi ajunge întotdeauna la cursurile de la ora 8:00, deorece există şi alte îndatoriri. Din punct de vedere practic se împacă. Facultatea fiind la zi, trebuie să efectuezi un număr de prezenţe, dacă nu la toate cursurile măcar la cât mai multe seminarii, care sunt foarte importante şi utile. Iar din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, mi-am luat ca mo del pe Sfântul Arhiepiscop


Luca al Crimeii, un mare ierarh şi un mare medic, un mare dascăl de medicină şi am citit prima dată cartea despre viaţa lui şi mi-am dat seama că dacă modelul nostru suprem de desăvârşire este Hristos, atunci modelul medicilor creştini este (sau ar trebui să fie) Sfântul Luca al Crimeii. Tot atunci ne-a venit ideea, celor din biserică şi părintelui, să încercăm să aducem şi moaştele Sfântului, în primul rând pentru că este doctor, chirurg, profesor de clasă europeană, participant cu lucrări la congrese interne şi internaţionale chiar dacă nu putea să participe fizic din cauza cortinei de fier din vremea lui Stalin, şi în acelaşi timp, ierarh şi sfânt, un sfânt contemporan. Acestea au fost cele 3 premise. S-a obţinut binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în iulie 2009, s-au făcut demersuri la sfârşitul lui 2009 și începutul lui 2010 pe lângă Mitropolitul Lazăr al Crimeii, cererea fiind semnată şi de ctitorii bisericii şi de părintele capelan şi s-a citit acatistul Sfântului aproape 8 luni de zile şi am primit răspuns favorabil de la ÎPS Lazăr, astfel că pe 13 martie 2010, a fost adusă o părticică din moaştele Sfântului. Deci, l-am luat ca model pe Sfântul Luca, din două motive: pro-fesional, căci era un chirurg de mare clasă care a întemeiat și o şcoală de chirurgie la nou-înfiinţata Școală de medicină din Taskent, în Asia centrală, întemeiată în anii ’20; din punct de vedere duhovnicesc, pentru că el a fost un mărturisitor în plină prigoană comunistă împotriva Bisericii, prigoană care a început în Rusia în timpul războiului civil în anii ’20 şi a mai slăbit după Stalin datorită aportului Bisericii în câştigarea celui de-al doilea Război Mondial. A fost un mărturisitor al credinţei noastre nefiind niciodată de acord să participe fără reverendă la congresele de medicină, de când a fost făcut ierarh.

- Am citit că opera chirugical cu icoana şi candela aprinsă lângă el.

- Într-adevăr, iar atunci când i s-a solicitat să scoată icoana, a zis că nu mai operează, şi nu a mai operat 3 zile până când nu s-a îmbolnăvit foarte grav soţia acelui om, acelui şef de partid local. Nu a putut să opereze până nu s-a pus icoana la loc.

- Ce v-a zis duhovnicul în legătură cu Facultatea de Teologie, citind şi urmând cumva viaţa Sfântului Luca? V-a dat recomandarea să mergeţi pe urmele lui, să faceţi o medicină duhovnicească?

- Da, tocmai de-asta m-a şi încurajat. Dânsul a citit despre Sfântul Luca după ce am intrat la Facultatea de Teologie şi, mai ales, după ce au venit sfintele moaşte (ale Sfântului Luca) la noi în ţară. Apoi spunea: „Da, vedeţi cum

făcea Sfântul Luca?” Este o personalitate pentru că a putut îmbina slujirea într-o perioadă foarte grea şi documentarea permanentă, updatarea dacă putem spune aşa. Nu a rămas niciodată în urmă cu ştiinţa, ba mai mult, s-a ocupat şi a scris eseuri despre tratarea infecţiilor, practic un studiu de chirurgie septică, la care a lucrat aproape toată viaţa; a fost foarte bine pregătit în ceea ce priveşte anestezia locală pentru că ştia foarte bine anatomie, terminând ca şef de promoţie facultatea de medicină din Kiev și dedicându-şi studiul anesteziei locale. Făcea foarte bine şi corect aneste zia locală, reușind cu aceasta operaţii destul de grele, care acum se fac doar cu anestezie generală, numai că atunci anestezia generală implica nişte riscuri, nu era chiar aşa de bine dezvoltată. Referitor la slujirea arhierească trebuie precizat faptul că Sfântul Arhiepiscop Luca nu hirotonea preoţi în pripă, prefera să lase 6 luni o parohie fără preoţi, dar să hirotonească pe cineva pregătit, sau cât de cât pregătit. Nu existau atunci clerici pregătiţi, preoţii fumau, botezau prin stropire, pregătirea lor teologică lăsa de dorit, ei neputând să predice şi citez „unii însă au dificultăţi în a predica. Ce să zic despre ei, să le amintesc că pe partea din spate a crucii pe care o poartă peste rasă (în Rusia, toţi preoţii poartă cruce pentru a se deosebi de diaconi - n.n.) sunt scrise cuvintele Apostolului Pavel: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia.”. Dacă nu poţi predica prin cuvânt, fă-o prin alte lucruri; să răspândeşti mireasmă plăcută oamenilor prin viaţa ta, prin personalitatea, prin iubirea de Hristos, prin duhul dragostei creştine, prin curăţie şi credinţă adâncă. Dacă tu nu ai această mireasmă, nici darul cuvântului, atunci tu nu vei fi preot, vei fi salariat, şi atunci ce o să răspunzi la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos? Inima preotului este una deosebită ce trebuie să strălucească în credinţă în Iisus Hristos. Ea trebuie să ardă ca un foc, să strălucească de la lumina Evangheliei, de la iubirea crucii în Iisus Hristos. Preotul trebuie să înţeleagă că pentru el a spus Apostolul Pavel aceste cuvinte: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hris-tos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Şi noi trebuie să ne răstignim pentru lume şi să lăsăm toate grijile, doar o singură grijă să avem: propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos”. Deci, alegând ca ţintă, sau ca target cum se spune în limbajul modern, nivelul atât profe-sional, cât şi duhovnicesc al Sfântului Luca, încercăm să ne apropiem cât mai mult, dându-ne seama că nu se ştie dacă vom ajunge la măsurile la care a ajuns sfântul.

Interviu realizat de Silviu-Constantin Nedelcu


Din exterior...

Luca, strana, tetrapodul şi altele. S-a dorit ca fiecare perioadă liturgică să aibă câte un rând de acoperăminte conform tradiției ortodoxe.

- Adică? Vă referiţi la cele trei perioade?- Nu. Mă refer la Postul Mare (negru), Praznicul

Învierii Domnului (albe-crem), pentru Rusalii şi prive-gherea Sfântului Luca (verzi), Postul Sintilor Apostoli si cel a Nasterii Domnului (roșu), Postul Adormirii Maicii Domnului (vișiniu), 1 octombrie -14 noiembrie (bleu), de la Nașterea Domnului și până la Postul Mare (aurii). De asemenea, s-a pus pavaj în jurul bisericii, s-au adus 140 de tone de pământ fertil și s-au plantat flori și gazon. Acum strângem fonduri pentru pictură, care este costisitoare.

- De ce v-ați gândit să aduceți moaștele Sfântului Luca al Crimeii şi nu ale Sfântului Nectarie, pentru că sunt spitale în ţară şi în Bucureşti care au părticele din moaştele Sfântului Nectarie, pentru că şi el este un taumaturg, un vindecător, de ce totuşi Sfântul Luca?

- Este adevărat ceea ce spuneţi, dar noi ne-am gândit că Sfântul Luca, deși este cunoscut în ortodoxia românească, nu are moaşte în București, la care oa-menii să se închine. Alt motiv, pentru că a fost medic, noi dorind ca prezenţa lui să fie un exemplu viu pentru medicii Institutului. Este o dublă reprezentativitate: o dată ca sfinţenie şi o dată ca reprezentant al medicilor.

- Mai sunt şi alte sfinte moaşte?- Nu, poate în viitor, vom aduce moaştele Sfinţilor

Împăraţi.- Cum vă văd colegii dvs. din spital? Mai mult ca

doctor sau ca paraclisier?- Asta trebuie să îi întrebaţi pe ei.- Cum simţiţi dvs.? - Simt, sunt mai multe opinii. În principiu, nu mă

condamnă nimeni. Dacă îţi faci bine datoria de medic, dacă tot trăim într-o ţară liberă, cum se spune, nu cred

Acest institut, primul din lume, a fost înființat în 1946 prin ordinul Regelui Mihai I, purtând încă de-atunci numele întemeietorului lui, întemeietor care era în viaţă, C. I. Parhon. A fost un savant de renume internaţional care a fondat specializarea medicală endocrinologie. Academicianul C. I. Parhon a fost preşedintele Marii Adunări Naţionale (1948-1952), practic a fost şeful statului, chiar dacă era o funcţie aproape decorativă. Lui i-au urmat Academicianul Ștefan-Marius Milcu (+1997) și Prof. Dr. Marcela Pitiş. Biserica noastră a fost ctitorită în anul 2008. Prima Sfântă Liturghie, a fost săvârşită de hram, pe 21 mai 2008 (Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena). Ctitorii bisericii sunt medici ai Institutului „C.I. Parhon”, preotul de atunci părintele Ionuţ Badea. Dintre ctitori menţionăm pe Prof. Dr. Constantin Dumitrache, ctitor-principal, alături de soţia sa Dr.Mariana Dumitrache.

- Amândoi sunt medici?- Da, amândoi sunt medici. Apoi urmează

familia Dr. Ghemigean Mircea, chirurg, şi Dr. Adina Ghemigean, medic primar endocrinolog. Familia Neamţu Dragoş – arhitect şi Dr. Neamțu Corina, medic primar endocrinolog, Dr. Cătălina Boanta, medic primar endocrinolog. Din 16 februarie 2009, noul preot de caritate este părintele Gheorghe Oprea. Stilul archi-tectural este unul modern, contemporan, fiind o navă înscrisă într-un paralelipiped. Catapeteasma e făcută din lemn de tei acoperit cu baiţ care imită nucul. Este

făcută de un meşter maghiar din jud. Mureş specializat în mobilier bisericesc. În ultimul timp s-au făcut unele îmbunătăţiri: policandrul, baldachinul deasupra Sfintei Mese, covoarele cu simbolis-tica bizantină, fierul forjat, pangarul, racla şi baldachinul Sfântului

Capela Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”


ca este o problemă. Mulți privesc cu simpatie acest lucru.

- Simţiţi mai acută chemarea altarului decât slujirea ca medic?

- Greu de spus! Tot la Sfântul Luca mă gândesc cum le-a împletit el. Duminica şi de sărbători sunt chemat în Sfântul Altar. Slujirea la Altar este şi slujirea oamenilor, numai că într-un alt mod. Modelul jertfei Mântuitorului nostru pe cruce este modelul pentru jertfirea noastră de zi cu zi, pentru semenii noştri. Asta trebuie să înţelegem: medicul este un om care trebuie să jertfească, pentru semenii lui, mai ales pentru cei bolnavi. Şi slujitorul Altarului face același lucru. Datoria creștinului este slujirea bucuriei aproapelui.

- După ce terminaţi facultatea de teologie, v-aţi gândit cumva, în cazul în care vă hirotoniţi, să slujiţi aici la capelă, ca preot şi medic?

- Mai degrabă, ca diacon. Ştiţi cum e, până la urmă slujitorii Săi îi alege Mântuitorul. Eu consider că orice slujitor, prin hirotonie este pus într-un anumit loc de Hristos, şi ştiţi cum sunt căile Domnului: nu se ştie niciodată ce va fi peste 2 ani. Dacă Hristos va consi-dera că sunt vrednic să-I slujesc, va rândui și timpul și locul slujirii mele.

- Credeţi că veţi acorda mai multă atenţie slujirii altarului decât slujirii omeneşti?

- Ideea este următoarea: consider o calitate a omului cunoaşterea propriilor limite, indiferent că este inginer, medic, cântăreţ de operă. Părerea mea e că dacă slujeşti la Altar şi vezi că nu-ţi mai faci meseria cum trebuie, sau făcându-ţi meseria cum trebuie, nu-ţi mai faci slujirea la Altar cum trebuie, trebuie să te limitezi: decât să faci două lucruri prost, mai bine să faci unul şi bun.

- Avem exemplul Sfântului Vasile cel Mare şi al

Sfântului Luca...- Da, însă nu toţi avem

darurile şi tăria lor. Trebuie să ne conştientizăm limitele. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea put-ere, însă nu trebuie să ne aruncăm, mânaţi de slava deşartă, în multe şi să le facem prost pe toate.

- Care este programul Capelei?

- Programul capelei este următorul: Luni - 17:00 - Acatistul Sf. Luca al Crimeii. După acatist se citesc rugăciuni de dezlegare.

- Care este participarea? Vin şi pacienţi şi medici?- Vă spun că cel mai mult personal medical vine

când se face Sfânta Liturghie. În timpul săptămânii şi în sărbătorile din timpul săptămânii personalul medical inferior vine la Sfânta Liturghie să dea un pomelnic, bineînţeles neputând participa la slujbă din cauza obligaţiilor de serviciu. Vin şi pacienţi şi persoane din afară. Marţi, 17:00 - Sf. Maslu urmat de o cateheză ținută de părintele capelan sau de preoţii co-slujitori la Sfântul Maslu.

- Care este auditoriul?- Auditoriul este foarte mare, diversificat. Participă

mai mulţi oameni decât la sfânta liturghie. Catehezele au avut ca temă Sfânta Liturghie, s-au început 6-7 cateheze cu tema Sfintei Liturghii. Miercuri - 8:30 - Utrenia şi Sfânta Liturghie, ca personalul spitalului să beneficieze de un „scurt moment” de rugăciune, nu pentru că ar fi liturghia un scurt moment de rugăciune. Joi - 17:00 - Paraclisul Maicii Domnului Pantanasa, vindecătoare de cancer, am primit o copie a icoanei din Sfântul Munte Athos. Vineri - începând cu ora 14:00 - părintele are program de misiune în spital, spovedeşte, citeşte rugăciuni dacă sunt doritori. Sâmbătă, la cerere, se efectuează parastas, iar când sunt „moşi” se face Sfânta Liturghie. Duminică programul este obişnuit, se face Utrenie şi Sfânta Liturghie. Sărbătorile cu cruce roşie sunt precedate de Vecernie cu Litie şi Acatist. În Postul Mare se fac două Liturghii mai-nainte sfinţite.

Reportaj realizat de Silviu-Constantin Nedelcu


Corespondent

Erlangen – es lohnt sich?Pr. IONUȚ PĂUN

Mă tot frământa o întrebare de ceva timp încoace: la ce se gândește un student când aude numele Erlangen? Tot ceea ce știam despre această

mică localitate înainte de a veni era că nu are mai mult de 100.000 de locuitori și că probabil Facultatea de Medicină atrage cât mai mulți doritori de studiu. Apoi mi-a venit în minte o comparație. Am să vă testez puțin cunoștințele de matematică: orașul București și Univer-sitatea de acolo pe de o parte, și Erlangen și Universi-tatea Friedrich Alexander, de cealaltă parte. Anul trecut Universitatea din București avea 30.000 de studenți la o populație de aproximativ 2 milioane de locuitori. Bun... Erlangen cu populația mai sus amintită are anul acesta 27.000 de studenți. Rezultatul: este un oraș studențesc, căci aproximativ unul din trei locuitori este student!

Acum că ne-am făcut o idee despre Erlangen, pro-pun să mergem mai departe. Când am pășit prima dată aici, credeam că acest micuț oraș nici nu are Universitate, mă gândeam că au greșit cei care mi-au acordat bursa. Am înțeles însă repede că eu eram cel care se înșelase, căci toți studenții străini care vin aici participă la un stagiu de două zile de informare. Acum vă gândiți, la ce-ți trebuie două zile? Oare voiau să cunoaștem orașul ca-n palmă? Dar răspunsul l-am primit după: câțiva studenți ghizi merg cu tine să te ajute la completarea formularelor de înscriere la primărie, la casa de asigurări de sănătate, la poliție. Cel mai important însă este faptul că mergi la biblioteca centrală. Acolo, deși cunoșteam foarte bine BCU de la noi, am rămas uimit. Ce facilități! Nu trebuie decât să-ți dorești să studiezi. Atât! Totul vine de la sine. Poți împrumuta până la 50 de cărți pe lună, comanzi o

carte ce nu este în bibliotecă (deși este puțin probabil), ci în oricare altă parte din Germania, și nu trebuie să aștepți decât 2-3 zile până ce sosește. Ai nevoie de copii xerox după vreun studiu, apar și acestea într-o zi. Este locul ideal unde poți studia. Universitatea are 5 facultăți, de la teologie și medicină, până la construcția de mașini. Nici nu avea cum să fie altfel ținând cont că aici este sediul companiei multinaționale Siemens.

Un alt lucru interesant este faptul că aici sunt foarte mulți studenți români, cu preponderență sași din Transilvania, ce vorbesc încă de mici limba germană. Și ca să vă adâncesc în cifre, vă pot da câteva exemple, ce reprezintă avantajele acestui orășel. Este plin de cafenele

și brutării unde poți mânca toate felurile de pâine posibile. Și nu sunt puține! Cardul de student îți oferă multe reduceri, iar un prânz îl poți cumpăra cu 1,5 -2 euro. Aici, toți studenții au bicicletă. Cine nu are, este considerat împotriva „principiilor” studențești. Bineînțeles că există peste tot piste speciale, așa încât să poți merge liniștit. Cu bicicleta poți străbate punctele importante, în oricare cămin ai locui, în felul următor: până la bibliotecă

- 5 minute, până la Facultatea de Teologie - 7 minute, până la cantină - 2 minute, până la gară - 7 minute, până la capela ortodoxă unde se săvârșește Sfânta Liturghie în fiecare duminică nu ai nevoie de minute, căci urci la etajul al treilea și ai ajuns deja (aici mă referer la căminul unde locuiesc studenții teologi). În cadrul Facultății de Te-ologie este și catedra de Istoria și Teologia Creștinismului Răsăritean, unde se dorește ridicarea ștachetei pe care au pus-o marii teologi Karl-Christian Felmy și Fairy von Lilienfeld. Sălile de clasă unde se țin seminariile sunt pline de rafturi cu cărți pe toți pereții. Ai nevoie, iei cartea și citești. La final, rămâne să răspundeți voi la întrebarea din titlu: Erlangen – merită?


Tehnici artistice

MozaiculMIRUNA DUMITRESCU

De la dalele de marmură în 2-3 culori, folosite ca pardoseală, numită lithóstroton de către grecii antici, s-a ajuns la cubuleţe din ce în ce mai mici,

din porfir, granit şi marmură diferit colorată, pentru băile romane şi unele pavaje, numite de ei pavimentum. La început, pentru obţinerea unui astfel de mozaic de piatră – cum i se zice astăzi – cubuleţele erau aşezate ca să formeze diferite ornamente cu figuri geometrice, păsări,

animale, vrejuri ş.a. Apoi, trecându-se de la pardoseală și la împodobirea pereţilor, s-au plăsmuit reprezentări şi din alte domenii, mult mai bogate în culori şi în mod mai desăvârşit executate, care au putut înlocui uneori pictura în frescă, luând numele generic de mozaic. Unii cercetători susţin astăzi că

mozaicul era practicat cu mult mai înainte, dar sub alte forme, de către sumerieni şi chiar de către mexicani. Cu acelaşi caracter de monumentalitate, şi chiar în mod mai pronunţat decât fresca, în plus, mozaicul satisface cu prisosinţă ideea de măreţie şi splendoare, prin strălucirea culorilor totdeauna proaspete şi care încântă ochiul. Operele de acest gen, care au dăinuit peste veacuri, au făcut ca mozaicul să fie preţuit din vechime, şi mai ales din epoca Renaşterii, ca fiind cea mai trainică dintre toate picturile, care poate fi socotită ca şi veşnică. Mozaicul este cel mai rezistent la lovituri, la uzură, la umezeală etc. El se poate spăla, este neatacat de agenţii chimici, de umezeală, de îngheţ, având încă şi rol de protector al zidului pe care este aplicat. Această pictură pentru eternitate – cum o numește în secolul al XV-lea pictorul Florentin Ghirlandajo – are şi ea un neajuns, anume că este foarte costisitor. Mate-rialele folosite pentru mozaic sunt mai greu de procurat decât cele ale altor feluri de pictură monumentală, iar executa rea ei

cere multă iscusinţă şi timp, pe lângă condiţia ca artistul să fie bine specializat. Acestea ar fi motivele pentru care mozaicul a fost aproape definitiv înlocuit cu fresca, atunci când s-au înmulţit bisericile, paletele princiare şi clădirile particulare, care trebuiau împodobite cu mai multă uşurinţă şi cât mai

ieftin. Materialele cele mai de seamă pentru mozaic sunt cubuleţele colorate după cerinţele lucrării, pe care nu le poate face pictorul sau meşterul mozaicar, ci se procură fabricate gata din comerţ. Un material care nu s-a folosit în trecut ca liant este cimentul. El se prezintă ca o pulbere de culori gri-galbuie, care se fabrică dintr-un amestec de rocă sedimentară, compusă din argilă amestecată cu calcar, numită marnă, arsă în cuptoare metalice cilindrice orizontale, la temperatura de circa 1400° C. În stare de praf, cimentul este alterabil chiar în aerul umed, din care cauză se recomandă a se folosi cât mai proaspăt. Amestecat cu apa, cimentul are proprietatea de-a se transforma într-o masă cu caracteristici plastice, care trece în stare solidă la cel mai puţin de o oră, iar după câteva zile devine ca piatra. Pentru transformarea lui în pastă, cimentul se amestecă întâi cu nisipul necesar, ambele uscate, sau cu praful de marmură şi apoi cu apă sau cu varul făcut ca laptele. Tencuiala pentru mozaic se execută, ca de obicei, din două straturi de var şi nisip, dozate ca pentru tehnica sgraffito, dar necolorate, ambele straturi în grosime de circa 11/2 cm; peste acestea se aplică al treilea strat, numit patul mozaicului, în grosime de circa 5 mm, din var pastă şi praf de marmură, cernut fin.Desenul se execută cât mai simplificat în mod ireprosabil, deoarece la urmă orice corectură este imposibilă. El se face în mărimea de execuţie, pe carton, cu culori locale, ţinând seama de proporţii potrivit înălţimii. Lucrările au fost re-alizate de studenţii anului III Artă Sacră, sub îndrumarea Conf. Dr. Constantin Apostol.


Vasiliade

Cu capul acoperit sau nu?OVIDIU-MIHAI CIOBOTARU

Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat în istoria Bisericii prin grija pe care a arătat-o şi a pus-o în fapte faţă de oamenii uitaţi. Printre orfani, o

grijă deosebită a arătat faţă de fetiţele abandonate, abuzate. A încercat să le dea acel ajutor pe care unii îl oferă cu braţele larg deschise ale indiferenţei.

Vorbeam de fetele abuzate. Există o parte sensibilă a acestui cuvânt ce nici nu e observată de majoritate. E vorba de adevărata apreciere a femeii. Trec zilnic pe lângă fete şi mă surprind. Sunt cele ce ieri poate intrau în biserică. Dacă le ziceai frumos să-şi acopere capul, rar mai aveai ocazia să le vezi a doua oară la o slujbă. Acum s-au măritat cu un musulman şi stau înfăşurate în multe voaluri. În afara feţei nu poţi vedea nimic. Iar faţa o poţi vedea... dacă ridică ochii din pământ.

Intervin întrebări: Oare sunt fericite cu acel zid între ele şi ceilalţi? Până să se lege cu atâtea şaluri oare nu erau fericite? Sau acum dacă acoperă ce n-ar trebui să intereseze, descoperă că o femeie e mult mai mult decât un aparat de plăceri?

Eu nu pot răspunde la întrebările puse, că nu sunt femeie, iar orice om e creat unic de Dumnezeu. Pe mine m-au interesat aceste idei, pentru că nu pot trece pe lângă un om mereu, fără să observ ceva altfel. Dacă treci indife-rent, vei răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare clipă în care puteai să faci binele şi nu l-ai făcut.

În Biserică sunt reguli ce trebuie respectate. Dacă

nu există ordine, toate se dau peste cap şi fiecare face ce doreşte în locuri nedorite. La biserică nu mergi să-ţi etalezi frumuseţea fizică, ci să aduci sufletul tău lui Dumnezeu. Dacă ieşi din biserică şi nu te-ai întânit cu Hristos, pleci pustiu interior. Ai idei, dar ele zboară la prima adiere a curentului făcut cu uşa de la ieşirea din lăcaş.

În ideea de mai sus, femeia trebuie să poarte batic în biserică, nu că fără el nu ar fi ceea ce trebuie să fie. O eşarfă o poţi pierde foarte repede, dar ce-i sub

ea contează. Dacă porţi ceva, nu te mândreşti că ai fi cineva. În momentul în care te compari, te ridici deasupra altei persoane care a avut curajul să intre altfel decât tine în casa lui Dumnezeu. Atunci vei fi ca acel om ce a fost dat afară de la nuntă, că nu avea haină de nuntă. Ce trist e să crezi că prin simpla împlinire a unei datorii, eşti în regulă cu Dumnezeu.

Îmbrăcămintea nu mântuieşte, ea se foloseşte. Aceste haine ne aduc aminte de căderea omului din bucuria Creatorului. Până atunci nu avea nevoie de ceva exterior, fiind într-o comuniune om-Dumnezeu. Astfel hainele ar trebui să ne aducă aminte de căderea din ascultare

şi să le folosim pentru a ne acoperi sau încălzi. Spun asta deoarece sunt multe persoane ce judecă oamenii după hainele scumpe pe care le poartă, nu după adevăratul potenţial. Aceste persoane cu bani şi cu creier de furnică au prioritate în faţa unui om modest îmbrăcat, dar care aduce viaţă locului în care lucrează.


Poezie

Cum să fii fericit...

În munte înalt murmure izvoare

ALEXANDRU PĂDURARU

TIBERIU OLARIU

EMILIA COSMINA POTOCEA

Dă-mi lumină sfântă Hristoase al meu iubit,Căci durerea cruntă De lacrimi m-a istovit!

Nu mai am nimic Din toate ce aveamPoate doar să zic... Credința scumpului neam!

Dă-mi Stăpâne arma Să biruiesc și să pot trăiCând tata și mama În lume nu vor mai fi…

Dar clipele vieții În mâna ta suntÎmpărate al dreptății În Cer și pe pământ!

Saltă, suflete, astăzi Spre Cel ce te-a zidit,Spre Cel ce din veșnicie Te-a cunoscut și te-a iubit!

În munte înalt, murmur izvoareFată frumoasă! pădurea de pin Îţi aude paşii cum vinTremură biata petală de floare.

Tu nu ştii că pe mine mă doareCă rupi florile albe din creste de munţi?Tot ierbar face-vei oareDin dragostea noastră şi anii trecuţi?

Spune tu, scumpo, nu pareFloarea de colţ ruptă din munţiAsemeni miresei absente la nunţiSau vinului vechi pe fund de pahare?

Nu te mira că-mi prinzi privireaPăienjenită de durere,De amar şi de suspine.

Din mii de gânduri turburateUn vis curat mi se iveşteŞi stau şi mă gândescAievea unde te-ai dus.

Din tot ce-a înflorit vreodatăTu ești-floarea cea rară,Din tot ce s-a născut de-a pururiTu ai venit spre mine, fată.Zadarnic firea mă striveşteSub aspra-mi suferinţăAvântu-i veşnic către stele,Învăluit într-o tăcere tot mai fină.

Spre soare râd, spre tine vinCu aripile larg deschiseCu focul inimii aprinsCu trupul răvăşit şi golTe caut draga mea în tot.

Erai scăldată într-o luminăCu mii de raze colorate,Cu frunze ca de bronz, uscate,Acoperită fără milăDe pătimaşa mea idilã.Și aşeptam, şi tot speram...Că vei veni din nou la mineSă mi te laşi uşor pe braţeşi să zburăm mereu la stele,La tainicele gânduri rareCare te întâmpină mereu când viiÎn marea inimii iubire.

Valsul gândurilor mele (2)


70 km şi ceva de Bucureşti

1. Praf de uliță

Matei mergea cu paşi mici spre casa lui nea’ Vasile. Nu se grăbea, deşi avea vreo trei străzi de cutreierat. Sutana-i neagră mătura,

aproape insesi zabil, colbul de pe uliţă ridicându-l în urma lui. Matei privea o dată la câteva secunde în jos doar pentru a constata că reverenda i se murdărea încet, dar sigur. Nu era un om care să se uite la de-talii de genul acesta şi, în faţa lui, un om îngrijit şi un om prăfuit aveau aceeaşi valoare, dar ştia că oamenii, chiar şi cei de prin sat, nu priveau favorabil o rasă prăfuită şi îl vorbeau, desigur că atunci când nu era de faţă, fie pe el, cum că ar fi prost-crescut sau neîn-demânatic, fie pe a lui soţie, pe „coana preoteasă”, cum că n-ar avea grijă de el din diferite motive. De aceea îşi formase acest tic, aproape insesizabil, de a privi în jos des şi regulat de fiecare dată când umbla pe uliţi.

„Părinte Matei! Părinte Matei!” se auzi din curtea pe lângă care trecea, vocea subţire a Victoriţei Ciobanu. Maica Victoriţa era o bătrână care nu lipsea de la vreo slujbă, de la vreo adunare parohială sau de la vreun altfel de eveniment creştinesc. Era singură săraca. Soţul murise de cancer cu ceva ani în urmă, iar cei doi băieţi ai ei erau plecaţi de mult. Unul în America, altul printr-un oraş din ţară, încercând, amândoi, să-şi facă un rost în viaţă. Cel din America venea odată pe an, stătea o săptămână şi-şi lăsa mereu mama în lacrimi, atunci când se întorcea în noua lui patrie, tărâm al tuturor făgăduinţelor. Celălalt venea mai des, mai lua o găină, ouă şi tot ce se mai aduna pe lângă o gospodărie bine îngrijită. Satul spu-nea că fiul din ţară storcea şi ultima merindă din casa femeii, dar ea părea, cel puţin îi părea lui Matei, că o duce bine, iar la Liturghie dădea mereu câte cinci lei, deşi Matei anunţase satul, încă de la prima slujbă, că el citeşte acatistele şi fără bani.

Schiță

„Părinte Matei!” mai ţipă o dată maica Victoriţa, ieşind pe poartă. Părintele Matei... El nu se gândea niciodată la el ca fiind Părintele Matei şi de altfel i se părea pe cât de ciudată, pe atât de amuzantă această titulatură, atunci când încerca, în faţa oglinzii sau doar în mintea sa, să şi-o însuşască. Credea sincer că toţi popii pe care-i cunoscuse îşi asumară termenul de preot, de popă, în statură... în fire,dar lui, avea impresia, că nu-i iese.

Adesea, în momentele de după o cuvântare în faţa mulţimii, de la simpla predică de după slujbă şi până la discursurile de la zilele satului, se speria de propria postură, de tonul său ferm, de cuvintele sale care reuşeau mereu să atragă atenţia. Ştia că nu era doar propria sa putere şi că Duhul Sfânt îl îmbărbăta dar, totuşi, în această conlucrare, în acest partene riat numit preoţie, nu se gândise niciodată că va avea necesarul pentru a-şi oferi partea.

Cum ajunsese oare, de la tipul aiurit şi cu capul în nori, la Părintele Matei, purtător de sutană şi mare sfătuitor al satului? Părinţii lui erau amândoi economişti. Tatăl avea contracte cu firmele mari de audit, iar mama lui era expert contabil şi se ocupa, de acasă, de banii mai multor firme. Avea doi fraţi, unul mai mare, ajuns inginer constructor, plecat de vreo doi ani din ţară şi unul mai mic, febleţea familiei, cum cei mai mici de obicei sunt, cu două-trei facultăţi terminate pe jumătate, cu privire de artist şi fără ţinte în viaţă. Din acest nucleu social primar, fără vreo afiliere, alta decât formală, la vreo religie apăru şi Matei... popa.

De fapt, totul începuse prin clasa a 8-a când, după nişte discuţii puerile, că doar era clasa a 8-a, cu unchiul său, mare popistaş de capitală, a ajuns să meargă la Biserică, să stea prin Altar, pe la strană... să aibă grijă de cele sfinte. Părinţii aplaudară iniţiativa, deşi Matei nu înţelesese niciodată de ce şi de atunci, multă vreme, el avea să fie numit urmaşul popii sau tânărul Părinte la toate întrunirile de familie. Adevărul nu era departe căci unchiul nu avea decât

TIBERIU ANGHELINA


două fete crescute în stil popesc, prin Mall-uri şi cluburi, departe de lumea teologică, iar unchiul găsise în Matei un urmaş necesar, dacă nu atât de mult demn, pentru regatul său pastoral.

Aşa a făcut Matei seminarul teologic şi apoi facultatea, având siguranţa că, imediat după ce se va căsători, va avea o parohie la care să slujească. Seminarul fu cel mai dificil. Acolo găsi adâncimile ortodoxiei, dar şi gloata creştină, după cum îi plăcea s-o numească, având în minte cuvintele lui Napoleon. La facultate prinse gustul studiu-lui academic şi începu să-şi dorească nu doar să ajungă preot, dar şi vreun puişor de profesor.

Visele sale, de a ajunge preot de capitală, profesor la seminar şi apoi la facultate se năruiră încetul cu încetul, apele schimbându-se şi nu atât de mult apele cât verişoarele sale care-şi găsiră – sau fură găsite de – doi teologi, dornici de a sluji un altar bucureştean. Unchiul nu putea să-şi neglijeze ginerii aşa că-i aşeză preot doi, respectiv trei la propria parohie, nemaifiind loc şi de Matei, nepotul care, din păcate sau fericire, prinsese mare drag de teologhisire, latura materială fiind una la care nu se gândise niciodată datorită familiei înstărite.

Matei totuşi nu renunţă la visul său, se căsători cu o bucureşteancă get-beget, dusă pe la Biserică, dar nu atât de devotată cauzei popeşti, îşi dădu capacitatea preoţească şi aşteptă un loc disponibil. Aşa ajunse într-un sat la vreo 70 şi ceva de kilometri de capitală. Ar fi putut să facă naveta atunci când ar fi fost nec-

esar dar, fiind un om cu principii, respecta pe deplin canoanele care vorbeau despre statutul preotului aşa că se mută la sat.

Ionela, soţia... coana preoteasă, a fost mult mai mult decât nefericită din cauza acestei mişcări, mai ales că avea un job de viitor în oraş. Totuşi, după lungi şi anevoioase discuţii şi „seculare” dispute

căzură la un consens, aşa că soţioara mult iubită făcea în fiecare zi naveta până în capitală şi înapoi. Plăcerile lor de oraş au trebuit mult rărite. Piesele de teatru de duminică seara, filmele, plimbările prin parcuri, întâlnirile cu prietenii sau seratele la Ateneu... toate îşi pierduseră chiar şi gustul datorită drumului lung şi gropos până la destinaţie.

Cel mai mult, lui Matei, îi lipsea internetul de mare viteză... in-ter-ne...

„Părinte Matei!” ţipă, a patra oară, maica Victoriţa, chiar aproape de Matei, aducându-l în timpul prezent. „Da, maică Victoriţa, s-a întâmplat ceva?” „Părinte, vine pomana soţului, de 7 ani...” „Da, maică, sâmbătă, după Liturghie facem parastas. Adu’ colivă, ne descurcăm.” „Da Părinte...aşa fac. Săru’mâna!” încheie maica Victoriţa în timp ce păşea încet spre propria curte. „Doamne ajută!” răspunse Matei, schiţând un zâmbet vag.

„Doamne ajută...” îşi rosti din nou în minte. De-a lungul seminarului şi de-a lungul facultăţii râsese de toţi aceia care-l salutau

cu Doamne ajută!. Aveau acel aer de superioritate, de autoritate, pe care şi-l arborau odată cu acele două cuvinte. Acum, după, ceva vreme, realiza valoarea şi importanţa acestor cuvinte care făceau conştientă prezenţa lui Dumnezeu în fiecare întâlnire.


„Ortodoxia” în discursul publicMIHAI CEzAR DASCĂLU din codul penal insulta şi calomnia, părând că se face

astfel o convenţie între societate şi „politic”- ultimii sunt dispuşi să încaseze fără oprire „sudălmi” ca singură pedeapsă pentru furtul din patrimoniul public, iar pentru primii devine o bună supapă de evacuare a tensiunii. Această atitudine este uşor observabilă, atât în relaţiile simple între cetăţeni, cât şi între liderii care joacă azi cartea conducerii şi nu a reprezentării (una din marile probleme ale regimului cotidian).

Românii sunt polivalenţi, mari meşteri şi construc-tori, instalatori - generic numiţi meseriaşi, care ştiu şi „Eminescu” şi ceva din „Păunescu”, sunt capabili să răspundă cu uşurinţă la orice întrebare, orice... Până şi spaţiul academic suferă de o inflaţie de răspunsuri. Dacă întrebi paznicul de la poartă „de ce au apărut găurile negre” vei auzi ceva vorbe de duh, deşi personajul în cauză „habar n-are”. Încă nu avem educaţia răspunsului sincer, inteligent şi la obiect. A nu şti „totul” nu e o ruşine, o ruşine este să crezi că ştii totul.

Lumea cunoaşte politică şi ceva despre Dumnezeu; cele două teme se dezbat cu ardoare la colţ de stradă, la masa de seară şi la crâşma de peste drum, astfel încât divinitatea se plimbă nestingherită prin gura noastră alături de nimicuri ce deseori te îngrozesc. Darul trivializării se transformă în grotesc,

atunci când inventăm noi înjurături. Cred că suntem singurii care îl înjurăm pe Dumnezeu, pe Maica Sa, pe toţi sfinţii din calendar, toate bisericile de pe hartă şi cimitirele aferente, şi deseori şi pe popii care ne-au sfinţit maşina pe care am lovit-o într-un gard, din neatenţie.

Discursul public poate fi descris simplu: comic. Uneori devine tragi-comic. Purtătoarele de microfon şi domniţele prezentatoare nu fac diferenţa între slujitori, instituţia Bisericii şi elementele dogmatice specifice ortodoxiei. Auzim ştiri în care sunt blamaţi membri ai clerului pentru că cer bani la servicii religioase. Conexiunea se face apoi cu toată Biserica pe care o

După 1989 românii au încercat să îmbrăţişeze idealul pentru care au murit: libertatea, dar au cunoscut libertinajul. Au privit spre vest

cu înfrigurare, au ciulit urechile la poveşti de peste graniţă, iar când au ajuns în Occident au rămas cu „gura cascată”, unii chiar „gură-cască”. Interesantă este imaginea oferită de străinii ajunşi în România (pentru cunoscătorii aerogării Băneasa nu e nevoie de explicaţii suplimentare) care la atingerea ţărânii autohtone suferă aproximativ aceeaşi reacţie.

Se pare că fascinaţi am rămas doar de autostrăzi, maşini, clădiri etc. şi mai puţin de experienţa şi modul de raportare a cetăţeanului la comunitate şi valorile ei, la stat şi viaţa politică. Am fost incapabili să asumăm democraţia înţeleasă autentic - nu ca o lipsă totală de responsabilitate, de incoerenţă - şi am implementat doar un surogat în care trăim.

Lipsa de responsabilitate este consecinţa lipsei onestităţii; avem „darul” de a minţi pe cei de lângă noi, de a fura de la „stat”, de a trivializa orice, de a jigni oricând şi calomnia fără reţinere. Şi totul nu la nivelul personal, ci ca şi sport naţional, instituţionalizat, cu sediul „în casa noastră”, a popo-rului. Mai mult, sub auspiciul libertăţii presei am scos

Manifest


consideră fără de folos, un loc de furat și spălat bani. Concluzia: ortodoxia „nu e bună” şi mai interesant „suntem săraci pentru că suntem ortodocşi”.

Acest ghiveci de informaţii relevă un formalism exacerbat, dar mai ales o lipsă de responsabilitate a celor ce sunt consideraţi ca formatori de opinii. Bi-serica nu e înţeleasă ca Trupul lui Hristos, comu niune între cler şi credincioşi, „corabie spre mântuire” (Sfântul Ciprian al Cartaginei), ci doar un loc închis, populat cu babe octogenare şi moşnegi chiori care susţin din banii lor popi burtoşi în sutană.

Te mâhneşte priveliştea aberantă, dar te revoltă lipsa de reacţie a conducerii bisericii, care nu rupe cu vehemenţă aceste silogisme. Uimitor sau nu, în spaţiul academic teologic se găsesc unii ce confundă ortodoxia cu practica serviciilor religioase şi cu remu-nerarea lor, limitând totul la formă şi nu la fond.

„Ortodoxia” a devenit subiect de „cancan”, atacată vehement de suporteri ai postmodernităţii care doresc să o scoată în exteriorul vieţii publice; se ridică întrebarea: pot eu să renunţ la ade ziunile mele atunci când părăsesc biserica şi mă întorc pe „stradă”? Răspund sincer: nu. Dacă aş transpune la nivel com-portamental n-aş fi cu nimic mai presus de făţarnicii din Evanghelii, mai simplu - aş fi penibil. Biserica nu poate fi scoasă din spaţiul public! Suntem majoritari ortodocşi (declaraţi) şi e necesar să ne comportăm ca atare. Ortodoxia nu e o doctrină, ci un mod de viaţă, e viaţa însăşi în contextul în care e Trupul lui Hristos. Într-o analiză a implicaţiei bisericii în societate, observăm că după 45 de ani de comunism Biserica pierde constant calitatea de formator şi se apropie de cea de informator. Ne afundăm în formalism, criticăm elementul exterior pe care-l confundăm cu funda-

mentul interior neînţelegând diferenţele lor. Se apropie sărbătoarea pascală care ne îndeamnă

la curaj, la biruiţă; trebuie să manifestăm împotriva lipsei de responsabilitate a celor ce generează opinii ascultate, citite de mulţimi, creionând astfel o opinie publică. A transforma sărbatoarea religioasă în „bun de consum” nu este doar un păcat, dar şi un act ce încalcă normele decenţei. Societatea lascivă în care vieţuim trebuie responsabilizată, să cunoască - „Creştinismul nu e pentru proşti!” (N. Steinchard).

Cazul recent ce poate fi evocat este cel al Crăciunului, care a fost analizat de posturile de televiziune comerciale nu din perspectiva încărcăturii teologice (deşi erau uneori invitaţi preoţi care să

vorbească despre minu-nea naşterii din Fecioară în aproximativ 3 minute de emisie - nu cred că-ţi ajunge să cânţi troparul şi condacul), ci a implicaţiilor economice (cum influenţează cursul valutar, vânzările din magazine etc.), a tradiţiilor şi a obi-ceiurilor, a politicii internaţionale etc. Din toate perspectivele posibile (de la chiloţi cu moş Crăciun până la economia mondială), mai puţin cea autentică.

Până şi colindele au fost suferit mutaţii, vestesc de toate pentru toţi, numai pe Hristos nu.

Comentatorii de duzină terfelesc astfel credinţa personală a unora ce mai înţeleg încă diferenţa între curat şi murdar. Dacă vrem o Biserică „puternică” ar fi bine să facem curat în cea din suflet, iar pe cea din cartier s-o umplem cu credincioşi capabili să înţeleagă ceea ce strana cântă, ceea ce preotul se roagă şi mai mult - ceea ce presupune a fi ortodox. Apoi trebuie să sancţionăm cu vehemenţă fiecare atitudine ce lezează propriile noastre credinţe. Putem să ne amuzăm de multe, mai puţin de biserică. Putem jigni pe unii, dar niciodată pe Hristos!


Activități ASTO

Ne-am gândit ca pe semestrul II să încercăm o împrospătare a aerului în facultate şi o „curăţenie de primăvară”. Mai în glumă mai în

serios, în rândurile ce urmează vă vom pune la suflet câteva gânduri, încercând să vă prezentăm sumar proiectele la care vă așteptăm să participaţi în număr cât mai mare.

Un prim proiect de amploare îl reprezintă târgul educaţional, tradiționalul târg ce se desfăşoară pe holurile facultăţii de Drept în fiecare primăvară. După cum bine ştim cu toţii, acesta este locul unde viitorii proaspeţi absolvenţi de liceu iau contact pentru prima dată cu oferta educaţională a celor nouăsprezece facultăţi ce funcţionează în cadrul Universităţii din Bucureşti.

Pentru acest târg, ASTO îşi propune să facă o impresie cât mai bună despre Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” în rândul viitorilor studenţi, şi în acest fel, de a atrage spre studierea celor despre Dumnezeu cât mai mulţi liceeni. Pentru acest lucru avem nevoie de ajutorul vostru... În ce constă acest aju-tor? Fie într-o simplă sugestie, fie în implicarea directă în organizarea standului facultăţii noastre, sau în orice alt

fel consideraţi că putem face ca imaginea instituţiei pe care o reprezentăm poate „creşte în sondaje”.

Un alt mare „eveniment” la care te invităm este curăţenia de primăvară. Ne propunem ca în această primăvară, echipaţi corespunzător, să facem puţină curăţenie, atât în părculeţul Paraclisului Facultății noastre, Sfânta Ecaterina, cât şi într-unul din parcurile bucureştene. Atenţia noastră s-a îndreptat spre parcul Tineretului. În aceste condiţii, te rugăm să ni te alături în aceste „acțiuni verzi”. Motivele sunt multe, însă nu ți le vom dezvălui pe toate. Nu spunem decât că astfel de acţiuni ar face ca studentul teolog să devină un exemplu în societate, și în acelaşi timp, ne-ar da posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, să ne întâlnim în mod real. Printr-o astfel de experienţă putem trece dincolo de salutul cordial din fiecare zi de pe holurile facultăţii, dincolo de monitorul calculatorului sau al micilor conversaţii telefonice.

Tot pe parcursul acestui semestru ne vom putea bucura împreună de „filmul săptămânii” şi de „clubul de munte”.

ASTO şi pe semestrul IICONDUCEREA ASTO


Proiecte

Întrucât mi-a revenit această rubrică, am con-siderat potrivit să încep cu o trecere în revistă a activităţilor, implicit a micilor schimbări survenite

pe parcurs. Deși am fi dorit ca „Filmul săptămânii” să se proiecteze joia, din motive lesne de înțeles va rămâne să fie proiectat tot în ziua de marți ale fiecărei săptămâni (dacă aveți sugestii pentru o altă zi, acestea sunt binevenit).

„Clubul de munte” înfiinţat în cadrul ASTO se-mestrul trecut, este încă deschis iubitorilor muntelui şi naturii. În această direcţie, spre încântarea noastră,

ni s-au alăturat deja, dintre colegii care împărtăşesc aceleaşi bucurii, reuşind astfel, la invitaţia unuia dintre ei să realizăm o prima aplicaţie în vacanţa inter-semestrială, în apropierea munţilor Leaota.

În acest semestru, tot în cadrul asociaţiei, vom iniţia un proiect al serilor muzicale, în cadrul căruia vom avea bucuria de a vă invita să păşiţi alături de noi în lumea fermecătoare a instrumentelor şi notelor muzi-cale, spre a ni le însuşi la nivel teoretic, dar şi practic în măsura posibilităţilor. Studenţii, vor putea fi deopotrivă profesori şi elevi, urmând ca fiecare să îşi aducă aportul său într-o dăruire reciprocă a cunoştinţelor. Invităm pe această cale, pe toţi colegii care doresc să ne împărtăşească din experienţa lor, pe cei care

intenţionează să fie iniţiaţi în acest unviers, dar şi pe cei care, cu voie bună, vor dori să participe la aceste seri de audiţie muzicală.

În altă ordine de idei „Muzeul Ţăranului Român” şi-a deschis şi anul acesta porţile atât vizitatorilor, cât şi voluntarilor. Suntem invitaţi aşadar, să participăm la diverse târguri, cel mai apropiat fiind cel de Mărţişor, ca voluntari, în proiectele aprobate pentru anul în curs sau ca simpli vizitatori, iar asta nu este cu nimic mai prejos. Muzeul este deschis zilnic publicului, iar studenţii beneficiază de reduceri substanţiale. Astfel, la prețul de 1,5 lei putem vedea colecţii populare, fragmente de biserici vechi, icoane, costume specifice fiecărei zone, obiecte de mobilier, în interiorul muzeului fiind aduse chiar şi căsuţe sau mori de apă. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea „produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.), Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

ANDREEA MELANIA


Filmul săptămânii

ASTO vă propune, în această lună:

1. „The Pianist“ - „Pianistul“, 2006, în re-gia lui Roman Polanski, premiat de asemenea cu 3 premii Oscar, 2 nominalizări la „Globul de Aur“, 1 premiu „Cannes“, un premiu şi 3 nominalizări la „Academia Europeană de Film“ şi cu alte numeroase premii la diverse Festivaluri

internaţionale. Bazat pe memoriile pianistului W. Szpillmann, filmul descrie viaţa unui pianist strălucit, evreu din Varşovia, care după hotărârea de eliminare a ghetoului creat pentru separarea evreilor, implicit a exterminării acestora, reuşeşte să se ascundă printre ruine şi să supravieţuiască acolo în condiţii inumane.

Distribuţia se ridică la măsura regizorului, dar şi a marilor compozitori Chopin, Beethoven şi Bach din operele cărora s-a construit coloana sonoră a filmului.

Impresii: „Muzica a fost pasiunea lui, supravieţuirea însă, o capodoperă.“

„Pianistul“ este o operă desăvârșită care te face să-ți fie rușine că ești om, dar și să te bucuri de viață - oricât de năclăită în derizoriu - care ți s-a dat. Povestea este cu atât mai cutremurătoare, cu cât faptele sunt reale, iar naratorul, Wladyslaw Szpillmann, trăiește și astăzi.“

2. „Lista lui Schindler” în regia lui Steven Spielberg, este ecranizarea romanului omonim scris de Thomas Keneally apărut în 1982 în Marea Britanie, inspirat la rândul său de o listă descoperită într-o bibliotecă din Sidney, ce conţinea numele a 801 evrei care fuseseră salvaţi de către omul de afaceri german Oskar Schindler.

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Câştigător a şapte premii Oscar, dintre care pentru film, regie, coloană sonoră, montaj şi adaptare, filmul prezintă povestea adevărată a enigmaticului Oskar Schindler, membru al Partidului Nazist, un afemeiat şi un profitor, dar care reuşeşte să salveze vieţile a mai bine de 1100 de evrei în timpul Holocaustului.

Filmul este o mărturie emoţionantă despre ororile războiului şi despre alterarea caracterelor umane în timp de război. Războiul este placa turnantă în jurul căreia se desfăşoară acţiunea şi intriga filmului, repre-zentând o cale de mântuire pentru unii şi condamnare pentru alţii.

Urmărirea cronologică a faptelor, a întâmplărilor, a evenimentelor, generează un dublu ritm: pe de o parte, un ritm exterior, iar, pe de altă parte, un ritm interior, care este ecoul celui dintâi în sufletul, în conştiinţa oamenilor, o întrepătrundere, bine dozată, de suferinţă, de bucurie, de supunere şi revoltă, de răbdare şi disperare, de deznădejde şi speranţă, pe fundalul ex-pansiunii, gradată, a unui rău implacabil, ce operează cu forţa unui destin. Uneori, răul apare, şi chiar este, seducător şi pentru deţinuţi.

„Dar toate elementele componente ale filmu-lui, printr-un joc dezinvolt de document şi ficţiune, se asamblează într-o construcţie impresionantă, monumentală, de dimensiunea epopeii.”

Distribuția: Adrien Brody (Wladyslaw Szpillmann), Emilia Fox (Dorota), Michal Zebrowski (Jurek), Ed Stoppard (Henryk)


Diverse

Reţelele de socializare şi influența lor negativă asupra creierului umanDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

Cu toţii, cred, am auzit de site-uri de socializare ca: Facebook, Twitter, Hi5 ş.a., însă nu toţi suntem conştienţi de impactul negativ, pe care-l poate

produce utilizarea excesivă a unor astfel de forme de interacţiune socială, asupra creierului uman. Există nume-roase opinii cu privire la modul în care sănătatea noastră psihică ar putea fi afectată de accesarea tot mai frecventă a unor astfel de reţele. Sunt mulţi cei care afirmă, în special din rândurile tinerilor, că site-urile de socializare deţin un rol important în viața lor de zi cu zi. Majoritatea tinerilor deţin un cont pe un astfel de site, şi totodată o listă bogată de „prieteni”, care se măreşte în fiecare zi. Acest lucru nu înseamnă însă neapărat că utilizatorul respectiv este o persoană „populară” cu foarte mulţi prieteni, ba de multe ori se întâmplă exact contrariul, cu cât lista de „pri-eteni” deţinută pe o astfel de reţea creşte, cu atât numărul prietenilor reali se micşorează. Susan Adele Greenfield, profesor de farma-cologie sinaptică la Colegiul Lincoln din Oxford, specialistă în fiziologia creierului uman şi fondatoarea mai multor institute şi companii de cercetare pentru boli neuronale ca Alzheimer şi Parkinson, atrăgea atenţia guvernanţilor britanici cu privire la impactul dăunător pe care-l pot avea site-urile de socia-lizare asupra oamenilor şi în special asupra copiilor. Greenfield avertiza că utilizarea reţelelor de socializare poate produce modificări asupra creierelor tinerilor, modificări ce se pot manifesta printr-o alterare a propriei identităţi, egoism, deficit de atenţie şi incapacitatea de a empatiza cu cei din jur, calitate umană deosebit de importantă. Cercetatoarea britanică atrage atenţia asupra pericolului de „infantilizare” a creierului tinerilor, adică lipsa de dezvoltare şi de maturizare specifică creşterii în vârstă. Conştientă de pericolul prezentat de o expunere repetată, Susan Greenfield trage un semnal de alarmă afirmând că tot mai mulţi părinţi şi profesori se plâng că tinerilor le lipseşte

abilitatea de a comunica sau de a se concentra departe de monitoarele computerelor. Pentru a aduce în prim-plan această chestiune stringentă, Greenfield, profitând de titlul său de baronesse (baroneasă), dobândit datorită nume-roaselor sale eforturi şi proiecte de cercetare, propune spre dezbatere acest subiect în cadrul unei şedinte a Casei Lorzilor. Foarte mulţi cercetători apreciază constatările baronesei drept reale şi întemeiate ştiinţific, însă există şi contestatari, persoane care nu agreează aprecierile făcute de Greenfield, susţinând că afirmaţiile acesteia sunt lipsite de o cercetare aprofundată şi că se bazează pe presupuneri şi constatări personale. Printre aceştia din urmă se numără şi Ben Goldacre, specialist în psihiatrie. Acesta aduce drept contraargument, declaraţiile unor tineri, conform carora, calitatea vieţii lor sociale s-ar fi îmbunătăţit datorită inter-

netului şi a reţelelor de socializare. Dacă ar fi însă să comparăm declaraţiile celor doi, am observa că lipsa de consistenţa a unor dovezi ştiinţifice se manifestă mai pregnant în cazul lui Goldacre.

Conform specialiştilor, există posibilitatea blocării acţiunilor no-cive datorate utilizării internetului şi a site-urilor de relaţionare socială. Un prim pas în realizarea acestui lucru ar fi reducerea numărului de ore petrecut în faţa computerului şi antrenarea creierului prin diverse activităţi menite să-i păstreze vigurozitatea, cum ar fi: cititul, calculul mental, memorarea unor

versuri etc. De asemenea, putem alege un cântec, căruia să-i învăţăm versurile, crescând astfel nivelul acetilcolinei, substanţa chimică care ajută la îmbunătăţirea memoriei. Mai există şi alte metode de antrenament al creierului, la prima vedere bizare, dar care odată aplicate îşi vor dovedi eficienţa. Dintre acestea amintim: spălatul pe dinţi cu mâna stângă, duşul făcut pe întuneric etc. Toate aceste activităţi au rolul de a crea noi relaţii între neuronii creierului, păstrându-ne astfel creierul tânăr şi capabil să se protejeze de impactul nociv pe care-l poate avea evoluţia tehnologică asupra sănătăţii noastre mentale.


Memorial

CHIPUL UNUI IERARHRepere biografice1921 18 martie, se naște în localitatea Glăvile, jud.

Vâlcea, Valeriu Anania1927-33 Urmează școala primară din comună.1933-41 Elev al Seminarului Central din București. Pro-

fesorul de limba română este persoana în care găsește sprijinul formării viitorului scriitor și om de cultură.

1935 Debut în poezie. „Pământ și cer” în revista Ortodoxia. Începutul unei prolifice colaborări cu reviste de teologie, precum: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Glasul Bisericii, Telegraful Român, Candela Moldovei (Iași), Renașterea (Cluj) ș.a.

1937 Debut în publicistică. „Camaradul Anton” în revista Vremea.

1942 2 febr. - Intră în monahism la Mânăstirea Antim din București, primind numele de Bartolomeu. La 15 febr. - hirotonit diacon, iar mai apoi ierodia-con la Mân. Polovragi și Baia de Arieș.

1941-48 Studii superioare de teologie la București, Cluj și Sibiu.

1945-46 Studii incomplete de medicină la Sibiu și Cluj și de muzică instrumentală la Cluj.

1948-49 Intendent al palatului patriarhal.1949-50 Inspector patriarhal pentru învățământul

bisericesc.1958 Condamnat politic; închis la Securitate, Jilava,

Pitești și Aiud. Este eliberat în 1964 prin decret general de grațiere.

1966 Apare poemul dramatic Miorița cu o Predoslovie de Tudor Arghezi.

1967 29 oct. - hirotonit preot; primește mai târziu rangul de arhimandrit.

1976 Apare volumul File de Acatist.1976-82 Director al Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române din București.1978 Devine membru al Uniunii Scriitorilor din

România.1992 Apare Imn Eminescului, poem în stil bizantin.1993 Noul Testament. Versiune revizuită, redactată și

comentată de Bartolomeu Valeriu Anania. Este instalat Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

2006 Instalat Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

2009 Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași

2011 31 ian. - Trece la Domnul, la venerabila vârstă de 90 de ani.

Moartea nu-i exterioară omului, ci interioară (omul se naşte şi creşte cu ea), singura atitudine faţă de „ea”este să o iubeşti, să-ţi faci din ea mireasă...

****

Neprevăzutul te poate abate din drum, dar nu de la ţintă...

****

Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci în lipsă de altceva, şi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi.

****

Niciodată nu-mi imaginasem cât e de greu să-ţi reproduci viaţa, să faci din ea un film cu secvenţe precise, liniare...

****

Viaţa ţine de biologic, de efemer, de trecător, în timp de sufletul ţine de eternitate, important este să ţii mai mult la suflet.

****

Da... hoţul de mărgăritare... Acolo, în fundul mării... Străluceau castele de fildeş şi se legănau pădurile de mărgean... parcă-aş fi vrut să mă cufund în adânc, de tot, pentru totdeauna... dar venea o clipă neaşteptată; frica de primejdia neştiută a adâncului. Atunci gândul zbura deasupra... Da... deasupra era tata, aşteptând semnul... O, oglindă a vieţii! ... Cum mă văd acum în tine ca şi atunci... M-a învăluit depărtarea şi m-a cuprins adâncul ! Şi mă pândeşte adâncul cel mare şi plin de întuneric... Şi tata sta deasupra... Tată! Tată... Ridică-mă, Tată!!!...

Î.P.S. BARTOLOMEU ANANIA

”Libertatea interioara reprezinta sansa de a te transforma”

”Neprevazutul te poate abate din drum, dar nu de la tinta...”

18 martie 1921 - 31 ianuarie 2011

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected] ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, [email protected]

Florentina LEONTE - Secretar general: [email protected]://astobucuresti.wordpress.com

ISSN 2069 – 9190

Date post:	28-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	justinian-teologul
View:	224 times
Download:	0 times

Revista ASTO nr. 03

Documents