Specializarea:Administratie Publica

Regimuri politice nedemocratice

Studiu de caz:

ITALIA FASCISTA

Indrumator: Student: Grupa 1,Seria 3 Anu II

Iasi,2009

1. Regimuri politice

1.1 Regimuri politice dictatoriale 1.2 Regimuri ploitice nedemocratice-trasaturi

2. Doctrina fascista 3. Fascismul

4. Cauzele aparitie fenomenului fascist

5. Fascismul in Italia

6. Bibliografie

1. Regimuri politice

Problema regimurilor politice este vitala pentru organizarea si

fundamentarea vietii sociale.De natura regimurilor politice depinde in

mare masura solutionarea in interesul cetatenilor a problemelor legate de

viata si activitatea acestora.

Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare

a sistemului politic,indeosebi modul de constituire si actiune a organelor

de stat in raport cu cetatenii.

Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii

sociale este rezultatul raportului de forte dintre clase, grupuri sociale,

partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni, organizatii,

dintre acestea si societatea civila si politica;

Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare.

Forma de guvernare desemneaza modul concret de formare si organizare

a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturilor

dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a raporturilor dintre ele si

celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul

politic inseamna materializarea expresa a unor operatiuni axiologice, a

unei ierarhii specifice a valorilor, in general, a valorilor politice, in

special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-

o oarecare masura si sub anumite aspecte, cu cele ale formei de

guvernamnt sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva

identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii ale regimului

politic. Cu exceptia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri

dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic,

ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul raportului dintre aceasta si

cetateni.

1.1 Regimurile politice dictatoriale

Termenul de "dictatura" provine din latinescul "dictatura", derivat

din "dictare - a afirma, a porunci", însemnând dominatia nelimitata a unui

grup social, a unei persoane.

Dictatorul (lat. "dictator") este persoana care exercita conducerea

fara nici un control al statului, având puteri discretionare.

În Roma antica, dictatura însemna puterea absoluta a unui despot(autocrat,

tiran). Notiunea era atribuita magistratilor superiori, investiti cu puteri

nelimitate în împrejurari exceptionale - razboaie, rascoale populare - pentru

o perioada, în principiu, de 6 luni. Exprimând, initial, o putere legal

instituita, la sfârsitul republicii romane prin dictatura se înte lege puterea

celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale.

În politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de

totalitarism, absolutism, despotism, autocratie, existând o diversitate de

pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii, printre care

mentionam: caracterul absolut al autoritatii supreme; absenta unor norme de

succesiune; lipsa unor legi sau cutume în virtutea carora dictatorii sa

raspunda pentru faptele lor; concentrarea puterii în mâna unei singure

persoane s.a.

În definirea conceptului de dictatura, politologia evidentiaza

mijloacele si metodele proprii guvernarii dictatoriale, de la cele legale pâna

la cele ilegale, de la manipularea "pasnica" la violenta deschisa, în functie de

evolutia concret istorica.

Dictatura reprezinta, asadar, caracteristica principala a oricarei

dominatii, modul si formele ei de exercitare, în raport cu toate conditiile

concrete ale momentului istoric.

De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri

dictatoriale,îndeosebi în epocile sclavagista si feudala, sub forma

monarhiilor absolutiste. O data cu epoca moderna, regimurile absolutiste au

primit puternice lovituri, prin aparitia regimurilor democratice. Cu toate

acestea,istoria moderna si, în mod deosebit, cea contemporana, au înregistrat

si regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip

fascist (Moussolini, Hitler, Horty etc.) si comunist (Stalin, Mao Tzedun

Politologie etc.). În afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se

cunosc si alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.

Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe

ideologia si partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale

caror mijloace si practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale

puterii absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat.

Regimurile totalitare au unele trasaturi comune: la baza aparitiei si

mentinerii lor au stat: existenta unui singur partid, fapt ce a determinat

înlaturarea statului de drept; ideologii singulare, absolutiste, cu caracter

mesianic, care la fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor si

indivizilor apartinând altor comunitati, rase sau conceptii, iar ideologia

comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a tezei "luptei de

clasa", care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor, ale

tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominatiei

charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creându-se cultul

sefului (personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei

partidului, impuse pâna la dimensiunile unei isterii colective.

Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi

mondial (în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea razboi mondial în unele

tari din centrul si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în

buna parte, ca urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990.

Regimurile totalitare fasciste au aparut dupa primul razboi mondial si

au fost înlaturate la sfârsitul celui de al doilea razboi mondial, ca urmare a

victoriei Natiunilor Unite

1.2 Regimuri politice nedemocratice trasaturi

Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice,

dictatoriale se individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele

trasaturi:

-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o

persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga

putere, indeosebi cea politica;

-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau

chiar daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;

-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca

acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt

considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele

subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de

existenta statului de drept;

-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei

politice. In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui

singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia

partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va

promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori

si prin forta;

-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea

cultului personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui

A.Hitler, B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen

etc.;

-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare

de la cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la

violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de

momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.

2. Doctrina fascista

Ca miscare orientata spre cucerirea puterii ,fascismul nu a fost

niciodata preocupat de definirea teoretica a scopurilor si originilor sale.El

a construit mai degraba instrumente ale puterii si mai putin teorii.Pe de

alta parte insa,o teorie era putin utila ,cel putin in momentele de conturare

a miscarii,atunci cand o atitudine doctrinara ferma ar fi riscat sa

indeparteze o serie intreaga de potentiali sustinatori.Atat Mussolini cat si

Hitler s-au declarat impotriva ideologiilor : « Noi nu avem nici o doctrina

,doctrina noastra este fapta »,spunea primul ,iar cel de-al doilea

completa : « Toate programele sunt zadarnice ,ceea ce conteaza este

vointa umana »

Cu toate acestea,pot fi identificate o serie de concepte –cheie

fundamentale ale doctrinei.Primul este glorificarea statului si ideea

completei subordonari ale individului in fata acestuia.Statul este definit

ca un tot organic in care indivizii trebuie incadrati pentru binele lor si al

natiunii.Fascismul este o exaltare a statului ,iar pentru fascismul iatlian

statul este un scop in sine.Mussolini declara la Scala din Milano : »Totul

in stat,nimic impotriva statului,nimic in afara statului ».Statolatria

italiana nu se regaseste insa si in nazismul german.

Pentru acestia(pentru Hitler mai ales) statul este doar un « mijloc

pentru conservarea rasei ».A subliniat ca miscarea pe care o conduce nu

se « intemeiaza pe ideea de stat » ci este in primul rand bazata pe o

inchisa « Volkgemeinschaft »(comunitate populara)-intemeiata pe

egalitatea absoluta nu de drepturi,ci de natura a tuturor germanilor si pe

absoluta lor deosebire fata de toate celelalte popoare.Promisiunea

timpurie a lui Hitler-« Nu am sa recunosc niciodata ca alte natiuni au

aceleasi drepturi ca si germanii »-a devenit doctrina oficiala in statul

nazist.Ideea de unicitate a Volk-ului german completata de tezele

geopoliticii si ale garwinismului social,aveau sa conduca cu multa

usurinta la politica expansionista si la incercarea de a obtine hegemonia

mondiala.

Pentru fascisti,orice individ conteaza doar in masura in care este

integrat in sistemul total,politic sau social si intelege sa il

serveasca.Trebuia eliminata astefel orice contradictie din interiorul

sistmului social;cerinta suprema era unitatea,motiv pentru care formula

marxista a luptei de clasa devine o inacceptabilitate teoretica.In fapt,are

loc o preluare nationala a socialismului :se pastreaza retorica ,insa se

inlocuieste ideea de clasa cu cea de natiune.Mussolini preia ideea

sindicalistilor revolutionari,a lui Enrico Corradi mai precis,care

formulase conceptul de « natiune proletara »-lupta nu se da intre

sectoarele dintr-o societate si asa saraca,ci ca « adevaratele diferente de

clasa »apar intre natiunile sarace si cele capitaliste dezvoltate.

Atat fascismul cat si nazismul si-au asumat aceste puncte de

vedere,declarand ca « national-socialismul este singurul socialism » si ca

fascismul nu poate accepta o doctrina(socialismul) care nu vede statul ca

un singur tot unitar in care clasele se topesc intr-o singura unitate morala

si economica.Acestea au fost tot atatea argumente pentru a stopa orice

revendicari sociale,inclusiv pentru a interzice greva(in Italia

mussoliniana).

Asadar,fascismul a gasit pentru problemele economice si sociale reale

o « rezolvare » :substituirea lor cu problema natiunii ;individul si

problemele sale conteaza prea putin sau deloc,ceea ce este important este

binele intregului.Iar daca intregul se afla in pericol trebuie sa ne ocupam

in primul rand de el.

3. Fascismul

Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simboliza

un snop de nuiele în care este înfiptă o secure, simbol al autorităţii care era

purtat de lictorii ce-i însoţeau pe înalţii magistraţi romani. La începutul sec.

XX, în Italia, fasciile erau grupuri revoluţionare de sorginte socialistă care se

distingeau printr-o atitudine naţionalistă şi o activitate non-parlamentară şi

chiar non-partinică.

Fascismul este produsul ideologic al sec. XX iar termenul ca atare este

folosit deseori peiorativ, fascist şi dictator fiind considerate echivalente.

Sloganurile fascismului italian, ”Crede, Supună-te, Luptă” şi ”Ordine,

Autoritate, Dreptate”, au înlocuit cunoscutul refren la Revoluţiei franceze

”Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Partidul fascist italian se naşte în 1919,

iar în 1922 liderul său Benito Mussolini este numit prim-ministru. Partidul

naţional socialist german se formează tot în 1919, iar în 1933 Adolf Hitler

devine cancelarul Germaniei. Baza populară a partidului fascist era formată

din pătura de jos a clasei mijlocii, mici întreprinzători, fermieri, meşteşugari,

ceea ce explică ostilitatea atât faţa de capitalism, cât şi faţa de comunism.

Ca ideologie fascismul este dificil de analizat din mai multe motive:

În primul rând, este un conglomerat de trăsături negative, anti-liberalism,

anti-parlametarism, anti-democratic, anti-capitalist, anti-burghez, anti-

comunist, etc, fiind greu de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. El apare ca o

reacţie la politica europeană dominată de valorile Revoluţiei franceze.

În al doilea rând, este o ideologie eclectică, un fel de viziune asupra lumii,

cum o considera Hitler, aidoma unei viziuni religioase care presupune

credinţă oarbă, supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. Nu

întâmplător sloganul favorit al lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau

”Inactivitatea înseamnă moarte”.

Ceea ce deosebeşte fascismul de naţional-socialismul german este

chestiunea rasei, a tradiţiei Volk. In Germania nazistă istoria, cultura, statul

erau subordonate ideii de rasă. În Italia fascistă elementul central al

ideologiei era Statul corporatist privit ca instrument foarte important în

modernizarea ţării. În ambele ipostaze însă masele erau doar ipostaze ale

unor realităţi transcendente: rasa şi statul corporatist

4. Cauzele aparitiei fenomenului fascist

Putem identifica mai multe categorii de explicatii,de la cele

sociologice la cele psihologice.Toate acestea trebuie avute in vedere intr-

o incercare de explicatie,insa nici una nu poate fi declarata drept cauza

unica,nici macar cauza principala a nasterii fenomenului fascist.Aparitia

acestuia a fost determinata de un complex de factori,de o anumita

conjunctura,motiv pentru care explicarea prin reducera la un singur factor

ar fi atat falsa cat si nesatisfacatoare.

1. Fascismul este consecinta intrarii maselor pe scena

istoriei:aceasta explicatie,favorizata mai ales de autorii care pun

semnul egal intre fascism si comunism sub umbrela de

totalitarism,presupune ca masele,atomizate si dezorganizate in

trecerea de la societatea traditionala la cea industriala au fost

foarte de manipulat si mobilizat.Omul societatii de masa este

izolat,expus si prin urmare disponibil;comportamentul sau tinde

spre extrem ,unde modurile active de reactie si interventie in

procesul politic constituie o altrnativa la aparitie.Astfel,o

societate este predispusa dominarii carismatice si mobilizarii

politice.

2. Fascismul este consencinta crizei care a urmat primul razboi

mondial:umilintele impuse se statele victorioase in primul

razboi mondial,asociate cu dificultatile recesiunii economice au

creat furie si puternice nemultumiri in randul populatiei

infrante.Furia a fost canalizata de o ideologie care sustinea nu

doar importanta actiunii,cat mai ales rolul ei predestinat in

istorie.A fost suficient ca la aceasta sa se adauge identificarea

tapului ispasitor si o figura salvatoare pentru a se ajunge la

ororile nazismului.

Masele populare,lipsite de o cultura politica democratica au fost usor

de manipulat,cu atat mai mult cu cat evolutia spre fascism a coincis cu

evolutia mijloacelor de comunicare in masa.Exista asadar un receptor

cu stare de spirit favorabila,canalele de comunicare erau in plina

expansiune,astfel incat propaganda a devenit,alaturi de teroare,cel mai

uzitat tip de aciune politica.

3. Fascismul este expresia unui radicalism unic al claselor de

mijloc:aceasta idee sustine ca principalul actor a fost clasa de

mijloc care nu avea suficienta autoritate politica.Teza s-a

bucurat de mare succesc si coincide cu cea a lui Seymour

Martin Lipset,a radicalismului centrului,conform careia patura

cea mai radicala dintr-o societate este cea mijlocie.La ideea ca

fascismul se sprijina in primul rand pe clasa de mijloc ajunge si

Leon Trotki,desi isi construieste argumentatia ca raspuns la teza

socialista conform careia fascismul este creatia marelui capital

monopolist.

4. Fascismul este rezultatul impulsurilor psihosociale neurotice sau

patologice:teza aceasta a fost formulata mai ales de E. Fromm,

W Reich, si Th. Adorno.Erich Fromm in lucrarea sa „Frica de

libertate” leaga aparitia fascismului de sentimentul izolarii ,al

impotentei,anomiei si frustarii care caracterizeaza,crede el,clasa

de mijloc din Europa Centrala.Reich in lucrarea sa „The Mass

Pshycology of Fascism” apropie si mai mult interpretarea

fascismului de Freud,afirmand ca acest regim este o combinatie

intre represiunea sexuala si impulsuri compensatorii agresive si

sado-masochiste,ca este,asadar,consencinta certa a „societatii

burgheze” bazata pe represiunea sexuala.

5. Fascismul in Italia

Din 1922, cand a avut pentru prima data puterea asupra

guvernului italian in Roma, pana in 1927, Benito Mussolini si-a

consolidat progresiv dictatura, dand forma statului fascist italian.

Statul si partidul au devenit instrumente monolitice in mainile lui

Mussolini, care era capo di guverno (seful guvernului), al statului si el

Duce, conducatorul partidului.

Legge fascistissime ( legile cele mai fasciste), realizate de

liderul fascist, juristul Alfredo Rocco, a transformat Parlamentul intr-

un congres al partidului si practic a fuzionat puterea legislativa si cea

executiva si a facut Marele Consiliu Fascist un instrument al Ducelui,

pe care putea sa il convoace singur si sa ii determine agenda.

Cu acest succes Mussolini a inceput sa se gandeasca mai departe la

viitor. Pana in 1930 a inceput greul proces de modernizare fortata a

tarii, de catre un guvern puternic si eficient cu o noua conducere ce

comunica intregului popor vitalitate si energie.

Pe 25 octombrie 1932, Musolini a tinut in Milano o cuvantare

prin care punea Italia Fascista printre liderii lumii: "Astazi, cu o

incredere absoluta, va spun ca secolul douazeci va fi secolul

fascismului, secolul puterii italiene, secolul in care Italia va fi pentru

a treia oara liderul omenirii."

In 1934 Mussolini afirma ca fascismul a devenit din 1929 nu numai

un fenomen italian ci unul mondial. Pentru a duce la bun sfarsit ceea

ce a inceput, Mussolini cere transformarea Italiei intr-o natzione

militarista e guerriera.

In indeplinirea acestui obiectiv el a reusit inca si mai putin decat

reusise in modernizarea Italiei.

In primele sale faze, Musolini privea Fascismul ca o dezvoltare a

civilizatiei Occidentale si privea cu neincredere asupra germaniei si

mai ales asupra Socialismului National promovat de Hitler, in care

vedea " o suta de procente rasism: impotriva oricui: ieri impotriva

crestinatatii, astazi impotriva latinitatii iar maine, cine stie, impotriva

intregii civilizatii". Dar imperialismul si supraestimarea fascismului l-

a condus pe Mussolini in bratele Partidului National Socialist German.

Cucerirea Etiopiei (1935) a separat Italia de Europan de Vest si

de Organizatia Natiunilor. In anul urmator, impresionat de succesul

german, Mussolini incepe sa vorbeasca de o axa Roma-Berlin si o

promoveaza in mtimpul vizitei la Berlin in 1936, vizita pe care Hitler

o reintoarce in mai 1938.

Sincerele admiratii ale lui Hitler pentru Mussolini au facut sa creasca

increderea sa inj sine. Interventia fascismului in Razboiul Civil

Spaniol si tratatul Munchenului cu Anglia din septembrie 1938 a

insemnat incoronarea succesului politicii lui Mussolini; in realitate se

masca odata cu acceptarea politici anti-semite de catre Italia, trecerea

acesteia intr-o pozitie de satelit al germaniei. Din aceasta cauza, dar si

din dorinta de glorie si de marire, Italia intra in iunie 1940 in razboiul

pornit de Germania in septembrie 1939. Razboiul a dezvaluit

ineficienta Italiei, iar trei ani de razboi au adus caderea lui Musolini si

a partidului sau.

Politica economică

Mussolini şi Partidul Fascist au promis italienilor un nou sistem

economic numit „corporatism”. Acesta ar fi trebuit să fie o fuziune a

capitalismului şi socialismului într-un nou sistem economic, care ar fi

păstrat ierarhia socială şi de clasă, dar ar fi permis muncitorilor să fie

capabili să negocieze pe baze egale cu proprietarii afacerilor în

problemele salariilor, programului şi condiţiilor de muncă şi altele.

În 1935, a fost publicată sub semnătura lui Mussolini „Doctrina

fascismului”. Se pare că autorul a fost cel mai probabil Giovanni Gentile.

Doctrina descria rolul statului în economie în noile condiţii corporatiste.

Până în acel moment, fascismul fusese mai favorabil păstrării libertăţii

forţelor pieţii decât intervenţiei statului în economie.

„Statul corporatist consideră că intreprinderea privată din sfera producţiei

este cel mai eficient şi mai folositor instrument în interesul naţiunii.

Luând în consideraţie faptul că organizaţia privată de producţie este o

funcţie de interes naţional, organizatorul intreprinderii este responsabil

faţă de stat pentru orientarea dată producţiei. Intervenţia statului în

producţia economică apare numai când iniţiativa privată lipseşte sau este

insuficientă, sau când sunt implicate interesele politice ale statului.

această intervenţie poate lua forma controlului, asistenţei sau a conducerii

directe”.

Fasciştii au pretins că acest sistem nou va fi egalitarist şi tradiţional în

acelaşi timp. Politica economică a corporatismului a dat rapid faliment:

prevederile de stânga ale manifestului fascist au trezit opoziţia

industriaşilor şi marilor proprietari de pământ, care îl sprijiniseră pe

Mussolini pentru că acesta promisese că va apăra Italia de socialism şi

comunism. Ca urmare, sistemul corporatist a ajuns să fie dominat de

interesele industriaşilor. În întreaga perioadă a dictaturii mussoliniene,

legislaţia economică a favorizat în primul rând clasa marilor industriaşi şi

a moşierilor prin privatizări, liberalizări ale legilor arendei şi prin

desfiinţarea sindicatelor nefasciste. Sindicatele fasciste nu puteau apăra

muncitorii de consecinţele economice, fiind responsabile pentru

distribuirea ajutoarelor de asistenţă socială, plăţilor compensaţiilor de

concediere şi, în unele cazuri, fiind împuternicite să megocieze contracte

de muncă.

După ce Marea criză economică a lovit economia mondială începând din

1929, regimul fascist a urmat exemplul altor ţări care au introdus tarige

protecţioniste şi au încercat să intervină în stabilirea de direcţii de

dezvoltare economică. În deceniul al patrulea, guvernul italian a sprijinit

creşterea producţiei de grâu, ceea ce a dus la asigurarea necesarului din

producţia internă şi încetarea importurilor din Canada şi Statele Unite. În

schimb, schimbarea destinaţiei unor terenuri arabile, a dus nu doar la

creşterea producţiei de grâu, dar şi la scăderea producţie de zarzavaturi şi

de fructe. În ciuda creşterii producţiei de grâu, situaţia ţăranilor nu s-a

îmbunătăţit. Aproximativ 0,5% din populaţia italiană deţinea 42% din

pământurile agricole, iar veniturile ţăranilor nu au crescut, în vreme ce

taxele de tot felul s-au mărit. Criza economică cauzase o creştere a

şomajului de la 300.000 la 1 milion de oameni în 1933.Tot criza

economică a făcut ca veniturile reale ale populaţiei să scadă cu 10% şi

exporturile să se prăbuşească. Italia a traversat mai uşor perioada crizei

economice mondiale decât alte state occidentale. Serviciile de asistenţă

socială au reuşit într-o mai mare măsură decât în alte ţări să reducă

impactul crizei. Creşterea industrială italiană din perioada 1918 – 1938 a

fost mai mare decât cea a Germaniei în aceiaşi perioadă. Creşterii

economice mai mari în acea perioadă au avut doar Regatul Unit şi

naţiunile scandinave.

[Politica externă

Benito Mussolini şi Partidul Fascist au promis să refacă statutul de mare

putere europeană al Italiei prin crearea „Noului Imperiu Roman”.

Mussolini a promis că Italia va deveni puterea dominantă în Marea

Mediterană. Propaganda fascistă se folosea de anticul termen roman

„Mare Nostrum” (în limba latină: Marea noastră) pentru descrierea

Mediteranei. Regimul fascist crescut fondurile alocate proiectelor

militare şi a început planuri pentru crearea unui „Imperiu Italian” în

Africa şi a încercat să domine regiunile mărilor Mediterana şi Adriatică.

Fasciştii au luat în consideraţie declanşarea unor războaie pentru

cucerirea Dalmaţiei, Albaniei şi Greciei, care urmau să completeze

posesiunile Imperiului Italian.

Prima decizie de politică externă a guvernului fascist cu privire la

posesiunile din afara Europei a fost concesiunarea unei regiuni ocupate

de armata italiană în Anatolia în primul război mondial, care fusese

cedată noului guvern republican turc în 1923. După acest moment, Italia

a început o serie de acţiuni expansioniste. Eforturile colonialiste au

început cu negocieri cu guvernul britanic pentru extinderea graniţelor

coloniei Libie. Primele negocieri au început în 1925 şi priveau definirea

graniţei dintre Libia italiană şi Egiptul sub control britanic. Aceste

negocieri au dus la ocuparea de către Italia a unui teritoriu nerevendicat

până în acel moment. În 1934, Italia a cerut încă o dată mai mult teritoriu

pentru colonia sa libiană, de această dată pe seama coloniei britanice

Sudan şi din nou Anglia a cedat şi a permis ca anumite teritorii sudaneze

să fie anexate la Libia. Aceste concesiuni au avut loc pe fundalul unor

bune relaţii iatalo-britanice de la acea vreme.

Bibliografie

- Mark Robson, Italia: liberalism si fascism, 1870-1945, ed. All, 1997

- Paul Guichonnet, Mussolini si fascismul, ed. Corint, Buc., 2002