Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (engleză United Kingdom of

Great Britain and Northern Ireland) este o țară insulară în Europa de Vest. În componența sa

intră patru țări componente: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, în subordinea sa

aflându-se mai multe teritorii dependente. Capitala Regatului Unit este orașul Londra.

Regatul Unit este numit, în mod obișnuit, în românește, Marea Britanie, însă acest fapt

constituie o eroare majoră întrucât Marea Britanie desemnează doar Anglia, Scoția și Țara

Galilor. Regatul Unit nu trebuie însă confundat cu Regatul Marii Britanii (dinainte de 1801;

format prin unificarea coroanelor Angliei și Scoției), nici cu Anglia - una din țările constituente,

statul britanic modern fiind rezultatul unirii dintre monarhiile Marii Britanii și Irlandei.

Cea mai mare parte a sa este situată lângă coasta continentală de nord-vest a Europei

continentale, regatul fiind înconjurat de Marea Nordului, Canalul Mânecii și de Oceanul

Atlantic. Marea Britanie poate fi gasita in Europa de Vest si are drept capitala orasul Londra.

Istorie

Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei și Scoției,

ambele existente încă din secolul al X-lea. Țara Galilor face parte din Regatul englez începând

cu 1535. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia și Scoția se unesc de drept sub un singur monarh,

formând Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de același monarh încă

din 1603.

După aproape un secol, în 1800, parlamentul a votat așa-numitul Legea Uniunii din

1800 [3], prin care numele țării se schimba din nou, în Regatul Unit al Marii Britanii și

Irlandei. Se consfințea astfel trecerea Irlandei sub controlul englez, proces care s-a desfășurat

treptat între secolele al XII-lea și al XVII-lea. Cu toate acestea, disensiunile interne privind felul

cum este guvernată Irlanda au dus la proclamarea independenței Irlandei în 1922 [4], care păstra

un statut de dominion. Partea de nord (Irlanda de Nord) a rămas în componența Regatului Unit,

aceasta determinând modificarea denumirii statului în forma lui actuală [5], de Regatul Unit al

Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Treptat, beneficiind de puterea sa maritimă, ca și de revoluția industrială, Regatul englez

și, mai apoi, britanic s-a extins masiv atât înspre răsărit (India, Oceania) cât și înspre apus,

în America nu demult descoperită de Columb. La mijlocul secolului al XIX-lea, Regatul britanic

era cea mai importantă putere economică și militară a lumii. Multe din ideile contemporane ale

lumii occidentale despre democrație parlamentară, economie de piață și libertate au luat naștere

în Imperiul britanic, pentru a nu mai aminti de progresele înregistrate în

domeniul literaturii și științei. La apogeul său, Imperiul ocupa o treime din suprafața Pământului.

De la începutul secolului al XX-lea, influența britanică s-a diminuat constant. Împreună

cu Franța și Rusia formează Antanta, coaliție învingătoare în Primul Război Mondial. Al doilea

război mondial a adus, pe lângă serioase probleme economice, și dezmembrarea Imperiului, prin

separarea coloniilor în state independente. Aceasta a condus la reinventarea Regatului Unit ca un

stat european modern și prosper.

Regatul Unit este membru al Comunității Economice Europene din 1973, însă atitudinea

britanicilor față de piața unică europeană este rezervată, fiind alături de cehi cei mai eurosceptici

cetățeni europeni. Regatul Unit încă refuză adoptarea monedei euro, iar euroscepticismul a

cunoscut un avânt fără precedent.

Reforma politică în Regatul Unit este în plină desfășurare. În 1997 a fost

recreat Parlamentul scoțian descentralizat, iar în 1999 s-au înființat Parlamente în Țara Galilor

(Adunarea Galeză) și Irlanda de Nord, aceste măsuri având ca obiect descentralizarea sporită a

puterii către regiuni. Vicepremierul Nick Clegg a anunțat în 2012 că liberal democrații din

coaliția de guvernare doresc reforma cât mai rapidă a Camera Lorzilor. Partidul

Liberal (precursorul PLD de astăzi) s-a angajat în 1911 să elimine definitiv caracterul ereditar al

apartenenței la camera superioară a Parlamentului, iar liberal-democrații sunt hotărâți să

modifice legea de funcționare a Camerei pentru ca membrii forului să fie aleși, nu nominalizați

sau numiți ex officio. Monarhia se bucură de o popularitate revenită, în vreme ce adepții

republicanismului și, implicit, ai abolirii monarhiei adună între 15% și 25% cotă de popularitate.

Regatul Unit este membru fondator al Commonwealth-ului, membru permanent în Consiliul de

Securitate al ONU, și, de asemenea, un membru-cheie al NATO. Este, de asemenea, una dintre

puținele puteri nucleare (4 submarine clasa Vanguard cu 384 de focoase termonucleare MIRV pe

rachete Trident II).

Geografie

Relieful Angliei constă în majoritate din coline joase, despărțite, de la nord la sud, de un

lanț de dealuri și munți (Cumbria, Munții Penini). Altitudinile vârfurilor muntoase nu depășesc

1000 m. Râurile engleze majore sunt Tamisa, Severn, Trent și Ouse. Cele mai importante orașe

sunt Londra, Manchester, Birmingham, Leeds. Tunelul Canalului Mânecii, care începe din

apropiere de Dover, face legătura cu Franța.

Țara Galilor este în majoritate muntoasă, cel mai înalt punct fiind vârful Snowdon, cu 1085 m.

La nord se găsește insula Anglesey. Cel mai mare oraș este capitala, Cardiff, urmat de

Swansea, Newport și Wrexham.

Geografia Scoției este variată, cu porțiuni joase în sud și est, și porțiuni muntoase

(highlands) în nord și vest, unde se află și Ben Nevis (1343 m), cel mai înalt vârf din Regat.

Regatul Unit are o clima temperat-oceanica,cu ierni blande,veri moderate si precipitatii care pot

dura lunar peste 10 zile.Temperatura inregistrata pe timpul iernii este de -10 °C,iar temperatura

inregistrata pe timpul verii poate depasi rareori 35 °C. 

Regatul Unit este format din țările constituente Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de

Nord. Fiecare țară constituentă are propriile subdiviziuni, după cum urmează:

Anglia este împărțită în nouă regiuni: East of England, East Midlands, Greater London, North

East, North West, South East, South West, West Midlands și Yorkshire and the Humber. La

rândul lor, aceste regiuni sunt împărțite în comitate administrative și autorități unitare, cu

excepția Londrei Mari, care este împărțită în "burguri".

Scoția este împărțită în 32 de zone de consiliu;

Țara Galilor constă din 22 de autorități unitare: 10 "burguri-comitat", 9 comitate și 3

orașe;

Irlanda de Nord este divizată în 26 de districte..

Există și câteva dependențe ce aparțin de coroană: Anguilla, Gibraltar, Insulele

Bermude, Insulele Canalului, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Insulele Georgia de Sud și

Sandwich de Sud, Insula Man, Insula Montserrat,Insula Pitcairn, Insula Sfânta Elena, Insulele

Turks și Caicos, Insulele Virgine Britanice, Teritoriul Antarctic Britanic, Teritoriul Britanic din

Oceanul Indian.

Demografie

Limba primară de comunicare este engleza. Alte limbi locale folosite sunt limbile

celtice: velșă (galeză), irlandeză, gaelică scoțiană; precum și limba cornică, vorbită în Cornwall.

Imigranții ultimelor decenii vorbesc cantoneză, limbi

indiene (gujarati, bengali, urdu, hindi, punjabi), sau creolă jamaicană. În Regatul Unit se găsesc

cei mai mulți vorbitori de limbi indiene din afara subcontinentului indian.

Politică

Regatul Unit are un sistem de protecție socială foarte cuprinzător și se proclamă un stat

social sau "stat de protecție socială" (welfare state). Bazele sistemului actual de protecție socială

au fost puse de economistul William Beveridge în 1942. Acest sistem a rămas cunoscut sub

numele de modelul Beveridge.

Regatul Unit nu are un unic sistem legal din moment ce articolul 19 din Tratatul Uniunii

din 1706 a permis continuitatea sistemului legal scoțian. În prezent, în Regatul Unit există 3

sisteme de legi: sistemul Angliei, sistemul Irlandei de Nord și sistemul Scoției.

Regatul Unit este o monarhie constituțională, în care puterea executivă este

atribuită guvernului („Guvernul Majestății Sale”, condus de David Cameron din anul 2010) și

provine de la Parlament. Este una din puținele țări actuale care nu au o Constituție. Primul

ministru este șeful Guvernului și este responsabil în fața Camerei Comunelor, camera inferioară

a Parlamentului. Acest sistem de guvernare a fost emulat și în alte părți ale lumii și este cunoscut

sub numele de modelul Westminster.

Suveranul are, teoretic, puteri largi, însă, în practică, îndeplinește doar funcții

ceremoniale. Suveranul este cel care promulgă legile emise de Parlament. De asemenea, el

deschide în fiecare an sesiunea Parlamentului cu așa-numitul Mesaj al Coroanei, care este, de

fapt, un program de guvernare. Suveranul Regatului Unit este monarh de drept și în alte 14 țări

ale Commonwealth-ului. Monarhul are sarcina să numească la propunerea primului ministru sau

al membrilor guvernului, episcopii Bisericii Anglicane, judecătorul suprem și conducătorii

armatei, toți aceștia depun jurămînt în fața reginei. Sarcinile monarhului sunt de natură

reprezentativă, ceremonială și integrativă.

Actualul suveran al Regatului Unit este Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron

în 1952 și a fost încoronată în 1953.

Camera Comunelor

Camera Comunelor s-a constituit în secolul al XIV- lea , ca organism prin intermediul

căruia, regele impunea populaţiei plata anumitor taxe cu asentimentul reprezentanţilor acesteia.

În secolul al XVIII-lea, declinul Cameri Lorzilor se accentuează, în schimb, puterile

Camerei Comunelor se consolidează continu. Calitatea şi funcţia sa de reprezentant al naţiunii

engleze nu mai pot fi contestate. Alături de funcţia legislativă se întăreşte şi funcţia Camerei

Comunelor de control parlamentar. De asemenea, puterile Camerei Comunelor le egaleaza pe

cele ale Camerei Lorzilor.

Actul Parlamentului din 1911, modificat prin legea din 16 decembrie 1949, a reglementat

raporturile între cele două camere, acordându-se prioritate votului exprimat în Camera

Comunelor. Legea din 1911 a fixat mandatul Parlamentului la 5 ani. Actul Parlamentului din

1911 a marcat în mod definitiv predominanţa Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor.

Cel mai bun exemplu al acestei predominanţe constă în puterea Camerei Comunelor, în

ceea ce priveşte aprobarea bugetului şi în controlul financiar exercitat de aceasta asupra

Guvernului şi Coroanei.

Camera Comunelor concentrează în prezent întreaga putere legislativă şi de control

parlamentar asupra Guvernului.

Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Camera Comunelor are în prezent un număr de 665 de membri şi este prezidată de

„Speaker” el însuşi parlamentar.

Speakerul este ales la începutul fiecărei legislaturi pentru un mandat de 5 ani, dar nu prin vot.

Cele două partide mari, Partidul Laburist şi Partidul Conservator convin asupra unei persoane

care urmează sa fie desemnată speaker.

Partidele britanice, fiind constituite pe principii stricte de disciplină, deputaţii sprijină

activ programul politic al partidului care i-au propus, votând în funcţie de interesele acestora.

Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.

Grupul parlamentar al Partidului Laburist include membrii Camerei Lorzilor care şi-au

declarat apartenenţa la acest partid. Grupul parlamentar conservator se organizează diferit. Dacă

Partidul Conservator se află la putere, grupul său parlamentar cuprinde deputaţii conservatori

„back-banchers” (acei deputaţi care nu au primit posturi în guvern). La şedinţele grupului

participă şi miniştrii deputaţi („front-benchers”) cu condiţia să fie invitaţi.

Dacă Partidul Conservator se află în opoziţie deputaţii front-benchers participă la

şedinţele grupului numai dacă doresc.

Celelalte partide reprezentate în Camera Comunelor nu îşi organizează grupuri

parlamentare, întru-cât, cu excepţia Partidului Liberal Democratic, au un număr mic de membri.

Partidele de opoziţie îşi formează în cadrul Camerei Comunelor un Cabinet alternativ la

guvernarea majorităţii („Shadow Cabinet”) care este condus de şeful opoziţiei. Membrii acestuia

monotorizează activitatea ministerelor şi îi supun pe miniştri unui control parlamentar strict.

Funcţiile Camerei Comunelor

Se poate spune că sarcina principală a Camerei Comunelor este de a vota legile. În afară

de această funcţie are altele denumite convenţional funcţii nonlegislative (controlu exercitat

asupra parlamentului).

În ceea ce priveşte procesul legislativ, rolul important îl deţine Camera Comunelor.

Astfel, dacă un proiect de lege a fost aprobat de Camera Comunelor, dar respins de Camera

Lorzilor, acesta poate fi aprobat de Regină intr-un anumit termen, dobândind forţă de lege.

Sistemul electoral

Membrii Camerei Comunelor sunt desemaţi prin alegeri generale organizate din cinci în

cinci ani, prin vot universal. Sistemul electoral este bazat pe scrutinul uninominal majoritar cu un

singur tur. Asta înseamnă că formaţiunea politică care urmăreşte obţinerea unui mandat

parlamentar într-o circumscripţie electorală prezintă în alegeri un singur candidat.

Acţiunea politică se desfăşoară într-un singur tur, fiind declarat ales candidatul care

obţine majoritatea voturilor exprimate de alegători. Acest mod de scrutin obligă partidele politice

să aibă o organizare internă bine ierarhizată şi să insituie o disciplină strictă în rândul membrilor

săi.

Prin lege este asigurată o reprezentare specifică pentru Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de

Nord.

Regulile capacităţii electorale au fost stabilite cu aproape 300 de ani în urmă. În afară de

descalificările evidente: minoritatea, incapacitatea mintală, calitatea de membru al Camerei

Lorzilor, persoane condamnate pentru fraude electorale, Legea electorală din 1985 prevede că nu

pot fi aleşi în Camera Comunelor titularii unei funcţii publice, directorii companiilor comerciale

numiţi de Guvern, membrii consiliilor de administraţie a industriilor naţionalizate (dacă primesc

un salariu), directorii Bancii Angliei.

În acest fel sunt excluşi cei care ocupă o funcţie în serviciul Coroanei, incluzând

ambasadori, funcţionari, militari, poliţişti şi magistraţi. Scopul acestor dispoziţii este de a asigura

separarea funcţiilor judiciare şi executive de cea legislativă. Legea prevede însă ca titularii

funcţiilor ministeriale pot face parte din Camera Comunelor, beneficiind de cel mult 95 de fotolii

parlamentare, restul miniştrilor fiind aleşi din Camera Lorzilor. Pe această cale, se asigură

separarea celor trei puteri, dar şi responsabilitatea membrilor Guvernului faţă de Parlament.

În vederea alegerilor parlamentare, Parlamentul este dizolvat de Rege printr-o

proclamaţie, la propunerea Primului-ministru. Data alegerilor este fixată de Guvern şi anunţată

public de Primul-ministru. Campania electorală durează aproximativ trei săptămâni.

Pentru Parlamentele locale se utilizează un sistem electoral diferit. Parlamentul Scoţian

este ales prin vot uninominal pentru 73 de mandate la care se adauga alte 56 de mandate

suplimentare. În Ţara Galilor, Parlamentul local se alege prin scrutin uninominal 40 de mandate

şi scrutin de listă 20 de mandate. Adunarea Irlandei de Nord este aleasă în întregime prin scrutin

proporţional pe baza votului unic transferabil.

Delegarea legislativă

Este un procedeu constituţional general care constă în conferirea de către Parlament,

Guvernului în anumite condiţii şi pentru o anumită perioadă, atribuţia de a desfaşura activitate

legislativă.

Regele

Statutul politic şi juridic al Monarhului ilustrează cel mai bine maxima „Regele

domneşte, dar nu guverenează”. Practic Monarhul Angliei este un simbol tradiţional doar aparent

imiplicat în jocul politic.

Aşa numitul rol politic al Monarhului este pur formal, întru-cât acesta se conformează cu

voinţa Guvernului. Monarhul are următoarele atribuţii:

- desemnarea primului-ministru;

- sancţionarea legilor;

- prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care, de fapt,

este o pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere;

- înmânarea ordinelor şi distincţiilor;

- dizolvarea Camerei Comunelor (la iniţiativa primului-ministru);

- declararea stării de război şi încheierea păcii ;

- încheierea tratatelor ;

- recunoaşterea altor state şi guverne.

Primul Ministru

Prim - ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa politică a

ţării. Poziţia acestuia este bazată mai mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie în

adevăratul sens al cuvântului.

Printre atribuţiile primului ministru amintim:

- este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament;

- este specker-ul Camerei Comunelor;

- este responsabil cu desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său;

- selectează acei miniştrii ce urmeză să constituie cabineltul;

- prezidează şedinţele cabinetului şi coordonează îm mod direct întreaga politică,

dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe care le stabileşte propriul său partid

etc.

Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este responsabil

pentru o mare varietate de numiri şi exercită un patronaj considerabil.

Guvernul

Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa exprimă

victoria electorală a unuia dintre cele doua partide politice principale.

Partidul care a câstiagat alegerile generale va ocupa majoritatea locrilor în Camera

Comunelor şi va deţine majoritatea parlamentară. Guvernul va avea asigurată aprobarea

programului său de guvernare şi a proiectelor de lege pe care le va propune parlamentul.

Primul-ministru are o poziţie dominantă atât în cadrul Guvernului cât şi în general, în

viaţa politică a ţarii. În realitate, întreaga putere este concentrată în mâinile sale.

Guvernul are următoarele atribuţii:

- atribuţii în procesul legislativ - aproximativ 90% din numărul legilor votate de parlament

sunt iniţiate de guvern.;

- atribuţii executive- hotărăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţarii;

- atribuţii cu caracater financiar. Deşi bugetul este votat de parlament, acesta nu face

altceva decât să voteze proiectul ce i se transmite de Guvern;

Parlamentul

Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acesta fiind cunoscute

încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se

consulta în probleme impotante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau un consiliu regal

permanent.

Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a

convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul,

nobilimea şi oraşele.

Marele Parlament Britanic semnifică cuprinderea tuturor stărilor sociale să aibă reprezentanţi în

parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând consecinţa unei evoluţii istorice legate

în special de necesitatea soluţionării constructive a problemelor legate de taxe şi impozite.

Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de corană; regele

având atât atribuţi executive cât şi legislative.

Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV,

acesta este marcat de separarea parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri

(unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavaleri reprezentanţi ai comitatelor şi

reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351 din aceste două grupuri s-au format două

adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele

două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.

În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în

sensul că acum proiectul de lege formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare

şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba devenea

lege.

Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele

Richard al II- lea este destituit de către parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi

regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de

monarh.

Statutul membrilor parlamentului

Fiecare cameră se bucură de anumite privilegii recunoscute atât prin cutuma

constituţională , cât şi prin anumite dispoziţii scrise. Privilegiul cel mai important este libertatea

de exprimare.

Conform Codului de Conduită, fiecare membru al Camerei Comunelor este obligat să

furnizeze acele informaţii legate de interesele financiare personale, în vederea înscrierii lor într-

un registru special, accesibil publicului.

Formularul de înregistrare specifică, următorele categorii de interese:

- funcţiile de conducere remunerate din cadrul companiilor publice şi private;

- alte activitaţi remunerate;

- sposorizările - sunt incluse aici şi sumele primite înaintea alegerilor, care depăşesc 25%

din totalul cheltuielilor campaniei;

- cadourile, beneficiile şi ospitalitatea;

- vizitele efectuate în afara ţarii- cu exceptia acelora a cărui cost a fost suportat integral de

Parlament;

- cadourile sau beneficiile materiale din partea unor persoane fizice sau juridice străine şi

care au legătură cu calitatea de membru al Camerei;

- terenurile şi alte proprietaţi;

- deţinerea de acţiuni;

- alte interese.

Pentru Camera Lorzilor, categoriile de interese sunt:

- activitaţile de consultanţă pe probleme parlamentare, care implică o remuneraţie sau o

recompensă;

- activităţile executate în cadrul unei companii implicate in lobbyi-ul parlamentar;

- alte activităţi pe care Lorzi le consideră ca fiind suscceptibile de a afecta exercitarea cu

obicetivitate şi imparţialitate a sarcinilor profesionale;

Sistemul de drept

Sistemul de drept britanic cunoaşte doua categorii de legi: legi publice şi legi private.

Pentru fiecare tip de lege există o procedură de legiferare complexă. Deosebirea între cele

două categorii de acte constă în următoarele: toate măsurile al căror obiect constă în modificarea

legislaţiei generale sau în repartizarea sumelor bugetare, administrarea justiţiei ş.a., se vor stabili

prin legi publice; dispoziţiile al căror obiect constă în stabilirea unor drepturi subiective

aparţinând unor persoane fizice sau juridice sunt legi private.

Cu toate că Marea Britanie este un stat unitar, Parlamentul adoptă în afară unei legislaţii

unice pentru întregul teritoriu, legi operabile pe diferite zone geografice.

În cazul conflictelor între legile diferitelor provincii reglementând aceleaşi relaţii sociale,

competenţa de a se pronunuţa şi de a soluţiona aceste conflictele revine Camerei Lorzilor.

Sistemul de drept este compus din doua ramuri distincte: dreptul penal („criminal law”) şi

dreptul civil („civil law”).

În fiecare dintre cele patru componente ale regatului, sistemul judiciar prezintă

particularităţi. De exemplu în Anglia şi Ţara Galilor, poliţia este cea care decide declanşarea

procedurii de incriminare şi întocmeşte dosarul după care sesizează autoritatea însărcinată. În

Scoţia procedura de incriminare se poate decide de procurorul fiscal iar în Irlanda de Nord de un

funcţionar civil denumit: „Director of Public Prosecutions”.

            Guvernul Marii Britanii este un organ executiv format bine-nteles din premier si

ministrii. Guvernul reprezinta in fapt victoria electorala a unuia dintre partidele aflate la

guvernare.partidul care a castigat alegerile va detine majoritatea parlamentara asigurand astfel

aprobarea programului de guvernare si a proiectelor guvernului, propuse Parlamentului.

Atributiile Guvernului sunt:atributii executive, atributii legislative (aproximativ 90% din legile

votate de Parlament sunt initiate de Guvern) si atributii cu caracter financiar (proiectul de buget

fiind initiat de Guvern si votat de Parlament). In cadrul guvernului exista doua tipuri de ministrii,

titulari (seniori) si secretari de stat (juniori).

            Sistemul partidist al Marii Britanii este unul bipartidist pur, existand doua partide

dominante, Partidul Conservator si Partidul Laburist, care obtin de fiecare data 90% din voturi cu

aproximativ 95% din mandate. In viata politica englezeasca mai exista partide insa dintre acestea

unul mai important este Partidul Liberal, fiind pe locul trei insa primele doua domina cu

desavarsire.

Parlamentul este instituția legislativă națională a Regatului. Este compusă din două

Camere: Camera Comunelor, cu membri aleși, și Camera Lorzilor, ai cărei membri sunt, în

general, numiți. Camera Comunelor are puteri mai mari decât cea a Lorzilor și poate trece legi

respinse de către cea din urmă. Camera Comunelor este compusă din 650 membri, fiecare în

parte fiind ales dintr-o circumscripție electorală, prin sistemul de vot uninominal [6]. Camera

Lorzilor are 724 de membri, din rândurile aristocrației britanice și ale clerului.

Miniștrii Guvernului sunt aleși prin convenție dintre membrii Camerei Comunelor, deși unii

provin și din Camera Lorzilor. Miniștrii sunt învestiți cu putere executivă, dar și legislativă.

Primul-ministru este, în general, șeful partidului cu cei mai mulți reprezentanți în Camera

Comunelor. Actualul Prim-ministru este David Cameron, șeful Partidului Conservator, în funcție

din 2010 .

Regatul Unit este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și membru al G7, G8,

G20, NATO, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Uniunea

Europeană și Organizația Mondială a Comerțului. Are o strânsă relație specială cu Statele Unite

ale Americii, Franța, Japonia și Portugalia – cea din urmă fiind cea mai veche alianță din lume

încă în vigoare, datând din 1386.

Economie

Regatul Unit are o economie de esență capitalistă (a patra ca mărime din lume), și este un centru

comercial și financiar de frunte al lumii. În ultimele decenii, guvernul s-a angajat

în privatizări majore și a crescut cheltuielile cu protecția socială.

Agricultura este intensivă, puternic mecanizată și foarte eficientă după standardele europene,

producând 60% din necesarul de hrană cu doar 1% din populația activă. Regatul Unit deține mari

rezerve de energie constând încărbune, gaze naturale și petrol (ultimele două exploatate

din Marea Nordului). Producția de energie contribuie la PIB cu 10%, una din cele mai ridicate

rate din toate statele industrializate.

Serviciile contribuie la PIB în proporția cea mai însemnată, îndeosebi serviciile bancare, de

asigurări și de consultanță de afaceri. Ponderea industriei continuă să scadă, cu toate că Regatul

Unit rămâne cel mai important fabricant european de armament, produse din petrol, computere,

televizoare și telefoane mobile. Turismul ocupă și el un loc important, Regatul Unit fiind a șasea

destinație turistică din lume ca popularitate, cu 24 milioane de turiști pe an.

Regatul Unit a devenit în 2007 cel mai mare exportator de echipamente militare din lume.

Regatul Unit a câștigat din exportul de armament 10 miliarde de GBP în 2007, deținând astfel o

cotă de 33% din exporturile mondiale de armament, peste cota deținută de Statele Unite.[7]

Piața autovehiculelor noi din Regatul Unit a fost de peste două milioane de mașini în anul 20101.1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Unit_al_Marii_Britanii_%C8%99i_al_Irlandei_de_Nord

Sistema constituțională

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este singurul stat european care nu are o

Constituţie unitară, cuprinsă într-un singur document. Acest lucru nu înseamnă însă că nu există

izvoare care să justifice forma statală pe care o cunoaştem noi astăzi. Printre aceste documente se

numără o serie de prevederi legale, convenţii şi reprezentări recunoscute ale unor principii

constituţionale. Constituția este formată din mai multe categorii de norme juridice cuprinse în:

dreptul statutar (Statute law), dreptul jurisprudențial (Common law) și obiceiul constituțional

(conventional rules).

Sursele constituției

Dreptul statutar cuprinde, în primul rand, anumite mari carte, petiții și statute:

Magna Charta Libertatum (1215)

The Petition of Rights (1628)

Habeas Corpus (1679)

Bill of Right (1689)

Act of Settlement (1701)

Parliament Act (1911, 1949)

The Statute of Westmister (1931)[1]

Caracterul distinctiv al majorității acestor carte și statute îl reprezintă faptul că au fost produse

ale crizelor constituționale și că au în conținutul lor termenii de aplanare a acestor crize. În

Regatul Unit, în momentul când o astfel de problemă a fost definitiv aplanată, fie prin victoria

unei anumite părți, fie print-un compromis definitiv, britanicii consideră acea înțelegere ca pe o

parte a constituției lor. Înțelegerea ia forma unei legi și arată ca orice lege prin Parlament.

Dreptul jurisprudențial. Unele dintre cele mai importante principii ale constituției britanice sunt

principii de drept comun, adică nu au fost stabilite prin nici o lege trecută prin Parlament sau

hotarâte de rege, ci sunt stabilite la tribunal prin folosirea deciziilor din cazurile individuale ca

precedent pentru cazuri ulterioare.

Obiceiul constituțional reprezintă “totalitatea normelor și obiceiurilor după care trebuie să se

conducă acei care dirijează munca aparatului administrativ.”[2] Una dintre convențiile acceptate

este ca atunci când demisionează guvernul, monarhul va cere șefului opoziției să formeze un nou

guvern. O altă convenție este că o lege care afectează succesiunea la tron are nevoie și de acordul

parlamentelor din statele membre Commonwealth, nu numai de acordul celui din regatul Unit.

Baze constituţionale

Substanţa Constituţiei britanice poate fi redusă la două principii esenţiale: Rule of Law, baza

legală a acţiunilor statale şi suveranitatea parlamentului. Rule of Law protejează cetăţenii de

abuzurile statului, obligând Parlamentul să dea formă legală transferului de putere către guvern.

Legile pot fi abrogate sau modificate de Parlament prin majoritate simplă. Şi pentru că nu există

un document constituţional propriu-zis, nu este nevoie nici de întrunirea unei majorităţi speciale

pentru modificarea acestuia. "Realitatea constituţională", aşa cum transpare ea în procesul

legislativ, poate fi modificată rapid şi cu multă flexibilitate.

Tradiţia juridică engleză a simplificat mult practica dezvoltării constituţionale. Acesta se sprijină

pe dreptul comun (common law). Trăsătura principală a tradiţiei Common Law-ului este

orientarea după cazuri precedente, după decizii-tip, la care se poate face apel în vederea luării

unor decizii în noile cazuri. Punctul de plecare în luarea unei hotărâri judecătoreşti este

întotdeauna cazul concret şi nu regula generală. În Marea Britanie nu există un cod legal similar

codului german BGB. Acest fapt conferă interpretării legilor şi, implicit, şi a Constituţiei, o mare

măsură de flexibilitate.

Adaptarea legilor şi instituţiilor acestei ţări de-a lungul secolelor nu ar fi fost posibilă fără tradiţia

juridică şi constituţională engleză şi nu a provocat schimbări majore. Părerea larg răspândită că

Marea Britanie este o ţară foarte legată de tradiţiile sale istorice se sprijină deseori pe o

considerare superficială a acestei continuităţi formale. Rolul monarhiei în politica britanică sau

cel al Parlamentului, asta pentru a numi doar două exemple importante, a cunoscut, în ciuda

acestei continuităţi, modificări dramatice în decursul ultimilor patru secole.

Cel de-al doilea pilon de bază al Constituţiei britanice, alături de cel care leagă activităţile

statului de litera legii, este suveranitatea parlamentului. Parlamentul este organul care emite legi

şi care controlează de unul singur procesul legislativ, fără a cunoaşte însă constrângerile unei

Constituţii. Parlamentul este organul constituţional şi nu poporul. Nu există nici o Curte

Constituţională care ar putea controla deciziile parlamentare şi oricum, fără Constituţie, aceasta

ar fi oricum de neconceput.

Suveranitatea parlamentului

În Constituţiile statelor democratice se consemnează de regulă faptul că puterea statală derivă de

la popor, ceea ce înseamnă că poporul este suveran. Cum poate fi explicată aşadar această

suveranitate a parlamentului britanic şi care este relevanţa sa practică astăzi? Suveranitatea

parlamentară a apărut în urma Glorious Revolution a anilor 1688/1689. Ea a marcat sfârşitul

conflictului dintre familia Stuart, catolică, şi parlamentul protestant. Detronarea dinastiei Stuart

şi urcarea la tron a regelui protestant William III. de Orania şi a soţiei sale, Maria, a fost însoţită

de o serie de prevederi constituţionale întocmite de Parlament în favoarea acestuia din urmă.

Acest catalog de drepturi, aşa numitul Bill of Rights din 1689, care a pus capăt absolutismului în

Marea Britanie şi a deschis calea monarhiei constituţionale, conferă parlamentului dreptul de

alegeri libere, de discuţii libere şi drept fiscal.

Este adevărat că în secolele XIX şi XX s-a impus şi votul universal, egal, liber şi secret pe baza

revendicărilor politice ale unei burghezii aflate în plină ascensiune, a muncitorimii şi a mişcării

pentru drepturile femeilor (aşa numitele "suffragettes"), a Partidului Liberal, respectiv a

precursorilor acestuia, partidul w. Totuşi, nimic nu s-a schimbat în ceea ce priveşte poziţia

constituţională a Parlamentului. Din punct de vedere formal, cetăţenii britanici au rămas supuşii

reginei, nefiind în nici un caz elementele  de la care derivă puterea în stat. În Marea Britanie,

altfel decât pe Europa continentală, nu au existat revoluţiile sau loviturile de stat care au înlăturat

monarhia sau care măcar au ancorat principiul suveranităţii poporului într-o Constituţie (...).

Şeful statului şi Cabinetul

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este o monarhie constituţională pe bază de

ereditate. Şeful statului este monarhul. El (sau ea) are sarcina să numească, la propunerea

primului ministru sau al membrilor guvernului, episcopii Bisericii Anglicane (biserica de stat din

Marea Britanică), judecătorul suprem şi conducătorii armatei, toţi aceştia depunând jurământul în

faţa regelui sau a reginei. Sarcinile monarhului sunt de natură reprezentativă, ceremonială şi

integrativă. Regina Elisabeta a II-a, din familia Hannover-Windsor-Mountbatten a fost

înscăunată în anul 1952. Ea (şi familia regală) îşi reprezintă ţara în interiorul şi exteriorul ţării şi

este liderul Bisericii Anglicane. Regina emite acte statale ca de exemplu actul anual de

deschidere a lucrărilor Parlamentului, cu care ocazie ea citeşte declaraţia de guvernare a primului

ministru, conferindu-i astfel legitimitate. Poziţia ei, deasupra oricărei dispute dintre partide, o

face să apară ca o persoană cu capacităţi de integrare, recunoscută la nivel naţional, chiar şi pe

vreme de război ori de criză.

Cea mai importantă funcţie politică în sistemul de guvernare britanic este cea de prim-ministru.

Primul ministru britanic are o poziţie extrem de puternică, dispunând de un potenţial de patronaj

major, care îi permite de exemplu să numească circa 100 de deputaţi, membri ai partidului de

guvernământ, în funcţii ministeriale şi extra-ministeriale, în poziţiile de conducere a unui număr

mare de funcţii publice de la sănătate la imigrare şi până la BBC. Puterea deţinută de primul

ministru se sprijină şi pe loialitatea partidului din care face parte şi pe care îl conduce, pe

Parlament şi pe faptul că partidele nu trebuie să formeze de regulă coaliţii.

Primul ministru trebuie să găsească în zilele noastre aprobarea poporului pentru politica pe care

o susţine şi să se menţină într-un contact direct şi permanent cu acesta prin intermediul mass-

mediei. Influenţarea materialelor despre guvernământ care apar în presă, controlul profesionist al

propriei imagini aşa cum se răsfrânge ea asupra opiniei publice a devenit între timp pentru şeful

guvernului cel puţin la fel de important ca însăşi substanţa activităţilor sale. A devenit între timp

o tradiţie ca anumite informaţii să fie ţinute secrete sau redate în mod selectiv şi tactic. În ceea ce

priveşte selecţia şi uzul tactic al informaţiilor, acestea ţin de jurnalismul de "lobby". Guvernul

decide care sunt persoanele alese să facă parte din "clubul" exclusivist de 150 de jurnalişti care

primesc zi de zi din partea purtătorului de cuvânt al guvernului informaţii "confidenţiale", a căror

sursă nu au voie să o dezvăluie. Tony Blair a perfecţionat această modalitate de a influenţa mass-

media, nepermiţând nici unui membru al Cabinetului să dea declaraţii politice fără acordul

explicit al primului ministru şi specificând că este de competenţa colaboratorilor săi însărcinaţi

cu activităţile de PR (aşa-numiţii "spin doctors"), de a prelua şi de a cuceri, la fel ca în

campaniile electorale, prima pagină a ziarelor, abordând subiecte favorabile guvernului.

Parlamentul nu are în acest sens decât un rol minor.

Principii de guvernare

Activităţile guvernului se bazează pe trei principii tradiţionale:

Primul principiu, poziţia dominantă a primului ministru, presupune competenţa de a decide cu

privire la liniile directoare ale politicii (...). În plus, rolul dominant al primului ministru se face

resimţit şi în deciziile luate la nivelul guvernării. Primul ministru distribuie de multe ori

competenţele decizionale unor comitete ad hoc, controlate de el sau de oamenii lui de încredere.

Aceste procese decizionale interne sunt ascunse cu mult mai mult decât în Germania de ochiul

opiniei publice. Mai important decât acest lucru este capacitatea primului ministru de a exercita o

putere extinsă de decizie, nelimitată nici de vreun partener de coaliţie şi nici de textul

Constituţiei, de Curtea Constituţională, de şeful statului sau de Parlament. Sistemul britanic de

guvernare este de aceea numit şi guvern prim-ministerial (prime ministerial government) sau,

mai polemic, "dictatură electorală" (elective dictatorship ). Bineînţeles că felul în care un prim

ministru alege să profite de competenţele sale este diferit de la persoană la persoană. Margaret

Thatcher, prim ministru conservator între anii 1979 - 1990, a fost cunoscută pentru regimul rigid

şi principiile politice riguroase pe care le-a impus Cabinetului pe care îl conducea. Tony Blair

exercită un control aproape la fel de riguros asupra Cabinetului său, chiar dacă, din punct de

vedere ideologic pare a fi mai puţin decis decât era Margaret Thatcher2.

2 http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_4/gb/regierungssystem.htm