Proiect patlagina

Adina Zaharia – Obţinerea, caracterizarea principiilor active şi utilizarea terapeutica a unor specii din genul Plantago (lucrare de licenţă)

INTRODUCERE

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare şi aproape imediat ce a învăţat să

scrie, el a consemnat descrieri ale proprietăţilor curative ale acestora în „tratate despre

plante”.

Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani, se

numea „Pen Tsao” şi conţinea descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante. Prin

2000 î.Hr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică şi în îmbălsămare. Grecii

şi romanii au perfecţionat câteva dintre aceste tehnici şi au dezvoltat altele noi, proprii. S-a

aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea î.Hr. şi din cărţile “De

Materia Medica” a lui Dioscoride şi “Naturalis Historia” a lui Pliniu cel Bătrân (ambele din

secolul I d.Hr.).

În Europa de vest existau două tradiţii de fitoterapie. Una era de natură superstiţioasă:

unele plante făceau parte din leacurile populare deoarece se credea că seamănă cu anumite

părţi ale corpului uman. De exemplu, iarba plămânului are frunze în formă de plămâni şi

astfel era folosită pentru tratarea tusei; această metodă de fitoterapie este cunoscută ca

“doctrina semnăturilor”. Cealaltă tradiţie naturistă se baza pe experimente ştiinţifice care la

început au fost efectuate de călugări în grădinile mănăstirilor.

În secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante şi

condimente; plante medicinale originale şi cvasi-originale se găseau de vânzare peste tot.

Plantele cu proprietăţi medicinale, luate individual, erau numite “simple”; combinaţiile de

două sau mai multe plante erau numite “medicamente”.

În secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înfiinţarea primelor grădini

botanice dedicate în principal speciilor de plante medicinale, unde se efectuau cercetările şi

învăţau studenţii. Prima a fost înfiinţată în Pisa în 1543 şi a fost urmată de una din Padova, în

1545. După aceea, răspândirea lor a fost constantă – la Leiden în 1587, Copenhaga în 1600,

Londra 1606, Paris 1635, Berlin 1679, Tokyo 1684 şi Calcutta în 1787.

Multe progrese mari au fost făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,

prin activitatea a doi mari oameni de ştiinţă suedezi, botanistul Carl Linnaeus (1707-1778) şi

chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). În 1753, Linnaeus a introdus un nou sistem de

nomenclatură pentru plante: aceasta a ajutat la identificarea cu exactitate a plantelor şi a

deschis calea spre compilaţia din Farmacopei, cărţi oficiale care enumeră medicamentele şi

6


descriu modul lor de preparare. Scheele a izolat din plante mulţi acizi organici, care de atunci

sunt utilizaţi în medicina convenţională.

Plantele sunt surse importante de compuşi farmaceutici, aromatici şi industriali,

omenirea fiind indisolubil legată de “lumea“ vegetală, aceasta constituind de milenii sursa

majoră de obţinere a unor bioproduse esenţiale pentru supravieţuirea întregului regn animal.

În prezent zestrea botanică a planetei stochează numeroase resurse încă insuficient cunoscute.

Statisticile evidenţiază faptul că peste 1500 de compuşi noi sunt identificaţi anual în diferite

specii de plante şi că un sfert dintre medicamentele prescrise conţin substanţe de origine

vegetală.

Lucrarea de faţă, intitulată „Caracterizarea principiilor active şi utilizarea

terapeutică a unor specii din genul Plantago” structurată în două părţi, urmăreşte din punct

de vedere teoretic şi practic, caracterizarea botanică, studiul calitativ şi cantitativ al unor

compuşi bioactivi prezenţi în plante aparţinând genului Plantago, Fam Plantaginaceae,

precum şi aplicaţiile farmaceutice ale acestora. O gamă largă de activităţi biologice au fost

atribuite extractelor sau compuşilor izolaţi din aceste plante, cum ar fi activitatea cicatrizantă,

antimicrobiană, antiinflamatoare, antiastmatică, antitusivă, imunomodulatoare şi

antileukimică.

Din punct de vedere botanic, s-a urmărit examinarea macroscopică şi microscopică în

vederea stabilirii identităţii speciilor pentru plantele studiate.

Din punct de vedere fitochimic, s-a realizat identificarea calitativă prin reacţii de

culoare a principalelor grupe de compuşi bioactivi din plantele Plantago: carotenoide,

clorofile, iridoide, flavonoide, mucilagii, polizaharide, steroli şi grăsimi, precum şi dozarea

prin metode spectrofotometrice sau volumetrice a unor pigmenţi, polifenoli, flavonoide şi

vitamine prezenţi în plantele studiate.

Ca aplicaţie farmaceutică a plantelor studiate s-a ales prepararea unui sirop pe bază de

extract de pătlagină, formă farmaceutică recunoscută pentru utilizarea terapeutică a acestei

plante.

Rezultatele obţinute arată bogăţia acestor plante în compuşi bioactivi şi susţin efectele

terapeutice demonstrate pentru plantele din speciile Plantago.

7


CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII BOTANICE PRIVIND GENUL PLANTAGO

Familia Plantaginaceae grupează plante erbacee sau arbustive, cu frunze dispuse de

obicei în rozetă bazală, uneori fiind opuse sau alterne, nestipelate, iar florile actinomorfe, de

regulă hermafrodite, bracteate, dispuse de obicei în spice. Sepalele sunt concrescute la bază,

persistente, corola gamopetală, scarioasă iar filamentele staminelor sunt lungi cu anterele

evidente. Ovarul este superior, 1-4 locular, cu unul sau numeroase ovule axilare sau bazale.

Fructele sunt capsule circumscrise sau indehiscente.

Genul Plantago este un gen format din aproximativ 200 de specii de plante mici,

printre care:

- Plantago lanceolata;

- Plantago media;

- Plantago major;

- Plantago alpina;

- Plantago arenaria;

- Plantago argentea;

- Plantago cordata;

- Plantago coronopus;

- Plantago cornuti;

- Plantago gentianoides;

- Plantago maritima;

- Plantago maxima;

- Plantago palmata;

- Plantago tenuiflora.

Plantaginis folium reprezintă amestec de frunze care se recoltează de la trei specii de

Plantago: Plantago major, Plantago media şi Plantago lanceolata din familia

Plantaginaceae, denumită popular şi nediferenţiat pătlagină.

Speciile de pătlagină sunt răspândite în Europa şi Asia. Principalii furnizori ai

produselor vegetale sunt ţările fostei Uniuni Sovietice, ţările fostei Iugoslavii, Bulgaria,

România, Polonia, Ungaria, Olanda, Germania.

8

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_alpina&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_tenuiflora&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_palmata&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_maxima&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_maritima&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_gentianoides&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_cornuti&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_coronopus&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_cordata&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_argentea&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Plantago_arenaria&action=edit&redlink=1


1.1. Încadrare sistematică

Figura 1 Încadrarea sistematică a speciilor Plantago major, Plantago lanceolata şi Plantago media

9

PlantaePlantaeRegn:

MagnoliopsidaMagnoliopsidaClasa:

LamialesLamialesOrdinul:

PlantaginaceaePlantaginaceaeFamilia:

MagnoliophytaMagnoliophytaÎncrengătura:

P. mediaP. mediaSpecie: P. lanceolataP. lanceolata

Plantago L.Plantago L.

P. majorP. major

Gen:


1.2. Descrierea speciilor

1.2.1. Plantago media L. (Pătlagină moale)

Plantă erbacee, perenă, xeromezofilă spre mezofilă, amfitolerantă la temperatură, slab

acid-neutrofilă spre neutro-bazifilă, comună în toată ţara, prin pajişti uscate, locuri ierboase,

culturi de trifoi, marginea drumurilor, locuri ruderale,de la câmpie până la munte.

Se mai numeşte: iarba de cale, limba-mânzului, limba-oii, minciună, patlanjer. Dacii o

numeau patlajer şi o foloseau în afecţiuni pulmonare, răni, bube, umflături, furuncule.

Rizomul este pivotant din care pornesc numeroase rădăcini. Frunzele sunt ovale sau

eliptice, surii dispers-păroase, cu nervuri laterale puţin arcuite şi reunite la vârf, dispuse în

rozetă, cu o lungime de 10-12 cm şi o lăţime de 3-4 cm. Tulpina este scap florifer lung de 20-

50 cm, spre vârf alipit păros. Flori sunt albe, gamopetale, cu filamentele staminelor lungi,

violete, grupate într-un spic cilindric, lung de 2-8 cm. Fructul este o capsulă de 3-4mm,

seminţe negre, slab-zgrăbunţoase.

Figura 2 Plantago media

Sursa: http://en.wikipedia.org

Vegetează pe orice tip de sol, uscat şi reavăn-jilave, fără apă stagnantă, în afară de

solurile grele. Suportă temperaturile excesive din vară şi iarnă.

10

http://en.wikipedia.org/


Frunzele (Plantaginis folium) se recoltează înainte de înflorire sau în timpul înfloririi,

din mai până în octombrie, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Tăierea frunzelor se face la

nivelul solului. Se usucă la umbră, în locuri bine aerate, în strat subţire. Uscarea artificială se

face la 40-50 °C.

1.2.2. Plantago lanceolata L. (Pătlagina îngustă)

Este o plantă erbacee, perenă, spontană şi cultivată, hemicriptofită, amfitolerantă la

umiditate, temperatură şi pH, comună în toată ţara, prin pajişti aride, păşuni, fâneţe, la

marginea drumurilor, de la câmpie până în zona montană.

Se mai numeşte: căruţele, coada şoricelului de căruţă, iarba-tăieturii, limba-bălţilor,

limba-broaştei, limba-oii, limba-şarpelui, limbariţă, minciună, protagină. Dacii o numeau

spioox-spioac (I. Pachia Tatomirescu, 1997) şi o foloseau pentru combaterea tusei, a răcelilor,

a bolilor de piept, a ofticii (tuberculozei) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi

tăieturilor pe care se aplicau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea. Se mai

folosea contra furunculelor.

Rizomul este gros şi scurt din care pornesc numeroase rădăcini fasciculate. Tulpina

este scapiformă, floriferă, erectă, nefoliată, înaltă de 5-50 cm. Frunze sunt lanceolate până la

liniar lanceolate, uşor îngustate în peţiol, cu trei - şapte nervuri, mai mult sau mai puţin

păroase sau glabrescente, cu o lungime de 30 cm şi o lăţime de 2-3 cm. Florile sunt foarte

mici, tipul 4, gălbui-brune, grupate într-un spic ovoidal sau scurt-cilindric, gros de 5-8mm;

caliciul cu sepale ovate, bicarenate, puţin păroase pe marginea superioară şi carenă; corolă

gamopetală, actinomorfă; androceu cu 4 filamente staminale albicioase, lungi şi antere gălbui;

gineceu cu stigmat filiform. Fructul este o capsulă ovoidală. Seminţele sunt negricioase, mici,

lungi de 2 mm.

Vegetează bine pe orice tip de sol, în afară de solurile grele. Preferă solurile

cernoziomice şi pe cele de luncă. Nu are pretenţii deosebite faţă de lumină; suportă

semiumbra.

11


Figura 3 Plantago lanceolata


Frunzele (Plantaginis folium) sau frunzele cu scapul florilor (Plantaginis herba) se

recoltează în timpul înfloririi deoarece atunci au un conţinut maxim de aucubină (2,80-3,20

%). Recoltarea se face numai pe timp uscat, după ce s-a ridicat roua. Frunzele împreună cu

scapul florilor se taie de la suprafaţa pământului. Se usucă la umbră în strat subţire, în camere

bine aerate. Uscarea artificială se face la 40-50°C. Frunzele de pătlagină îngustă se folosesc şi

în stare proaspătă.

1.2.3. Plantago major L. (Pătlagina lată)

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofilă, amfitolerantă la temperatură şi pH,

comună în toată ţara, întâlnită la marginea drumurilor, locuri cultivate şi necultivate, păşuni

umede, fâneţe, locuri bătătorite, nisipoase, de la câmpie până la zona subalpină.

Se mai numeşte: batlagină, iarbă de cale, iarba-bubei, iarbă grasă de grădină, iarbă-

mare, limba-boului, limba-oii, mama ploaie, mama-pădurii, minciună, palagină. Dacii o

numeau scinpocul, schinpocul, pătlagina lată, pătlagina mare. Răspândire pe tot globul.

12



Rizomul este scurt, gros, din care pornesc rădăcini fasciculate. Tulpina este

scapiformă, cilindrică, netedă, înaltă de 10-40 cm. Frunze sunt lat-ovalate, glabre, cu 3-7

nervuri, brusc-atenuate în peţiol, dispuse în rozetă, cu o lungime de 20-25 cm şi o lăţime de 8-

10 cm. Florile galbene-albicioase sunt grupate într-un spic cilindric lung; caliciul cu sepale

lat-eliptice, verzi, cu marginea alb-membranoasă; corolă gamopetală, actinomorfă, cu lacinii

înguste; androceu cu 2 filamente staminale ieşite mult afară din corolă şi terminate cu câte o

anteră, la început palid-violetă apoi galbenă; gineceu cu stigmat filamentos ieşit mult din

corolă. Fructul este o capsulă ovoidală, biloculară. Seminţe sunt brune-închis.

Figura 4 Plantago major


Frunzele (Plantaginis folium) se recoltează în timpul înfloritului, pe timp uscat, după

ce se ridică roua. Frunzele şi scapul florilor se taie de la suprafaţa pământului. Se usucă la

umbră în strat subţire. Uscare artificială se face la 40-50 °C.

13



CAPITOLUL 2

DATE PRIVIND COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SPECIILOR DIN GENUL

PLANTAGO

Cele trei specii au compoziţie chimică asemănătoare. Produsul vegetal, reprezentat de

frunze, conţine:

Mucilagiu ozuronic

Pectine

Iridoide (aucubină sau

aucubozidă)

Pigmenţi (clorofile şi

carotenoide)

Flavonoide

Acizi polifenolcarboxilici

Taninuri

Compuşi fenilpropanici

Vitamine (A, C,K)

Β-sitosterli

Alantoină

Acizi graşi

Compuşi triterpenici

Enzime proteolitice

Săruri minerale

2.1. Mucilagii

Mucilagiile sunt substanţe inerte din punct de vedere chimic, care formează cu apa

soluţii coloidale, cu consistenţă şi rol asemănătoare mucusului, protejând astfel mucoasele.

Sunt înrudite cu pectinele, conţin în structura lor galactani, arabani, xilani sau asocieri ale

acestora (galacto- arabo- xilani), la care se adaugă sau nu acizi uronici.

Se întâlnesc în tot regnul vegetal, atât la plantele inferioare, cât şi la plantele

superioare. Dintre mucilagiile obţinute de la plantele inferioare cu utilizări industriale şi

medicale se pot aminti agar-agarul, carrageenanul (din alge roşii) şi acidul alginic sub formă

de alginaţi. Mucilagiile de la plantele superioare se găsesc fie în ţesuturi externe la anumite

seminţe (de exemplu la in şi gutui), fie intern în vacuolele cu mucilagii (de exemplu la

Malvaceae).

Mucilagiile posedă multiple calităţi:

- protectoare şi calmante pentru mucoasa gastrointestinală inflamată;

- antiinflamatoare – decongestive ale mucoaselor digestive;

14


- îngreunează absorbţia fie a unor substanţe medicamentoase (care vor acţiona

„retard”), fie a unor substanţe toxice sau a enterotoxinelor (acţionând ca „antidoturi

nespecifice”);

- adsorbante pentru substanţe toxice, toxine etc., nepermiţând adsorbţia din tubul

intestinal;

- atenuează acţiunea iritantă a unor substanţe asupra mucoasei gastrointestinale;

- mucilagiile sunt şi lubrifiante, folosite mult ca laxative, în constipaţiile uşoare;

- sunt emulgatoare – datorită macromoleculelor pe care le au în compoziţie care

măresc stabilitatea suspensiilor, emulsiilor etc.;

- sunt foarte bune vehicule pentru diverse medicamente administrate per os sau per

rect.

Mucilagiile se utilizează în medicină datorită acţiunilor emoliente, având proprietăţi

cicatrizante, antiinflamatoare, fiind folosite în tratamentul tusei, ca antiulceroase gastrice, în

băi oculare, în tratamentul furunculozelor sau ca diuretice.

Mucilagiul ozuronic din Plantaginis folium este constituit din D-xiloză, D-galactoză,

L-arabinoză şi acizi uronici în proporţie de aproximativ 40%.

2.2. Pectine

Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozică, care se găsesc în structura peretelui

celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi şi fibre vegetale.

Pectinele sunt substanţe hidrofile, care prin îmbibare cu apa se transformă în

mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide şi acizi în diferite

concentraţii şi dau naştere la geluri. Pectinele intră în compoziţia membranei celulare, dar se

pot acumula şi în vacuole. Aceste substanţe au acţiune coagulantă.

Pectinele reprezintă un grup de polizaharide de origine vegetală care intră în structura

pereţilor celulari. Aceşti compuşi se comportă în organismul uman ca glucide neenergetice,

fiind considerate, alături de celuloză, fibre alimentare.

Acţiune: bacteriostatică, hipocolesterolemiantă, hemostatică.

Nefiind digerate, pectinele ajung în colon unde sunt scindate sub acţiunea florei

bacteriene până la acizi pectici, puţin polimerizaţi. Aceştia formează un film (hidrocoloid)

15


protector pentru mucoase şi creează un pH nefavorabil dezvoltării florei microbiene patogene

implicată în dereglarea tranzitului intestinal.

Pectinele întârzie absorbţia alimentelor, scad glicemia şi nevoia de insulină, din care

cauză se recomandă ca adjuvante în tratamentul diabetului. Determinând o hipersecreţie de

acizi biliari, mobilizează colesterolul în sinteza acestora şi scad astfel colesterolemia (previn

maladiile cardiovasculare).

Aplicate pe ţesuturi şi tegumente dezintegrate (plăgi, escare) pectinele acţionează ca

bacteriostatice (inhibă hialuronidaza şi împiedică astfel difuziunea bacteriilor în ţesuturi).

Acţionează asupra trombocitelor, mărind viteza de coagulare a sângelui.

Se folosesc în tratamentul diareei, a unor gastroenterite mai ales la copii sau ca

pansament gastric în ulcer. În industria farmaceutică se foloseşte ca vâscozifiant la prepararea

unor suspensii, emulsii sau siropuri.

2.3. Iridoide

Iridoidele sunt metaboliţi secundari care se găsesc în peste 500 de familii de plante. În

momentul de faţă se cunosc peste 2500 de iridoide diferite. Iridoidele reprezintă clasa cea mai

amplă de glicozide cu agliconi terpenoidici, prezente în speciile de Plantago.

Iridoidele sunt reprezentate, în principal, de aucubozide (aucubină, rinantină) şi

catalpozide (catalpol). Aucubina este labilă şi, în timpul conservării, suferă un proces de

hidroliză transformându-se în agliconul corespunzător denumit aucubigenol. Acesta, fiind

instabil ca atare, polimerizează. Polimerul format are o culoare brun închis (mai ales la

păstrarea în condiţii necorespunzătoare).

Din speciile de pătlagină s-au izolat şi alţi compuşi iridoidici, şi anume: melitozida,

monomelitozida, 10-acetil-monomelitozida (din Plantago media L.), maiorozida (din

Plantago major L.).

16


Figura 5 Aucubina Figura 6 Catalpol

2.4. Pigmenţi (clorofilieni şi carotenoidici)

a) Pigmenţii clorofilieni sunt pigmenţii verzi ai plantelor. Au rol esenţial în reacţiile

fotochimice ale fotosintezei. Molecula lor prezintă două părţi: una hidrofilă, nucleul porfirinic

tetrapirolic, în mijlocul căruia se află un atom de magneziu neionizat şi care prezintă lateral

un rest al acidului propionic de care este legat fitolul (C20H39OH), care reprezintă a doua parte

a moleculei, hidrofobă, foarte flexibilă şi lipofilă.

Figura 7 Structura clorofilelor a şi b

Clorofilele a şi b diferă una de cealaltă prin radicalul situat în poziţia 3 pe nucleul

porfirinic; clorofila a conţine un radical metilic (-CH3), iar clorofila b un radical formil

(CHO).

Clorofilele a şi b prezintă maxime ale absorbţiei radiaţiilor luminoase în albastru către

450 nm şi roşu către 650 nm; au o consistenţă ceroasă, sunt insolubile în apă, dar solubile în

17


solvenţi organici. În soluţie, sunt uşor oxidabile în prezenţa luminii. În mediul acid clorofilele

pierd atomul de magneziu, rezultând feofitina de culoare brună.

Raportul dintre clorofila a şi b rămâne, în general, constant 3:1. Pentru fiecare pigment

există mai multe forme. De exemplu pentru clorofila a au fost identificate în plantele verzi

superioare, după spectrele de absorbţie, trei forme: clorofila a-673, clorofila a-683 şi clorofila

a-695 (după unii autori 700), cifrele indicând lungimea de undă la care se situează maximele

lor de absorbţie în spectrul vizibil. Mai simplu, cele trei complexe de clorofila sunt notate

P673, P683, P700. Analiza clorofilelor extrase din plante a demonstrat că aceste forme sunt

identice din punct de vedere chimic. Înseamnă deci, că diferenţele constatate “in vivo” în

spectrul de absorbţie se datorează, probabil, modului în care sunt dispuse în celule şi

complexării lor cu diferite proteine cu care sunt asociate.

b) Carotenoidele sunt pigmenţi naturali, mai ales de natură vegetală, de culoare

galbenă, portocalie, roşie, violetă şi mai rar albastră, care conţin în molecula lor opt unităţi

izoprenoidice. Sunt prezenţi în toate celulele fotosintetizante, fiind însă vizibili numai toamna

când clorofila se dezintegrează. Au structură tetraterpenică.

După structură se pot deosebi două grupe: caroteni (hidrocarburi) şi xantofile

(compuşi oxigenaţi).

Carotenii sunt derivaţi ai izoprenului, nu conţin oxigen. Culoarea lor variază de la

portocaliu la roşu intens. Cei mai importanţi caroteni sunt: β-carotenul, α-carotenul, γ-

carotenul şi licopenul. α-, β- si γ- Carotenii au formula moleculară C40H56, sunt răspândiţi în

natură şi sunt solubili în benzen, sulfură de carbon, eter de petrol.

β-carotenul este o hidrocarbură nesaturată cu formula brută C40H56; este răspândită la

unele alge şi la plantele superioare în cantitate mare. Este constituit din două resturi de iononă

(α şi β) unite prin patru resturi de izopren.

Figura 8 Structura β-carotenului

18


În organism β-carotenul este scindat oxidativ cu ajutorul enzimei carotenază, în ficat ,

producând ruperea dubei legături C15=C15’ şi formarea vitaminei A1. Intermediar, se formează

retinal (aldehida vitaminei A1) care este redusă la retinol ( vitamina A1). Se conchide că β-

carotenul este provitamina A.

α–Carotenul se găseşte în cantitate mică în cloroplastele de la plantele superioare, dar

este mult răspândit şi în cromatoforii de la algele sifonale.

Figura 9 Structura α-carotenului

γ – Carotenul se găseşte în cantitate mai mică, comparativ cu celelalte carotine, în

frunzele verzi ale plantelor superioare şi în fructe.

Figura 10 Structura γ-carotenului

Licopenul are culoare roşie şi este considerat precursorul carotenoizilor din plante.

Figura 11 Structura licopenului

Carotenoidele au rol de antioxidanţi, acţionând contra radicalilor liberi (acţionează

contra îmbătrânirii premature şi contra apariţiei petelor pe piele). Carotenoidele facilitează

comunicarea celulară. Ele se transformă în vitamina A când este necesar (mai ales beta-

carotenul).

19

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vitamina_A


2.5. Flavonoide

Flavonoidele reprezintă un grup de substanţe naturale de origine vegetală, derivaţi ai

benzopiranului, având un radical fenil ca substituent în poziţia 2 sau 3, şi care constituie o

parte din pigmenţii coloraţi din flori şi fructe.

Sunt substanţe foarte răspândite, până în prezent au fost identificate peste 500 de

flavonoide naturale, prezente în special la plantele superioare. La cele inferioare au fost

identificate doar la câteva specii, iar în regnul animal prezenţa acestora se datorează

alimentaţiei bogate în flavonoide.

Marea majoritate a flavonoidelor se găsesc sub formă de glicozide, glicozidul flavonic

cel mai răspândit fiind rutina. Familiile de plante cele mai bogate în flavonoide sunt:

Hamamelidaceae, Urticaceae, Euphorbiaceae, Ericaceae, Asteraceae, Polygonaceae,

Caryophyllaceae, Brasicaceae, Apocynaceae, Malvaceae, Sterculiaceae, Rubiaceae,

Scrophulariaceae, Fabaceae, Rosaceae, Umbelliferae, Verbenaceae, Rutaceae, Myrtaceae,

Iridaceae, Amaranthaceae, Cactaceae.

Principalele clase de flavonoide sunt: flavonele şi izoflavonele, antocianidinele,

proantocianidinele şi catehinele.

Structura flavonelor corespunde la 2-fenilcromona, iar a izoflavonelor la 3-

fenilcromona. Se cunosc şi derivaţi cum ar fi flavanone, flavonoli şi flavanolone.

Figura 12 Structurile de bază ale flavonelor şi izoflavonelor

În viaţa plantelor, flavonoidele au rolul de a absorbi radiaţii ultraviolete, protejând

citoplasma şi clorofila, fapt ce poate explica prezenţa lor în cantităţi mai mari, la plantele din

zonele tropicale, ecuatoriale şi, în special în cele alpine. O plantă poate să conţină una sau

20


mai multe substanţe flavonoidice. Flavonoidele se găsesc în toate organele plantei, frunze

tinere, boboci, muguri sau flori abia deschise (acestea sunt mai bogate în flavonoide).

În celule, flavonoidele se găsesc dizolvate în sucul vacuolar, iar prin uscare sunt

absorbite pe pereţii membranei celulare.

Flavonoidele prezintă numeroase proprietăţi farmaceutice: diuretice, hipotensive,

diaforetice, antimicrobiene, antivirale, scad timpul de sângerare şi de coagulare a sângelui. Un

număr mic dintre ele sunt dotate cu proprietăţi antimitotice (inhibă înmulţirea necontrolată a

celulelor) in vitro.

Principala acţiune a flavonozidelor este aceea de vitamine P sau factori P (factori de

permeabilitate). Acţionează prin legarea de proteinele intracelulare, scăzând permeabilitatea

capilarelor sanguine şi crescându-le rezistenţa (sunt potenţial venoactive). Noţiunea de factor

P este legată de observaţii asupra rolului în tratamentul unor forme de scorbut, cu acid

ascorbic ca atare (vitamina C) sau cu suc de lămâie.

Unele flavonozide (apigenolul, crisolul, taxifolol, gossipina) au acţiune

antiinflamatoare in vitro datorită influenţei asupra metabolismului acidului arahidonic, prin

blocarea ciclooxigenazei şi/sau lipoxigenazei, enzime ce intervin în biosinteza

prostaglandinelor proinflamatorii şi în coagularea sângelui; altele pot fi antialergice

(izobutirina, hispidulina), hepatoprotectoare (flavanolol, lignanii, silibina, silidianina,

silicristina), antispastice (liquiritigenol), hipocolesterolemiante.

Prin urmare flavonoidele sunt întrebuinţate la prepararea diferitelor medicamente.

2.6. Polifenoli

Prin intermediul acidului shikimic în urma unor procese de aromatizare, se formează

derivaţi acizi care conţin un număr variabil de funcţii fenolice. Datorită caracterului

polifenolic aceştia sunt denumiţi pe scurt polifenoli, dar această denumire generică este

limitată şi destul de discutabilă.

În regnul vegetal aceşti compuşi se găsesc sub formă de esteri, glicozide sau

acilglicozide. Speciile din genul Plantago conţin: acid cinamic, acid p-cumaric, acid salicilic,

acid clorogenic, acid neoclorogenic, acid siringic, acid vanilic, acid gentisic.

21


Acidul clorogenic propriu-zis (acid 3-cafeoilchinic) se găseşte în plante singur sau

însoţit de o serie de izomeri:

Figura 13 Acid clorogenic Figura14 Acid chinic

Figura 15 Acid cafeic

Polifenolii prezintă următoarele avantaje:

- îmbunătăţesc memoria şi puterea de concentrare;

- protejează organismul de boli cardiovasculare - previn formarea colesterolului rău,

fluidifică sângele şi scad tensiunea arterială;

- menţin structura acidului nucleic, micşorând riscul apariţiei cancerului;

- reduc inflamaţiile şi stimulează imunitatea;

- reglează funcţia sexuală;

- previn apariţia bolii Alzheimer şi a sindromului oboselii cronice;

- potenţează efectul benefic al vitaminelor şi mineralelor din legume şi fructe,

menţinând sănătatea până la vârste înaintate.

22


2.7. Taninuri

Taninurile sunt substanţe de natură vegetală, deosebit de heterogene, care nu conţin în

molecula lor azot şi aparţin clasei polifenolilor. După structura chimică se împart în: taninuri

galice (galotaninuri, taninuri hidrolizabile) şi taninuri catehice (taninuri nehidrolizabile sau

condensate), ambele având o structură polifenolică. Sunt în general produşi amorfi, solubili în

apă, cu sărurile ferice formează coloraţii sau precipitate: taninurile catehice – verzi, taninurile

galice – albastre. Cu proteinele formează compuşi impermeabili şi imputrescibili.

Taninurile galice (hidrolizabile) sunt substanţe naturale, de origine vegetală, care

prin hidroliză acidă sau în prezenţa tanazelor, pun în libertate o oză, de obicei glucoză şi

acid galic sau un derivat al acidului galic, ca acid m-digalic sau acid elagic.

Figura 16 Structurile acidului elagic şi ale acidului m-digalic

Taninurile care conţin acid galic se numesc galotaninuri, iar cele care conţin acid

elagic se numesc elagotaninuri. Din categoria galotaninurilor fac parte taninul turcesc şi

taninul chinezesc. O moleculă de tanin turcesc eliberează prin hidroliză cinci molecule de acid

galic şi o moleculă de glucoză, iar o moleculă de tanin chinezesc eliberează prin hidroliză

nouă molecule de acid galic şi o moleculă de glucoză. Prin hidroliza elagotaninurilor rezultă

acid elagic şi glucoză sau acid elagic, acid galic şi glucoză. Prin încălzirea galotaninurilor la

temperaturi ridicate se formează pirogalol.

23

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/a/ae/Acid_m_digalic.PNG


Figura 17 Structurile unor galotaninuri

Taninuri catehice (nehidrolizabile) sunt derivaţi de 2-fenil-dihidrobenzopiran-3-ol

(flavan 3-ol). Nu pot fi descompuse în părţile lor componente decât prin topire alcalină. Ele

nu conţin glucoză.

Figura 18 2-fenil-dihidrobenzopiran-3-ol (flavan-3-ol)

Taninurile nehidrolizabile rezultă prin condensarea derivaţilor catehinici şi au o

structură neelucidată complet până în prezent. Prin încălzire în prezenţă de hidroxizi alcalini

eliberează pirocatechină (ortodifenol).

Figura 19 Structurile catehinei şi epicatehinei

24

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/db/Catechin_structure.svg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2b/(-)-Epicatechin.svg


Figura 20 Structura galatului de catehină

(format prin condensarea acidului galic cu catehina)

Taninurile sunt foarte răspândite în regnul vegetal, mai ales, în familiile: Rosaceae,

Fagaceae, Polygonaceae, Fabaceae, Myrtaceae, Gentianaceae, Rubiaceae, Salicaceae,

Vitaceae, Anacardiaceae, Hamamelidaceae, Abietaceae. Mai puţin bogate sunt familiile:

Ranunculaceae şi Labiatae, iar la familiile Papaveraceae şi Cruciferae taninurile nu sunt

prezente.

În celule, taninurile se găsesc dizolvate în sucul vacuolar. La unele specii de plante

(Quercus sp., Rosa sp., Onobrychis vicifolia), există celule secretoare tanifere speciale

(idioblaste tanifere). În produsele uscate, taninurile se află sub formă de cristale depuse pe

pereţii celulelor componente.

Plantele acumulează taninurile în diferite organe: scoarţă (Quercus, Salix), organe

subterane (Geum urbanum, Polygonum bistorta), frunze (Cotinus coggygria, Hamamelis

virginiana), fructe (Rubus idaeus, Rubus caesius), centrul tulpinii (la arbori), formaţiuni

patologice (gale).

În organismul vegetal, rolul taninurilor constă în aceea că măresc rezistenţa plantelor

la atacurile virusurilor şi microorganismelor. Fiind substanţe puternic reducătoare, acţionează

ca antioxidanţi, protejând materia vie împotriva acţiunii oxigenului. De asemenea, intervin în

reacţiile redox din metabolismul celular şi în procesele de respiraţie celulară, mai ales

catehinele care acţionează ca transmiţători de hidrogen. Se consideră că taninurile ar

reprezenta şi substanţe de rezervă pentru plante, un argument în acest sens fiind faptul că

taninurile depozitate în seminţe dispar în timpul înfloririi.

25

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5d/Epicatechin_gallate.svg


Taninurile determină valoarea alimentară şi gustativă a multor fructe şi produse

alimentare (vin, ceai, cafea, cacao etc).

Principala proprietate chimică a taninurilor este precipitarea proteinelor. Precipitarea

sau coagularea proteinelor este cuplată cu retractarea (sângerarea) ţesuturilor, fenomen

reversibil, cunoscut sub denumirea de astringenţă, taninurile fiind din acest punct de vedere

substanţe puternic astringente.

Procesul de tăbăcire a pielii se bazează pe formarea unor compuşi stabili,

neputrescibili ai colagenului din piele cu substanţele tanante. De asemenea, proprietăţile

antiseptice ale taninurilor îşi găsesc explicaţia în acţiunea de precipitare a proteinelor

microorganismelor de către substanţele tanante. Aceeaşi explicaţie are şi acţiunea hemostatică

a acestor substanţe.

Taninurile au largi utilizări în medicină, în industria pielăriei, în medicina tradiţională.

În medicină pot fi administrate intern şi cu acţiune antidiareică, antimicotică şi antiseptică, ca

urmare a precipitării proteinelor bacteriene şi fungice. Administrarea internă se face mai ales

sub formă de decocturi, în tratamentul diareei, ulcerului, colitelor şi ca antidot în intoxicaţii cu

alcaloizi.

Proprietăţile farmacodinamice ale taninurilor sunt foarte bine apreciate. Taninurile

formează, prin precipitarea straturilor superficiale ale mucoaselor sau ţesuturilor, o

membrană de coagulat, determinând o acţiune antiiritativă, antiinflamatoare, o uşoară

anestezie locală, de inhibare a secreţiilor, bactericidă.

Combinaţiile taninurilor cu proteinele, fiind şi imputrescibile, protejează plăgile

externe împotriva infecţiilor, iar în anumite condiţii de concentraţie şi dozaj fiind reversibile,

dau posibilitatea ţesutului să se regenereze. Dacă însă doza este mult depăşită, combinaţiile

formate sunt ireversibile.

În tractul gastro-intestinal, taninurile acţionează ca substanţe antidiareice şi

antimicrobiene. Ele intervin aglutinând bacteriile din flora intestinală, ceea ce opreşte

fermentaţia, coagulează plăgile sangvinolente de pe intestin, dându-i posibilitatea acestuia să

se refacă, retractează intestinul şi diminuează secreţiile, prin uşoara tăbăcire a mucoasei

intestinale, în felul acesta, traficul de apă este oprit şi diareea stopată (Ciulei, Grigorescu,

Stănescu, 1993).

26


De asemenea, taninurile acţionează ca: inhibitori ai peroxidării lipidelor, captatori de

radicali liberi, inhibitori ai formării de ion superoxid. Au fost descrise efectele inhibitoare

asupra implicării virusurilor. Acestea se datorează denaturării proteinelor virale.

Taninurile au efect inhibitor enzimatic manifestat asupra: 5-lipooxigenazei, enzimei

de conversie a angiotensinei şi activează hialuronidaza, glucoziltransferazele

microorganismelor implicate în cariogeneză. Monomerii şi dimerii au proprietăţi de vitamină

P (cresc rezistenţa şi scad permeabilitatea capilarelor, cresc tonusul venos, stabilizează

colagenul).

Taninurile elagice acţionează asupra mecanismelor imunitare (stimulează fagocitoza),

efect evidenţiat şi pentru galatul de epicatehină şi galatul de epigalocatehină.

2.8. Vitamine (A, C, K)

Vitaminele sunt o clasă de substanţe cu rol biocatalitic, indispensabile organismului.

Au rol în creşterea, dezvoltarea, reproducerea şi reglarea tuturor proceselor metabolice din

organism.

Deşi, pentru îndeplinirea rolurilor funcţionale ale vitaminelor, organismul are nevoie

de cantităţi foarte mici, lipsa lor declanşează stări patologice specifice, numite avitaminoze.

Majoritatea vitaminelor sunt sintetizate de organismul vegetal. Animalele nu le pot

sintetiza pe cele mai multe dintre ele, trebuind să le procure din alimentaţie.

Vitaminele se distribuie în diferite ţesuturi unde îşi exercită rolul biochimic şi

fiziologic, unele dintre ele acumulându-se în cantitate mare în anumite organe sau ţesuturi. La

plante se acumulează în frunze, fructe, seminţe, polen etc.

Vitaminele sunt foarte heterogene în ceea ce priveşte structura chimică. Există şi cazul

de vitamere, când vitamine distincte din punct de vedere chimic, dar înrudite structural

îndeplinesc aceleaşi funcţii, carenţa lor determinând aceeaşi simptomatologie.

După solubilitate, criteriu de clasificare empiric dar acceptat, vitaminele se împart în:

hidrosolubile (solubile în apă) şi liposolubile (solubile în lipide).

27


Vitaminele hidrosolubile

Vitaminele din complexul B sunt cofactori în diverse reacţii enzimatice. Prezintă în

special, rol de coenzime în cele mai multe reacţii metabolice. Acestea sunt: vitamina B1,

vitamina B2, vitamina B6, vitamina PP, vitamina B12, acidul folic, biotina, acidul pantotenic,

acidul p-aminobenzoic, vitamina C.

Vitamina C (acidul ascorbic) se numeşte şi acid ascorbic deoarece lipsa sa produce

boala numită scorbut. Este cea mai răspândită vitamină naturală. Se găseşte în cantitate mare

în fructele de măceşe, citrice, fragi, zmeură, mure, afine, ardei etc. Acidul ascorbic are

numeroase implicaţii biochimice şi fiziologice. Participă la diferite procese metabolice

datorită capacităţii sale de a forma un sistem oxidoreducător reversibil. Are acţiune antitoxică

mărind rezistenţa organismului faţă de infecţii; favorizează coagularea sângelui, transportul şi

depozitarea fierului, participând la buna funcţionare a aparatului cardio-vascular şi a

sistemului nervos.

Figura 21 Structura acidului ascorbic

Carenţa în acid ascorbic provoacă boala numită scorbut caracterizată prin hemoragii,

iniţial la nivelul gingiilor, mucoaselor, gurii şi a tractului gastro-intestinal, tulburări la nivelul

ţesutului conjunctiv şi ale fibrelor de colagen. În stadiul mai avansat al scorbutului, apar

gangrene, hemoragii viscerale, necroze osoase. Moartea este deseori provocată de complicaţii

pulmonare ca: pleurezii, pneumonii, tuberculoză.

Necesarul zilnic de vitamina C pentru un adult este de 50-100 mg, respectiv

aproximativ, 1 mg/kg corp. Necesităţile sunt mai mari la copii, femei gravide, convalescenţi.

28


Vitamine liposolubile

Vitamina A (retinolul, vitamina antixeroftalmică) se găseşte în natură sub formă de

caroteni cu o largă răspândire în toate plantele.

Carotenoizii α, β, γ (provitaminele A), la nivelul peretelui intestinal, sunt disociaţi

oxidativ în prezenţa enzimei carotenaza şi rezultă vitamina A, care în corpul animal se

acumulează, mai ales, în ficat, ovare, lapte, gălbenuş de ou sub formă de esteri cu acizi graşi

superiori.

Figura 22 Structura vitaminei A

Vitamina A se prezintă în două forme structurale: vitamina A1 (retinol) şi vitamina A2

(dehidroretinol).

Vitamina A îndeplineşte funcţii biologice şi fiziologice multiple: stimulează procesul

de creştere al animalelor tinere; previne apariţia unor leziuni ale ţesutului epitelial; previne

cheratinizarea epidermei şi a mucoaselor; intervine în biosinteza peptidoglicanilor; stimulează

organele hematopoetice; are activitate antiinfecţioasă şi conferă rezistenţă organismului;

asigură funcţionarea normală a aparatului genital; asigură funcţionarea normala a ochiului.

Carenţa acesteia la om produce boli grave precum: hemeralopia, xeroftalmia, etc.

Vitamina K (vitamina antihemoragică). Este sintetizată numai de plante şi de

microflora din intestinul gros. Vitamina K se prezintă în natură sub două forme: vitamina K1

(filochinona), care se găseşte în plante; vitamina K2 reprezentată de un grup de compuşi

numiţi menachinone (MK-n, n fiind numărul de unităţi isoprenil din lanţul lateral al

moleculei), care sunt sintetizaţi de bacterii la nivelul tractului intestinal uman şi a diferitor alte

animale. Vitamina K3 (menadiona) este un compus de sinteză care poate fi transformat în

vitamina K1 la nivelul tractului intestinal. Este folosită doar în hrana animalelor.

29


Figura 23 Structura vitaminei K1

Cele mai bune surse alimentare de vitamina K1 sunt legumele cu frunze verzi, printre

care spanacul, broccoli, varza de Bruxelles, varza şi salata verde. Alte surse bogate sunt

anumite uleiuri vegetale. Surse bune mai sunt şi ovăzul, cartofii, sparanghelul şi untul.

Niveluri scăzute se găsesc în carnea de vită, carnea de porc, şuncă, lapte, morcovi, porumb,

cele mai multe fructe şi multe alte legume.

O sursă importantă de vitamina K2 o reprezintă flora bacteriană din partea anterioară a

intestinului – jejun şi ileon.

Rolul biologic fundamental al vitaminelor K este în procesul coagulării sângelui

datorită participării acestora la biosinteza protrombinei, o glicoproteidă care intervine în

coagularea sângelui. Un alt rol al vitaminelor K este acela de a interveni în reacţii de

oxidoreducere, participând la procesele de respiraţie celulară.

În tratamentul cu antibiotice trebuie să se administreze vitamine din complexul B care

protejează flora intestinală producătoare de vitamina K.

2.9. Fitosteroli

Fitosterolii se pot găsi în marea majoritate a plantelor şi astfel în alimente. Au o

structură asemănătoare colesterolului produs de organismele animale.

Beta-sitosterolul este unul din sterolii (fitosterolii) de origine vegetală.

30

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/fitosterol_5815

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/sterol_5816


Figura 24 Structura β-sitosterolului

Se presupune că β-sitosterolul reduce nivelul colesterolului din sânge şi este uneori

folosit în tratarea hipercolesterolemie. β-sitosterolul inhibă, de asemenea, absorbţia

colesterolului în intestin, reduce riscul cancerului de colon şi atenuează simptomele ce

însoţesc hiperplazia benignă a prostatei (HBP), precum şi emisia de urină repetată în timpul

nopţii. Nu se cunoaşte mecanismul exact al acţiunii β-sitosterolului, acesta ar putea avea

legătură cu metabolismul colesterolului sau cu unele efecte antiinflamatorii. Există câteva

dovezi că β-sitosterolul reduce simptomele în cadrul HBP, totuşi acestea nu sunt destul de

convingătoare.

2.10. Acizii graşi

Acizii graşi sunt lanţuri hidrocarbonate, având la un capăt o grupare carboxil. Intră în

structura tuturor lipidelor, până la ora actuală, depistându-se peste 100 de acizi graşi diferiţi.

Majoritatea acizilor graşi din lipidele naturale sunt acizi monocarboxilici alifatici cu

catenă normală saturată sau nesaturată şi cuprind un număr par de atomi de carbon. În

structura unor lipide, se întâlnesc şi acizi graşi ciclici, cu catenă ramificată, cu număr impar de

atomi de carbon sau care cuprind şi alte grupări funcţionale. Numărul atomilor de carbon în

acizi graşi este până la 32.

Acizii graşi saturaţi sunt cei mai răspândiţi în lipide. Au formula chimica CH3-(CH2)n –

COOH. Dintre aceştia cităm: acidul lauric se extrage din Laurus nobilis, acidul miristic se

extrage din Myristica fragrans, acidul palmitic se extrage din palmierul Elaeris, acidul stearic

se extrage din Arachis hypogaea.

31

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/hiperplazie_3758

http://www.sfatulmedicului.ro/Cancer-colorectal-si-anal/cancerul-colorectal-generalitati_747


Acizii graşi nesaturaţi conţin în molecula lor una sau mai multe duble legături. Diferă

între ei prin lungimea lanţului şi prin numărul şi poziţia dublelor legături. Cei mai importanţi

acizi graşi nesaturaţi sunt: acidul oleic (se află în majoritatea lipidelor), acidul linolic (se află

în toate lipidele), acidul linolenic (se află în uleiul de in).

Figura 25 Structurile unor acizi graşi nesaturaţi

Acizii graşi esenţiali nu sunt sintetizaţi de organismul animal. De exemplu, acizii

linoleic şi linolenic sunt sintetizaţi numai de plante.

Acizii graşi esenţiali sunt precursorii prostaglandinelor, hormonii paracrini, de o

importanţă biologică deosebită. Până nu demult, aceşti hormoni erau consideraţi specifici

organismelor animale. Recent, s-a descoperit că şi ţesuturile şi organele vegetale elaborează

prostaglandine. Astfel, ei au fost evidenţiaţi la plante precum Populus şi Larix.

Carenţa acizilor graşi esenţiali determină tulburări grave, printre care oprirea creşterii.

Diferiţi acizi graşi se utilizează ca emulgatori, alţii ca baze de unguent sau cu alte

roluri de substanţe auxiliare, la prepararea unor produse farmaceutice.

32


CAPITOLUL 3

DATE FARMACOLOGICE ŞI UTILIZĂRI TERAPEUTICE ALE

SPECIILOR DE PLANTAGO

Plantele din speciile de Plantago au utilizări terapeutice în medicina umană şi

veterinară, cultă şi tradiţională. Principiile lor active acţionează ca: emoliente, expectorante,

hemostatice, cicatrizante, bactericide, astringente, antiinflamatoare, diuretice,

hepatoprotectoare şi imunostimulatoare.

Intern frunzele de pătlagină (Plantaginis folium) se utilizează în tratamentul

afecţiunilor respiratorii (bronşite cronice, faringite, laringite, astm bronşic), gastrointestinale

(ulcer gastric, gastrită hiperacidă, enterite, dizenterii), hepatice şi urinare (nefrite cronice),

hipercolesterolemie şi hipertensiune arterială.

Extern frunzele de pătlagină se administrează în: afecţiuni respiratorii (bronşite,

faringite, laringite, astm bronşic, guturai); afecţiuni oculare (conjunctivitele blefaritelor);

afecţiuni dermatologice (acnee, furunculoza, înţepături de insecte, muşcături de şarpe,

ulceraţii cutanate, Zona zoster, ulcer varicos); afecţiuni dentare (gingivite, stomatite).

Cercetările efectuate de Grigorescu E. şi colaboratorii (1973) au contribuit la

elucidarea mecanismului de acţiune al frunzelor de pătlagină, aplicate local, în tratamentul

furunculozei. Astfel, într-o primă fază, mucilagiul înmoaie tegumentul permiţând enzimelor

proteolitice să macereze pielea şi, ca urmare, furunculul erupe. Compuşii cu structură

polifenolică sterilizează plaga deschisă. Carotenoidele, fitosterolii, acizii graşi contribuie

ulterior la regenerarea ţesutului, iar taninurile acţionează ca cicatrizanţi.

Acţiunea emolientă a extractelor apoase din Plantaginis folium este datorată

mucilagiilor. La administrarea acestora, mucilagiul acoperă mucoasa inflamată cu un film

protector.

Acţiunea expectorantă este datorată tot mucilagiului care exercită o acţiune iritantă

slabă asupra mucoasei gastrice declanşând, pe cale reflexă, o hipersecreţie traheobronşică.

Extractele de pătlagină dezvoltă şi efecte antidiareice, antisecretoare, antimicrobiene,

cicatrizante, hemostatice datorită taninurilor pe care le conţin. De asemenea, taninurile

acţionează antiinflamator şi spasmolitic.

33


La locul de aplicare, taninurile precipită proteinele formând o peliculă impermeabilă şi

neputrescibilă. Astfel, prin precipitarea proteinelor de la suprafaţa mucoasei intestinale,

taninurile formează un film care, fiind impermeabil, nu permite trecerea apei din ţesuturi în

lumenul intestinal, dar, în acelaşi timp, apa şi toxinele din intestin nu sunt resorbite (efect

antidiareic). Prin precipitarea proteinelor suprafaţa leziunilor de la nivelul mucoaselor şi pielii

se reduc (efect cicatrizant).

De asemenea, taninurile precipită proteinele sanguine (efect hemostatic) şi proteinele

din membrana celulară a microorganismelor (efect antimicrobian). De asemenea, acţiunea

antimicrobiană a extractelor din frunze de pătlagină este datorată unui fitocomplex din care

fac parte, pe lângă taninuri, şi alţi compuşi cu structură polifenolică (flavone, acizi

polifenolcarboxilici, derivaţi fenilpropanici), dar şi derivaţii iridoidici. La acţiunea

hemostatică a frunzelor de pătlagină contribuie şi vitamina K.

Flavonele şi triterpenele imprimă proprietăţi diuretice extractelor din Plantaginis

folium.

Cercetări recente au evidenţiat faptul că in vitro, aucubina poate fi utilizată ca

precursor în sinteza prostaglandinelor. Dintre acestea, prostaglandina I2 dezvoltă efecte

antiulceroase prin inhibarea secreţiei gastrice acide, reglarea secreţiei de mucus protector,

precum şi a fluxului sanguin în mucoasa gastrică. În consecinţă există posibilitatea ca şi în

organism compuşii iridoidici de tip aucubină să funcţioneze ca precursori în biosinteza de

prostaglandine justificând astfel, în parte, acţiunea antiulceroasă a frunzelor de pătlagină.

În prezent, în multe ţări, aucubina este utilizată ca sinton în sinteza de prostaglandine

de interes terapeutic.

Efectul hepatoprotector al preparatelor de pătlagină este atribuit, în principal,

compuşilor iridoidici. Experimentele in vivo au evidenţiat faptul că aucubina exercită un efect

hepatoprotector puternic în intoxicaţiile cu ciuperci aparţinând genului Amanita care, prin

conţinutul în α-amanitină şi faloidină, sunt puternic hepatotoxice. Hepatotoxicitatea α-

amanitinei şi faloidinei este datorată inhibării sintezei de ARN la nivel hepatic. Aucubina

acţionează hepatoprotector prin anihilarea acestui efect. . [ Stănescu U., Hăncianu M., Miron

A., Aprotosoaie C., 2004]

Iniţial, aucubinei i s-au atribuit proprietăţi antibiotice. Ulterior s-a constat că, de fapt,

nu aucubina este răspunzătoare de acest efect, ci agliconul corespunzător – aucubinogenolul

34


care se formează din aucubină sub acţiunea unei β-glucozidaze şi care este, sub această formă,

puţin stabil. Unii autori consideră că acţiunea antibiotică este datorată unui produs de

degradare al aucubinogenolului. Prin polimerizarea aucubinogenolului acţiunea antibiotică

dispare. Astfel se explică de ce extractele apoase preparate la rece, sucul de presare şi

extractele fluide au evidenţiat in vitro proprietăţi bactericide şi bacteriostatice, în timp ce

infuziile şi decocturile s-au dovedit a fi inactive.

În extractele preparate la rece, β-glucozidaza este activă şi hidrolizează în timp

aucubina cu eliberarea aucubigenolului. Temperaturile ridicate din timpul infuzării şi

decocţiei inactivează β-glucozidaza şi, ca urmare, aucubinogelul nu se mai formează,

extractele respective fiind lipsite de proprietăţi antibiotice.

1 mL de soluţie apoasă 2% de aucubină are, în prezenţa β-glucozidazei (când se

realizează scindarea glucozidei cu eliberarea aucubigenolului), o activitate antibiotică asupra

tulpinilor de Staphylococcus aureus comparabilă cu cea determinată de 600 U.I. de penicilină.

Se apreciază că o ceaşcă de ceai preparată din 1,5g produs vegetal şi 150 mL apă

conţine aproximativ 14 mg aucubină.

Poliholozidele izolate din frunzele de pătlagină au proprietăţi imunostimulatoare.

Astfel, testele in vitro au evidenţiat, pentru fracţiunile PMI50 şi PMII50 din frunzele de

Plantago major L. (Samuelsen A.B. şi colab., 1995) proprietatea de a activa complementul

seric şi de a induce sinteza de factor tumor-necrotic (TNF-α) de către macrofage.

Pe de altă parte, cercetări realizate de Miron A. (1997) au pus în evidenţă, pentru

fracţiuni macromoleculare glucidice izolate din frunzele speciilor Plantago media L. şi

Plantago lanceolata L., capacitatea de a activa procesele de fagocitoză (studii in vivo).

Tinctura din frunze de pătlagină nu conţine mucilagiul emolient şi expectorant

(insolubil în solvenţii care conţin alcool) şi se foloseşte în tratamentul unor disfuncţii minore

ale tractului gastrointestinal şi în afecţiuni dermice inflamatorii (aplicaţii locale).

Pentru extractele din Plantaginis folium nu au fost semnalate contraindicaţii, efecte

adverse sau interacţiuni cu alte preparate medicamentoase. În schimb, la administrare

internă, aucubina pură determină gastroenterite şi chiar paralizie.

35


3.1. Modalităţi de utilizare ale frunzelor de pătlagină

3.1.1. Uz intern

1. Infuzie: 1 linguriţă de frunze uscate la 200 mL de apă clocotită; se infuzează 15

minute, se strecoară, se îndulceşte şi se ia câte o lingură la 2 ore în tratarea ulcerului gastric şi

duodenal, enterite, diaree, hemoroizi interni, intoxicarea sângelui, astm, bronşite cronice, tuse,

laringite, răguşeală, alergii, anemie, retenţie urinară, ateroscleroză.

Se mai poate folosi amestecul, în părţi egale, din pătlagină şi cimbrişor pentru boli de

ficat şi splină. Alte amestecuri se pot face cu plante expectorante, emoliente şi cicatrizante

(nalba mare, muşeţel, lumânărica, mierea ursului).

2. Infuzie din amestec de 50 g de frunze de pătlagină, 5 g de fructe de anason la 1 litru

de vin fiert; se lasă să infuzeze 10-15 minute, se strecoară şi se beau 3-4 ceşti pe zi, cu

înghiţituri rare, de către bolnavii de flebite şi cei care scuipă sânge.

3. Decoct din 1 lingură de frunze uscate la 250 mL de apă sau lapte; se fierbe 5

minute, se infuzează 10 minute, se strecoară şi se dă câte o lingură la intervale de 2 ore timp

de 6 săptămâni la bolnavii de tuberculoză pulmonară şi copiilor cu limbrici.

4. Decoct din seminţe de pătlagină folosit în boli de rinichi, vezică urinară şi

hematurie.

5. Sirop de pătlagină din 100 g de frunze proaspete, bine spălate care se toacă mărunt;

se fierbe în 1.250 mL de apă, la care se adaugă 300 g de zahăr şi 250 g de miere de albine

nezaharisită. Se amestecă la foc mic până se obţine o consistenţă groasă ce se toarnă în

sticluţe sau borcane bine închise şi se ţine la frigider. Se ia câte o linguriţă înainte de mese

timp de 3 săptămâni, având efecte excelente în bronşite, tuse seacă, curăţirea sângelui de

toxine, rahitism şi în boli cronice de inimă, plămâni şi ficat.

6. Suc din frunze proaspete, spălate, mărunţite şi presate care se amestecă cu miere, se

fierbe 20 minute şi se iau câte 2 linguri pe zi în bolile căilor respiratorii, în purificarea

sângelui, limbrici şi incontinenţă urinară.

7. Pulbere din 1 g de frunze uscate şi măcinate fin care se ia de 2-3 ori pe zi, după

mesele principale, în ulcer gastric şi duodenal.

36


8.Seminţe de pătlagină (8 g pe zi) cu câteva înghiţituri de ceai din cicoare cu efecte în

prevenirea formării pietrelor în litiaza biliară şi renală.

3.1.2. Uz extern

1. Tinctura de pătlagină din 100 g de frunze uscate în 1 litru de alcool de 70°; se lasă

la macerat 24 ore, se strecoară, se stoarce tifonul şi se pun 2-3 comprese pe ten cu acnee, în

zona Zoster, inflamaţii, înţepături de insecte sau se fac spălături bucale (gargara) în

stomatite, faringite, laringite, afte, dureri de dinţi şi alte infecţii ale gurii.

2. Decoct din 100 g de frunze uscate la 300 mL de apă rece; se fierbe 15-20 minute,

se infuzează acoperit până la răcire şi se pun comprese pentru cicatrizarea plăgilor deschise şi

purulente sau arsuri grave.

3. Ulei de pătlagină din 400 g de frunze proaspete, mărunţite, 300 mL de alcool de

70°, 500 mL de ulei de floarea soarelui; se lasă la macerat 3-4 zile, se fierbe în baie de apă 3-

4 ore, se strecoară cu stoarcerea reziduurilor şi se fac badijonări în caz de acnee, răni,

ulceraţii, eczeme infectate, prurit, ulcer varicos, zona Zoster, inflamaţii şi înţepături de

insecte.

4. Unguente din 5 mL de suc de frunze proaspete, 40 g de vaselina, 5 g de lanolina; se

foloseşte în iritaţii cutanate nezemuinde şi în inflamaţii.

5. Băi locale cu infuzie din 100 g de frunze uscate în 3 litri de apa clocotită; se lasă

vasul acoperit timp de 20-30 de minute, se strecoară în apă de baie la temperatura de 37°C şi

care se stă 15-20 minute, pentru a trata ulcerul varicos şi alte ulceraţii ale pielii. Infuzia se

mai foloseşte în boli de ochi (conjunctivita, blefarită), eventual cu adaus de sulfină şi

albăstrele.

6. Cataplasme cu frunze proaspete, spălate şi strivite, care se aplică cu o bucată de

tifon pe zonele afectate ale pielii: abcese, herpes, bube, tăieturi, furuncule, răni sângerânde,

tromboze, inflamaţii articulare de natura reumatică, cancer de piele, afecţiuni maligne

glandulare, ulcer varicos (se amestecă cu sare). Are efecte cicatrizante, calmante,

antipruriginoase şi antiinflamatorii, datorită conţinutului în aucubozidă şi substanţe

antibiotice.

7. Persoanele care merg pe distanţe lungi pot pune frunze proaspete în pantofi, pentru

a evita băşicarea sau se îmbăiază picioarele în infuzie de pătlagină amestecată cu nalbă şi

37


coada calului, iar rănile vor fi unse cu alifie de gălbenele.

3.2. Preparate farmaceutice pe bază de pătlagină

1. Sirop de pătlagină

Acţiune: Expectorant şi emolient (combate starea de uscăciune a mucoaselor).

Indicaţii: Bronşite acute şi cronice cu expectoraţie vâscoasă.

Compoziţie: Extract de pătlagină (Folium Plantaginis), zahăr, vitamina C, benzoat de

sodiu. Frunzele de pătlagină conţin o multitudine de substanţe complexe, printre care se

numără taninurile şi mucilagiile. O parte din aceste substanţe se regăsesc în extractul apos şi

conferă produsului acţiunea expectorantă.

Contraindicat: în diabet.

Mod de administrare:

Copii 1-5 ani = 2-3 linguriţe pe zi;

Copii 6-12 ani = 4-5 linguriţe pe zi;

Copii peste 12 ani şi adulţi = 3-4 linguriţe pe zi.

Durata unei cure este de minim 5 zile.

2. Unguent cu pătlagină

Recomandări: ulcer varicos.

Compoziţie: extract de pătlagină, vaselină, lanolină,ceară, parfum.

Indicaţii: eczeme, plăgi, răni, ulceraţii, iritaţii ale pielii, ulcer varicos, ulcere cutanate,

hemoroizi, băşici, înţepături de insecte, umflături ale picioarelor.

Administrare: aplicaţii locale cu masaj uşor.

3. Tinctură de pătlagină

38


Recomandări: ulcer varicos, conjunctivită.

Compoziţie: glicozizi iridoidici, acizi polifenolici, flavonoide, cumarine, triterpene,

steroli, polizaharide, acid silicic, săruri minerale (Zn, K), colina.

Indicaţii: bronşite cronice, astm bronşic, diaree, ulcer gastro-duodenal,

hipercolesterolemie, hipertensiune, ateroscleroză, iritaţii provocate de înţepături de insecte,

ulcer varicos, ulceraţii cutanate, conjunctivite, blefarite, laringite, traheite, gingivite, răni

purulente, ulceraţii.

Administrare:

Intern – 30 picături de 3 ori pe zi, diluate în puţină apă (100 mL).

Extern – 1 linguriţă tinctură diluată în 50 mL apă fiartă şi răcită. Se spală zona inflamată şi se

aplică comprese.

CAPITOLUL 4

39


SIROPURI

Siropurile sunt preparate farmaceutice lichide cu un conţinut crescut în zahăr, de

consistenţă vâscoasă, destinate administrării interne (SIRUPI – F.R. X).

Siropurile pot conţine 2/3 din greutatea lor zahăr; siropurile industriale au cel puţin

40% zahăr.

În general, sunt preparate cu zaharoză în concentraţie de 65% şi au o densitate de 1.32

g/mL, care le asigură protecţia antimicrobiană.

Prin convenţie, o soluţie cu o concentraţie de 45% zaharoză este numită sirop.

În categoria siropuri sunt incluse toate preparatele lichide cu gust dulce, dense, sub

formă de soluţii de uz intern, care au ca vehicul siropul.

Zaharoza poate fi înlocuită cu glucoză, fructoză, zahăr invertit sau alte zaharuri şi de

asemenea pot fi obţinute siropuri din polioli naturali, cu gust dulce, ca glicerol, sorbitol şi

xilitol, cât şi cu edulcoranţi sintetici sau agenţi vâscozifianţi, pentru a le conferi vâscozitate

asemănătoare siropului de zahăr.

Siropurile pot conţine una sau mai multe substanţe medicamentoase, cât şi substanţe

auxiliare ca aromatizanţi, coloranţi, agenţi antimicrobieni, numele şi concentraţia acestora

trebuind să fie indicate pe eticheta preparatului.

Unele siropuri nu conţin substanţe medicamentoase, ele sunt destinate a fi utilizate ca

vehicul pentru diferite forme farmaceutice lichide de uz intern.

Industria de medicamente prepară şi alte forme farmaceutice destinate realizării de

siropuri:

a. Pulberi pentru siropuri – prezentare utilizată de industrie pentru unele specialităţi cu

stabilitate foarte limitată, care nu pot fi stocate sub formă lichidă (de exemplu unele

antibiotice).

b. Granule pentru siropuri – de asemenea, o formă farmaceutică solidă, prezentată în

flacoane, care conţin granule bogate în zahăr şi substanţe medicamentoase, solubile sau

insolubile. În momentul întrebuinţării, bolnavul adaugă o cantitate determinată de apă peste

pulberea sau granulatul din flacon şi prin agitare se obţine “ex tempore” o soluţie sau o

suspensie zaharată, care se administrează cu linguriţa dozatoare, ce însoţeşte flaconul în

ambalajul industrial. Siropul obţinut se poate păstra o săptămână, la temperatura obişnuită.

40


c. Doze unitare de pulberi sau granulate – condiţionate în plicuri termosudabile, care se

dizolvă în apă, în momentul întrebuinţării; sunt cele mai moderne. Aceste tipuri de prezentări

rezolvă, pentru industria farmaceutică, problema întrebuinţării unor substanţe

medicamentoase instabile în soluţie.

d. Concentrate pentru siropuri – sunt preparate extractive cu volum redus, obţinute prin

diferite procedee de dizolvare, extracţie şi concentrare a unor produse vegetale. Aceste soluţii

concentrate sunt diluate cu sirop şi alcool, pentru a obţine o concentraţie alcoolică finală de

20°, care facilitează conservarea.

Forma farmaceutică de sirop oferă o serie de avantaje:

- preparatele prezintă gust dulce, aromat, culoare atractivă, miros plăcut, fiind preferate în

special în medicaţia pediatrică;

- corectează gustul şi mirosul neplăcut al unor substanţe, permiţând astfel o administrare

uşoară;

- se pot asocia diferite substanţe medicamentoase;

- concentraţia mare în zahăr are şi rolul de a asigura conservarea siropului, având totodată şi

valoare nutritivă;

- rezolvă problemele de instabilitate a unor substanţe (antibiotice mai ales), în mediu apos

granulate sau concentrate pentru siropuri, care sunt transformate în formă lichidă, de către

bolnav, “ex tempore”;

- siropurile, ca soluţie apoasă, oferă o mare biodisponibilitate, fiind forme farmaceutice cu

eliberare rapidă;

- comparativ cu soluţiile apoase de uz intern, asigură o protecţie, asupra mucoasei gastrice, la

acţiunea iritativă a unor componente asociate în sirop (ex. cloralhidrat).

Printre dezavantaje putem enumera:

- stabilitatea redusă a substanţelor medicamentoase în soluţie;

- stabilitate mai mică decât soluţiile la contaminarea cu microorganisme, fungi, pot fermenta

uşor;

- ca şi soluţiile ocupă un volum şi prezintă o masă mai mare decât cele ale formelor solide,

ceea ce impune spaţii mari de depozitare, transport dificil al recipientelor;

- sunt contraindicate la diabetici (siropurile cu zahăr).

4.1. Clasificarea siropurilor

41


Siropurile se pot clasifica în funcţie de:

1. Conţinut:

- siropuri simple – cu o singură substanţă medicamentoasă;

- siropuri compuse – cu mai multe componente.

2. Modul de formulare:

- siropuri oficinale;

- siropuri industriale.

3. Forma farmaceutică:

- siropuri medicamentoase;

- pulberi pentru siropuri;

- granulate pentru siropuri;

- concentrate pentru siropuri.

4. Modul de fabricare:

- siropuri obţinute prin dizolvarea la rece sau la cald a zahărului în apă, sucuri de plante,

soluţii extractive etc;

- siropuri obţinute prin amestecarea siropului simplu cu alte forme lichide, tincturi, extracte.

5. Modul de utilizare:

- siropuri medicamentoase – conţin substanţe medicamentoase cu acţiune terapeutică;

- siropuri aromatizante – se utilizează ca edulcorante pentru acoperirea gustului neplăcut al

unor substanţe medicamentoase, din diferite forme farmaceutice lichide;

- siropuri cu rol de vehicul, în medicaţia pediatrică;

- siropuri cu rol protector contra acţiunii iritante a unor substanţe medicamentoase (ex.

cloralhidrat).

6. Acţiunea terapeutică:

- expectorante;

- tonice;

- sedative;

- purgative;

- antiparazitare;

- cu antibiotice;

- cu chimioterapice;

- antianemice.

4.2. Formularea siropurilor

42


Siropurile se administrează numai pe cale orală, pentru o acţiune generală mai ales

(cele medicamentoase).

Obiectivele formulării unui sirop constau în principal în:

- realizarea solubilităţii substanţelor medicamentoase;

- asigurarea stabilităţii siropurilor;

- asigurarea caracteristicilor subiective (organoleptice) în scopul măririi acceptabilităţii la

bolnav;

- eficienţa terapeutică.

În general, faţă de forma farmaceutică de soluţie, siropurile prezintă o stabilitate bună

datorită conţinutului ridicat în zahăr, iar fabricarea la cald, prin sterilizare, asigură protecţia

contra microorganismelor.

În timp şi păstrate în condiţii necorespunzătoare, sub influenţa factorilor interni şi

externi, siropurile suferă modificări importante urmate de alterarea calităţii lor. Cele mai

importante modificări sunt: cristalizarea zahărului, hidroliza, fermentaţia, apariţia filamentelor

de mucegaiuri, schimbarea culorii etc.

Hidroliza zaharozei poate să se producă în cursul fabricării siropului şi să se

accentueze în cursul depozitării, dar aceasta nu este considerată o alterare. Viteza de hidroliză

este mult mai mare în siropuri acide; este accelerată de lumină, favorizată de două enzime,

glucozidaza (maltaza) şi zaharaza (invertaza), prima acţionând la pH neutru, a doua la pH 4.7,

la care acţiunea maltazei este nulă. Proprietăţile esenţiale ale siropurilor nu sunt radical

schimbate, dar aceste transformări grăbesc alterarea.

Alte tipuri de alterări sunt date de substanţele medicamentoase particulare din diferite

siropuri.

Prezenţa alcoolului în unele siropuri facilitează conservarea lor, dar utilizarea acestora

este contraindicată la copii.

La formulare se vor stabili tehnologia de fabricaţie, modul de condiţionare şi

depozitare a siropurilor.

Pentru prepararea siropurilor se utilizează:

43


- substanţe medicamentoase;

- substanţe auxiliare: zahărul;

- vehicule ca: apa, ape aromatice, soluţii extractive;

- adjuvanţi şi aditivi.

În cea mai mare parte a siropurilor, pentru preparare se utilizează zahărul oficinal,

cristalizat sau bucăţi, care conţine 98-99.5% zaharoză, 0.25-0.50% apă, solubil până la o

concentraţie de 85%, în apă fiind stabil la pH 4-8. Se poate asocia cu sorbitolul, glicerina sau

alte substanţe, care reduc tendinţa zaharozei la cristalizare.

Glucoza lichidă este de asemenea utilizată în locul zahărului; ea este vâscoasă şi

conferă soluţiilor un miros şi gust plăcut.

Ca solvenţi se utilizează: apa, soluţii apoase concentrate, ape aromatice, soluţii

extractive (apoase, hidroalcoolice), sucuri de fructe etc.

Substanţele adjuvante şi aditivii sunt în general aceiaşi care sunt indicaţi şi pentru

soluţiile de uz intern: agenţi de mărire a solubilităţii, stabilizanţi, aromatizanţi, corectori de

gust şi miros, coloranţi, conservanţi. În plus se utilizează o serie de substanţe cu rol de

clarificare, decolorare etc. a siropurilor (cărbune, caolin etc).

Siropurile cu o concentraţie mai mică în zahăr, decât a siropului simplu (64% zahăr) se

conservă cu amestec de agenţi antimicrobieni 1.5% nipagin-nipasol 1:9, sau alţi conservanţi

ca: acid benzoic, clorură de benzalconiu, clorură de decualiniu, prin dizolvare în alcool şi

amestecare cu sirop.

Extractele concentrate pentru siropuri se prepară numai în industrie; ele se utilizează

la fabricarea siropurilor prin amestecarea cu siropul simplu, în proporţiile indicate; în general,

se amestecă 3 părţi sirop şi 1 parte extract.

De asemenea, tot în industrie se prepară şi sucurile de fructe care sunt utilizate pentru

siropurile medicamentoase.

CAPITOLUL 5

44


PARTEA EXPERIMENTALĂ

STUDIUL COMPOZIŢIEI PRINCIPIILOR ACTIVE DIN UNELE

SPECII DIN GENUL PLANTAGO ŞI UTILIZAREA LOR

FARMACEUTICĂ

5.1. Obiective

Utilizarea plantelor pentru prevenirea şi tratarea bolilor reprezintă cea mai veche

formă de medicină cunoscută. Plantele sunt surse importante de compuşi farmaceutici,

aromatici şi industriali, omenirea fiind indisolubil legată de “lumea“ vegetală, aceasta

constituind de milenii sursa majoră de obţinere a unor bioproduse esenţiale pentru

supravieţuirea întregului regn animal. În prezent zestrea botanică a planetei stochează

numeroase resurse încă insuficient cunoscute. Statisticile evidenţiază faptul că peste 1500 de

compuşi noi sunt identificaţi anual în diferite specii de plante şi că un sfert dintre

medicamentele prescrise conţin substanţe de origine vegetală.

Printre plantele medicinale, plantele din genul Plantago, se remarcă prin efectele lor

terapeutice recunoscute ca tratamente excelente în tratarea multor boli, încă din antichitate.

În medicina populară pătlagina era utilizată pentru vindecarea de otrăviri, de febră,

răni, prostată (cu frunze de pătlagina).

În zilele noastre pătlagina constituie un remediu excelent în vindecarea

furunculelor, bolilor canceroase de glande, abceselor, vindecarea persoanelor ce au zona

Zoster, bronşitei, diareei, arteriosclerozei, muşcăturilor de şarpe (peste răni se aplică terci de

pătlagină tânără), astmului, răguşelii, ulcerului duodenal, tusei, bolilor căilor respiratorii,

hemoroizilor, guşei, tumorilor maligne.

Având în vedere aceste beneficii, în partea experimentală a lucrării de faţă s-a urmărit

studiul botanic şi analiza calitativă şi cantitativă a unor compuşi bioactivi (carotenoide,

clorofile, iridoide, flavonoide, mucilagii, polizaharide, vitamine, steroli şi grăsimi), prezenţi în

două specii ale genului Plantago: Plantago lanceolata şi Plantago media, în vederea

evidenţierii complexităţii compoziţiei acestora în compuşi bioactivi ce explică numeroasele

lor efecte terapeutice.

45

http://www.sanatatecuplante.ro/retete-pentru-tratarea-bolilor/h/hemoroizi.html


Ca aplicaţie farmaceutică a plantelor studiate s-a ales prepararea unui sirop pe bază de

extract de pătlagină, formă farmaceutică recunoscută pentru utilizarea terapeutică a acestei

plante.

5.2. Materiale, metode şi tehnici de lucru

Studiile s-au realizat folosind material vegetal autohton, plante din speciile Plantago:

Plantago media şi Plantago lanceolata. Reactivii utilizaţi în analizele efectuare au fost de

calitate Merck, Flucka.

Analizele prin cromatografie în strat subţire au fost realizate pe plăci de silicagel

60F254 Merck, cu detecţie în UV la 254 şi 365nm. Pentru dozările spectrofotometrice s-a

folosit spectrofotometrul UV-VIS Double Beam PC 8 Scanning Autocell, UVD-3200,

Labomed, Inc (Departamentul de Chimie, Fizică şi Mediu, Facultatea de Ştiinţe şi Mediu).

Pentru studiile microscopice s-a folosit microscopul optic model B-500 iar imaginile au fost

realizate cu aparatul de fotografiat Kodak-8,1 megapixeli, ale Facultăţii de Medicină şi

Farmacie.

5.2.1. Obţinerea şi identificarea calităţii materiilor prime vegetale

5.2.1.1. Obţinerea materiilor prime vegetale

Recoltarea: Materialul vegetal a fost recoltat de la două specii din genul Plantago:

Plantago media şi Plantago lanceolata manual, pe timp uscat şi însorit din Grădina Botanica

din Galaţi, în luna iunie.

Sortare, uscare, ambalare: Materialul vegetal, reprezentat de frunzele speciilor de

Plantago media şi Plantago lanceolata, au fost supuse primei sortări pentru îndepărtarea

corpilor străini şi a impurităţilor din aceeaşi plantă. După terminarea procesului de sortare,

produsul vegetal a fost supus uscării timp de 2 săptămâni la temperatura camerei, în strat

subţire. După uscare, produsul vegetal a fost din nou sortat îndepărtând produsele vegetale

degradate în timpul uscării (brunificate, mucegăite etc). Produsul vegetal rezultat a fost

depozitat în pungi de hârtie, în încăperi bine aerisite.

46


5.2.1.2. Verificarea identităţii produselor vegetale

Pentru evitarea impurificării în timpul recoltării cu organele altor specii, s-a efectuat

examenul macroscopic şi microscopic pentru fiecare produs vegetal, conform etapelor

analizei farmacognostice.

1. Examenul macroscopic

Prin acest examen, care reprezintă primul stadiu de investigare al produselor noi sau

cunoscute, se urmăreşte stabilirea caracterelor morfologice observate cu ochiul liber sau cu

lupa, precum şi cele care pot fi determinate prin perceperea mirosului şi a gustului.

Conform literaturii de specialitate [Farmacopeea Română Ed. a X-a, 2011], examenul

macroscopic se realizează după cum urmează:

A. Produse vegetale întregi

Adeseori produsele vegetale întregi pot fi identificate numai prin controlul

macroscopic.

Controlul macroscopic al organelor subterane trebuie să conducă la stabilirea naturii

organului (rădăcină sau tulpină subterană) şi la precizarea caracterelor acestora.

Caracterizarea organelor subterane se referă la forma produsului, la modul de prezentare şi

de condiţionare (întreg, tăiat longitudinal sau transversal, curăţat sau nu de suber), la

prezenţa sau absenţa striaţiilor (longitudinale, transversale), la profunzimea acestora, la

prezenţa unor cicatrice (de radicele, rădăcini sau muguri foliari), la fractură (netedă,

granuloasă, lignificată, spongioasă, pulverulentă, fibroasă etc.), la dimensiuni, culoare, miros

şi gust.

Determinarea dimensiunilor (lungime, grosime etc.) se efectuează în regiunea cea

mai dezvoltată a organului subteran, cu ajutorul unei rigle gradate. Culoarea se observă pe

produsul uscat, atât la exterior cât şi la interior, pe fractura proaspătă.

Controlul macroscopic al tulpinilor aeriene (parte componentă a produselor vegetale

cunoscute sub numele de herba) stabileşte forma, suprafaţa (pubescentă, striaţii), fractura

(netedă, fibroasă, granuloasă, pulverulentă etc.), dimensiunile (lungime, grosime), culoarea la

exterior şi în interior, mirosul şi gustul.

47


Controlul macroscopic al scoarţelor stabileşte caracterele suprafeţelor externe şi

interne (prezenţa sau absenţa suberului, a striaţiilor, a lenticelelor, a lichenilor), fractura

transversală (netedă, fibroasă, spongioasă etc.), dimensiunile (lungime, grosime), culoarea

celor două suprafeţe, mirosul şi gustul.

Controlul macroscopic al frunzelor şi foliolelor stabileşte forma, prezenţa sau absenţa

pubescenţei ambelor feţe, grosimea nervurilor şi proeminenţa sau invaginaţia acestora pe

suprafaţa superioară şi inferioară a frunzei, culoarea ambelor feţe corelată cu pubescenţa,

dimensiunile, mirosul şi gustul. Forma şi dimensiunile se determină pe produsul vegetal

umectat şi întins pe o placă de sticlă, în cazul frunzelor subţiri; frunzele groase sau coriacee

nu se umectează, ele păstrându-şi forma şi după uscare. Produsul se umectează prin

introducerea într-un flacon cu apă încălzită la aproximativ 50°C, în care se ţine timp de

câteva minute, apoi se întinde pe o placă de sticlă.

Controlul macroscopic al florilor stabileşte dacă produsul este constituit din flori

complete sau incomplete, izolate sau reunite în inflorescenţe, precum şi stadiul lor de

dezvoltare. Controlul macroscopic, efectuat pe produsul uscat sau umectat, implică analiza

florală, cu ajutorul căreia se stabileşte totodată poziţia sistematică a plantei de la care s-a

recoltat produsul vegetal. Particularităţile unui produs vegetal constituit din flori se stabileşte

prin examinarea fiecărei piese florale separate. Pe produsul vegetal uscat se determină

pubescenţa, tipul inflorescenţei, culoarea şi mirosul. Pe produsul umectat, întins pe o placă de

sticlă, se determină dimensiunile (diametrul florii sau inflorescenţei, lungimea şi lăţimea

pieselor florale) şi gustul.

Controlul macroscopic al fructelor stabileşte tipul de fruct şi stadiul în care a fost

recoltat (matur sau imatur), forma fructului întreg sau a fragmentului, suprafaţa (striaţii,

coaste, diverse formaţiuni, pubescenţă), culoarea, mirosul şi gustul, precum şi dimensiunile

(lungime, lăţime, grosime, diametru), care se determină cu ajutorul unei rigle gradate sau cu

hârtie milimetrică.

Controlul macroscopic al seminţelor (produse vegetale ca atare sau care însoţesc

fructele) stabileşte forma seminţei, aspectul suprafeţei tegumentului exterior (pubescenţă,

prezenţa sau absenţa striaţiilor, a hilului, a rafeelor, a eventualelor anexe), dimensiunile,

mirosul şi gustul. Dimensiunile (lungimea şi diametrul) se stabilesc cu ajutorul hârtiei

milimetrice sau prin cernere, folosindu-se o sită ale cărei ochiuri au latura de dimensiuni

adecvate.

48


Determinarea mirosului produselor vegetale întregi se efectuează după frecarea între

degete a produsului vegetal ca atare, fragmentat sau pulverizat.

Determinarea gustului produselor vegetale întregi se efectuează pe un fragment al

produsului vegetal umectat sau pe decoctul 10% al acestuia.

B. Produse vegetale mărunţite

Controlul macroscopic al acestor produse, constituite din fragmente variate ca formă,

cu lungimea de 2-10 mm, se efectuează prin metode similare metodelor folosite la produsele

întregi. Se stabilesc întotdeauna forma şi dimensiunile fragmentelor.

C. Produse vegetale pulverizate

Controlul macroscopic al acestor produse stabileşte gradul de mărunţire, culoarea,

mirosul şi gustul acestora. Determinarea mirosului şi a gustului se efectuează conform

prevederilor de la produse vegetale întregi.

Gustul amar al produselor vegetale, întregi, mărunţite sau pulverizate, arată

posibilitatea prezenţei unor alcaloizi, a unor anumite glicozide sau principii amare; gustul

aromat poate fi atribuit unor uleiuri volatile sau balsamuri; gustul astringent presupune

prezenţa taninurilor, iar cel dulce arată prezenţa glucidelor.

Controlul macroscopic poate fi însoţit, în vederea identificării produselor vegetale, de

un control chimic prin care pot fi evidenţiaţi unii constituenţi chimici.

2. Examenul microscopic

Conform literaturii de specialitate [Farmacopeea Română Ed. a X-a, 2011], controlul

microscopic al produselor vegetale se efectuează diferit, în funcţie de modul de prezentare al

produsului vegetal.

A. Controlul microscopic al produselor vegetale întregi sau mărunţite

a. Secţiuni transversale

Produsul vegetal, adus la consistenţă corespunzătoare prin fierbere sau prin macerare

cu apă sau cu un amestec de volume egale de alcool (R) şi glicerină (R) (în cazul produselor

vegetale care conţin mucilagii), este secţionat cu ajutorul unei lame, al unui brici sau al unui

microtom.

49


Preparatele astfel obţinute se clarifică cu apă de Javel (R) sau cu cloral hidrat 800g/L

(R), după cum urmează:

Clarificare cu apa de Javel . Produsul vegetal secţionat se aduce într-un cristalizor în

care se află apă de Javel (R), se acoperă cu o sticlă de ceas şi se lasă în soluţie de la 15 min

până la câteva ore, în funcţie de natura produsului vegetal. Soluţia se îndepărtează şi

secţiunile se spală în mai multe rânduri cu apă, până când nu se mai percepe miros de clor.

Clarificare cu cloral hidrat 800g/L. Produsul vegetal secţionat se aduce pe o lamă de

microscop pe care s-au pus câteva picături de cloral hidrat 800 g/L (R); preparatul se

încălzeşte uşor, trecând lama repede, de 2-3 ori, prin flacăra unui bec de gaz. Colorarea

secţiunilor se efectuează diferit, în funcţie de natura ţesutului studiat:

Pentru punerea în evidenţă a celulozei şi a ligninei se foloseşte cel mai frecvent dubla

colorare cu verde de iod-soluţie (R) şi carmin alaunat-soluţie (R), procedându-se în modul

următor: secţiunile clarificate se ţin în verde de iod-soluţie (R) într-un cristalizor timp de

aproximativ 1 minut; se îndepărtează colorantul, iar preparatul se spală cu apă până când

lichidul de spălare nu mai este colorat. Secţiunile se ţin apoi în carmin alaunat-soluţie (R),

timp de 5-10 min, se îndepărtează colorantul şi se spală cu apă până când lichidul de spălare

nu mai este colorat. Secţiunile se examinează la microscop într-o picătură de apă sau glicerol

(R). În aceste condiţii, pereţii lignificaţi se colorează în albastru sau în albastru-verzui, iar

cei celulozici în roşu.

Pentru punerea în evidenţă a suberului şi a cutinei se foloseşte roşu de Sudan G-

glicerină (R), procedându-se în modul următor: secţiunile clarificate se pun pe o lamă de

microscop în colorantul roşu de Sudan G-glicerină (R) şi preparatul se încălzeşte uşor,

trecând lama repede, de 2-3 ori, prin flacăra unui bec de gaz şi se lasă în repaus. După 30

minute se înlătură colorantul prin spălări repetate şi preparatul se examinează la microscop

într-o picătură de apă sau glicerină (R); în aceste condiţii, suberul şi straturile cutinizate se

colorează în roşu portocaliu.

Controlul microscopic al secţiunilor prin organe subterane stabileşte structura

acestora, tipul de fascicul libero-lemnos, materiile de rezervă, prezenţa sau absenţa

incluziunilor cristalizate, a ţesuturilor mecanice etc.

50


Controlul microscopic al secţiunilor prin tulpina aeriană (parte componentă a

produselor vegetale cunoscute sub numele de herba) stabileşte structura fasciculelor libero-

lemnoase şi a ţesuturilor mecanice, prezenţa sau absenţa perilor tectori şi glandulari etc.

Controlul microscopic al secţiunilor prin scoarţă stabileşte structura şi dispoziţia

ţesuturilor mecanice şi a razelor medulare, prezenţa sau absenţa incluziunilor cristalizate, a

ţesuturilor secretoare etc.

Controlul microscopic al secţiunilor prin frunză stabileşte caracterele epidermei, cu

referire deosebită asupra perilor tectori şi glandulari şi a stomatelor, prezenţa sau absenţa

ţesuturilor secretoare, a ţesuturilor mecanice şi a incluziunilor cristalizate, structura

fasciculului libero-lemnos etc.

Controlul microscopic al secţiunilor prin floare stabileşte prezenţa sau absenţa perilor

tectori şi glandulari, a materiilor de rezervă, a incluziunilor cristalizate, structura grăunciorilor

de polen etc.

Controlul microscopic al secţiunilor prin fruct stabileşte structura pericarpului, natura

materiei de rezerva, prezenţa sau absenţa ţesuturilor secretoare, a incluziunilor cristalizate etc.

Controlul microscopic al secţiunilor prin sămânţă stabileşte caracterele tegumentului

seminal, prezenţa sau absenţa ţesuturilor mecanice, a ţesuturilor secretoare pigmentate, natura

materiei de rezervă etc.

b. Preparatul de suprafaţă al produselor vegetale:

Se efectuează în cadrul controlului microscopic al fragmentelor provenite de la organe

vegetale subţiri (frunze, flori, tulpini ierboase) sau al unor ţesuturi (epicarp, tegument

seminal) îndepărtate de pe organe vegetale consistente.

Fragmentele vegetale sunt clarificate cu cloral hidrat 800 g/L (R) sau prin fierbere cu

hidroxid de sodiu (R) 50 g/L. După clarificare, preparatul se spală de 3-4 ori cu apă, se aduce

pe o lamă de microscop, se secţionează în două şi se întoarce una din jumătăţi, astfel încât

după includerea în apă sau în glicerină (R) şi acoperirea cu lamelă să se poată examina

ambele suprafeţe.

B. Controlul microscopic al produselor vegetale pulverizate

Pulberea vegetală omogenizată se aduce pe o lamă de microscop şi se clarifică fie cu

cloralhidrat 800 g/L (R) sau cu amestec de volume egale de cloralhidrat 800 g/L (R) şi

51


glicerină (R) (în acest caz preparatul se încălzeşte uşor, în condiţiile menţionate anterior), fie

cu glicerină (R) sau cu un amestec în volume egale de glicerină (R) şi alcool (R). Pentru

colorare se folosesc coloranţi specifici elementelor structurale care urmează a fi identificate.

Controlul microscopic al produselor vegetale poate permite stabilirea poziţiei

taxonomice a plantelor de la care provin. În acest scop se examinează perii glandulari, tipul

stomatelor etc.

În frunzele de dicotiledonate pot exista următoarele tipuri de stomate:

- tip anomocitic, la care stomata este înconjurată de un număr variabil de celule nediferenţiate

de celelalte celule ale epidermei;

- tip paracitic, la care stomata prezintă două sau mai multe celule anexe dispuse paralel cu

axul longitudinal al ostiolei;

- tip diacitic, la care stomata este însoţită de două celule anexe paralele între ele şi

perpendiculare pe axul longitudinal al ostiolei;

- tip anisocitic, la care stomata este înconjurată de trei celule anexe dintre care una este mai

mică decât celelalte două.

În afară de aceste patru tipuri de stomate mai există şi tipul actinocitic la care stomata

este înconjurată de celule anexe dispuse radial (Eucalypti folium).

3. Examenul histochimic

Controlul microscopic al produselor vegetale poate fi însoţit de un control

microchimic, prin care se evidenţiază la microscop, în urma unor reacţii de culoare, anumiţi

constituenţi chimici din celule, în vederea identificării produselor vegetale. [Farmacopeea

Română Ed. a X-a, 2011]

În cazul pulberilor, acestea pot fi tratate pe o lamă de microscop cu câteva picături de

reactiv Steimetz, care datorită compoziţiei sale complexe asigură atât clarificarea secţiunilor

(prin cloralhidrat, alcool şi glicerină), cât şi colorarea selectivă a ţesuturilor. Astfel:

- sulfatul de anilină colorează în galben ţesuturile lignificate (vase de lemn, celule pietroase,

fibre lignificate, sclerenchimuri);

- Sudanul III colorează în roşu sau portocaliu uleiul volatil, picăturile de ulei gras, rezinele,

membranele cutinizate şi ceroase, latexul;

52


- alaunul de fer (III) şi amoniu dă precipitate sau coloraţii cu taninurile sau compuşii fenolici;

- mucilagiile şi gumele din ţesuturi se identifică datorită aspectului sidefos sau sticlos

conservat în alcool şi glicerină.

5.2.2. Examenul chimic general

Punerea în evidenţă a grupelor de principii active conţinute în soluţiile extractive

obţinute din produse vegetale se realizează prin examenul chimic calitativ general, care are la

bază principiul extracţiei succesive cu solvenţi de polarităţi diferite (eter etilic, alcool şi apă) a

compuşilor bioactivi şi identificarea lor prin reacţii chimice specifice şi prin metode

cromatografice.

5.2.2.1. Obţinerea extractelor vegetale

2.5g produs vegetal adus la gradul de mărunţire necesar, se cern prin sita V (630μm),

se extrage cu 5-6 mL apă la fierbere şi se filtrează, obţinându-se extractul apos (soluţia A).

2,5g produs vegetal mărunţit se extrage cu un solvent nepolar (eter de petrol) în

aparatul Soxhlet. În urma extracţiei cu aparatul Soxhlet rezultă extractul lipofil (soluţia B) şi

produsul vegetal degresat, care se usucă la 50°C (la etuvă).

Produsul vegetal degresat obţinut se supune în continuare extracţiei cu alcool etilic

70°, apoi se agită timp de două ore la 40°C, pe plită electrică cu agitator magnetic rezultând

extractul hidroalcoolic (soluţia C).

53


Figura 26 Schema generală de lucru pentru prepararea extractelor vegetale

54

Produs vegetal uscat şi mărunţit(frunze)

Produs vegetal uscat şi mărunţit(frunze)

Extract apos

(Soluţia A)

Extracţie Soxhlet(eter de petrol)

Extract lipofil

(Soluţia B)

Produs vegetal degresat

Uscare la etuvă 50°C

Extracţie cu alcool etilic 70°

Agitare 2 ore la 40°C pe plita electrică cu agitator magnetic

Extract hidroalcolic 70%

(Soluţia C)


5.2.2.2. Identificarea compuşilor bioactivi

Identificarea grupelor de principii active s-a făcut folosind cele trei extracte: apos (A),

eteric (B) şi alcoolic (C), prin reacţii specifice şi prin metode cromatografice.

1. Reacţii de identificare

1. Identificarea aucubozidei: Peste 1mL soluţie A se adaugă 2 mL amestec etanol

(R) – glicerină (R), 1:1 şi 3 picături acid clorhidric concentrat (R). Se omogenizează prin

agitare uşoară şi se menţine 3 minute în baie de apă în fierbere. Apare o coloraţie albastră sau

verde-albastră (reacţia Charaux).

2. Identificarea alantoinei: La 1 mL soluţie A se adaugă circa 0,05g peptonă şi se

agită pentru dizolvare, după care se aduce la baza eprubetei, cu o pipetă, acid sulfuric

concentrat (R), circa 1 – 1,5 mL. Se lasă în repaus, iar după 3-4 ore, la limita de contact a

celor două lichide, se observă formarea unui inel violet care difuzează în stratul superior.

Aceasta se datorează cuplării acidului glioxilic rezultat din hidroliza succesivă a alantoinei (se

formează mai întâi acidul alantoic din care rezultă ulterior acidul glioxilic) cu triptofanul din

peptonă (reacţia Adamkiewicz – Hopkins –Cole).

Figura 27 Reacţia de identificare a alantoinei

3. Identificarea carotenoizilor (reacţia Winterstein): la 1mL soluţie B se adaugă 2

picături de H2SO4 concentrat; apare o coloraţie verde albăstruie, ce atestă prezenţa

carotenoizilor.

4. Identificarea sterolilor - la 3mL soluţie B se adaugă 5mL cloroform şi un volum

egal de H2SO4 concentrat; la limita de separare apare un inel violet iar soluţia cloroformică se

colorează în verde , dovedind prezenţa sterolilor;

55


5. Identificarea taninurilor (reacţia cu FeCl3): la 1 mL soluţie B se adaugă 1 mL apă

şi 1-2 picături FeCl3 1%; apare o coloraţie albastră (pentru taninuri galice), verde murdar

(pentru taninuri catehice), verde-brun (pentru taninuri mixte), însoţite de un precipitat negru.

6. Identificarea polifenolilor se realizează prin:

a) reacţia cu clorură ferică - la 1mL soluţie C se adaugă 1mL apă şi 2 picături de

FeCl3, apariţia coloraţiei albastră atestă prezenţa polifenolilor;

b) reacţia cu reactivul Folin –Ciocâlteu - la 1mL soluţie C se adaugă 3-4 picături

reactiv şi 1mL soluţie Na2CO3 20%, apariţia unei coloraţii albastre atestă prezenţa

polifenolilor;

c) reacţia cu reactivul Fehling - la 1mL soluţie C se adaugă 3 picături reactiv

Fehling, se menţine în baia de apă la 80°C până când apare un precipitat roşu-cărămiziu care

sedimentează în timp şi atestă prezenţa polifenolilor.

7. Identificarea flavonelor se realizează prin :

a) reacţia cianidolului (Shibata) – la 3-4 mL soluţie C, se adaugă 1-2 fragmente

magneziu metalic şi 0,5 mL acid clorhidric concentrat; apariţia coloraţiei portocalii, în 5

minute, atestă prezenţa flavonelor;

b) chelatarea cu săruri ale metalelor bi şi trivalente - la 1mL soluţie C se adaugă 0,5

mL acetat de sodiu şi 1 mL clorură de aluminiu 2,5%; astfel, apare o coloraţie galbenă care se

intensifică, în cazul prezenţei flavonelor.

8. Identificarea poliholozidelor mixte – 2 mL soluţie C se concentrează la 1 mL, apoi

se toarnă în fir subţire peste un volum de 5 mL metanol şi se lasă în repaos 10-15 minute. Se

obţine un precipitat alb-floconos care se colorează în violet la adăugarea de 2-3 picături de

hematoxilină. După filtrare, pe filtru se reţine precipitatul colorat.

2. Metode cromatografice de separare şi identificare

Cromatografia reuneşte un grup important de metode de separare diverse care permit

separarea, izolarea, identificarea şi dozarea simultană a componenţilor din amestecuri

complexe pe baza repartiţiei diferite a componentelor între o fază staţionară şi una mobilă.

Separarea compuşilor prin cromatografie se datorează vitezei de migrare diferită a acestora

de-a lungul fazei staţionare, care este determinată de modul de distribuţie a substanţelor de

separat între cele două faze precum şi de viteza de deplasare a fazei mobile.

Faza staţionară poate fi un solid adsorbant (cromatografie de adsorbţie), un lichid

depus pe suport solid (de repartiţie), un schimbător de ioni (cu schimb ionic) sau un gel

56


(cromatografie de excluziune sterică). Faza mobilă poate fi gaz (Ar, He, N2) sau lichid

(solvent sau amestecuri de solvenţi de înaltă puritate, soluţii tampon sau CO2 în condiţii

supercritice). La intrarea în coloana cromatografică, faza mobilă poartă numele de eluent sau

developant, iar la ieşire se numeşte efluent sau eluat.

Sediul procesului de separare cromatografică este coloana cromatografică, spaţiul în

care se depune faza staţionară. În funcţie de forma coloanei în care este depusă faza

staţionară se disting: cromatografia pe coloană închisă, cu umplutură (CC); cromatografia în

tub deschis (de obicei o coloană de dimensiuni capilare pe al cărei perete, un lichid sau un

solid activ joacă rol de fază staţionară); cromatografia plană: cromatografia pe hârtie (CH) şi

cromatografia pe strat subţire (CSS); cromatografia pe filament.

Metodele cromatografice pot fi utilizate în scop analitic sau preparativ.

Pentru efectuarea separărilor şi analizelor cromatografice se parcurg următoarele

stadii:

1) pregătirea probelor (extracţie, purificare etc.);

2) aducerea în contact a amestecului de separat cu faza staţionară (spotarea);

3) separarea cantitativă (developarea) componentelor prin eluare cu faza mobilă;

4) detecţia (identificarea sau revelarea) componentelor prin metode fizico-chimice

adecvate.

Cromatografia plană

Cromatografia plană se caracterizează prin forma geometrică plană a suportului fazei

staţionare. Această tehnică cromatografică include: cromatografia pe hârtie (CH) şi

cromatografia pe strat subţire (CSS). Separarea se bazează pe distribuţia componentelor între

două faze, una mobilă lichidă şi una staţionară. În cromatografia pe hârtie (CH), faza

staţionară este fibra celulozică cu anumite caracteristici structurale şi dimensionale. În

cromatografia în strat subţire (CSS), faza staţionară este silicagelul, alumina, poliamide ca

nylon-6 şi nylon-6,6, celuloză aminoetilată, amidonul etc., toate având în masă un liant

pentru formarea stratului subţire pe un suport inert (plăcuţe de sticlă sau folii de aluminiu).

Faza mobilă este un amestec de solvenţi bine aleşi.

Cromatografierea pe hârtie sau strat subţire presupune developarea într-un spaţiu

închis – cameră de developare (bac cromatografic) – cu atmosferă saturată de solvenţi.

Developarea poate fi ascendentă sau descendentă, orizontală, circulară sau radială.

57


Modul de lucru

Plăcile pentru strat subţire sunt pregătite în prealabil şi activate. Ele au dimensiuni

standard, iar adsorbantul se alege după natura componenţilor şi amestecul de solvenţi pentru

eluţie. Amestecul de solvenţi se introduce în camera sau bacul de cromatografie şi se ataşează

capacul pentru a se ajunge la saturaţie cu vapori.

Proba de analizat, dizolvată în general într-un solvent, se aplică la baza plăcii sau

hârtiei cromatografice, la 10-20 mm de margine, cu ajutorul unei capilare calibrate sau cu o

seringă specială. Probele aplicate pe plăci trebuie să conţină minim 0,01% concentraţie în

componentele de separat, însă nu trebuie să fie prea concentrate, deoarece la concentraţii mari

separarea este difuză (spoturile nu sunt distincte) obţinându-se numeroase suprapuneri sau

asimetrii. După aplicarea probelor, locurile de depunere aflate pe linia de start, trebuie uscate

foarte bine, deoarece solvenţii de extracţie remanenţi pot influenţa negativ separarea

substanţelor de analizat. Solvenţii volatili se pot îndepărta cu uşurinţă, prin simpla agitare în

aer a cromatogramelor, în timp de solvenţii cu puncte înalte de fierbere se îndepărtează prin

încălzirea plăcilor cromatografice la temperaturi controlate, care să nu afecteze structura

plăcilor şi componenţii din probă. După evaporarea solventului de extracţie, cromatoplaca se

introduce în camera de developare care conţine faza mobilă.

După ce developantul a atins distanţa de deplasare prevăzută (marcată prin frontul

developantului) placa sau hârtia cromatografică se scoate, se usucă şi se trece la detecţia

componenţilor. Revelarea este operaţia de punere în evidenţă a zonelor separate,

corespunzătoare diferiţilor componenţi separaţi. Procedeele de vizualizare pot fi: fizice –

expunerea cromatogramelor la lumină UV; chimice – reacţii de culoare efectuate prin

stropirea plăcii cu reactivi chimici; fizico-chimice – stropirea cu reactivi chimici urmată de

expunere la lumină UV; biochimice – bioautografia, reacţii enzimatice. Spotul poate fi

analizat cantitativ prin decupare sau răzuire urmată de extracţia componentului într-un volum

determinat dintr-un solvent potrivit sau direct prin densitometrie optică.

Modul general de evaluare a rezultatelor separării este dat de valoarea Rf, care

reprezintă raportul dintre distanţa xi de la linia de start până la centrul componentului separat

şi distanţa H de la linia de start la frontul fazei mobile:

Rf = xi / H

Pentru condiţii identice de cromatografiere pe hârtie şi strat subţire (condiţii standard),

58


Rf-ul devine o constantă de identificare a fiecărui component separabil.

Metoda se aplică curent în analiza aminoacizilor din hidrolizate proteice, a zaharurilor

şi glicozidelor din produse naturale, în chimia heterociclurilor, sterolilor, carotinoidelor şi

multe altele.

Cromatografia pe coloană

Este cel mai vechi procedeu cromatografic (Ţvet, 1906). Piesa esenţială în această

metodă de separare o constituie coloana cromatografică, confecţionată dintr-un tub de sticlă,

prevăzut la partea inferioară cu un robinet, ales astfel încât raportul dintre diametrul coloanei

şi lungimea sa să fie de 1:5 până la 1:20. În coloană se găseşte faza staţionară, care este un

material adsorbant poros (de ex.: silicagel, alumină, cărbune, carbonat de calciu, amidon,

zaharoza, etc.). La partea superioară a coloanei se ataşează o pâlnie de separare cu solvent

pentru eluţie.

Modul de lucru: Pentru pregătirea coloanei, la capătul inferior al coloanei se pune un

dop mic din vată, după care coloana se umple cu adsorbanţi activaţi în prealabil. Pentru

depunerea omogenă a adsorbantului, fără bule de aer, se poate recurge la trei procedee:

1) adsorbantul se toarnă în stare uscată în tubul gol;

2) coloana se umple 50% cu solvent inert şi se depune apoi adsorbantul, menţinând

constant nivelul eluentului prin scurgerea concomitentă pe la partea inferioară;

3) adsorbantul se toarnă sub forma unei suspensii fine în eluent.

După îndepărtarea solventului din coloană şi spălare cu solventul ce va fi utilizat în

separare, la partea superioară a coloanei se introduce proba sub forma unei soluţii

concentrate, dizolvată într-un solvent bun. Se lasă să se distribuie uniform pe suprafaţa

coloanei, eventual prin adaos cantităţi limitate de solvent. După ce proba a pătruns complet

în coloană, se adaugă un strat de aproximativ 1 cm de nisip, după care se începe adăugarea de

solvent (eluent) proaspăt. Etapa corespunde developării, când componentele probei analizate

se distribuie pe coloană în raport cu afinitate a fiecăruia faţă de faza staţionară. În urma

eluţiei cu solvent, compuşii din amestec se pot separa sub formă de benzi colorate, de-a lungul

coloanei, fiecare “bandă” colorată putând fi secţionată şi analizată ulterior, metoda fiind

aplicabilă amestecului de pigmenţi de culori diferite (de ex. la separarea clorofilelor şi

pigmenţilor însoţitori, caroteni şi xantofile). O altă metodă presupune eluţia cu solvenţi până

când eluantul aduce la capătul coloanei diverse fracţii ce se colectează şi se analizează sub

aspectul compoziţiei. Cea de-a doua variantă se aplică la extracţia -carotenului din plante, a

flavonelor din materiale vegetale, a izomerilor HCH, a fitosterolilor, peptidelor etc.

59


Adsorbantul din coloană poate fi regenerat şi reutilizat.

Pentru creşterea vitezei de eluţie pe înălţimea coloanei, aceasta se poate ataşa la un vas

de trompă legat la vid sau se poate lucra sub aer comprimat (flash cromatography).

În prezent se folosesc coloane cu adsorbanţi de mare specificitate, faţă de care,

compuşii se separă prin inversie de fază. [ Jercan E.,1982]

În lucrarea de faţă metodele cromatografice au fost utilizate atât pentru separarea cât

şi pentru identificarea unor principii active prezente în plantele studiate.

Astfel, cromatografia pe coloană a fost utilizată pentru separarea pigmenţilor

carotenoidici, după cum se va vedea mai departe în cadrul metodelor de dozare folosite.

Cromatografia pe strat subţire (CSS) a fost folosită pentru identificarea prezenţei

aucubinei în plantele din specia Plantago. Pentru aceasta, a fost necesară prepararea unei

soluţii de analizat prin extragerea pulberii de Plantaginis folium (1g) cu 60 mL metanol, prin

încălzire timp de 10 minute în baie de apă la 60°C, urmată de filtrare. Filtratul obţinut a fost

supus apoi evaporării la sec. Reziduul obţinut se dizolvă în 2mL metanol, şi se supune din nou

filtrarii, dacă este necesar. Soluţia astfel obţinută se va folosi pentru spotare pe cromatogramă.

Cromatografia se realizează pe plăcuţe de Silicagel, folosind ca fază mobilă amestecul

n-propanol:toluen:acid acetic:apă (2,5:2:1:1 v/v), iar ca revelator benzidina.

5.2.3. Dozarea compuşilor bioactivi

Determinarea cantitativă a conţinutului în principii active s-a realizat prin metode

spectrofotometrice, gravimetrice şi volumetrice, folosind frunzele recoltate de la cele două

specii din genul Plantago: Plantago lanceolata şi Plantago media.

5.2.3.1. Determinarea conţinutului în poliholozide din Plantago lanceolata şi

Plantago media

Poliholozidele mixte (mucilagii) sunt heteropoliholozide cu structură deseori puţin

cunoscută, care au un caracter neutru sau acid (imprimat de acizii uronici sau de gruparea

ester sulfuric) şi cu o masă moleculară cuprinsă între 50.000 şi 5 milioane de daltoni. Sunt

substanţe solide, amorfe, incolore, care formează cu apa soluţii coloidale. Sunt practic

insolubile în solvenţii organici nepolari.

60


Pentru aprecierea conţinutului în poliholozide se realizează iniţial determinarea

factorului de îmbibare cu valoare orientativă şi apoi determinarea gravimetrică a

poliholozidelor.

a. Factorul de îmbibare al produselor vegetale. Prin factor de îmbibare se înţelege

volumul total (în mililitri) pe care îl ocupă 1g de produs vegetal după îmbibare cu apă. El

furnizează informaţii asupra conţinutului în poliholozide mixte.

Determinarea factorului de îmbibare se efectuează într-un cilindru sau într-o eprubetă

gradată de 25 mL, cu dop rodat, cu scară de gradaţie înaltă de 10-12,5 cm şi cu subdiviziuni

de 0,1 mL.

Modul de lucru: 1g de produs vegetal, pulverizat, cântărit la balanţa analitică, se

introduce în cilindru sau în eprubeta gradată descrise anterior şi se umectează cu 1 mL

alcool (R) sau cu 1 mL acetonă (R). Se adaugă până la 25 mL apă şi se agită energic timp de

1 oră, astfel: primele 4 agitări la intervale de câte 5 minute, apoi din 10 în 10 minute, până la 1

oră, agitând de fiecare dată câte 1minut. Se lasă în repaos timp de 5 ore, apoi se citeşte

volumul ocupat de produsul vegetal şi mucilagiul care aderă de acesta.

Pentru stabilirea factorului de îmbibare se calculează valoarea medie a trei determinări

şi se raportează la 1g produs vegetal.

b. Determinarea gravimetrică a poliholozidelor. În vederea aprecierii conţinutului,

poliholozidele se precipită în metanol sau acetonă şi se determină gravimetric.

Modul de lucru. După extracţii succesive cu apă până la epuizare a câte 50g produs

vegetal, soluţiile obţinute se aduc în fir subţire peste volume de etanol de 5-10 ori mai mari,

când se separă mucilagiile sub formă de precipitat alb floconos. După filtrare printr-un filtru

tarat şi uscarea precipitatului la 105°C până la pondere constantă, se raportează precipitatul

obţinut la 100g produs vegetal (substanţă uscată). [Bucur L., 2007]

5.2.3.2. Determinarea conţinutului de pigmenţi clorofilieni din Plantago

lanceolata şi Plantago media

Extracţia pigmenţilor clorofilieni: Materialul de analizat se cântăreşte (1g produs

vegetal) se triturează cu nisip de cuarţ , apoi se adaugă acetonă 85% şi se continuă triturarea

până ce ţesutul este măcinat. Conţinutul din mojar se transferă în pâlnia Buchner şi se filtrează

61


la vid. Se repetă procedura până când ţesutul este lipsit de culoarea verde şi spălările sunt

incolore. Atunci când extracţia este completă, din filtrat se pipetează o porţiune de 25-50 mL

în pâlnia care conţine aproximativ 50 mL eter. Se adaugă apă cu atenţie până când este

evident că toţi pigmenţii solubili în grăsime au intrat in stratul eteric. Se îndepărtează statul

apos. Stratul eteric din pâlnie se spală cu circa 100 mL apă. Se continuă spălarea soluţiei de

eter până când toată acetona este eliminată (5-10 spălări), apoi se transferă soluţia de eter la

balon cotat de 100 mL, se diluează la volum şi se agită.

Determinarea spectofotometrică. 60 mL din soluţia de eter care conţine pigmentul se

tratează cu un vârf de spatulă de Na2SO4 anhidru într-un pahar Berzelius. După limpezire, se

decantează soluţia eterică şi se citeşte extincţia la 660 şi 642 nm. Dacă este necesar, soluţia

eterică se diluează cu eter anhidru astfel încât extincţia să aibă valoarea de 0.2-0.8 la lungimea

de undă utilizată (valoarea optimă este aproximativ 0.6 la 660 nm). Instrumentul se etalonează

cu solventul folosit pentru fiecare lungime de undă. [Furdui B., Dinică R., Georgescu M.,

2010]

Calculul concentraţiei de pigmenţi clorofilieni

Calculul clorofilei totale şi a componentelor a si b (mg/L):

(1) Clorofila totală = 7.12 A660 + 16.8 A642

(2) Clorofila a = 9.93 A660 – 0.777 A642

(3) Clorofila b = 17.6 A642 – 2.81 A660

5.2.3.3. Extracţia şi dozarea spectrofotometrică a β-carotenului din Plantago

lanceolata şi Plantago media [Furdui B., Dinică R., Georgescu M., 2010]:

Separarea β-carotenului: O probă de 1g material vegetal se introduce într-un mojar

de porţelan cu circa 5 g nisip de cuarţ sau sticlă pisată şi se triturează foarte bine. Se adaugă

un amestec eter de petrol:benzen (v:v=1:1) şi se continuă triturarea. Pentru separarea

pigmenului carotenoidic de pigmenţii clorofilieni şi xantofilici, proba astfel pregătită se trece

printr-o coloană de adsorbţie, cu Al2O3 (4 – 7 cm înălţime). Mojarul cu ţesut vegetal se spală

cantitativ cu amestec eter de petrol:benzen (1:3), extractul rezultat trecându-se în continuare

pe coloană.

Carotina şi substanţele solubile în solvent trec prin coloană, unde sunt reţinuţi

pigmenţii inactivi, iar solventul şi carotina activă se scurg la partea inferioară într-un balon

62


conic, ca extract de culoare galbenă. Se continuă procedura până când, faza mobilă care se

colectează devine incoloră. Se notează volumul de extract (Vex) carotenoidic colectat.

Coloana de absorbţie este un tub de sticlă cu diametrul de 8-10 cm care, are la partea

inferioară o prelungire subţire de 6-7 cm, este fixată într-un vas de trompă prin intermediul

unui dop de cauciuc. În tub se ataşează un strat de vată degresată la partea inferioară, un strat

de Al2O3 de 4-7 cm înălţime şi apoi un strat de nisip. Al2O3 este uscat în prealabil în etuvă,

timp de 1-2 ore la 105°C. Pentru a mări viteza de deplasare a soluţiei prin coloană, se poate

face legătura vasului de trompă la o pompă de vid sau la trompa de apă.

Dozarea spectrofotometrică a β-carotenului s-a făcut cu ajutorul spectrofotometrului

UV-VIS Double Beam PC 8 Scanning Autocell, UVD-3200, Labomed, Inc. Se citeşte

absorbanţa extractului carotenoidic la 436 nm. Dacă este necesar extractul carotenoidic se

diluează astfel încât absorbanţa să fie cuprinsă în domeniul curbei etalon.

Concentraţia în β-caroten (Cx) a probelor de analizat se determină prin raportarea

absorbanţei obţinute pentru probele de analizat la o curbă etalon trasată cu soluţii standard de

β-caroten, cu concentraţii cuprinse între 2 şi 10 µg/mL, preparate prin diluarea la baloane

cotate de 25 mL a unor volume diferite de soluţie stoc de β-caroten, cu concentraţia de 20

µg/mL (2.5; 5; 7.5; 10; 12.5 mL).

Dacă este necesar extractul carotenoidic se diluează astfel încât absorbanţa lui să fie

cuprinsă în domeniul curbei etalon.

Calculul conţinutului de β-caroten

Conţinutul în mg caroten/100g produs vegetal se determină cu ajutorul relaţiei:

unde:

Cx – concentraţia în caroten a probelor de analizat, extrasă din curba etalon (µg/mL);

fd – factorul de diluţie aplicat probelor de analizat, în vederea încadrării absorbanţei

lor în domeniul curbei etalon;

Vex – volumul de extract obţinut (mL);

m – masa probei analizate (g).

5.2.3.4. Determinarea conţinutului de acid ascorbic din Plantago lanceolata şi

Plantago media

63


Vitaminele sunt substanţe biologic active indispensabile în funcţionarea normală a

organismului uman. Acestea nu sunt sintetizate de organismul uman, cu excepţia vitaminelor

K si B3. Astfel că, alimentele devin principala sursă de vitamine.

Vitamina C (acidul ascorbic) apare în echilibru redox ca acidul dehidro- şi

dihidroascorbic. Ambii compuşi au funcţie biologică, de aceea, se poate doza în oricare din

cele două forme, cu condiţia ca întregul conţinut de vitamină să fie adus în formă redusă

(dihidroascorbic) şi oxidată (dehidroascobic).

Figura 28 Acid L- ascorbic (vitamina C)

Vitamina C este răspândită în plante, dar sensibilitatea sa faţă de oxigen şi alţi

oxidanţi, sau faţă de efectul catalitic al metalelor grele, fac din aceasta una dintre cele mai

labile vitamine, cu pierderi mari la procesare.

Funcţia sa esenţială, atât în organism, cât şi în alimente, constă în protecţia

antioxidantă şi participarea efectivă la reglarea rH-ului mediilor biologice.

Titrarea acidului ascorbic cu 2,6 – diclorfenolindofenol:

Metoda de determinare se bazează pe oxidarea selectivă a acidului dihidroascorbic la

acid dehidroascorbic cu 2,6-diclorfenolindolfenol conform reacţiei:

64


Figura 29 Reacţia acidului ascorbic cu reactivul Tillmans

Reactivi:

- soluţie apoasă de acid acetic 10%

- soluţie tampon cu pH 6,9-7 obţinută prin amestecarea a 120mL de NaHPO4

(9.078g într-un L soluţie) cu 180mL soluţie Na2HPO4. 2H2O (11.786g fosfat disodic într-un

litru solutie)

- soluţie etalon de acid ascorbic M/1000: 0.176g acid ascorbic anhidru masa

echivalentă de hidrat, se aduc la balon cotat de 1000mL cu poţiuni de HCl 2% până la

dizolvarea completă (titrul etalonului este de 0.176 mg/mL)

- reactiv Tillmans – 2,6-diclorfenolindofenol M/1000 de titru cunoscut: în 100 mL

apă distilată fierbinte se adaugă 0.15g 2,6-diclorfenolindofenol, 300 mL tampon cu pH 6,9-7

şi apă distilată până la 1 L. Se lasă la întuneric 24 de ore şi apoi se filtrează cantitativ într-un

flacon.

Determinarea titrului reactivului Tillmans (TT):

10mL reactiv Tillmans se titrează cu soluţie etalon de acid ascorbic M/1000 până

când apare coloraţia roz.

TT= Vetal· TC etal/ 10

unde:

Vetal este volumul soluţiei etalon acid ascorbic oxidat de reactivul Tillmans din cei

10mL soluţie luaţi în lucru;

TC etal = 0.000176 g/mL = 0.176 mg vit. C/mL.

Modul de lucru:

Într-un mojar se aduc cantitativ 2g produs vegetal cu 10mL de acid acetic 10%. Se

triturează cu nisip de cuarţ, se filtrează pe hârtie cantitativă şi soluţia limpede, adusă la balon

cotat de 50 mL cu apă distilată, se supune analizei.

65


Pentru determinarea vitaminei C din filtrat se iau 2 probe a câte 10mL şi se titrează

fiecare cu reactiv Tillmans M/1000, până la culoarea roz pal ce persistă 10 sec. Se notează

volumul de titrat pentru fiecare probă şi se face media determinărilor. [Florea T., 2010]

Calculul conţinutului de acid ascorbic:

La 1mL reactiv Tillmans M/1000 corespund 0.176 mg vitamină C/mL

Concentraţia de vitamină C în proba de analizat va fi:

Acid ascorbic[mg/100g produs vegetal] = 100 (TT.V2.Vp)/m·VBC

Unde : TT - titrul reactivului

V2 - volumul de reactiv folosit pentru titrare

Vp - cantitatea luată din balonul cotat

m - grame de plata mojarată şi filtrată

VBC - volumul balonului cotat .

5.2.3.5. Dozarea spectrofotometrică a flavonelor şi polifenolilor din Plantago

lanceolata şi Plantago media:

Metodele de lucru utilizate au fost conform standardelor internaţionale - ISO 14502-1.

Determinarea spectrofotometrică a concentraţiei de flavone, respectiv polifenoli din

probele de analizat impune construirea unei curbe de calibrare pentru fiecare din aceste două

grupe de principii active, cu o substanţă de referinţă reprezentativă pentru clasa de compuşi.

În cercetarea farmaceutică, o curbă de calibrare (curbă etalon) este caracterizată prin

determinarea răspunsului analitic, în cazul metodei spectrofotometrice, densitate optică (A),

într-un interval adecvat de concentraţii cunoscute ale substanţei de referinţă. Probele

necunoscute se interpolează apoi pe această curbă de calibrare în vederea determinării valorii

concentraţiei.

Ca substanţă de referinţă pentru flavonoide s-au ales quercitina şi rutina, iar pentru

polifenoli acidul tanic şi acidul galic.

66


Figura 29 Structura substanţelor etalon folosite pentru exprimarea

conţinutului de polifenoli şi flavonoide

Prelucrarea materialului vegetal în vederea dozării flavonoidelor şi polifenolilor

1g plantă uscată, mărunţită şi cernută prin sita de 630μm, se tratează cu 20 mL alcool

etilic 70%. Amestecul se supune ultrasonării timp de 1 oră, după care se filtrează. Filtratul

obţinut (Vex) se aduce la balon cotat de 20 mL cu alcool etilic 70%. Pentru îndepărtarea

pigmenţilor clorofilieni şi carotenoidici, extractul etanolic se supune extracţiei repetate cu eter

de petrol, până la dispariţia coloraţiei verzi a acestuia. Faza etanolică obţinută după extracţie

se utilizează pentru dozarea flavonoidelor şi polifenolilor. [Furdui B., Dinică R., Georgescu

M., 2010]

Dozarea flavonoidelor prin metoda spectrofotometrică

Metoda se bazează pe formarea unui complex galben, flavone-aluminiu şi citirea

absorbanţei acestuia la 420 nm.

67


Figura 30 Reacţia chimică ce stă la baza determinării cantitative a flavonoidelor

Construirea curbei etalon. În cinci eprubete diferite se introduc volume diferite de

soluţie standard de flavonoide (0,01%) (0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5mL) se adaugă, 1 mL AlCl 3

(2,5%), 2 mL de CH3COONa (10%) şi etanol 70% până la 10 mL. După păstrarea la

temperatura camerei timp de 30 de minute, se citeşte absorbanţa la 420 nm. Se reprezintă

grafic E=f(c).

Prepararea soluţiei de analizat. La 1 mL extract etanolic se adaugă, 1 mL AlCl3

(2,5%), 2 mL de CH3COONa (10%) şi etanol 70% până la 10 mL. După păstrarea la

temperatura camerei timp de 30 de minute, se citeşte absorbanţa la 420 nm.

Concentraţia (Cx) probelor de analizat se determină prin raportarea absorbanţei

obţinute pentru probele de analizat la o curbă etalon trasată cu soluţii standard de polifenoli

(quercetină şi rutină), cu concentraţii cuprinse între 10 şi 50 g/mL.

Dozarea polifenolilor prin metoda spectrofotometrică cu reactiv Folin-Ciocâlteu

Fenolii reduc, în mediu alcalin, complexul fosfo-molibdenic (4MoO3× MoO2)×H3PO4

la albastru de molibden.

Construirea curbei etalon. În cinci eprubete gradate se introduc volume diferite de

soluţie standard de polifenoli (0.01%) (0.1, 0.2, 0.3, 0.4, 0.5 mL), se adaugă 5 mL reactiv

Folin-Ciocâlteu (1:10), 4 mL de Na2CO3 (7.5%) şi se aduce la un volum de 10 mL cu apă

distilată. După un repaos temperatura camerei de 60 de minute, se citeşte absorbanţa la 765

nm. Se reprezintă grafic E=f(c).

Prepararea soluţiei de analizat. 1 mL extract etanolic se tratează 5 mL reactiv Folin-

Ciocâlteu (1:10) şi 4 mL de Na2CO3 (7.5%). După păstrarea la temperatura camerei timp de

60 de minute, se citeşte absorbanţa la 765 nm.

Concentraţia (Cx) probelor de analizat se determină prin raportarea absorbanţei

obţinute pentru probele de analizat la o curbă etalon trasată cu soluţii standard de polifenoli

68


(acid galic şi acid tanic), cu concentraţii cuprinse între 10 şi 50 g/mL. [Furdui B., Dinică R.,

Georgescu M., 2010]

Calculul concentraţiei de polifenoli şi flavone exprimate în g/100 produs vegetal uscat

s-a realizat după datele din curbele de etalon folosind formula:

unde:

Cx – concentraţia de flavonoide sau polifenoli a probelor de analizat, extrasă din curba

etalon;

fd – factorul de diluţie aplicat probelor de analizat, în vederea încadrării absorbanţei lor

în domeniul curbei etalon;

Vex – volumul extractului etanolic obţinut din materialul vegetal ;

m – grame produs vegetal supus analizei.

5.2.4. Prepararea unui sirop de pătlagină

F.R. X prevede metoda de preparare a siropurilor, care se poate aplica atât în farmacie

cât şi în industrie, prin: “dispersarea substanţelor medicamentoase sau a extractelor vegetale

în soluţii concentrate de zahăr sau în sirop simplu şi completarea la masa prevăzută (m/m)”.

Dacă este necesar, în farmacie, siropurile se prepară prin încălzire şi se filtrează

imediat în recipiente uscate, de capacitate mică.

În farmacie, prepararea siropurilor cuprinde următoarele etape:

- cântărirea materiilor prime;

- dizolvarea;

- completarea la masa prevăzută (m/m);

- filtrarea siropului, eventual clarificarea sau decolorarea;

- condiţionarea;

- depozitarea.

Siropurile oficinale se prepară, toate, prin dizolvarea zahărului la cald şi amestecarea

siropului simplu obţinut cu soluţia medicamentoasă sau extractivă (tinctură).

69


Se cântăresc 64 g zahăr (pentru 100g sirop simplu) şi se dizolvă în apă distilată. Se pot

folosi următoarele metode de dizolvare a zahărului: la rece sau la cald.

1. Dizolvarea la rece se aplică în cazul în care vehiculul utilizat conţine substanţe

termolabile. Această metodă evită:

- alterarea substanţelor medicamentoase;

- hidroliza şi caramelizarea zaharozei.

Metoda prezintă şi o serie de dezavantaje:

- timpul de dizolvare a zahărului este lung;

- operaţia de filtrare a siropului decurge cu viteză mică;

- posibilitatea contaminării cu microorganisme;

- fermentarea siropurilor, provocată de eventualele enzime existente în vehicul (soluţii

extractive din plante), în cazul în care concentraţia zahărului este sub 60%, ceea ce impune

asocierea de conservanţi;

- o uşoară hidroliză a zahărului, care este mai pronunţată la siropurile acide;

- nu rezultă siropuri limpezi în toate cazurile (depinde de sortul de zahăr sau de

vehicul utilizat).

Pentru prepararea siropurilor la rece, se pot folosi următoarele metode:

- dizolvarea zahărului “per descensum”;

- dizolvarea zahărului prin percolare;

- dizolvarea zahărului prin agitare mecanică.

a. Dizolvarea “per descensum”, numită şi dizolvarea circulantă, este o metodă mai

veche, de preparare a siropului, în care zahărul se introduce într-un săculeţ de pânză, care se

suspendă la suprafaţa apei distilate (sau a unui vehicul).

Apa dizolvă treptat zahărul şi în final se formează un strat de sirop dens, saturat, în

jurul particulelor solide de zahăr. Datorită forţei gravitaţionale, acest strat de sirop dens se

deplasează la partea inferioară a recipientului, antrenând în mişcare o altă cantitate de apă

în sus (care are o densitate mai mică); se creează astfel curenţi de convecţie, care dizolvă

treptat tot zahărul. După dizolvarea întregii cantităţi de zahăr, săculeţul se stoarce şi siropul se

omogenizează prin agitare. Se filtrează prin hârtie de filtru.

70


b. Dizolvarea prin percolare:

În metoda percolării se utilizează un vas de sticlă cilindrico-conic, terminat cu un tub

efilat şi robinet, numit percolator (care se utilizează şi pentru soluţiile extractive).

Figura 31 Schema unui percolator

La partea inferioara a percolatorului se plasează un strat de vată, umectată cu apă

distilată, deasupra se introduce zahărul sub formă de cristale sau bucăţi. Dacă zahărul este

pulverizat, el formează o masă compactă, pe care apa sau alt lichid o străbat greu.

În continuare, peste zahăr se adaugă apa distilată (sau alt vehicul); aceasta trece

repede prin coloana de zahăr, robinetul fiind deschis. Lichidul astfel obţinut este adus din nou

în percolator; se reglează robinetul în aşa fel încât debitul de curgere a siropului sa fie

constant. În final, după dizolvarea totală a zahărului, percolatorul se spală cu apă distilată (şi

filtrul). Siropul se completează cu apă distilată la masa indicată şi se omogenizează prin

agitare; nu mai este necesară filtrarea.

În laborator se utilizează această metodă pentru prepararea a 1000 g sirop: în general

se utilizează iniţial 500-600 g apă distilată, restul serveşte pentru completarea la 1000 g sirop.

c. Dizolvarea prin agitare constă în agitarea energică a amestecului de zahăr cu apă

distilată sau alt vehicul, până la dizolvarea completă într-un recipient închis, care are o

capacitate de două ori mai mare ca volumul siropului.

Metoda se aplică pentru prepararea unor cantităţi de sirop până la 2000 g. Dizolvarea

decurge mai greu şi este necesară o agitare prelungită.

2. Dizolvarea la cald a zahărului în apă sau alt vehicul este o metodă frecvent

utilizată, deoarece oferă o serie de avantaje:

- operaţiile de dizolvare şi filtrare decurg rapid;

- posibilitatea de contaminare cu microorganisme şi fermentarea siropului sunt mai

reduse;

71


- prin încălzirea la fierbere are loc şi sterilizarea siropului;

- se obţin preparate clare şi limpezi, prin coagularea substanţelor albuminoase sau,

eventual, a unor substanţe balast prezente în zahăr, sucuri, soluţii extractive etc.

Dintre dezavantaje enumerăm:

- apariţia de cristale, datorată hidrolizei zaharozei, sub acţiunea căldurii, în glucoză şi

fructoză, zaharuri reducătoare, cu solubilitate mai redusă decât zaharoza şi care separă. De

asemenea, aceste două oze pot favoriza alterarea siropului, prin fermentare;

- posibilitatea caramelizării zahărului.

În această metodă, zahărul se aduce, împreună cu apa distilată sau alt vehicul, într-un

recipient; amestecul se încălzeşte în baie de apă sau direct pe o sursă de foc; se agită continuu,

până la dizolvarea completă a zahărului. Se preferă ca încălzirea să aibă loc moderat;

eventuala spumă care se formează în timpul fierberii este îndepărtată.

O parte din apă se poate evapora; în acest caz se adaugă apă distilată fierbinte, până

la masa prevăzută. În continuare se determină concentraţia siropului; în farmacie se utilizează

diferite mijloace:

- prin introducerea unui termometru într-un sirop care fierbe şi are concentraţia

corespunzătoare; acesta indică temperatura de 105°C; siropurile mai concentrate se diluează

cu apă distilată la fierbere, omogenizând şi urmărind scala termometrului.

- prin cântărirea la balanţă a siropului şi compararea cu masa iniţială; se completează

tot cu apă distilată fierbinte. [Popovici I., Lupuleasa D., 2001]

Mod de lucru:

Pentru prepararea unui sirop de pătlagină, am realizat un macerat din frunze de

pătlagina şi separat un sirop simplu.

Rp: Plantaginis folium 5g

Aqua destillata 35g

Cele 5g de frunze de pătlagină aduse la gradul de mărunţire prevăzut, se plasează pe

o bucată de tifon şi se trece sub un jet de apă pentru îndepărtarea impurităţilor. Apoi, se

introduc într-un pahar Berzelius şi se adaugă cele 35g apă distilată, se acoperă paharul si se

lasă în contact timp de 30 minute, agitând de 5-6 ori. Lichidul obţinut se decantează şi se

72


filtrează prin vată. Filtratul se completează la masa prevăzută prin spălarea rezidului cu apă,

fără a presa. [Farmacopeea Română Ed. a X-a, 2011]

Rp: Saccharum 64g

Aqua destillata q.s. ad 100g

Siropul simplu se obţine la cald prin dizolvarea zahărului prin încălzire, în apă, şi se

fierbe timp de 1-2 minute, agitând continuu. O parte din apă se poate evapora; în acest caz se

adaugă apă distilată încălzită la 70°C până la masa prevăzută, se omogenizează şi apoi se

filtrează fierbinte. [Farmacopeea Română Ed. a X-a, 2011]

La obţinerea siropului de pătlagină s-au luat 10g din extractul lichid obţinut, care s-

au amestecat şi omogenizat cu 90g sirop simplu.

Determinarea densităţii relative a siropului preparat:

Densitatea relativă d2020 a unei substanţe este raportul dintre masa unui volum din acea

substanţă la 20°C şi masa unui volum egal de apă la 20°C.

Densitatea relativă d120 a unei substanţe este raportul dintre masa unui volum din

acea substanţă la 20°C şi masa unui volum egal de apă la 4°.

Masa volumetrică (densitatea) ρ2n a unei substanţe este raportul masa şi volumul

substanţei respective la 20°C.

Determinarea densităţii relative, în funcţie de precizia necesară se efectuează cu

densimetre, balanţa Mohr-Westphal sau cu picnometre.

Tehnică de lucru: Se cântăreşte picnometrul gol, se umple cu apă la 20°C şi se

cântăreşte din nou. Diferenţa dintre masa picnometrului cu apă şi a picnometrului gol

reprezintă masa volumului de apă la 20°C (m1). Picnometrul se goleşte, se usucă, se umple cu

probade analizat adusă la temperatura de 20°C şi se cântăreşte. Diferenţa dintre masa

picnometrului cu lichid şi a picnometrului gol reprezintă masa volumului de lichid la 20°C

(m). [Farmacopeea Română Ed. a X-a, 2011]

73


Densitatea relativă a lichidului se calculează conform formulei:

În care:

d2020 = densitatea relativă;

m = masa volumului de lichid (în grame);

m l = masa volumului de apă (în grame).

Determinarea indicelui de refracţie a siropului preparat:

Prin indice de refracţie faţă de aer (n) se înţelege raportul dintre viteza luminii în aer şi

viteza luminii în proba de analizat. Indicele de refracţie este egal cu raportul dintre sinusul

unghiului de incidenţă (α) şi sinusul unghiului de refracţie (β).

Valoarea indicelui de refracţie este în funcţie de natura probei de analizat, de

temperatură, de presiune şi de lungimea de undă a razei de lumină, iar în cazul soluţiilor şi de

concentraţia soluţiei şi de natura solventului.

Determinarea indicelui de refracţie se efectuează cu ajutorul refractometrului. Părţile

principale ale unui refractometru sunt: două prisme (între care se aduce lichidul de analizat),

ocularul şi scala cu diviziuni.

În general refractometrul foloseşte lumina obişnuită, însă fiind prevăzut cu un

compensator pentru lumina albă, citirea corespunde indicelui de refracţie pentru lungimea de

undă a solidului.

Etalonarea aparatului trebuieefectuată periodic cu ajutorul unor substanţe cu indice de

refracţie constant, exact stabilit (de exemplu monobrom-naftalina, cu indicede refracţie

1,6588 la 20°C sau cu ajutorul apei distilate, cu indice de refracţie 1,3330 la 20°C).

Tehnica de lucru: Câteva picături din lichidul de analizat se aduc între prismele

refractometrului. În câmpul vizual al ocularului se observă două zone, delimitate între ele: una

luminoasă şi cealaltă întunecată. Limita dintre zona luminoasă şi cea întunecată se aduce

74


exact la punctul de încrucişare al firelor reticulare. Pe scala aparatului se citeşte direct

valoarea indicelui de refracţie raportată la lungimea de undă D a solidului.[Farmacopeea

Română Ed. a X-a, 2011]

5.3. Rezultate şi discuţii

5.3.1. Rezultate privind analiza calităţii materiei prime

5.3.1.1. Examen macroscopic

Prin acest examen, care reprezintă primul stadiu de investigare se urmăreşte stabilirea

caracterelor morfologice ale speciei sau organului vegetal aflat în studiu.

Forma frunzelor, variază de la o specie la alta, fiind oval-eliptice la Plantago media

şi eliptic lanceolate, cu vârf ascuţit la Plantago lanceolata. Marginea limbului poate fi uşor

sinuată la Plantago lanceolata sau ciliată la Plantago media. Limbul se prelungeşte la bază

într-un peţiol lung şi în formă de jgheab, lung şi subţire la Plantago lanceolata, scurt şi

lăţit la bază la Plantago media.

Frunzele pot fi acoperite cu peri mătăsoşi, mai ales spre peţiol la Plantago

lanceolata sau peri mici şi deşi pe ambele feţe la Plantago media. Prezintă numeroase

nervuri şi prin rupere, în dreptul nervurilor apar fire albicioase la ambele specii.

Dimensiunile sunt cuprinse între 10-12 cm lungime şi 3-4 cm lăţime la Plantago

media, 10-30 cm lungime şi 2-2.5 cm lăţime la Plantago lanceolata.

Culoarea variază de la verde la verde-brună.

Gustul este amărui, uşor astringent.

Nu prezintă miros.

Examenul macroscopic confirmă caracterele descrise în literatura de specialitate

pentru cele două specii de pătlagină. Pentru verificarea identităţii speciei cît şi pentru

evidenţierea prezenţei unor grupe de compuşi bioactivi este necesară completarea acestor

rezultate cu elemente puse în evidenţă de examenul microscopic pentru produsele vegetale

luate în studiu, pe preparate microscopice adecvate (secţiuni transversale sau pulberi).

75


5.3.1.2. Examen microscopic

Acest examen reprezintă o fază mai avansată a analizei în vederea stabilirii identităţii

urmărind stabilirea elementelor anatomice caracteristice ale secţiunilor prin produsul vegetal.

Secţiunea transversală, prin frunză [figura 32; figura 33], se caracterizează la ambele

specii prin structură heterogenă asimetrică având palisada alcătuită din doua-trei rânduri de

celule, mult mai dezvoltate la Plantago media, prezente între epidermă şi ţesutul conducător.

Fascicul libero-lemnos este de tip colateral protejat de un periciclu colenchimatos dezvoltat

mai mult la Plantago media. Sunt prezenţi peri glandulari, mai frecvenţi pe epiderma

superioară şi perii tectori.

Figura 32 Secţiune transversală prin Figura 33 Secţiune transversală prin

frunza de Plantago media frunza de Plantago lanceolata

La Plantago media perii tectori sunt pluricelulari, sclerificaţi, viguroşi şi se întâlnesc

pe ambele epiderme. Perii glandulari au piciorul monocelular, scurt şi glanda pluricelulară.

La Plantago lanceolata perii tectori sunt pluricelulari, cu celulă bazală scurtă,

puternic îngroşată şi cananiculată, noduroşi la locul de articulare a celulelor (baza lor este

bifurcată). Perii glandulari au piciorul monocelular, scurt şi glanda pluricelulară, în formă de

torţă.

Aparatul stomatic este de tip anomocitic, specific familiei din care fac parte ambele

specii, unde stomata este înconjurată de un număr variabil de celule nediferenţiate. [Figura

34; Figura 35].

76


Figura 34 Epiderma inferioară Plantago media Figura 35 Epiderma inferioara Plantago laceolata

5.3.1.3. Examen histochimic

Controlul microscopic al produselor vegetale poate fi însoţit de un control

histochimic, prin care se evidenţiază la microscop, în urma unor reacţii de culoare, anumiţi

constituenţi chimici din celule, în vederea identificării produselor vegetale.

Pulberea studiată la microscopul optic după o prealabilă clarificare şi tratare cu

reactivi specifici fiecărei grupe de constituenţi chimici pune în evidenţă colorarea selectivă a

ţesuturilor cât şi existenţa unor grupe de compuşi biologic activi. Sulfatul de anilină

colorează în galben ţesuturile lignificate [Figura 36A], sudanul III colorează în roşu sau

portocaliu uleiul volatil, picăturile de ulei gras, rezinele, membranele cutinizate şi ceroase,

latexul [Figura 36B], alaunul de fer (III) şi amoniu dau precipitate sau coloraţii cu taninurile

sau compuşii fenolici [Figura 36C], mucilagiile şi gumele din ţesuturi se identifică datorită

aspectului sidefos sau sticlos conservat în alcool şi glicerină [Figura 36 D], iar cristalele de

sulfat de calciu, datorită ionilor sulfat din reactiv. [Figura 36A].

77


A - Coloraţie sulfat de anilina B - Coloraţie sudan III

C - Coloraţie alaunul de fer (III) şi amoniu

D – impregnare cu alcool şi glicerină

Figura 36 Pulbere de pătlagină impregnată cu diferiţi reactivi

Colorarea selectivă a ţesuturilor ne permite o orientare în vederea stabilirii

prezenţei grupelor de compuşi biologic activi din speciile studiate şi analiza ulterioară a

acestora.

5.3.2. Rezultate privind examenul chimic general

5.3.2.1. Identificarea compuşilor bioactivi

1. Reacţii de identificare

În urma analizei chimice generale, realizată pentru fiecare specie de Plantago în parte,

pe soluţiile extractive apoasă (soluţia A), eterică (soluţia B) şi alcoolică (soluţia C) s-au

obţinut următoarele rezultate, prezentate în tabelul I.

78


Tabelul I Rezultatele analizei chimice generale pe cele două specii de Plantago

Identificare Mod de lucru Plantago

lanceolata

Plantago

media

1. Identificarea aucubozidei

(reacţia Charaux)

1mL sol. A + 2 mL amestec etanol –

glicerină + 3 pic HCl conc (R) →

agitare uşoară şi se menţine 3’ în baie

de apă → col albastră sau verde-

albastră

√ √

2. Identificarea alantoinei

(reacţia Adamkiewicz –

Hopkins –Cole)

1 mL sol. A + 0,05g peptonă,se agită

pentru dizolv. + 1-1.5 mL H2SO4 conc

(R), repaus 3-4 ore → inel violet care

difuzează în stratul superior

√ √

3. Identificarea sterolilor 3mL sol. B + 5mL cloroform + 5mL

H2SO4 conc → la limita de separare

apare un inel violet iar soluţia

cloroformică se colorează în verde

√ √

4.Identificarea carotenoizilor

– prin reacţia Winterstein

1mL sol. B + 2 pic H2SO4 conc →

coloraţie verde albăstruie. √ √

5. Identificarea taninurilor

(reacţia cu FeCl3)

1 mL sol. B + 1 mL H2O + 1-2 pic

FeCl3 1% →verde-brun (tanin mixt)

√ √

6. Identificarea polifenolilor -

cu clorură ferică

1mL sol. C + 1mL apă + 2 pic FeCl3

→ apare coloraţia albastră √ √

- cu reactivul Folin –Ciocâlteu 1mL sol. C + 3-4 pic reactiv + 1mL

sol. Na2CO3 20% → coloraţie

albastră .

√ √

- cu reactivul Fehling 1mL sol. C + 3 pic sol Fehling 1+2, se

menţine în baia de apă la 80°C →

precipitat roşu-cărămiziu care se

sedimentează în timp.

√ √

7. Identificarea flavonelor

- reacţia cianidolului (Shibata)

3-4 mL sol.C + 1-2 fragm. Mg metalic

+ 0,5 mL HCl conc → coloraţiei

portocalie în 5’.

√ √

79


- chelatarea cu săruri ale

metalelor bi şi trivalente

1mL sol. C + 0,5 mL + CH3COONa +

1 mL AlCl3 2,5% → coloraţie galbenă

care se intensifică

√ √

8. Identificarea

poliholozidelor mixte

2 mL sol. C + 5 mL metanol repaos

10-15’ → precipitat alb-floconos + 2-3

pic hematoxilină → violet .

√ √

Identificarea prezenţei mai multor grupe de principii active în frunzele speciilor de

Plantago, susţine interesul terapeutic al plantelor din aceste specii.

2. Metode cromatografice de separare şi identificare

În urma aplicării metodei de cromatografiere pe strat subţire, s-a realizat

identificarea prezenţei unor compuşi iridoidici, în particular evidenţiindu-se prezenţa

aucubinei, în compoziţia celor două specii de Plantago, investigate.

Astfel prin cromatografierea extractului preparat din Plantaginis folium pe plăcuţă cu

silicagel G, folosind ca sistem de eluenţi amestecul n-propanol:toluen:acid acetic:apă

(2,5:2:1:1 v/v), iar pentru revelare o soluţie de benzidină, s-a obţinut cromatograma din figura

37.

Figura 37 CSS iridoide

80


Se poate constata apariţia, după pulverizarea cu benzidină, a unui spot roşu-brun, Rf≈

0.35, corespunzător aucubinei. Se poate remarca de asemenea, apariţia unor spoturi galbene şi

respectiv a spotului brun de la frontul de solvenţi.. Atribuirea spoturilor s-a făcut în

conformitate cu datele din literatură. [Ciulei I, Istudor V. , 1995]

5.3.3. Rezultate privind dozarea compuşilor bioactivi

5.3.3.1. Analiza conţinutului în poliholozide din Plantago lanceolata şi Plantago

media

Rezultatele obţinute la determinarea factorului de îmbibare, urmată apoi de

determinarea gravimetrică a poliholozidelor (mucilagiilor) din cele două specii din genul

Plantago analizate, sunt prezentate în tabelul II.

Tabelul II Conţinutul în poliholozide al frunzelor recoltate de la cele două specii de Plantago

Specia

Metoda

Plantago lanceolata Plantago media

Factorul de îmbibare (F.Î.)

(Volum, mL/g) 15 – 16 14-15

Conţinutul

(g poliholozide/100 g plantă

uscată)

6.13 5.5

Indicii asupra conţinutului în poliholozide se obţine convenţional şi cu ajutorul

factorului de îmbibare (F. Î.). Rezultatele obţinute în cazul speciei Plantago lanceolata F. Î.

= 14 – 15, în cazul speciei Plantago media F.Î. = 15-16, indică prezenţa unor cantităţi

ridicate de mucilagii în frunzele speciei. FR X prevede pentru produsele vegetale valori de cel

puţin 10-15 funcţie de organ (Althaeae folium cel puţin 10, Tiliae flores cel puţin 15), ceea ce

denotă că produsele vegetale studiate se află spre limita superioară a conţinutului în mucilagii.

81


Acest fapt este confirmat şi de rezultatele determinării gravimetrice care arată un

conţinut în poliholozide de 6,13% pentru Plantago lanceolata şi de 5,5% pentru Plantago

media.

5.3.3.2. Dozarea conţinutului de pigmenţi clorofilieni din Plantago lanceolata şi

Plantago media

Conform metodei menţionate anterior [5.2.3.2] au fost extraşi şi dozaţi

spectrofotometric pigmenţii clorofilieni, exprimându-se conţinutul în clorofilă totală,

clorofila a şi clorofila b din cele două specii de pătlagină, Plantago lanceolata şi Plantago

media.

Pentru prepararea extractelor s-a lucrat cu câte 1 g plantă uscată din ambele specii,

citirile extincţiilor la cele două lungimi de undă (660 nm şi 642 nm) realizându-se pe seturi

de câte 3 probe din extractele respective, diluate corespunzător pentru obţinerea unor valori

optime ale absorbanţelor. Calculul conţinutului de clorofile în mg/L s-a realizat folosind o

medie a extincţiilor citite la cele două lungimi de undă. Pentru calculul concentraţiei de

clorofile în mg/100 g plantă, se ţine cont de volumul de extract acetonic obţinut din

materialul vegetal şi de porţiunea din filtrat supusă extracţiei cu eter.

Rezultatele obţinute pentru cele două plante analizate sunt prezentate în Tabelul III.

82


Tabelul III Dozarea conţinutului de pigmenţi clorofilieni din cele două specii de Plantago

Proba Plantago lanceolata Plantago media

Vex (mL) 17 33

A660 0.698 0.722

A642 0.304 0.337

Clorofila totală (mg/L) 10.0769 10.8022

Clorofila a (mg/L) 6.6949 6.9075

Clorofila b (mg/L) 3.8288 3.9024

Clorofila totală

(mg/100g plantă)

1007.69 1080.22

Clorofila a

(mg/100g plantă)

669.49 690.75

Clorofila b

(mg/100g plantă)

382.88 390.24

Analiza comparativă a conţinutului de pigmenţi clorofilieni din cele două specii de

pătlagină arată că ambele specii conţin o cantitate mare de pigmenţi clorofilieni, asemănătoare

din punct de vedere cantitativ pentru cele două specii. Se remarcă de asemenea, un conţinut

mai ridicat de clorofilă a, faţă de clorofila b, în ambele specii de plante studiate

5.3.3.3. Extracţia şi dozarea spectrofotometrică a β-carotenului din Plantago

lanceolata şi Plantago media

Conform procedurii experimentale descrise anterior [5.2.3.3] extractele carotenoidice

din cele două specii de pătlagină analizate s-au obţinut plecând de la 1g produs vegetal

mărunţit. Pentru citirea absorbanţelor la dozarea spectrofotometrică, extractele au fost

diluate în raport 1:10, în vederea obţinerii unei valori optime a absorbanţei, la lungimea de

undă utilizată (436 nm), care să se încadreze în domeniul dreptei de regresie trasată cu

soluţiile etalon de -caroten. [Figura 38]

Rezultatele experimentale obţinute şi cele calculate sunt prezentate în tabelul IV.

83


Tabelul IV Dozarea conţinutului de -caroten din Plantago lanceolata şi Plantago media

Proba Et1 Et2 Et3 Et4 Et5 Plantago

lanceolata

Plantago

media

Absorbanţa

(λ= 436 nm)

0.021 0.053 0.075 0.096 0.117 0.142

(fd = 1:10)

0.061

(fd= 1:10)

Concentraţia

β-caroten

(µg/mL)

2 4 6 8 10 11.8728 5.0423

Vex (mL) 17 22

mg β-caroten % 201.837 110.930

Dreapta de regresie a -carotenului are ecuaţia y = 0,0118x + 0,0019, unde y este

absorbanţa şi x concentraţia de caroten (μg/ml). Curba de calibrare are o bună liniaritate cu

un coeficient de regresie R2 = 0,9913. Cu ajutorul ecuaţiei dreptei de regresie, s-au calculat

concentraţiile de -caroten din probele analizate, pentru specia Plantago lanceolata fiind

necesară o extrapolare.

Figura 38 Graficul curbei de calibrare pentru determinarea spectrofotometrică a conţinutului de -caroten din

specii de pătlagină

Din rezultatele obţinute se poate observa că specia Plantago lanceolata (pătlagina

îngustă) are un conţinut mai bogat în β-caroten decât specia Plantago media (pătlagina

moale).

84


5.3.3.4. Analiza conţinutului de acid ascorbic din speciile Plantago lanceolata şi

Plantago media

Dozarea conţinutului de vitamina C din cele două specii de pătlagină analizate s-a

realizat prin metoda titrării cu 2,6-diclorfenolindofenol descrisă în subcapitolul 5.2.3.4.

Extracţia vitaminei C s-a realizat folosind câte 2 grame de produs vegetal din cele

două specii de plante, pentru fiecare extract obţinut realizându-se ulterior câte 3 titrări cu

reactiv Tillmans. Media volumelor de reactiv merse la titrare (V2) a fost folosită pentru

calcularea conţinutului de vitamină C.

Pentru determinarea titrului reactivului Tillmans la titrarea efectuată cu acid ascorbic

etalon, s-au folosit 9 mL soluţie de acid ascorbic etalon cu TCet=0.176 mg vit. C/mL. Prin

urmare titrul soluţiei de reactiv Tillmans utilizată a fost de TT= 0.15 mg/mL.

Rezultatele experimentale obţinute pentru determinarea conţinutului de vitamină C din

extractele vegetale sunt consemnate în Tabelul V.

Tabelul V Cantitatea de acid ascorbic din plantele de pătlagină

Proba Plantago lanceolata Plantago media

Volumul mediu de reactiv

Tillmans

(V2, mL)

3 2

Acid ascorbic

(mg/100g produs)60 45

5.3.3.5. Analiza cantitativă a flavonelor şi a polifenolilor totali

Dozarea conţinutului de flavonoide şi polifenoli totali prezenţi în speciile de Plantago

lanceolata şi Plantago media s-a realizat folosind metodele spectrofotometrice consemnate în

subcapitolul 5.2.3.5.

85


Dozarea s-a realizat folosind extractele hidroalcoolice obţinute din 1g produs vegetal,

din specia Plantago lanceolata obţinându-se un volum de 17mL extract, iar din specia

Plantago media obţinându-se 20mL extract.

Calculul concentraţiei de flavonoide şi polifenoli totale s-a realizat cu ajutorul

dreptelor de regresie prezentate în figurile 39-42, conţinutul total de flavonoide exprimându-

se în echivalenţi de quercetină sau rutină în g/100g produs vegetal uscat, iar conţinutul total

de polifenoli exprimându-se în echivalenţi de acid galic sau tanic în g/100g produs vegetal

uscat.

Datele experimentale şi calculate obţinute sunt consemnate în tabelele VI-IX.

Din graficele prezentate se observă că dreptele de regresie trasate pentru toate

substanţele etalon folosite au prezentat un grad de liniaritate foarte bune, cu coeficienţi de

regresie R2 între 0.97-0.99.

Tabelul VI Dozarea conţinutului de flavonoide folosind ca substanţă standard quercetina

ProbaReactivi

Et1 Et2 Et3 Et4 Et5 Plantago lanceolata

Plantagomedia

Soluţie standard de 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 - -

86


quercetină 0.01mg/100mL (mL)

Extract etanolic din Plantago (mL)

- - - - - 1 1

Acetat de sodiu 10% (mL)

2 2 2 2 2 2 2

Clorura de aluminiu 2.5% (mL)

1 1 1 1 1 1 1

Etanol 70% (mL) 6.9 6.8 6.7 6.6 6.5 6 6

Agitare, repaus 30 minute

Citire (= 420 nm), absorbanţa

0.113 0.191 0.284 0.316 0.450 0.274(fd = 1:3)

0.343 (fd =1:2 )

Concentraţia quercetină(g/mL)

10 20 30 40 50 30.37 39

% quercetină (g/100g plantă)

0.154 0.156

Figura 39 Curba de etalonare pentru determinarea conţinutului de flavonoide exprimat în quercetină

Tabelul VII Dozarea conţinutului de flavonoide folosind ca substanţă standard rutina

87


ProbaReactivi

Et1 Et2 Et3 Et4 Et5Plantago

lanceolataPlantago

media

Soluţie standard de rutină0.01mg/100mL (mL)

0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 - -


- - - - - 1 1

Acetat de sodiu 10% (mL) 2 2 2 2 2 2 2

Clorura de aluminiu 2.5% (mL)

1 1 1 1 1 1 1

Etanol 70% (mL) 6.9 6.8 6.7 6.6 6.5 6 6

Agitare, repaus 30 minute

Citire (= 420 nm), extincţia

0.065 0.127 0.198 0.256 0.3170.274

(fd = 1:3)0.343

(fd =1:2 )

Concentraţia rutină (g/mL)

10 20 30 40 50 43.063 54.015

% rutină (g/100g plantă) 0.219 0.216

Figura 40 Curba de etalonare pentru determinarea conţinutului de flavonoide exprimat în rutină

Tabelul VIII Dozarea conţinutului de polifenoli folosind ca substanţă standard acidul galic

Proba Et1 Et2 Et3 Et4 Et5 Plantago Plantagomedia

88


Reactivi lanceolata

Soluţie standard de acid galic

0.01mg/100mL (mL) 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 - -


- - - - - 1 1

Reactiv Folin-Ciocâlteu 1:10 (mL)

5 5 5 5 5 5 5

Na2CO3 7.5% (mL) 4 4 4 4 4 4 4

H2O dist. (mL) 0.9 0.8 0.7 0.6 0.5 - -

Agitare, repaus 60minute

Citire (= 765 nm), extincţia 0.167 0.260 0.331 0.415 0.4980.189

(fd = 1:4)0.416

(fd =1:2)

Concentraţia acid galic (g/mL)

10 20 30 40 50 12.182 39.865

% acid galic (g/100g plantă)

0.082 0.159

Figura 41 Curba de etalonare pentru determinarea conţinutului de polifenoli exprimat în acid galic

Tabelul IX Dozarea conţinutului de polifenoli folosind ca substanţă standard acidul tanic

89


ProbaReactivi

Et1 Et2 Et3 Et4 Et5Plantago

lanceolataPlantago

media

Soluţie standard de acid tanic

0.01mg/100mL (mL) 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 - -


- - - - - 1 1

Reactiv Folin-Ciocâlteu 1:10 (mL)

5 5 5 5 5 5 5

Na2CO3 7.5% (mL) 4 4 4 4 4 4 4

H2O dist. (mL) 0.9 0.8 0.7 0.6 0.5 - -

Agitare, repaus 60minute

Citire (= 765 nm), extincţia

0.145 0.203 0.265 0.320 0.3730.189

(fd = 1:4)0.416

(fd =1:2 )

Concentraţia acid tanic (g/mL)

10 20 30 40 50 17.491 57.315

% acid tanic (g/100g plantă)

0.118 0.229

Figura 42 Curba de etalonare pentru determinarea conţinutului de polifenoli exprimat în acid tanic

Datele obţinute arată prezenţa în plantele genului Plantago a unor concentraţii de

flavonoide între 0.154-0.156 g quercetină/100 g plantă şi 0.216-0.219 g rutină/100 g

90


plantă, respectiv a unor concentraţii de polifenoli între 0.082-0.159 g acid galic/100 g plantă

şi 0.118-0.229 g acid tanic/100 g plantă.

Rezultatele obţinute dovedesc conţinutul destul de ridicat de polifenoli şi flavonoide

în frunzele speciilor de Plantago studiate, ceea ce explică proprietăţile terapeutice ale

plantelor respective.

Conţinutul de flavonoide şi polifenoli exprimat în rutină şi acid tanic este mai mare

decât cel exprimat în quercetină şi acid galic datorită faptului că extractele vegetale nu au fost

supuse unei hidrolize prealabile

S-a constat, de asemenea, un conţinut asemănător în polifenoli şi flavonoide în cele

două specii de Plantago studiate.

5.3.3. Caracterizarea preparatului obţinut

Am optat pentru realizarea extractului prin această metodă, macerare, deoarece FR X

indică utilizarea acestei metode în cazul produselor vegetale care conţin principii active uşor

alterabile la căldură. Metoda se aplică produselor vegetale care conţin mucilagii pentru a

evita extragerea substanţelor balast şi obţinerea unor soluţii vâscoase.

Prin metoda indicată [5.2.4] s-a obţinut un sirop limpede, vâscos, slab opalescent, gust

dulce şi miros slab caracteristic. Are o densitate relativă d2020 = 1,294, un indice de refracţie

nD 20 = 1,4295 şi o concentraţie în zahăr = 54,5

Figura 43 Aspectul siropului preparat

91


Deoarece siropul obţinut are o concentraţie în zahăr de 54,5, deci o concentraţie mai

mică faţă de cea a siropului simplu, FR X prevede adăugarea de conservanţi antimicrobieni

(1,5% amestecde p-hidroxibenzoat de metil şi p-hidroxibenzoat de n-propil, în proporţie de

9:1), sau alţi conservanţi potriviţi care trebuie menţionaţi pe etichetă.

Posibilele acţiuni ale siropul, realizat pin amestecarea frunzelor celor două specii de

pătlagina, pot fi: expectorant şi mucolitic (datorită conţinutului în mucilagii), antiinflamator,

antibacterian (datorută aucubozidei), spasmolitic.

Datorită acţiunilor imprimate de principiile active conţinute în plantă, siropul de

pătlagină este utilizat tradiţional ca adjuvant în tuse, gripe, alergii, astm bronşic, laringită,

ulcer gastro-intestinal.

92


CONCLUZII

Lucrarea de licenţă intitulată „Caracterizarea principiilor active şi utilizarea

terapeutică a unor specii din genul Plantago” a avut ca principal scop caracterizarea

botanică şi fitochimică a două specii de plante aparţinând genului Plantago, Plantago

lanceolata (pătlagină îngustă) şi Plantago media (pătlagină moale) în corelaţie cu utilizările

lor farmaceutice.

Lucrarea cuprinde 2 părţi, o parte teoretică şi una experimentală, de cercetare.

În partea teoretică a lucrării au fost prezentate noţiuni generale şi particulare legate de

caracteristicile botanice, compoziţia chimică, date farmacologice şi utilizări terapeutice ale

plantelor medicinale din specia Plantago, precum şi noţiuni legate de tehnologia obţinerii

preparatelor farmaceutice de tip siropuri.

În partea experimentală s-a realizat studiul botanic, macroscopic, microscopic şi

histochimic, alături de examenul fitochimic general al celor două specii de pătlagină

investigate precum şi utilizarea lor la obţinerea unui preparat farmaceutic de tip sirop.

Examenul macroscopic şi microscopic al organelor vegetale a stabilit identitatea

speciilor şi poziţia taxonomică, iar prin examenul histochimic al pulberilor vegetale s-a

evidenţiat prezenţa unor grupe de produşi bioactivi în plantele investigate de noi.

În cadrul examenului fitochimic general s-a realizat identificarea, prin reacţii de

culoare specifice şi cromatografie, a prezenţei unor compuşi bioactivi generali sau specifici

acestor specii de plante medicinale (iridoide, alantoină, poliholozide, pigmenţi clorofilieni şi

carotenoidici, terpenoide, compuşi polifenolici, flavonoide, vitamine, fitosteroli) precum şi

dozarea prin metode spectrofotometrice, gravimetrice şi volumetrice a câtorva din

reprezentanţii acestor categorii de compuşi, cum ar fi poliholozidele, pigmenţii clorofilieni,

-carotenul, vitamina C sau conţinutul de polifenoli şi flavonoide.

Rezultatele obţinute confirmă complexitatea compoziţiei speciilor cercetate din genul

Plantago şi susţin efectele terapeutice ale acestora.

Ca aplicaţie farmaceutică a plantelor studiate s-a realizat prepararea, cu bune rezultate,

a unui sirop conţinând extract de pătlagină (Plantaginis folium), un amestec între cele două

specii, cu posibile acţiuni: expectorant, mucolitic, antiinflamator, antibacterian, spasmolitic.

93


BIBLIOGRAFIE

1. Avram R., Andronescu Ecaterina, Fusi I. - Botanică Farmaceutică - Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1981;

2. Ardelean A., Mohan G. - Flora medicinală a României - Editura ALL Bucureşti, . 2008;

3. Balaban A., Banciu M., Pogany I. - Aplicaţii ale metodelor fizice şi chimice în chimia

organică - Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;

4. Balandrin MJ, Klocke JA - Medicinal aromatic and industrial materials from plants,

Springer Verlag - Berlin, Heidelberg,, 1988;

5. Bucur L. – Plante cu potenţial terapeutic din flora Dobrogeană. Contribuţii la studiul

speciei Elaeagnus angustifolia L. Rezumatul tezei de doctorat - UMF „Carol Davila”

Bucureşti, 2007;

6. Chis E.J. - Chimie şi biochimie vegetală - Universitatea Braşov, 1991;

7. Ciulei I, Grigorescu E, Stănescu U - Plante medicinale, fitochimie şi fitoterapie - Ed.

Medicală, Bucureşti, 1993;

8. Ciulei I, Istudor V. - Analiza Farmacognostică şi fitochimică a produselor vegetale -

Editura Tehnoplast, Bucureşti, 1995;

9. Cârâc, Geta - Chimie analitică – Instrumente şi principii de analiză, Editura Fundaţiei

Universitare „Dunărea de jos”, Galaţi , 2005;

10. Ciocârlan V. - Flora ilustrata a României - Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura

Ceres Bucureşti, 2000;

11. Coiciu Evdochia, Racz,G. - Plante medicinale şi aromatice - Editura Academiei RPR,

1962;

12. Cercasov C, E. Oprea, Popa C-V - Compuşi naturali cu acţiune terapeutică - Ed.

Universităţii din Bucureşti, 2009;

13. Dinu V., Trutia Eug., Popa Cristea E., Popescu A.- Biochimie medicală, Editura Medicală

Bucureşti, 1996;

94


14. Doniţă N., Ivan D., Coldea Ghe., Sanda V., Popescu A., Chifu Th., Mihaela Pauca-

Comănescu, Mititelu D. - Vegetaţia României - Ed. Tehnică Agricolă Bucureşti, 1992;

15. Florea T. – Lucrări practice de chimia alimentelor - Editura Academica, 2010;

16. Florea T., Furdui B., Dinică R., Creţu R. - Chimie organică. Sinteză şi analiză funcţională

- Editura Academică Galaţi, 2009;

17. Furdui B., Dinica R., Georgescu M. – Chimie organică. Noţiuni teoretice şi practice -

Editura Galaţi University Press, 2010;

18. Grigorescu E, Lazăr MI, Stănescu UH, Ciulei I. - Index fitoterapeutic - Ed. Cantes, Iaşi,

2001;

19. Ghiuru E. - Lucrări practice de botanică farmaceutică - Ed. „Gr. T. Popa”, Iaşi, 1997;

20. Grigorescu E.,Silva Felix - De la etnomedicină la fitoterapie - Ed. Spiru Haret Iaşi, 1997

21. Horea Iustin NAŞCU, Lorentz JÄNTSCHI - Chimie Analitică şi Instrumentală -

Academic Pres &AcademicDirect, 2006.

22. Iovu M. - Chimie organică - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;

23. Istudor V. - Farmacognozie. Fitochimie. Fitoterapie, vol I şi II - Ed. Medicală Bucureşti,

2001;

24. Jercan E. – Analiza cromatografică – Ed. Academiei, Bucureşti, 1982;

25. Mohan, G. - Atlasul plantelor medicinale din România – Ed.Corint Press, Bucureşti,

2001;

26. Neamţu G., Ionela Popescu, Şt. Lazăr, I. Burnea, I. Brad, Gh. Câmpeanu, T. Galben -

Chimie şi biochimie vegetală - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

27. Oroian Silvia - Botanică Farmaceutică - Ed. Tipomur, 2000;

28. Pârvu C - Universul plantelor; Mica enciclopedie ediţia a IV-a - Editura ASAB,

Bucureşti, 2006;

29. Popovici I., Lupuleasa D. – Tehnologie farmaceutică, vol I – Ed. Polimorf, Iaşi, 2001;

30. Rice-Evan, C. A., & Packer, L., 2003 - Flavonoids in Health and Disease, New York:

Marcel Dekker Inc

95


31. Stănescu U, Miron A, Aprotosoaie C – Bazele farmaceutice, farmacologice şi clinice ale

fitoterapiei - Ed. Gr. T. Iaşi, 2002;

32. Stănescu U., Hăncianu M., Miron A., Aprotosoaie C. – Plante medicinale de la A la Z,

vol. II - Editura “Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi, 2004;

33. Temelie Mihaela - Enciclopedia plantelor medicinale cultivate din Romania, 2009;

34. Tutunaru Dana - Biochimie medicală - Editua Europlus, Galati 2007;

35. Vasilca-Mozăceni A. - Ghidul plantelor medicinale - Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

36. Zaharia Adina, Bănică Roxana - Studiul compuşilor bioactivi a unor specii din genurile

Artemisia şi Plantago, Sesiune ştiinţifică Galaţi, Mai 2012.

*** Farmacopeea Română Ed. a X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 2011;

*** www. wikipedia.com.

96

Date post:	07-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	superoty
View:	620 times
Download:	10 times

Proiect patlagina

Documents