ORGANIZAREA JUSTIŢIEI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

- 2010 -

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

CUPRINS

Cuprins

Abrevieri

1. Aspecte introductive ................................................................................................................ 4

2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene ........................................................................... 6

2.1. Structura şi statutul membrilor .......................................................................................... 6

2.2. Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ......................... 8

2.3. Competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ................................................ 10

2.4. Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ........................................ 13

3. Tribunalul de Primă Instanţă ................................................................................................. 16

4. Tribunalul Funcţiei Publice .................................................................................................... 17

Concluzii ....................................................................................................................................... 18

Bibliografia .................................................................................................................................. 20

2

Abrevieri

alin. alineat

art. articol

CECO Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului

CEEA Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CEE Comunitatea Economică Europeană

CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Ed. Editura

nr. numărul

p. pagina

pp. paginile

pct. punct

UE Uniunea Europeană

3

1. Aspecte introductive

Desigur, nu puteam începe o analiză directă a ceea ce implică problematica organizării

justiţiei în Uniunea Europeană– care, de altfel, se vrea a fi şi tema acestei lucrări, înainte de a

arăta care sunt punctele sale de pornire.

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea

obiectivelor UE, promovarea valorilor sale, servirea intereselor uniunii, ale cetăţenilor săi, ale

statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii1.

Încercând o clasificare a instituţiilor Uniunii Europene la acest moment în funcţie de

atribuţiile principale, putem găsi următoarele: 1. instituţia cu atribuţii decizionale, legislative:

Consiliul Uniunii Europene; 2. instituţia cu un pronunţat caracter politic şi cu atribuţii de control:

Parlamentul European; 3. instituţii cu un pronunţat caracter administrativ: Comisia Europeană,

Mediatorul European, Controlorul european pentru protecţia datelor; 4. instituţii cu un rol

prioritar în managementul financiar-contabil: Banca centrală europeană, Banca europeană de

investiţii, Fondul european de investiţii, Curtea de conturi europeană; 5. organe cu rol

consultativ: Comitetul economic şi social european, Comitetul regiunilor; 6. instituţia cu vocaţie

jurisdicţională: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; 7. organe interinstituţionale:

Oficiul publicaţiilor oficiale ale Comunităţilor europene; 8. organisme descentralizate ale Uniunii

Europene, ca de exemplu Agenţia europeană pentru mediu, Agenţia europeană pentru evaluarea

medicamentelor, Agenţia europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii etc2.

Aşadar, deşi nu este în prim planul funcţionării Uniunii Europene, precum apar Consiliul

European, Consiliul, Comisia europeană sau Parlamentul european, Curtea de justiţie a

Comunităţilor Europene s-a constituit încă de la apariţie atât într-una dintre caracteristicile

proprii ale construcţiei europene cât şi în unul dintre cei mai importanţi piloni de sprijin şi

evoluţie a nivelului comunitar.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJE), ca de altfel toate celelalte instituţii ale

construcţiei comunitare, este o creaţie atipică, atât în ceea ce priveşte dreptul naţional cât şi cel

internaţional. Apariţia şi dezvoltarea ei este în strânsă legătură cu aceea mai largă a proiectului

european care a dus la existenţa Uniunii Europene, astfel cum o cunoaştem astăzi.

Încă în perioada lucrărilor pregătitoare - care urmau sa ducă la elaborarea Tratatului de la

Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), cu largi puteri pentru

1 Valerică Nistor, Drept administrativ comparat, Ed. Fundaţiei Academice „Danubius” Galaţi, 2006, p. 131. 2 Ioan Alexandru, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar Corneliu Manda, Alina Livia Nicu, Cătălin Silviu Săraru, Drept administrativ european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp. 11-12.

4

organele acesteia, - partenerii prezenţi la negocieri au resimţit necesitatea unui organism învestit

cu controlul legalităţii actelor emise de înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri - organe

ale CECO - care să asigure echilibrul între acestea şi statele membre, să garanteze neamestecul

autorităţilor CECO în aşa-numitul „domeniu rezervat al statelor membre”. Din acest motiv, prin

Tratatul institutiv semnat la Paris în 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a fost

creată Curtea de Justiţie a CECO.

Conform prevederilor din documentul fondator, Curtea de Justiţie trebuia să asigure

respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentului de executare.

Şedinţa de deschidere a Curţii de Justiţie, care a primit sediul la Luxemburg, a avut loc la

10 decembrie 1952.

Ulterior, Tratatele de la Roma, care au instituit CEEA şi CEE, prevăd crearea a câte unei

Curţi de Justiţie, cu acelaşi rol, în fiecare comunitate. Dar în paralel cu semnarea celor două

tratate, la 25 martie 1957, a fost semnată şi „Convenţia relativă la unele instituţii comune

Comunităţilor Europene”, care prevede ca cele trei Comunităţi Europene să aibă o Curte de

Justiţie unică, care să îşi exercite atribuţiile stabilite de fiecare tratat, potrivit reglementărilor

fiecăruia dintre ele.

Amploarea activităţii desfăşurată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a determinat,

pe de o parte, crearea în 1989 a unui Tribunal de Primă Instanţă, menit, în primul rând, să

degreveze Curtea de unele cauze, iar pe de altă parte, de a oferi celor prejudiciaţi posibilitatea a

două grade de jurisdicţie, în aşa fel încât drepturile lor să fie pe deplin recunoscute şi apărate.

Ulterior, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, care a introdus un nou

alineat (art. 225 A) în Tratatul Comunităţilor Europene, Consiliul, acţionând în unanimitate, pe

baza unei propuneri primite din partea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi a

Curţii, sau la solicitarea Curţii de Justiţie însăşi, poate crea complete de judecată pentru o audiere

şi să determine, în primă instanţă, anumite categorii de acţiuni sau proceduri îndeplinite în

domenii specifice. Astfel s-a ajuns ca, la data de 2 noiembrie 2004, prin Decizia Consiliului nr.

2004/752 din 2.11.2004, a fost reglementată instituirea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii

Europene, care se organizează şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă3.

Importanţa Curţii de Justiţie poate fi evidenţiată plecând de la unele afirmaţii conform

cărora aceasta a contribuit mai mult decât orice altă instituţie la avansarea integrării europene.

3 http://www.studiijuridice.ro/demo/Curtea_Europeana_de_Justitie%20-%20DEMO.pdf

5

Este responsabilitatea Curţii să se asigure că legea este respectată, corect interpretată şi aplicată

de către statele membre4.

2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

2.1. Structura şi statutul membrilor

A. Structura Curţii

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este instituţia jurisdicţională comunitară, al

cărui rol în cadrul instituţional al Uniunii Europene este de a verifica legalitatea actelor

comunitare şi de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

CJCE este formată din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi

Tribunalul Funcţiei Publice5.

Curtea este compusă din: judecători, avocaţi generali şi un grefier asistat de un grefier

adjunct.

O primă trăsătură specifică structurii Curţii este prezenţa, alături de judecători, a

avocaţilor generali care nu au corespondent în jurisdicţiile naţionale sau internaţionale. Avocaţii

generali „prezintă public, imparţial şi independent, concluzii motivate asupra chestiunilor supuse

Curţii de Justiţie, pentru a o sprijini în vederea îndeplinirii misiunii pe care o are”.

Numărul judecătorilor Curţii şi al avocaţilor generali este stabilit prin tratate. Acest număr

poate fi mărit de Consiliu, printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi, la solicitarea Curţii. În

practică s-a impus regula ca întotdeauna Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare

stat membru şi ca numărul acestora să fie întotdeauna impar6.

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi

avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un

mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul juriştilor care oferă toate

garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a

celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Judecătorii Curţii îl desemnează din rândul lor pe preşedintele Curţii, pentru o perioadă

de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii şi, în cazul

celor mai mari complete de judecată, prezidează şedinţele şi deliberările.

4 Bianca Tescaşiu, Instituţii europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva extinderii UE, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 57.5 Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 160. 6 Liviu Coman-Kund, Construcţia şi extinderea Uniunii Europene, Ed. Fundaţiei Universitare ”Dunărea de Jos”, Galaţi, 2005, p. 69.

6

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi

în deplină independenţă.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea

preşedintelui Curţii.

Curtea se întruneşte în adunare plenară (27 judecători), în Marea Cameră (13

judecători) sau în camere de 5 sau 3 judecători7.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii

(atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului, să dispună din oficiu demiterea

unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin etc.) şi atunci când apreciază că o

cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii

care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători.

Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai

camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an8.

B. Statutul membrilor Curţii de Justiţie

Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curţii, deşi la o perioadă

de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu

caracter de continuitate şi în deplină independenţă.

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de procedură care,

printre altele, dispun următoarele :

- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ prin

care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul deliberărilor ;

- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie politică

sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu ;

- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de “onestitate şi

delicateţe" în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje ;

- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după

încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia ;

7 Marin Voicu, op. cit., p. 161.8 http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/cje.htm#composition

7

- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul în

care Curtea de Justiţie îşi are sediul9.

2.2 . Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene

Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie este reglementată prin fiecare dintre cele trei

tratate constitutive, precum şi prin Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie, care este anexă a

tratatelor, având aceeaşi valoare juridică.

Curtea de Justiţie a fost concepută ca instituţie comună celor trei comunităţi, atât din

raţiuni de ordin practic, cât mai ales pentru facilităţile unităţii de aplicare şi de interpretare a

tratatelor şi pentru rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi10.

Sediul Curţii de Justiţie a fost stabilit la Luxemburg11. Curtea de Justiţie este compusă din

27 de judecători şi 8 avocaţi generali12.

Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul au obligaţia să locuiască în localitatea unde îşi

are sediul Curtea, pe durata exercitării mandatului lor.

Pe lângă Curte funcţionează grefa, deservită de un grefier asistat de un grefier adjunct,

numiţi de Curte pentru un mandat de 6 ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Grefierul are dublu rol,

exercitând atribuţii de ordin procedural şi atribuţii administrative.

Sub controlul preşedintelui Curţii, grefierul are obligaţia de a primi, transmite şi conserva

toate documentele, obligaţia de a face notificări sau comunicări de acte, de a asista la şedinţele de

audiere ale Curţii şi camerelor, de a redacta minuta, de a răspunde la serviciile de arhivă şi

publicaţiile Curţii. Ca atribuţii administrative, grefierul asigură administrarea Curţii şi gestiune

financiară, având în subordine întregul aparat tehnic al Curţii.

Fiecare judecător şi avocat general beneficiază de asistenţă de specialitate din partea a trei

referenţi, jurişti calificaţi, care desfăşoară activitate de informare şi documentare, şi pregătesc

dosarele cauzelor.

Referenţii ataşaţi sunt, de regulă, doctori în drept, având aceeaşi naţionalitate ca şi

judecătorul sau avocatul general pe care îl asistă. Aceşti referenţi de specialitate formează

împreună secretariatul juridic.

9 Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 118-119. 10 Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 69.11 Cristian Popa, Justiţia Europeană. Dimensiuni, repere, perspective, Ed. Concordia, Arad, 2007, p. 331.12 http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/#composition

8

În cadrul Curţii este organizat şi un departament de cercetare şi documentare - cu rolul de

a pune la dispoziţia membrilor Curţii toate informaţiile necesare privind dreptul comunitar şi

legislaţiile naţionale. În cadrul acestui departament funcţionează cel puţin un specialist pentru

fiecare sistem juridic naţional.

Activitatea juridică şi administrativă a Curţii este condusă de preşedintele acesteia,

desemnat din rândul judecătorilor. El prezidează dezbaterile cauzei şi deliberează în camere de

consiliu, repartizează cazurile pe camere, stabileşte un judecător raportor pentru fiecare cauză,

fixează zilele deliberărilor şi audierilor, decide prin ordonanţă preşedenţială asupra cererilor

provizorii13.

De principiu, Curtea lucrează în şedinţe plenare. Cu toate acestea, datorită numărului

mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere, în cadrul Curţii,

formate din 3 sau 5 membri. Competenţa materială a Camerelor este decisă de plenul Curţii, o

dată cu alegerea preşedinţilor acestora. În mod normal, Camerele au sarcina să se ocupe de

instrumentarea dosarelor, dar pot să şi judece anumite categorii de cauze, excepţie făcând cele

pentru care Curtea a fost sesizată de către un stat sau o instituţie comunitară, precum şi recursul

în interpretare.

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de Consiliu”,

desfăţurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat în faza procedurii orale.

Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. Curtea

deliberează valabil numai în număr impar de judecători. În lipsa consensului, în urma

deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, votul exprimându-se începând cu judecătorul

cel mai tânăr.

Deliberările Curţii sunt strict secrete. Când deliberările au ca obiect probleme de ordin

administrativ privind funcţionarea Curţii, la ele participă şi avocaţii generali, cu vot deliberativ, şi

asistă grefierul.

Curtea de Justiţie este o instituţie care funcţionează permanent. Vacanţele judiciare, fixate

de Curte, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă,

preşedintele Curţii poate convoca şedinţe, chiar şi în perioada vacanţelor.

Lucrările Curţii se desfăşoară, în fapt, în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi pot fi

folosite toate limbile vorbite în comunitate, regula fiind limba pârâtului14.

13 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 187.14 Liviu Coman-Kund, op.cit., pp. 71-72.

9

2.3. Competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie, cu toate că este organul jurisdicţional comun, are competenţe specifice

şi îndeplineşte atribuţii proprii fiecărei Comunităţi. Deci competenţa Curţii variază, după cum

acţioneazăpe baza unuia sau altuia dintre tratate. Hotărârile Curţii nu pot fi atacate în faţa niciunei

alte instanţe15.

În materie de drepturile omului, competenţa Curţii de Justiţie este departe de a fi

neglijabilă: acest aspect a permis o protecţie a acestor drepturi care, pentru că a fost, în principal,

consacrată de jurisprudenţă, nu este mai puţin puternică. De altfel, textele comunitare, în special,

Tratatul de la Maastricht, dar mai ales, Tratatul de la Amsterdam, au sfârşit prin a consacra

această jurisprudenţă16.

Conform art. I. 29 pct. 3 din Tratat, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene hotărăşte:

a) asupra acţiunilor introduse de către unul dintre statele membre, o instituţie sau persoane

fizice sau juridice;

b) la cererea instanţelor naţionale, cu titlu prejudicial, asupra interpretării dreptului

Uniunii sau asupra validităţii actelor adoptate de către instituţiile europene;

c) asupra altor cazuri prevăzute în Constituţie.

Tratatul enumeră competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, după cum

urmează:

- competenţe privind încălcarea Constituţiei sau oricăror norme de drept privind aplicarea

acesteia sau privind deturnarea de putere (art. III-365 pct. 2 din Tratat);

- competeneţe privind încălcarea obligaţiilor prevăzute de Constituţie (art. III-360 la III-

363 din Tratat);

- competenţe privind litigiile referitoare la titlurile europene de proprietate intelectuală

(art. III-364 din Tratat);

- competenţe privind controlul legalităţilor legilor, a legilor-cadru europene şi a altor acte

europene cu excepţia recomandărilor, avizelor şi a actelor Parlamentului destinate să producă

efecte faţă de terţi (art. III-365 pct. 1 din Tratat);

- competenţe privind abţinerea instituţiilor europene de a lua hotărâri (art. III-367 din

Tratat);

15 Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 72.16 Jean-François Rrenucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 1003.

10

- competenţe privind acţiunile formulate de către Curtea de Conturi, Banca centrală

europeană şi Comitetul regiunilor, în scopul protejării prerogativelor acestora (art. III-365 pct. 3

din Tratat);

- competenţe privind acţiunile formulate de persoane fizice şi juridice împotriva actelor

care li se adresează sau care le privesc direct şi personal, precum şi împotriva actelor de

reglementare care le privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare (art. III- 365 pct. 4

din Tratat);

- competenţe privind actele de constituire a organelor şi organismelor Uniunii, destinate

să producă efecte juridice. Aceste acte pot prevedea condiţii şi modalităţi specifice referitoare la

acestă competenţă (acţiuni). Acţiunile care au acest obiect trebuie formulate în termen de două

luni de la data publicării actului, notificării reclamantului sau a luării la cunoştinţă. (art. III-365

pct. 5 din Tratat). Conform art. III-366 din Tratat, în cazul în care acţiunea este găsită ca

întemeiată, Curtea de Justiţie declară actul nul şi neavenit, putând să indice care sunt efectele

actului anulat considerate definitive;

- competenţe de plină jurisdicţie pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de legile

europene sau de regulamentele europene (art. III- 363 din Tratat);

- competenţe privind suspendarea aplicării anumitor drepturi decurgând din calitatea de

membru al Uniunii (art. I-59 şi art. III-371 din Tratat);

- competenţe privind interpretarea Constituţiei, interpreatrea şi valabilitatea actelor

adoptate de instituţiile, organele şi organismele europene (art. III-369 din Tratat);

- competenţe privind soluţionarea litigiilor care au ca obiect repararea unor prejudicii

rezulate din răspunderea contractuală a Uniunii (art. III-370 şi art. III-431 din Tratat);

- competenţe privind litigiile dintre Uniune şi agenţii săi (art. III-372 din Tratat);

- competenţe privind exercitarea obligaţiilor statelor membre din Statutul Băncii europene

de investiţii, privind deliberările unor organe de conducere ale unor structuri europene,

îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor ce rezultă din Constituţie şi din alte

acte europene (art. III-373 din Tratat):

- competenţe privind temeiul unor clauze compromisorii din contracte de drept public sau

privat încheiate de Uniune sau în numele acesteia (art. III-374 din Tratat).

În doctrina de specialitate s-a realizat o clasificare a competenţelor Curţii de justiţie, în

funcţie de conţinutul fiecărei competenţe.

Astfel, se arată că în faţa Curţii de Justiţie pot fi formulate:

11

Recursul în anulare: acesta poate fi intentat într-un anumit termen împotriva actelor

comunitare, de către statele membre şi instituţiile comunitare (titulari privilegiaţi ai acestui

drept), precum şi de persoane fizice şi juridice destinatare ale actelor respective sau care au un

interes direct în anularea lor.

Recursul în carenţă: vizează sancţionarea instituţiilor comunitare care aveau obligaţia să

acţioneze şi nu au făcut-o, dreptul de a introduce acest recurs revenind aceloraşi titulari

privilegiaţi (statele membre şi instituţiile comunitare) şi persoanelor fizice sau juridice, în cazul

acestora însă numai în anumite cazuri.

Excepţia de ilegalitate:este o procedură indirectă, întemeiată pe o cale directă de recurs

(de regulă recursul în anulare), deschisă atât statelor membre şi instituţiilor comunitare (interesate

de această procedură în cazul expirării termenului în care puteau introduce recursul în anulare),

cât şi particularilor, care nu mai sunt supuşi de această dată unui regim restrictiv. Principalul rol

al acestei proceduri este cel de a îndepărta restricţiile cu privire la intentarea recursului în anulare

de către persoane fizice şi juridice.

Recursul în responsabilitate extracontractuală. Curtea de Justiţie are competenţă

exclusivă de a soluţiona acţiunile ce vizează condamnarea Uniunii europene pentru

responsabilitatea extracontractuală; recursul poate fi intentat împotriva Comisiei, Consiliului sau

ambelor instituţii de către orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statelor membre, care a

suferit un prejudiciu din activitatea instituţiilor comunitare sau din activitatea oficială sau

personală a agenţilor acestora.

Recursul în neîndeplinirea obligaţiilor. Curtea de Justiţie se pronunţă, ca ultimă instanţă,

asupra neîndeplinirii obligaţiilor care revin unui stat membru în virtutea apartenenţei la Uniune.

Statele membre, dar în special Comisia, pot acţiona un stat membru pentru neîndeplinirea

obligaţiilor, ce îi revin potrivit Constituţiei, iar Comisia notifică în cursul unei proceduri

administrative această neîndeplinire, statului respectiv. Statul membru poate lua măsurile

necesare pentru remedierea situaţiei, în caz contrar procedura continuă în faţa Curţii.

Recursul în interpretare. Un astfel de recurs se întemeiază pe sesizarea Curţii de către

instanţele naţionale în vederea interpretării tratatelor sau aprecierii valabilităţii ori interpretării

actelor adoptate de către instituţiile comunitare, interpretării statutelor organismelor create prin

acte ale Consiliului. Rolul statelor membre în cadrul acestei proceduri rezidă în faptul că

întrebările adresate Curţii de Justiţie se notifică tuturor statelor membre, care pot formula opinii

în legătură cu problema ridicată de instanţele naţionale. Este de menţionat că, instanţele naţionale

sunt obligate să sesizeze Curtea în cazul în care este necesară interpretarea Constituţiei ori a

12

actelor emise de structurile Uniunii europene (dreptul Uniunii). Nicio instanţă naţională nu poate

ignora această regulă17.

2.4. Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală,

care se desfăşoară în cadrul unei şedinţe publice. Trebuie totuşi să se facă distincţia între, pe de o

parte, procedura întrebărilor preliminare şi, pe de altă parte, celelalte acţiuni, denumite acţiuni

directe18.

Procedura scrisă cuprinde toate comunicările scrise, asigurate de grefier, către părţi,

structurile Uniunii, agenţiile acesteia, a cererilor, declaraţiilor, problemelor, observaţiilor,

replicilor, copiilor legalizate etc.

Procedura orală cuprinde citirea raportului de către judecătorul raportor; audierea de

către Curte a agenţiilor, consilierilor avocaţilor, a concluziilor avocatului general, a martorilor şi

a experţilor. Curtea poate decide ca să nu fie audiat avocatul audiat dacă cauza nu ridică nicio

problemă nouă de drept.

Sesizarea Curţii se face de regulă, printr-o cerere adresată grefierului Curţii. Conţinutul

cererii şi actele de anexat sunt prevăzute de art. 21 şi 22 din Statut. În cazul exercitării

competenţei de interpretare a Constituţiei şi de valabilitate şi interpretare a actelor adoptate de

structurile Uniunii Europene, prevăzută în art. III-369 din Constituţie, notificarea Curţii se face

de către instanţa naţională în cauză. În acest caz, grefierul notifică sesizarea părţilor, statelor

membre, Comisiei şi structurii al cărui act este contestat. În termen de două luni de la notificare,

structura în cauză are dreptul să comunice Curţii memorii sau declaraţii scrise în legătură cu actul

contestat. În art. 23 din Statut sunt prevăzute reguli pentru cazuri speciale, dar şi pentru situaţia în

care o instanţă naţională adresează Curţii o „întrebare preliminară”.

Curtea de Justiţie, în cadrul procedurii desfăşurate, are dreptul de a solicita părţilor să

prezinte toate documentele şi informaţiile pe care le consideră necesare; de a solicita statelor

membre şi structurilor Uniunii, care nu sunt părţi în proces, orice informaţii, pe care le consideră

necesare; de a dispune realizarea unor expertize; de a audia martori şi experţi, în condiţiile

regulamentului de procedură, sub prestare de jurământ; de a aplica sancţiuni pecuniare martorilor

de audiat care refuză să se prezinte; de a dispune efectuarea de comisii rogatorii, la domiciliul

17 Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp. 65-66-67.18 http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/prezentare

13

martorului sau expertului, de către autorităţile judecătoreşti competente material şi teritorial; de a

cere cercetarea penală a martorilor şi experţilor, care şi-au încălcat jurământul, în condiţiile

prevăzute de legislaţia naţională şi de o instanţă naţională competentă.

Şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor în care se decide contrar. Părţile

se pot adresa Curţii doar prin reprezentanţii lor. Pentru fiecare şedinţă se întocmeşte un proces-

verbal semnat de preşedinte şi de grefier. Deliberările rămân, în toate cazurile secret.

Hotărârile Curţii sunt motivate şi semnate de preşedinte şi de grefier şi sunt citite în

şedinţă publică. Cererile de intervenţie se pot formula în statele membre şi instituţiile Uniunii în

faţa Curţii. De acelaşi drept beneficiază şi celelalte structuri ale Uniunii Europene.

Hotărârea Curţii poate fi reviuită doar în cazul în care s-a descoperit un fapt care, prin

natura sa, are influenţă decisivă şi care nu a fost cunoscut de Curte şi de partea ce solicită

revizuirea, anterior pronunţării hotărârii. Procedura de revizuire este prevăzută în art. 44 alin. 2 şi

3 din Statut.

Statutul şi regulamentul de procedură prevăd termene de graţie şi termene de prescripţie,

care pot fi întrerupte. Condiţiile de aplicare a acestor termene se regăsesc, în Statutul, în art. 45 şi

46.

Constituţia reglementează o serie de reguli procedurale specifice unor competenţe deja

examinate. În ceea ce priveşte competenţa referitoare la neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute

de Constituţie, sesizarea Curţii se poate face de Comisie sau de orice stat membru.

În cazul sesizării făcute de Comisie, aceasta emite un aviz motivat după ce statul membru

a avut posibilitatea să îşi prezinte observaţiile. Dacă acel stat nu se conformează, Comisia poate

sesiza Curtea de Justiţie.

Sesizarea Curţii se poate face de orice stat membru în cazul în care constată încălcări ale

Constituţiei. Înainte de a sesiza Curtea, acel stat trebuie să sesizeze Comisia, care va proceda ca şi

în cazul în care ea însăşi a făcut această sesizare. Dacă, Comisia nu a emis avizul, în termen de

trei luni, statul membru poate sesiza Curtea şi în absenţa lui.

În cazul în care Curtea a admis acest tip de acţiune, statul membru trebuie să ia măsurile

necesare pentru executarea hotărârii Curţii. Dacă aceste măsuri nu au fost luate, Comisia poate

sesiza Curtea, după ce a dat acelui stat posibilitatea să îşi prezinte observaţiile. Odată cu sesizarea

Curţii, Comisia va indica şi suma forfetară sau penalitatea, pe care statul membru trebuie să o

plătească, dacă va cădea în pretenţii. În acelaşi mod va proceda Curtea şi în cazul în care constată

că un stat membru nu şi-a respecta obligaţia de a comunica măsurile de punere în aplicare a unei

legi-cadru europene.

14

Cât priveşte competenţa referitoare la abţinerea instituţiilor europene de a lua hotărâri,

conform art. III-367 din Tratat, dacă, prin încălcarea Constituţiei, Parlamentul european,

Consiliul european, Consiliul de miniştri, Comisia europeană sau Banca centrală europeană se

abţin să ia hotărâri, statele membre şi instituţiile europene, dar nu şi organele consultative ale

Uniunii, vor putea sesiza Curtea pentru a constata această încălcare. Acelaşi tip de acţiune o pot

face orice persoană fizică sau juridică, împotriva unei instituţii, agenţii sau organism al Uniunii

care au omis să emită un act, altul decât o recomandare sau un aviz.

În vederea sesizării, Tratatul prevede o procedură prealabilă, în admisibilitatea acţiunii

depinde de îndeplinirea acestei proceduri prealabile. În acest scop, se emite o „invitaţie” către

instituţia, organul sau organismul reclamant pentru a răspunde pretenţiilor formulate. În cazul în

care, la expirarea unui termen de două luni de la data invitaţiei, cel reclamat nu a luat poziţie, se

poate formula acţiunea într-un alt termen de două luni.

Cât priveşte competenţa referitoare la interpretarea Constituţiei şi interpreatarea şi

validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele şi organismele europene, se declanşează în

momentul în care o asemenea problemă se ridică în faţa unei instanţe naţionale a unui stat

membru, atunci când, pentru a se pronunţa o hotărâre, este necesară o decizie în privinţa acelei

probleme. În acest caz, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie pentru a se pronunţa.

De asemenea, sesizarea se face şi atunci când hotărârile instanţei naţionale nu pot fi

atatcate cu recurs potrivit dreptului intern sau atunci când este reţinută o persoană. În acest ultim

caz, Curtea hotărăşte în cel mai scurt timp.

Cât priveşte competenţa referitoare la soluţionarea litigiilor care au ca obiect repararea

unor prejudicii rezultate din răspunderea contractuală a Uniunii, răspunderea contractuală a

Uniunii este reglementată de dreptul aplicabil contractului în cauză.

În cazul răspunderii necontractuale, Uniunea răspunde pentru „toate daunele cauzate de

către instituţiile sale sau prin agenţii săi, în exercitarea funcţiilor lor”. În acest caz, este

reglementată şi o răspundere personală a agenţilor faţă de Uniune, care se regăseşte în statutul şi

în regimul aplicabil acestora.

Banca centrală europeană răspunde, conform principiilor generale comune sistemelor de

drept ale statelor membre, de prejudiciile cauzate de ea însăşi sau de agenţii săi în exercitarea

funcţiilor lor. Şi în acest caz, sunt aplicabile prevederile referitoare la răspunderea personală a

agenţilor Uniunii faţă de aceasta, care deja au fost expuse.

Cât priveşte competenţa referitoare la suspendarea anumitor drepturi decurgând din

calitatea de mebru al Uniunii, acţiunea se declanşează la cererea statului membru căruia i s-au

15

suspendat, de către Consiliul european sau de către Consiliu, unele drepturi decurgând din

calitatea de membru al Uniunii. Procedura utilizată este cea reglementată pentru repararea

prejudiciilor rezulate din răspunderea contractuală a Uniunii. Acţiunea trebuie formulată în

termen de trei luni de la data respectivei constatări, iar Curtea trebuie să hotărască în termen de o

lună.

Conform art. III-380 din Tratat, hotărârile Curţii de Justiţie au forţă executorie. Potrivit

art. III-401 din Tratat mai sunt titluri executorii şi actele Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii

centrale europene, dacă cuprind o obligaţie pecuniară pentru persoane altele decât statele.

Executarea silită este reglementată prin regulile de procedură civilă aplicabile în statul

membru pe teritoriul căruia are loc executarea. Formula executorie este aplicată de autoritatea

competentă din statul membru, pe baza verificării autenticităţii deciziei de executat. Statul

membru informează Comisia şi Curtea de Justiţie în legătură cu autoritatea competentă să aplice

formula executorie.

După aplicarea formulei executorii se continuă executarea silită în condiţiile prevăzute de

legislaţia naţională.

Executarea silită poate fi suspendată doar pe baza unei decizii a Curţii de Justiţie, iar

controlul şi modul de îndeplinire a executării silite sunt de competenţa jurisdicţiilor naţionale.

Regimul lingvistic aplicabil Curţii şi altor instituţii europene se stabileşte printr-un

regulament european al Consiliului, care hotărăşte în unanimitate, la cererea Curţii şi după

consultarea Comisiei şi a Parlamentului european ori la propunerea Comisiei şi după consultarea

Curţii şi a Parlamentului european19.

3. Tribunalul de Primă Instanţă

Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat

membru, în prezent fiind 27. Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor

membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îi aleg dintre ei pe

preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani. Aceştia numesc un grefier pentru o

perioadă de 6 ani.

19 Gheorghe Iancu, op cit., pp. 71-72-73.

16

Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire

de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional,

această funcţie poate fi încredinţată unui judecător20.

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei

judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o

cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea

problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre

cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.

Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre judecători pentru o perioadă

de trei ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie

pentru alte nevoi administrative şi lingvistice21.

4. Tribunalul Funcţiei Publice

Tribunalul Funcţiei Publice este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o

perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea

avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie

şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie22. Prin

numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului,

pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor

membre şi a sistemelor juridice naţionale. Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor

preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.

Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci

când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi

trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţii ce vor fi determinate prin Regulamentul său de

procedură, Tribunalul va putea soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în

complet format dintr-un judecător unic. Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase

ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte

necesităţi administrative şi lingvistice23.

20 Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.236.21 http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/#composition 22 Dan Vătăman, op. cit., p. 236.23 http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/#composition

17

CONCLUZII

În cuprinsul acestei lucrări am analizat problema organizării justiţiei în Uniunea

Europeană, din perspectiva Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu implicaţiile sale,

structură, organizare, competenţă şi procedură.

După cum am putut vedea, Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, este o instituţie

care veghează la respectarea dreptului în cadrul Comunităţilor Europene. Misiunea principală a

Curţii este de interpretare şi aplicare uniformă a dreptului comunitar. Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene efectuează controlul legalităţii actelor comunitare (recursul în anulare,

excepţia de ilegalitate şi recursul în carenţă), interpretează unitar tratatele şi actele comunitare

derivate (recursul în interpretare şi în aprecierea validităţii), controlează legalitatea acţiunilor sau

omisiunilor statelor membre în raport cu dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea,

soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor sau de

agenţii acestora, soluţionează litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu

instituţiile/organele de care depind, devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există

în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunităţi, acţionează ca instanţă de recurs

de ultim grad în raport cu Tribunalul de Primă Instanţă, este o instanţă internaţională, putând

tranşa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între

statele litigante a intervenit un compromis, dispune de o competenţă consultativă.

Pentru a eficientiza activitatea Curţii de Justiţie, în 1989 a fost creat Tribunalul de Primă

Instanţă, cu sediul la Luxemburg. Acestei noi instituţii i s-a acordat rolul de a decide în anumite

cazuri, mai ales în recursurile înaintate de către persoanele fizice şi în procesele privind

concurenţa neloială dintre societăţile comerciale, lucru ce a permis astfel Curţii de Justiţie să se

concentreze asupra domeniului său principal de activitate, respectiv interpretarea uniformă a

legislaţiei comunitare.

Tratatul de la Nisa, acum în vigoare, prevede urmatoarele: „Consiliul, hotarând în

unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de

Justiţie sau la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,

poate înfiinţa camere jurisdicţionale pentru a asculta şi hotarî în primă instanţă asupra unor

categorii de acţiuni sau proceduri în domenii specifice”. Pe baza acestui articol Consiliul Uniuni

Europene a luat decizia de instituire a unui Tribunal al funcţiei publice, menit judecării în primă

instanţă a disputele ce apar între funcţionarii publici din instituţiile comunitare şi Uniune.

18

În concluzie, putem afirma că rolul principal al Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene este de a oferi interpretarea (obligatorie) a dreptului comunitar lato sensu, fiind

singura autoritate competentă în acest sens, din perspectiva asigurării unei aplicări uniforme în

toate statele membre a dreptului comunitar.

19

BIBLIOGRAFIE

I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

1. Augustin FUEREA, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002

2. Bianca TESCAŞIU, Instituţii europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva extinderii

UE, Ed. C.H.Brck, Bucureşti, 2009

3. Cristian POPA, Justiţia Europeană. Dimensiuni, repere, perspective, Ed. Concordia,

Arad, 2007

4. Dan VĂTĂMAN, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2008

5. Gheorghe IANCU, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2007

6. Ioan ALEXANDRU, Ilie GORJAN, Ivan Vasile IVANOFF, Cezar Corneliu MANDA,

Alina Livia NICU, Cătălin Silviu SĂRARU, Drept administrativ european, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2005

7. Jean-François RENUCCI, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2009

8. Liviu COMAN-KUND, Construcţia şi extinderea Uniunii Europene, Ed. Fundaţiei

Universitare ”Dunărea de Jos”, Galaţi, 2005

9. Marin VOICU, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007

10. Valerică NISTOR, Drept administrativ comparat, Ed. Fundaţiei Academice

„Danubius” Galaţi, 2006

11. Viorel MARCU, Nicoleta DIACONU, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2002

II. PAGINI DE INTERNET

1. http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/#composition

2. http://www.studiijuridice.ro/demo/Curtea_Europeana_de_Justitie%20-%20DEMO.pdf

20

21