ORGANIZAREA INSTITUȚIILOR DE ASISTENȚĂ … Doctorat/rezumat... · IAŞI 2015. 2 . 3 CUPRINSUL...

Universitatea de Medicină și Farmacie "Grigore T. Popa"

Iaşi

Facultatea de Medicină

Teză de Doctorat

Rezumat

ORGANIZAREA INSTITUȚIILOR DE

ASISTENȚĂ PSIHIATRICĂ ÎN SECOLUL AL

XIX-lea ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-

lea. STUDIU COMPARATIV AL SITUAȚIEI

ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN CONFEDERAȚIA

ELVEȚIANĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV. DR. Constantin ROMANESCU

DOCTORAND

DR. Alina Ştefania ORIŢĂ

IAŞI 2015

http://www.umfiasi.ro/

2

3

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

Introducere 4

Obiectivele, metodologia şi rezultatele cercetării 14

PARTE GENERALĂ 18

1 Motivaţia alegerii temei 18

1.1 Influenţa bolii psihice 18

1.1.1 Frecvenţa actuală a bolilor psihice în România şi în

Elveţia

19

1.1.2 Asistenţa psihiatrică azi în România şi în Elveţia 23

1.2 De ce România versus Elveția? 24

2 Reprezentarea bolii psihice de-a lungul istoriei medicinei

europene. Aspecte istorice ale asistenței bolnavilor psihici

27

2.1 Epoca preistorică 27

2.2 Epoca antică 28

2.2.1 Boala psihică în antichitatea antică 28

2.2.2 Hipocrate. Observații și interpretări 28

2.2.3 Asclepiade din Bitinia 30

2.2.4 Galenus. Interpretǎri. Concepții 30

2.2.5 Asistența medicală în Imperiul Bizantin 31

2.2.6 Situația instituțiilor medicale în Apusul Europei 32

2.2.7 Influenţa religiei creştine asupra organizării instituţiilor

medicale

33

2.3 Evul Mediu 33

2.3.1 Noțiunea de boală în Evul Mediu 33

2.3.2 Asistența spitalicească 35

2.3.3 Asistența bolnavilor psihici (alienaților) 36

2.3.4 Ordinul Sfântului Antonie – legătura intre Orient și

Occident. Ergotismul

37

2.3.5 Ingrijirea bolnavilor psihici în Evul Mediu în spațiul

românesc

38

2.3.6 Asistența bolnavilor psihici în Elveția în Evul Mediu 39

2.4 Epoca modernǎ. Secolele al XVIII lea și al XIX-lea 40

2.4.1 Primele spitale pentru alienați în Europa 40

2.4.2 Ospiciile din Moldova și Țara Româneascà 42

4

2.4.3 Spitalele psihiatrice în Elveția franceză. Situația din

cantonul Vaud

42

2.5 Concluzii preliminare la capitolul 2 43

3 Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în

psihiatria europeană

45

3.1 Transformarea azilului în spital 46

3.1.1 Transformări structurale 46

3.1.2 Transformări la nivelul personalului 49

3.1.3 Transformări de percepere a bolnavilor 50

3.2 Transformări de percepere a bolnavilor 53

3.2.1 De la tratamentul moral la psihoterapie 53

3.2.2 Tratamente necoercitive 54

3.2.3 „Open - door” (uși deschise, tratament în libertate) 55

3.2.4 Clinoterapia (tratamentul prin alitare) 55

3.2.5 Hidroterapia 55

3.2.6 Terapia prin muncă 56

3.2.7 Coloniile agricole 56

3.2.8 Plasamentul familial în mediul rural 56

3.2.9 Medicamentele și regimul alimentar 57

3.2.10 Activități recreative 57

3.3 Profesionalizarea psihiatriei. Studiile medicale superioare 57

3.4 Medicalizare: tratarea fenomenelor sociale din punct de

vedere medical

59


PARTE PERSONALĂ 62

4 Metoda și etapele cercetării 62

4.1 Direcții de cercetare și ipoteze de lucru 62

4.2 Alegerea metodei de analiză a datelor 62

4.2.1 Triangularea datelor 63

4.2.2 Triangularea metodologică 64

4.2.3 De ce o analiză transculturală? 65

4.3 Izvoare și istoriografie 68

5

5 Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în

psihiatria din România (Moldova) și din Elveția (cantonul

Vaud) - studiu comparativ

69

5.1 Aspecte istorice 69

5.1.1 Asistența psihiatrică în Principatele Unite 70

5.1.2 Asistența psihiatrică în Elveția franceză 74

5.2 Cadrul legislativ 77

5.2.1 Primele legi privind îngrijirea alienaţilor în România

modernă

77

5.2.2 Legislația cu privire la îngrijirea bolnavilor psihici în

cantonul Vaud - Elveția

80

5.2.3 Comparație între principalele aspecte legale privind

funcționarea și supravegherea azilelor din cele două țări

82

5.2.4 Protecția bolnavilor internați. Documente referitoare la

controalele asupra îngrijirii bolnavilor la Ospiciul de la

Galata, de la Golia și de la Neamț

84

5.3 Administrarea spitalelor 87

5.3.1 Administratorii spitalelor în Moldova – România 87

5.3.2 Administratorii spitalelor în cantonul Vaud - Elveția 90

5.3.3 Structura serviciilor sanitare în Moldova și în cantonul

Vaud, Elveția

92

5.3.4 Aspecte politice a administrării spitalelor din România 93

5.3.5 Aspecte politice a administrării spitalelor din Elveția

franceză

96

5.4 Aspectele financiare ale activității spitalelor 96

5.4.1 Finanțarea ospiciilor/spitalelor în Modova 97

5.4.2 Finanțarea spitalelor în cantonul Vaud, Elveția 102

5.4.3 Cheltuieli la ospiciile și spitalele din Moldova 103

5.4.4 Cheltuieli la spitalele din cantonul Vaud, Elveția 109

5.4.5 Comparație între veniturile și cheltuielile ospiciilor din

Moldova și Lausanne

109

5.5 Amenajarea și organizarea spitalelor 112

5.5.1 Arhitectura spitalelor și repartizarea bolnavilor 112

5.5.2 Infrastructura 116

5.5.3 Igiena și îmbrăcămintea bolnavilor 123

6

5.5.4 Alimentația bolnavilor 126

5.6 Personalul paramedical 127

5.6.1 Infirmierii (Gardienii de azil) 127

5.6.2 Personalul ecleziastic 131

5.6.3 Personalul auxiliar 132

5.7 Medicii 133

5.7.1 Studiile medicale. Formarea medicilor 133

5.7.2 Dreptul de practică. Exercitarea profesiei de medic 139

5.7.3 Demografia medicală 143

5.7.4 Comparație între densitatea medicală din Moldova și din

cantonul Vaud

149

5.7.5 Rolul medicilor în instituțiile psihiatrice 150

5.7.6 Societățile medicale și de patronaj 150

5.8 Repartizarea și internarea alienaților 151

5.8.1 Date privind pacienţii din România. Exemplificări:

Ospiciul Galata şi Spitalul Socola

151

5.8.2 Date privind bolnavii de la ospiciul Champ de l’Air și de

la azilul Cery

153

5.8.3 Capacitatea de primire 154

5.8.4 Procedura de internare 156

5.8.5 Fișa medicală 161

5.9 Tratamentele din ospicii și spitale 162

5.9.1 Tratamentul medical 162

5.9.2 Terapia prin muncă 165

5.9.3 Comparație între tratamentele la ospiciile din Moldova și

de la Lausanne

167

5.9.4 Organizarea timpului bolnavilor. Programul zilnic 169

5.10 Externarea bolnavilor 171

5.11 Aspectul religios 171


6 Discuții 177

7 Concluzii generale 190

8 Bibliografie 193

7

8.1 Izvoare 193

8.1.1 Inedite 193

8.1.2 Edite 194

8.2 Periodice 198

8.2.1 Reviste, ziare 198

8.2.2 Publicații ale asociațiilor de specialitate 198

8.3 Instrumente de lucru 201

8.3.1 Enciclopedii 201

8.3.2 Dicționare 201

8.4 Lucrări generale 201

8.5 Lucrări speciale – teze, lucrări de diplomă, conferințe,

alocuțiuni

205

8.6 Surse online 205

9 Lista de figuri 207

10 Lista de tabele 208

11 Anexe 209

11.1 Lista de anexe 209

12 Lucrări ştiinţifice publicate 211

12.1 Lista de lucrări ştiinţifice pubblicate 211

Teza de doctorat cuprinde:

- O parte generată organizată în 3 capitole, însumând 65 pagini;

- O parte personală organizată în 4 capitole, însumând 131 pagini;

- 21 de tabele şi 20 de figuri;

- Referinţe bibliografice, clasificate în izvoare, periodice, instrumente de

lucru, lucrări generale şi speciale, precum şi surse online;

- Un articol B+, ca prim autor, publicat;

- Un articol ISI, ca prim autor, publicat;

Menţionăm că prezentul rezumat redă selectiv bibliografia.

8

PARTEA GENERALĂ

1 Motivația alegerii temei

Boala psihică a devenit din ce în ce mai mult o problemă centrală a

sociețătilor post-moderne, cu consecințe negative asupra economiei și ale vieții

sociale în general. Neconcordanța dintre impactul bolilor psihice asupra societății

și efortul depus pentru tratamentul lor arată ca este necesar să se acorde o atenție

deosebită studiului acestor afecțiuni și mai ales a instituțiilor unde sunt tratate.

Analiza structurilor de asistență psihiatrică și a modalităților de implementare a

tratamentelor trebuie să se facă atât dintr-un punct de vedere medical-stiințific, cât

și dintr-unul socio-cultural-politic.

Studiul nostru oferă chei de interpretare ale bolii psihice, clarifică modalitățile

de organizare a asistenței psihiatrice în România si Elveția, deschizând astfel calea

unor fecunde analize și a definirii direcțiilor în care asistența psihiatrică ar trebui să

se dezvolte în viitor în România. Prin urmare, în afară de interesul istoric,

cercetarea noastră are și un interes practic căci printr-o analiză de tip sincronic și

diacronic, ea va permite o interpretare originală a realității de azi privind boala

psihică atât în Elveția cât și în România.

1.1 Influența bolii psihice

Boala psihică a devenit din ce în ce mai mult o problemă centrală a

sociețătilor post-moderne. Principalele consecințe ale acestui fenomen global, care

nu a cunoscut niciodată în istorie o asemenea amploare, rezidă în impactele

negative asupra economiei și ale vieții sociale în general. Depresia și anxietatea

cauzează mai multe probleme decât alte tipuri de boli, decât sărăcia și decât

somajul (Wolf 2014, 15). În țările dezvoltate, potrivit Organizației Mondiale a

Sănătății, cazurile de boli psihice reprezintă 38% din totalul îmbolnăvirilor, pe

când afecțiunile cardiace, accidentele vasculare cerebrale, cancerul și diabetul,

toate împreună, reprezintă doar 22% din total. În același timp, statistica

organizației amintite arată că, în ciuda faptului că bolile psihice sunt de o

importanță capitală, sumele acordate îngrijirii lor reprezintă procente minore din

bugetele guvernelor; doar țările nord-europeene ajungând să cheltuiască pentru

aceste afecțiuni peste 10% din bugetul acordat sănătății (Financial Times

11/07/2014, 15).

1.2 De ce România versus Elveția?

În ciuda faptului că astăzi, România si Elveția ne apar ca tări diferite, ele se

aseamănă din punct de vedere istoric. Ambele țări au rădăcini latine ca părți

componenete ale Imperiului Roman, după care, teritoriul lor a fost străbătut de

diverse populații migratoare (germanii pentru Elveția și slavii pentru România).

9

Mai târziu, amândouă au fost inconjurate de mari imperii (amintim dominația

habsburgică și franceză pentru Elveția și cea otomană, habsburgică și rusească

pentru România) (Kuntz 2006, 13). Ele au trebuit, încă din Evul Mediu, să lupte

pentru independență. Vecinii lor erau state rivale și atât Elveția, cât și România au

constituit punți între civilizații diverse. Timp de mai multe secole, teritoriile lor au

fost împǎrțite și unitatea nu s-a realizat decât după eforturi deosebite, în secolul al

XIX-lea. Prin urmare, de-a lungul secolelor, compromisul a fost pentru ambele țări

o practică indispensabilă supraviețuirii.

Din punct de vedere economic, până în secolul al XIX-lea, ambele țări erau

preponderent agricole. În perioada pe care se concentrează cercetarea noastră

(secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea) s-au definit bazele ambelor

state, din punct de vedere administrativ, juridic, organizațional.

În mod indiscutabil, existau și diferențe. Cea mai evidentă este cea dintre

pluralismul lingvistic și religios al Elveției și unitatea de limbă și de credință a

românilor. Elveția era constituitǎ din trei regiuni: germană, franceză și italiană,

fiecare cu limba ei proprie, în timp ce în cele două Principate din România se

vorbea aceeași limbă: româna. Ambele țări erau creștine, dar în Elveția erau doua

confesiuni predominante: catolică și reformată, în timp ce România era o țară

majoritar ortodoxă. Elveția a fost timp de secole sediul unor conflicte religioase,

fenomen aproape inexistent în România. Tot în Elveția, membrii Bisericii se

implicau în mod activ în viața politică, atât episcopii catolici, cât și cei reformați,

exemplul cel mai revelator fiind Calvin, care a condus Geneva între 1541 și 1564,

constituind „teocrația cea mai pronunțată și mai lungă din toată istoria modernă”

(Gagliardi 1925, 339). În România, deși ierarhia bisericească avea o mare influență

în viața țării, până la începutul secolului al XX-lea, ea nu a exercitat mandate

politice.

În concluzie, abordarea transculturală a temei bolilor psihice și ale sistemului

psihiatric nu poate fi decât fructuoasă, înțelegerea propriei istorii fiind facilitată de

comparația cu situația din alte regiuni. Alegerea finală, de a compara situația din

România și Elveția este pur biografică și decurge din dorința de a mă referi la cele

două sisteme medicale pe care le cunosc personal.

10

PARTEA PERSONALĂ

4 Obiectivele și metoda de cercetare

4.1 Direcții de cercetare și ipoteze de lucru

Luând în considerare perspectivele culturale expuse la capitolul 2, ajungem la

concluzia necesității de a analiza psihiatria și boala psihică la frontiera secolelor al

XIX-lea și al XX-lea cu următoarele obiective de cercetare:

Analiza modului de organizare a asistenței psihiatriei și de tratare a bolilor

psihice, cu evidențierea principiilor determinante atât în ceea ce privește definirea

bolii psihice, cât și în ceea ce privește instituțiile psihiatrice; pe baza criteriilor

indentificate mai sus, identificarea specificităților din România și din Elveția;

sintetizarea unei viziuni de ansamblu a asistenței psihiatrice în secolul al XIX-lea și

începutul secolului al XX-lea, cu punerea în evidență a impactului pe care l-a avut

această perioadă în dezvoltarea ulterioară a psihiatriei în cele două țări.

Întrebare de cercetare: Cum s-a dezvoltat și organizat asistența psihiatrică în

secolul al XIX-lea și începutul secolului al-XX-lea în România și în Elveția și care

sunt factorii care au influențat-o?

Ipoteze de lucru: Percepția, frontierele bolii psihice și semnificația ei

antropologică sunt dependente de contextul socio-cultural-religios. Influența

factorilor de organizare socială este mai mare decât importanța factorilor

economici în organizarea asistenței bolnavilor psihici. Formarea și rolul medicilor

psihiatri nu depind de factorii politici, economici și sociali.

Metodologie: Încercăm să răspundem la ipoteze care chestionează subiecte

convergente dar și diferite aspecte clinice, legislative, economice și organizatorice

ale psihiatriei în două țări diferite. Analiza se concentrează la frontiera secolelor al

XIX-lea și al XX-lea, ceea ce implică utilizarea unor surse istorice originale, dintre

care unle au necesitat un tratament specific (de exemplu, transpunerea în caractere

latine a textelor scrise cu caractere chirilice). În cadrul tezei, ne vom axa pe datele

din secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea atât din România, cât si din

Elveția, deoarece în această epocă s-au cristalizat sistemele de asistență psihiatrică

respective. În plus, analiza acestei perioade va permite indentificarea factorilor ce

au dus la diferențele existente astăzi în acest domeniu, între cele două țări. Pentru a

atinge obiectivele de cercetarea am utilizat o metodă de analiză statistică, și anume

triangularea. In scopul de a oferi o analiză robustă a datelor si un rezultat valid am

integrat două tipuri de triangulare, triangularea datelor și triangularea

metodologică. Triangularea datelor s-a realizat prin confruntarea unor surse de

natură diferită: - recoltarea datelor a avut loc la mai multe nivele: la nivel de țară,

la nivel de instituții psihiatrice și la nivel de surse de documentare: științifice,

11

arhive, istorice, legislative, medicale, teologice, etc.; - descrierea detaliată s-a făcut

din mai multe domenii: al instituțiilor, a cadrului legal și al aspectelor

organizatorice, atât din punct de vedere al conținutului, al contextului cât și din

punctul de vedere al evoluției istorice.

În plus de triangularea datelor, am folosit și triangularea metodologică, prin

folosirea, în același timp, a diferite metode de cercetare. Analiza organizării

asistenței psihiatrice din cele două țări, România și Elveția s-a efectuat prin trei

tipuri de metode: metoda medicală, al unui studiu comparativ de caz, metoda

istorică, la metoda transculturală, așa cum a fost ea teoretizată și utilizată in

domeniul psihiatric. Aceastǎ metodǎ permite contextualizarea și explicitarea

fenomenelor medicale, sociologice și antropologice ce stau la baza studiului si

încadrării bolii psihice. Particularitatea acestei metode este faptul că ea permite o

viziune integrativă între biologic, psihic si cultural, domenii care se influențează

reciproc.

Această metodologie a permis evitarea anumitor erori de analiză și de

interpretare, care apar în mod inevitabil, când se utilizează doar o singură metodă

de analiză. În cazul tezei noastre, nevoia de triangulare este cu atât mai mare cu cât

este imposibilă obținerea unor informații complete prin studiul unui singur

domeniu și prin utilizarea unei singure metode.

4.3 Izvoare și istoriografie

Aceste ipoteze de lucru ne-au obligat să folosim izvoare de informație

specifice fiecărei țări pe care le prezentăm în detaliu în următoarea subsecție. Am

folosit surse adaptate fiecărei ipoteze de lucru și am efectua o analiză comparativă

a acestor surse.

Tipuri: Izvoare manuscrise: documente de la Arhivele naționale din Iași,

documente din Arhiva spitalului Socola Iași, documente din arhivele cantonului

Vaud, Elveția; izvoare tipărite: legi publicate în Monitorul Oficial al României,

lucrări și studii de specialitate din România și Elveția; surse internet.

Conținut: Sursele bibliografice conțin diverse tipuri de documente ce pot fi

clasificate în funcție de proveniența și conținutul lor, după cum urmează:

documente oficiale ale administrației azilelor care conțin: rapoarte, cereri, plângeri

(reclamații) adresate autorităților, precum și corespondență diversă; arhive

medicale: fișe medicale și documente medico-legale; documente oficiale ale

autorităților statale: legi și alte documente legislative, procese verbale, cereri,

corespondență; studii de istorie a medicinei privind cadrul istoric, apariția primelor

forme de asistență psihiatrică, evoluțiile din acest domeniu și modalitățile de

administrare a spitalelor.

12

5 Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în psihiatria din

România (Moldova) și din Elveția (cantonul Vaud) - studiu comparativ.

Rezultatul acestei cercetări a constituit un studiu de istorie a medicinei care

s-a focalizat pe sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolulului al XX-lea,

comparând situația din Moldova (România) si din cantonul Vaud (Elveția) din

punctul de vedere al organizării asistenței psihiatrice.

Principalele aspecte studiate, dupǎ metodele menționate mai sus, au fost:

aspectele istorice ale asistenței psihiatrice, cadrul legislativ, principalele elementele

pe plan legal erau: definirea tipurilor de instituții destinate bolnavilor mintali,

condițiile indispensabile bunei lor funcționări, modalitățile de supraveghere,

protecția pacienților. Prevederile erau foarte asemănătoareîn cele douǎ țǎri,

deosebirile fiind minore, ca de exemplu unele prevederi speciale pentru legea din

cantonul Vaud, cum ar fi fixarea unui termen de vizitare a fiecărui bolnav internat

de către autoritatea de supraveghere sau dreptul la corespondență.

5.3 Administrarea spitalelor

Ca și în celelalte țări europene, în secolul al XIX-lea, instituțiile spitalicești

publice din Moldova și din cantonul Vaud, inclusiv azilele de alienați au trecut de

sub administrația autorităților bisericești sub administrația statului. Procesul s-a

desfășurat pe parcursul a mai multor decenii. In Moldova, într-o primă fază, care

corespunde aproximativ primei jumătăți a veacului, spitalele au rămas sub

autoritatea Bisericii, dar statul a intervenit cu o serie de reglementări privind

funcționarea și administrarea lor. Intr-o etapă ulterioară (după 1860), statul a

preluat toate instituțiile spitalicești din Principat, prin intermediul Epitropiei Casei

Sf. Spiridon. In cantonul Vaud, statul a preluat încă de la începutul secolului al

XIX-lea controlul administrativ al așezămintelor medicale, dintre care făcea parte

și azilul de alienați. Gestiunea spitalelor era asigurată de instituția numită

„Hospices cantonaux”, finanțată atât din donații cât și din fondurile cantonale și

din al cărei consiliu de administrație făceau parte atât persoane private, cât și

reprezentanții guvernului.

Din descrierile statutului și activitătilor lor, constatăm că Epitropia Sf.

Spiridon și Les Hospices Vaudois reprezintă același tip de instituție, adică o

fundație hibridă, de drept privat și concomitent de interes public, tributară aportului

financiar de stat și filantropic, beneficiind de o oarecare autonomie, dar sub

controlul statului. De fapt, doar etimologia este diferită, „hospices” provenind din

termenul latin „hospitalitas”, pe când „epitropie” din termenul grecesc „epitropos”,

sensul fiindu-le similar.

13

În același timp, constatăm că influența statului este mult mai marcantă în

cantonul de Vaud, atât în ceea ce privește apectele de gestiune administrativă cât și

financiară a instituțiilor spitalicești. În plus, în cadrul Epitropiei Sf. Spiridon,

notăm și implicarea concretă a autorităților bisericesti, la nivel decizional și de

gestiune, implicare ce nu (mai) exista în cantonul de Vaud.

5.4 Aspectele financiare ale activităţii spitalelor

In continuare von prezenta principalele aspecte financiare studiate și

elementele lor definitorii:

- Prețul cerut pentru o zi de spitalizare: era aproximativ același în cele două

țări.

- Cheltuielile efective de întreținere:

- cheltuielile pentru hrana erau sensibil egale, la ospiciile din cele două țări.

Neștiind nivelul prețurilor alimentelor în Elveția și România, nu am putut face o

analiză completă.

- la Cery, bolnavii erau implicați într-un program de activităti, în cadrul

cărora femeile lucrau la atelierul de lenjerie, la confecționarea și repararea hainelor

și a așternuturilor, realizând astfel economii substanțiale.

- cheltuielile pentru medicamente: în cifre absolute, la azilul de la Cery, în

1887, se cheltuiau de 20 de ori mai puțin pentru medicamente ca la ospiciul de la

Neamț cu 20 de ani‚ în urmă (1866).

- Incasări din plata zilelor de spitalizare

Diferențele dintre cele două țări erau importante în ceea ce privește rata

încasărilor pentru plata internării. In cantonul de Vaud, sejurul era plătea, fie de

către familia pacientului, fie de comuna de domiciliu, ceea ce reprezenta o

importantă sursă de venit. Situația era sensibil diferită în Moldova, unde în afară de

municipiul Iași, comunele nu se achitau de obligațiile lor și nu acordau subvenții

spitalului.

5.5.1 Arhitectura spitalelor și repartizarea bolnavilor

În secolul al XIX-lea, pretutindeni în Europa se pun bazele noilor spitale.

Dacă până acum, ospiciile psihiatrice se aflau în clădiri improprii, vetuste, adesea

pe lânga mânăstiri, în această perioadă, în majoritatea țarilor europene se

construiesc spitale, adaptate noilor cerințe de tratament.

14

5.5.2 Infrastructura

Informațiile despre infrastructura spitalelor provin din referatele

administratorilor realizate cu ocazia inventarelor periodice sau din rapoartele

inspecțiilor efectuate în mod regulat. În Moldova, controalele erau realizate de

medicii trimiși de la Epitropie, iar în cantonul Vaud de către comisiile speciale ale

Departamentului de interne.

5.5.3 Igiena și îmbrăcămintea, alimentația bolnavilor

În instituțiile medicale, respectarea igienei era o necesitate și făcea parte din

îngrijirile de bază. In Moldova, ospiciile erau prevăzute cu băi, insuficiente ca

număr, după cum reiese din mai multe rapoarte care preconizau înființarea unor noi

dependințe de acest tip. La internare, fiecare bolnav primea mai multe efecte

personale pe care le utiliza în timpul spitalizării. Incălțămintea era adesea în stare

proastă, ceea ce indica nivelul material precar. Si în instituțiile psihiatrice din

cantonul Vaud, igiena era o preocupare importantǎ, iar obiectele de lenjerie erau

fabricate de pacienți.

5.5.4 Alimentația bolnavilor

Alimentația bolnavilor reprezenta de asemenea o preocupare constantǎ, atât în

ceea ce privește meniurile, cât și modadalitǎțile de a fi administratǎ.

5.6 Personalul paramedical

5.6.1 Infirmierii (Gardienii de azil)

În azilele psihiatrice, până la începutul secolului al XX-lea, se utiliza și

termenul de „gardian de azil”, atât în Franța, cât și în România și în Elveția. Rolul

gardianului / infirmierului era de a supraveghea bolnavii, de a-i împiedica să

comita acte nesabuite, de a le asigura igiena și îngrijirile zilnice, de a-i încuraja și

acompania în activitățile lor. În plus de tratamentele bolnavilor, ei asigurau

întreținerea localurilor, îndeletinicire căreia trebuiau să-i acorde o mare parte a

timpului.

În România, atâta vreme cât ospiciile au funcționat în cadrul mânăstirilor,

personalul de îngrijire era reprezentat de călugări, după cum deducem din statele

de plată de la ospciul mânăstirii Neamț. O primă constatare este că, odată cu

preluarea ospiciului de către Epitropie (1866), s-au produs și mutații în structura

personalului, care a devenit laic. În schimb numărul infirmierilor a variat foarte

puțin, de la 8 infirmieri monahi la 7 infirmieri laici. Capacitatea ospiciului fiind de

50 de paturi, rezultă o medie de un infirmier la 6 – 7 bolnavi.

15

În cantonul Vaud, înainte de înființarea școlilor de infirmieri, aceștia erau

recrutați din rândul țăranilor, din regiunile limitrofe instituțiilor. Modificările din

secolului al XIX-lea în organizarea instituțiilor medicale s-au reflectat și în

structura personalului. În prima jumătate a secolului, media era de un infirmier la

14-16 bolnavi. Din monografia spitalului, aflăm că în 1881, la Cery era un

infirmier pentru zece pacienți, iar în 1896, 1 infirmier pentru 11,7 pacienți, an în

care pentru azilele elvețiene, media era de 1 infirmier pentru 7 pacienți. În 1903,

proporția scăzuse la 1 infirmier pentru 7.5 pacienți. Infirmierii purtau uniformă și

trebuiau să respecte reguli foarte clare.

5.6.2 Personalul ecleziastic

Până în secolul al XIX-lea, aspectul religios fiind preponderent față de

aspectul medical, în ospiciile psihiatrice personalul bisericesc era mai numeros

decât cel medical. Tratamentul spiritual era considerat mai important decât

îngrijirea medicală, scopul final fiind mântuirea, nu vindecarea bolii. Schimbările

structurale din secolul al XIX-lea se regăsesc și în modificările din configurația

personalului.

Spitalul s-a transformat dintr-o instituție ce primea diverse categorii de

suferinzi într-o instituție destinată exclusiv bolnavilor, unde tratamentul se făcea

prin metode stiințifice ce vizau vindecarea și întoarcerea la domiciliu. Medicului i

s-a acordat rolul de a gestiona terapiile, iar preotul și-a pierdut rolul primordial din

organizarea instituției, devenind doar un eventual susținător al bolnavilor pe plan

spiritual.

5.7 Medicii

In teza noastrǎ am prezentat diverse aspecte ale formǎrii medicilor și a rolului

lor în societate.

În secolul al XIX-lea asistăm la o profundă mutație atât în ceea ce privește

originea etnică a medicilor din Principate cât și a locului unde obținuseră diploma,

mutație care s-a desfășurat în trei etape. Intr-o primă fază, s-au stabilit medici

străini, mai ales din Germania, Austria, Italia și Franța. În anii 1830 a debutat a

doua fază, reprezentată de medicii români care studiaseră în străinătate. A treia

fază corespunde ultimului sfert de veac, după înființarea Facultăților de medicină

de la București și Iași, când vor apare generațiile de români cu studii în țara lor de

origine.

O scurtă recapitulare, ne arată că în 1864, pe teritoriul României, media era de

0.62 medici la 10.000 locuitori, în timp ce în Elveția, în 1830 media fusese de 4,8

medici la 10.000 locuitori și de 5, 9 în 1889, ceea ce ar da o medie de 5,4 medici la

10.000 locuitori în 1864.

16

În cantonul Vaud, numărul psihiatrilor a crescut de la 12 în 1864, la 32, în

1898 (Bersot 1946, 20). Tinând cont că în 1863 populația cantonului Vaud era de

181.000 locuitori (vezi 5.9.1), iar în 1900 de 281.379 locuitori, putem calcula o

medie de un psihiatru la aproximativ 15.000 locuitori (sau 0,066 psihiatri pentru

1000 de locuitori) în 1863. In 1898, media a crescut la un medic psihiatru la

aproximativ 8800 locuitori (cu alte cuvinte, 0.11 psihiatri la 1000 de locuitori),

adică aproape o dublare a ponderii psihiatrilor.

În Moldova, în 1864 existau trei posturi de medici în ospiciile de alienați. Nu

am găsit date exacte despre populația Moldovei la vremea respectivă, dar

aproximăm că era aproape jumătate din populația Principatelor Unite, care în 1860

era de aproximativ 4.090.275 -4.421.961 locuitori (vezi 5.7.3), ceea ce, pentru

Moldova ne dă valori de 1,7 -2 milioane locuitori. Media este deci de un medic

psihiatru la 600.000 locuitori (sau 0,0017 – 0.0015 medici la 1000 locuitori) ce se

ocupau de bolnavii psihici. După cum putem observa, densitatea medicilor în

general, și a medicilor care-i îngrijeau pe alienați în particular, prezintă diferențe

enorme între Elveția și România.

5.8 Repartizarea și internarea alienaților

Inainte de epoca modernă nu avem statistici privind patologiile bolnavilor

internați, singurele informații fiind de ordin calitativ. Primele informații statistice

apar în România după constituirea statului modern, în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea. Clasificările nosografice au apărut la nivel european la sfârșitul

secolului al XIX-lea și până atunci, împărțirea se făcea în funcție de tipurile de

comportament și de tratamentele necesare. De exemplu, din proiectul lui Anastasie

Fătu din 1862 (amintit mai sus), știm că alienații erau împărțiți în „a) furioși, b)

liniștiți, c) necurați, d) convalescenți, e) cuprinși de bole accidentale, f) care stau în

observațiune și g) care au primitu ua crescere mai alésâ” (Fătu 1863, 329).

Remarcăm referirea la bolnavii cu un statut social mai deosebit față de marea

majoritate a celor internați în ospicii, și anume „alienații cu creștere mai aleasă”,

care ar fi putut corespunde pacienților privați din Elveția, cărora li se aplica un tarif

majorat pentru plata spitalizării și cărora li se asigura un confort îmbunătățit.

6 Discuții

Contribuțiile personale ce pot fi aduse în studiul istoriei medicinei sunt, fie

descoperirea unor documente inedite, fie elaborarea unor noi interpretări,

comparații, sinteze, în lumina ideilor epocii actuale. Originalitatea tezei noastre se

situează la trei nivele:

Tipul surselor: am analizat aproximativ 3500 de documente de arhivă, precum

și numeroase publicații de specialitate din secolul al XIX-lea și începutul celui de-

17

al XX-lea. Informațiile au o valoare deosebită, provenind din surse originale, de

primul rang (nu citate), ceea ce conferă o bună fiabilitate cercetării. Deși aceste

documente inedite au mai fost parcurse și de alți cercetători, originalitatea tezei

noastre constă în studierea amănunțită a conținutului lor, ceea ce a permis

identificarea principalelor caracteristici ale sistemului de asistență psihiatrică din

Moldova secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, elemente ce

constituie nucleul central al cercetării.

Tipul de analiză – în cazul nostru am utilizat o metodă mixtă de analiză, care

a combinat analiza medicală a evoluției asistenței psihiatrice în România și în

Elveția cu o analiză de tip transcultural. Acest tip de abordare este absolut nou,

nefiind niciodată utilizat până acum de specialiștii în istoria psihiatriei, fie din

România, fie din Elveția.

Tipul de perspectivă -punctele de vedere au fost multiple. Perspectiva

predominantă a prezentei teze este una medicală, dar ea a fost permanent

contextualizată prin raportarea la perspectivele sociologice, antropologice,

teologice si filozofice existente în domeniul cercetat.

Cercetarea noastră a integrat cele trei nivele de analiză, studiind organizarea

asistenței psihiatrice în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în

România și Elveția, concentrându-se pe Moldova și pe cantonul Vaud. Subiectele

acestei teze sunt pe deoparte boala psihică și relația ei cu pacientul, medicul

psihiatru sau societatea, și pe de altă parte, contextul socio-economic și cultural

istoric care au influențat dezvoltarea asistenței psihiatrice. Transformările începute

în secolul al XIX-lea au fost extrem de importante și stau la baza medicinei

actuale.

Revista literaturii din capitolul 2 al tezei ne arată că percepția bolii psihice a

evoluat de-a lungul timpului, trecând de la o noțiune de sorginte religioasă -

posedarea diavolească, la un fenomen de origine biologică - boala mintală.

Aspectul religios a avut de-a lungul timpului un impact determinant asupra

percepției bolii psihice. Biserica jucând un rol preponderent în viața comunitară,

atitudinea ei față de bolnavii psihici a fost preluată de întreaga societate. Atitudinea

Bisericii față de bolnavul psihic și răspunsul oferit de ea la problemele legate de

boala psihică au fost determinate de concepția privind etiologia acestor afecțiuni, și

anume posedarea diavolească. Din Evul Mediu și până în Epoca modernă,

instrumentele la îndemâna Bisericii au fost rugăciunile de exorcizare, rugăciunile

zilnice comunitare, primirea în azilele mânăstirești și în ultimă instanță, pentru

cazurile mai grave, recluziunea. Din nefericire, în Occident s-au înregistrat și

devieri, cum ar fi interpretarea simptomelor psihice ca dovezi ale practicării

vrăjitoriei. Această interpretare eronată a dus la folosirea torturii considerată atât

18

un mijloc represiv, cât și o oportunitate a mântuirii sufletului, prin suferința

provocată trupului.

Ulterior, sub influența Reformei protestante, bolnavii psihici au fost

considerați „paraziți ai societății” care nu inspirau nici compasiune și nici

întelegere. Dimpotrivă, în instituțiile unde erau internați, li se impunea un program

de muncă identic cu cel al persoanelor valide, neținându-se cont de prezența bolii.

În România ortodoxă, se privilegiau rugăciunile de dezlegare, oficiate în

cadrul comunității, bolnavul psihic nefiind respins si izolat. Recluziunea era doar o

alternativă folosită în cazurile de extremă necesitate. În plus, în ospiciile de

alienați, bolnavii nu aveau un program obligatoriu de muncă, dar erau invitați să

participe la programul zilnic de rugăciune. Observăm deci, în România, o atitudine

mai îngăduitoare și de toleranță fața de bolnavii psihici.

Gândirea științifică și abordarea bolilor mintale s-a schimbat în secolul al

XIX-lea sub influența curentelor progresiste. In această perioada, medicina a

cunoscut două transformări majore: laicizarea, prin despărțirea de preot si de

Biserică și dobândirea unui caracter științific prin respingerea medicinei populare,

pe care o considera o șarlatanie. Această transformare s-a realizat în special la

orașe, în mediul rural, persistând credințele populare, de legătură cu forțele naturii,

cu religia (de exemplu, cultul sfinților protectori de diverse boli), cu magia, cu

vracii (Donzé 2000, 75-78).

Schimbarea de percepție a avut atât influențe pe plan practic, determinând

modul de organizare a asistenței psihiatrice, așa cum am arătat în capitolele 3 și 5

ale tezei, cât și pe plant teoretic, așa cum o arată evoluția semantică a termenilor

utilizați în definirea bolii psihice, a bolnavilor și a celor ce acordau tratamentele.

În secolele al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, termenii utilizați pentru

desemnarea bolnavilor psihici au cunoscut mutații deosebite. După ce timp de

secole, aceștia avuseseră statutul de „nebuni”, „smintiți la minte”, ei au trecut la

statutul de „alienați”, termen introdus de Pinel (1809). Medicul francez îi considera

persoane atinse de o boală, care trebuia abordată dintr-un punct de vedere clinic, ca

și celelalte patologii (Pinel 2005, 124). Dincolo de diferențele semantice,

transformările amintite relevă importante modificări în percepția bolii psihice în

societate. Această nouă percepție a rămas, din nefericire, cantonată la corpul

medical și a influențat prea puțin opinia generală a societății asupra bolii psihice.

Astfel, chiar și în zilele noastre, constatăm o puternică atitudine negativă și

stigmatizantă fată de bolnavii psihici

Denumirea instituțiilor de asistență medicală a parcurs de asemenea mai

multe etape. Si în Elveția și în România, termenele au venit pe filiera latină, din

19

hospitalitas (cu sensul de „primire”), termenul grecesc de xenodium, folosit în

Orient și în Occident, dispărând în în secolul al XII-lea. În epoca modernă, sensul

termenului de ospiciu s-a diferențiat în cele două limbi. În franceza, el desemneaza:

„o casă de primire a bătrânilor sau bolnavilor cronici sau o casă de oaspeți cu

caracter religios”1 În româna, ospiciu este sinonim cu casa de nebuni și are mai

degrabă un caracter peiorativ.2 Alt termen folosit, cel de azil, are sensuri identice

în cele două limbi: „loc de refugiu” sau „așezământ filantropic”. Termenul modern

de spital are aceeași rădăcină latină ca și ospiciu, dar a dobândit o conotație

diferită, în care au fost incluse și aspectele stiințifice.

In cantonul Vaud, prima instituție de îngrijire a bolnavilor psihici s-a intitulat

ospiciu (primul a fost cel numit Champ de l’Air). Spitalul de psihiatrie, construit în

1873, s-a numit „azilul Cery” pâna în 1948, când a devenit oficial „spitalul Cery”.

În Moldova, schimbarea titulaturii s-a făcut, într-o oarecare măsură, mai repede.

Primele instituții de îngrijire a bolnavilor psihici s-au numit „ospicii” (Neamț,

Golia, Adam, Galata), iar instituția modernă, construită în 1895-1905 a fost numită

„spital” (Socola). In același timp, pe placa comemorativă de la inaugurarea

acestuia scrie „Azilul de la Socola”, iar antetul fișelor medicale din 1905-1910 era

următorul: „Epitropia Generală a Casei Sf. Spiridon Iași, Ospiciul de Alienați

Socola”. Folosirea concomitentă a celor trei termeni se datorează sensului lor

comun, dar arată atât complexitatea, cât mai ales ambiguitatea proceselor de

transformare din secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, în domeniul

îngrijirilor medicale psihiatrice.

Ambiguitatea este cu atât mai relevantă, cu cât pentru instituțiile medicale

destinate bolilor somatice, s-a folosit mult mai repede termenul modern de spital,

atât în România cât și în Elveția. Această diferență poate fi explicată prin faptul că

așezămintelor de asistență psihiatrică nu acordă numai îngrijiri medicale, ci și

asistență socială, simptomele medicale nefiind singura condiție pentru a beneficia

de serviciile spitalului psihiatric.

Aceeași evoluție se regăsește și în termenii utilizați pentru descrierea

profesiunilor medicale. În secolul al XIX-lea s-au delimitat ariile specifice

diferitelor discipline medicale, ceea ce a impus creearea unor noi termeni. Inițial,

medicii care se ocupau de domeniul bolilor mintale s-au numit alieniști (în raport

cu alienații ) și ulterior psihiatri (în raport cu psihiatria), termen care nu a fost însă

adoptat imediat după introducere, generalizându-se abia după câteva zeci de ani.

1 Conform dicționarul limbii franceze, Le petit Robert.

2 Conforme dicționarul limbii române, DEX.

20

Prin urmare, pentru o vreme termenii de „alienist” și „psihiatru” au coexistat, așa

cum se observă și din Buletinul no 1 al Asociației psihiatrilor din România, care

informa despre desfășurarea Congresului medicilor alieniști din 1921.

In concluzie, observăm că percepția bolii psihice în Orientul și în Occidentul

Europei a avut atât elemente comune cât și diferențe. Până în secolul al XIX-lea,

concepția dominantă era influențată de concepția Bisericii, etiologia bolilor mintale

fiind considerată ca dependentă de influența demoniacă. In schimb, așa cum am

arătat mai sus, răspunsul dat de societate a fost diferit în cele două regiuni.

In secolul al XIX-lea, concepția privind boala psihică s-a laicizat, eliberându-

se de povara explicațiilor religioase. Percepția manifestărilor psihice a evoluat spre

noțiunea medicală de boală, bazată în special pe descrierea simptomele clinice.

Conceptualizarea problematicii s-a realizat în Occidentul Europei, de unde s-a

răspândit și în Europa de Răsărit. Medicii au integrat afecțiunile psihice

domeniului general al bolilor, introducând categoriile nosografice, au propus

ipoteze sau scheme de interpretare și au căutat cele mai adecvate tratamente. Cu

toate acestea, în secolul al XX-lea, constatăm persistența unei puternice

stigmatizări sociale a bolnavilor psihici.

Putem deci afirma că percepția și frontierele bolii psihice, precum și

semnificația ei antropologică sunt dependente de contextul socio-cultural-religios,

ceea ce confirmă prima noastră ipoteză de cercetare.

Pentru a răspunde la cea de a doua ipoteză de cercetare, care postulează că

influența factorilor de organizare socială este mai mare decât importanța factorilor

juridici și economici în organizarea asistenței bolnavilor psihici, vom prezenta

rezultatele analizei efectuate în cadrul capitolului 5. In esență, organizarea socială

reprezintă ansamblul structurilor care reglementează viața societății. Incepând cu

secolul al XIX-lea, aceste structuri au fost: politico-guvernamentale, economico-

administrative si legislative, definind rolul statului în societate (a se vedea

conceptul de Stat – providență).

Așa cum am mai menționat, după secularizare, statul a preluat o parte din

prerogativele Bisericii, și anume opera caritativă și protecția socială. In mod

concret, în cadrul spitalelor, factorul medical a înlocuit treptat factorul religios. O

ilustrare a concepției epocii este dată de următorul citat, extras dintr-un memoriu

adresat Epitropiei Sf. Spiridon: „pentru ca rugăciunile Sf. Părinți să poată căpăta un

rezultat eficace este nevoie, mai înainte de toate, a înconjura pe asemenea nevoiași

de toate garanțiile cerute de religie, de umanitate și de progresul științei” (DJANI,

Fond Departamentul treburilor din Launtru -Moldova, dosar 189/ 1859, f 8 r-v).

21

In analiza proceselor de modernizare și de reorganizare a așezămintelor

psihiatrice din cele două țări ne-am axat în special pe aspectele finaciare, pe

elementele infrastructurii, pe organizarea programelor cotidiene a bolnavilor și pe

cadrul legal de funcționare a instituțiilor. Așa cum arăta în continuare, în ceea ce

privește asistența psihiatrică în Moldova și în cantonul Vaud, am constatat prezența

a numeroase asemănări, dar și a unor deosebiri.

O prima asemănare este similitudinea resurselor ce stăteau la baza finanțării

ospiciilor. Dacă în perioada Evului mediu, atât în România, cât și în cantonul

Vaud. fusese vorba de contribuții filantropice, în Epoca modernă, după preluarea

ospiciilor de către stat, fondurile necesare se acopereau de la buget, în paralel fiind

prevăzute încasări prin plata spitalizărilor. Acest proces a început mai repede în

cantonul Vaud, unde deja la începutul secolului al XIX-lea, ospiciul psihiatric

fusese preluat de stat și finanțat de la buget, potrivit prevederilor administrației

locale care stipulau mecanismele de plată a internării. In România, până la

preluarea ospiciilor de către Epitropie (1863), fondurile necesare funcționării lor

erau asigurate de Biserică. Căile de finanţare a ospiciilor de alienați au fost definite

într-o manieră coerentă în România abia odată cu Legea alienaților (1894).

Prevederile erau asemănătoare în cele două țări. In primul rând, bolnavul însuși sau

familia lui trebuiau sa plăteasca perioada de spitalizare, după un tarif prevăzut de

autoritățile locale. Pentru bolnavii săraci, comuna de origine era obligată să achite

contravaloarea cheltuielilor de internare, ceea ce garanta o îngrijire a tuturor

cetăţenilor, indiferent de averea sau statutul lor social. Ni se pare interesant de

remarcat cazul cantonului Vaud, unde nici un bolnav nu era primit la ospiciu de

alienați în mod gratuit (așa cum am arătat în subcap 5.2.2).

În monografia despre Eforia Spitalelor civile, Al. Galașescu afirma că printre

țările Europei, România era singura, care primea în spitalele Eforiei, pe toți

bolnavii, care „erau căutați gratuit, fără distincție de naționalitate și religie”. Cu

siguranță, autorul se referea la țările cunoscute de el, cel mai probabil Franța,

Germania și poate Italia, Anglia sau Rusia). Astăzi, o astfel de atitudine ni se pare

evidentă, dar obiceiurile epocii respective era diferite și toleranța românilor ni se

pare demnă de relevat.

Disciplina financiară era mult mai riguroasă în Elveția, unde, prin urmare,

încasările se făceau într-o proporție net superioară României. Mai mult, în Elveția,

spitalul psihiatric avea prevăzut, de la bun început un plan de autofinanțare prin

munca alienaților, concepție care nu a existat în România. În concluzie,

funcționarea spitalelor depindea de factorul economic, dar la rândul lui, acesta era

dependent de diferitele elemente ale organizării sociale (de exemplu, capacitatea de

a sistematiza plata spitalizărilor, asigurarea unor venituri suplimentare pentru

finanțarea spitalelor).

22

Colectarea fondurilor necesare întreținerii a fost de la început tributară voinței

politice. Așa cum am arătat în subcap. 5.4.5, toate comunele din cantonul Vaud

vărsau o contribuție financiară la fondurile spitalului Cery. Aceeași măsură era

prevăzută pe plan legal și în România, dar nu era pusă în practică. Implicarea

autorităților în acest domeniu aducea rezultatele scontate în Elveția, în timp ce în

România, delăsarea în privința colectării fondurilor necesare era evidentă și se

datora lipsei de atenție acordată de la nivelul politic. Așa cum este lesne de

imaginat, lipsa fondurilor avea repercusiuni negative asupra dotării spitalelor și

asupra trusoului bolnavilor. De exemplu, în România, obiectele de îmbrăcăminte și

încălțăminte erau adesea în stare proastă, așa cum reiese din inventarele amintite la

subcap 5.5.2.

Inafara de fondurile puse la dispoziție de la buget, în cantonul Vaud, o sursă

importantă de finanțare era rezultatul muncii bolnavilor. In mod concret, la azilele

din cantonul Vaud, bolnavii aveau un program riguros de muncă, ceea ce permitea

o diminuare a costurilor de întreținere. Azilul Cery a fost conceput ca să poată

funcționa aproape în autarhie; ferma producea multe din produsele alimentare

necesare, bolnavii confecționau obiectele de îmbrăcăminte. Se încerca ca spitalele

pentru alienați să se poată autofinanța din exploatarea agricolă, ceea ce explică

„preponderența economatului față de medicină” (Secrétan 1973, 37).

Pe plan financiar, ni se pare important de relevat obligativitatea, în România,

a separării complete a bugetului ospiciilor fată de cel al Eforiei sau al Epitropiei,

precum și faptul că excedentele din veniturile ospiciului nu puteau fi afectate decât

« la trebuinţele alienaţilor ». Foarte probabil nu era vorba de sume extraordinare,

iar condiţiile din ospicii erau, aşa cum am arătat, mai degrabă modeste, dar ni se

pare meritorie, dorinţa legislatorului de a afecta îngrijirii bolnavilor psihici

maximul de mijloace posibile.

Datele în posesia noastră ne arată că pentru hrana alienaților spitalizați se

alocau fonduri comparabile în Moldova și în cantonul Vaud. In plus, pentru

medicamente, cel puțin, în anumiți ani, se alocau mai multe fonduri în Moldova.

Cheltuielile pentru haine și lenjerie erau net superioare în Moldova, cel mai

probabil pentru că în cantonul Vaud, pacienții și le confecționau singuri.

In ceea ce privește infrastructuri și dotările, analiza comparativă între

România și cantonul Vaud arată un decalaj important. Din acest punct de vedere, în

a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Principatele Unite erau în urmă cu câteva

decenii față de cantonul Vaud. In această regiune a Elveției se contruiau spitale

moderne, pe când în România asistăm doar la o reorganizare și o îmbunătățire a

vechilor ospicii de alienați.

23

Prin urmare, au apărut diferențe între dotările din spitalele cantonului Vaud și

cele din Moldova, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. De exemplu,

în 1864, la o populație de aproximativ două milioane locuitori, existau în Moldova

105 de paturi în ospiciile pentru alienați și 195 în azilele pentru infirmi și incurabili

(a se vedea subcap. 5.7.3). Zece ani mai târziu (1873), în cantonul Vaud, cu o

populație de aproximativ 185.000 locuitori, se inaugura un spital psihiatric, cu o

capacitate de 300 de paturi (vezi 5.7.3). Chiar dacă în intervalul 1864 – 1873,

capacitatea ospicilor din Moldova se mărise cu câteva locuri, diferența rămâne

considerabilă. Cantonul Vaud avea aproximativ același număr de paturi pentru

bolnavii psihici (300) ca în Moldova, dar la o populație de 10 ori mai mică.

Deși nu am studiat datele la nivel național, această diferență poate fi cu

siguranță extrapolată la situația globală a celor două țări, dacă luăm în considerare

faptul, că numai în Elveția franceză, în fiecare din cele șase cantoane a fost

construit un spital psihiatric între jumătatea secolului al XIX-lea și începutul celui

de-al XX-lea, fiecare cu o capacitate între 100 și 300 de paturi. Decalajul nu se

situa numai la un nivel cantitativ, ci și la un nivel calitativ. E limpede de imaginat

că într-o clădire modernă și concepută cu concursul medicilor, cum era cea a

spitalului Cery, dotările erau net superioare celor din vechile ospicii din Moldova.

In mod evident, exersarea unei activităti reprezintă pentru bolnavul psihic

suportul stabilirii unor relații sociale și-i oferă acestuia posibilitatea de a regăsi un

rol sau de a fi valorizat pe plan personal, dar nu există o cauzalitate liniară între

sănătatea psihică și efectuarea unei activități productive. In cantonul Vaud, munca

era considerată o componentă esențială a terapiei și de aceea bolnavii erau incitați

să participe la programul zilnic de activități lucrative. De aici decurge o

ambivalență a tratamentului prin muncă, scopul terapeutic devenind adesea

secundar celui economic. Mai mult, bolnavii nu primeau salariu pentru munca lor,

veniturile realizate fiind considerate o participare la costurile spitalizării și a

tratamentelor.

În paralel, în aceeași perioadă, în Moldova, bolnavii erau implicați, după

posibilitățile lor în diverse treburi gospodărești: bucătărie, curățenie, intreținerea

hainelor prea vechi. Abia în secolul al XX–lea, la spitalul de la Socola au fost

înființate ateliere de croitorie, dar nu se lucra la volume comparabile cu cele din

cantonul Vaud.

În ceea ce privește legislația sau organizarea asistenței psihiatrice constatăm

de asemenea asemănări între cele două tări, statul trebuind să asigure administrarea

și funcționarea instituțiilor de asistență psihiatrică pe care le preluase ad-hoc de la

Biserică, fără a dispune de un cadru legislativ adecvat.

24

În România, eforturile noii administraţii erau tocmai menite să ofere un cadru

legislativ modern care să asigure drepturi și libertăţi cetăţenilor, în general. In

domeniul asistenței psihiatrice, modernizarea s-a putut realiza numai prin măsuri

luate de sus, și anume iniţiativele legislative. Înfiinţarea instituțiilor sanitare

moderne nu s-a putut concretiza decât după asigurarea unui suport legal, creat

printr-un efort deosebit, dacă ţinem seama de faptul că într-o perioadă scurtă (a

doua jumătate a secolului al XIX-lea) s-a trecut de la dreptul feudal la o legislaţie

modernă, corespunzătoare modelelor europene.

Constatăm că prima lege privind alienații a fost adoptată mai devreme cu

șapte ani în România (1894) față de cantonul Vaud (1901). In același timp, acest

decalaj nu este expresia unei mai bune organizări în România, situația pe teren

fiind contrariul. In cantonul Vaud, organizarea socială permitea o mai bună

funcționare a sistemului sanitar psihiatric, chiar și în absența legilor specifice. De

exemplu, spitalul Cery a fost inaugurat în 1873, cu aproape 30 de ani înainte de

adoptarea legii alienaților pe plan cantonal (1901). In același timp, în România

asigurarea unui cadru legal a fost o condiție indispensabilă constituirii sistemului

sanitar. Astfel, construirea unor spitale psihiatrice moderne nu a fost posibilă decât

după adoptarea legii mai sus amintite.

Actele legislative din România (vezi subcap. 5.2.1) arată preocuparea

constantă de a asigura protecţia bolnavilor psihici și de a înlătura arbitrariul în

cadrul tratamentelor. Obligativitatea unei direcţii medicale a ospiciilor (prevedere

normală astăzi, dar care nu era evidentă în secolul al XIX-lea), garanta aplicarea

unui tratament stiințific şi în același timp uman. În cazul internării, necesitatea unui

examen medical efectuat de doi medici neînrudiţi cu persoana bolnavă și care nu

erau angajaţi ai ospiciului, permitea în primul rând limitarea abuzurilor şi probabil,

în același timp, şi a afluxului de cazuri sociale (ceea ce ar fi diminuat capacităţile

de primire a instituțiilor). Odată admis în spital, bolnavul nu era pur și simplu

« cazat » în instituţie pe termen nelimitat, ci se stipulau consultaţii regulate menite

a evalua starea lui psihică și evoluţia. Oricine putea să-şi ceară externarea şi nu

putea fi refuzat decât pe motive strict medicale. Interdicţia de a se nota diagnosticul

pe biletul de ieşire arată preocuparea legislatorului de a nu accentua stigmatizarea

acestei categorii de bolnavi. Verificarea condiţiilor de spitalizare se făcea prin

inspecţii regulate, ocazii în care bolnavii internaţi sau aparţinătorii lor puteau să

exprime eventualele observaţii sau reclamaţii, garantându-se altfel aplicarea

prevederilor legale. Bolnavii erau întrebaţi dacă beneficiau de consultaţii regulate,

dacă infirmierii aveau o « purtare blândă » și de asemenea dacă « bunele

moravuri » erau respectate.

Analiza legislației sanitare din cantonul de Vaud cu privire la bolnavii mintali

ne arată că nu există diferențe semnificative între dispozițiile legale din acest

25

canton și cele din România. In legea din 1901 din cantonul Vaud cu privire la

alienați regăsim aceleași elemente ca în legea alienaților din România din 1894 și

anume: tipurile de instituții psihiatrice (publice si private), condițiile lor de

autorizare și funcționare, protecția pacientului și a bunurilor sale și măsurile penale

în cazurile de abuzuri ale personalului de îngrijire.

In concluzie, din punct de vedere legislativ, asistența psihiatrică din România

și din cantonul Vaud dispuneau de același cadru de funcționare. Diferențele se

situau la nivel politico–guvernamental, mult mai slab dezvoltat în România. In

această țară, lipsa de voință politică și de implicare a responsabilităților

guvernamentale, atât la nivel central, cât și local, îngreuna atât colectarea

fondurilor care ar fi trebuit să fie adunate așa cum era prevăzut în lege, precum și

utilizarea resurselor economice existente.

Așa cum am arătat, în cantonul Vaud, datorită factorului politic, fondurile

puse la dispoziția spitalelor erau superioare celor din România. Interesul manifestat

de puterile locale nu era determinat numai de preocuparea pentru starea de sănătate

a bolnavilor psihici, ci în aceeași măsură, de dorința de a asigura un control al

comportamentelor deviante din societate (Thornicroft, Tansella 2008, 20). In

cantonul Vaud, ca și în general, în Elveția, aspectul securitar și de ordine era foarte

favorizat de către populație. Cum bolnavii psihici reprezentau un pericol pentru

securitatea publică, se luau toate măsurile necesare pentru ca ei să fie încadrați cât

mai bine în instituții specifice. Aceasta este una din cauzele care explică de ce

sistemul de asistență psihiatrică în cantonul Vaud era foarte bine organizat și

funcționa așa de bine, rolul lui nefiind numai de îngrijire, ci și de control și de

securitate.

Și în România, protecția populației era o preocupare a autorităților

administrative (funcția regaliană a statului, de asigurare a securității și a ordinii

publice). Potrivit legii, internările și externările în instituțiile psihiatrice trebuiau

raportate în maximum trei zile autorităților locale, prevedere aplicabilă tuturor

bolnavilor mintali, nu numai celor periculoși. Cu toate acestea, nu observăm în

România aceeași implicare a autorităților politice în asigurarea fondurilor necesare

unei bune funcționări a asistenței psihiatrice.

Constatările privind rolul aspectului politic în organizarea asistenței

psihiatrice, ne obligă să analizăm și influența nivelului de dezvoltare economică.

Așa cum am arătat în subcap. 5.4.5, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Elveția

dispunea de un produs intern brut de două ori și jumătate mai mare ca cel al

României și era mai avansată din punct de vedere industrial. In valoare absolută,

cheltuielile de întreținere în ospiciile din cantonul Vaud și cele din Moldova erau

aproximativ egale. Ținând seama de diferența economică (reflectată de PIB), în

26

valoare relativă, sumele alocate îngrijirii bolnavilor erau superioare în Moldova.

De exemplu, pentru hrana bolnavilor se cheltuiau în valoare absoluta sume

similare, adică 1,45 – 1,60 lei, respetiv franci pe zi. Raportarea la PIB arată că în

Moldova se investea mai mult decât dublu față de cantonul Vaud, în acest

domeniu.

In concluzie, deși nivelul economic era diferit, pentru întreținerea bolnavilor

se acordau sume comparabile în Moldova și în cantonul Vaud, ceea ce arată ca

efortul financiar era mai mare în Moldova. Diferențele apar la nivelul

infrastructurii și al investițiilor în instituții moderne, care depindeau de

administrațiile locale.

Elementele expuse mai sus, ne permit să răspundem afirmativ și la cea de-a

doua ipoteză de cercetare, care postula că impactul factorilor de organizare socială

asupra organizării asistenței bolnavilor psihici este mai puternic decât cea a

factorilor pur economici.

Al treilea și ultimul factor determinant în organizarea asistenței psihiatrice îl

constituie formarea și rolul medicilor psihiatri (conform ipotezei de cercetare

numărul 3: formarea si rolul medicilor psihiatri nu depind de factorii politici,

economici și sociali). În secolul al XIX-lea, asistăm la o creștere a influenței

medicilor în societate, ceea ce s-a concretizat în transformarea azilelor și mai ales

în apariția instituțiilor moderne specializate în îngrijirea bolnavilor.

Până în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, atât medicii din

România, cât și cei din cantonul Vaud, se formau la universitățile din Occidentul

Europei, în special cele din Franța și cele din Germania. In România, înființarea

Școlii de Medicină (București–1869, Iași-1879) a corespuns unui interes național,

făcând parte integrantă din procesul de modernizare a țării. In cantonul Vaud,

Facultatea de Medicină a fost creată în 1891, (odată cu celelalte trei facultăți ale

Universității din Lausanne), în principal datorită generozității unui filantrop (cf.

subcap. 5.7.1).

In ceea ce privește studiul psihiatriei în timpul învățământului universitar,

știm că în România, în 1897, în anul cinci de facultate era prevăzut un curs de

„clinica bolilor mintale”. In schimb, în 1903, nu exista, încă, obligativitatea unui

stagiu clinic de psihiatrie în timpul facultății, iar disciplina nu figura printre

examenele finale ale studiilor universitare. Elveția a introdus mai repede decât

România studiul psihiatriei în programa viitorilor medici. Din 1878, un semestru

de 6 luni în acest domeniu a fost obligatoriu pentru studiile de medicină. In plus,

încă din 1888, una din disciplinele examenului federal de medicină de obținere a

dreptului de practică era psihiatria, și în plus, pentru a fi admis la acest examen,

candidatul trebuia să efectueze unui stagiu clinic de psihiatrie de minim șase luni.

27

Observăm că la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea,

nu erau diferențe privind studiile medicale universitare în România și cantonul

Vaud, dar în Elveția stagiul și examenul de psihiatrie erau obligatorii pentru

obținerea dreptului de practică, ceea ce nu era cazul în România și este important

să înțelegem cauza acestei deosebiri.

In primul rând, dezvoltarea spitalelor de tip universitar au favorizat și

încurajat specializările, dintre care una din primele a fost psihiatria. In cantonul

Vaud, spitalul psihiatric a fost înființat cu peste 30 de ani înaintea celui de la Iași.

La epoca respectivă, specializările medicale erau în fază incipientă și nu existau

încă programe strucurate pentru fiecare disciplină în parte. Formarea se făcea la

locul de muncă, prin acumularea experienței în domeniul respectiv. Astfel, în

secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, deveneau medici psihiatri, cei

care lucrau într-un spital de alienați. In cantonul Vaud, ca și în restul Elveției,

numărul mai mare de instituții a permis formarea mai multor medici alieniști. Prin

urmare, influența lor a crescut la nivel federal și a contribuit la recunoașterea

acordată psihiatriei.

In același timp, diferența nu se situa numai la nivelul societății în general, ci

și în cadrul corpului medical. De exemplu, în România, în cadrul ședințelor de

comunicări științifice ținute la „Societatea Studenților Mediciniști Români din

București” și la care participau profesori universitari, nu s-au abordat decât foarte

rar subiecte din domeniul psihiatriei. In perioada 1875-1906 au fost nenumărate

comunicări științifice, numărul variind între 9 și 40 pe an și dintre ele, doar trei

referate au fost din domeniul psihiatriei.

La nivelul învățământului psihiatric, existau deasemenea deosebiri între

situația din Moldova și din cantonul Vaud. Doctorul Brăescu, primul director al

spitalului Socola nu a reușit (la începutul secolului al XX-lea), să obțină

recunoașterea catedrei de psihiatrie, în ciuda a numeroase demersuri, ceea ce l-a

determinat, în final, să-și dea demisia din corpul profesoral al Facultății de

Medicină din Iași, în semn de protest. In Elveția, doctorul Forel, directorul

spitalului Cery a fost cel care a militat și a reușit să obțină, la nivel federal,

introducerea psihiatriei ca disciplină obligatorie la examenul de obținere a

dreptului de practică (1888).

In ceea ce privește numărul de medici pe cap de locuitor, datele ne arată o

diferență enormă între România și cantonul Vaud. Astfel, în 1863, în Moldova

exista un medic alienist pentru aproximativ 600.000 locuitori, în timp ce în

cantonul Vaud proporția era de un medic alienist /psihiatru la 15.000 locuitori, ceea

ce reprezintă aproximativ 40 de ori mai mulți.

28

Politica sanitară nu s-a cantonat numai la nivelul organizării instituțiilor, ci a

însemnat implicarea crescândă a medicilor în toate aspectele practicii medicale. Ei

au introdus norme, proceduri și mai ales o anumita logică a abordării bolii și a

bolnavului. Câstigul s-a situat la nivelul eficienței, a caracterului stiințific, dar

caracterul convivial al spitalului s-a pierdut. Ingrijirea bolnavilor presupunea atât

acte pur medicale, cât și acte medico-legale, cum ar fi stabilirea certificatelor de

internare într-un ospiciu. In domeniul actelor medicale, nu sunt diferențe între

medicii din Moldova și din cantonul Vaud.

In ceea ce privește rolul medicilor în societate și impactul lor asupra clasei

politice, situația este diferită în România și în Elveția. Așa cum am amintit în

subcap. 5.3.5, în Elveția, mulți dintre medicii alieniști s-au implicat în politică.

Cooptarea lor de către autorități a fost, cel puțin în parte, determinată de dorința

acestora din urmă de a dezvolta mijloacele de asigurare a securității societății. Prin

urmare, responsabilii politici au sprijinit implicarea medicilor psihiatri în societate

și de asemenea înființarea de instituții psihiatrice.

Observațiile de mai sus ne permit sa concludem că formarea medicilor nu

depindea în mod direct de factorii politici, economici și sociali, deci raspundem

afirmativ la prima parte a celei de-a treia întrebare de cercetare. Există în schimb o

influență indirectă legată de mijloacele puse la îndemâna studețtilor și medicilor

pentru a se forma, și care depinde în principal de factorii politici și nu de cei sociali

și economici.

In ceea ce privește rolul medicilor, trebuie sa diferențiem rolul strict medical,

care, la rândul lui, nu depindea de factorii enumerați în întrebare. In schimb, rolul

medicilor pe plan social, de reglare a comportamentelor deviante depindea de

factorii politici și sociali, dar nu de cei economici.

In concluzie, toate elementele expuse mai sus ne arată că factorul social a fost

determinant în Elveția și a fost sprijinit de factorul politic și economic. In

România, lipsa de interes a societătii pentru bolile psihice a făcut ca nici medicii,

nici responsabilii politici să nu acorde aceeași atenție și aceeași pondere de fonduri

în vederea organizării asistenței psihiatrice și pentru dezvoltarea învățământului

psihiatric.

7 Concluzii generale

1. Impactul religios a fost determinant în percepția bolii psihice în Europa

Occidentalǎ și Orientalǎ și a introdus diferențe majore în răspunsul dat

fenomenului de societǎțile celor douǎ regiuni. Primul concept etiologic al

bolii psihice a fost cel al „influenței demoniace”. In țǎrile protestante și

catolice – exorcizarea, pedepsele fizice, recluziunea și munca erau

29

instrumentele principale prin care se urmărea tratarea bolilor psihice. In

paralel, în țǎrile ortodoxe, rugăciunile de grup și acceptarea bolnavilor

psihici erau privilegiate, recluziunea fiind folosită numai în cazuri

extreme.

2. In ciuda diferențelor dintre cele douǎ regiuni ale Europei, existǎ și un

aspect comun, și anume, stigmatizarea socială pe care o purtau nu numai

bolnavii psihici, dar și famillile lor.

3. Primele spitale au apǎrut în Antichitate (sec. al IV-lea) în Orientul

Europei, în timp ce primele spitale moderne s-au constituit în secolul al

XIX-lea în Europa Occidentalǎ. Incepând cu epoca Renașterii, statul fiind

mai dezvoltat în Occident și condițiile materiale fiind superioare,

organizarea asistenței psihiatrice s-a putut dezvolta mai puternic în

aceastǎ regiune, în timp ce în Estul Europei, spoliat de Imperiul otoman

și fǎrǎ autonomie administrativǎ, posibilitǎțile autoritǎților de a organiza

un astfel de sistem erau reduse.

4. Pânǎ în secolul al XIX-lea, asistența bolnavilor era asiguratǎ de operele

de caritate, efectuate mai ales de Bisericǎ, statul garantând doar un cadrul

propice și favorizǎnd inițiativele în acest sens. Secularizarea a

transformat opera de caritate într-o operǎ de solidaritate socialǎ. Aceastǎ

schimbare s-a realizat în cantonul Vaud la începutul secolului al XIX-lea,

iar în Moldova dupǎ 1863. Pentru bolnavii săraci, comuna de origine era

obligată să achite contravaloarea cheltuielilor de internare, ceea ce

garanta o îngrijire a tuturor cetăţenilor, indiferent de averea sau statutul

lor social.

5. In secolul al XIX-lea, ospiciile psihiatrice se transformǎ în spitale, chiar

dacǎ vechile denumiri de „ospiciu” sau „azil” mai persistǎ un timp.

Bolnavii trec deasemnea de la statutul de „alienați” la acela de „pacienți

necesitând un tratament”, în raport cu evoluția perceperii bolii, care

începe sǎ fie consideratǎ un fenomen de origine biologicǎ (boalǎ

mintalǎ).

6. Psihiatria devine științǎ în secolul al XIX-lea, definindu-și locul printre

celelalte ramuri ale medicinei. Sunt luate mǎsuri pentru introducerea ei ca

disciplinǎ obligatorie la examenele finale ale studiilor universitare,

proces care s-a desfǎșurat mai repede în Elveția decât România.

7. Prima lege privind alienații a fost adoptată mai devreme cu șapte ani în

România (1894) față de cantonul Vaud (1901), dar acest decalaj nu

reprezintǎ expresia unei mai bune organizări în România, situația pe teren

30

fiind de fapt contrariul. In cantonul Vaud, organizarea socială permitea o

mai bună funcționare a sistemului sanitar psihiatric, chiar și în absența

legilor specifice, în timp ce în România asigurarea unui cadru legal a fost

o condiție indispensabilă constituirii unui sistem modern de asistențǎ

psihiatricǎ.

8. In Elveția, interesul autorităților de a garanta ordinea socială și a limita

comportamentele deviante era major și s-a concretizat prin implicarea

semnificativă a puterii politice. Statul a pus la dispoziția autorităților

medicale mijloacele necesare încadrării bolnavilor psihici, ceea ce

explică dezvoltarea deosebitǎ a sistemul de asistență psihiatrică în aceastǎ

țarǎ. In România, preocuparea forurilor politice pentru această problemă

a fost mult mai redusǎ, rezultatul fiind dezinteresul acordat asistenței

psihiatrice.

9. In secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, în cantonul Vaud,

ca în toatǎ Elveția, dotarea instituțiilor psihiatrice era net superioară, atât

la nivelul numărului de paturi, cât și al infrastructurii, față de Moldova,

respectiv România. In 1873, cantonul Vaud avea o populație de 10 ori

mai mică decât cea a Moldovei, dar un număr de paturi pentru bolnavii

psihici (300) aproximativ egal cu totalul paturilor din ospiciile de boli

mintale din Moldova. Explicația acestei diferențe doar prin decalajul

economic existent între cel două țări ar fi prea reducționistă. E adevărat

că produsul intern al Elveției era aproape de douǎ ori și jumǎtate decât

cel al României, dar deosebirile la nivelul infrastructurii și dotărilor erau

mult prea mari ca să fie determinate eclusiv de factorul economic.

10. Prețul cerut pentru o zi de spitalizare era aproximativ același în cele două

țări. El varia între 1 și 2 lei în Moldova în perioada 1872–1894. La

Lausanne, în 1866, la ospiciul Champ de l’Air, același cost era cuprins

între 80 centime și 1 franc, iar în 1874, la azilul Cery, între 15 centime și

5 franci, în funcție de situația financiară a pacientului, deci foarte

probabil, cu o medie situatǎ între 1 și 2 franci.

11. In 1866, la ospiciul mânǎstirii Neamț, se cheltuiau între 1,31 și 1,58 lei

pe zi pentru hrana unui bolnav, iar la ospiciul din cantonul Vaud, 1,66

franci. Paritatea leu/franc elvețian era la epoca respectivǎ de 1/1, dar

ținând seama de diferența economică (reflectată de PIB), în valoare

relativă, sumele alocate îngrijirii bolnavilor erau de fapt superioare în

Moldova. Deasemenea, în cifre absolute, la azilul de la Cery, în 1887, se

cheltuiau de 20 de ori mai puțin pentru medicamente ca la ospiciul de la

31

Neamț cu 20 de ani‚ în urmă (1866). Deși cifrele nu sunt pentru exact

aceeași ani, diferența fiind atât de mare, este semnificatvǎ.

12. La ospiciul Neamț se cheltuia mai mult decât dublu pentru haine și

lenjerie fațǎ de spitalul Cery. După părerea noastră, diferența nu provine

din prețuri mai mari practicate în România, ci din faptul că la Cery,

bolnavii erau implicați într-un program de autofinanțare, în cadrul căruia

pacientele lucrau la atelierul de lenjerie, la confecționarea și repararea

hainelor și a așternuturilor, realizând astfel economii substanțiale.

13. In cantonul Vaud, munca era considerată o componentă esențială a

terapiei și bolnavii erau incitați să participe la programul zilnic de

activități lucrative, dar exista o ambivalență a tratamentului prin muncă,

scopul terapeutic devenind adesea secundar celui economic. Mai mult,

bolnavii nu primeau salariu pentru munca lor, veniturile realizate fiind

considerate o participare la costurile spitalizării și a tratamentelor. În

paralel, în aceeași perioadă, în Moldova, bolnavii erau implicați, doar în

funcție de posibilitățile lor, la diverse treburi gospodărești, dar activitățile

nu par să fi fost nici cuantificate, nici integrate unui program terapeutic.

Nu am găsit nici un document contabil despre plata muncii bolnavilor și

nici informații statistice despre numărul zilelor de muncă, a volumului

activității sau, eventual, a randamentului cerut.

14. In 1863, în Moldova exista un medic alienist pentru aproximativ 600.000

locuitori, în timp ce în cantonul Vaud proporția era de un medic

alienist/psihiatru la 15.000 locuitori, ceea ce reprezintă o diferențǎ de

ordinul a 40 de ori.

15. Formarea medicilor și studiile universitare medicale erau asemǎnǎtoare

în cele douǎ țǎri și nu erau influențate în mod direct din punct de vedere

economic, politic și social. In schimb, specializarea în psihiatrie a fost

influențatǎ de factorii sociali. In Elveția, atenția acordată psihiatriei find

considerabil mai mare (pentru motive de organizare socialǎ),

specializarea în acest domeniu a avut un avans de mai mult de 30 de ani

fațǎ de România.

16. Din punct de vedere legislativ, medicii psihiatri aveau același drepturi si

obligații în cele doua țări. In schimb, relația dintre psihiatrie și societatea

civilă nu era aceeași în Elveția si România. Medicii au influențat, în

Elveția, prin angajamentul lor politic atenția acordată formării si rolului

medicilor psihiatri și au incurajat mijloacele puse la dispoziția acestora.

Cercetarea noastră a arătat că rolul medicilor psihiatri la nivelul

32

comunității era determinat de factorii sociali și politici, dar nu și de cei

economici.

17. Organizarea asistenței psihiatrice este un fenomen complex care depinde

de o multitudine de factori diverși ce exercită influențe diferite de la o

țară la alta. Teza noastră aduce o contribuție originală prin analiza

detaliatǎ, pe baza documentelor de arhivǎ, a factorilor care au influențat

organizarea asistenței psihiatrice la sfârșitul secolului al XIX lea și

începutul secolului al XX-lea cu rezultate pertinente pentru epoca

prezentǎ.

18. Teza implementeazǎ o metodologie originalǎ mixtǎ care nu a mai fost

folositǎ, dar care poate fi generalizatǎ pentru studiile comparative

viitoare. Cele mai importante aspecte ale modernizǎrii sistemului de

asistența psihiatricǎ au fost analizate și comparate, printr-o metodǎ care

îmbinǎ nivelul descriptiv cu cel de analizǎ conceptualǎ.

19. Cea mai mare influență în procesul de definire, constituire și structurare a

asistenței psihiatrice în cele două țări a avut-o factorul socio-politic, mai

ales voința autorităților politice de a se implica și de a-și asuma

răspunderea în acest domeniu. In Elveția, aceastǎ determinare provenea,

în special, din preocuparea de a asigura securitatea publică, aspect care

era mult mai puțin valorizat în România, de unde și dezinteresul statului

în domeniu.

20. Analiza prezentatǎ în tezǎ este de o importanță capitală pentru

identificarea pistelor de ameliorare a asistenței psihiatrice, căci ea atrage

atenția asupra preponderenței factorului politic față de cel economic în

rezolvarea problemelor din acest domeniu. Resursele constituie

indiscutabil un aspect esențial, dar determinantǎ este modalitatea de a le

utiliza și mai ales de a le organiza. Teza noastrǎ identifică pe baza

argumentelor medicale, istorice, economice și culturale care sunt

pârghiile esențiale în dezvoltarea adecvată a servicilor de psihiatrie.

33

8 Bibliografie selectivǎ

Izvoare

Inedite

Documente de la Arhivele naționale din Iași

Documente din Arhiva Spitalului Socola Iași

Brânzei P, Hôpital de Socola, 1905.

Dosare 1897 – 1903 referitoare la actele bolnavilor, Spitalul de neuropsihiatrie Socola Iași.

Arhivele Cantonale din Cantonul Vaud (Archives Cantonales Vaudoises)

Fonds SB 261 Hôpital de Cery.

Edite

Annuariulu Serviciului Sanitaru din Principatele Unite Române, București, Tipographia

Stephan Rassidescu, 1864.

Internatul în spitalele din București 1860 -1922, Cartea Medicală, 1922.

Regulamentul Organic al Principatului Moldovei, Litografia Albinei, Iași, 1837.

Chauvie A, Du „Comité de santé” au Service de la santé publique et de la planification

sanitaire, Lausanne, Service de la santé publique et d ela planification sanitaire du

Loi fédérale concernant l’exercice des professions de médecin, de pharmacien et de

Organisation sanitaire suisse et vaudoise, Résumé mis à jour en mai 1984, Service de la

santé publique et de la planification sanitaire du canton de Vaud.

Periodice

Reviste, ziare

Cherry S, Ayccountability, Entitlement, and Control Issues and Voluntary Hospital Funding

« 1860 - 1939 », Social History of Medecine, 1996.

Faure O, Médicalisation et professions de santé XVIè- XXè siècles, Revue d’histoire

moderne et contemporaine, oct-déc 1994, 43-4.

Faure O, Vingt ans d'histoire de la santé, Revue historique vaudoise 1995, 315-327.

Kirmayer LJ, Cultural variations in the response to the psychiatric disorders and emotional

distress, Social Science & Medecine 1989, vol. 29, n 3, 327-339.

Kirmayer LJ, Young A, Robins JM, Symptom attribution in cultural perspective, Canadian

Journal of Psychiatry 1944, vol. 39, n 10, 584-595.

Klein, G, Gasser, J, L'évolution de la psychiatrie à travers les dossiers de patients: l'exemple

de l'Hôpital psychiatrique de Cery, 1873-1959, Revue historique vaudoise, 1995, 103.

34

Kleinman A, Anthropology and psychiatry. The role of culture in cross-cultural research on

illness, The British Journal of Psychiatry 1987,151:447-454.

Scull A, Psychiatry and its historians, History of Psychiatry, 1 septembrie 1991, Vol. 2, n°7,

239-250.

Wagnières J Cl, Aux origines de l’hôpital psychiatrique vaudois: l’Asile des Aliénés du

Champ de l’Air (1810 – 1873) Revue Historique Vaudoise, Sociéte vaudoise d’histoire et

d’archéologie, Lausanne, 1995.

Lucrări generale

Augé M, Herzlich C, Le sens du mal, Editions des archives contemporaines, Paris, 1984.

Axenciuc V, Evoluția economică a României, Editura Academiei Române, București, 2000.

Bersot H, Destins de la psychiatrie suisse, Editions Hans Huber, Berne, 1946.

Biaudet JC, Histoire de Lausanne, Editions Payot Lausanne, 1982.

Bijker W, Hughes T, Pinch T, The social construction of Technological Systems, New

Directions în the Sociology and History of Technology, MIT Press, London/Cambridge,

1999.

Bologa V, Inceputurile medicine stiintifice românesti, Tipografia “Lumea și Tara”, Cluj,

1930.

Bonnet O, Servir Dieu, servir les fous. Les religieuses dans les asiles d’aliénés au XIXe

siècle. În: Faure O et Delpal B, sous la direction de, Réligions et enfermements (XVIIe –

XXe siècles), Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2005.

Bozgan O, O istorie a Universitații din Bucureșt: 1864 – 2004, Ed. Universitatii din

Bucureșt, Bucureșt, 2004.

Brătescu et coll, Spitale vechi și noi, studii și note, Bucureșt, Editura Medicală, 1976.

Buda O (coordonator), Despre regenerarea și...degenerarea unei natiuni, Sens Tritonic,

Bucureșt, 2009.

Chauvie A, Du „Comité de santé” au Service de la santé publique et de la planification

sanitaire, Lausanne, xxx, 1990.

Delamare J, Delamare – Riche T, Le grand renfermement: histoire de l’hospice de Bic tre

1657-1974, Maloine, Paris, 1990.

Donzé PY, L’hôpital bourgeois de Porrentruy (1760 – 1870), Neuchâtel, Centre d’études

historiques de la Société jurassienne d’Emulation, 2000.

Esquirol E, Des passions considérées comme Causes, Symptômes et Moyens curtifs de

l’Aliénation mentale, Imprimerie de Didot Jeune, Paris, 1805.

Faure O, Delpal, Religions et enfermements (XVIIe – Xxe siclès), Presses Universitaires de

Rennes, Rennes, 2005.

35

Felix I, Geografia medicală a României, Stabilimentul I. V. Socecu, Bucureșt, 1897.

Foucault M, Les Machines à guérir: aux origines de l’hôpital moderne, P. Mardaga,

Bruxelles, 1979.

Găleșescu AG, Eforia Spitalelor civile din Bucuresci, Tipografia G.A. Lazareanu, Bucureșt,

1899.

Gomoiu V, Biserica și Medicina, Tipografia “Presa”, Brăila, 1940.

Goubert JP, La médicalisation de la société française 1770 – 1830, Historical Reflections

Press, Waterloo, Ontario, 1982.

Ladé L, Chronique médicale de Genève de l’an 1500 jusqu’à nos jours, Imprimerie C. – en

situation, Paris, 1992.

Mornex R, Ducouret B, Faure O, L’Antiquaille de Lyon: histoire d’un hôpital, Ville de Lyon

Service régional de l'inventaire, Lyon, 2003.

Moulinier P, Les étudiants etrangers à Paris au XIXe siècle, Universitäten als Brucken în

Europa, Peter Lang éditeur, 2003.

Pinel Ph, Traité médico-philosophique sur l’aliénation mentale, Le Seuil, Paris, 2005.

Platon Gh, Cristian V, Istoria Universitatii din Iași, Junimea, Iași, 1985.

Romanescu C, Inteligenta inconstientului, Apollonia, Iași, 2004.

Târcoveanu E, Chiriac I, Litu M, Epure O, Epitropia „Sfântul Spiridon” Iași, Ed. Danaster,

Iași.

12 LUCRǍRI ŞTIINŢIFICE PUBLICATE

1. Orițǎ A., Ionescu C. S., Scripcaru C., Damian S.I., Iov T., Ioan B.,

Forensic Psychiatric assessment. Comparative methodological study

between Switzerland and Romania, Revista de Cercetare și Intervenție

Socială, 2013, vol.42, 320-329.

2. Oriță A., Soponaru C., Ionescu S., Damian S.I., Ioan B., The first

enactments pertaining to caring for and protecting mentally ill patients in

modern Romania. Ethical issues of procedures, Bulletin of Integrative

Psychiatry, septembrie 2013, an XIX, nr.3(58).

Date post:	05-Mar-2018
Category:	Documents
Upload:	trancong
View:	228 times
Download:	4 times

ORGANIZAREA INSTITUȚIILOR DE ASISTENȚĂ … Doctorat/rezumat... · IAŞI 2015. 2 . 3 CUPRINSUL...

Documents