MICROECONOMIE hiperion[1]

Cosmin STOICA

MICROECONOMIE

Note de curs

1

Capitolul

1

ECONOMIA – CONDUITĂ UMANĂ A BUNĂSTĂRII,

FILOSOFIE, ŞTIINŢĂ

1.1. Economia – conduită umană a bunăstării

1.2. Economia – filosofie şi ştiinţă

1.3. Economistul – doctor şi inginer al sistemului social-economic

2

§ 1.1. Economia – conduită umană a bunăstării

Omul, în diferitele perioade istorice, şi-a manifestat voinţa, curajul,

inteligenţa, capacitatea creatoare şi libertatea pentru asigurarea,

dezvoltarea şi diversificarea condiţiilor şi mijloacelor existenţiale în scopul

trăirii intense a vieţii în funcţie de gândirea sa, perioada istorică, mediul de

viaţă şi dorinţele sale. Nu întotdeauna omul este satisfăcut de modul în

care ştie sau poate să-şi asigure traiul. Satisfacerea nevoilor unei vieţi

decente depinde în mare măsură de gândirea şi comportamentul propriu

al fiecărui individ în parte, dar într-o relaţie umană extinsă la nivel planetar

factorii externi afectează în mare măsură, pozitiv sau negativ, viaţa

omului.

De-a lungul istoriei şi vieţii omenirii, economia, deşi definită şi

conceptualizată foarte târziu, a străbătut toate perioadele şi a reprezentat

esenţa acţiunii şi vieţii umane.

Fie că a fost vorba de asigurarea traiului zilnic, fie că a fost vorba

de înzestrarea armatelor sau de construcţia unor edificii, fie că a fost

vorba de o vitalizare a culturii sau de tranzacţionarea unor mărfuri, în

economie s-au găsit instrumentele şi soluţiile bunăstării dar de foarte

multe ori şi problemele, pierderile sau sărăcia.

Aspectele de natură economică au modelat şi influenţat gândirea

umană şi istoria mai mult decât toate curentele filosofice sau acţiunile

armate. Datorită abordărilor conştiente şi pozitive ale economiei s-au

dezvoltat popoare atât economic cât şi cultural şi din cauza unor influenţe

3

negative ale abordărilor economice au fost distruse vieţi omeneşti sau

civilizaţii înfloritoare. Economia, în funcţie de abordările gânditorilor şi

practicienilor ei, contribuie la consolidarea sau subminarea unei naţiuni.

Concepţiile marilor gânditori ai economiei au schimbat lumea în

sens pozitiv sau au produs calamităţi greu recuperabile.

Spre deosebire de gândirea altor filosofi, gândirea filosofilor

economişti a fost flexibilă şi într-o continuă dinamică. Ei au analizat lumea

din punct de vedere economic în toate stările comportamentului uman şi în

etapele vieţii de bunăstare sau sărăcie.

Spre deosebire de conduita şi gândirea economiştilor, de cele mai

multe ori necunoscuţi, oamenii din toate categoriile sociale au o gândire şi

conduită economică nedefinită sau neconceptualizată la nivel teoretic sau

academic.

Nu toţi oamenii au talent scriitoricesc sau muzical, nu toţi oamenii

sunt strategi militari sau politici, nu toţi oameni sunt prosperi investitori sau

analişti economici dar absolut toţi, în diferite nuanţe, în funcţie de

capacitatea intelectuală şi mediul de viaţă, au o conduită şi o gândire

economică.

Nu toţi omenii trăiesc într-un mediu cultural dar toţi trăiesc şi

evoluează într-un mediu economic.

Din cele mai vechi timpuri omul s-a confruntat cu problema

supravieţuirii nu ca individ izolat ci ca membru al unei familii sau

comunităţi sociale.

Viaţa sa neîntreruptă şi dovezile culturale, spirituale, materiale şi

istorice au demonstrat că omul a cucerit lumea şi viaţa cu toate

problemele ce i s-au pus în faţă. Sunt dovezi de dezvoltare a civilizaţiei

4

extraordinare în epocile vechi. Dar continuitatea sărăciei şi diversificarea

ei în forme mutante şi dramatice dovedesc, inclusiv în zilele noastre, că nu

întotdeauna omul a găsit soluţii de rezolvare a problemelor care ţin de

propria voinţă şi cunoaştere sau de aspecte externe ale comunităţii sau

omenirii în ansamblu. Omul a reuşit să supravieţuiască datorită

înzestrărilor sale interioare şi faptului că este o fiinţă cooperantă şi

relaţională, calităţi esenţiale în economie. Dar de foarte multe ori

impulsurile interioare ale omului afectează relaţiile şi cooperarea cu ceilalţi

membri ai societăţii.

Într-o comunitate mai puţin avansată social-economic sau chiar

săracă, calităţile umane sunt mult mai bine reflectate, solidaritatea şi

ajutorul sunt clare şi necondiţionate. Spre deosebire, într-o comunitate

dezvoltată economic, mai ales în perioada contemporană, atributele

calităţilor umane şi minima morală sunt înlocuite în economie de

contracte, obligaţii sociale şi concurenţă. Solidaritatea umană şi ajutorul

necondiţionat al comunităţilor sărace nu prea îşi mai găsesc locul, modul

şi timpul. În anumite zone de putere economică, reflectarea calităţilor

umane în economie este văzută ca fiind perdantă pentru că de multe ori

scopul nu mai este asigurarea bunăstării comunităţilor umane ci profitul cu

orice preţ.

Profitul nu trebuie confundat cu bunăstarea, nu întotdeauna

profitul aduce bunăstare nici măcar pentru aparentul câştigător.

Când omul trăieşte strict pentru supravieţuire în condiţii de mediu

grele „nimeni nu mănâncă mai mult decât altul”. Atunci când are loc o

diviziune a muncii, când unul munceşte mai greu decât altul şi este mai

puţin bine plătit, când unul munceşte din pasiune pentru a-şi demonstra şi

5

cultiva înzestrarea intelectuală sau când, în multe cazuri, se munceşte

doar pentru profit până la devitalizare, conduita economică îşi pierde mult

din atributele umane devenind strictă, tehnică, matematică şi

inginerească, evoluând într-un mediu concurenţial neprietenos.

În perioada veche meseriile se transmiteau prin tradiţie, iar

economia sau anumite industrii erau bazate pe tradiţie sau pe un anumit

specific. Viaţa economică şi socială era condusă de cele mai multe ori

autoritar. În aceste condiţii, deşi erau cunoscute forme ale sărăciei pentru

marea majoritate a oamenilor, nu se înregistrau dezechilibre economice

de nicio natură. În perioada contemporană, libera iniţiativă şi manifestarea

libertăţii de voinţă a omului, conducerea democratică a ţării pot determina

şi dezechilibre economice, deşi avantajele libertăţii sunt cunoscute. De

aceea, în perioada contemporană e nevoie de economişti şi de guvernare

economică. În perioada veche, deşi oamenii aveau gândire economică şi

efectuau tranzacţii pe piaţa internă sau externă, deşi cumpărau şi vindeau,

regii, domnitorii şi industriaşii nu simţeau nevoia coordonării activităţii

economice. Nu era nevoie de economie ca ştiinţă, atâta timp cât viaţa

economică se baza pe tradiţie şi autoritate iar funcţionarea pieţelor şi

concurenţa nu produceau dezechilibre majore nici măcar pentru

concurenţii aceluiaşi produs. Pentru consumatori, indiferent de perioada

istorică, lipsa, suficienţa sau insuficienţa banilor poate să-i afecteze.

În economia concurenţială activităţile lucrative agreabile sau

dezagreabile, schimburile şi diversitatea mărfurilor sau serviciilor

sunt guvernate de principiile şi regulile sistemului pieţei.

În diferite perioade istorice sau regimuri dictatoriale anumite

abordări sau activităţi economice erau interzise. În economia de piaţă

6

concurenţială contemporană doar formele privind frauda economică,

practicile neconcurenţiale şi calitatea necorespunzătoare a produselor sau

serviciilor sunt sancţionate de către autorităţile publice. Profitul este

atributul omului modern, şi deşi ca mijloc conştient acesta aduce

bunăstarea întreprinzătorului şi a comunităţii din jurul investiţiei, ca scop

nu întotdeauna rezultatele sunt bune.

Potrivit gânditorilor clasici, dacă piaţa este lăsată să funcţioneze

liber după regulile sale, societatea va avea bunăstare, şi, de asemenea,

anumite dezechilibre pot fi corectate tot prin jocul pieţei. Tot în viziunea

lor, de exemplu a lui Adam Smith, „un guvern e cu atât mai bun cu cât se

implică mai puţin, guvernele sunt risipitoare, iresponsabile şi

neproductive”. În societatea contemporană, a scoate însă din ecuaţie

Guvernul pare puţin idealist, deşi vorbim de economie de piaţă liberă şi

concurenţială.

Cultura şi limbajul economic au un impact puternic asupra

conştiinţei umane şi comportamentului uman, deoarece imixtiunea

economicului în viaţa economică şi socială este mult mai puternică. De

sfera economicului depinde supravieţuirea omului şi a societăţii, iar

motivaţiile şi preocupările de ordin material se află în topul motivaţiilor

umane. Discursul economic al guvernelor are întotdeauna un impact

profund deoarece atinge preocupările legate de viaţa proprie a omului, de

comunitatea sa, de decenţa vieţii şi de proprietatea sa.1

Potrivit lui Robert Heilbroner „la rădăcina tuturor lucrurilor se află

omul, dar nu omul ca fiinţă economică, ci omul ca fiinţă psihologică şi

socială, pe care îl înţelegem doar imperfect, înţelegerea economică este

1 Baciu, Livia, Discurs şi comportament economic, ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag.51.

7

un capitol admirabil în autobiografia omenirii, dar nu este nici primul

capitol nici ultimul”.2

§ 1.2. Economia – filosofie şi ştiinţă

„Studiul economiei nu pare să reclame înzestrări deosebit de înalte

şi de specializate. Nu este el, din punct de vedere intelectual, o materie

foarte uşoară în comparaţie cu ramurile superioare ale filosofiei sau ale

ştiinţei pure? Materie uşoară, în care însă foarte puţini excelează!

Paradoxul îşi află explicaţi, probabil, în faptul că un bun economist trebuie

să posede o rară combinaţie de înzestrări. El trebuie să fie într-o anumită

măsură – matematician, istoric, om politic, filosof. Trebuie să înţeleagă

particularul prin prisma generalului şi într-un acelaşi elan de gândire să

cuprindă deopotrivă abstractul şi concretul. Trebuie să studieze prezentul

în lumina trecutului, pentru scopuri situate în viitor. Nicio parte a naturii

umane sau a instituţiilor omeneşti nu trebuie să-i scape cu totul din

vedere. El trebuie să fie dezinteresat şi în acelaşi timp să vizeze un scop;

să fie distant şi incoruptibil ca un artist, dar uneori totuşi la fel cu picioarele

pe pământ ca un politician”.

Această definire a economiei şi economistului ce aparţine lui Robert

Heilbroner capacitează în câteva cuvinte rolul şi importanţa vitală a

economiei în toate epocile istorice şi toate regimurile politice. Economistul

poate fi numit, fără modestie, doctor al societăţii, al întregului sistem

social, nu doar economic. Fără economist nu poate funcţiona nici spitalul

sau policlinica privată, nici guvernul şi nici o mare companie

transnaţională.

2 Heilbroner, Robert, Filosofii lucrurilor pământeşti, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, pag.371.

8

Potrivit autorului mai sus citat, marii economişti-filosofi ai lucrurilor

pământeşti au recunoscut importanţa sferei politicii, a culturii, a

manierelor, şi mulţi dintre ei dădeau acestor aspecte ale societăţii o

preţuire mult mai înaltă decât controversatelor practici economice.

În economie, producătorii umblă după preţuri mari iar cumpărătorii

umblă după preţuri mici. Din acest motiv în economie au fost gândite „legi

ale comportamentului producătorului şi consumatorului”. De la filosofie la

abordarea ştiinţifică a fost creat un cadru legislativ-instituţional în toată

lumea care să vegheze la respectarea de către producători şi consumatori

a regulilor de conduită economică. În activitatea politică, culturală sau

socială nu apar comportamente comparabile cu cele din activitatea

economică.

Din aceste considerente, de-a lungul timpului economia s-a

consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare, o ştiinţă cu şcoli de gândire

proprii, cu reprezentanţi consacraţi, cu principii, metode, abordări

academice şi teorii proprii.

Denumirea de economie politică provine de la cuvântul grecesc

„oikonomia”, format din „oikos – casă, gospodărie”, „nomos – lege, ordine”

şi „polis – cetate, stat”. Într-o traducere liberă economia înseamnă

ordinea în casă sau în comunitate, administrarea materială a casei,

gospodăriei şi cetăţii.

La începuturile ştiinţei, interpretarea care se dădea economiei

politice era de administrare a bunurilor cetăţii, statului şi nu bunurilor şi

proprietăţii private a omului, a familiei sale.

Dar principiile economiei politice sunt aplicabile atât nevoilor şi

activităţilor unui om sau afacerii sale cât şi nevoilor şi activităţii unui popor,

9

diferă doar nuanţele şi modalităţile de abordare de la nivel microeconomic

la nivel macroeconomic.

Economia sau Economia politică reprezintă fundamentul tuturor

ştiinţelor economice apărute ulterior. Economia a început să se formeze

ca ştiinţă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în secolul al XVIII-lea. În

această epocă problemele de natură economică se conturau alături de

problemele filosofice, politice, juridice, religioase, deja bine

împământenite. S-a considerat importantă crearea unui sistem de gândire

economică.

Potrivit gândirii fiziocrate, societatea omenească este o creaţie a

naturii iar rolul ştiinţei economice este să descopere ordinea naturală a

vieţii economice. Ei au încercat să stabilească legătura între economie şi

natură, aspectul central fiind producţia agricolă înţeleasă în acea perioadă

ca fundament al tuturor bogăţiilor. Potrivit gândirii fiziocrate legile ştiinţei

trebuie subordonate legilor naturale.

Şcoala clasică prin reprezentanţii cei mai de seamă, Adam Smith şi

David Ricardo, cunoscuţi şi luaţi în seamă în toate epocile şi şcolile de

gândire ulterioare, s-a conturat pe ideea că legile naturale guvernează şi

viaţa economică şi de aceea economia trebuie să utilizeze aceleaşi

metode de cercetare ca şi ştiinţele naturale.

Şcoala matematică reprezentată de John Stuart Mill abordează

economia ca ştiinţă exactă, cantitativă iar principiile economiei trebuie să

aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică ca a celor din ştiinţele matematice şi

fizice.

Ulterior economia a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor

omeneşti. Potrivit acestei abordări, fenomenele economice sunt fenomene

10

morale, spirituale, culturale şi sociale şi ele trebuie studiate cu metode

care să ajute la înţelegerea motivării a acţiunilor umane de natură

economică. Portivit concepţiei, economia politică este o ştiinţă umană,

morală, istorică, culturală, şi nu o ştiinţă naturală.

În perioada contemporană, ştiinţa economică este considerată a fi o

ştiinţă politică sau socială, deoarece relaţiile economice sunt relaţii sociale

iar substanţa politică este nelipsită din orice abordare economică. În

prezent elementele centrale de analiză ale ştiinţei economice atât la nivel

microeconomic cât şi macroeconomic iau în considerare conjunctura

economică naţională şi mondială. Economia naţională şi economia

mondială sunt studiate cu abordări şi instrumente proprii sistemului

economiei naţionale şi economiei mondiale.

„Economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema

economică fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru

cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate”.3

Potrivit lui Joseph Stiglitz, „economia este o ştiinţă socială. Ea

studiază problema socială a alegerii într-o viziune ştiinţifică, ceea ce

înseamnă că este construită pe o explorare sistematică a problemei de a

alege. Această explorare sistematică implică atât formularea teoriilor, cât

şi examinarea datelor”.

Potrivit lui Paul Samuelson, „teoria economică este ştiinţa despre

modul în care oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu trecerea timpului,

cu ajutorul banilor sau fără participarea lor, acele resurse de producţie

rare pentru producerea diferitelor mărfuri în prezent şi viitor – între diferiţi

oameni şi diferite grupări ale societăţii. Teoria economică sau economia

3 Ciucur, Dumitru, Economie, ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag.20-23.

11

politică, cum o numesc de obicei, se întrepătrunde strâns cu alte

importante discipline universitare: sociologia, ştiinţa politică şi

antropologia; toate acestea sunt ştiinţe sociale – ale căror obiecte de

studiu se suprapun parţial cu obiectul teoriei economice”.

§ 1.3. Economistul – doctor şi inginer al sistemului social-

economic

Aşa cum inginerii construiesc diferite modele pentru a studia

caracteristicile unei maşini, economiştii construiesc diferite modele ale

economiei pentru a descrie modul de funcţionare al acesteia. Aşa cum

medicii asigură tratament terapeutic sau profilactic aşa şi în economie sunt

elaborate tratamente care asigură corectarea sau eliminarea unor

probleme grave în scopul creşterii competitivităţii economice. Aceste

comparaţii, traduse economic, se regăsesc în elaborarea şi aplicarea

teoriilor, practicilor şi politicilor economice unde economistul are rolul de

doctor sau inginer al sistemului în ansamblu.

Teoria economică, la fel ca toate teoriile, constă într-un set de

ipoteze şi concluzii. Dacă presupunerea este corectă atunci apar rezultate.

Economiştii fac previziuni pe baza teoriilor. Ei pot folosi teoriile pentru a

anticipa ce s-ar întâmpla în condiţiile unor schimbări şi conjuncturi

economice, de exemplu creşterea unei taxe sau integrarea economică a

unei ţări într-o uniune economică. Economiştii au dezvoltat două moduri

diferite de abordare a economiei. Studiul detaliat al deciziilor luate de

companii sau familii, dar şi al preţurilor şi producţiei din anumite industrii

intră în sfera microeconomiei.

Microeconomia (micro înseamnă în limba greacă mic) studiază

12

comportamentul unităţilor ce formează economia (oamenii, familiile,

gospodăriile, companiile, afacerile individuale sau la nivel de

companie). Ea se ocupă de modul în care oamenii iau decizii de

natură economică şi de factorii care influenţează deciziile acestora.

Macroeconomia (macro înseamnă mare în limba greacă)

priveşte economia ca un întreg, comportamentul acesteia în

totalitate, dar şi fluctuaţiile mari (indicatori, şomaj, creştere

economică, sărăcie, balanţă comercială, etc).

Comportamentul economiei, în toată substanţa ei, este dependent

de deciziile luate de milioane de oamenii şi firme în economie dar şi de

deciziile luate de guverne şi regimuri politice.

Microeconomia reprezintă privirea de jos în sus a economiei iar

macroeconomia reprezintă viziunea de sus în jos.

Stimularea modului de a gândi ca un economist rezultă din

complexitatea vieţii economice în ansamblu la nivel micro şi

macroeconomic, pe plan naţional şi internaţional.

A gândi ca un economist înseamnă a pătrunde cu mintea

fenomenele şi procesele economice şi a le înţelege, a depista esenţa

acestora, a stabili legăturile trainice între acestea, a formula principii,

noţiuni, proprii, realităţii economice. Gândirea economistului

presupune corelarea unor trăsături native cu altele educate, cultivate

prin educaţie liberă sau universitară de specialitate4.

4 Popescu, Constantin, coord., Teorie economică generală. Microeconomie, ed. ASE, Bucureşti, 2005, pag.134.

13

Capitolul

2GESTIONAREA RESURSELOR

ECONOMICE, DINAMICA NEVOILOR ŞI INTERESELOR

ECONOMICE

2.1. Activitatea economică – componentă fundamentală a acţiunii umane

2.2. Conştientizarea caracterului limitat al resurselor

14

§ 2.1. Activitatea economică – componentă fundamentală a

acţiunii umane

Omul, de la începuturile Creaţiei şi până în prezent, şi-a folosit

libertatea prin acţiuni conştiente în scopul asigurării decenţei vieţii prin

bunuri materiale vizibile sau bunuri intangibile, prin mijloace naturale,

spirituale, culturale şi economice ca rezultat al acţiunii umane.

Acţiunea umană reprezintă forma de manifestare a omului

pentru asigurarea substanţei vieţii. În acţiunea umană, oamenii îşi

manifestă libertatea de alegere, de exercitare a acţiunii pentru

transformarea dorinţelor şi exigenţelor în realitate.

La început, acţiunea umană, ca formă de manifestare, este

individuală, porneşte de la o idee sau o dorinţă de materializare a unei

nevoi. Ea este determinată în primul rând de sentimentele umane ale

dorinţei. De la primele manifestări ale dorinţei exprimate, acţiunea umană

devine socială prin unirea scopurilor, manifestărilor şi dorinţelor mai multor

oameni. Manifestarea şi materializarea libertăţii şi dorinţei unui om

contribuie la asigurarea şi materializarea dorinţei semenului său.

Acţiunea umană conştientă implică responsabilitate în primul rând

asupra propriului mod de a trăi viaţa, apoi asupra modului în care acţiunea

individuală afectează pozitiv sau mai puţin pozitiv acţiunea celorlalţi cu

care se află în relaţii de familie, muncă, coordonare sau subordonare,

parteneriat economic sau social.

15

Principalele activităţi umane se pot grupa în activităţi producătoare

de bunuri materiale, servicii, informaţii, activităţi culturale, educaţionale,

sociale, spirituale, ecologice, etc. Aceste activităţi sunt mai întâi de natură

teoretică apoi practică-aplicată. Activitatea teoretică descoperă,

fundamentează şi elaborează teorii cu privire la lumea în care trăim prin

asigurarea cunoaşterii şi cunoştinţelor necesare. Prin activitatea practică,

oamenii, pe baza cunoştinţelor, adaptează, transformă şi obţin din natură,

în primul rând, substanţa vitală a vieţii materială sau nematerială.

Activitatea economică, deşi prezentă ca acţiune centrală şi

concertată în toate acţiunile umane, se distinge prin modalităţile de

abordare, prin instrumente şi scopuri.

Activităţile economice reprezintă ansamblul acţiunilor umane

prin care se urmăreşte obţinerea de bunuri materiale şi servicii de

orice fel, necesare trebuinţelor de viaţă normală, în condiţiile unor

resurse limitate.

În cadrul acestora se rezolvă problemele fundamentale legate de

volumul, structura şi calitatea bunurilor ce trebuie să se producă,

posibilităţile prezente şi viitoare de a produce, de cine, unde, când şi cu ce

costuri, ca şi modul în care ne ocupăm de distribuţia şi destinaţia finală a

bunurilor pe care le-am produs.5

§ 2.2. Conştientizarea caracterului limitat al resurselor

În economie, prima problemă cu care se confruntă omul la nivel

microeconomic, în special în perioada contemporană, este cea referitoare

5 Ciucur, Dumitru, coord., op. cit., pag.53.

16

la cât de mult va cheltui din venitul disponibil pentru a cumpăra bunurile

tangibile sau intangibile de care are nevoie. Deşi răspunsul este simplu, el

le vrea pe toate, trebuie să găsească alternative şi să prioritizeze banii în

special pe bunurile şi serviciile de care are nevoie vitală sau urgentă.

Majoritatea bunurilor de care avem nevoie sunt obţinute prin

activitatea economică, natura, deşi subordonată omului în condiţiile în

care acesta îi respectă legile, nu ne oferă decât bunurile libere (apa, aerul,

pământul, lumina şi căldura naturală).

Satisfacerea necesităţilor de viaţă este un proces permanent şi din

acest motiv şi producţia bunurilor trebuie să fie continuă.

Bunurile au existenţă fizică şi satisfac nevoile vieţii sau o fac

deosebită în sensul ridicării gradului de dorinţă, exigenţă şi decenţă.

Serviciile nu au o existenţă fizică dar contribuie într-o mare măsură

la satisfacerea nevoilor, în special în perioada actuală.

Prin necesitate, nevoi, trebuinţe, în sensul economic, se

înţeleg exigenţe umane individuale sau colective care trebuie

satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri şi servicii pentru a asigura

desfăşurarea activităţii vieţii şi activităţii oamenilor.

Prin prisma nevoilor vitale, activitatea economică exprimă modul în

care oamenii produc bunurile şi serviciile pentru asigurarea exigenţelor

normale ale vieţii. Nevoile trebuie însă interpretate la scara întregii vieţi şi

în strânsă interdependenţă cu comunitatea planetară şi natura cu toate

formele ei de viaţă. Nevoile umane nu sunt doar ale omului luat individual

sau ca membru al comunităţii. Nevoile sunt şi ale mediului înconjurător,

ale florei şi faunei. Omul nu se poate manifesta în condiţii normale de viaţă

17

în condiţiile degradării naturii, însă bineînţeles în actuala perioada această

menţiune este mai mult teoretică, realitatea fiind, din păcate, cunoscută.

Absolutizarea nevoilor vieţii umane în dauna celorlalte forme de

viaţă naturală provoacă în timp distrugerea temeliei vieţii umane pe

Pământ ca urmare distrugerii relaţiilor ce asigură echilibrul planetar,

comuniunea om-natură. Asigurarea nevoilor vieţii umane trebuie realizată

fără să cauzeze afectarea negativă a naturii, ba dimpotrivă trebuie să

ajute la vitalizarea continuă a acesteia şi a celorlalte forme de viaţă

existente.

Satisfacerea nevoilor umane reprezintă impulsul fundamental al

activităţii umane, după anumite şcoli de gândire chiar scopul vieţii umane.

Considerăm că asigurarea nevoilor prin activitatea umană poate

constitui mai degrabă un mijloc pentru asigurarea anumitor scopuri. Este

bine ca scopurile vieţii să nu fie strict economice, idealurile de viaţă,

asigurarea unei vieţi elegante şi calitative presupunând şi alte atribute.

Bineînţeles în societatea actuală mai sunt şi alte criterii şi etaloane ale

calităţii vieţii.

În teoria economică există o tipologie şi o ierarhizare a nevoilor

economice, în realitate însă oamenii îşi pot satisface în acelaşi spaţiu şi

timp mai multe nevoi.6

Nevoile se prezintă ca un sistem bine conturat, cu o dinamică şi

continuitate ascendent-evolutivă spre perfecţionare, ele caracterizând

nivelul de dezvoltare al fiecărui om, stadiul de consistenţă şi decenţă la

care a ajuns, precum şi nivelul de dezvoltare al societăţii. Procesul de

6 Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.54-56.

18

diversificare a nevoilor şi apariţie a altora noi apare în corelaţie cu apariţia

unor noi instrumente de satisfacere a lor.

Elementul central al dezvoltării unei comunităţi sau naţiuni este

determinat de activitatea economică. În cadrul activităţii economice

oamenii intră în relaţii parteneriale determinate de interese economice.

Economia naţională însumează toate componentele activităţii

economice pe toate nivelurile. Ea reprezintă ansamblul activităţilor

economico – sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor

dinamice, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal.

În cadrul economiei naţionale, sistemul activităţilor economico-

sociale este structurat pe sectoare economice, pe tipuri de agenţi

economici, pe ramuri de activitate7.

Activitatea economică are ca subiect omul considerat

individual sau colectiv sau ca întreprinzător, iar ca obiect raporturile

dintre nevoi şi resurse.

În condiţii ideale de dezvoltare a societăţii, omul trebuie să

conştientizeze raritatea, raţionalizarea resurselor şi regenerarea lor

continuă fără perturbări asupra mediului ce se răsfrâng asupra vieţii.

În condiţii reale raporturile economice sunt între nevoile

nelimitate şi într-o continuă diversificare şi creştere pe de o parte şi

resursele disponibile în anumite limite şi condiţii ce trebuie

conştientizate de către oameni pe de altă parte.

7 Dobrotă, Niţă, coord., Dicţionar de economie, ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag.179.

19

De fapt această relaţie dezvoltată reprezintă esenţa economiei ca

ştiinţă în toată substanţa şi toate componentele sale. Potrivit unor autori,

caracterul limitat al resurselor face necesară teoria economică. Dacă

resursele ar fi fost nelimitate, teroia economică nu ar mai fi existat8.

Resursele reprezintă totalitatea elementelor, împrejurărilor şi

premiselor utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile la

producerea şi obţinerea de bunuri economice. Resursele nu trebuie

confundate cu bunurile.

Clasificarea resurselor economice are în vedere, în principal,

următoarele aspecte:

- resurse naturale – pământul, apa, aerul, bogăţiile subsolului,

create şi regenerate în natură;

- resurse derivate – toate elementele produse şi puse în rezervă

pentru o folosinţă ulterioară. Aceste resurse formează capitalul

care cuprinde resursele materiale, bogăţiile, tehnicile şi

tehnologiile care se constituie în factori sau premise necesare

obţinerii de bunuri economice.

După durata folosirii şi caracterul utilizării lor, resursele naturale se

clasifică în resurse regenerabile (fondul funciar, fondul forestier, fondul

cinegetic, apa) şi neregenerabile (zăcăminte de combustibili fosili,

minereuri). Resursele neregenerabile nu se reproduc natural şi sunt

epuizabile.

După volumul resurselor economice naturale ele se împart în

resurse abundente şi deficitare.

8 Oprescu, Gheorghe, coord., Microeconomie, ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag.11.

20

După gradul de refolosire şi recuperare, resursele economice

naturale se clasifică în recuperabile, parţial recuperabile şi

nerecuperabile.

Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie

considerate ca fiind limitate, insuficiente în raport cu nevoile.

Resursele economice formează avuţia naţională a unei ţări9.

Raritatea resurselor constituie prima problemă a economiei.

În teoria economică raritatea reprezintă o stare de tensiune între

resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuie

satisfăcute cu ajutorul lor.

Se pot distinge mai multe forme de raritate economică. Astfel,

raritatea naturală este condiţionată de resursele naturii şi de folosirea

neraţională de către oameni. Raritatea de penurie este determinată de

anumite situaţii neprevăzute care determină scăderea ofertei sau a

rezervelor de resurse (cataclisme naturale, războaie). Raritatea pieţei

este reprezentată de apariţia unei creşteri rapide şi neaşteptate a cererii

pentru anumite bunuri. Aceasta apare în condiţiile limitării ofertei din cauze

neprevăzute sau determinate de către producători prin jocul pe piaţă10.

De-a lungul istoriei, ştiinţa din toate domeniile a adus rezultate

importante în găsirea unor noi resurse sau unor noi alternative de folosire

a resurselor limitate şi de regenerare a lor. Dar cu toate progresele ştiinţei,

resursele rămân limitate, greu regenerabile în condiţiile perturbării naturii

9 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.382.10 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.364.

21

de către om (de exemplu inclusiv în ţara noastră anotimpurile nu mai au

cursul firesc şi normal). Este important să se utilizeze eficient şi raţional

resursele şi să se găsească alternative noi care să înlocuiască resursele

greu regenerabile ale căror rezerve sunt minime.

Problema în societatea contemporană este că investitorii şi

consumatorii nu mai privesc natura ca spaţiu vital ci ca spaţiu comercial.

În teoria economică omul este privit în dublă ipostază:

producător şi consumator. Poate ar trebui şi o altă privire, acea de

cetăţean responsabil de calitatea şi curăţenia naturii în care se manifestă

ca investitor sau consumator de resurse.

A doua problemă este aceea a alegerii dintre resursele existente. În

această situaţie, omul se gândeşte să investească sau să economisească,

să folosească o mai mare sau o mai mică cantitate de resurse.

A treia problemă a economiei o constituie specializarea. Prin

specializare în sens economic se înţelege o restrângere a domeniului de

acţiune, a unei activităţi economice, a unei întreprinderi sau unui teritoriu,

care devine astfel mai performant în cadrul domeniului ales. Specializarea

economică poate fi specializare pe activităţi economice, pe meserii sau

specializare teritorială naţională sau internaţională11.

11 Dobrotă, Niţă, op. cit., pag.415.

22

Capitolul

3

FACTORII DE PRODUCŢIE ÎN RELAŢIA RESURSE – NEVOI

UMANE

3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora

3.3. Tipuri de factori de producţie

3.3.1. Natura

3.3.2. Munca

3.3.3. Capitalul

3.3.4. Informaţia

3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie. Principiul substituirii

3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite, influenţă asupra veniturilor

23

§ 3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

Activitatea economică este, aşa cum am prezentat în capitolele

anterioare, o acţiune specific umană, prin care se urmăreşte satisfacerea

trebuinţelor indivizilor şi ale societăţii, asigurarea substanţei vieţii. Însă

caracterul insuficient, limitat al resurselor, aşa numita „problemă a rarităţii”

de către economişti, în raport cu evoluţia nevoilor şi dorinţelor omului

conduce la o necesitate obiectivă de a asigura o utilizare cât mai raţională

a unor resurse limitate pentru a acoperi nevoile în continuă creştere.

Dezvoltarea omului, de la statutul de fiinţă primară, care îşi

urmăreşte preponderent instinctele, la cea de fiinţă capabilă să

gândească, să aibă dorinţe tot mai complexe, să decidă oportunitatea

fiecărei alternative, a dus, pe de o parte la o epuizare mai rapidă a

resurselor – datorită creşterii aşteptărilor, complexităţii nevoilor sale –, iar

pe de altă parte la o diversificare a resurselor, datorată tocmai acestui

proces de dezvoltare. Totuşi, având în vedere şi faptul că cercetările

ştiinţifice sunt încă la început în domeniul descoperirii de noi resurse, nu

putem vorbi decât de un caracter în continuare restrictiv, limitat al

resurselor. De aceea omul, la nivel microeconomic, se confruntă încă cu

problema costului de oportunitate, adică cu problema alegerii

alternativelor. După cum am afirmat, omul nu mai este guvernat doar de

instinctele primare, ci acestea au căpătat noi valenţe, noi forme. Omul nu

mai mănâncă orice doar pentru a-si satisface foamea, el doreşte să

experimenteze noi gusturi, noi combinaţii, activitatea de a mânca devenind

astfel chiar o artă, implicând resurse tot mai variate. Şi, deşi dorinţa omului

este simplă la prima vedere, el vrea tot, este însă condiţionat de resursele

sale.

24

Activitatea economică se traduce astfel ca o prelucrare

eficientă a resurselor, datorată de caracterul lor restrictiv (minimizare

a consumului de resurse) pentru a satisface cât mai bine nevoile

omului (maximizare a efectelor utile).

Noţiunea de eficienţă economică constituie astfel fundamentul

teoriei economice şi trebuie să reprezinte, de asemenea, şi fundamentul

activităţilor zilnice ale omului. Pentru a-şi asigura o dezvoltare

armonioasă, omul trebuie să continue să dorească, să aibă nevoi tot mai

complexe, însă trebuie să conştientizeze şi necesitatea găsirii de soluţii

eficiente din punct de vedere economic pentru realizarea acestor dorinţe.

§ 3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora

„Factorii de producţie constituie elemente de intrare în procesul de

producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile

necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă

bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi

disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic,

alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de

agenţii economici producători.”12

Factorii de producţie reprezintă deci „forma economică pe care o

îmbracă resursele, adică premisele activităţii economice în general.”13

Deci, dacă resursele sunt limitate, şi factorii de producţie trebuie să fie

caracterizaţi de aceleaşi trăsături. Şi atunci cum se poate explica uşurinţa 12 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.13 Prahoveanu, Eugen, Fundamente de teorie economică, ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag.46.

25

relativă cu care sunt realizate nevoile actuale tot mai complexe ale

omului?

Răspunsul este dat tocmai de ceea ce am exemplificat mai sus, şi

anume că pe măsura dezvoltării economice, resursele, şi deci factorii de

producţie, se diversifică şi se multiplică, apar noi forme care conduc la

două consecinţe: pe de o parte, se obţine o sporire a calităţii şi

complexităţii nevoilor omului, iar pe de altă parte are loc o perfecţionare

calitativă şi structurală a factorilor de producţie.

În stadiul actual de dezvoltare a omenirii, evidenţa caracterului tot

mai limitat al unor resurse a impus necesitatea găsirii celor mai adecvate

metode de folosire şi combinare a factorilor de producţie, pentru a

satisface nevoi tot mai complexe.

Suntem înconjuraţi în prezent de o multitudine de obiecte fizice

produse de oameni, care, la rândul lor, se află într-o mulţime şi mai vastă

de obiecte naturale. Din ce în ce capătă mai mult importanţă pentru om

mediul produs cu ajutorul tehnic. Suprafeţele de plastic sau de beton,

imaginea uluitoare a peisajului unui oraş văzut prin fereastra unui avion cu

reacţie – acestea sunt realităţi ce fac parte din existenţa omului. Obiectele

făcute de oameni pătrund în conştiinţa sa şi o modelează. Cantitatea

acestor obiecte creşte cu o forţă explozivă, atât în mod absolut cât şi în

raport cu mediul natural, şi va creşte tot mai mult în perioadele viitoare ale

existenţei omului.

Ajungem insă la un paradox: ideea de a folosi un produs o singură

dată sau un timp foarte scurt şi apoi a-l înlocui e împotriva concepţiei

indivizilor, însă progresul tehnic tinde să reducă costurile producţiei mult

26

mai repede decât costurile reparaţiilor şi astfel adeseori este mai ieftin să

înlocuieşti un obiect decât să-l repari.

Ori, având în vedere tocmai caracterul restrictiv al resurselor,

accentul trebuie pus de aceea nu pe o dezvoltare extensivă, bazată pe

creşteri de producţie, de consum de resurse, ci pe o creştere intensivă,

bazată pe principiile eficienţei şi utilităţii economice, în sensul maximizării

efectelor utile obţinute prin utilizarea unui consum minim de factori de

producţie.

§ 3.3. Tipuri de factori de producţie

Factorii de producţie fiind elemente care participă în activitatea

economică la satisfacerea nevoilor indivizilor, ei au o varietate foarte

mare, proporţională cu nivelul de dezvoltare umană la un moment dat:

munca, elemente ale naturii, capitalul, informaţia în toate formele ei,

cunoştinţele ştiinţifice, activităţile manageriale etc.

Însă, cu toată această varietate mare, factorii de producţie pot fi

grupaţi în „factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, şi

neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,

informaţia, managementul etc.”14

Astfel, dacă la început, în societăţile umane primitive natura

procura aproape totul, satisfăcând instinctele primare ale omului (setea,

foamea, somnul etc.), treptat, acesteia i s-au adăugat alte forme.

Această clasificare a factorilor de producţie se reflecta şi în

organizarea societăţii umane din vremea respectivă. Astfel, corespunzător

14 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.

27

celor trei clase de factori de producţie tradiţionali, originari (natura, munca

şi capitalul), existau în societate clasele sociale clar diferenţiate:

aristocraţia, ca proprietar al pământului, burghezia, ca proprietar al

capitalului şi muncitorii.

§ 3.3.1. Natura

Factorul de producţie natură se rezuma la început numai la pământ.

În prezent, el cuprinde toate elementele naturale brute care sunt atrase şi

folosite în activitatea umană: solul, subsolul, apa, resursele minerale. Mai

nou, datorită descoperirilor ştiinţifice, se încearcă extinderea activităţii

economice în spaţiul cosmic, folosind proprietăţile acestuia pentru

satisfacerea anumitor nevoi.

Principala caracteristică a acestui factor de producţie este raritatea,

ceea ce imprimă un caracter relativ limitativ şi celorlalţi factori şi impune

găsirea permanentă de noi soluţii pentru o utilizare cât mai eficientă a lui.

Caracterul pronunţat limitat nu înseamnă că, pe măsura dezvoltării

umane, nu se mai pot atrage elemente naturale în activitatea economică

tot mai complexă, ci că este imperios necesară folosirea cât mai eficientă

a acestor resurse. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze

natura în beneficiul lui. Natura a fost considerată tot timpul ca fiind

subordonată omului şi oferindu-i acestuia tot ce avea nevoie, cu o singură

condiţie, aceea ca omul să-i respecte legile. Ecosfera, laolaltă cu

resursele minerale ale Pământului, constituie izvorul tuturor bunurilor

produse prin strădania omului. Aşadar, bunurile materiale depind de

ecosferă, de natură, iar pe de altă parte, oamenii depind de aceste bunuri.

28

Pe măsură ce se produc bunuri materiale, folositoare omului,

populaţia creşte numeric, existând o tendinţă intrinsecă de dezvoltare

numerică a populaţiei atât timp cât există suficient suport material pentru

dezvoltarea umană. La rândul ei, dezvoltarea umană tinde să intensifice

acumularea de bunuri materiale. Însă, odată cu apropierea de limitele

echilibrului ecologic, s-a produs o stare negativă, de tensiune între mediul

creat de om şi cel natural, prin accentuarea la maxim a limitelor în ceea ce

priveşte resursele de materii prime şi prin poluarea mediului natural.

Astfel, ideea că sporul de bogăţie pe de o parte, şi creşterea populaţiei, pe

de alta, vor declanşa probleme mari este încă controversată. În drumul

său spre progres şi dezvoltare, omul nu poate să ocolească capcanele

ecologice. Nevoia de hrană şi de alte bunuri de consum, extinderea

agriculturii pe seama altor structuri de mare stabilitate ecologică,

exploatarea mărilor, oceanelor şi uscatului, din nefericire într-o măsură din

ce în ce mai mare, reprezintă realităţi cărora omul a trebuit şi trebuie să le

facă faţă fără a le putea ignora. Folosirea abuzivă a naturii şi a mediului

era de ne-evitat.

Este nevoie de fapt de o analiză ecologică a fiecărui aspect

principal al producţiei, folosirii bunurilor materiale. S-a calculat că se

extrag din natură aproximativ 30t de diverse materiale pe locuitor, pe an.

Din această cantitate uriaşă per individ uman, în produsele finite ale

industriei intră abia 1-1,5%. De fapt, industria produce de 100 de ori mai

puţin faţă de câte materii prime şi resurse umane. De aceea se preferă în

prezent, în procesul de producţie de bunuri şi servicii, alternative sintetice

în locul celor naturale, oriunde este posibil.

29

§ 3.3.2. Munca

Factorul de producţie muncă, considerat ca şi natura, factor

originar, a apărut, tot din cele mai vechi timpuri, pe scena economică: mai

întâi sub formă de munca agricolă, unde predominau aptitudinile fizice,

forţa, agilitatea, apoi şi sub alte forme de muncă, în care inteligenţa devine

predominantă.

Prin muncă, se înţelege „o acţiune conştientă, deci specific umană,

îndreptată în direcţia satisfacerii trebuinţelor, în cadrul căreia sunt folosite

aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele omului”.15

Munca a fost din totdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi

determinant, ce antrenează şi ceilalţi factori de producţie în vederea

obţinerii de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor lor

imediate şi de perspectivă. Prin muncă, omul ocupă primul şi cel mai

important loc în suita factorilor de producţie. Prin munca fizică şi

intelectuală pe care o depune în toate sferele activităţii economice, omul

devine creatorul tuturor bunurilor materiale şi serviciilor indiferent de

natura şi destinaţia lor.

Oamenii cu aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi

cunoştinţele dobândite, sunt producătorii tuturor bunurilor economice.

Adam Smith arăta că munca este sursa tuturor bogăţiilor societăţii, „sursa

unică a avuţiei naţiunilor”.

Astfel, orice progres se datorează în primul rând omului, deţinătorul

capacităţii de a munci. Munca va constitui astfel şi în continuare factorul

activ, determinant, al progresului, al dezvoltării economice, prin ea

realizându-se folosirea cât mai eficientă a celorlalţi factori de producţie.

15 Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.48.

30

Referindu-se la rolul muncii în ansamblul vieţii economice, J.M.

Keynes remarca: „munca este cea care produce totul, ajutată de ceea ce

purta cândva numele de meşteşug, iar astăzi se cheamă tehnică, de

resursele naturale care nu costă nimic sau se obţin în schimbul unei rente,

după cum sunt rare sau abundente”.

Pentru aprecierea rolului muncii în epoca contemporană este

necesar să se ţină seama şi de procese evidente cum sunt: reducerea

relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin capital,

afirmarea efortului intelectual şi creativ şi înlocuirea tot mai mare a

activităţilor manuale tradiţionale prin automatizarea, robotizarea şi

informatizarea producţiei.

Calitatea factorului muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă

atât cu nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi cu

nivelul de dezvoltare economică a ţării. De-a lungul mileniilor, pe plan

mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de plante şi

crescător de animale, la cea de producător şi, în prezent, se face trecerea

la munca creativă. În acest proces s-a trecut treptat, de la efortul fizic

preponderent, la afirmarea tot mai puternică a celui intelectual. Prin

automatizarea, robotizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul

omului în economie se schimbă. În aceste condiţii, munca creativă

devine factorul determinant al vieţii economice.

Creşterea nivelului pregătirii profesionale capătă o importanţă

deosebită pentru formarea potenţialului de muncă şi valorificarea lui,

şcoala cu diferitele sale trepte, profiluri şi specializări având un rol

hotărâtor.

Totodată, progresul ştiinţei şi tehnicii, amplificarea continuă a

complexităţii nevoilor umane, deprecierea stocului de cunoştinţe

acumulate în perioada pregătitoare iniţială, impun în mod necesar

31

perfecţionarea pregătirii profesionale a oamenilor. Iar pe măsura

îmbunătăţirii conţinutului calitativ al muncii şi al randamentului ei, are loc şi

o tendinţă obiectivă de creştere a timpului liber pe durata vieţii omului,

expresie şi premisă a creşterii rolului factorului uman, a gradului de

civilizaţie, în general.

§ 3.3.3. Capitalul

Factorul de producţie capital a apărut mult mai târziu pe scara

evoluţiei umane, însă, prin implicaţiile şi beneficiile aduse, a reprezentat

un adevărat şoc în procesul dezvoltării omului. Capitalul a apărut în

condiţiile trecerii de la economia de subzistenţă, de satisfacere a

trebuinţelor primare, la economia de piaţă, respectiv orientarea producţiei

pentru vânzare şi obţinerea de profit. Capitalul nu este altceva decât

munca economisită şi investită. Daca această bogăţie ar fi consumată în

întregime pe măsura creări ei, capitalul nu s-ar mai forma niciodată. Dar

această economisire nu reprezintă decât o condiţie a formării capitalului.

Prin ea însăşi, nu produce efectele dorite dacă nu este concentrată şi

plasată acolo unde este nevoie de ea.

În principiu, factorul de producţie capital nu poate fi consumat

direct, el fiind format din resurse care servesc indirect la satisfacerea

nevoii, combinându-se cu alţi factori de producţie.

Naşterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogăţiei

produse asupra bogăţiei consumate. Din acest considerent, bunurile care

intră în categoria capital se mai numesc şi bunuri intermediare (maşini,

utilaje, instalaţii, materii prime etc.).

32

Procurarea acestor bunuri se numeşte investiţie, adică tocmai

transformarea banilor în capital, respectiv procurarea atât a capitalului fix

(maşini, utilaje etc., care participă la mai multe procese de producţie), cât

şi a capitalului circulant (materii prime, materiale etc.).

Folosirea capitalului fix în mai multe procese de producţie induce o

particularitate importanta a acestuia, şi anume posibilitatea apariţiei uzurii

fizice şi morale a acestuia şi deci necesitatea amortizării, prin care se

recuperează costul sau. Amortizarea, în timp, devine astfel o sumă de

bani prin care se poate finanţa înlocuirea capitalului fix uzat.

Prin contribuţia majoră pe care a avut-o şi asupra creşterii eficienţei

de folosire a celorlalţi factori de producţie, factorul de producţie capital a

revoluţionat activitatea economică şi a imprimat activităţii economice în

ansamblul ei un caracter intensiv de dezvoltare, prin minimizarea cantităţii

de resurse folosite.

§ 3.3.4. Informaţia

Informaţia (resursele informaţionale) s-a impus, ca factor de

producţie distinct, în economiile moderne, devenind o sursă similară unor

bunuri de capital, programele informatice reprezentând şi ele adevărate

unelte de tip nou. Avuţia informaţională se concentrează în cărţi,

documentaţie tehnică, proiecte, invenţii şi inovaţii, filme, programe

informatice, baze de date etc.

Rolul primordial al resurselor informaţionale îl constituie rolul

intermediar pe care îl poate juca între forţa de muncă şi ceilalţi factori de

producţie. Informaţia este un factor de producţie care influenţează astfel

pozitiv folosirea tuturor celorlalţi factori, impunându-se mai ales pe măsura

creşterii complexităţii activităţii economice.

33

Astăzi, informaţiile reprezintă poate sursa principală care poate

genera avuţie, şi in acelaşi timp, lipsa lor poate conduce chiar la sărăcie.

Informaţia a jucat un rol esenţial în asigurarea dezvoltării economiei,

societăţii umane per ansamblu, în diversificarea nevoilor indivizilor.

Progresul tehnologic s-a bazat pe cercetarea ştiinţifică care a oferit

producţiei informaţia, cunoştinţele necesare creării bunurilor şi serviciilor

care să corespundă nevoilor umane în continuă diversificare. Informaţia

are de aceea un rol esenţial în influenţarea pozitivă alegerii de către om,

în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor necesare, a cantităţii

optime din factorii de producţie, ajutând astfel la dezvoltarea intensivă.

Acest lucru se concretizează prin aceea că omul, producătorul, în

cunoştinţă de cauză, dispunând de informaţii, având la îndemână

descoperirile ştiinţifice, poate reduce consumul unuia sau mai multor

factori de producţie prin utilizarea altor alternative. De exemplu, cauciucul

utilizat aproape peste tot nu mai este extras din sucul lăptos al unor arbori

tropicali, ci prin folosirea unor tehnici de polimerizare a unor compuşi

chimici.

Importanţa informaţiilor a depăşit graniţele ştiinţei economice,

având un rol major în toate domeniile. Astfel, informaţia reprezintă baza

trinomului “informaţie – putere – politică”16.

Astfel, după cum afirma într-un eseu17 profesorul Daniel Dăianu,

„noua revoluţie industrială” (revoluţia informaţiei) nu numai că

redesenează astfel harta industrială, dar conduce la creşteri de

productivitate remarcabile, la reduceri mari de costuri. Extinderea

16 Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, ed. PACO, Bucureşti, 2000, p.21 în Marin, Ionel, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, ed. A.N.I., Bucureşti, 2004, p.109.17 Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista Oeconomica, nr.2/2000.

34

aplicaţiilor noilor tehnologii ale informaţiei este dovedita de fapte simple

dar grăitoare. De exemplu, microprocesorul pe care-l întâlnim adesea în

felicitări muzicale conţine mai multă putere de calculaţie decât exista pe

toată planeta la finele celui de-al doilea război mondial.18

Vedem astfel, fără a nega că munca rămâne factorul activ,

preponderent, că în societatea de astăzi informaţiile reprezintă poate cel

mai important factor de producţie. Totuşi, în ciuda efectelor economice de

netăgăduit ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creşteri

impresionante de productivitate, acestea nu modifică legile economiei în

sensul ieşirii din logica concurenţei pentru resurse limitate în raport cu

nevoi fără limite. Noile tehnologii nu scot jocul economic din sfera

materialului. Omul are nevoie să se îmbrace, să mănânce, să se

adăpostească etc., iar acoperirea acestor nevoi de bază nu poate fi

miniaturizată.19

Ca efect al aplicării noilor tehnologii numeroşi oameni pot trăi mai

bine din punct de vedere material, dar aceasta nu reduce automat din

nivelul aspiraţiilor (şi acestea aflate în dinamică).

§ 3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie.

Principiul substituirii

Omul, în procesul de satisfacere a nevoilor sale, prin folosirea

factorilor de producţie, creează bunuri şi servicii. Iar dacă în trecut, natura

procura aproape singura totul, omul doar folosind ceea ce găsea în

natură, fără a aduce schimbări, odată cu dezvoltarea sa, el a început să

18 Coyle, Diane, The Weightless World. Strategies for managing the Digital Economy («Lumea necorporala. Strategii pentru gestiune in economia digitala»), Cambridge, MIT Press, 1999, pag.ix., în Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista Oeconomica, nr.2/2000.19 Dăianu, Daniel, op. cit.

35

aibă nevoi tot mai complexe, care au necesitat o cantitate din ce în ce mai

mare de factori de producţie. Iar astăzi societatea modernă este bazată pe

o dezvoltare intensivă care presupune o intercondiţionalitate şi un

management riguros al utilizării factorilor de producţie.

Ştiinţa economică este diferită de chimie, spre exemplu, în sensul

că dacă în chimie obţinerea unor substanţe este posibilă doar printr-un

singur procedeu, prin combinarea strictă doar a unor elemente specifice,

în cantităţi determinate, în economie, un producător poate crea un anumit

produs recurgând la diverse combinări ale factorilor de producţie. În acest

sens, în cadrul producţiei, din punct de vedere economic, nu există o lege

a proporţiilor definite.

Omul întreprinzător este pus întotdeauna în fata unei probleme care

poate fi exprimată în două moduri. Primul: dată fiind o anumită cantitate de

factori de producţie, care va fi combinaţia cea mai bună în urma căreia se

va obţine o producţie maximă? Al doilea mod de a exprima aceeaşi

problemă: dată fiind o cantitate determinată de produs, pe care se doreşte

a se obţine, cu ce combinaţie tehnică a factorilor de producţie se va putea

realiza astfel încât costul sa fie minim?

Pentru a înţelege mai bine, să luăm un exemplu practic: pentru a

cultiva o suprafaţă de teren de 1 ha, putem folosi un tractor de mare

capacitate şi un singur muncitor, sau putem folosi un tractor mai mic şi mai

mulţi muncitori. O reprezentare grafică a acestui exemplu este mai jos,

unde coordonata (x) reprezintă cantitatea de muncă folosită şi pe

coordonata (y) am marcat cantitatea de capital fix folosită.

36

Figura 1: isocuanta producţiei în funcţie de combinaţia factorilor de producţie

În figura de mai sus, se observă că ariile O-A-A’, O-B-B’ şi O-C-C’

sunt egale, pentru cantităţi proporţionale de factori de producţie. Deci,

pentru a obţine o cantitate dată dintr-un bun, se pot folosi cantităţi

proporţionale între ele de factori de producţie. Dacă, însă, luăm în

considerare modificări foarte mici a cantităţii factorilor de producţie

implicaţi, atunci obţinem o serie de isocuante sub forma de curbe, aşa

cum se poate vedea din figura 2.

Figura 2: isocuanta sub formă de curbă a producţiei în funcţie de combinaţia factorilor

37

Oricare punct de pe curba de producţie (Q) este rezultatul

combinaţiei dintre cei doi factori.

„O isocuantă reprezintă deci ansamblul de combinaţii de

factori de producţie care permite obţinerea aceluiaşi nivel de

producţie”20. În acest sens, „funcţia de producţie descrie astfel relaţia

dintre cantitatea produsă dintr-un bun oarecare şi cantităţile

necesare de diferiţi factori necesari pentru producerea ei”21.

Matematic, o funcţie generală de producţie poate fi reprezentată

astfel:

Q= F(x,y)

unde (Q) este cantitatea produsă dintr-un bun, iar (x) şi (y) sunt cei doi

factori de producţie.

Economiştii C.W. Cobb şi P.H. Douglas au creat un model

generalizat al funcţiei de producţie în care aceasta depinde de mărimea

capitalului şi cantitatea de muncă folosite22:

Q = F(A,Kά,Lβ)

unde (Q) este producţia propusă, (K) este capitalul utilizat, (L) munca

folosită, iar (A), (ά), (β) parametri pozitivi cere influenţează factorii în felul

lor specific.

20 Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.130.21 Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.128.22 Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.133.

38

Modificări proporţionale (în sensul că o creştere a unui factor de

producţie este asociată cu o scădere a celuilalt factor) duc la poziţionarea

pe aceeaşi isocuantă şi implicit la obţinerea aceleiaşi cantităţi din bunul

dorit. Creşterea simultană a cantităţii din ambii factori de producţie va

duce la o sporire a cantităţii din bunul dorit şi implicit la poziţionarea pe o

isocuantă superioară. Implicit o scădere simultană a cantităţii din ambii

factori de producţie va duce la poziţionarea pe o isocuantă inferioară.

Astfel, în exemplul de mai jos, Q1<Q2<Q3.

Figura 3: familie de isocuante corespunzând unor nivele de producţie diferite

Există astfel o multitudine de isocuante, o familie de isocuante,

fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat, acest spaţiu

reprezentând spaţiul producătorului în care el poate acţiona folosind

factorii de producţie. Totuşi, deşi la nivel teoretic se poate presupune că

producătorul dispune de un număr infinit de combinaţii productive, fiecare

punct de pe isocuantă reprezentând o combinaţie unică de factori de

producţie, în activitatea economică propriu-zisă producătorul nu dispune

decât de un număr limitat de soluţii productive.

39

Funcţia de producţie constituie astfel modalităţile de folosire a

factorilor de producţie pe care producătorul le are la dispoziţie în

procesul de producţie al bunurilor, aceasta determinându-i astfel

câmpul sau de acţiune şi implicit comportamentul său.

§ 3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite,

influenţă asupra veniturilor

Bunurile necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în marea

lor majoritate, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute

printr-o activitate umană, de prelucrare, transformare, combinare a

elementelor primare. Obţinerea acestor bunuri implică deci un consum de

factori de producţie. De aici apare în mod firesc problematica costurilor

necesare creării acestor bunuri, considerând că fiecare factor de producţie

este cumpărat la un anumit preţ şi, în mod similar, fiecare element primar

are un anumit preţ. Această sumă de cheltuieli reprezintă costul de

producţie.

Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar

pentru obţinerea unui volum de producţie dat sau volum de servicii

efectuat. El reprezintă deci costul factorilor de producţie utilizaţi de

un producător.

Tipologia cea mai folosită a costurilor de producţie le împarte în trei

tipuri de cost: i) cost global; ii) cost marginal; iii) cost mediu.

40

Costul global este reprezentat de ansamblul costurilor

corespunzătoare unui volum de producţie dat, fiind la rândul său alcătuit

din costuri fixe şi costuri variabile, suma lor fiind costul total.

În categoria costurilor variabile (Cv) sunt incluse cheltuielile de

producţie care pe termen scurt evoluează direct proporţional cu

modificarea producţiei (ex: cheltuieli cu materiile prime, materiale, salarii,

energie).

În categoria costurilor fixe (Cf) sunt incluse costurile pe care

unitatea economică de face indiferent de volumul de producţie realizat sau

de condiţiile de lucru.

Costul total (Ct) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor

variabile, el fiind calculat pe total producţie, pe o perioada de timp stabilită.

Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli generat de

creşterea cu o unitate a volumului de activitate . Este deci un supliment de

cost determinat de realizarea unei unităţi suplimentare de produs. El

exprimă costul total de producţie adiţional ce rezultă din creşterea cu o

unitate a volumului producţiei. Întrucât, de obicei, costul fix marginal este

egal cu zero (pentru cazurile în care creşterea de producţie nu implică

utilaje noi etc.), costul total marginal este egal cu costul variabil marginal,

adică cu costul variabil suplimentar generat de creşterea cu o unitate a

producţiei:

Cmg= Cv / Q , unde Q=1

Costul marginal nu este un cost contabil, ci un cost estimat post-

factum sau previzional. Determinarea sa rezultă dintr-o analiză particulară

a cheltuielilor de exploatare şi a elasticităţii acestora în funcţie de volumul

de activitate.

41

Conceptul marginalist este pertinent pentru fundamentarea unor

decizii privind lansarea unor serii de produse, acceptarea unor noi

comenzi.

Costul marginal a apărut din necesitatea explicării reacţiei costurilor

în raport cu modificările structurilor interne şi a preţurilor, fiind cunoscut şi

sub denumirea de cost adiţional, de creştere sau diferenţial.

Costul marginal este definit ca fiind costul ultimei serii sau lot de

fabricaţie realizat în plus pentru atingerea unui nivel de producţie dat.

Pornind de la definirea costului marginal la nivel de serie, rezultă că

se poate determina şi un cost marginal unitar, prin divizarea costului

marginal al seriei în raport cu numărul unităţilor seriei respective. Prin

urmare, în cazul creşterii producţiei, putem discuta de un „cost marginal

de dezvoltare” , în timp ce în cazul reducerii volumului de producţie se

pune problema unui „cost marginal de regresie”.

Raţionamentul marginalist, bine cunoscut de economişti,

corespunde în întregime preocupărilor managerilor, deoarece majoritatea

deciziilor de gestiune nu constituie în realitate decât o ajustare în raport cu

situaţia anterioară. În acest context apare un alt concept, şi anume acela

de „cost pertinent” , care corespunde ansamblului elementelor susceptibile

de a fi modificate prin decizie. Este deci interesant de a raţiona asupra

„marjei” si de a compara modificarea acesteia în raport cu modificarea

costului.

Dacă nivelul costului marginal rezultă ca urmare a variaţiei costului

total, iar acesta la rândul lui se modifică drept consecinţă a modificării

uneia dintre componentele sale, respectiv a costurilor fixe sau a celor

variabile, rezultă că se poate face o comparaţie între costul marginal şi

42

costul variabil unitar, pe de o parte, iar pe de altă parte, între costul

marginal şi costul total mediu.

Comparând costul marginal cu costul variabil unitar se pot reliefa

următoarele aspecte:

- în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile

sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal este

egal cu costul variabil unitar;

- în cazul în care cheltuielile fixe cresc, iar cheltuielile variabile se

menţin proporţionale, costul marginal este determinat atât de

variaţia cheltuielilor variabile , cât şi a celor fixe si, prin urmare,

costul marginal nu poate fi egal cu costul variabil unitar;

- în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile

nu sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal

nu conţine decât cheltuieli variabile, dar numai pentru sumele cu

care creşte;

- în cazul în care cheltuielile fixe sunt în creştere , iar cheltuielile

variabile nu sunt proporţionale, costul marginal conţine atât

creşterea cheltuielilor fixe, cât şi a cheltuielilor variabile

neproporţionale şi prin urmare costul marginal nu poate fi egal

cu costul variabil unitar.

În concluzie, pentru a exista egalitate între costul variabil unitar

este necesar ca, pe de o parte, cheltuielile fixe să nu se modifice, iar pe

de alta parte, cheltuielile variabile să fie riguros proporţionale cantităţilor

produse pe întregul ciclu de producţie.

Astfel spus, când realizarea unei serii suplimentare de producţie

determină o sporire a capacităţii de producţie, aceasta implică şi o

creştere adiţională de costuri. Când noua serie se realizează în cadrul

capacităţilor existente, volumul fizic al producţiei va genera numai costuri

43

variabile, iar costul marginal va deveni o funcţie liniară de cost variabil.

Pentru a trece de la un nivel inferior la un nivel superior de fabricaţie, este

posibilă însă şi creşterea cheltuielilor fixe. În situaţia inversă, de scădere a

nivelului de fabricaţie, nu întotdeauna apare o scădere de cheltuieli fixe,

deoarece nu întotdeauna, de exemplu, utilajele achiziţionate pot fi

revândute, de unde cheltuielile se vor menţine constante şi vor influenţa

nivelul costului marginal.

Comparând costul marginal cu costul total mediu, se poate face

următoarea remarcă: costul total mediu fiind evident o medie, el se

modifică pe măsură ce creşte producţia, prin costul ultimelor unităţi

fabricate, adică prin costul marginal. Astfel spus, atunci când costul

marginal este inferior costului mediu, acesta din urmă se diminuează;

atunci când costul marginal este superior costului mediu, acesta din urmă

creşte.

De aici rezultă că dacă se atinge minimul costului mediu,

costul marginal este egal cu acesta. Nivelul producţiei căreia îi

corespunde un cost total mediu minim poate fi considerat ca un

optim tehnic într-o structură dată, dar nu poate fi şi un nivel ideal

care să aducă întreprinderii cel mai mare profit, adică nu reprezintă şi

optimul economic.

Când producătorul nu are posibilitatea de acţiune asupra

preţului, nici în momentul cumpărării, nici în momentul vânzării,

singura lui variantă de acţiune rămâne nivelul de producţie.

Profitul sau beneficiul, venitul, aşa cum este cunoscut, reprezintă

diferenţa între volumul producţiei realizat prin vânzare şi astfel se observă

44

că beneficiul este o funcţie ce are ca variabilă volumul producţiei şi prin

urmare poate fi optimizată prin maximizare.

Figura 4: Costul marginal în cazul unui singur preţ

Figura 5: Costul marginal în cazul unei scări de preţuri

Venitul la nivel microeconomic reprezintă o „recompensă

primită de posesorii factorilor de producţie, care îmbracă forma de

salariu, profit, dobândă şi rentă, denumite generic venituri

fundamentale”23.


45

Veniturile apar astfel ca modalităţi de a-i recompensa pe oameni

pentru participarea lor la desfăşurarea activităţii economice, în calitate de

proprietari ai factorilor de producţie. În sens economic, veniturile trebuie

considerate costuri.

Teoria economică presupune că veniturile sunt acordate pe baza

performanţelor obţinute.

Figura 6: Curba costului marginal şi a celui mediu

Aşa cum se observă din figura 6, ca tendinţă, cele două curbe sunt

similare, ele încep printr-o descreştere, trec printr-un minim, după care

cresc continuu. Cu toate acestea, între ele există o serie de deosebiri

esenţiale. Astfel, curba costului marginal este mai pronunţată decât a

costului mediu, atât creşterea cât şi descreşterea costului marginal fiind

mai puternice. De asemenea, minimul costului marginal este inferior

punctului de minim al costului mediu şi este situat în stânga acestuia.

Prin urmare, costul marginal înregistrează valoarea sa minimă la un

volum de activitate (Q1), mai mic decât volumul de activitate (Q2)

corespunzător costului mediu minim. Această diferenţă se explică prin

existentă şi caracteristicile costurilor fixe (care pe termen scurt rămân

46

constante ca sumă şi variază ca nivel relativ). Costul mediu unitar

cuprinde şi costurile fixe, în timp ce costul marginal, fiind un cost pe

termen scurt, reflectă numai costurile variabile. Intervalul A-B din figura nr.

6, prezentată anterior, este denumit de specialişti „funcţia de importanţă

relativă a costurilor fixe”.

Cu cât costurile fixe deţin o pondere mai mare în costul unitar, cu

atât creşte intervalul A-B. Costul marginal intersectează curba costului

mediu în minimul său. Costul mediu atinge minimul în punctul B şi deci

costul mediu este minim în punctul în care este egal cu costul marginal.

Pentru a se cunoaşte intervalul de producţie în limitele căruia

se poate acţiona, existând o variaţie de preturi, se determină raportul

dintre variaţia relativă a producţiei şi variaţia relativă a preţurilor.

Abordarea optimului economic se poate face şi pornind direct de la

costul marginal, deoarece fiecare serie produsă prezintă nu numai cost

marginal ci şi un venit marginal care este obţinut prin vânzarea seriei

respective. Suma profiturilor marginale reprezintă profitul sau beneficiul

total.

O analiza singulară a costului marginal nu are valoare decizională.

Orice calcul al costului marginal trebuie raportat la preţul de vânzare al

produsului. În acest context, în literatura economică s-au exprimat o

varietate de opinii care, deşi abordează problematica optimizării din

unghiuri diferite, sunt totuşi convergente.

Astfel, anumiţi autori segmentează curba costului marginal în 3

zone:

- zona randamentelor crescătoare, când Cmg < C;

47

- zona optimă, când cei doi indicatori sunt egali sau foarte

apropiaţi ca valoare, respectiv Cmg - C = min;

- zona randamentelor descrescătoare, când Cmg > C.

Figura 7: PO (pragul de închidere) şi PR (pragul de rentabilitate)

Alţi autori susţin necesitatea identificării, pe durata de viaţă a unui

produs, a unui optim tehnic şi a unui optim economic:

- optimul tehnic corespunde acelui volum de activitate care

permite obţinerea unui cost mediu minimal. El semnifică faptul

că din punct de vedere tehnic şi organizatoric nu se poate

produce mai ieftin – corespunzător pragului de închidere din

figura 7;

- optimul economic reprezintă acel volum de activitate la care

costul marginal este minim – corespunzător pragului de

rentabilitate din figura 7.

După alţi analişti, optimul economic semnifică volumul

producţiei care aduce întreprinzătorului profit maxim. Acesta este

atins când costul marginal intersectează preţul de vânzare.

48

În condiţiile capacităţilor de producţie existente, costul marginal,

sub accepţiunea de cheltuială unitară suplimentară, este format numai din

cheltuieli variabile. Extinderea capacităţilor de producţie presupune

investiţii suplimentare şi deci cheltuieli fixe mai mari. În acest caz, costul

marginal integrează o parte din cheltuielile fixe suplimentare necesare

pentru realizarea producţiei.

Teoria costului marginal aduce, fără îndoială, un plus de

cunoaştere în investigarea raţionalităţii consumului de resurse. Dar

aplicarea practică a acestei metode este limitată, având semnificaţie

reală pentru sectoarele primare şi întreprinderile mono-productive.

Cazurile de întreprinderi mono-productive sunt însă ipoteze

teoretice, contrare realităţii cotidiene. Pentru întreprinderile cu o

activitate complexă, aplicarea conceptului marginalist necesită o

evidenţă riguroasă a consumurilor de resurse corespunzătoare

diferitelor niveluri ale activităţii.

49

Capitolul

4UTILITATEA ECONOMICĂ ŞI

BUNA GESTIONARE A BUNURILOR ECONOMICE

4.1. Aspecte teoretice privind utilitatea economică

4.2. Conştientizarea utilităţii economice în alegerea bunurilor

50

§ 4.1. Aspecte teoretice privind utilitatea economică

„În contact direct şi permanent cu natura, cu viaţa naturală, omul

caută să-şi creeze o viaţă nouă, viaţa personală, să cunoască natura şi

viaţa ei pentru a-i smulge cât mai multe bunuri de care el are tot mai mare

nevoie; din lupta aceasta cu natura, cu viaţa naturii, se naşte ce-a de-a

doua viaţă, viaţa personală, al cărei principiu fundamental este acela că

omul poate produce scopuri şi lucruri, nu prin nimicirea obiectelor naturii,

ci prin transformarea lor într-o formă mai înaltă; principiul acestei

destinaţiuni a existenţei personale e nemărginirea, infinitul, o naştere în

veci nouă. Omul produce totdeauna ceva nou; îndată ce scopul vieţii

personale, al vieţii economice, este ajuns, intră în acţiune o a doua latură

a procesului: consumaţiunea, prin care ceea ce s-a lucrat se consumă.

Cursul acestei vieţi e un cerc. Va să zică, ceea ce numim viaţa averilor nu

e un şir de lucruri şi noţiuni moarte, ci un proces viu; înseamnă altfel spus,

producţia socială văzută ca o unitate indestructibilă a celor două momente

principale extreme: producţia şi consumul”24.

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului românesc

abordează la fel de bine şi problemele politicii şi economiei. Astfel, în

câteva cuvinte, într-o formă intensă şi cuprinzătoare, sunt exprimate

fundamente ale vieţii economice, ale folosirii resurselor limitate, ale

bunurilor şi serviciilor de producţie şi de consum.

Utilitatea reprezintă capacitatea reală sau presupusă a unui bun de

a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul

final. Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice, chimice,

24 Crişan, Radu Mihai, Strategie economică eminesciană, ed. Cartea Universitară, 2003, pag.75.

51

estetice, etc.) proprii fiecărui bun economic. Utilitatea dobândeşte sens

economic în condiţiile în care se stabileşte o relaţie între caracteristicile

bunului şi cel puţin una dintre nevoile individului sau societăţii, indiferent

de faptul că este o nevoie reală sau una indusă prin obiceiuri, modă,

credinţă, dorinţă, etc.

Sensul economic al utilităţii este condiţionat de conştientizarea

relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi, atunci când

oamenii sunt convinşi că bunurile economice le aduc o satisfacţie reală.

Utilitatea depinde în primă fază de calităţile bunului sau

serviciului dar în raport cu omul ea are întotdeauna o nuanţă strict

subiectivă25.

Aprecierea utilităţii economice diferă de la un om la altul. Nuanţele

diferenţiate sunt determinate de capacitatea intelectuală şi profesională a

omului, de aprecierile sale, de gusturi, de mediul în care acesta se

manifestă, de caracteristici comportamentale şi temperamentale,

bineînţeles instrumentul în jurul căruia gravitează toate aceste

caracteristici fiind banii – statutul financiar şi material al omului.

Utilitatea economică sintetizează importanţa pe care o persoană o

acordă la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o

mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus

să le cumpere. Utilitatea reprezintă satisfacţia pe care omul o resimte prin

consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau serviciu.

25 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.453-454.

52

Această abordare neoclasică poate aşeza alături de atributul

cantităţii şi pe cel al calităţii. În actuala perioadă se pune accentul utilităţii

prin prisma calităţii unui bun, de multe ori nu într-o cantitate foarte mare.

Paradoxal însă, tot în perioada noastră, utilitatea este apreciată de

oamenii cu un statut material consistent în special prin prisma cantităţii.

Această abordare este determinată de faptul că utilitatea nu mai este

trecută şi prin alte filtre ale calităţilor umane, etalonul prin care se

excelează fiind strict aspectul financiar.

Un bun poate avea utilitate economică pentru un om într-o

intensitate considerabilă dar pentru altul nu poate avea deloc. Acelaşi bun

poate avea utilitate crescătoare sau descrescătoare pentru acelaşi om, în

funcţie de durata de timp de care se bucură sau se plictiseşte de acel bun,

de cantitatea consumată, de alte bunuri cu calităţi similare apărute pe

piaţa concurenţială.

Pe măsură ce apare saturaţia de natură fizică sau psihologică

utilitatea bunului scade considerabil.

În funcţie de anumiţi indicatori de sine stătători sau caracterizări

strict subiective, utilitatea economică poate fi măsurată după mai multe

criterii.

Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia resimţită de un

om în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din

bunuri diferite într-o perioadă dată.

Utilitatea economică unitară reprezintă satisfacţia, intensitatea

dorinţei, a nevoii pe care o aduce o doză dintr-un bun consumat de către

un om.

53

Utilitatea marginală reprezintă satisfacţia, preţuirea pe care un om

o dă ultimei cantităţi consumate dintr-un bun economic. Utilitatea

marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare unitate consumată. Astfel,

intensitatea nevoilor se diminuează şi fiecare unitate sau doză consumată

satisface o nevoie de o intensitate mai mică. Atunci când nevoia pentru un

bun este în totalitate satisfăcută, utilitatea marginală este nulă26.

§ 4.2. Conştientizarea utilităţii economice în alegerea

bunurilor

Prin vânzarea de bunuri şi servicii, producătorul urmăreşte

maximizarea profitului. Indiferent de natura bunurilor sau serviciilor, de

scopul în care sunt utilizate sau consumate, filosofia producătorului are în

vedere doar câştigul financiar, cucerirea pieţei şi depăşirea concurenţei.

Prin cumpărarea de bunuri şi servicii, consumatorul urmăreşte să

îşi satisfacă nevoile economice personale. În economie, satisfacţia pre

sau post cumpărare îmbracă caracteristicile utilităţii. Consumatorul alege

acele bunuri şi servicii pe care le consideră folositoare sau de importanţă

vitală, dar acestea sunt alese şi cumpărate în funcţie de anumite

condiţionalităţi şi constrângeri.

Constrângerea principală este determinată de componenta

financiară. Oamenii cu posibilităţi financiare consistente îşi permit

satisfacerea mai multor nevoi. Condiţionalităţile sunt determinate de

capacitatea intelectuală şi culturală a omului, de mediul în care se

manifestă, de priorităţi şi conjuncturi prevăzute sau neprevăzute. Influenţa


54

externă, a mediului sau a mesajelor mediatice este importantă şi în

alegerea bunului sau serviciului şi astfel în percepţia utilităţii.

Măsurarea utilităţii este realizată prin prisma mai multor instrumente

şi curente de gândire. Utilitatea economică depinde mai mult de factori de

natură psihologică, subiectivi sau de mediu de manifestare (social, natural,

politic, profesional). Au fost consacrate două scale de măsurare a utilităţii

economice: măsurarea cardinală şi măsurarea ordinală.

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde

fiecărei unităţi dintr-un bun sau altul o valoare mai mare sau mai mică,

exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, denumite generic utili. Dar

acest gen de măsurare nu poate depăşi limitele unui laborator didactic

deoarece nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura

satisfacţia.

De multe ori, deşi nu se poate constitui într-un etalon al utilităţii,

utilitatea este măsurată prin suma de bani care se plăteşte pentru

cumpărarea bunurilor.

Măsurarea ordinală presupune ordonarea de către un consumator

a bunurilor după preferinţe, priorităţi în condiţii determinate de anumiţi

factori.

În măsurarea ordinală a utilităţii, consumatorul îşi elaborează unul

sau mai multe programe de consum. Programul de consum (reţeta de

consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinate din bunurile

diferite care îi asigură unui consumator dat o anumită utilitate agregată.

55

Programul de consum reprezintă expresia sistemului de nevoi al

consumatorului.

Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum în funcţie

de dorinţele şi exigenţele sale, el se confruntă cu restricţii economice, are

un anumit venit disponibil, iar preţurile unitare ale bunurilor economice

sunt date şi reprezintă variabile de natură externă în raport cu decizia

acestuia. Cu banii disponibili şi în condiţiile unor preţuri date consumatorul

poate realiza diferite combinaţii de cumpărare şi respectiv poate cumpăra

diferite cantităţi în funcţie de anumite determinări date.

În relaţia dintre preferinţele subiective ale consumatorului şi

restricţiile economice, cumpărătorul trebuie să aleagă programul propriu

de consum.

În teoria economică se consideră că un consumator îşi asigură

echilibrul atunci când obţine în urma cumpărării bunurilor dorite, cea mai

mare satisfacţie posibilă, în raportul dorinţe – posibilităţi financiare.

În această ecuaţie cumpărătorul trebuie să se manifeste ,,atât cât îl

ţine pătura” şi să acţioneze conştient în alegerea şi cumpărarea bunurilor.

Volumul cheltuielilor trebuie să se încadreze în buget.

Echilibrul consumatorului se modifică şi are caracter dinamic

deoarece preferinţele sale se modifică continuu, venitul poate să crească

sau să scadă, la fel şi preţurile pot să crească sau să scadă27.

27 Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.145-159.

56

Modificarea preţului şi venitului determină comportamente specifice

ale consumatorului, denumite efecte de substituire şi efecte de venit.

Efectul de substituire reprezintă posibila înlocuire a unui bun sau

a cantităţii dintr-un bun ca urmare a modificării preţurilor. De regulă

reducerea preţului conduce la creşterea cantităţii bunului cumpărat.

Efectul de venit reprezintă modificarea venitului consumatorului ca

urmare a schimbărilor care au loc la nivelul preţurilor28.

Utilitatea economică se află într-o relaţie de conştienţă cu buna

gestionare a veniturilor şi a bunurilor.

Buna gestionare sau mai popular buna gospodărire reprezintă o

calitate fundamentală care se învaţă şi se perfecţionează pe componenta

microeconomică, o „reprezentare a celor şapte ani de acasă ai

macroeconomiei”.

În economia unei ţări, a unei localităţi, a unei companii sau a unei

familii se întâlneşte expresia „bun gospodar”. Dacă treaba merge bine

înseamnă că entitatea economică sau ţara are un bun gospodar, în caz

contrar are nevoie de un bun gospodar.

Problema unei bune gestionări apare atunci când resursele sunt

limitate şi apare necesitatea opţiunii, a alegerii celei mai avantajoase căi

de folosire a resurselor. Resursele sunt limitate, dacă le folosim într-un

scop nu prea se mai pot folosi în alt scop. Buna gospodărire este o

alegere: dacă am o sumă de bani şi fac o investiţie imobiliară nu mai pot

să iau şi autoturism. Dacă folosesc economiile pentru a cumpăra un bun

scump trebuie să renunţ la cumpărarea altui bun sau serviciu.

Filosofia ţăranului în agricultură poate contribui cu multe reflecţii în

gândirea economică. El dispune de un teren cu o suprafaţă limitată. Într-


57

un an se hotărăşte să cultive o plantă şi va renunţa la cultivarea alteia. Va

cultiva acea plantă care conform experienţei şi previziunilor lui îi va aduce

câştiguri cantitative, calitative şi financiare dacă se va hotărî să vândă

produsul brut sau prelucrat. Un bun gospodar se va gândi şi la viitor şi la

alternanţa culturilor şi va avea grijă şi de calitatea naturală a pământului

pentru a avea cât mai multe câştiguri29.

De la nivelul gospodăriei de la ţară se poate trece la problema

gestiunii unei ţări. Diferă doar instrumentele de abordare şi complexitatea

problemelor, esenţa este aceeaşi, teoria economică studiind aceste

aspecte pe componenta macroeconomică.

Viaţa omului are atâta valoare cât îi putem conferi trăind fericiţi şi

decenţi, dezvoltând tot ce e bun şi frumos în noi şi în jurul nostru. Oamenii

trebuie să îşi înnobileze viaţa, să creeze o lume fără foamete, teamă şi

boli, o lume paşnică în care să domnească decenţa, echitatea,

bunăvoinţa, armonia şi cinstea şi care să fie condusă de înţelepciune şi

pricepere. Buna gestionare a vieţii economice poate să conducă la

înnobilarea vieţii, în caz contrar plătim tribut relei gestionări. Marile crize şi

evenimente dramatice ale lumii şi ale omului au fost determinate în

principal de cauze economice.

În intervalul determinat de exigenţe şi limite, libertatea de a

alege conştient şi natural reprezintă o trăsătură fundamentală a

omului30.

29 Balcerowicz, Leszek, Libertate şi dezvoltare – economia pieţei libere, ed. Compania, 2001, pag.237-238.30 Popescu, Constantin, Trandafir, Cornel, Economia sub dictatul limitării, vol.I, Editura de Sud, Craiova, 2001, pag.88.

58

Capitolul

5ROLUL LIBERTĂŢII ŞI

PROPRIETĂŢII ÎN BUNA GESTIONARE A VIEŢII

ECONOMICE

5.1. Dreptul la libertate şi proprietate – fundament al bunăstării

5.2. Implicaţiile puterii politice asupra libertăţii economice

59

§ 5.1. Dreptul la libertate şi proprietate – fundament al

bunăstării

Manifestarea libertăţii omului, limitele libertăţii şi proprietăţii

reprezintă factori determinanţi ai bunăstării şi echilibrului uman. Limitele

libertăţii şi proprietăţii sunt determinate de regimurile politice şi de

perioadele istorice. Într-o societate deschisă care asigură libertatea omului

de a alege, libertatea proprietăţii, libertatea schimbului, libertatea preţului

şi concurenţa loială, sunt create premisele performanţelor şi

competitivităţii. Capacitatea omului de a aplica ceea ce a învăţat şi ceea

ce are însuşit şi cultivat prin cunoaştere reprezintă un fundament al

dezvoltării în orice societate. Capacitatea omului de a deţine şi obţine

bunuri reprezintă un alt fundament al dezvoltării.

În sens economic, proprietatea reprezintă un raport social

concretizat într-un înscris privind dreptul efectiv de proprietate al

unei persoane asupra unor bunuri economice create sau existente în

societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun în mod exclusiv şi

absolut, însă în limitele determinate de lege.

Titularul proprietăţii exercită atributele proprietăţii:

- dreptul de posesie, adică dreptul proprietarului de a stăpâni în

fapt, direct şi nemijlocit bunul în interes propriu;

- dreptul de folosinţă, care reprezintă capacitatea proprietarului

de a utiliza bunul în interes propriu, dobândind în proprietate

serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din acestea;

- dreptul de dispoziţie care constă în puterea proprietarului de a

înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în

60

favoarea altuia, precum şi a consuma sau de a distruge, după

cum consideră, bunul care îi aparţine.

Proprietatea reprezintă un aspect social, reglementat în mod diferit,

reglementarea reprezentând un aspect definitoriu.

Pentru abordarea microeconomică, proprietatea privată este

relevantă.

Proprietatea privată sau particulară reprezintă o formă de

proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei

(persoane fizice sau juridice). Proprietatea poate fi individuală (mică,

mijlocie sau mare) şi asociativă. Proprietatea privată reprezintă temelia

economiei de piaţă moderne31.

Creşterea economică nu trebuie privită ca un scop în sine.

Dezvoltarea trebuie să vizeze mai mult sporirea calităţii vieţii pe care o

trăim şi a libertăţilor de care ne bucurăm. Extinderea libertăţii reprezintă un

factor generator al dezvoltării pe toate componentele sale.

Într-o veche scriere indiană, preluată într-o lucrare economică,

personajul unei opere, după ce înţelege limitele aspectelor materiale şi ale

libertăţii exclamă: „Ce să fac eu cu acest lucru care nu îmi dăruieşte

nemurirea!”.

În abordare strict economică, libertatea este fundamentală pentru

creşterea calităţii vieţii, pentru capacitatea omului de a supravieţui în

acţiunea sa de administrare şi de găsire a resurselor limitate.


61

Importanţa libertăţii oamenilor de a munci unde şi cum doresc în

funcţie de capacităţile intelectuale şi de pregătirea profesională,

modalitatea de a-şi folosi sau economisi veniturile, modalitatea de a se

bucura de drepturile de proprietate aşa cum doreşte fiecare, reprezintă

fundamente ale libertăţii.

Exploatarea omului de către om şi îngrădirea tuturor formelor de

libertate conduce la crize economice grave şi sărăcie generalizată. Aceste

probleme sunt specifice în special ţărilor cu regimuri politice dictatoriale.

Potrivit lui Amartya Sen, economist indian, laureat al Premiului

Nobel pentru economie, libertatea reprezintă punctul central al

procesului de dezvoltare din două motive.

În funcţie de motivul evaluator, evaluarea progresului trebuie

făcută, stabilind dacă libertăţile pe care le au oamenii au sporit. Potrivit

motivului eficienţei, atingerea dezvoltării este un proces dependent în

totalitate de libera reprezentare a oamenilor.

Libertatea ajută oamenii să-şi folosească toate înzestrările,

indiferent de nuanţa lor, aşa cum doresc şi să ducă acel mod de viaţă

pe care îl preţuiesc şi au motive să îl preţuiască.

A avea o mai mare libertate de a face lucrurile pe care un om le

doreşte este un proces important pentru libertatea societăţii în ansamblu şi

pentru om de a avea rezultate deosebite.

Libertatea este determinantă pentru iniţiativa individuală, privată,

de a iniţia o afacere sau orice altă activitate economică.

Libertatea tranzacţiilor economice este parte a libertăţilor

fundamentale ale oamenilor.

62

Lipsa libertăţii economice poate creşte lipsa libertăţilor sociale,

după cum lipsa libertăţii sociale sau politice poate spori lipsa libertăţii

economice.

§ 5.2. Implicaţiile puterii politice asupra libertăţii economice

Pentru abordarea libertăţii şi proprietăţii în economie în funcţie de

influenţa puterii politice se poate evidenţia cazul ţării noastre, în actuala

perioadă post-aderare, într-o relaţionare micro – macro.

În România, de exemplu, înainte de a se sublinia convergenţa cu

celelalte ţări membre trebuie subliniată convergenţa dintre noua

poziţionare politico-economică a României şi cetăţenii ei, dintre implicaţiile

aplicării noilor reglementări şi mediul social-economic. Trebuie identificate,

în primul rând, obiectivele de recuperare a decalajelor de dezvoltare a

României faţă de România, apoi faţă de celelalte ţări dezvoltate.

Considerăm că în orice abordare strategică, şi orice abordare

strategică implică fonduri publice consistente, trebuie luată în

considerare relaţia contextuală identitate culturală - abordare politică

- abordare economică - poziţionare geopolitică.

În ceea ce priveşte definirea obiectivului general şi al celor

specifice, trebuie pornit de la definirea problemei actuale la nivelul

economiei naţionale, identificarea cauzelor şi a scopului, prin pozitivarea

problemei, iar apoi se pot găsi soluţiile, adică liniile directoare care trebuie

urmate.

De asemenea, obiectivele strategice trebuie să fie bine relaţionate,

conceptele să fie adresabile situaţiei actuale a României, măsurile

63

propuse să fie aplicabile şi adaptabile pentru România. Nu este

recomandat ca într-o strategie de dezvoltare social - economică să fie

menţionate doar modele şi soluţii sofisticate cu experimentare şi aplicare

în limitele unui laborator.

Documentele de politică economico-financiară trebuie să aibă o

fluenţă, o adresabilitate şi o aplicabilitate pentru toate mediile.

Primul pas trebuie de aceea să îl reprezinte identificarea cauzelor

determinate de contextul social-economic, cultural şi geopolitic din istoria

recentă. Foarte multe probleme de dezvoltare sunt determinate de

abordările diferite ale sistemelor şi regimurilor politice pe care le-a avut

ţara noastră. De exemplu, condamnarea sau stigmatizarea pertinentă a

unui regim politic sau a unui curent de gândire nu înseamnă şi dispariţia

efectelor lui pentru societate. Considerăm că şi în această perioadă încă

mai plătim tribut statului totalitar, în diferite forme şi în diferite sisteme. De

exemplu industrializarea forţată şi crearea comunităţilor sociale în jurul

marilor centre industriale reprezintă o cauză cu efecte actuale ce necesită

corectarea şi soluţionarea de către orice guvern democratic, indiferent de

orientarea politică.

Folosirea banilor publici pentru recuperarea decalajelor nu

trebuie deci văzută ca scopul primordial al dezvoltării României, ci să

reprezinte un efect, deoarece dacă ne vom canaliza eforturile numai

în acest sens, ne vom da seama la sfârşit că nu am ajuns din urmă

statele UE, având în vedere faptul că şi acestea se dezvoltă.

Este adevărat că, datorită faptului că media României este cam la

40% din media UE, orice creştere va produce efecte vizibile, mult mai

64

vizibile faţă de exemplu o ţară a cărei medie este undeva la 70% din

media UE.

Scăderea decalajelor trebuie deci să fie rezultatul unei creşteri

sănătoase, care să fie mulată pe nevoile şi specificităţile poporului

român. În acest sens, ar trebui analizate care sunt înclinaţiile

românului, care au fost principalele lui preocupaţii şi chiar înclinaţii

de-a lungul istoriei, astfel încât programele politice sau

guvernamentale să corespundă cu aspiraţiile, chiar cu destinul

poporului, pentru că nu putem vorbi de o strategie de dezvoltare ale

cărei principii nu sunt în concordanţă cu propriul destin al unui

popor.

Puterea politică, atunci când elaborează programe sau strategii

trebuie să conştientizeze şi să valorifice resursele identitare ale României,

în sens pozitiv spre a fi cultivate şi în sens mai puţin pozitiv spre a fi

corectate, urmărind în acelaşi timp soluţii de performanţă în unele domenii

(turism, industrii în care România are avantaje comparative şi competitive,

cercetare ştiinţifică, cultură, învăţământ). România trebuie să valorifice, în

primul rând, domeniile la care „stă bine”. Trebuie conştientizat aspectul că

România poate înregistra performanţă în anumite domenii, în funcţie de

anumite caracteristici identitare şi structurale, dar nu în toate domeniile

(aşa cum s-a înţeles în sistemul centralizat).

65

Pentru a analiza implicaţiile politicilor economice în asigurarea

unui standard de viaţă calitativ, oamenii politici trebuie să

conştientizeze importanţa libertăţii şi a proprietăţii, indiferent de

nuanţa acestora, iar banii publici să ajute la cultivarea şi

manifestarea tocmai a libertăţii şi proprietăţii omului.

Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, sublinia

într-o abordare deosebită aceasta relaţionare. Astfel, potrivit acestuia,

dezvoltarea necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privaţiuni

de libertate: sărăcia în aceeaşi măsură cu tirania, numărul redus de

oportunităţi economice, dar şi privaţiunea socială sistematică, neglijarea

facilităţilor publice, precum şi intoleranţa sau supraimplicarea guvernelor

represive. În ciuda creşterilor fără precedent înregistrate în bogăţia

generală, lumea contemporană neagă libertăţile elementare unui număr

mare de oameni, poate chiar al majorităţii. Câteodată lipsa libertăţilor

fundamentare are o legătură directă cu sărăcia economică, ce fură

oamenilor libertatea de a-şi satisface foamea, de a atinge un nivel

suficient de hrană, de a obţine remedii pentru bolile incurabile sau

oportunitatea de a avea îmbrăcăminte sau adăposturi adecvate, sau de a

se bucura de apă curată sau de facilităţi sanitare. În alte situaţii lipsa

libertăţii se leagă strâns de lipsa facilităţilor publice şi a asistenţei sociale,

cum ar fi absenţa programelor epidemiologice, a unor cadre organizate de

asistenţă medicală sau facilităţi educaţionale, sau a instituţiilor eficiente de

menţinere a ordinii şi păcii în zonă. În alte cazuri încălcarea libertăţii derivă

direct din negarea de către regimurile autoritare a drepturilor politice şi

civile şi din restricţii impuse asupra libertăţii de a participa la viaţa socială,

politică şi economică a comunităţii32.

32 Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.19-20.

66

În statul totalitar, sistemul economic era hipercentralizat. Nu putem

vorbi aici despre libertate sau despre manifestarea atributelor proprietăţii

şi libertăţii. Nu putem vorbi despre folosirea banilor publici în scopul

asigurării prosperităţii oamenilor, în scopul asigurării unui climat sănătos

pentru cetăţean şi pentru investitor, pentru că în statul totalitar nu există

un mediu economic privat iar cetăţeanul nu se putea bucura decât de

forme interioare ale libertăţii umane. Puterea economică era concentrată

la stat, toate întreprinderile erau ale statului, iar statul era singurul

beneficiar al profiturilor şi singurul gestionar al veniturilor şi capitalului

acestora. Profiturile întreprinderilor, ca bani publici, erau folosite de către

reprezentanţii puterii totalitare pentru realizarea anumitor obiective pe care

le considerau importante dar care nu ajutau întotdeauna la asigurarea şi

cultivarea atributelor libertăţii şi proprietăţii. De multe ori obiectivele

grandioase erau realizate cu eforturi financiare mari doar pentru a

satisface puterea conducătorilor, fără a se analiza utilitatea sau eficienţa

realizării lor.

Toate veniturile, salariile în toate domeniile de activitate, erau

asigurate de către stat. Toate cheltuielile pentru toate domeniile de

activitate erau suportate de către stat, de multe ori se concentrau fonduri

pentru acoperirea costurilor întreprinderilor de stat sau pentru acoperirea

datoriei externe. De exemplu, în anii 1989, România era singura ţară din

lume care plătise toată datoria externă.

Cauzele prăbuşirii sistemului totalitar au fost determinate de

proasta gestionare economică a banilor publici şi a capitalului

public. Deşi sistemul totalitar gestiona sume considerabile, populaţia

67

nu beneficia nici măcar de condiţiile minime asigurate de utilităţile

publice (hrană, încălzire, lumină).

Frigul, foamea, întunericul, lipsa libertăţilor elementare, lipsa

proprietăţii, serviciilor de asistenţă medicală, au determinat în primul rând

căderea unui sistem ale cărui aşa zise principii promovau libertatea şi

egalitatea şi au determinat inegalitatea şi lipsa libertăţii. Este posibil ca în

numele unor valori legate de drepturi şi libertăţi ale oamenilor să apară şi

alte forme totalitare ce pot îngrădi libertatea şi proprietatea, în numele

libertăţii şi proprietăţii.

Într-o economie de piaţă funcţională statul nu mai dispune de

toate drepturile asupra economiei şi nu are autoritate asupra vieţii

normale a cetăţenilor. Statul prin instrumentele şi structurile sale

ajută la stabilirea unui climat corespunzător în care cetăţeanul are şi

dreptul să-şi folosească libertatea şi proprietatea aşa cum consideră

el, bineînţeles fără a afecta libertatea şi proprietatea celorlalţi

cetăţeni şi fără a afecta negativ economia şi societatea.

Cetăţeanul poate să facă orice doreşte cu înzestrarea sa

intelectuală, cu banii săi, cu proprietăţile sale, indiferent de natura lor

tangibilă sau intangibilă. Iar statul are obligaţia să îi apere viaţa şi

proprietatea, să îi asigure cadrul juridic şi instituţional ce îl poate ajuta, să

îi asigure serviciile de infrastructură de transport şi mediu necesare, să îi

asigure accesul la serviciile publice de educaţie, învăţământ, sănătate şi

cultură, etc.

Cetăţeanul nu este obligat să beneficieze de servicii publice care

nu îi folosesc dar statul are obligaţia să le asigure. Pentru a fi asigurate

68

aceste bunuri şi servicii publice, statul foloseşte bani publici. De

gestionarea lor eficientă sau mai puţin eficientă răspunde statul.

Cetăţeanul plătitor de taxe trebuie să conştientizeze că

reprezentantul administraţiei publice locale sau naţionale este obligat să

gestioneze şi să cheltuie eficient banii publici în scopul realizării unor

obiective prioritare pentru viaţa şi sănătatea fizică şi morală. De multe ori,

anumiţi reprezentanţi ai administraţiei publice îşi asumă atribuţii şi drepturi

patriarhale, impunând subliminal contribuabililor că realizarea anumitor

obiective sau servicii de interes public este rezultatul bunăvoinţei şi

abilităţilor lor conducătoare. Fără îndoială, în această ecuaţie, abilitatea

politică şi managerială sunt importante, dar trebuie conştientizată

obligativitatea şi nuanţarea folosirii banilor publici în spectre pre sau post

electorale.

O altă abordare importantă de subliniat în acest context este al

programului politic şi de guvernare al noii puteri, după câştigarea alegerilor

electorale generale.

Pentru gestionarea banilor publici se pune întrebarea dacă noua

putere aleasă în mod democratic este a tuturor cetăţenilor sau în special

al categoriilor social-economice care au avut afinitate politică către

aceasta, transpusă prin numărul de voturi.

Noua putere va cheltui bani publici pentru realizarea

obiectivelor politice şi de guvernare.

În acest sens, este indicat ca banii publici să fie folosiţi în primul

rând pentru realizarea obiectivelor de guvernare şi pentru realizarea legală

69

a intereselor economice şi sociale ale categoriilor de cetăţeni care au

optat pentru noua putere33.

Capitolul

33 Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, Finanţe publice – Eficienţa actului de guvernare prin finanţe publice, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, pag.237-238.

70

6INFLUENŢA SISTEMULUI CONCURENŢIAL ASUPRA

TIPURILOR DE PIAŢĂ

6.1. Piaţă, preţ, concurenţă

6.1.1. Teoria elementară a pieţei

6.1.2. Concurenţa – noţiuni teoretice

6.1.3. Evoluţia mecanismului concurenţial. Globalizarea concurenţei

6.2. Abordări teoretice privind piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

6.3. Modelul real. Piaţa cu concurenţă imperfectă

6.4. Politica publică faţă de monopol

6.5. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială. Capitalism contra capitalism

6.5.1. Fazele capitalismului

6.5.2. Tipul neo-american de economie de piaţă – sistem liberal

6.5.3. Tipul renan de economie de piaţă – sistem social

§ 6.1. Piaţă, preţ, concurenţă

71

Piaţa, preţul, cererea, oferta, concurenţa sunt noţiuni fundamentale,

care constituie baza oricărei analize asupra sistemului economic în

întregul său.

§ 6.1.1. Teoria elementară a pieţei

În literatura economică se regăsesc nenumărate definiţii ale pieţei,

în funcţie de orientarea şcolii sau a curentului de gândire economică, şi în

special în funcţie de aspectele care se doresc a fi evidenţiate.

Piaţa reprezintă „locul sau spaţiul unde au loc schimburile sau

relaţiile dintre agenţii economici care vând şi cei care cumpără”34.

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, odată cu economia de

schimb, ca un fragil canal de comunicaţie între producţie şi consum, între

producătorii specializaţi, autonomi şi consumatorii independenţi. Ea a

evoluat enorm de-a lungul timpului, devenind o realitate din ce în ce mai

complexă.

Pe piaţă se întâlnesc, la un anumit moment dat şi într-un anumit

loc, consumatorul cu nevoile şi dorinţele sale, exprimate prin cerere, pe de

o parte şi respectiv producătorul şi posibilităţile sale, exprimate prin ofertă.

Din această întâlnire se naşte o tranzacţie, un schimb, precum şi un

preţ al acestuia.

Sub aspect economic preţul reprezintă reflectarea bănească a

valorii bunurilor sau serviciilor, comparate şi corelate prin prisma cantităţii,

calităţii şi a altor criterii.

34 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag. 328.

72

Nu trebuie să gândim deci piaţa numai în dimensiunea sa spaţială,

fizică, piaţa reprezentând în primul rând un spaţiu economic generat de

raporturile dintre cerere şi ofertă, dintre consumatori şi producători.

Bineînţeles că piaţa poate fi abordată din punct de vedere istoric,

relevându-se caracteristicile sale, precum şi din punct de vedere

geografic, având în vedere specificitatea dată de zonă, de ţară, însă

considerăm că mult mai importantă este studierea pieţei din punctul de

vedere al ansamblului raporturilor de schimb care sunt formate. De altfel,

„pentru studiul pieţei este esenţială coexistenţa şi dinamica sa alături de

alte forme de organizare socială şi în raport cu ele [concurenţa – n.a.]”35

Mai mult, potrivit părerii majoritare a specialiştilor, la baza

sistemului global de funcţionare a economiei stă mecanismul pieţei.

Astfel, economia de piaţă, liberă şi democratică prin conţinutul său şi

caracterizându-se prin proprietate privată, autonomia subiecţilor

economici, orientarea activităţilor acestora spre satisfacerea nevoilor pieţei

într-un mediu concurenţial şi limitarea intervenţiei statului în economie

doar la menţinerea echilibrelor economice şi a unor obiective de interes

social general36 se prezintă ca un mod de organizare în care raportul între

ofertă şi cerere determină principiile de proprietate în realizarea bunurilor

şi serviciilor, metodele de producţie şi de organizare a producţiei, precum

şi persoanele sau categoria de persoane care au acces la aceste bunuri

prin dinamica preţurilor37.

Astfel, piaţa ca loc de întâlnire a nevoilor şi dorinţelor

consumatorului, exprimate prin cerere, cu cele ale producătorului,

exprimate prin ofertă, reprezintă un mecanism deosebit, care se bazează

35 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.328.36 Fota, Constantin, Roşu, Hamzescu I., Politici comerciale, ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993, pag.3337 Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului, ed. Eficient, Bucureşti, 1998, pag.79.

73

pe un sistem de relaţii generale şi particulare compus din două părţi

esenţiale:

- prima parte este reprezentată de cadrul general al acestui

mecanism şi se referă la raportul dintre individ şi mediul său de

acţiune;

- cea de-a doua parte se referă la modul specific în care se

desfăşoară, în cadrul pieţei, relaţiile dintre individ şi mediul

respectiv, adică modul concret în care individul acţionează

(tranzacţii, acte de vânzare/cumpărare etc.).

Sintetizând, în economiile contemporane şi cele ale viitorului piaţa

este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa

economică. Într-o economie de piaţă, capitalistă, indiferent de tipul şi

gradul său de maturitate şi modernitate, piaţa îndeplineşte mai multe

funcţii. Astfel, în măsura în care este concurenţială şi liberă, piaţa

determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi

determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii

şi categorii de utilizări.

Schematic, cadrul general al mecanismului pieţei arată astfel:

74

Omul ca operator sau agent economic

Interesul în cadrul pieţei

Motivaţia acţiunii pe piaţă

Scopul propus

Obiectul acţiunii întreprinse în cadrul pieţei

sursa: Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului

§ 6.1.2. Concurenţa – noţiuni teoretice

După cum am afirmat mai înainte, piaţa este mai întâi de toate un

spaţiu economic, prin care se înţeleg raporturile ce se stabilesc între

cerere şi ofertă. Aceste raporturi economice pe care le prezintă piaţa se

află într-un sistem de concurenţă.

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din

variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.

Sistemul de concurenţă este propriu economiei de piaţă deoarece

el este determinat de liberalismul economic, care după cum am explicat

este generat de proprietatea privată şi de pluralismul formelor prin care ea

se manifestă.

În principiu, sistemul de concurenţă acordă fiecărui agent economic

libertatea să producă şi să vândă ceea ce îl avantajează şi să cumpere

ceea ce consideră că îi satisface în cea mai mare măsură trebuinţele

(utilitatea maximă). Concurenţa permite, deci, agenţilor economici să

efectueze operaţiunile economice în condiţiile cele mai favorizante din

punctul lor de vedere, ceea ce se răsfrânge benefic asupra întregii

75

activităţi economice şi a beneficiarilor ei. În condiţiile sistemului de

concurenţă cumpărătorul alege ofertantul cu produsul cel mai bun şi la

preţul cel mai mic, iar ofertantul (producătorul) este încurajat să combine

cât mai bine factorii de producţie, să obţină produse de calitate, să reducă

preţul şi să sporească numărul clienţilor săi. Iată de ce se poate spune că

acest sistem concurenţial duce, pe de o parte, la stimularea producţiei, a

ofertei, iar pe de altă parte, urmăreşte să satisfacă în măsură tot mai mare

cerinţele consumatorului.

Fiind expresia stimulării agenţilor economici în folosirea cât mai

eficientă a factorilor de producţie şi a bunurilor şi serviciilor cu cel mai înalt

grad de utilitate, mecanismul concurenţial conferă economiei de piaţă un

foarte înalt grad de eficienţă economică, deoarece elimină, fără nici un fel

de îngăduinţă, activităţile economice neeficiente. Mecanismul concurenţial

asigură în sistemul economic de piaţă o foarte severă selecţie economică,

de pe urma căreia beneficiază agenţii economici care reuşesc în afaceri şi

totodată toţi consumatorii38.

Concurenţa reprezintă deci un comportament specific interesat

al unor subiecţi de proprietate care, pentru a-şi atinge obiectivele,

intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o

manifestare a liberei iniţiative.

Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a

înţelege conţinutul concurenţei:

- este o întrecere, adică o confruntare dar şi cooperare între

diferiţi agenţi economici în vederea obţinerii unor condiţii mai

38 Patriche, Dumitru, op. cit., pag.79-84.

76

bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de

consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare,

financiare; este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar

pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor);

- în această competiţie, în sistemul de relaţii pe care-l presupune

concurenţa, fiecare acţionează din interes. De exemplu,

cumpărătorul aleargă pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai

mic, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de

consum şi factorilor de producţie cele mai favorabile. Vânzătorii

se întrec între ei pentru banul clientului pentru a atrage

cumpărători cât mai mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în

achiziţii, receptivi la preţ şi alte favorabilităţi. Din această

competiţie, în mod normal şi ca regulă generală, ies învingători

doar cei mai buni;

Premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului.

Ca şi piaţă, concurenţa a cunoscut amploare diferită în timp şi

spaţiu. Amploarea concurenţei este influenţată de numeroase împrejurări,

ca:

- numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;

- gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;

- gradul de transparenţă a preţurilor;

- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic,

cultural, sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul,

spiritul de competiţie dar şi de cooperare;

- reglementările privind intrarea / ieşirea de pe o anumită piaţă;

77

- gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor

economice;

- mărimea veniturilor şi mecanismelor prin care acestea se obţin;

- nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a

membrilor societăţii;

- existenţa anumitor reguli. În toate ţările sunt în vigoare

reglementări juridice privind regulile desfăşurării concurenţei,

sancţiunile care se aplică celor ce le încalcă, organismele

abilitate să o supravegheze şi să aplice măsurile punitive.

În măsura în care este deschisă, loială, supravegheată şi bazată

pe preţuri libere , concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii:

- stimulează progresul general: ea incită la inovaţie şi creativitate

care favorizează creşterea eficienţei, economisirea resurselor,

satisfacerea mai bună a nevoilor;

- diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi,

abili, întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte

domenii pe agenţii imobili, conservatori; ea salubrizează viaţa

economică;

- uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea

costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;

- permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai

bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe

producători să găsească soluţii pentru a-şi lărgi piaţa;

- când este necorespunzător reglementată şi supravegheată,

concurenţa se poată transforma în contrariul său

(generează risipă de resurse, conduce la concentrarea

exagerată a forţei economice, poate deprecia calitatea bunurilor

marfare, îl defavorizează pe consumator).

78

În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au

evoluat odată cu piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic ele pot fi

prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice.

Dintre mijloacele economice se remarcă reducerea costurilor,

creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea,

acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar

reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor. Printre instrumentele

extraeconomice folosite în cadrul concurenţei sunt frecvente: obţinerea

de informaţii privind activitatea concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi

social-culturale, spionajul economic, iar în cazuri limită, corupţia, şantajul,

boicotul sau chiar violenţa deschisă.

§ 6.1.3. Evoluţia mecanismului concurenţial. Globalizarea

concurenţei

Mecanismul concurenţial, făcând parte intrinsecă din mecanismul

pieţei, evoluţia lui a imprimat trăsături specifice întregului sistem economic

bazat pe piaţă.

La rândul ei, evoluţia concurenţei este cauzată de dezvoltarea

activităţii economice şi de rolul ce revine agenţilor economici în acest

context. Plecând de la aceste considerente, în evoluţia mecanismului

concurenţial şi deci şi al pieţei se disting trei perioade majore.

Prima perioadă este etapa în care producţia (datorită, în primul

rând a tehnicilor de producţie) şi schimbul se efectuau de unităţi relativ

mici, cu putere economică apropiată, niciun agent economic neputând să

se impună pe piaţă în sensul dominării ei. Toţi depindeau de preţul care se

forma în mod independent pe piaţă şi în funcţie de acest preţ îşi stabileau

cantităţile ce le puteau produce şi astfel se concurau între ei. Este

perioada când pieţele se caracterizau prin existenţa unui număr mare de

79

ofertanţi şi a unui număr, de asemenea, mare de cumpărători. Niciun

agent economic nu putea exercita presiuni asupra pieţei şi asupra

celorlalţi agenţi. Este perioada liberei concurenţe, când mâna invizibilă a

pieţei regla întreaga activitate economică.

A doua perioadă majoră, care succede celei dintâi, se

caracterizează prin alterarea anumitor caracteristici ale perioadei

anterioare, prin reducerea numărului agenţilor economici şi creşterea forţei

lor economice. Este perioada când activitatea economică din diferite

domenii, cât şi piaţa produselor respective sunt dominate de câţiva

ofertanţi şi cumpărători. Mecanismul liberei concurenţe este perturbat prin

faptul că aceşti agenţi economici îşi impun produsele pe piaţă, îşi impun

preţurile, îşi delimitează clientela. Concurenţa continuă însă să fie

elementul central al pieţei, numai că ea se desfăşoară între agenţii

economici care îşi asigură o anumită suveranitate deoarece ei pot decide

asupra preţurilor, cât şi asupra cantităţilor pe care le produc. Este

perioada concurenţei cunoscută sub denumirea generică de concurenţă

monopolistă39.

În funcţie de această evoluţie a mecanismului concurenţial se

schimbă şi se determină strategiile agenţilor economici, comportamentul

lor.

Cam cu 100 de ani în urmă oamenii şi ştirile călătoreau cu corăbiile

cu pânze, astfel încât erau necesare uneori luni de zile pentru a putea

comunica între diferitele părţi ale lumii. Progresele din primii 60 de ani ai

secolului XX au impulsionat atât comunicaţiile, cât şi călătoriile. În ultimele

decenii, ritmul schimbării în tehnologia comunicaţiilor a fost accelerat.

Lumea a fost martora unei revoluţii a comunicaţiilor care a schimbat

decisiv modul în care sunt luate şi implementate deciziile economice.

39 Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.60-63.

80

Revoluţia comunicaţiilor a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea a

ceea ce a fost desemnat sub titlul generic de saltul global, şi care

reprezintă de fapt a treia perioadă majoră în evoluţia sistemului

concurenţial.

Revoluţia din comunicaţii a determinat, de asemenea, o

internaţionalizare a concurenţei în aproape toate industriile. Pieţele

naţionale nu mai sunt protejate pentru producătorii locali prin costuri mari

de transport şi comunicare sau prin blocarea firmelor străine.

Consumatorul este în câştig, având posibilitatea de a alege dintr-o gamă

foarte mare de bunuri şi servicii, de înaltă calitate, oferite la preţuri

scăzute. Firmele de succes au vânzări în toată lumea. Firmele care rămân

în urmă, chiar şi pe moment, pot fi însă întrecute de competitorii care

provin din toate colţurile lumii. Concurenţa globală este o concurenţă

sălbatică şi firmele trebuie să fie capabile să ia decizii rapide,

fundamentate fie pe baza unor idei noi ale altor oameni, fie chiar pe baza

propriilor idei, pe care trebuie să le gândească cu repeziciune, dacă

doresc să supravieţuiască.

§ 6.2. Abordări teoretice privind piaţa cu concurenţă pură

şi perfectă

Concurenţa perfectă se caracterizează prin faptul că în economie

există un număr mare de agenţi economici de ambele părţi ale pieţei

(ofertanţi si consumatori). Dintre caracteristicile concurenţei perfecte cele

mai reprezentative sunt:

- atomicitatea cererii şi a ofertei, fiecare dintre agenţii

economici participanţi pe piaţă având o dimensiune neglijabilă în

81

raport cu dimensiunea pieţei (deţin un segment de piaţă foarte

mic în raport cu dimensiunea pieţei);

- omogenitatea produsului, în sensul că toate firmele produc

acelaşi bun, omogen, cu caracteristici identice, condiţiile de

acces la bunul respectiv fiind identice, neexistând publicitate şi

nici diferenţierea produselor;

- intrarea liberă pe piaţă, deoarece nu există bariere juridice sau

economice care să restricţioneze în vreun fel accesul pe piaţă;

- transparenţa perfectă a pieţei în sensul că toţi agenţii cunosc

toate caracteristicile referitoare la tipul şi calitatea produsului

fabricat, preţul său etc.;

- perfecta mobilitate a factorilor de producţie, aceştia fiind

orientaţi de fiecare dată spre acele activităţi în care sunt folosiţi

cel mai bine.

Structura pieţei perfect competitive, deşi reprezintă mai mult un

exemplu teoretic, ca bază de studiu, o abstractizare ştiinţifică, se poate

regăsi într-o formulă destul de asemănătoare şi în lumea reală, oferind

astfel un reper important de comparaţie cu alte structuri de piaţă.

Un exemplu concret este dat de o piaţă a fermierilor ce deţin

plantaţii de măslini în Grecia. (vom presupune că nu există condiţionalităţi

legate de mediu, de starea vremii, care să ducă la modificarea pieţei)

Deoarece fiecare fermier ştie că face parte dintr-un număr foarte

mare de producători care cu toţii au acelaşi tip de plantaţie, contribuţia

fiecăruia la producţia totală este îndeajuns de mică astfel încât sa nu

influenţeze preţul.

Astfel, fiecare fermier îşi adaptează comportamentul la preţul dat.

Mai mult, oricine are pământ poate intra în rândul fermierilor, terenul fiind

82

propice acestui tip de arbore şi nu există alte bariere care să împiedice

accesul pe piaţă.

Trebuie remarcat că acest tip de concurenţă se apropie sub

aspectul atomicităţii de perioada liberei concurenţe. Bineînţeles că cele

două tipuri de concurenţă nu trebuie confundate.

§ 6.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Din cele prezentate anterior este lesne de precizat ce se înţelege

prin concurenţă imperfectă. Este suficient să lipsească una din ipotezele

concurenţei pure şi perfecte ca să avem o concurenţă imperfectă.

Concurenţa imperfectă este o „formă a concurenţei care există

în realitate şi în care participanţii au forţă economică diferită, dispun

de informaţii mai ample sau mai restrânse, de importanţă diferită sau

se diferenţiază între ei după alte criterii, astfel că, în mod individual,

pot influenţa cererea, preţul etc.”40

Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică, în

special cea actuală din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca

urmare a apariţiei şi dezvoltării marilor companii naţionale şi ulterior

transnaţionale. De fapt, putem spune că sistemul economic capitalist

se fundamentează pe trăsăturile pieţei cu concurenţă imperfectă.


83

Teoria concurenţei imperfecte analizează modificările ce apar în

mecanismul concurenţial al pieţei şi în comportamentul agenţilor

economici. Există astfel câteva deosebiri fundamentale între cele două

mari tipuri de sisteme concurenţiale. Dacă în condiţiile concurenţei pure şi

perfecte, agenţii economici sunt dependenţi de preţ, în condiţiile

concurenţei imperfecte, datorită independenţei economice de care dispun,

ei impun preţul lor pe piaţă. Astfel, agenţii economici au posibilitatea de a

decide, în anumite limite, asupra preţului şi a cantităţii produse.

Concurenţa imperfectă caracterizează realitatea economică, în

special cea actuală din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată.

Deoarece în structura societăţii economice actuale, toate

problemele şi confruntările (de natură economică) tind să se regleze pe

piaţă, apare necesitatea transparenţei acesteia, printr-o structurare a sa în

funcţie de numărul de ofertanţi şi de cumpărători care activează pe piaţă.

Criteriul de măsură, în speţă chiar numărul ofertanţilor, respectiv

cumpărătorilor, are următoarele semnificaţii:

- noţiunea de „număr mare” semnifică că, prin mulţimea lor,

niciun agent economic, fie ofertant, fie cumpărător, nu poate

exercita presiuni sau acţiuni semnificative asupra pieţei;

- noţiunea de „număr mic” se referă exact la opusul noţiunii de

mai sus, în sensul că, având în vedere lejeritatea existentă pe

piaţă în ceea ce priveşte consumatorii, respectiv producătorii,

aceştia pot influenţa simţitor cursul pieţei.

Distingem astfel tipurile concurenţei imperfecte:

Cerere / Ofertă Număr Număr Un singur

84

mare mic participant

Număr mare

Concurenţă perfectă Oligopol Monopol

Număr mic

Oligopson Oligopol bilateral Monopol restrâns

Un singur participant

Monopson Monopson restrâns Monopol bilateral

Piaţa cu concurenţă monopolistă se caracterizează prin existenţa

unui număr suficient de mare de producători, astfel încât niciun

producător, prin deciziile sale, să nu poată influenţa activitatea celorlalţi.

Se păstrează atomicitatea specifică concurenţei pure şi perfecte, însă de

pierde omogenitatea produselor. Deoarece pe piaţă activează un număr

mare de ofertanţi, această formă de piaţă permite o bună satisfacere a

cererii, asigurând prin diversitatea producţiei o varietate de alegere pentru

consumator.

Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează printr-un

număr mic de producători şi prin număr mare de consumatori. Acest fapt

permite influenţarea pieţei şi a activităţii economice prin deciziile pe care le

iau producătorii, consumatorii trebuind să se conformeze, neavând

alternative. Totuşi, nu se permite controlul total al preţurilor, fiecare agent

economic trebuind să ţină seama de deciziile celorlalţi. Caracteristica

principală a acestui tip de piaţă nu este însă numărul ofertanţilor, ci faptul

că fiecare din ei ştie că strategia sa va genera o modificare a condiţiilor din

piaţă şi implicit o reacţie a concurenţilor săi. Fiecare agent economic

producător, aflat astfel într-o relaţie de „interdependenţă concurenţială” cu

ceilalţi, este nevoit să anticipeze reacţiile concurenţilor, pentru a reuşi

rămânerea pe piaţă. În practica reală însă, având în vedere că acest tip de

piaţă este cel mai răspândit, apar înţelegeri care să ducă la maximizarea

profitului: acorduri sau carteluri, înţelegeri secrete de preţ etc.

85

Piaţa de monopol este caracterizată prin aceea că oferta este

concentrată la un singur producător, care controlează astfel piaţa prin

mecanismul preţului. Din această cauză, a dominaţiei producătorului

asupra consumatorului, acesta din urmă resimte efectele negative

datorate dorinţelor ofertantului de a-şi maximiza profitul. Acest tip de piaţă

înseamnă de fapt deteriorarea mecanismului pieţei şi anihilarea virtuţilor

economice ale economiei de piaţă, acest lucru fiind contracarat de state

prin legi anti-trust prin care se urmăreşte asigurarea unei funcţionări

optime a sistemului concurenţial.

Piaţa cu concurenţă de oligopson se caracterizează prin

existenţa unui număr mare de ofertanţi, însă corelat cu un număr mic de

consumatori, care pot influenţa piaţa şi activitatea producătorilor.

Monopsonul este asemănător monopolului, cu deosebirea că

există un singur cumpărător şi un număr mare de producători, cu urmări

asupra acestora din urmă.

Restrângerea concomitentă atât a numărului de ofertanţi, cât şi a

numărului de cumpărători duce la apariţia oligopolului bilateral, o piaţă

monopolizată bilateral, ambele grupe de parteneri dominându-se reciproc.

O situaţie aparte, în structura pieţei, este reprezentată de cazul în care se

confruntă un singur ofertant cu un număr mic de consumatori – monopol

restrâns. Situaţia reală presupune în general comenzi restrânse, realizate

de unităţi specializate, în cadrul cărora preţurile şi celelalte caracteristici

ale producţiei sunt stabilite la momentul încheierii tranzacţiei.

O situaţie antitetică, în cazul în care avem un singur consumator şi

un număr mic de ofertanţi – monopson restrâns. Într-o asemenea

situaţie, cumpărătorul va trebui să accepte clauzele impuse de ofertanţi.

Ultimul caz îl reprezintă cel al monopolului bilateral, adică situaţia în

care se confrunta un singur consumator cu un singur producător,

86

partenerii stabilind reciproc exigenţele şi celelalte coordonate ale

tranzacţiei comerciale în funcţie de capacităţile, rolul, locul şi importanţa

fiecăruia în cadrul pieţei.

Sintetizând cele expuse în acest capitol, o economie naţională

contemporană poate fi considerată ca economie cu piaţă concurenţială

dacă aceasta conţine următoarele elemente structurale şi mecanisme de

reglare:

- pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora ponderea

principală o deţine cea particulară;

- economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa

acţiunilor individuale a căror conexiune se realizează pe baza

pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterală reprezintă

baza activităţii economice, impulsul său, sintetizat în

maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii pentru

cumpărător;

- piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii

economice. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi

modalităţilor de combinare, a concordanţei ofertei cu nevoia

socială se fac de către piaţă prin mecanismul preţurilor;

- concurenţa loială, conformă reglementărilor legale îi favorizează

pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi

inadaptabili;

- existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, care-şi asumă

reglarea operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor

celorlalţi agenţi economici;

- o structură tehnico-economică modernă care reprezintă

componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice;

87

- statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,

folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare.

Se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie cu

piaţa reală, a căror delimitare se face în raport de unele criterii ca:

- gradul de intervenţie a statului în activitatea economică;

- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei

sau modul în care se implică în aceste mecanisme;

- rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;

- curentul de gândire economică care exercită un rol mai mare în

adoptarea politicii economice guvernamentale.

§ 6.4. Politica publică faţă de monopol

Monopolurile, cartelurile şi acordurile de stabilire a preţului între

oligopolişti, fie ele explicite sau tacite, s-au confruntat atât cu suspiciunea

publicului cât şi cu ostilitatea oficială timp de mai mult de un secol.

Acestea, şi alte practici noncompetitive sunt adesea numite practici de

monopol. Astfel de practici nu sunt legate doar de ceea ce fac

monopoliştii; ele includ şi comportamentul noncompetitiv al firmelor care

operează şi în alte structuri de piaţă, cum ar fi, de exemplu, oligopolul.

Legile şi alte instrumente care sunt utilizate pentru a încuraja competiţia şi

a descuraja practicile de monopol formează politica de concurenţă şi sunt

utilizate pentru a influenţa atât structura de piaţă, cât şi comportamentul

firmelor individuale.

În esenţă, o politică de stimulare a concurenţei trebuie să se

concentreze pe crearea de structuri de piaţă mai competitive acolo

unde este posibil, pe descurajarea practicilor monopoliste şi

88

încurajarea comportamentului competitiv, acolo unde structurile de

piaţă competitive nu pot fi stabilite. Scopul în care este făcută

abordarea eficienţei economice în aceşti termeni este legat, în

esenţă, de asigurarea unor motivaţii, atât pentru politica de

competiţie, cât şi pentru reglementările economice.

Politica de competiţie este utilizată pentru a promova eficienţa, prin

creşterea concurenţei pe piaţă. Acolo unde competiţia efectivă nu este

posibilă, reglementările economice ale firmelor în proprietate particulară

sau publică pot fi utilizate ca un substitut pentru competiţie. Scopul este

protejarea consumatorilor de preţurile ridicate şi de producţia scăzută,

care rezultă din exercitarea puterii de monopol. Politicile publice sunt într-

adevăr utilizate în această manieră, dar ele sunt de asemenea utilizate şi

în modalităţi care pot conduce la reducerea eficienţei economice. Un motiv

este că eficienţa nu este singurul lucru de care au fost preocupaţi cei care

fac politica, alături de proiectarea şi implementarea politicii de competiţie,

şi, mai mult, majoritatea politicilor publice au vizat în special redistribuirea

venitului.

Politicile care stimulează competiţia se referă la politica publică

destinată încurajării concurenţei şi descurajării practicilor de monopol.

Aceasta se poate face prin influenţarea fie a structurii de piaţă, fie a

comportamentului firmelor individuale.

Există astfel două aspecte pe care trebuie să se focalizeze o

politică de stimulare a competiţiei: controlul direct al monopolurilor

naturale şi chiar a oligopolurilor în situaţia creării de carteluri

(activitate necesară a oricărei politici concurenţiale şi crearea condiţiilor

de competitivitate (principalul instrument de dorit a se utiliza).

89

Cel mai limpede caz pentru intervenţia publică apare în cazul unui

monopol, adică într-o industrie în care efectele de scară sunt atât de

dominante, încât nu este loc decât pentru o singură firmă să opereze la

scara minimă de eficienţă. Autorităţile publice au în acest caz două soluţii

posibile:

- asumarea proprietăţii de către Guvern a unei singure firme, care

este fondată ca o industrie naţionalistă. Guvernul angajează

manageri care se presupune că vor fixa preţurile conduşi de

principii care să dovedească că sunt preocupaţi de ceea ce

înseamnă interes naţional;

- permiterea proprietăţii private, dar cu reglarea comportamentului

firmei monopol (exemplu privatizarea utilităţilor).

Totuşi, chiar în lipsa unor astfel de intervenţii publice, în timp, piaţa

se reglează singură, datorită în principal progresului tehnic, dezvoltării.

Astfel, nu putem spune că doar o industrie competitivă de azi poate

deveni uneori monopolul de mâine, ci monopolul de azi poate deveni

uneori industria competitivă de mâine.

Un exemplu izbitor este industria telecomunicaţiilor. Acum câteva

decenii, transmiterea mesajelor era un monopol. Acum, dezvoltările

tehnologice cum ar fi transmisia prin satelit, poşta electronică şi faxurile au

făcut această activitate înalt competitivă. Aşadar noilor firme li se poate

permite accesul la infrastructura existentă, cum ar fi cablurile, aceasta

scăzând mult costurile de instalare şi încurajând competiţia din partea

noilor intraţi. În aceste împrejurări, în multe ţări a început să se manifeste

un comportament oarecum straniu: industrii naţionalizate, cum ar fi Poşta,

au încercat cât s-a putut să-şi menţină profitabilitatea prin interzicerea

90

intrării în ceea ce altminteri ar fi devenit o industrie fluidă şi competitivă.

Deoarece beneficiază de forţa sistemului legal, firma publică poate avea

mai mult succes decât o firmă aflată în proprietate privată în păstrarea

monopolului, chiar şi atunci când schimbările tehnologice i-au distrus

"naturaleţea". Exemplul cel mai elocvent este dat de greutăţile în procesul

de privatizare a utilităţilor din România. Şi acest lucru deoarece legislaţia

de protecţie a concurenţei în România este aplicată într-un mediu

economic în care statul este încă o prezenţă semnificativă, atât în calitatea

sa de autoritate publică, cât şi ca agent economic. Majoritatea cazurilor

analizate de autorităţile de concurenţă de la înfiinţarea lor şi până în

prezent au implicat statul, prin diverşii săi reprezentanţi – inclusiv autorităţi

centrale sau locale: hotărâri luate de Guvern, ordine ale diferiţilor miniştri,

decizii ale autorităţilor locale, comportamente în care diferite autorităţi – în

special de la nivel local, dar nu numai, şi care acţionau similar unor agenţi

economici, regii sau societăţi cu capital de stat etc.

Economiile de piaţă se schimbă continuu sub impactul

inovaţiilor şi creşterii; pentru a avea succes, politica guvernamentală

trebuie, de aceea, să fie adaptată continuu, pentru a se păstra

relevantă pentru situaţia tot mai dinamică a economiei mondiale.

§ 6.5. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială.

Capitalism contra capitalism

În realitate, nici unul dintre modelele teoretice de organizare a

economiei de schimb nu funcţionează în forma pură, realul este

întotdeauna mai complex.

91

În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii

diferite, elemente, caracteristici, mecanisme ale sistemului de piaţă liberă

cu cele dirijiste.

Se poate aprecia că economia de schimb contemporană, aşa cum

funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în

care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului cu piaţă liberă

cu implicarea statului în economie. Se consideră că economiile majorităţii

statelor avansate economic au la bază acest sistem economic.

Economia capitalistă este sintetizată în sistemul economic din

numeroase ţări occidentale în care piaţa este un element de reglare a

economiei, printre altele. Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor

sunt diferite, dar, în sistemul economiei capitaliste, reglarea economică se

realizează printr-un mecanism hibrid. Mecanismul economic capitalist

actual s-a născut din situaţii de criză gravă pe care le-a cunoscut sistemul

economic şi social în ansamblul său, sau ca urmare a unor zguduiri

economico-sociale şi din necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei

economice şi liberei iniţiative cu respectarea unor condiţii minimale de

echitate socială.

Sistemul real al economiei de piaţă, care funcţionează în

majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar şi

indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi

de practici naţionale, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare.

Vorbind despre democraţie (şi implicit despre capitalism), Winston

Churchill a afirmat că este sistemul guvernamental este cel mai puţin

dăunător dintre toate cele pe care le-a inventat omenirea. Democraţia

liberală şi tipul de guvernare pe care îl implică permit dezvoltarea

individului printr-un complex de libertăţi şi drepturi fundamentale.

92

Mai mult, „pentru prima oară în istorie, capitalismul a învins cu

adevărat. Pe toata linia. Problema e, în sfârşit rezolvată. Poate cea mai

mare dintre problemele acestui veac.”41 Aceasta este concluzia principală

a cărţii „Capitalism contra capitalism” a reputatului autor Michel Albert,

născut în 1930 şi fost comisar general al Planului şi preşedinte al

Asigurărilor Generale ale Franţei.

De ce „problema e în sfârşit rezolvată”? Pentru că, timp de

aproximativ trei sute de ani, capitalismul a fost răspunsul omenirii la marile

probleme cu care se confrunta: penuria, foamea şi tirania torturilor

sacrificiale. Înainte de apariţia capitalismului, de-a lungul întregii istorii,

toate ţările semănau cu ceea ce, în zilele noastre, poartă numele de

Lumea a Treia. Era o lume în care oamenii se năşteau strict biologic,

aproape ca animalele, şi mureau, în medie, înainte de împlinirea vârstei

de treizeci de ani, victime ale foametei periodice, ale epidemiilor provocate

de subalimentaţie şi ale imemorialei tiranii a Sacrului, adică a Puterii. În

ciclul evoluţiei omenirii, capitalismul a reprezentat o adevărată revoluţie

care s-a răspândit, s-a amplificat şi s-a accelerat întemeindu-se,

pretutindeni, pe acelaşi sistem instituţional ca baza trinitară: libera stabilire

a preţurilor pe piaţă şi libera proprietate asupra mijloacelor de producţie;

drepturile omului, începând cu libertatea conştiinţei; evoluţia progresivă

către separaţia puterilor şi democraţia.

§ 6.5.1. Fazele capitalismului

În dezvoltarea sa, capitalismul a parcurs, exact în două secole,

între 1791 şi 1991, trei faze distincte. Prima fază a început în 1791 şi a

fost aceea a capitalismului contra statului. Se pun bazele libertăţii

comerţului şi industriei. Vreme de un secol, evoluţia va fi neîntreruptă şi

41 Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, pag.10.

93

spectaculoasă: statul se supune unor reguli de drept, îşi face apariţia o

adevărată „funcţie publică”, funcţionarii încetează a mai fi corupţi şi, în

primul rând, statul îşi restrânge prerogativele în faţa „forţelor pieţei”,

revenind la funcţia lui primordială, aceea de stat-jandarm, însărcinat cu

apărarea ordinii publice împotriva „claselor periculoase”, adică împotriva

noului proletariat industrial. Este epoca dezrădăcinării progresive a vechii

lumi ţărăneşti, a oprimării economice a clasei muncitoare, a durităţilor

revoluţiei industriale şi a apariţiei unei noi „exploatări a omului de către

om”.

A doua fază a capitalismului începe în 1891 şi este faza

capitalismului supravegheat de stat. În această perioadă toate

reformele încearcă să vizeze acelaşi obiectiv: acela de a corecta excesele

pieţei şi de a tempera violenţele capitalismului. În toate domeniile, statul

apare ca o stavilă în calea arbitrariului şi a inechităţii pieţei libere, drept

protector al săracilor; statul este acela care, prin legi şi decrete, sub

presiunea luptelor muncitoreşti şi prin intermediul convenţiilor colective, se

străduieşte să umanizeze rigorile capitalismului iniţial. Se fac progrese în

privinţa dreptului la muncă, legislaţiile marcând o creştere continuă a

fiscalităţii şi a sistemelor de redistribuire.

Este o epocă marcată de creşterea puterii statului, epoca în care

capitalismul nu a încetat să evolueze dar a făcut-o sub formidabila

presiune morală şi politică a ideologiei comuniste, care îşi arogase

monopolul asupra speranţei şi viitorului.

A treia faza a capitalismului începe in 1991 şi este faza

capitalismului care ia locul statului. Este epoca prăbuşirii comunismului

care scoate la iveală opoziţia dintre două modele de capitalism. Unul, cel

„neoamerican”, se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul financiar

rapid. Celalalt, cel „renan”, pune accent pe reuşita colectivă, pe consens,

94

pe preocuparea pentru termenul lung. Sunt două mari tipuri de capitalism

de importanţă comparabilă şi între care numai viitorul va putea sa decidă.

Capitalismul real, aşa cum este el trăit în diferite ţări, nu aduce de la

sine un răspuns unic, cea mai bună soluţie la marile probleme ale

societăţii. Din contră, capitalismul este multiplu şi tot atât de complex ca şi

viaţa însăşi. El nu este o ideologie ci o practică.

Sistemul capitalist nu este „unul şi indivizibil”, ci există mai multe

modele ale economiei de piaţă ce coexistă şi sistemul american pare de

departe de a fi cel mai eficient dintre ele. Capitalismul neoamerican contra

capitalismul renan apare astfel ca un război între două sisteme de valori

opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere, locul pieţei în

societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia

internaţională.

§ 6.5.2. Tipul neo-american de economie de piaţă – sistem

liberal

Pentru a înţelege esenţa capitalismului american trebuie să ţinem

seama şi de durata lungă, de evoluţiile de profunzime, adesea neglijate.

Există câteva date de bază ce se află la originea atât a puterii, cât şi a

slăbiciunii americane de astăzi.

În America, echipa Reagan aflată la guvernare în anii ’80 îi ridică în

slăvi pe întreprinzători, denunţă risipa statului feudal şi mai ales impozitul,

acel impozit catastrofal ce descurajează iniţiativele şi frânează energiile

Americii. Sunt întreprinse mai multe reforme spectaculoase. Cel mai

important element al acestei politici îl constituie ERA (Economic Recovery

Act). El cuprinde trei direcţii principale: prima se referă la dereglementarea

95

în sectorul petrolier, în cel al telecomunicaţiilor, al băncilor şi al

concurenţei. Ce-a de-a doua direcţie o constituie sistemul fiscal. A treia

direcţie este reprezentată de lupta împotriva inflaţiei printr-un control sever

al masei monetare. Toate aceste măsuri au contribuit din plin la creşterea

şi dezvoltarea societăţii americane, creştere care s-a răsfrânt şi asupra

mentalităţii oamenilor si sistemelor de conducere. Analizând factorii de

producţie, gestionarea şi folosirea lor în sistemul capitalism neo-american

de economie de piaţă, avem următoarele consideraţii. În ceea ce priveşte

stocul de capital, în interiorul ţării se găsesc imense infrastructuri, în mare

parte dintre cele mai moderne, iar în afara graniţelor multinaţionalele

americane controlează active uriaşe. Resursele naturale de care dispune

America sunt printre cele mai importante de pe glob. În materie de

tehnologie, America beneficiază de un avantaj superior datorită faptului că

atrage majoritatea cercetătorilor, inginerilor şi celorlalte categorii sociale

reprezentative. În ceea ce priveşte privilegiul monetar, începând din 1945

dolarul serveşte drept monedă de referinţă în tranzacţiile internaţionale,

fiind şi una din principalele monede de rezervă pe care o înmagazinează

băncile centrale din majoritatea ţărilor.

Cel mai important rezultat al liberalismului reaganian a fost,

probabil, accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. S-a pretins că

acesta ar reprezenta „preţul” pe care America trebuie să-l plătească

pentru a-şi reface forţele.

În cadrul modelului neo-american, sectorul public care produce

bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţă de

reducere.

Câteva trăsături ale tipului neo-american:

96

- piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la

producător la consumator, majoritatea schimburilor

desfăşurându-se după criteriile pieţei;

- baza politicii economice o constituie stimularea ofertei;

- preţurile bunurilor economice depind în măsură determinantă

de condiţiile aleatorii ale pieţei;

- fiscalitate redusă, iar implicarea directă a statului în economie

este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia

centrală);

- mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;

- clasă mijlocie relativ redusă;

- politici economice şi sistem de valori care încurajează

consumul;

- grad redus de securitate economică faţă de riscuri.

Sistemul social al modelului neo-american este insuficient şi

lacunar, o mare parte a populaţiei americane nebeneficiind de o protecţie

socială. În modelul neoamerican, spre deosebire ce cel renan, piaţa

financiară, şi în primul rând bursa, are rolul decisiv de barometru al

activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă .

§ 6.5.3. Tipul renan de economie de piaţă – sistem social

În cursul congresului din 1959, de pe malul Rinului, în Bad-

Godesberg, social-democraţia germană a decis să adere la capitalism.

Acest congres sublinia necesitatea de a proteja şi de a încuraja

proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi preconiza

libertatea concurenţei şi libertatea întreprinderii.

97

Acest tip renan prezintă numeroase asemănări cu cel din Japonia,

şi pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocuparea pentru

termenul lung.

Istoria ultimelor decenii ne arată că modelul renan, model secund,

care nu avusese până acum drept de identitate, este mai echitabil şi mai

eficient decât cel neoamerican. Tipul renan de economie este un model

indiscutabil capitalist: economia de piaţă, proprietatea privată şi libera

iniţiativă constituie, în cadrul lui, regula.

Modelul renan corespunde unei cu totul alte viziuni asupra

organizării economice, altor structuri financiare şi unui alt mod de reglare

socială. Trăsăturile care-l caracterizează îi conferă o stabilitate, un

dinamism şi o putere din ce in ce mai mari.

Într-o serie de puncte esenţiale, modelul renan se deosebeşte în

chip radical de modelul american prin următoarele caracteristici:

- cele două modele se deosebesc considerabil prin locul pe care

fiecare îl atribuie bunurilor comerciale, pe de o parte, şi bunurilor

mixte pe de altă parte;

- în modelul renan frâiele capitalismului se află, în cea mai mare

parte în mâinile băncilor, iar soarta lui nu se joacă la bursă. În

acest model, băncile sunt cele care joacă, într-o proporţie mare

rolul încredinţat în modelul anglo-saxon, pieţei financiare şi

bursei;

- în general, pieţele financiare germane sunt înguste şi puţin

active. Modelul renan continuă să fie, din punct de vedere

financiar, închis, dar solid. Iar economia germană îşi află în el

stabilitatea necesară dezvoltării pe termen lung şi

competitivităţii. Acest model cunoaşte o structură a puterii şi o

organizare a managementului la fel de speciale ca şi cele ale

98

capitalului. Împărţirea responsabilităţilor este, aici, mai

dezvoltată ca oriunde. Sentimentul de apartenenţă la

întreprindere este tot atât de puternic în modelul renan şi în cel

japonez pe cât a devenit de slab în modelul anglo-saxon;

- structurile profesionale şi sistemul de promovare proprii

modelului renan, în care se acordă în mod sistematic întâietate

calificării şi vechimii;

Cum adevărata bogăţie a unei întreprinderi nu o constituie nici

capitalul, şi nici imobilele de care aceasta dispune, ci calificarea şi

priceperea salariaţilor ei, pregătirea profesională şi raporturile ei de

fidelitate faţă de întreprindere constituie unul din principalele câmpuri de

muncă dintre cele două modele de capitalism. În modelul anglo-saxon,

pentru a mări competitivitatea unei întreprinderi se urmăreşte mărirea

competitivităţii fiecăruia dintre angajaţi în parte.

Concepţia renano-niponă consideră că întreprinderea nu are

dreptul să-şi trateze angajaţii ca pe un singur factor de producţie, pe care

îl poate cumpăra şi vinde pe piaţă asemenea unei materii prime.

Economia socială de piaţă se caracterizează astfel prin două

principii de bază:

- dinamismul economiei trebuie să se sprijine pe piaţă , căreia

trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în

principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile;

- mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii

sociale. Ele trebuie să fie echilibrate, contrabalansate de un

imperativ social postulat a priori, al cărui girant trebuie să fie

statul.

99

Doctrina economiei sociale de piaţă consideră că statul nu are

dreptul să intervină în viaţa economică şi socială decât din două motive,

care îl obligă să intervină: primul îl constituie egalizarea condiţiilor de

concurenţă; cel de-al doilea motiv are caracter social şi pe de altă parte

structural.

Ţările care fac parte din modelul renan au în comun un anumit

număr de valori, dintre care cele mai importante le putem enumera in

continuare:

- este vorba in primul rând de nişte societăţi relativ egalitare.

Ierarhia veniturilor şi evantaiul salariilor sunt mult mai puţin

întinse decât în ţările anglo-saxone;

- interesul colectiv trece, de obicei, înaintea intereselor

individuale.

În modelul renan, statul nu se substituie niciodată pieţei. Cel mult o

corectează sau o orientează. Forţa economiilor renane se bazează,

înainte de toate pe o capacitate industrială ieşită din comun şi pe o

agresivitate comercială dintre cele mai susţinute. După cum se ştie,

industria acestor ţări este cea mai bună din lume, ţările de tip renan

dominând în majoritatea sectoarelor industriale.

În esenţă, bunurile necomerciale sunt aceleaşi în ambele modele

de capitalism. Modelul renan este, într-o oarecare privinţă, mai rigid decât

modelul neoamerican. Mobilitatea socială este mult mai puţin rapidă, iar

reuşita individuală, mai puţin spectaculoasă.

Ţările modelului renan sunt mult mai puţin fluide din punct de

vedere social. Societatea este mai puţin expusă schimbărilor brutale şi

influenţelor din afară.

America a fost dintotdeauna o societate a visului: visuri de viaţă

nouă, visuri de libertate şi de bogăţie, dar, în acelaşi timp, ea este şi o

100

societate a omului care a reuşit prin forţe proprii. Societatea americană

este fundamental democratică.

Dintre cele două variante de capitalism – cel american şi cel renan

– cel de-al doilea este, pe ansamblu, din punct de vedere teoretic, mai

performant decât primul, atât din punct de vedere social, cât şi din punct

de vedere economic. Capitalismul american prezintă aproape toate

atracţiile unui western, promite o viaţă aventuroasă, stresantă, dar

pasionantă pentru cei puternici, în timp ce modelul renan oferă o viaţă

monotonă, plictisitoare.

Capitolul

7

101

ROLUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ ÎN ASIGURAREA BUNĂSTĂRII

OAMENILOR

7.1. Caracteristicile economiei de piaţă

7.2. Influenţa guvernării economice asupra iniţiativei private

§ 7.1. Caracteristicile economiei de piaţă

Economia de piaţă capitalistă nu reprezintă cea mai evoluată formă

a dezvoltării, deoarece are şi ea punctele sale negative cu repercusiuni

102

grave asupra oamenilor, dar ea reprezintă cea mai bună formă întâlnită în

istorie până în prezent.

Economia de piaţă este de fapt şi cea mai veche formă de

organizare a economiei, însă ea a cunoscut diferite evoluţii în timp,

dinamica ei fiind foarte puternică.

Indiferent de forma economică, satisfacerea nevoilor umane se

realizează din producţie proprie, prin autoconsum sau prin schimb,

cumpărând produsele altora.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor

rezultate pentru satisfacerea nevoilor.

Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi,

primind în compensaţie alte bunuri necesare sau compensaţii financiare,

băneşti.

Satisfacerea nevoilor prin autoconsum se realizează şi în prezent

dar schimbul reprezintă activitatea predominantă. Cele două modalităţi de

satisfacere a nevoilor se realizează prin două forme ale economiei:

economia naturală şi economia de schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt

satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.

Realitatea economică este delimitată după forma de organizare

economică, în acest sens economia de schimb este majoritară, deşi la

anumite nivele microeconomice, economia naturală există în nuanţe

103

evoluate adaptate perioadei moderne. Într-adevăr, rolul economiei

naturale este astăzi secundar în activitatea firmelor şi a familiilor.

Economia de schimb reprezintă forma de organizare şi

desfăşurare a economiei în care subiecţii produc bunuri în vederea

vânzării, obţinând în schimbul lor, prin cumpărare, bunurile necesare

satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma

universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea

contemporană.

Economia de schimb a cunoscut transformări în istorie în funcţie de

specificul regimului politic şi cultura unei ţări, în funcţie de conjuncturi

economice şi politice locale, regionale sau internaţionale şi în funcţie de

specificul geografic.

Trăsăturile generale ale economie de schimb sunt:

- specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri

şi servicii şi desfăşurarea unor activităţi pe principii de eficienţă.

Specializarea generează un sistem de dependenţe şi

interdependenţe între agenţii economici, ca expresie a

cooperării şi schimbului;

- autonomia, care reprezintă independenţa unităţilor economice,

adică dreptul propriu de decizie şi asumarea rezultatelor şi

eventualelor riscuri ce decurg. Proprietatea privată asigură cel

mai bine autonomia şi relaţiile parteneriale între agenţii

economici.

În economia de schimb întreaga activitate gravitează în jurul

pieţei, în cadrul pieţei se realizează legăturile între producţie şi

consum, între producători şi consumatori.

104

Economia de schimb implică monetizarea, în sensul că banii sunt

instrumentul major care influenţează tranzacţiile economice şi modul de

funcţionare al vieţii economice.

În economia de schimb, principalele forme de relaţii economice

între agenţii economici sunt tranzacţiile bilaterale de piaţă, ele bazându-se

pe interes şi avantaj economic, reciproc, şi implicând un flux continuu şi

bilateral de bunuri şi bani, în condiţiile cererii şi ofertei. Fiecare participant

urmăreşte maximizarea satisfacţiei şi obţinerea unui avantaj.

În economia de schimb, majoritatea bunurilor îmbracă forma de

marfă, bunurile devin comerciale.

Economia de schimb conduce pe o anumită treaptă, în funcţie de

anumite condiţii, la economia de piaţă42.

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic în care

mecanismele naturale ale pieţei sunt singurele care ajută la

asigurarea echilibrului între cerere şi ofertă.

Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piaţă

presupun funcţionarea economiei pe un sistem de interdependenţe şi

relaţii parteneriale, de asemenea proprietatea privată şi existenţa

sistemului concurenţial între participanţii pe piaţă43. Într-o economie ideală

de piaţă se exclude intervenţia statului. În realitate, situaţia este cu totul

alta, indiferent de gradul de liberalism al guvernării politice sau economice.

42 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.176.43 Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.175.

105

Economia de piaţă reală reprezintă acel sistem care funcţionează

efectiv în majoritatea ţărilor din lume. Economia de piaţă reală nu e

înzestrată cu toate calităţile economiei ideale, de exemplu rolul statului în

economie. Fiecare ţară are propriul model al economiei de piaţă, acest

model se întâlneşte îndeosebi în ţările cu regim democratic. Într-o

economie de piaţă reală, forma de proprietate privată este preponderentă

dar coexistă într-o relaţionare şi cu forma de proprietate publică sau mixtă,

existând astfel un pluralism al formelor de proprietate.

În economia de piaţă modernă sunt întemeiate principiile libertăţii

oamenilor şi ale calităţii vieţii.

Economia de piaţă reală este descentralizată, bazată pe deciziile

libere ale oamenilor, pe principiile pieţei libere şi pe un cadru legislativ-

instituţional coerent care să ajute la respectarea regulilor jocului pe piaţă.

Caracterizarea tipurilor de economie de piaţă se face, în principal,

după următoarele criterii44:

- gradul de intervenţie al statului în activitatea economică;

- măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei

sau se implică în aceste mecanisme;

- modalitatea de intervenţie a statului în economie (politici

publice);

- rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa;

- doctrina politică a partidului politic aflat la putere sau doctrina

economică însuşită de puterea politică sau guvernamentală;

Principalele avantaje ale economiei de piaţă sunt:

44 Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.100-112

106

- mare parte din oameni trăiesc mai bine din punct de vedere al

bunăstării materiale, decât în oricare alt sistem întâlnit în istorie

până acum;

- activitatea economică se bazează pe eficienţă, liberă iniţiativă şi

concurenţă pe piaţă;

- proprietatea particulară reprezintă baza economiei de piaţă;

- concurenţa şi libera iniţiativă conduc la crearea bunurilor şi

serviciilor superioare calitativ, variate ca ofertă şi preţ.

Dezavantajele cunoscute şi în România sunt determinate de

dezechilibre cauzate de funcţionarea imperfectă a pieţelor. Un alt factor

determinant îl constituie puterea economică care este concentrată

îndeosebi în cadrul unui grup restrâns de investitori. Protecţia socială şi

ameliorarea calităţii vieţii pentru categoriile sociale mai puţin favorizate

este modestă în economia de piaţă.

Exemplificând pe cazul ţării noastre, putem spune ca alături de

guvernarea politică, în actuală conjunctură economică internaţională se

impune şi întărirea rolului guvernării economice, bineînţeles cu o mare

flexibilitate asupra mediului economic.

§ 7.2. Influenţa guvernării economice asupra iniţiativei

private

Guvernarea economică este un mecanism complex prin care

puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte funcţiile în societate, prin centre

de decizie macroeconomice proprii. Administraţia publică îndeplineşte un

rol economic important în toate ţările, în funcţie de anumite criterii şi

conjuncturi.

107

Pentru realizarea obiectivelor de guvernare, guvernul aflat la

putere elaborează acte normative noi pentru politicile publice

existente, asigură continuitatea aplicării angajamentelor interne şi

externe pentru politicile existente, elaborează şi aplică politici

publice noi.

Printre cele mai importante politice publice, elaborate şi

aplicate de România sunt de amintit:

- Politica în domeniul educaţiei

- Politica în domeniul sănătăţii

- Politica de protecţie socială

- Politica agricolă şi dezvoltare rurală

- Politica financiar-fiscală

- Politica de dezvoltare regională

- Politica vamal-comercială

- Politica industrială

- Politica în domeniul mediului înconjurător

- Politica în domeniul transporturilor

- Politica în domeniul amenajării teritoriului

- Politica în domeniul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor

- Politica în domeniul securităţii şi apărării naţionale

- Politica în domeniul justiţiei.

Politicile publice sunt elaborate şi aplicate de către ministere sau

alte autorităţi guvernamentale. Pentru elaborarea şi aplicare eficientă a

politicilor publice, pentru eficienţa actului de guvernare în domeniu, un rol

important îl au fondurile publice.

108

Toate politicile publice adoptate de către stat au incidenţă directă

asupra vieţii economice a oamenilor ca persoane fizice şi asupra mediului

de afaceri. Politicile publice sunt adoptate de stat, dar nu pentru stat.

Miniştrii şi şefii administraţiei publice centrale şi locale trebuie să fie

buni administratori ai banilor publici şi buni negociatori la aprobarea şi

repartizarea bugetelor pe domeniile de competenţă şi obiectivele de

realizat. Ei trebuie să fie atenţi la cerinţele mediului economic şi al

oamenilor, la nivel individual. Intervenţia statului în economie este privită

în funcţie de perioada istorică, de şcolile de gândire din epocă, de doctrina

politico-economică, de conjunctura politico-economică internă şi externă,

de gradul de dezvoltare al unei ţări şi de abilitatea liderilor politici.

Într-o economie de piaţă funcţională, statul acţionează în

scopul creşterii competitivităţii economice, prin eliminarea blocajelor

sau disfuncţionalităţilor determinate de eşecuri ale pieţei, pentru

promovarea valorilor social-culturale, prin corectarea rezultatelor

pieţei şi pentru promovarea valorilor sociale prin stimularea

consumului anumitor bunuri şi prohibiţia consumului altor bunuri.

În condiţiile dezvoltării economice contemporane sunt elaborate,

gestionate şi aplicate politici publice care sprijină performanţele, asigură

sprijinul unor sectoare sau al unor categorii şi corectează

disfuncţionalităţile apărute. Politicile publice diferă în funcţie de sfera de

aplicare, de contextul politico-economic, de instrumentele folosite şi de

complexitatea lor.

În ultimele decenii, la nivelul României şi al Uniunii Europene putem

vorbi de politici publice noi, cu domenii de aplicare şi instrumente noi,

109

apărute într-un context de dezvoltare nou. Politicile publice consacrate

cunosc o altă nuanţare şi abordare, sunt adaptate la noile exigenţe, pot

îndeplini şi alte roluri, au sfere de aplicare complexe. Politicile publice au

nevoie de finanţări obţinute din fonduri publice interne şi externe.

Toate politicile publice sunt elaborate la nivel guvernamental.

Pentru aplicarea lor, în scopul atingerii obiectivelor se impune corelarea

acestora cu politica economico-financiară. O condiţie esenţială a utilizării

politicilor publice este transparenţa acestora.

În economiile deschise, decidenţii cu rol în elaborarea şi aplicarea

politicilor publice trebuie să ierarhizeze şi să prioritizeze obiectivele şi banii

publici necesari finanţării, în funcţie de importanţa şi de necesitatea

obiectivelor de realizat. De asemenea trebuie luate în considerare

implicaţiile aplicării unei politici publice asupra alteia.

În România, factorii conjuncturali, determinaţi de tranziţie, care de

multe ori au afectat stabilitatea macroeconomică, cum ar fi instabilitatea

sistemului financiar-bancar, întârzierile în realizarea reformelor structurale,

deciziile politice divergente şi incoerente, modul defectuos în care s-au

făcut privatizările, etc., au influenţat şi modul în care au fost folosite

politicile publice. Drept urmare, se constată încă o incoerenţă în practica

guvernamentală a gestionării politicilor publice. Până în prezent, structurile

guvernamentale au gestionat politicile publice la nivel sectorial, iar

corelarea dintre politici s-a făcut cu dificultate sau chiar au acţionat

divergent.

Asigurarea corelaţiei şi convergenţei politicilor publice devine cu

atât mai mult o necesitate în perioada actuală, cu cât mediul economic şi

social românesc trebuie să se adapteze, din mers, la rigorile pieţei interne

a Uniunii Europene, fapt care atrage atât adaptarea politicilor publice

110

consacrate, la ceea ce se numeşte „cea mai bună practică” europeană,

cât şi preluarea şi „învăţarea” noilor tipuri de politici.

Cauzele pentru care impactul politicilor publice a fost unul scăzut

sunt multiple şi trebuie văzut de unde s-a plecat, ce a urmărit fiecare

guvernare şi modul cum s-au efectuat reformele administraţiei publice în

România.

În primul rând, trebuie să admitem că România a plecat din start cu

un decalaj mai mare faţă de alte state foste comuniste, şi că sistemul

administrativ românesc plăteşte încă tribut, după mai bine de 17 ani de

tranziţie, birocratizării excesive, inabilităţilor funcţionăreşti şi practicării

unui tip de management ineficient.

În al doilea rând, cu toate restructurările avute în vedere de o

guvernare sau alta, în sistemul administrativ românesc se constată încă

multe lipsuri, care limitează eficienţa în aplicarea coerentă şi corelată a

politicilor publice. Deşi aparatul este unul complex, pe alocuri „stufos” şi

birocratic, se constată lipsa unei instituţii specializate în corelarea

politicilor publice, care să aibă rolul unui arbitru între „coloşii” administraţiei

publice, care gestionează individual aceste instrumente. Deşi s-au înfiinţat

departamente cu atribuţii în elaborarea de strategii, programe, planuri de

acţiune, în analizarea şi evaluarea modului în care politicile publice produc

rezultate, totuşi, se resimte lipsa de „clarviziune” în utilizarea unui

instrument sau altul. Această structură ar trebui să asigure eficienţa actului

de guvernare, good governance, un concept relativ nou în ştiinţele

economice şi politice, care este din ce în ce mai des menţionat în

strategiile de dezvoltare şi de securitate globale, inclusiv ale Uniunii

Europene.

Un alt aspect de menţionat ar fi slaba implicare în elaborarea

politicilor publice şi în practica guvernamentală a mediului academic şi de

111

afaceri, care într-o economie de piaţă funcţională are sau ar trebui să aibă

un cuvânt greu de spus. În România, însă, datorită unei inerţii birocratice

şi indeciziei politice, relaţiile dintre aparatul de stat şi mediul academic şi

privat sunt unele formale, fără un feed-back adecvat sau care să producă

valoare adăugată. O structură cu adevărat eficientă în elaborarea

politicilor publice ar trebui să fie constituită din specialişti în politici

economice, din buni practicieni în administraţie publică şi să funcţioneze

într-un sistem de comunicare permanentă cu mediul privat. Aşa cum

există parteneriat public-privat pentru lucrări de infrastructură sau alte

investiţii în obiective de interes naţional, tot astfel trebuie să existe un

parteneriat şi în elaborarea politicilor publice. Este foarte important ca

anumite acte normative să fie elaborate prin implicarea efectivă a

beneficiarilor.

Cu privire la eficienţa actului de guvernare prin politicile economice,

România a făcut paşi mici, dar semnificativi în direcţia îmbunătăţirii

modului în care sunt gestionate instrumentele pe care statul le are la

dispoziţie. Având în vedere statutul de membru al României la Uniunea

Europeană, exigenţele cerute de buna funcţionare a pieţei interne impun o

anumită conduită ce ţine de buna guvernare, iar obiectivele urmărite de o

administraţie publică eficientă se rezumă în primul rând la a crea, în baza

principiilor care guvernează piaţa unică a Uniunii Europene, cadrul pentru

exprimarea corectă a liberei iniţiative, în condiţiile de competitivitate ale

pieţei45.

Din cele cunoscute, privind rolul economiei de piaţă şi intervenţia

statului, trebuie recunoscute şi aspectele negative ale acestei forme

referitoare la inegalităţile între categoriile sociale, la concurenţa

dăunătoare de multe ori, la implicaţiile puternice ale statului, la incoerenţa

45 Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, op. cit., pag.243-251.

112

sistemului legislativ şi la birocratizarea excesivă. Cu toate acestea, se

poate spune însă că în economia de piaţă omul se poate manifesta cel

mai bine atât ca salariat cât şi ca investitor.

Capitolul

8113

INFLUENŢA CERERII ŞI OFERTEI PE PIAŢĂ

8.1. Cererea de bunuri şi servicii

8.1.1. Factorii care determină cantitatea cerută dintr-un anumit bun sau serviciu

8.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

8.2. Oferta

8.2.1. Factorii care determină cantitatea oferită dintr-un anumit bun sau serviciu

8.2.2. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

8.3. Echilibrul cerere-ofertă şi comportamentul producătorului

§ 8.1. Cererea de bunuri şi servicii

Orice individ trebuie să consume o anumită cantitate de bunuri şi

servicii in vederea satisfacerii nevoilor personale (nevoi primordiale sau

primare –hrană şi nevoi secundare precum cele de ordin social). În orice

114

economie de piaţă achiziţia acestor bunuri sau servicii presupune plata

unui preţ ferm fară de care tranzacţia nu se poate realiza. Pe parcursul

acestui capitol vom studia din punct de vedere economic cererea de

bunuri şi servicii ce vine din partea consumatorului şi oferta al carui

expozant este vânzătorul. Doar atunci când ambii jucători ai pieţei sunt de

acord cu preţul stabilit (preţul de vanzare sau de achiziţie) se poate

încheia tranzacţia.

Ştiinţa economică oferă mai multe definiţii cu privire la conceptul de

cerere de achiziţie a unui bun sau seviciu.

Cererea reprezintă cantitatea dorită dintr-un anumit bun

economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la un

anumit nivel al preţului46.

Literatura de specialitate utilizează cu precăderea doi termeni:

cerea individuală şi cererea totală de piaţă.

Cererea individuală este reprezentată de cantitatea totală dintr-un

bun sau serviciu pe care un singur individ o poate achiziţiona contra plăţii

unui anumit preţ într-un interval de timp determinat.

Cererea totală reprezintă suma tuturor cererilor individuale ale

cumpărătorilor unui anumit bun sau serviciu. Ea exprimă cantitatea

maximă dintr-un bun şi preţul minim care poate fi acceptat pentru

achiziţionarea acesteia.

§ 8.1.1. Factorii care determină cantitatea cerută dintr-un

anumit bun sau serviciu

46 Case, Karl E. & Fair, Ray C., Principles of Economics (5th ed.), Prentice-Hall, 1999.

115

Comportamentul de consum al individului este influenţat de

existenţa anumitor factori ce acţionează pe piaţă printre care amintim:

- existenţa ofertei de bunuri identice, substituite care pot satisface

aceeaşi nevoie a consumatorului. Preferinţa de consum între

mai multe bunuri identice ţine de preţul de achiziţie al acestora

şi de satisfacţia obţinută în urma consumului. Existenţa unui

număr cât mai mare de bunuri identice poate limita cererea

pentru un bun din aceeaşi categorie;

- bunurile complementare, acele bunuri a căror utilizare nu poate

avea loc decât dacă odată cu ele se consumă şi alte bunuri. De

regulă ele sunt prezentate ca bunuri pereche, spre exemplu

automobilul şi carburantul, televizorul şi telecomanda etc.

Consumul unuia presupune şi consumul celuilalt;

- veniturile şi bunăstarea consumatorului. Pentru bunurile

normale, cele preferate de consumatori odată cu sporirea

veniturilor, cererea este direct proporţională cu nivelul

veniturilor, ea creşte odată cu sporirea acestora şi invers. Pentru

bunurile inferioare, consumate cu precădere de cei cu venituri

mici cererea este invers proporţională cu nivelul veniturilor,

odată ce bunăstarea consumatorului creşte el va încerca să

limiteze aportul de bunuri inferioare în cadrul coşului său de

consum şi se va orienta la creşterea cantităţii de bunuri normale;

- perspectiva evoluţiei pieţei este cea care vizează aşteptările

consumatorilor, mai ales în ceea ce priveşte schimbarea

preţurilor bunurilor şi a veniturilor individuale;

- schimbarea preferinţelor, gusturilor consumatorului se regăseşte

în cererea pentru anumite bunuri şi servicii;

116

- preţul produsului şi preţul celorlalte produse de pe piaţă. De

obicei între preţul produsului şi cantitate cerută există o relaţie

inversă: cât creşte preţul de achiziţie cu atât scade cantitatea

care va fi consumată de cumpărător.

- diverşi factori sociologici.

Legile cererii :

- o creştere a preţului unui bun sau serviciu determină o

scădere a cantităţii cerute a acestuia;

- o scădere a preţului bunului sau serviciului determină o

creştere a cantităţii cerute a acestuia.

Figura 8: Curba cererii

Curba cererii (C), reprezentată în figura 8, este dată de

reprezentarea grafică a relaţiei dintre modificările intervenite în cadrul

preţului bunului (p) şi cantitatea cerută (q). De regulă, cantitatea cerută

este înscrisă pe axa orizontală a graficului, iar nivelul preţului pe axa

verticală. În general cererea are o curba negativă, ceea ce înseamnă că o

117

majorare (micşorare) a preţului are ca efect reducerea (creşterea) cantităţii

cerute (în condiţiile în care ceilalţi factori rămân nemodificaţi). Efectul

schimbării preţului este redat de punctele situate pe curba cererii.

§ 8.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

În circuitul economic s-au evidenţiat anumite bunuri a căror cerere

este foarte sensibilă la modificările preţurilor astfel încât mici modificări ale

acestuia determină mari variaţii a cantităţii cerute. Se spune despre ele că

au o cerere elastică. Bunurile care, contrar, sunt puţin sensibile la preţ

sunt cele cu o cerere inelastică sau rigidă. În cadrul acestora se pot

produce mari variaţii ale preţurilor fără ca, consumatorii să varieze

cantitatea cerută. Cazul intermediar se numeşte elasticitate unitară.

Elasticitatea cererii exprimă cât de mult este afectată cererea

de modificarea preţului unui produs sau serviciu. Se poate calcula

cât de puternic reacţionează potenţialii cumpărători ai unui produs la

o modificare de preţ.

Elasticitatea poate fi calculată în mod relativ şi absolut. Astfel,

elasticitatea relativă a cererii este calculată:

Elasticitatea absolută a cererii:

118

unde (x) este cantitatea, (x2 - x1) reprezintă modificarea cantităţii, (p) este

preţul, (p2 - p1) modificarea preţului.

Pentru interpretarea elasticităţii preţului se neglijează semnul de

negaţie şi se consideră doar modulul absolut.

Dacă valoarea absolută a elasticităţii preţului este mai mare decât

1, se vorbeşte despre o „cerere elastică”. Prin aceasta se înţelege faptul

că o schimbare a preţului cu un procent, produce o schimbare a cantităţii

cu mai mult decât un procent. În funcţie de valoarea obţinută a acestui

raport avem următoarele cazuri posibile:

- ŋx,p = ∞: cererea este perfect elastică, şi o modificare minimală

de preţ are ca efect o schimbare maximală a cantităţii;

- ŋx,p > 1: cererea este elastică şi o modificare de preţ are ca efect

o schimbare supra-proporţională a cantităţii;

- ŋx,p = 1: cererea este unitar-elastică, iar o modificare a preţului

cu 1% are ca efect o schimbare a cantităţii cu 1%;

- ŋx,p < 1: cererea este inelastică şi o modificare de preţ are ca

efect o schimbare sub-proporţională a cantităţii;

- ŋx,p = 0: cererea este perfect inelastică şi o modificare maximală

de preţ nu determină o schimbare a cantităţii.

§ 8.2. Oferta

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic, factor de

producţie, serviciu, etc., care este disponibilă pe piaţă la un anumit

preţ unitar şi într-o anumită perioadă de timp.

119

Oferta este un flux dorit, ce cantitate doresc sa vândă firmele nu ce

cantitate reuşesc să vândă în realitate. Cantitatea reală vândută se

determină la intersecţia cererii cu oferta pentru un anumit bun.

Oferta individuală este reprezentată de un barem care cuprinde

cantitatea pe care un producător ofertant este dispus să o vândă la diferite

niveluri ale preţului.

Oferta totală sau oferta pieţei este reprezentată de suma ofertelor

individuale ale diferiţilor producători de pe piaţă.

Datorită nivelului cererii, cantitatea vândută poate fi diferită de

cantitatea oferită. Dacă avem în vedere natura bunurilor destinate

vânzării, putem delimita: oferta de bunuri independente, oferta

complementară, formată din bunuri principale şi bunuri secundare şi oferta

mixtă, constituită din bunuri ce satisfac aceeaşi cerere.

§ 8.2.1. Factorii care determină cantitatea oferită dintr-un

anumit bun sau serviciu

Cantitatea de bunuri, servicii, factori de producţie care este

prezentă pe piaţă diferă în funcţie de anumite variabile precum:

- concurenţa de pe piaţă, mai ales preţul altor bunuri

asemănătoare şi umărul de ofertanţi de pe piaţă;

- preţul factorilor de producţie (munca, capitalul). Cu cat creşte

preţul factorilor de producţie cu atât va scădea oferta din partea

producătorilor pe piaţă deoarece ei nu îşi vor mai permite sa

ofere aceeaşi cantitate cu aceleaşi costuri de producţie.

120

Conform teoriei lui Abraham Frois47 „producătorul caută să-şi

maximizeze profitul, el nu poate acţiona nici asupra preţului

factorilor de producţie, nici asupra preţului vânzărilor, singura

variabilă asupra căreia poate acţiona este deci nivelul producţiei

pe care se presupune că o va vinde la un preţ exogen”;

- know-how-ul şi tehnologia de care dispune producătorul. Cu cît

acesta dispune de resurse mai avansate cu atât el va putea să

ofere pieţei o gama mai performantă şi mai atrăgătoare de

produse;

- perspectivele pieţei. Cu cât o piaţă este mai atractivă din punct

de vedere economic şi financiar cu atât producătorul va fi tentat

să investească mai mult. Atractivitatea pieţei poate fi construită

prin acordarea de scutiri de taxe şi impozite, subvenţii sau

legiferare preferenţială pentru anumite categorii de producători.

- cadrul natural şi socio-politic. Stabilitatea politică reprezintă un

factor important în decizia de expansiune a unei companii pe o

anumită piaţă.

Oferta este determinată şi evoluează sub incidenţa mai multor

împrejurări economice şi extra-economice ca: nivelul preţului unitar, nivelul

costului(mediu şi marginal), nivelul taxelor şi al subvenţiilor, numărul de

producători etc.

Legile ofertei:

- o creştere a ofertei unui produs (o deplasare la dreapta a

curbei ofertei) determină o scădere a preţului de echilibru şi o

creştere a cantităţii de echilibru cumpărate şi vândute;

47 Gilbert, Abraham-Frois, Economia politică, ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.

121

- o descreştere a ofertei unui produs (o deplasare la stânga a

curbei ofertei) determină o creştere a preţului de echilibru şi o

micşorare a cantităţii de echilibru cumpărate şi vândute.

Figura 9: Curba cererii

Curba ofertei (O), reprezentată în figura 9, reprezintă linia care

reflectă cantitatea dintr-un anumit bun economic, factor de producţie,

serviciu, etc., oferită spre vânzare (q) într-o anumită perioadă de timp, la

variate niveluri ale preţului unitar (p). Pe o piaţă concurenţială, curba

ofertei este pozitivă. Aceasta înseamnă ca la preţuri înalte, firmele pot

obţine un profit mai ridicat dacă nivelul producţiei oferite creşte, iar

celelalte condiţii rămân constante.

Teoria cererii şi a ofertei descrie modul în care preţurile variază

ca rezultat al echilibrului dintre disponibilitatea produsului la un

anumit preţ (al ofertei) şi dorinţele celor cu putere de cumpărare la

un anumit preţ (al cererii).

122

Figura 10 descrie o creştere a cererii de la (D1) la (D2) şi creşterea

consecventă a preţului şi a cantităţii cerute pentru atingerea punctului de

echilibru al pieţei pe curba ofertei.

Figura 10:Echilibrul pieţei

§ 8.2.2. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este dată de modificarea

procentuală a cantităţii oferite dintr-o anumită marfă, ca urmare a

modificării cu 1% a preţului mărfii respective.

Între cele două variabile va exista o relaţie directă. Pe termen scurt,

oferta de pe piaţa unui bun este inelastică, sau rigidă aşa cum o numeşte

literatura de specialitate.

123

Oferta rigidă presupune că o anumită schimbare a preţului

determină o modificare mai redusă, dar în acelaş sens, a cantităţii cerute.

Pe termen lung, oferta este elastică, deoarece semnalul pozitiv al

preţului permite firmelor să-şi lărgească posibilitatea de producţie.

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul (eq/p) este raportul dintre

variabila relativă a cantităţii oferite şi fluctuaţia relativă a preţului de

vânzare.

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ,

se cunosc următoarele forme de elasticitate ale ofertei:

- ofertă perfect inelastică (eq/p = 0) este cazul bunurilor care nu

pot fi stocate, iar producătorul este nevoit să le vândă la nivelul

existent al preţului;

- ofertă perfect elastică (eq/p ≈ ¥) este acea situaţie în cadrul

căreia la o modificare imperceptibilă a preţului se produce o

modificare foarte importantă a ofertei;

- ofertă cu elasticitate unitară (eq/p = 1), când cantităţile oferite

variază direct proporţional cu evoluţia preţului;

- ofertă relativ inelastică (0 < eq/p < 1), dacă preţul se modifică

într-o proporţie, iar modificarea ofertei este mai lentă în raport cu

modificarea preţului;

124

- ofertă relativ elastică (1 < eq/p < ¥) dacă ritmul variaţiei ofertei

devansează variaţia preţului.

§ 8.3. Echilibrul cerere-ofertă şi comportamentul

producătorului

Atât cererea cât şi oferta pe o piaţă sunt dimensionate de

comportamentul economic al celor doi actori principali: producătorul şi

consumatorul.

La preţul de echilibru, intenţiile cumpărătorilor coincid cu cele ale

vânzătorilor. Atunci când preţul bunului este mai mic sau mai mare decât

cel de echilibru, se va înregistra un exces de cerere, respectiv de ofertă şi

atunci forţele pieţei acţionează în sensul echilibrului. În momentul în care

nu există exces de cerere sau de ofertă se asigură stabilirea preţului de

echilibru.

Când preţul de echilibru al unui bun creşte, datorită scăderii ofertei,

se diminuează şi cantitatea vândută.

Când preţul de echilibru al unui bun se reduce, datorită scăderii

cererii, de asemenea scade cantitatea vândută, pentru că puţini

producători vor accepta această schimbare ce duce la reducerea

câştigului.

Preţul de echilibru se poate diminua dacă producătorii reduc

costurile de producţie, iar dacă veniturile cumpărătorilor vor creşte, preţul

de echilibru poate creşte.

În cazul concurenţei imperfecte , din cauza faptului că nu mai există

suveranitatea producătorului în piaţă, nu mai există nici dependenţa de

preţ, şi atunci apare concurenţa prin produse care înlocuieşte concurenţa

prin cantitate. Producătorul, dintr-un „dependent de preţ”, se transformă

125

http://www.ebacalaureat.ro/c-8-80-312.html

într-un „impunător de preţ”, ceea ce aduce anumite consecinţe asupra

comportamentului său. Libertatea sa nu poate fi însă în nici un caz

absolutizată, deoarece el, aşa cum am explicat în capitolul referitor la

sistemele concurenţiale, trebuie să ţină seama de repercursiunile ofertei

asupra cererii.

126

BIBLIOGRAFIE

Baciu, Livia, Discurs şi comportament economic, ed. Economică, Bucureşti,

2005;

Bal, Ana, Dumitrescu, Sterian, Economie Mondială, Editura Economică,

Bucureşti, 1999;

Balcerowicz, Leszek, Libertate şi dezvoltare – economia pieţei libere, ed.

Compania, 2001;

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca după Războiul Rece, ed. Cartier, Bucureşti, 1991;

Chauprade, Americ, Thual, Francois, Dicţionar de geopolitică, ed. Corint,

Bucureşti, 2003;

Ciucur, Dumitru, coord., Economie, ed. Economică, Bucureşti, 2000;

Cojanu, Valentin coord., Bîrsan Maria, Mureşan Liviu, Aristide Oana, Elemente

ale unei strategii post-aderare pentru România, Institutul European din România – studii

de impact III, 2005;

Crişan, Radu Mihai, Strategie economică eminesciană, ed. Cartea Universitară,

2003;

Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, în revista Oeconomica,

nr.2/2000;

Dăianu, Daniel, Echilibrul economic şi moneda, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;

Dăianu, Daniel, Pariul României, ed. Compania, 2004;

Dăianu, Daniel, Transformarea ca proces real, ed. IRLI, Bucureşti, 1996;

Diaconescu, Mirela, Asocierea României la Uniunea Europeană, ed. Economică,

Bucureşti, 2003;

Dobrescu, Emilian M., Integrarea economică, ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

Dobrotă, Niţă, coord., Dicţionar de economie, ed. Economică, Bucureşti, 2001;

Dobrotă, Niţă coord., Economie (partea I şi a-II-a), Editura ASE, Bucureşti, 1999;

Fota, Constantin, Economie internaţională, ed. Universitaria, Craiova, 2001;

127

Fota, Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, ed.

Universitaria, Craiova, 2002;

Fota, Constantin, Roşu, Hamzescu I., Politici comerciale, ed. Arta Grafică,

Bucureşti, 1993;

Fudulu, Paul, Fundamental Ideas in Economic Theory of Institutions, Academia

Română, Bucureşti, 2003;

Gheorghe, Adrian, Mureşan, Liviu, Security standards and security rating for the

new security environment”, ed. ANI, Bucureşti, 2005;

Giacomo, Luciani, The Economic Content of Security, în Journal of Public Policy,

vol.8, nr.2, 1989;

Hartland-Thunberg, Penelope, National Economic Security: Interdependence and

vulnerability, J.F. Kennedy Institute, 1982;

Heilbroner, Robert, Filosofii lucrurilor pământeşti, ed. Humanitas, Bucureşti,

2005;

Ionescu, Mihai, Dupa hegemonie: patru scenarii pentru Europa de Est in anii ’90,

ed. Scripta, Bucureşti, 1993;

Isărescu, Mugur, Reflecţii Economice – pieţe, bani, bănci, Academia Română –

Centrul Român de Economie Comparată şi Consensuală, coediţie Editura Expert,

Bucureşti, 2001;

Lindert, Peter H., International Economics, Irwin, Homewood Illinois, 1986;

Lipsey Richard G., Chrystal Alec K., An introduction to positive economics,

Oxford University Press, traducere în limba română de Dobrotă Niţă, 1995;

Marin, Ionel, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, ed.

A.N.I., Bucureşti, 2004;

Miron, Dumitru, Comerţ Internaţional, Bucureşti, ed. ASE, 2003;

Miron, Dumitru, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafarul, 2002; Moşteanu, Tatiana coord., Finanţe Publice, ed. Universitară, Bucureşti 2004; Oprescu, Gheorghe, coord., Microeconomie, ed. Economică, Bucureşti, 2005;

Oprescu, Gheorghe coord., Analiza capacităţii de absorbţie a fondurilor

comunitare în România, Institutul European din România – studii de impact III, 2005;

Patriche, Dumitru, Tratat de economia comerţului, ed. Eficient, Bucureşti, 1998;

Pelkmans, Jacques, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din România, 2003;

128

Popa, Ioan coord., Tranzacţii Comerciale Internaţionale, Editura Economică,

Bucureşti, 1997;

Popescu, Constantin, coord., Teorie economică generală. Microeconomie, ed.

ASE, Bucureşti, 2005;

Popescu, Constantin, Trandafir, Cornel, Economia sub dictatul limitării, vol.I,

Editura de Sud, Craiova, 2001;

Prahoveanu, Eugen, Fundamente de teorie economică, ed. Sylvi, Bucureşti,

1999;

Raneti, Dan-Radu, Albu, Oana, Achieving sustainable security – vulnerable

public good in a globalized world, Universitaria Publishing House, 2007;

Raneti, Dan-Radu, Posibilităţi de dezvoltare a României între axele Europa-SUA

şi Rusia-China, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2007;

Ricardo, David, Principiile de economie politică şi de impunere, ed. Antet;

Sarcinschi, Alexandra, Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de

contracarare, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea

Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006;

Sava, Ionel, Studii de Securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucureşti,

2005;

Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, ed. Economică, Bucureşti, 2004;

Stiglitz, Joseph, Walsh, Carl, Economie, ed. Economică, Bucureşti 2005; Stoica, Cosmin, Politica Vamală - implicaţii economice ale adoptării tarifului

vamal comun al U.E., ed. Pro Universitaria, 2006; Stoica, Cosmin, Marinoiu, Ana-Maria, Buşu, Cristian, Finanţe publice – Eficienţa

actului de guvernare prin finanţe publice, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007;

Sută, Nicolae, Integrarea economică europeană, ed. Economică, Bucureşti,

1999;

Sută, Nicolae, Sută, Sultana S., Istoria comerţului mondial şi a politicii

comerciale, ed. ALL, Bucureşti, 1997;

Şaguna, Dan Drosu – Drept financiar şi fiscal, tratat, Editura Eminescu, 2000;

Ştefan, Victor, Doctrine economice, ed. Sitech, Craiova, 2002;

Timofte, Alexandru Radu, Consideraţii privind agenda de securitate a începutului

mileniului III. Principalii factori de risc ai începutului de mileniu derivaţi din noile tendinţe

internaţionale, ed. ANI, Bucureşti, 2004;

129

Trager, Frank N., Simonie, Frank L., ‘An Introduction to the Study of National

Security’, National Security and American Society, University Press of Kansas, 1973;

Văcărel, Iulian coord., Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003;

*** Business Guide to the World Trading System, International Trade Centre

UNCTAD/WTO, 1999, traducere neoficială a Centrului Român de Comerţ Exterior;

*** Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;

130

Date post:	14-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	aura-alina
View:	993 times
Download:	5 times

MICROECONOMIE hiperion[1]

Documents