Tematica lectiilor conferinta adaptate obiectivelor si functiilor medicinii de familie 1. normalitate, anormalitate si boala psihica 2. tulburari psihopatologice corelate bolilor somatice 3. reactii psihopatologice 4. neurastenia si tulburarile de somatizare 5. tulburari psihopatologice ale alimentatiei, somnului si sexualitatii 6. psihoze endogene 7. tulburari determinate de consumul de alcool, droguri si tutun 8. delirium tremens 9. demente 10. anxietatea si atacurile de panica 11. depresia
Transcript
Tematica lectiilor conferinta adaptate obiectivelor si functiilor medicinii de familie
1. normalitate, anormalitate si boala psihica2. tulburari psihopatologice corelate bolilor
somatice3. reactii psihopatologice4. neurastenia si tulburarile de somatizare5. tulburari psihopatologice ale alimentatiei,
somnului si sexualitatii6. psihoze endogene7. tulburari determinate de consumul de alcool,
droguri si tutun8. delirium tremens9. demente10. anxietatea si atacurile de panica11. depresia12. personalitati particulare si patologice.
BAREMUL ACTIVITATILOR PRACTICE:1.examinarea pacientului si perspectiva psihopatologica-( observarea expresivitatii si comportamentului, dialogul)-302.interviul si chestionare semistructurate si structurate ale psihopatologiei generale-203.anamneza biografica. Foaia de observatie standardizata si psihiatrie:204.scale de evaluare cantitativa a anxietatii si depresiei:10
5.scale de evaluare comportamentala a deficitelor si dizabilitatilor comportamentale si psihice. Problema evaluarii handicapului psihic din perspectiva exercitarii rolurilor sociale: 106.evaluarea retelei de suport social si rolul ei si evolutia tulburarilor psihice: 107.evaluarea interactiunilor intrafamiliale si relatia cu familia ce are in componenta un bolnav psihic:108.evaluarea riscului suicidar:59.modalitati de interventie si situatii de criza psihologica:1010.tehnici de psihoterapie:10
Normalitate, anormalitate si boala psihica
Problemele care se pun atunci cand trebuie circumscrisa starea de boala psihica sunt legate de definirea notiunilor de normalitate si sanatate si respectiv anormalitate si boala.Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic si de bine biologic si psihologic a persoanei umane in contextul incdrarii sale optime in normele vietii sociale si culturale, cu mentinerea potentialului de dezvoltare si creatie. Problema sanatatii este incadrata de problema mai larga si mai generala a normalitatii.
Normalitatea Exista mai multe categorii de definitii ale normalitatii:
1. Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se conformeaza mai mult mediei statistice sau frecventei maxime a modurilor de manifestare ale indivizilor din cadrul grupului respectiv. Pe masura ce se indeparteaza de aceasta masura se considera ca fiind “anormal”. Cantitativ, aceasta anormalitate poate fii in exces, anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in insuficienta, anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul slab al acestei categorii de definitii: importanta punctului de referinta fata de care ne raportam.......riu cu adancimea medie de 20 cm/ QI =70 in zona endemica- gusa prin lipsa iod..
2. norma ideala= acel model care prin definitie este considerat cel mai bun pentru grupul respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fii atins”; omul este cu atat mai “normal” cu cat se apropie mai mult de norma ideala. Intr-o anumita societate aceste idealuri nu sunt de obicei formulate explicit, concret, totusi acestea sunt prezente prin diferitele modele educationale, eroii, vedetele, starurile promovate de societate. Deci norma ideala difera in functie de societate, de cultura.
3. norma responsiva=buna capacitate a individului de a face fata statuturilor si rolurilor sociale
dintr-o societate data, capacitatea de a se comporta adecvat asteptarilor comunitatii.
4. normalitatea ca procese tranzactionale; dependenta de stadiul de dezvoltare; normalitatea trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta. Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon.. psihologia varstelor. Normlitatea este un proces continuu ce presupune tensiune si efort din partea subiectului.
Anormalitatea psihica poate fii inteleasa atat din perspectiva structurii caracteriale cat si din cea a unor trairi circumstantiale. Persoanele particulare, anormale au unele caracteristici tipologice accentuate care atrag atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica cat si cea ideala. Relationarea lor sociala si integrarea in comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii defectuoase. Aceste variante particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile cu grave deficiente de inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu marcat caracter dizarmonic= personalitati psihopatice ( stari defective, anevolutive). O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte normale, “ hipernormale”; copil foarte cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios, muncitor, ordonat, care indeplinesc cu strictete tot
ceea ce se cere, respectand intru totul normele si regulile. Lipsiti de spontaneitate si initiativa, de sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii, inventivitate si indrazneala de a risca. De fapt acesta este o persoana fragila, vulnerabila, ce-si ascunde vulnerabilitatea in spatele indeplinirii corecte a normelor si rolurilor sociale si care, sub actiunea diferitilor factori situationali se pot decompensa psihopatologic( normopatie). Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de dezadaptare. De obicei sunt tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica doar cand ating o intensitate semnificativa sau apar la persoane vulnerabile. Boala psihica este o stare de durata variata, in cadrul careia apar importante modificari psihice negative atat in planul trairilor subiective, cat si al expresiilor si comportamentului. Constiinta si intreaga structura psihica a persoanei sunt denivelate si dezorganizate, in asa fel incat apar trairi si manifestari diferite de cele ale existentei normale. Concomitent este prezenta o reducere a capacitatii de autocontrol constient si de manifestare a vointei libere si responsabile. Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii interpersonale, a integrarii si randamentului social. Boala psihica se manifesta de obicei in episoade care se instaleaza progresiv sau brusc, pot dura
saptamani, luni sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor psihice se pot remite total sau partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele pot reapare. In cazul remisiunilor partiale raman stari defective psihice de lunga durata cu persistenta simptomelor din cursul episodului sau se poate produce o modificare a personalitatii, sau doar un defct energetic, astenic, sau deficit in planul relatiilor si performantelor sociale
Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica reprezinta un demers util si necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice comunitare. Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei profilaxii primare, secundare si tertiare psihiatrice cat mai eficiente. Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza dezinstitutionalizarea si transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea retelei de suport social, munca in echipa multidisciplinara formata si din personal nonmedical si subdivizata in grupe de activitate centrate pe activitati sociale specifice. In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii, -2.asigurarea conditiilor de
continuitate a asistentei, -3.stimularea adresabilitatii la reteaua serviciilor psihiatrice cu accent pe categorii sociale defavorizate. In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea profilactica si ingrijirea extraspitaliceasca a pacientului psihic . Intre persoana si lume exista fie armonie, fie dezacord sau conflictualitate, la un moment dat. Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi indeplinesc un rol predispozant, declansant sau patoplastic. Binomul normalitate-anormalitate, abordabil statistic dupa “generalitatea” unor norme si legi il depaseste in complexitate pe cel sanatate-boala, mai dependent de “concretul” cazuisticii. Psihiatria poate apela la trei categorii de norme care stau la baza normalitatii: norma statistica care implica evidentierea particularitatilor atitudinale si expresive aferente elementului social cultural si istoric; norma valorica, intangibila, corespunzand idealului individual si colectiv in sensul in care comunitatea considera ca acesta “ar trebui sa fie”: norma functionala care reflecta masura in care o componenta isi indeplineste rolul atribuit si asumat in cadrul unei optime functionalitati a ansamblului.
Normalitatea presupune deci – cu inerenta referire la persoana umana – apartenenta
simultana la norma statistica si la cea ideala intr-un anumit context socio-cultural, individual, indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul comunitatii.
Anormalitatea sau din punct de vedere patologic, indepartarea de la norma in sens negativ, inseamna un deficit de integritate si de integrare a persoanei in ambianta. Ea se realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale normei.
Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul constient sau/si constientizat devine parte integranta a unui sistem cu valente dominant preventive si reabilitative, abordarea conceptelor de referinta poate fi facuta pornindu-se de la inegalitatea de principiu a persoanelor din punctul de vedere al diversitatii si nivelului valoric existential. Aceasta diversitate individuala care se interconditioneaza reciproc cu complexitatea compozitionala a ambiantei trebuie sa constituie, in context comunitar, un factor optimizant al sociabilitatii si nu unul perturbator al acesteia.
Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci cand in cadrul unui demers constient persoana reuseste ca prin cunoastere, comunicare si creativitate sa-si asigure starea de echilibru contribuind simultan la echilibrul
colectiv. “Surplusul” de implicare personala in problematica existentiala comunitara trebuie dirijat in mod responsabil spre compensarea dezechilibrului semenilor aflati la periferia sau in afara existentei comunitare. Normalitatea presupune o adaptare, conformism dar si implicare, initiativa, originalitate creatoare, o doza de non-conformism distantata insa de sensurile sale peiorative.
In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un deficit de empatie in raporturile interpersonale si unul de angajare dezinteresata in asistarea si reabilitarea destinelor individuale perturbate in sens psihopatologic. Ea poate reprezenta deasemenea un deficit de informatie medicala cu ignorarea sau evitarea consecutiva a situatiilor existentiale potential stresante.
Alaturi de carentele educative deficientele activismului profesional,(cu toate consecintele lui, de la cel de natura materiala pana la cele morale), contribuie la plasarea intr-o pozitie extracomunitara. In acelasi context se situeaza nesubordonarea scopurilor personale celor colective cu alterarea atributelor de reciprocitate si solidaritate interumana.
Conceptul de anormalitate in sens comunitar poate fi discutat si prin prisma mentalitatii
colective care dezavantajeaza si rejeteaza deseori bolnavul psihic chiar aflat in faza remisionala. Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii care insemna in perspectiva abordata un deficit de socializare, insotit de modalitati de reactie si de expresie dezavantajante augmenteaza vulnerabilitatea individuala. Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume sunt intotdeauna factori majori psihopatogenetici.
Coordonatele preventiva si reabilitativa ale asistentei de tip comunitar isi pot pierde din continut si in cazul deficientei resurselor tehnico-materiale ca si aferent scepticismului asupra statutului stiintific sau tensiunilor interdisciplinare.
Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai este privita ca o problema personala ci ca una colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv asupra discrepantei dintre aspiratiile individuale si cele colective pana la identificarea lor, modelele culturale si experienta grupului social fiind mereu implicate.
Saracirea lumii valorilor si perturbarea categoriilor morale individuale completeaza conditia de anormalitate care in contextul de referinta si intr-unul antropologic depaseste rolul
dintre prioritatea biologica si suprematia psihologica.
Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate deseori si datorita faptului ca anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in afara tiparelor comunitare sau mereu imorala. Ea ramane in permanenta mai dificil de definit decat normalitatea, faptul pledand pentru geniul comuniunii si pentru aspiratiile de bine, frumos si adevar care anima persoana umana.
[Prelipceanu, 23,40] Normalitatea este pentru psihiatrie un “calcai
al lui Ahile”. Ea ii releva, pe de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa cum exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor stiinte (psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative). Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si unei supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se solicita de exemplu psihiatriei – in diverse circumstante cu impact public considerabil – sa precizeze competenta psihica a unei persoane publice sau chiar sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de provocarea teribilista a unor astfel de solicitari,
ramane intrebarea daca stim unde incepe si unde se termina normalitatea psihica. Inainte de a da un raspuns transant la o intrebare ce se cere atent nuantata, ne propunem, in paginile urmatoare, sa trecem in revista cateva acceptiuni traditionale ale psihiatriei clasice asupra problemei, fara pretentia de a o epuiza.
Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-se conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor normative, de la etica la drept si sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia unei definitii a normalitatii cand se afla in ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga instanta de judecata/procurorul/anchetatorul ca o persoana in conflict cu legea sufera/ sau nu sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care starea de normalitate (sau sanatate) psihica face parte din inventarul diagnostic al psihiatrului sunt: participarea unei capacitati specifice a unei persoane (de a satisface serviciul militar, de a incheia un act/ o casatorie, de munca, de port-arma etc.), de a exercita o anumita profesiune (mecanic de locomotiva, pilot etc.). Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand in vedere dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia “originara” a conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca
sa defineasca omul (fiinta “biologica”, dar si “spirituala”) in limitele (sau din perspectiva) idealului normativ, etic, axiologic. Pe de alta parte exista o permanenta si implicita raportare la normalitate in existenta curenta care ne obliga sa-i cautam repere in sfera imediatului. Ne referim la normalitate pentru a intelege lumea in care traim si pe noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta permanenta “aspiratie” spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem de-a lungul istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua “ajustare, armonizare la evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile culturii, logosului caruia ii apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare.
“Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul? Poti tu insuti sa definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate? Nimeni nu a rezolvat aceasta problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa stii asta”. (E. Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin, 1966, p.IX).
Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o intreaga istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a normalitatii. Medicina somatica a evoluat multe secole, psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe
traditia definirii sanatatii ca echivalentul implicit al normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a simptomelor. Fiind un demers indelungat, dezvoltat din nevoia imperativa de a face bine, ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri, unele epocale (Harwey, Koch, Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si chiar raman deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul poate fi anihilat, vindecat. Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea paradigmei medicinii moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de a trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala – sanatate (dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza normalul si unde incepe patologicul) a fost cel al bolii infectioase, conform caruia normalul (sanatosul) inseamna absenta bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios sau eradicarea lui. Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si, de aceea, confortabila este _ asa cum vom vedea – insuficienta pentru sfera normalitatii psihice/sanatatii mintale in care, pe langaafectiunile majore, exista stari aflate in zona de granita dintre normalul si patologicul
psihic (tulburarile de dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de adaptare).
De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de motive.
In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita persoana: psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala, volitionala, comportamentala), socio-educationala, socio-culturala, interrelationala. Se poate vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt insa congruente la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins uman armonios inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data cand evaluam normalitatea cuiva trebuie precizata perspectiva din care privim,precum si criteriile adecvate: “din punct de vedere al comportamentului in societate X este perfect normal” sau “Y are niste obiceiuri absolut normale” etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca incercam o definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata de subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel definit nu este altceva decat normalul asa cum il concepe cel care face aprecierea. S-a spus in repetate randuri de catre multi autori ca normalul
comportamental (psihic) este saturat de conotatii valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii valorice in definirea normalului psihic ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea, acest lucru nu este posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor care urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi abordata se intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune ideala” (Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia, medicina in general si psihiatria in special, psihologia, stiintele normative, dar si opinia comuna incearca sa il defineasca si al carui sens denotativ implica delimitarea de anormalitate, de devianta, de boala, de urat si rau, de nefiresc. Fatalmente fragmentata conceptual (se poate vorbi de normalitate la nivelul morfologiei si fiziologiei, de una a grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a unei epoci sau a unei perioade a vietii individului sau de alta legata de sex, de cea statistica si valorica etc.) normalitatea se leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979) si defineste in sens filozofic “ceva care este cum trebuie sa fie” constituind un “sinonim atenuat” al lui “bun si just” (Haynal,1980). Anormalitatea,
genul proxim al normalitatii, se constituie pentru A. Comte (ibid.) din variatiile superioare si inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai multe sensuri conotative ale normalitatii derivate din sensul general filozofic, dupa perspectiva din care este conceputa. Un prim sens conotativ trimite in medicina la normalitatea somatica si psihica. Numai ca despre normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni relativ rigurosi, ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre normalitatea psihica” (Stossel, Ogodescu, 1972, p.38). Pentru psihiatrie, mai mult decat in restul disciplinelor medicale, normalitatea este un concept dificil, intrucat se confrunta cu variabilitatea infinita a formelor individuale ale psihismului, a tipologiilor si variantelor normalului si a formelor de tranzitie spre marginal, variabilitatea fiind definitorie naturii umane, “concept biologic fundamental” al acesteia (Ryle, cit. de Cavenar si Walker, 1983). Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a fiecarui individ si rezulta din confruntarea echilibrata a tendintelor individuale cu ambianta sa sociala si cu un “ideal al normei (K. Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta il promoveaza, depinzand – asa cum spunea Kolle (ibid.) – de forta si structura persoanei fiecaruia in parte. Individul ideal, “eroul”
teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a diverselor temperamente existente, ci o sinteza a unor functiuni psihice si extreme, temperamental-caracteriale sudate prin “puterea de creatie”, esenta a “normei ideale”. Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele trasaturi temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa cum comenteaza polemic K. Kolle (ibid.) – “tocmai nenorocitului asa – zis normal de care fac caz multi psihiatri”. Daca aceasta afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi oricum un corectiv care tine de o epoca istorica si de o anumita distantare obiectiva fata de realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: “puterea de creatie” este astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale laureatilor premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar “omul normal” privit mai putin ca “o medie, o mediocritate sau un conformism mecanic” (Ey,1979) si mai mult ca o celula vie, functionala a unui sistem social. Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o variatie, o “indepartare” pur cantitativa de normalitate ca medie statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehementin apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile
sale, genial prin creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin pervesiunile sale (Ey, ibid.). Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai mult sau mai putin intampltoare in existenta individului (ca de exemplu comiterea unui delict) sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea). Daca, asa cum observa K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma unui standard al normalului, si acesta mai mult sau mai putin vizibil sau exprimabil, dependent pana la un punct de mode, este tot atat de adevarat ca “normalul” in general exercita asupra opiniei comune o adevarata fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie intima a fiecaruia spre un prototip al perfectiunii, ca si de anumite proiectii inconstiente in cazul “evaluarii” normalitatii altuia, in cadrul careia o autoimplicare narcisista nu poate fi totdeauna exclusa. Pe aceasta curba ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie normalitatea statistica, zona maximei probabilitati de a exista in cadrul normei unui
individ. Aceasta norma constituie latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social (dar si psihologic, comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona normalitatii statistice se va raporta, sau nu, la un “tip normo-ideal” catre care tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip depinde de “Weltanschauung-ul fiecaruia” (Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii, prin care filtreaza tipul “normo-ideal”, raportandu-se la acesta si delimitandu-se pe sine. De aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul “umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar diferenta specifica dintre normalitatea-anormalitatea psihica nu va putea fi definita decat prin intermediul disocierilor conotative multiple ale primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a normalitatii drept atibut al integritatii organismului si al adaptarii homeostazice a acestuia la mediu(Haynal, 1989), singura orientare operanta si in cadrul careia norma functionala ocupa pozitia privilegioata, asa cum vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti converg catre un aparent consens al acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966)
inventariaza careva. Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal, adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei sensuri ale normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat pe principii morale) si cel clinic sau functional (“normalul” este individul care functioneaza adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei acceptiuni care stau la baza conceptului psihiatric de “patologie”, normalitatea fiind deci derivata conotativ din patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la normal), functionarea optima si clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite. Normalul ar fi astfel dedus ipotetic ca o medie opusa patologicului evaluat cu mijloace clinice. Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota comuna, pe buna dreptate, perspectiva functionala, propunand propria lor clasificare: “normalitatea ca sanatate”, “normalitatea ca utopie”, “normalitatea ca medie” si ca “proces”. Sa le examinam pe scurt pe fiecare.
“Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea patologiei, ceea ce ramane nedefinit fiind un “reziduu aproape universal de
normalitate sau sanatate”. Normalitatea ocupa asadar “portiunea majoritara a unui continuum in cadrul caruia patologicul este portiunea minoritara” (ibid., p.99). Sanatatea devine mai curand ceva “rezonabil” decat “starea optimala de functionare” (ibid., p. 100), iar aceasta perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de prevenirea aparitiei simptomelor care “interfereaza cu functionarea optima a pacientului” (ibid.). Individul sanatos ar fi acela care este liber de dureri neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o senzatie majora de disconfort (Romano, 1950).
Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul metodologic al obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit decat “starea pozitiva de sanatate”, observa cei doi autori citati.
S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca utopie”. Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un psihiatru dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi normal pentru o societate tribala) si al doilea psihanaliza (conform careia armonia ego-ului, “selfactualizarea” raman idealuri, intrucat nu exista ins fara defense nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie astfel idealul platonic, de neatins al “psihoterapiei
optimale” (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza “persoana pe deplin functionala” la finele curei terapeutice. Abordarea de catre medicina preventiva a sferei patologicului di stadiile sale precoce, inainte chiar ca boala sa se declare, prin reducerea factorilor de risc, a facut ca unele boli sa se manifeste atenuat ceea ce inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966) ca “normalitatea ca utopie” poate deveni in viitor mai putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai bine de un sfert de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul, sindromul post-Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
“Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele biologice si sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti respecta distributia normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta este redata de curba normal configurata descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta forma de clopot. Spre deosebire de primele doua perspective enuntate, pentru care normalitatea – anormalitatea formau un continuum, perspectiva “mediei” situeaza normalitatea spre partea medie a clopotului, ambele extreme ale sale situandu-se in afara
mediei, adica in zona rangurilor joase si constituand cele doua zone ale normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic. Daca se evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu, vom avea doua zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor supradotati, ambele continand un numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei intr-o anumita societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si
chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in momentul examinarii”. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.
“Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa rezolve imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub semnul devenirii personalitatii ca o “progresie in timp” care ar antrena o crestere progresiva a capacitatii de adaptare a individului. Comportamentul uman ar interactiona sistemic de-a lungul existentei individului cu mediul social si cultural in care individul traieste. Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate – stres cu datele de dezvoltare socio – educationala si familiala pledeaza fara doar si poate pentru o viziune
sistemic – integrativa asupra bolii psihice si deci a “non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana “normal” de-a lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se schimba. Un ins care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa se adapteze in decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri economico – politice, istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante imense pe scara sociala (de la conditia de cetatean respectabil la cea de detinut politic si in final, la varsta a treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei astfel de cariere biografice, daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti eventual deveni intelept (un calificativ posibil al normalitatii).
De altfel, conceptul de epigeneza a dezvoltarii personalitatii (Erikson, 1959) sustine chiar aceasta evolutie prin cele 7 stadii de dezvoltare pe care individul la parcurge pana la cel de maturitate, adica de functionare optima. Intreaga existenta constituie un proces adaptativ pe parcursul caruia personalitatea se autoconstruieste integrandu-se in “nisa” sa ecologica printr-un lung sir de crize de viata pe care individul invata sa le rezolve.
Vom trece in revista in paginile urmatoare principalele abordari ale conceptului de normalitate pornind de la modelul etiologic bio-
psiho-social (Branzei, 1974, Engel, 1977) acceptat astazi in literatura psihiatrica. Demersul descriptiv, analog celui din nosografie, poate fi criticabil intr-o discutie despre normalitate (care este altceva decat boala), dar ofera totusi beneficiul de a fi o cale sistematica de apropriere a unui subiect controversat.
Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea normalitatii individuale si a celei colective (definita prin norma statistica). Prima vizeaza individul ca entitate unica si irepetabila, a doua aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele mai mult sau mai putin obiective ale unei normalitati general valabile pentru o anumita populatie.
Normalitatea individuala are drept limita inferioara norma statistica si drept limita superioara normalitatea ideala. Individul normal este individul nonbolnav, fara simptome si care corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si trasaturi de personalitate ce pot fi evaluate), dar si valorice (ale normei sau mediei statistice). Dincolo de aceasta limita inferioara se afla domeniul iluzoriu al normalitatii ideale definibila
prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat) si superpozabil peste modele cultural-simbolice (“idealul clasic al omului”). Numai ca in conformitate cu preceptele psihanalitice nu exista individ liber de defense nevrotice, deci nici normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer, Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de socializare in construirea normalitatii ideale. Rogers (1963) evoca “personalitatea pe deplin functionala” pe care o asociaza, pe langa conditii ce tin de “self-actualizarea” atat de draga psihanalistilor (capacitatea de a simboliza experientele cu acuratete in constiinta, nevoia de apreciere si autoapreciere pozitiva, congruenta propriei experiente cu pripria parere despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai curand socio-genetica. Acestea ar fi: “self-structura” personalitatii sa fie flexibila, predispusa schimbarii prin asimilarea de noi experiente, individul sa aiba capacitate de “adaptare creativa” la noutatea fiecarei situatii si de testare efectiva a realitatii, chiar atunci cand nu are date suficiente despre acea realitate sau ii este chiar nefavorabila, sa atraga aprecierea pozitiva a semenilor si sa aiba relatii armonioase cu aestia etc.
Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta parte, ca “o trebuinta este cu atat mai specific umana, cu cat este mai inalta” si situeaza in bine cunoscuta sa piramida, la nivelele superioare, trebuintele de armonie interioara, de simetrie si autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a descoperi, care sunt in stransa interrelatie cu dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor care asigura libertatea unui individ de a exista in normalitate si nu poate fi cuantificata, ea neavand o limita superioara, ci doar una inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I. de exemplu, caci conditia individuala cea mai generala a libertatii de a fi normal este prezumtia unei inteligente acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o efectueaza psihiatrul este o evaluare a normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau axiologica definita de stiintele normative (etica, estetica, logica, epistemologie) este pentru K. Schneider ceea ce corespunde idealului subiectiv personal. Individul opteaza pentru un model normo – ideal conform aspiratiilor sale. K. Schneider (1950) spune: “pentru unul este normal Goethe, pentru altul Bismark, pentru al treilea Sf. Francisc”. Anormalul valoric va fi pentru individ tot ce contrazice figura ideala.
Mezger (cit. Petrilowitch, 1966) sesizeaza infiltrarea invariabila a judecatii de valoare si in norma statistica, fapt care dovedeste relativitatea oricarei absolutizari in materie de definire a normalitatii, chiar si norma statistica ingloband in mod necesar valente ale normei sociale (care este preponderent valorica). O rezolvare a acestei situatii dilematice o poate oferi conceptul de norma responsiva (Grote, cit. de K. Kolle, 1961) corespunzatoare definitiei normei functionale (Hollingsworth, ibid.). Norma responsiva se referea la modul in care inima, de exemplu, corespunde sau nu necesitatilor functionale homeostazice ale individului si nu la faptul daca ea este sau nu normala din punct de vedere statistic. Obiectia de principiu a acestui model normativ este ca el poate conduce la dizolvarea conceptului de normalitate, inlocuindu-l cu normalul particular al unui individ dat. Se poate insa presupune sau chiar postula ca, in general, toate inimile care satisfac cerintele homeostazice circulatorii ale posesorilor lor vor avea caracteristici morfo-functionale apropiate, fiind distribuite in cadrul unei multimi suficient de omogene pentru a putea caracteriza un model unitar bine definit al inimii normale. Ceea ce in ultima instanta se va referi tot la o norma statistica. Tinand seama de
determinismul mult mai complex al persoanei, I se poate extrapola acest rationament pentru a ingloba norma statistica perspectivei responsivitatii adaptative (in cadrul unui context socio-cultural definitiv). Se poate ajunge in acest fel la o definire sistemica si cu atat mai operanta a normei conceputa ca norma functionala (Hollingswort, cit. Kolle, 1961), deziderat spre care tind “multiplele intrebari nerezolvate” legate de normalitate si care va depinde de modelul conceptual al functionarii organismului, ca si de telenomia pe care I-o atribuim (Haynal, 1989). Mentinandu-se in perspectiva unei integralitati a organismului si a homeostaziei acestuia cu mediul sau, norma functionala trimite la un model regresiv al bolii psihice, fie ca vorbim de o disolutie a unor functii ierarhizate (Sherrington, Jackson, Ey), de regresiunea in sens freudian, sau de “defectul de comunicare” (Pamfil, Ogodescu, 1974).
Normalitatea, ca notiune, ramane insa la fel de indefinibila, chiar daca acceptam norma functionala. Presupunand “coexistenta echilibrata a identitatii vii si a metarmofozei persoanei” (ibid.), ea se sustrage de la definirea valida din punct de vedere practic, dar lasa loc elaborarii unor suficient de precise cadre
nosologice pentru ca acestea sa fie utile in domeniul actiunii practice a psihiatrului.
Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca normalitatea sub aspectul modului de viata sincronic si diacronic al unui popor, determinismul cultural fiind implicit celui social. Remanenta culturilor este mult mai mare insa decat a structurilor si fenomenelor sociale care le genereaza. Societatile se schimba periodic, puterea, controlul social si sistemul normativ-valoric modificandu-se consecutiv, dar folclorul, obiceiurile religioase, spiritualitatea unei populatii sau ale unui popor persista nenumarate generatii, alcatuind o veritabila “ereditate” socio-culturala a acelui popor, o mostenire culturala internalizata de individ prin enculturatie. Trebuie precizat ca enculturatia este in antropologie procesul analog socializarii din sociologie. Pentru E.F. Tylor (1871) citat de I. Badescu (1993, p.150), cultura este “ansamblul complex al cunostintelor, credintelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati si obisnuinte, pe care le dobandeste omul ca membru al societatii”.
Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru tentativa de a defini normalitatea psihica. S-a reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul ce decurge din judecata valorica pe care o implica, care ar duce in extremis la echivalarea imoralitatii cu anormalitatea sau cu boala, ceea ce conduce inevitabil la etichetarea bolnavului, si -in consecinta - la segregarea si marginalizarea sa sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist normalitatea din perspectiva sociologica, ci doar de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I poate fi negat, anume conotatia valorica din orice definitie a normalitatii psihice, care rezida din chiar relatia dintre cel care defineste si obiectul de definit: cine defineste in fond si ce defineste? Este definit un set de comportamente si atitudini ale unui individ sau mai multi (de catre un grup). Reperul la care se va raporta definitia normalitatii va fi chiar modul de a o concepe al acestui grup de oameni, intrucat orice colectivitate isi impune regulile si controleaza respectarea lor. Grupul sau societatea exercita astfel o presiune asupra
individului, care, in decursul procesului de socializare, isi insuseste modul de viata, normele si valorile grupului caruia-I apartine pentru a fi acceptat de acesta, pentru a I se integra. Aceste reguli sunt insusite prin invatare, proces indelungat ce incepe in copilarie si dureaza toata existenta individului, atata timp cat el respecta si accepta regula jocului. Vorbim de conformism (acceptarea, subsumarea si urmarea de catre individ a prescriptiilor si normelor sociale) sau nonconformism (inlocuirea regulilor sociale cu peopriile criterii si opinii si atitudinea critica fata de presiunea sociala externa). Normalitatea intr-o societate democratica individualista( dupa N.Duruz- “ A fi psihiatru astazi, intr-o societate democratica individualista”-Psihiatru.ro;pg.20)1. normalitatea ca expresie a individualismului: acceptarea coexistentei extremelor de gandire si practici pe terenul schimburilor sociale din lumea de azi.2. tipologia comportamentelor sociale actuale, valorizate in cadrul individualismului democratic: hiperspecializarea, concurenta, cautarea performantei rentabile si recurgerea la evaluare.3. cadrul de referinta in contextul sociopolitic contemporan al pluralitatii, in care identitatea are
fete diferite, multiple dar pe care o impartaseste toata lumea,” cu un aer familiar”, in care diferentele sunt asumate si recunoscute.
Normalitate, comunicare si adaptare
Stossel si Ogodescu (1972) afirma: “Una dintre cele mai promitatoare si esentiale perspective de a surprinde normalitatea sau patologia psihica, cu cota lor parte de ordine si dezordine este studiul comunicarii umane” (p. 30). Propagand o abordare interdisciplinara, autorii discuta problema normalitatii de pe pozitia aplicativa a teoriei comunicarii. Pentru autorii citati normalitatea “se largeste astfel spre internormalitate”, ea fiind “interindividuala si, prin definitie… <contagioasa>”. Modalitatea de a trata in acest fel normalitatea presupune acceptarea caracterului ei sistemic, de proces (asa cum au propus si Offer si Sabshin, 1976), ceea ce presupune continua elaborare, “construire” prin “inductia reciproca la toate nivelele dintre indivizi” (ibid.).
Normalitatea ar fi asadar armonia homeostazica a sistemului constituit din diferite nivele de subsisteme (individuale, familiale, gupale etc.). Fluxul input-urilor si output-urilor
informationale ar oscila si interactiona dinamic si permanent mentinand o homeostazie care ar fi, dupa Enatescu (1987), chiar normalitatea sau sanatatea. Prin opozitie, boala este dezechilibrul care produce dezordinea, dezorganizarea sistemului. Prin comunicare, “filon al contagiunii normalitatii” (Pamfil, 1972), aceasta normalitate homeostazica se disipeaza pana devine un “ocean de normalitate” care se automentine si se autogenereaza. Astazi se vorbeste atat de feed-back, mecanismul de autoreglare al oricarui sistem, ca si de feed-forward, care genereaza un proces homeoretic (Waddington, 1970), ce permite ca sistemul sa recupereze ceea ce a pierdut prin diversele perturbari, si sa ajunga finalmente acolo unde ar fi facut-o daca nu ar fi fost perturbat.
De la normalitatea psihica la sanatatea mintala
Definitiile functionale sunt singurele operationale pentru evaluarea normalitatii unei persoane. Ele depasesc polarizarea transanta, simplificatoare a definitiei negative (normalitatea echivaleaza cu starea de bine, satisfactie, fericire etc.). Astfel, Menninger (1945, p.2)
defineste normalitatea prin capacitatea de “ajustare a fiintei umane la lumea in care traieste, dar si la ceilalti, cu maximum de eficienta, satisfactie si fericire, prin acceptarea regulilor jocului, prin atitudine si dispozitie calma, inteligenta alerta si comportament socialmente acceptabil”. Pentru Glover (1956) cit. de Offer si Sabshin (1966, p.42), persoana normala este “libera de simptome si conflicte psihice, demonstreaza capacitate de munca si este capabila sa-I iubeasca si pe altii, in afara de sine”.
Pentru aceste evaluari se utilizeaza in prezent conceptul de sanatate mintala, echivalent cu definitiile functional-adaptative ale normalitatii. Klineberg (1954), citat de Enachescu (1996) crede ca sanatatea mintala este o stare de dezvoltare intelectuala si emotionala optima care face individul compatibil cu semenii sai. Ruesch (1980) enumera premisele sanatatii mintale: capacitate de percepere si cunoastere a realitatii, de a lua decizii si a le implementa in actiuni, de autoexprimare prin limbaj verbal si nonverbal, de a raspunde la mesajele altora. Definitia binecunoscuta a OMS afirma ca sanatatea mintala este o “stare pozitiva de bine, credinta in propria valoare a individului, in demnitatea si
valoarea celorlalti, abilitatea individului de a0si gestiona lumea interioara de gandiri si sentimente, de a-si organiza viata si asuma riscuri, de a initia, dezvolta si sustine relatii personale mutuale satisfacatoare si capacitatea psihismului de a se adapta si de a-si reveni dupa socuri si stresuri” (Jenkins, Culloch, Parker, 1998, p. 1).
Tulburările psihice au următoarele cinci dimensiuni :
o dimensiunea organică, care se poate extinde de
la alterări fine metabolice
şi morfologice, biochimice-fiziologice, până la
leziuni macroscopice, foarte diferite de la un
pacient la altul ;
o dimensiunea funcţională şi fiziologică ese
caracterizată prin modificări
neuro-vegetative, senzoriale, senzitive, motorii, ale
reflexelor şi ale altor organe şi aparate cu elemente
disfuncţionale ;
o dimensiunea psihologică, exteriorizată prin
perturbări ale funcţiilor psihice,
conduitelor comportamentale ce pot fi evaluate
prin psiho-texte şi scale ;
o dimensiunea personală, exprimată prin faptul
că tulburările psihice sunt
foarte strâns legate de ; structura personalităţii
trecute şi prezente împreună cu ansamblu istoriei
sale longitudinale şi transversale, individuale,
sociale şi chiar de inconştientul său, Altfel spus,
icterul sau hernia inghinală sunt independente de
situaţiile sociale, educaţie, mentalitate şi de
caracterul pacientului,nu acelaş lucru se poate
afirma despre maladiile psihice care se află într-o
dependenţă semnificativă de elementele mai sus
menţionate. Majoritatea bolilor psihice sunt
tranzitorii , prezentându-se sub forma unor
episoade : psihotice,
depresive,nevrotice,discomportamentale etc. şi
alteori, sub forma unor tulburări cu evoluţie de
lungă durată (schizofrenia), sau definitive
(demenţa), iar simptomatologia şi desfăşurarea
bolii se leagă atât de predispoziţiile şi structura
personalităţii pacientului cât şi de condiţiile
ambientale calitatea procesului terapeutic şi a
suportlui social ;
o dimensiunea socială se caracterizează prin
faptul că tulburările psihice se exprimă doar în
cadrul unor termeni de relaţie ale pacientului cu
ceilalţi şi chiar cu el însuşi ( anorexia – bulimia).
În cadrul acestei patologii socio-relaţionale
pacientul devine un fel de a fi particular în
societate motiv pentru care societatea nu-l
acceptă, şi astfel boala psihică poate fi
considerată ca tranziţia unei patologii personale
de conflict la o patologie de relaţie socială.
Dimensiunile menţionate fac din psihiatrie
o disciplină medicală caritabilă şi curabilă care are
nevoie şi de un sistem psihologic de noţiuni care să-I
permită să generalizeze şi să delimiteze cât mai
exact cele observate.De fapt, prin noţiunile
psihopatologice se definesc elementele şi trăsăturile
particulare ale diferitelor tulburări psihice precum şi
ale teoriei acestora.
Bibliografie :1.A.NIRESTEAN –NORMALITATE SI ANORMALITATE IN PERSPECTIVA PSIHIATRICA COMUNITARA; 2.Lazarescu, Ogodescu- Indreptar de psihiatrie; pg. 19-24.3.Prelipceanu, 23,40]
Personalitatea normala si patologica Personalitatea si ciclurile vietii.
-Boala si personalitate. -Personalitate premorbida si teren predispozitional. -Tulburari de personalitate.
Personalitatea=• Calitatile comportamentale stabile ale unui individ
intr-o mare varietate de circumstante.• Este bine ca medicul sa fie capabil sa evalueze
personalitatea, pentru a ajunge sa prevada comportamentul pacientilor in cursul bolii.
• La pacientul psihic, personalitatea nu determina numai modul de reactie in timpul imbolnavirii, ci modifica, de asemenea, terenul si poate fi interpretata uneori gresit drept boala.
Trasaturile de personalitate• Pot determina predispozitia unor oameni la
tulburari emotionale la trecerea prin evenimente stresante
• Ex: o persoana nelinistita intotdeauna de probleme minore este mai probabil sa dezvolte o boala anxioasa, decat o pesoana mai putin inclinata spre neliniste.
• Grad de vulnerabilitate a personalitatii=>comportare anormala= raspuns la evenimente stresante.
• Grad mai mare de anormalitate=> comportarea neobisnuita survine chiar in absenta evenimentelor stresante.
• Uneori anomaliile sunt atat de accentuate , incat este dificil de stabilit doar dupa starea prezenta a pacientului, daca se datoreaza personalitatii sau unei alte tulburari mentale.
• Problema centrala= durata comportamentului neobisnuit.
• Daca s-a comportat mai intai normal si apoi, la un moment dat incepe sa se comporte anormal= tulburare mintala
• Daca a fost intotdeauna la fel de anormal cum este si in prezent= tulburare de personalitate.
• Distinctia este usoara daca schimbarea de comportament este rapida( manie) , dificila cand este lenta (unele cazuri de schizofrenie).
• 1963 Jaspers +/–criteriul: afectiunea apare dintr- cauza dinauntrul persoanei, nefiind o reactie la circumstante.
Evaluarea personalitatii• Personalitatea poate fi apreciata numai dupa
informatii sigure despre comportamentul anterior( nu comportamentul observat in spital sau ambulator).
• Testele psihologice pot fi influentate de prezenta tulburarii mentale.
Personalitatea si ciclurile vietii• Problemele dezvoltarii psihice ale omului sunt
foarte numeroase si dificil de abordat cu cat societatea capata o serie de caracteristici variabile- care creeaza un cadru de conditionare social, familial, material, continental si planetar special.
Trei mari cicluri ale vietii• 1-ciclul de crestere si dezvoltare din primii 20
ani (copilaria cu substadiile ei, pubertatea, adolescenta).
• 2-ciclul adult, ce prelungeste dezvoltarea psihologica a omului( se extinde pana la 65 ani- varsta a doua: tineretea cu substadiile ei, etapa adulta timpurie sau precoce, adulta medie, adulta prelungita sau tardiva).
• 3-ciclul al treilea sau etapele varstelor de regresie, ale batranetii-postadulte ( de la 65 pana la moarte: perioada de adaptare, aceea a batranetii timpurii, a batranetii propriu-zise si perioada marii batraneti si a regresiei finale sau ciclul terminal)
ciclul1• Particularitatile de personalitate se accentueaza
in perioadele pubertatii si adolescentei, dilatandu-se uneori si nuclearizandu-se impetuos.
• Considerata perioada de trecere.• Intre20-24 adolescenta prelungita = prelungirea
adaptarii si maturizarii personalitatiiCiclul 2
• Integrarea socioprofesionala si punerea bazelor unei noi familii constituie cadrul trebuintelor personale dar concomitent si al solicitarilor sociale.
• Se contureaza mult mai profund subidentitatile profesionale( ca roluri prospective alimentate profund), subidentitatile legate de structurarea familiei personale si subidentitatile parentale in cadrul noii familii.
• =>grade de concordanta sau discordanta relativ complexe, acoperind campul constiintei, al aspiratiilor si al obiectivelor.
• Acum are loc si dezvoltarea generala a experientei sociale cu intreaga sa gama de inedit si de responsabilitate= obligatii profesionale, familiale, ierarhia profesionala ca si antrenarea in variate roluri si statute, profesionale si extraprofesionale , crearea unei crize de timp-viteza- perimare profesionale=>subidentitatile.
Ciclul 3• Acumulare de uzura interna si oboseala• Transformarile de statut de varsta
Tendinte actuale
• J.M.Tanner 1964 – tendinta a pubertatii de a cobori inspre etapele copilariei-seculara.
• Tendinta a adolescentei de a se dilata inspre cel de-al 2-lea ciclu de varsta.
• Ciclul adult tinde sa impinga ciclul sau varsta a 3-a peste deceniul al 7-lea.
• Problema longevitatii.• Nu numai statutul varstelor sufera modificari
ci si personalitateaPersonalitatea umana se diversifica si pluralizeaza
• T.Ribot –coexistenta mai multor personalitati in aceeasi fiinta umana.
• Contradictiile din constiinta omului modern• Personalitati= roluri si statute sociale reglate
de o singura personalitate.Personalitate premorbida si teren predispozitional
• Conceptul de personalitate anormala• ex. Violenti, sadici• 2 criterii: -statistic si social• Criteriul statistic=reprezinta variatii
cantitative fata de normal si linia de separatie este decisa printr-un scor de departajare.
• Criteriul social=variatii cantitative ale normalului dar delimitarea arbitrara este determinata de criterii sociale: suferinta pe care individul si- o provoaca siesi sau altora.
Tulburari de personalitate
• ICD= modele de comportament neadaptat profund implantate ce se pot recunoaste din perioada adolescentei sau chiar mai devreme, si care se continua de-a lungul celei mai mari parti a vietii adulte, cu toate ca adesea devin mai putin evidente la varsta medie dau inaintata. Personalitatea este anormala fie in ce priveste echilibrul comonentelor sale, calitatea si expresia lor, fie in ce priveste aspectul sau total. Din cauza aceasta..pacientul sufera sau face pe ceilalti sa sufere, existand un efect advers asupra individului sau societatii.
• Moral insanity=nebunie morala Prichard• Manie sans delire, Pinel• Inferioritate psihopatica-Koch• Personalitate psihopatica-Kraepelin-excitabil,
• Personalitatea depresiva• P . Pasiv- agresiva• P. sadica
Erick H. Ericson-ciclurile de dezvoltare umana• 1. stadiul oral-primul an de viata• Relatie bipolara de caracteristici
INCREDERE/ NEINCREDERE• 2.stadiul anal-1-3 ani• Autonomia si emanciparea copilului de tutela
parentala/ rusine si indoiala ca expresie a incapacitatii de a dobandi autonomia.
• 3.stadiul al treilea-4-5 ani=stadiul genital• Binom INITIATIVA/ VINOVATIE• 4. stadiul al patrulea=faza de latenta=6-11 ani• Binom SARGUINTA/ INFERIORITATE• 5. stadiul al cincilea-intre 12-18 ani• Constientizarea IDENTITATII EU-LUI/
CONFUZIA ROLURILOR• 6.stadiul al saselea=varsta mijlocie- tinerete si
inceputul varstei adulte• Binomul INTIMITATE/ IZOLARE• 7.stadiul al saptelea=varsta adulta mijlocie• Binom ALTRUISM/ EGOCENTRISM• 8. ultimul ciclu=anii batranetii• Binomul REALIZARE/ DISPERAREFiecare stadiu prezinta crize ce implica contrarieri
• Exista o oarecare deosebire intre structurarea identitatii fetelor si baietilor in ciclul adolescent-al cincilea.
• La tinerele fete organizarea identitatii se prelungeste pana dupa casatorie cand se structureaza partial prin identitatea sotului (Donnal si Adelson)
Personalitatea are o compozitie complexa angajata social.• Psihicul uman- sistem deschis, complex, de tip
