MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_115.pdfTel./fax: 0249 460 218;...

An. VIII, nr. 10 (92) OCTOMBRIE 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 10 (92), octombrie 2019

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. Portretul scriitorului şi gazetarului romanaţean Mircea Damian (1899-

1948)- imagine din colecţiile Muzeului Naţional al Literaturii Române din

Bucureşti.

2. Prima serie de absolvenţi ai Şcolii Normale de Băieţi din Caracal (1921-

1922).

3. Sus: o imagine din 1940 a Liceului Comercial din Caracal (arhiva

Asociaţiei Culturale Memoria Oltului);

Jos: o imagine din 1978 a hotetului Caracal din acelaşi oraş (arhiva

Asociaţiei Culturale Memoria Oltului);

4. Scriitorul Mircea Damian în ultima parte a vieţii, ,,stând pe o canapea”-

imagine din colecţiile Muzeului Naţional al Literaturii Române din

Bucureşti.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Păstorind cu vorbe bune................................................................/3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXXVIII)....................................../6

3. Marin Petran Vlădila- File din istoria învăţământului din comuna Vlădila.../19

4. Nicolae Popescu-Optaşi- Două teorii geomorfologicedespre formarea Grădiştei

de la Slatina arbitrate de lingvistică..................................................................../23

5. Ilie Dumitru-Principii şi metode în cercetarea toponimiei................................/25

6. Ion Lazu- Jurnal slătinean (V)............................................................................/30

7. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (VIII)................................................................/36

8. Ion Tîlvănoiu- Istorie sau telenovelă? Amintirile Eleonorei Florescu din

Caracal (III)........................................................................................................../50

9. Cornel Manolescu- Contribuţii la biografia medicului slătinean Ludovic

Florian Sobolak..................................................................................................../53

10. Nicolae Dina- Echilibru şi spirit constructiv în actul critic................................/55

11. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (X)..................................................................../58

12. Marius Sebastian Dumitrescu- Eroi din Al Doilea Război Mondial- comuna

Osica de Sus........................................................................................................../64

13. Mihail Şerban- Amintiri despre scriitorul Damian Stănoiu............................../68

14. Col. (r.) Dumitru Matei- Generalul Mannerheim în 1917 a comandat Grupul

Vrancea pe frontul din Moldova, având în subordine mari unităţi ale armatei

române................................................................................................................../86

15. Mircea Damian-Viaţa unui băiat de ţară (X)...................................................../91

16. Teodor Nedelea- Frumoasele amintiri................................................................/98

17. Ion Smedescu- Ceva despre manevrele militare de la Slatina de sub comanda

principelui Ferdinand (1910)............................................................................./101

18. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Octombrie.............................../110

19. Floriana Tîlvănoiu- Dumitru Tudor în corespondenţă cu profesorul Pătru

Crăciun (I)........................................................................................................../114

20. Dialog cu cititorii................................................................................................/120



Păstorind cu vorbe bune…

Ion Andreiţă

Cum păstorul se povesteşte pe frunză şi fluier mioarelor şi tovarăşilor lui de

stână, tot aşa preoţii îşi păstoresc credincioşii cu cuvintele Domnului şi îndemnuri

proprii, întru îndrumarea turmei cuvântătoare pe calea gândului frumos şi a faptei

pilduitoare. Ori de câte ori se iveşte prilejul, dar mai ales în biserică, glasul

preotului încălzeşte inima ascultătorilor cu focul sfintei cugetări. Predica din

finalul fiecărei slujbe este o autentică lecţie de dirigenţie, în egală măsură

religioasă şi socială, după care oamenii se simt mai curaţi, mai purificaţi, mai

înalţi, trăind plenar chemarea Evangheliei: „Sus să avem inimile!”.

Uneori, datorită talentului şi înţelepciunii pastorului, aceste predici sunt

înmănuncheate în cărţi, cu folos multiplu – în primul rând acela că, ajungând la

îndemâna oricui, cititorul poate aprofunda pe îndelete, în taina ceasului său de

răgaz, minunatele învăţături. Este o mai veche tradiţie în cultura noastră religioasă,

căreia ca nimeni altul i-a dat contur şi substanţă Mitropolitul Antim Ivireanu care,

pe lângă multele şi importantele traduceri de cult, şi-a tipărit cuvintele rostite în

biserică în cartea sa de căpetenie numită Didahiile – denumire grecească, în

româneşte însemnând predici. Le-am mai putea numi şi cuvinte de învăţătură, ştiut

fiind că Antim Ivireanul nu se urca la amvon doar pentru a săvârşi un ritual, ci şi

cu hotărârea de a se strădui să instruiască, să educe, să deştepte conştiinţele

amorţite ale păstoriţilor săi în spiritul moralei creştine şi al normelor de etică

socială. Pe aceeaşi cale – şi în acelaşi scop – păşesc şi cei trei preoţi-autori în

cărţile prezentate mai jos:

Preot prof. dr. Dan Toader: „Biserica, lumină pentru cei însetaţi” - carte al

cărei titlu vorbeşte de la sine despre intenţia autorului. Intenţie desluşită mai

concret în scurtul Cuvânt înainte: „Cu Dumnezeu începem lucrul nostru şi în

numele Său împlinim lucrarea noastră, convinşi că facem voia Tatălui Ceresc –

după cum Îl invocăm într-una din rugăciunile Slujbei Sfântului Maslu: Gura

noastră o umple de lauda Ta. Buzele noastre le deschide spre slăvirea numelui

Tău. Mâinile noastre le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele noastre

le îndreptează spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele şi gândirea

noastră întăreşte-le cu harul Tău”. Cu această convingere, autorul adună între

coperţile acestei cărţi (apărută în Editura RawexComs, Bucureşti, 2013) câteva din

predicile sale duminicale, precum şi gânduri rotind în jurul unor importante teme la

ordinea zilei. Iată predici care i-au impresionat, adesea până la lacrimi, pe enoriaşii

săi, mulţi necăjiţi, din parohia Costeasca din Bucureşti (Navigaţiei colţ cu Şoseaua

Chitilei): „Cuvânt despre Patimile şi Învierea Mântuitorului”; „Creştinul şi

Biserica”; „Biserica şi Istoria”; „Copiii, dar divin”; „Pâine pentru suflet, pâine

pentru trup”; „Foloasele rugăciunii”; „Semnul Sfintei Cruci”; „Viaţa în Hristos,

chezăşia existenţei noastre veşnice”. Acestor predici li se alătură teme care sporesc

valoarea cărţii: „Un popor creştin prin naştere, poporul român”; „Ora de religie, o



componentă esenţială a educaţiei”; „Recunoaşterea oficială a Mitropoliei

Basarabiei”; „Clonarea, un act împotriva lui Dumnezeu şi a fiinţei umane”;

„Teologul şi veacul său”; „Biserica şi reintegrarea europeană”.

Una dintre predicile părintelui Dan Toader se intitulează „Viaţa creştinului,

trăire faptică”. Călăuziţi de acest sentiment de responsabilitate, credincioşii din

parohie au hotărât, împreună cu preotul lor, să-şi înalţe biserică nouă, cea veche

fiind improprie, neîncăpătoare şi în degradare fizică. Preotul, tânăr, în puterea

vârstei (care este şi protopop al Sectorului 1) le-a fost indemn şi exemplu în toţi

anii construcţiei noului lăcaş. A ieşit o minunăţie de „lebădă”, în care se slujeşte de

câteva luni.

Preot Nicolae Truşcă: „Cuvinte Pastorale”.

Părintele Nicolae Truşcă, parohul Bisericii „Sfinţii Mihail şi Gavriil” din

Negoeşti, judeţul Călăraşi, recidivează; este la a doua carte pe care o publică.

Prima – „Întâmplări pastorale”, Editura Agora, Călăraşi, 2010 – cuprinde o seamă

de… întâmplări petrecute de preot de la venirea lui în această localitate (în anul

1982) între nişte oameni cu simţul lucrului serios dar şi al umorului, buni

credincioşi dar şi săritori uneori peste posturi şi alte îndatoriri religioase, ţărani

vechi de la zidirea satului dar şi unii mai noi, bruneţi cu origini incerte. Stilul are

ceva din umorul lui Creangă, altoit pe trunchiul satiric muntean.

Noua apariţie – „Cuvinte Pastorale”, aceeaşi editură, Agora, 2016 – este în

totalitate consacrată predicii, conţinând 46 de didahii ce urmează, cronologic,

sărbătorile calendarului ortodox. O simplă enumerare dă seamă de această

ordonare: „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”; „Înmulţirea pâinilor”; „Pilda

datornicului nemilostiv”; ,,Duminica femeii Cananeence”; „Pilda semănătorului”;

„Pilda samariteanului milostiv”; „Vindecarea celor 10 leproşi”; „Zaheu Vameşul”;

„Întoarcerea fiului risipitor”; „Duminica lăsatului sec de carne”; „Duminica I din

Postul Mare” (apoi: a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a); „Duminica Floriilor”; „A doua zi

de Înviere”; „Duminica Sfântului Apostol Toma”. „Limbajul acestor predici –

conchide pr. dr. Marian Necula, protopop de Olteniţa, prefaţatorul cărţii – este unul

direct, simplu, presărat uneori cu profunzimi teologice, aducând în actualitatea

trăită mesajul hristic…”. Aş exemplifica această idee prin predica întoarcerii fiului

risipitor, al cărei subiect este îndeobşte cunoscut. Sesizând că mulţi dintre

consătenii săi n-au înţeles aşa cum se cuvine pilda din Evanghelie şi consideră că a

lăsa libertate totală fiului să facă orice, după bunul lui plac, preotul îi… dăscăleşte,

în predica sa: „Am auzit de multe ori, când le-am spus unor părinţi să-şi aducă şi

copiii la biserică, tineri de 14-15-16 ani: „Părinte, nu vor să vină, iar eu îi las să

facă ce cred ei de cuviinţă”. (…) Vreau să spun că datoria părinţilor este să-şi

îndrume copiii dându-le sfaturi până devin maturi; copiii nu trebuie lăsaţi de

capul lor… Ar fi o mare greşeală făcută de nişte părinţi iresponsabili, care vor

răspunde pentru educaţia dată copiilor nu numai în faţa societăţii, ci şi în faţa lui

Dumnezeu”.

Părintele Nicolae Truşcă n-a fost nevoit să clădească o biserică nouă, dar pe

umerii săi a apăsat o greutate cel puţin la fel de mare. Biserica în care slujeşte a

fost construită în vremea domnitorului Matei Basarab, de către soţia sa, Elina



Doamna, la anul 1640, odată cu mânăstirea înfiinţată aici, la Negoeşti. Cutremurul

din 1977 a adus-o la un pas de prăbuşire. S-au făcut mici retuşuri, care mai mult

stricau măreţiei proiectului iniţial. Pentru preot, au urmat ani de zbatere şi

alergătură. În sfârşit, cu greu, a reuşit să obţină nişte fonduri europene care, alături

de altele locale, au rodit în reabilitarea întregului ansamblu mânăstiresc, biserica

fiind resfinţită în data de 8 noiembrie 2016, de Ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi

Gavriil.

Pr. dr. Grigore Mazilescu: ,,Cincizecimea”.

Preotul Grigore Mazilescu din Bucureşti n-a fost nevoit nici să construiască

o biserică nouă, nici să restaureze alta. Totuşi, într-un anume fel, el a clădit nu o

biserică, ci, aş putea spune, o catedrală. A scris o carte pe care, citind-o, trăieşti

plenar sentimentul că pătrunzi într-o catedrală. Şi câte nu înveţi, nu afli, dacă ai

urechi să auzi, într-o catedrală?! Cartea se numeşte „Sărbătoarea Paştilor şi a

Cincizecimii în lumina Vechiului şi Noului Testament”, apărută în Editura

ProSerCom, Bucureşti, 2002. Este o lucrare, se poate spune, de specialitate, dar la

fel de bine se poate spune că se adresează şi nouă, laicilor, dacă dorim să ne

înnobilăm cugetul şi sufletul.

De fel din comuna Roşia de Amaradia, judeţul Gorj, părintele Mazilescu,

cu viaţa închinată deopotrivă bisericii şi şcolii (a fost, până nu demult, cadru

universitar) este autorul mai multor lucrări, bine primite în lumea teologică.

Aceasta, la care ne referim astăzi, este, pe de o parte, încununarea activităţii sale de

cercetător, iar pe de altă parte, analiza unor centre nodale în religia creştină. „În

calendarul bisericesc – afirmă autorul – cele două sărbători (Paştele şi

Cincizecimea) se numără între praznicele împărăteşti… cinstite de creştini cu o

deosebită simţire. Despre prima sărbătoare, Sfântul Apostol Pavel spune că

Paştile nostru este Hristos pe care-L prăznuim nu cu aluatul cel vechi sau cu

aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului. Cea de-a

două sărbătoare, Rusaliile, are pentru creştini o mare însemnătate, deoarece când

evreii îşi prăznuiau ziua Cincizecimii, a avut loc întemeierea Bisericii creştine, din

care se va dezvolta nucleul Bisericii de mai târziu, şi de aceea poporul o mai

numeşte şi Duminica mare”. Cincizecimea este Ziua coborârii Duhului Sfânt

asupra apostolilor, care din acel moment vor purcede la propovăduirea Evangheliei

lui Hristos, vorbind neamurilor în limbile lor. Duhul Sfânt – ne spune părintele

Grigore Mazilescu – era în lume de la creaţie, dar acum vine într-un nou chip, ca

rod al lucrării de mântuirea a lui Histos, încununată prin Jertfă şi Înviere, pentru ca

întreaga zidire să se împărtăşească de această lucrare.

Subliniind ideea că sărbătorile religioase sunt pentru oamenii credincioşi

nişte popasuri spirituale în care ei întrerup ritmul preocupărilor cotidiene şi trăiesc

bucurii care sunt mai profunde dacă ştiu mai multe din istoria acestor zile festive,

pr. prof. dr. Emilian Corniţescu apreciază, în succinta Postfaţă: „Bogatele

informaţii expuse de autor în lumina mărturiilor scripturistice sunt de mare folos

intelectual pentru cei ce doresc să urmărească importanţa lor pentru desfăşurarea

cultului divin, iar pentru cei ce fac studii de specialitate reprezintă un ghid util în

acest sens”.



Amintirile unui scriitor slătinean (XXXVIII)

Ion Lazu

29 iulie 2008. Transcriere de pe contrapaginile unor foi de reclamă: La

10:30 sun la casa memorială Ion Minulescu. Amicul C. L. mă aşteaptă în prag, stil

boieresc. Mergem la masa din sala principală, scoatem listele şi în vreme ce

secretara ne pregătește cafelele, începem confruntarea. Ori că e pus de Uniune sau

de Muzeu să mă verifice, ori că o face pentru sine, ca să scoată vreun album, dar o

face cu maximă meticulozitate şi asta mă sâcâie; a căutat Deleni 10, dar e Deleni 6;

dau telefon lui Mihai Han, la Violeta Zamfirescu, ar fi putut s-o facă şi el, dacă nu

dorea să mă deranjeze, etc.; se mai dezumflă CL, care pregătise o listă de 12 nume

cu situație dubioasă, crede el; în final îi promit că la urmă am să predau USR tot

materialul foto cu casele unde am pus plăci, ca să le aibă. Îi spun că am aranjat cu

Al. Istrate să mai punem în Bucureşti 50-60 de plăci, iar filialele au să rezolve

problema pe plan local, cum au promis. Îl laud pentru monografia lui la

semicentenarul MLR, mai temeinică decât o istorie a literaturii şi, pentru că eu

citesc ca un lector de carte şi, de pildă, l-am convins pe Teşu să scoată a doua

ediţie din Istoria Holocaustului în România, pentru că la lectură găsisem puzderie

de greșeli de scriere și de tehnoredactare, îi arăt scăpările de literă din textul lui, cu

precizarea: autorul îşi cunoaşte cuvintele, nu mai observă dacă o literă lipseşte sau

e greşită; mai serioasă e chestiunea cu tabelele de la sfârşit, orice cititor interesat le

consultă chiar înainte de a intra în text şi aici sunt scăpări mai multe şi mai grave.

Îi sugerez inclusiv un paragraf despre scriitorii morţi pe front, ar pica foarte bine în

context; alt paragraf despre cei de la Crematoriul Cenuşa, de la Sf. Vineri, cu

exemple, din alte cimitire bucureştene. Şi îi dau o listă cu alţi scriitori, vreo 15

nume numai la literele A-B. Sper că a înţeles că nu-l consider un concurent, eu fac

ce pot pentru cinstirea scriitorilor, iar în rest, îi las și pe alții să se desfășoare după

cum li-i voia - şi slavă Domnului, am idei pentru alte câteva vieţi de la început.

De la venerabila dna Caracostea, cu care se înrudeşte N.M., care m-a

prezentat şi a asistat la discuţie, aflu cum s-a întors Dumitru Caracostea de la

închisoare, însă nu la adresa din Bd. Kogălniceanu 95, de unde fusese ridicat, ci la

adresa din Ana Ipătescu 28, unde vom pune placa memorială. I s-a spus că aici

locuieşte fiul său, marele inginer de poduri metalice Andrei Caracostea, cel care a

ridicat podul de la Vadul Oii, precum și podurile de pe Prahova şi a supravegheat

structurile metalice de la Casa poporului. (Deci și mintea luminată se moștenește!).

Acest bloc a fost recuperat cu mare luptă, prin darea în judecată a celor ce se

înstăpâniseră aici. Zonă zero, foarte simandicoasă dar şi strategică, implicaţi cei de

la Ministerul industriei grele, de la Justiţie. Stăteau aici traducători din limba rusă,

securişti de frunte, un anume Tokes. Călcat apoi (strategic) pe trecerea de pietoni

de alături... Trăia aici şi mama lui Mircea Piticaru, prieten cu 3 ani mai mic decât

Marin Tarangul, ambii arestaţi la o petrecere unde s-a citit din Main Kampf. Pe

Piticaru l-au eliberat după un an şi jumătate, a putut urma medicina, psihiatria:



semnase colaborarea, l-au făcut medic–şef la spitalul din Câmpina, unde li se spăla

creierul adversarilor politici. Şi mă lasă să-mi fac propria părere... Despre Marin

Tarangul credea că ar fi murit la Paris, cu ani în urmă. Îi spun că ne-am văzut şi că

i-am dat o fotografie făcută prin 1967, chiar în faţa acestui imobil, unde locuia pe-

atunci. Ne cunoşteam de la cenaclul Labiş....

Pe acest bulevard fost Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, acum din nou

Lascăr Catargiu, văd vreo cinci ambasade ale unor ţări arabe. Inclusiv în imobilul

unde fuseseră redacţiile revistelor literare: Luceafărul, România literară, Viaţa

Românească, Secolul XX. Dar şi acolo unde fuseseră editurile Eminescu, Albatros,

Minerva etc. Marele Ceașcă se sastisise de scriitorimea oportunistă, de-acum le

sufla în borș arabilor… Văd că şi în imobilul general Coandă, casă retrocedată

savantului H.C, ca apoi prin testament să fie dată statului român. Iscusită mişcare,

când bătrânul deja nu mai ştia de el. L-am văzut cum îl scoteau pe braţe din

automobil, ca pe o păpuşă. Noi şi arabii lui Ceaşcă.

Acest ing. N. M. seamănă grozav cu preşedintele cu acelaşi nume, aflu că e

cu doar 2 ani mai mic ca mine, însă ţinându-se verde, ceva mai scund ca literatul,

păr rărit, dar aceeaşi privire directă. Niki a intrat la Matematică, l-au prins că a

falsificat dosarul şi l-au exmatriculat. Reînscris la Filologie, cu intervenţia acad.

Oţetea. Înfiat de bunicul dinspre mamă, ca să i se piardă urma de Apolzan.

Jumătate din imobil este al acestui ing. N. M., cealaltă jumătate a dnei Caracostea;

au vândut parterul şi etajul I, el şi fratele lui. Îi spun şi lui povestea cu fotografia

dată lui Marin T., din păcate nu mi-am tras o copie... Dl N.M. îmi spusese că va

face un tabel şi îi va pune pe toţi colocatarii-chiriaşi să semneze. E o onoare,

spunea dna Caracostea, dar să nu se creadă că e iniţiativa dânsei, să nu reiasă că se

împăunează cu numele Caracostea. Deci tot ea îşi face scrupule... Şi aici, zice,

sunt oameni cam ciudaţi. Ciudaţi? zic. Or fi ceva mai reticenţi, dar aş putea să vă

spun eu ce înţeleg prin oameni ciudaţi. Le rezum cazul Zarifopol, apoi cazul

Mihail Dragomirescu. Se minunează. Ei sunt căsătoriţi din 1937. Spune că pe D.

Caracostea l-au arestat şi a făcut detenţie 5 ani şi jumătate. I-au adunat pe mai

mulţi, într-o noapte – câţi nu muriseră deja. I-au trebuit fiului Andrei câteva minute

bune ca să-l recunoască pe tatăl lui, când a revenit din detenție.

Le spun că am identificat mai întâi, după adresa de la Bibl. Acad., imobilul

din Kogălniceanu 95, unde a locuit şi Lovinescu, dar şi academicianul Th.

Capidan. Se bucură că acad. T.C. are placă memorială. Aflu că acolo treburile sunt

şi acum încâlcite, încă nu s-a lămurit cu proprietatea lor de acolo, un imobil cu

profesori universitari. Le arăt lista cu Nichifor Crainic, cu Nae Ionescu. Se

luminează la faţă bătrâna doamnă, mă felicită, îmi mulţumeşte personal. Iau

telefonul lui N.M. şi i-l dau pe-al meu. Nu voi avea nevoie de acceptul lor scris, să

păstreze tabelul ca să le închidă gura chiriaşilor, la nevoie. Îi spun dnei Caracostea

că placa memorială o vom fixa pe balconul de la parter, deasupra numărului 28.

Voi face deocamdată o fotografie a faţadei. Cobor împreună cu N.M. Rămâne în

urmă să ia cheile de la apartamentul lui şi ajungând primul la intrare, îmi dau

seama că uşa nu se poate deschide. Îmi explică: cineva neauzind bine pe cel de la

interfon, poate da drumul vreunui răufăcător. Dar el nu va mai putea să iasă din



clădire... Ca semn de precauţie, în caz de jaf. Ieşim pe trotuar, fac poza, vorbim

mai multe. Îmi schiţează povestea colocatarilor, de la parter la ultimul etaj. Apoi

despre ambasadele arăbeşti de pe bulevard. Dar ce mult seamănă nu numai la chip

dar şi la vorbă acest ing. N.M. cu celălalt N.M. Zice: Suntem cam mulţi Nicolae în

neam. Zic: instituţia naşului la români funcţionează în plin... Se cheamă Nicolae şi

bunicul şi tatăl şi nepotul... Ne despărţim cu vorbe bune.

31 iulie 2008. Joi. Plec ceva mai târziu. La ASB închis. Apoi la USR şi

copiez din catastif diverse adrese utile acţiunii mele.

Seara încep să dau telefoane: lui Dimi, pentru Lucian Raicu – a stat pe

Ştefan cel Mare, lângă circ, cu faţa spre bulevard, deasupra unui restaurant. Mai

exact ar şti Mircea D., care l-a vizitat de mai multe ori decât Dimi. Dar şi Ileana

M.. Îi dau telefon poetei, nu ea i-a scris, ci Emil Brumaru. La E.B. nu răspunde;

dau lui Mircea D.: Placă memorială? Încă n-am murit – stilul lui hăulit... cam

aceleaşi date: pe Ştefan cel Mare, nu ştie adresa exactă, o să treacă pe acolo să se

uite, săptămâna viitoare, acum e în haiducie pe malul Dunării. Mai înainte

dădusem telefon lui Adrian Păunescu, în cazul G. Pruteanu, se arată rău

impresionat, apoi îşi vine într-ale lui şi-mi dă telefonul Ninei P.

Pentru I. C. Chiţimia îi dau telefon dnei Elena C., aflu că a stat în Drumul

Taberei, însă acel apartament s-a vândut, iar I.C.C. a stat în ultimii ani în P-ţa

Iancului, la fiu şi Silvia C., cărora le-a lăsat şi biblioteca. Există şi un nepot. O

să-mi comunice datele din Drumul Taberei, chiar astă seară. Şi atunci cu atât mai

ciudat că Silvia C. se fofilează şi că nu a suflat niciun cuvânt despre faptul că în

ultimii ani au locuit la aceeaşi adresă.

Ştefan Radof nu răspunde, să-l fi întrebat de Ludovic Antal, de Ben

Corlaciu, de alţii care merită o placă memorială. Sper să închei această acţiune la

toamnă – şi să nu mă mai gândesc la ea niciodată. Mai ales că unii confraţi nu

agreează ideea: E asta ocupație de scriitor?! Scriitorul se ocupă de pagina lui,

nimic altceva nu trebuie să-l abată cu ispita-i. Se uită la mine de parcă aş fi de la

pompe funebre. Îmi amintesc că nici mie nu-mi făcea bună impresie un Traian

Iancu, nelipsit de la înmormântările de scriitori, ocupat cu protocolul, cu banii, deşi

în acest caz anume, a pune plăci memoriale înseamnă a te ocupa nu de aspectele

lumeşti şi perisabile, ci de aspectul peren...

Impresia că am făcut un grav deserviciu imaginii mele ca scriitor. Văd că

Diana Iepure nu dă nici un semn că ar fi scris despre Cartea foametei, deşi la

lansare părea foarte impresionată.

1 aug. 2008, vineri. La Biblioteca Academiei, iau colecţiile cărţilor de

telefon, definitivez câteva fişe. Mă uit prin Istoria romanului românesc până la

1989 şi mă găsesc menţionat cu cele patru romane din epocă, însă consemnate tern,

cu indicarea celor care au scris despre ele. Mai bine despre Rămăşagul, văzut ca o

parabolă a jertfei de sine pentru ceilalţi. Te descurajează aceşti inşi total opaci la

subtext. Auzi: „Capcana..., un roman-jurnal mozaic de întâmplări trecute şi

prezente”. Unde este atunci drama atroce a tinerei care se sinucide?, unde este

prezentarea frustă a conflictelor sălbatice din lumea satului tribal, în anii 83-84 ai



erei comuniste? Ce aiurea le va fi căzut acestor funcţionari culturali citatul: „Ce-i

este el Hecubei?”

Astă seară telefon lui Emil Brumaru, la Iaşi, să-mi dea adresa lui Lucian

Raicu. Nu o mai ştie. A publicat scrisorile către L.R. pentru că acela i le-a returnat

prin cineva, însă fără plicuri. Iar LR nu i-a răspuns la acele scrisori, deci nu are

plicuri de la el. Iar când îl vizita pe LR la Bucureşti, era de fiecare dată condus de

Mircea Dinescu. Pe acolo mai venea Denisa Comănescu, o găsesc la Humanitas.

Mersi! Îi spun că i-am consultat pe Dimi, Mălăncioiu şi Dinescu şi toţi mi l-au

indicat ca fiind în corespondenţă cu LR. Se miră: Cum, domnule, dar se făceau

nişte forme când cereai un împrumut, îţi treceai adresa... Păi, zic, nu ştiţi că acele

dosare au fost arse de securitate sau au dispărut fără urmă? Nu-i vine să creadă că

nimeni dintre bucureşteni nu mai ştie unde a locuit LR, dar îşi dă seama că mulţi

nici nu mai sunt în viaţă... Mai era Sorin Titel, nu mai e nici el... Îi spun pe scurt

ce-am pătimit cu Titel, medicii din imobilul de la stradă m-au refuzat fără milă.

Doctori, zic, scuzaţi, pentru că şi dvs. sunteţi medic. El: Fel şi fel de oameni. Zic:

Nu ştiţi ce greu e, fiecare caz e un caz disperat. Şi cu toate astea am pus deja 91

plăci memoriale, cât n-a pus Uniunea în 60 de ani.

4 aug. 2008. Ies la prima oră, ajung cu metroul la liceul Şincai, rătăcesc

printre blocuri, tot întrebând localnicii care ori nu ştiu, ori, şi mai grav, mă pun pe

piste greşite. Scot planul Bucureştiului şi mă întorc la Bd. Dimitrie Cantemir; apoi

din Lânăriei pe str. Didiţel (Foaie vedre didiţel/ Pe deal pe la Cornăţel/ Trece dorul

mititel/ Cu dragostea după el...), unde a locuit Aurel Dragoş Munteanu. Aici

vilişoare, în spatele valului de blocuri înalte de la bulevard. La nr. 11, o firmă de

construcţii, uşi deschise, urc la etaj, acolo doi funcţionari: ei nu sunt proprietari,

mă îndrumă la nr. 15; sun la interfonul de la poartă, răspunde o doamnă în vârstă,

de la etajul unei vile mai depărtate de stradă, îi spun ce doresc, îmi trimite în locu-i

o tânără, dar nu putem vorbi ca în scena balconului, o chem la poartă; e suplă,

înaltă, cu sâni mari, faţă prelungă, căutată de pictori-graficieni; la 11 a locuit

scriitorul A.D. Munteanu, devenit Preşedintele Televiziunii imediat după revoluţie,

se spunea că este nepotul lui Brucan, a fost apoi trimis ca reprezentant al nostru la

New York, nu s-a mai întors; mai mult de-atât, a cerut cetăţenie americană, iar

acum vreo doi ani a decedat. Spun toate astea numai pentru captarea bunăvoinţei,

dar tânăra prezentabilă nu dă niciun semn că numele şi situaţia i-ar induce cine ştie

ce entuziasm, aşa că îmi urmez spiciul: Un bun scriitor şi un om inteligent, cu

discurs convingător, ne-am cunoscut cândva..., el ceva mai tânăr ca mine, dar s-a

impus prin talent şi iată că... Da, sunt proprietarii acelei vile, însă părinţii ei revin

peste o săptămână, să dau atunci un telefon. Mi-l dictează, ne despărţim fără alte

vorbe.

Mă întorc în staţia de metrou şi, până să cobor, mă uit prin cărţile vândute

de anticari, numai cărţi de pe vremuri, niciuna mai recentă – dar cine mai cumpăra

acum cărţi, cine mai citeşte? Întreb cum aş ajunge mai simplu la Hala Traian, mi se

sugerează tramvaiul 19, apoi cu 133. Aşa şi fac, şi ajung în fine pe strada Valeriu

Branişte. Merg la numărul 60-A, imobil cu vreo 6 nivele, plasat mai răzleţit,

dincolo de o intersecţie; acolo sun la interfon şi cu greu îmi deschide cineva de sus.



Intru, copiez din prudenţă numele de la cutiile poştale (pentru telefoane, cândva,

din cartea de telefoane, nevoia multe te-nvaţă...), sun la ap. 1, acolo unde pe

vremuri a locuit Eugeniu Speranţia, sun apoi vizavi, la Simion Grossu, expert

contabil pensionar – nimic, urc la unu, urc la doi, sun şi nimeni nu dă semne. O

tânără doamnă coborând pe scări îmi indică apartamentul 7, cu locatari mai vechi;

sun, iese în uşă o doamnă în vârstă şi nu chiar, înţelege, e de acord, dar să obţin

acceptul de la familia Neagu, care văd că nu-mi răspunde – ei nu au o asociaţie de

locatari, dar cineva adună banii pentru cheltuielile curente. Ies cu lista completă a

locatarilor, căci nu se ştie...

Vin de acolo înapoi pe Traian, de acolo pe Parfumului, constat că la nr. 25

unde a locuit cândva Ştefan Popescu acea căsuţă a fost între timp demolată, s-a

ridicat un zid, iar intrarea la noua firmă ce s-a aciuat aici este din strada cealaltă.

Ajung la nr. 20, sun şi de data asta îmi răspunde cineva, câinele cel mare alb-bălţat

latră din rărunchi, ca şi dăţile trecute, iese un domn spre 50 de ani, foarte înalt şi

mai ales foarte gras, cu ţâţe ca de femeie, numai în pantaloni scurţi. Mă recomand,

îmi cere o carte de vizită, îi etalez legitimaţia, zic: cartea de vizită poate fi

falsificată, oricum nu e cu fotografie, iar el, pe fază: Au falsificat ei paşapoarte,

acte importante, titluri de proprietate, dar mite o legitimaţie. Domnule, ce om cu

minte la cap ar falsifica o legitimaţie de scriitor?! Poate una de parlamentar... Îi

spun de marele poet Ilarie Voronca, plecat la Paris prin 1933, unde a avut mare

succes, revenit totuşi în primăvara lui 1946, primit cu osanale...(şi nu-i mai spun

că, întors la Paris, nu după mult s-a sinucis, din dragoste... – şi pe loc îmi dau

seama că s-ar putea face nişte speculaţii privind fantomele ce bântuiesc această

casă...). Poet mare, zic... El: Nu ştie cât de mare va fi fost, în manuale nu apare, el

a auzit ceva, n-a citit nimic, e curios faptul că nu i s-a tipărit nimic după revoluţie.

Nu e chiar aşa! Şi îi spun că am lucrat la editura Vinea, profilată pe poezia

avangardei, acolo i-am scos mai multe cărţi: Ulisse, Colomba, Plante şi animale...,

unele în ediţii anastatice, studii despre, reeditarea unor reviste faimoase, Punct,

Integral, 75 HP, unu..., mărturisiri, memoriile combatanţilor etc. Pare să înţeleagă

că unele lucruri pot scăpa chiar unui inginer destupat la minte şi bucureştean pe

deasupra... Da, zice, e o casă veche ca vai de lume, tencuiala curge din pereţi ca

făina, însă există acea Lege 126 care stipulează că timp de 10 ani de la cumpărarea

unei locuinţe nu ai voie să execuţi nici o lucrare de renovare, ca nu cumva între

timp să apară vreo revendicare. S-a luptat din greu să obţină această casă. E de

acord cu fixarea unei plăci memoriale, îmi dă telefonul. Şi imediat: Se spun

tâmpenii, în Cancan, despre o „casă cu fantome”. (Inclusiv Silvia Kerim

pomeneşte de aşa ceva, însă eu nu-i dau apă la moară împotriva vecinei sale.) Îi

spun că ieri am ascultat la radio o dizertaţie despre credinţa în moroi, oameni cu

două inimi, etc. Am recăzut în cel mai atroce şi întunecat misticism de Ev mediu,

zic. Şi mai schimbăm nişte impresii de surtucari. Între timp dl Filipeanu a

transpirat din abundenţă. A stat în soare, zice, nu-i face bine... şi îl înţeleg, având în

vedere tonajul... Iată cum am rezolvat în mod nemaisperat această problemă care

tărăgăna de anul trecut, găsindu-l acasă la o oră ca asta pe proprietar.



Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion

(cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este,

negreşit!), la nr. 18, la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul

ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător deci șef, îmi spune că a citit ceva de Damian

Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor

de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă

la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la

intrare era deschisă, din motive de zugravi; mă întâmpină pe palier, un om spre 75

de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi

aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da,

bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul

Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din

ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca

şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e

tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. Trece un

chiriaş, politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi proprietarul îl roagă

să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm

la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre

acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon

mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre

ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord,

la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o

familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand

chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la

mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a

locuit scriitorul. Înapoi la operă!

Cu metroul spre Dristor, fiind foarte cald afară; ajung pe Baba Novac,

cineva îmi indică dincolo de alee un alt rând de blocuri, toate perpendiculare pe

aleea Intrarea Reconstrucţiei – şi tot merg pe la capetele acestor blocuri până văd

28, apoi 28 bis şi în fine 29, chiar ultimul. Întreb un domn de lângă maşina lui, nu

ştie, ajung la o bătrânică pe-o bancă, cu spatele la blocul cel lung, cu 7-8 scări, îmi

spune să mă informez la administratorul blocului, scara 6, nu ştie interfonul. Fac şi

fac la numere pe interfon, îmi deschide cineva la plesneală, urc la II, sun lângă lift,

îmi deschide cu oarecare întârziere un domn înalt, cu părul cărunt, amabil. Nu ştie

de numele Corlaciu. Şi în mine teama că ar putea fi vorba din nou de un

pseudonim – dar nu l-am văzut eu însumi iscălindu-se Benedict Corlaciu, când

l-am invitat să-şi lanseze Baritina, roman despre geologi, la noi la întreprindere –

şi un coleg a vrut să ştie de unde vine numele Ben C. Aşteptaţi, a zis, scriitorul şi a

iscălit citeţ: Benedict. Dar nu aveţi o carte de imobil?, încerc eu. Are, mă invită

înăuntru, mi-o pune la dispoziţie imediat, caut la litera C, două pagini şi jumătate,

nu dau de B.C. E situaţia din ultimii douăzeci de ani, îmi explică. A scris-o chiar

el, mereu vin şi pleacă locatari. Să încerc la preşedinte, inginerul Munteanu, sc. 4,

ap. 138.



Vin la scara 4, o bătrânică de la fereastră îmi spune să sun la 121 că-mi dă

ea drumul. Mă aşteaptă în uşa întredeschisă, profit de amabilitatea ei şi o întreb de

familia Benedict Corlaciu. Nu a auzit de niciun scriitor în acest bloc, să merg din

nou la interfon şi să sun la 138; aşa şi fac, ţinând uşa întredeschisă, cu piciorul; urc

apoi la II, un domn mă aşteaptă pe palier, cu doar un ochi deschis, celuilalt se pare

că nu-i controlează pleoapa. O întreagă discuţie cu el, nu ştie de un Corlaciu, plecat

cu soţia şi fiica Selena-Luna în Franţa, mort la Paris, despre care în Săptămâna

Eugen Barbu a scris un articol batjocoritor: Un chelner la Paris. Şi spre marea mea

dezamăgire, dl inginer, care aflu că a lucrat la criminalistică, îmi susţine că trebuie

să obţinem aprobare de la ICRAL – blocul e dat în folosinţă în 1972, el personal

s-a mutat aici în 1974 - nu putem lua de bună înscrierea din cartea de telefoane. Păi

cum? Și las lucrurile în suspensie; să-i fi spus dlui inginer că era de neconceput pe

vremurile acelea să-ţi instaleze un post telefonic fără să prezinţi mutaţia la adresa

respectivă? Unde e inteligenţa vie-scormonitoare a specialistului în criminalistică?

Sau vrea să mă ducă cu preşul, din resentimente pentru un scriitor transfug, căruia,

culmea!, noi găsim că e cazul să-i punem o placă memorială, ceea ce el nu va avea

niciodată? Sau e pur şi simplu scleroza celor 80 de ani? El insistă: dacă ne luăm

după declaraţiile locatarilor, ar putea apărea apoi contestaţii, am compromite

lucrarea, ne asumăm o răspundere: pui placa şi după aceea eşti nevoit să o scoţi?

Vine cu ideea să apelăm la fiica lui Corlaciu de la Paris, când eu vreau să lămurim

lucrurile pe loc, fără multă cheltuială de timp, energie, bani etc. (Totuşi, cred că e

vorba de un sabotaj, dle criminalist.) El: Câţi Corlaciu nu pot fi! Eu: În cartea de

telefon din ’75 nu era decât un Ben. Corlaciu. Oricum, precizează că el nu a auzit

de acest caz. Şi nici aşa n-are cum să-i ştie pe toţi cei o mie de locatari actuali care

se tot perindă. Să-l întreb pe Călin Căliman, el trebuie să ştie dacă un alt scriitor a

locuit în acest bloc, în anii aceia. Acest C. Căliman. s-a despărţit de ceva timp de

soţia sa Maria Magdalena, care locuieşte pe această scară, la etajul 6. Îmi pun în

minte să o caut cu un telefon, spre seară. Cobor, merg în lungul blocului, tot

sperând să-mi iasă în cale vreo persoană în vârstă, dar nu am acest noroc. Iar

bătrâna care mă îndrumase la administrator a dispărut şi ea. Aleea mă scoate în

Liviu Rebreanu, foarte aproape de casă!

În timpul mesei, telefon de la Virginia Carianopol, pe care o sunasem fără

succes. Da, am căutat-o în ideea unei noi liste cu scriitori cărora să le punem placă

memorială. Foarte emoţionată. Ştie de mine de la Minister, pe când veneam cu

dosarele de la Vinea. Delicateţea mea i-a sugerat asemănarea cu florile lui C.

Piliuţă. (Ca să vezi ce compliment!) Îmi dă adresa unde a locuit tatăl ei, Virgil

Carianopol şi telefonul nepoatei. Au reconstruit, au primit biblioteca şi tot ce era

de la Poet. Apoi vorbim de-ale noastre, ajungem să discutăm despre traducerile ei

din spaniolă, despre Darie N., vecinul ei; autoarea a tradus din Blaga, din Tzara

etc. L-ar interesa pe Ţone? Încheiem discuţia în termenii cei mai buni.

De la Informaţii obţin telefonul lui Neagu din Valeriu Branişte 60-A,

formez numărul, răspunde o voce amabilă, când află că vorbesc din partea USR,

îmi spune că la ei stă chiar acum poetul Liviu Georgescu din America. Da, îl ştiu,

am fost la diverse lansări ale cărţilor lui de poezie. Da, plusează Neagu, are pe-aici



cărţi de-ale dvs. cu autograf. Şi pe loc îmi dă acordul pentru placa memorială. Cu

regretul că a cunoscut-o şi pe dna Speranţia... Au intenţionat până în ultimul

moment o donaţie a bibliotecii către Univ. din Cluj, nu s-a concretizat, au vândut,

au trebuit să se mute la mai ieftin şi dna S. a pus toate cărţile în saci şi sacii la lada

de gunoi. Păi se poate aşa ceva?! mă revolt eu. Da, asta a fost situaţia. Şi n-aţi

recuperat nimic, manuscrise, fotografii, ediţii princeps, cărţi cu autograf? Eu aş fi

încărcat totul într-o furgonetă şi le-aş fi vărsat la MNLR, la Academie, să facă ei

ce-or şti cu ele; sau să le fi dus la vreo şcoală, la anticariat măcar... Nu, din păcate,

în acel moment erau plecaţi din oraş... Şi continuăm să vorbim despre ravagiile

culturii.

Dau telefon şi la nepoata lui Virgil Carianopol, probabil avertizată de

Virginia C., aşa că este imediat de acord cu placa. Dar s-o menţionez şi pe Elena,

soţia nedespărţită o viaţă întreagă. Asta se face la cimitir, însă plăcile memoriale

pentru scriitori au alt regim... Înţelege. Să scriu aici a trăit sau aici a fost casa unde

a trăit. Soţii se sfătuiesc între ei şi decid pentru prima variantă. Şi aud această

frază: Mereu ni se pare că îl excludem din viaţa noastră, dar el este mereu prezent

aici, cu noi. Bună impresie şi diferită de ce mă lăsase să cred Virginia C.

Şi ca să se întregească o zi plină de bune rezultate PR, primesc telefon de

la nora lui Emil Giurgiuca, soţia lui Tudor G., fiul poetului. A fost pe la fiica ei

Dana, plecată din ţară, şi a ascultat pe robot că am căutat-o în problema plăcii

memoriale – iată ce eficient, ce iscusit sunt, eu care ezit să mă adresez robotului...!

– şi îmi promite să-mi spună anii cât poetul a locuit în Dimitrie Cantemir 11, prima

scară dinspre bulevard; se angajează să obţină în câteva zile acordul colocatarilor.

Domnilor, această zi plină de noroace mă răzbună pentru multele ghinioane din

ultima vreme. Mâine să văd ce e cu Ştefan Roll, cu Mircea Damian, cu...

5 august 2008, marţi. Din P-ţa Victoriei în Louis Blanc, sun la 21-A, casa

de pe colţul cu Paris, coboară o femeie tânără, simplă: nu e aici, trebuie să sunaţi

alături, la curte, dacă o fi cineva acasă. La poarta de grilaj, o sonerie cu numele lui

R. A. R. şi o cutie de tablă, acelaşi nume, ap. 1. Sun, nu răspunde nimeni. O curte

îngustă, de asfalt (ah!, ogrăzile de-asfalt ale lui Bacovia?), cât să avanseze maşina

până în celălalt capăt, care iese în strada următoare, iar în stânga o grădiniţă nu

prea mare, triunghiulară, mai mult un hăţiş decât un loc pentru straturi de flori sau

de legume. Sunt tare curios cum ar descrie RAR această ambianţă. (Dar el se

exersa asupra Deltei, nu?) S-a folosit tot spaţiul de la acest colţ de stradă, ba chiar

la colţ, pentru că rămăsese totuşi un spaţiu de 5/5/7 m, s-a mai ridicat o căsuţă,

acum un magazinaş de cartier la parter, gen băcănie. Femeia la care apelasem

locuieşte în această plombă. Dincolo de colţ, dau de o uşă de tablă, încuiată,

blocată, idem poarta de la cealaltă stradă. Revin la poarta lui R.A.R. şi văd sub

boschetul de la gard o cratiţă pentru apă şi câinele corespunzător, mare, roşu, de

rasă, însă depăşit de vremuri, leneş, apatic, care nu începe să latre decât provocat.

Dar tot nu apare nimeni.

Merg cu metroul la televiziune, o iau pe Gh. Mora, trec de nr. 36, vila lui

Victor Opaschi, unde vom pune cândva placa pentru Jebeleanu; pe cestălalt

trotuar, la nr. 25, unde va fi fost înainte de război vila lui Nae Ionescu, acum o vilă



nouă, cu trei nivele, cu sonerii în stânga porţii încuiate. Sun şi sun pe la toate

interfoanele, de la ap. 6 răspunde cineva pe englezeşte, nu înţelege, precum nici

subsemnatul, totuşi: „please, please!”, cu chiu cu vai coboară, îi explic, apelând şi

la un trecător mai modernist decât mine, care se grăbea la BCR-ul de alături -, cu

greu îl reţin, fiind grăbit, fiind şi o căldură sufocantă, soare, urgie... Tânărul

slăbănog, în şort, îmi indică să iau legătura cu apartamentul 1, ceea ce încercasem,

ceea ce nu-mi reuşeşte nici acum. Să mişte englezul un deget? Nici gând! Dar ce

ne facem cu Nae Ionescu? Altă dată.

Pe jos prin Clopotarii Vechi, pe cel mai aprig soare, până la colţul cu

Visarion, fac poze cu nr. 8 şi 10, două imobile demolate între timp şi unde se pune

de o nouă construcţie. Nu se va mai şti nimic de casa unde a trăit Al. Vlahuţă, cine

să recupereze placa şi să o reinstaleze? N-ar trebui să aibă lista cineva de la cultura

capitalei, care să vegheze, să controleze, să reactualizeze?

Trec de bulevard pe la coada Lupoaicei, revin la nr. 11-A şi, uşa cea

impozantă fiind deschisă (firme, firme...), pătrund în vastul hol de la intrare, spre a

rezolva problema Ion Larian Postolache. Dever de persoane, probabil sunt pe-aici

notariate, avocaturi etc.; o doamnă posibil străină îmi spune că administraţia se află

la ultimul etaj. De la cutiile poştale şi de pe tabelul cu locatari, copiasem destule

nume, inclusiv pe-al lui C. Piliuţă, despre care fusese vorba mai ieri. Liftul urcă

până la V, acolo dau de plăcuţa lui Piliuţă, cotrobăi pe coridoare întunecoase, greu

de aflat unde sunt comutatoarele. Urc şi la mansardă, aici camere simple, probabil

locuite, cu lacăte primitive, cu încuietori la fel. Dar nici un afiş cu administraţia...

6 aug. 2008. Prea obosit şi asuprit de caniculă, nu am dus la capăt

însemnarea zilei de ieri: Mă prezint la uşa lui C. Piliuţă, sun şi mi se răspunde din

spatele uşii baricadate: Preşedintele stă la etajul II, apartamentul din fund. În

fundul coridorului este şi acest apartament, dar mai există un fund şi în cealaltă

direcţie. Cobor la II, dar coridorul respectiv fiind întunecos, sun în celălalt capăt,

îmi răspunde o doamnă, înţelege ce vreau, se arată impresionată de iniţiativă, mă

invită înăuntru -, camere mici pentru stilul de mobilă veche - iau loc într-un fotoliu

şi continuăm discuţia. Îi spun că l-am cunoscut personal pe I. L. Postolache, la

restaurantul Uniunii, că l-am vizitat cândva în compania unui bun prieten de-al său,

caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu, probabil înainte de 1970, dar se poate

să mă înşel cu privire la locaţie, pare să fi fost în blocul Cinema Studio, vizavi de

Leonida.

Doamna a fost bună prietenă cu familia, mai ales cu soţia lui I.L.P., numita

Lotişor; aflu că e vorba despre Charlota Filitti, ea însăşi scriitoare, traducătoare,

în fapt profesoară universitară de engleză la facultatea de medicină; o vizitau

mereu diverşi medici, foştii ei studenţi, acum personalităţi de primă linie, de

exemplu prof. Spârchez şi cardiologul şef de la Fundeni, doctorul Oproiu, apoi şi

fiica lui Anca, tot medic cardiolog, oameni cărora continua să le facă traduceri din

publicaţiile de specialitate din vest. Ce-i drept, poetul I.L.P. era mai ciudat un pic,

se enerva repede, îşi ieşea din fire la orice fleac. S-a certat în furcă cu fiul lui Sorin,

dar şi cu fiica şi a avut încăpăţânarea să nu se împace cu propriii copii până la

moarte. Zic: era nervos pentru că era frustrat, pentru că îl ţinuseră de-o parte, îi



scoteau în faţă pe cântăreţii comunismului. El nevoit să trăiască din traduceri

orientale, din sanscrită inclusiv, din persană etc. În schimb, continuă amabila

doamnă, Lotişor era mare sufletistă, o persoană foarte agreabilă, dorită, iubită de

toţi, respectată. În acest imobil sunt cel puţin trei doamne care i-au fost studente

sau le-a meditat la engleză. Ea era englezoaică, nu franţuzoaică, cum bănuisem eu

după nume, însă născută în Turcia, căci tatăl ei fiind inginer constructor, a lucrat în

multe ţări. Lotişor a fost mai întâi căsătorită cu un Radu Filitti, dintr-o familie de

moşieri, însă acel R.F. a murit de tânăr, la 49 de ani, dintr-o gripă. Îmi spune câte

ceva şi despre mama lui Lotişor, ea însăşi căsătorită cu cineva, apoi recăsătorită cu

un evreu Shapira, de la Astra-Vagoane, evreul respectiv a construit acest imobil,

naţionalizat apoi şi repartizat de stat unor inşi cu pile. Erau boieri sadea, aveau

slugi, însă Shapira suferea cu inima, l-au îngrijit acasă, cât s-a putut, apoi l-au dus

la Fundeni, acolo l-a însoţit servitoarea Florica, nu i-au mai dat voie, au plătit o

asistentă. A murit şi l-au ars la Crematoriu.

Dna Lotişor era un firicel de om, minionă, însă o inimă de aur. Suferea şi ea

cu inima. Într-o seară primeşte un telefon de la I.L.P. că lui Lotişor i s-a făcut rău,

a murit. Se duce în mare grabă la ei, o pipăie, era caldă, începe să o zguduie, să o

strige: Nu muri, Lotişor, nu muri! Îi apăsa inima cum se pricepea şi ea, a chinuit-o

rău de tot, însă ca prin minune şi-a revenit. Din asta I.L.P. a prins un fel de ciudă

pe ea: N-o mai chinui, nu vezi că e zadarnic? În acea agitaţie şi luptă a avut timp

tot ea să dea telefon şi la Salvare şi noroc că au venit destul de repede. Intră o

doctoriţă, se numeşte Colţ, şi de cum o vede pe Ch. F. exclamă: Dar e profesoara

mea! Nu a mai plecat de lângă Lotişor, a dat telefon şi au venit alţi medici cu

aparat de făcut electrocardiograma, şi a stat dna Colţ până la miezul nopţii. A mai

trăit Lotişor încă 6 ani de la acea re-animare. Însă bolnavă, în ultima vreme nici nu

mai venea pe-aici. Rămânea în pat. Şi în acea zi de Crăciun, dna Felicia N. i-a

făcut un brăduţ, l-a împodobit, cu bunătăţi în jur. I-au cântat O brad frumos, dar

Lotişor abia dacă a ciugulit de ici de colo, ca o vrăbiuţă. Se bucura de sfintele

sărbători, ca tot omul. Iar peste doar o săptămână, pe 1 ianuarie, pe la 8 dimineaţa,

dă telefon I.L.P. că Charlotte a murit.

Se repede din nou dna Felicia, încearcă din nou procedura, căci era caldă

încă, deşi a înţeles că atacul îl avusese imediat după miezul nopţii. Dar I.L.P. n-a

mai dat telefon imediat, ca data trecută, poate se şi săturase cu un bolnav în casă de

5-6 ani. Iar pe-atunci Lotişor lucra din răsputeri la o traducere foarte importantă,

dar o răpunea mereu somnul şi se lamenta că nu o să termine acea traducere... De

data asta, I.L.P. îi tot repeta: Nu o mai chinuiţi, e zadarnic! Iar pe 3 ianuarie au

înmormântat-o la Bellu catolic; tot aşa, ea făcuse o colivă şi a luat trei sticle de vin,

însă I.L.P. i-a dat două sticle şoferului. Acolo, pe frigul cel mare, oamenilor le-ar fi

prins bine un pahar de vin – şi cu insistenţe şoferul s-a dus şi a mai adus o sticlă.

Pahare aveau, luase de-acasă, din cele de sticlă, cum erau pe-atunci. S-au întors

acasă, cei câţiva scriitori care participaseră, dar nu-i și nu-i I.L.P.; atunci Felicia i-a

invitat la ea, aceia au refuzat, au spus că îl aşteaptă pe I.L.P. Atunci le-a scos pe

coridor nişte scaune şi au aşteptat acolo, până în fine a apărut I.L.P., care se pare că

se rătăcise prin cimitir. Or Postolache nu făcuse nici o pregătire, a adus doamna



Felicia de-ale gurii, dar şi o sticlă de ţuică şi vin la discreţie. Făceau pe-atunci cam

100 deca de vin, foarte bun. Să fi tot băut. Iar peste un an-doi a murit şi scriitorul,

dna F. i-a făcut şi poetului o pomană, cum îi făcuse şi prietenei ei dragi Lotişor, la

40 de zile, după obicei. Ea şi acum, la un moment de cumpănă, îşi îndreaptă gândul

spre buna Lotişor, cu convingerea că ea, de acolo de sus, o ajută să depăşească

greutăţile. Femeile, pe care Dumnezeu le-a hărăzit cu nemăsurata putere de a

îndura toate năpastele de pe lume...

Dna Felicia N. a insistat să servesc ceva, a făcut pentru pomana soţului ei,

decedat cu ani în urmă; au o locuinţă la Moara Vlăsiei, cu livadă şi vie pe rod, se

mai duce pe acolo, dar nu are putere să se ocupe temeinic de acea gospodărie.

Poate fiica, de se va întoarce din străinătate; am acceptat un pahar de apă şi două

felii de chec, cu precizarea Feliciei că e de sufletul lui Lotişor. Să fie primit, am

spus, cu convingere. E de fel de la Buzău, iar soţul ei era din Şopârliţa, pe Olteţ,

cam din aceeaşi promoţie cu Triţă Făniţă, cu care în vacanţe se adunau, ei liceenii

din sat şi jucau fotbal. Ne uităm pe cartea de imobil şi vedem că I.L.P. este născut

pe 18 IX 1916 şi decedat prin 91-92, după cum îşi aminteşte dna Felicia N., căci

decesul nu este menţionat. Oricum, la vreun an doi după Lotişor, care locuia aici

din 1948, născută la 16 08 1911 şi moartă pe 1 ianuarie 1989. Realizează că

Lotişor a trăit totuşi până la 78 de ani, i se pare de necrezut, o fiinţă aşa de

plăpândă... I.L.P. s-a mutat aici în 1972, acum înţeleg de ce l-am vizitat la altă

adresă, înainte de 70. O noapte întreagă, până la 2-3 din zori a stat Charlotte F. pe

această canapea, frământându-se, nehotărâtă dacă să-l ia în căsătorie oficial pe

poetul I.L. Postolache. Ea nu a vrut să o influenţeze în vreun fel: Ce-ţi spune

inima...

Cumpăraseră încă o casă la roşu în Otopeni, au vândut-o pe mai nimic,

când i s-a prăpădit soţul. Îi dă un telefon lui C. Răchitan, preşedintele asociaţiei de

proprietari, însă soţia sa spune că el nu se simte bine – e un om la 86 de ani,

înţeleg. Să revin altă dată. Iau telefonul lui de la dna Felicia. Ne luăm la revedere,

după mai mult de-o oră de poveşti. Se scuză că m-a reţinut atâta şi mă sfătuieşte să

nu mai bat oraşul pe-o căldură năprasnică precum aceasta, să merg direct acasă.

Ți-ai găsit!

De pe bulevard dau un telefon inginerului Manolescu, pentru aprobarea

plăcii lui D. Caracostea, dar aflu că încă nu i-a prins pe colocatari, speră să vină

cu plata întreţinerii până pe 15 august. Cu autobuzul la Universitate, mă bag printre

blocurile din spatele Dunării, unde era amplasată biserica Enei, dărâmată ca din

greşeală când cu remedierea blocului Dunărea, fac două poze, hotărât să pun aici

placa pentru Nicolae Filimon. Ies printr-un gang spre Arhitectură, aici e deja

numărul 4, deci iute ajung la 14, uşa mi-o deschide o doamnă amabilă, urc cu

dânsa la etajul II, la fam. Boruzescu Mihai, preşedintele asociaţiei. Sun, iese o

doamnă tânără, ochioasă, amabilă, îi vorbesc despre acţiunea Uniunii, despre

scriitorul Mircea Damian, romancier şi gazetar temut pe vremuri, mort în

închisorile comuniste şi imediat înţelege, crede că nu vor fi obstrucţii, facem

schimb de telefoane şi cobor, mirat că uneori lucrurile merg ca de la sine, deşi

avusesem emoţii că numărul 14 nu mai e de găsit.



Apoi cobor pe Sărindar, o iau pe Zalomit, trec prin Cişmigiu, nici aici nu

s-a ostoit dogoarea de furnal a zilei, ies pe poarta dinspre liceul Lazăr, trec Schitu

Măgureanu şi îndată intru pe str. Sf. Constantin; ajung la nr. 13-A, cel cu placa lui

Th. Măinescu – la uşa cealaltă e încuiat cu lacăt şi lanţ. La următoarea clădire sunt

muncitori, întreb, nu ştiu... revin, sun la Petre Oprea, nume cunoscut de la Ţone,

mi se răspunde, urc la etajul I şi sunt invitat într-un mic apartament. O doamnă cu

zâmbet blajin, cu mult tact, semănând cu draga mea mătuşă Dona – şi un domn

tare în vârstă, foarte înalt şi neverosimil de slab, prelung la faţă, cu ochi care te

fixează hipnotic. La 80 de ani, critic de artă, muzeograf – îi spun că îmi aduc

imediat aminte că am consultat la Vinea câteva fragmente din Jurnalul lui, precum

şi o monografie Constantin Michailescu. Da, i le-a dat, în vederea unei colaborări

despre pictura avangardei. Precizez: Pictorul de la Cernica, să-şi dea seama că am

citit respectiva monografie. Şi de la această frază de identificare se iscă toată

discuţia – practic monologul lui de vreo oră-două. Zice: În 1952, student în anul II,

am avut o discuţie pe coridor cu George Oprescu şi imediat m-a angajat cercetător

la Institutul pe care-l conducea. Apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional,

dar şi în Minister, la compartimentul muzeistică; a vorbit la multe vernisaje,

expoziţii, a prefaţat cataloage, a scris inclusiv despre C. Brâncuşi, pe când nu era

voie să atingi subiectul; însă el este un autor cu ghinion, cărţile lui au fost trase în

tiraje pentru străinătate, pentru corpul diplomatic etc. Şi tot aşa. A ţinut un jurnal

încă de prin 1951, însă fără implicaţiile politice ale vremii.

Se deschide o expoziţie Brâncuşi, prima după 23 August, Ion Gheorghe

Maurer dă un telefon lui G. Oprescu şi lui H.M. Maxy că vrea să vadă expoziţia,

însă odată cu publicul. Apoi i-a convocat pe respectivii şi pe cei 6-7 şefi de secţie

la o discuţie, la o cafea. Şi zice Maurer: Nu prea mi-a plăcut, dar dacă voi credeţi

că merită, să scoateţi un album cu prilejul acestei prime expoziţii. Spuneţi-mi de ce

aveţi nevoie. Era alături un colonel care răspundea de el, în civil, acela lua notiţe.

Văzând că au solicitudine de la primul ministru, i-au spus cele mai luxoase

materiale, hârtie străină, coperţi de lemn, un album color, căci aşa l-ar fi vrut însuşi

C. Brâncuşi. Şi un mic text introductiv. Or, el scrisese un articol, a apărut la Paris,

în revista Gavros. L-a pus ca introducere. S-au ocupat de apariţia albumului în cele

mai bune condiţii grafice şi acum urma să i se trimită un exemplar cu autograf lui

N. Ceauşescu. Dar textul se compunea de alţii, mai sus; au trimis mai multe

variante, el scria textul dedicaţiei, îl trimitea sus şi mereu nu era bine. Şi la un

moment dat, venind acasă, i se spune: te-a căutat un colonel, ţi-a adus cartea de

vizită a lui Ceauşescu – prinsese maniere senioriale deci. Dar pe de altă parte a dat

indicaţia ca albumul să fie direcţionat către corpul diplomatic. Nu a fost trimis în

librării.

Fiindcă întrebasem de Ticu Archip, căreia vrem să-i punem o placă

memorială, îmi spune că a trăit deasupra lor, la etajul II, cu sora ei care a murit la

93 de ani. Când s-a mutat el aici, s-a interesat de scriitoarea Ticu Archip, a citit

vreo două lucrări de-ale ei, care nu i-au făcut cine ştie ce impresie. Dar a înţeles că

fusese o ferventă cenaclistă la Sburătorul lui Eugen Lovinescu şi o persoană foarte

activă în viaţa literară. În fapt o profesoară de matematică. Zic: A murit în 1965.



I-a supravieţuit sora ei, Maria Zănoagă-Ştefănescu, veneau din neam de mari boieri

olteni şi locuiseră în acest imobil încă dintre războaie. E o casă a unei firme

franceze. Însă în 1946, profesorul Drouhet (?) a părăsit România după ce a lichidat

firma şi i-a spus dnei Maria Zănoagă: Ce va urma e de jale, vindeţi tot, plecaţi din

ţara asta cât mai repede. Dna Zănoagă a vândut iute moşia din Oltenia, a trimis

prin consul banii la o bancă din Paris, mişcare cum nu se poate mai iscusită! şi fapt

e că mulţi ani după instalarea comunismului, familia Zănoagă primea lunar

dividende, o sumă enormă, cca 25 mii lei – şi aşa se face că în fiecare duminică la

11:30-12:00 cam 12 invitaţi urcau pe scări la etajul II – mâncarea era comandată în

oraş, prăjituri şi băuturi dintre cele mai fine, iar pianistul Demetriade le dădea

frumoase concerte.

Cum s-au cunoscut cu dna Zănoagă? S-au mutat aici şi, peste vreo

săptămână ea bate la uşă, îmbrăcată ultra-elegant, cu lanţuri de aur la gât şi se

recomandă: Sunt Maria Zănoagă-Ştefănescu, de deasupra Dvs., proprietara casei –

şi dacă nu aţi venit să vă prezentaţi ca noi vecini în imobil, iată că mă prezint eu.

Apoi, aflând că era colecţionară de artă, a intensificat relaţiile.

Vorbim despre Oprescu, Bunescu, Maxy, persoane care mă interesează. M.

H. Maxy era şeful lui direct, cam scorţos, iar Marius Bunescu era directorul

general al Muzeului naţional. Dar eu mă ţineam de-o parte, nu mă băgam în ciorba

lor, precizează P. Oprea. Îmi spune cineva de un pictor retras la Cernica. Îl întreb

pe M. H. Maxy: Nu mai ştie de el, ce face, ce gânduri are; acela cumpărase o casă

la Cernica, cu gând să deschidă o şcoală de vară pentru pictori, dar nu ştie ce s-a

ales de acea iniţiativă. Îl întreb şi de Bunescu, nici el nu ţinuse legătura cu pictorul:

Mă invita pe la el, pe vremuri, dar nu mai ştiu ce face. S-a hotărât să-l viziteze. Ia

autobuzul, coboară unde i se spusese, întreabă de sfatul popular. Păi, acum

duminica, nu găsiţi pe nimeni... Nu, că el se interesează de un pictor C.

Michailescu. Pictoreaso!, strigă femeia cu care vorbise în staţie. Şi apare o

matahală de femeie care călca nediferenţiat prin băltoace, în mână cu un vas plin

cu lapte. Merg împreună spre acel conac, unde la parter era un fel de orfelinat

pentru copiii abandonaţi. Urcă ei la etaj, acolo era o sală mare, cam de 8/30 m, ca o

mare sală de clasă – şi pe lângă toţi pereţii, rezemate zeci şi zeci de tablouri care

l-au captivat, mult mai de valoare decât ale lui Maxy, care n-a trecut niciodată de

cubism, mai valoroase decât ale multora care erau în prim-planul mişcării picturale

din România. I-a scos acea monografie, pe care am văzut-o la Vinea. Aflând că

există nişte fonduri pentru achiziţii, l-a recomandat cu convingere, i s-au cumpărat

pe loc 10-12 lucrări, altele de către alte instituţii culturale, în scurt timp a ajuns la o

foarte înaltă cotă.

Pe pereţi, multe tablouri, ghicesc un Ciucurencu, un Dragoş Morărescu,

trăitor în vecini până de curând, domn pe care şi eu l-am cunoscut şi am cărţi cu

autograful lui, un Vasile Celmare şi îmi spune câteva nume mie necunoscute. Îmi

dă multe fascicule din jurnalul lui de muzeograf. Apoi coborâm pe-o scară, într-o

garsonieră numai bună să te izolezi şi să scrii, de acolo recuperează câteva

fascicule pe care nu le mai avea sus. Mai stăm un pic de vorbă şi ne despărţim, cu

bune urări.



File din istoria învăţământului din comuna Vlădila

Marin Petran-Vlădila

Primele informaţii despre Şcoala din comună sunt din anul 1838. În

Vlădila există Şcoală dar nu are învăţător ,,deoarece nu s-a slobozit din şcoală’’.

Până la construcţia Şcolii, învăţământul se făcea în una din casele primarului

Fotache Călin. Documentele menţionează că din cauza localului ,,impropriu”,

învăţătorii nu stăteau mai mult de un an şcolar. Odată cu reforma lui Cuza, a trecut

în proprietatea statului conacul Mănăstirii Cozia care se afla în vatra satului, unde

astăzi este Şcoala Gimnazială. De la 1864 şi până la 1897, conacul (curtea şi

terenul arabil) a fost în posesia mai multor arendaşi. Unul dintre aceştia este

amintit la 1897, ca fiind Protoereul de

Romanaţi pe nume Nicolae N. Delcescu.

Protoereul avea în arendă curtea conacului şi

terenul, fosta proprietate a M-rii Cozia. În

curtea conacului se găseau pătule, magazii,

cârciumă, cazan de rachiu şi bordeiul pentru

îngrijitor. Fostul conac al M-rii Cozia, era o

clădire încăpătoare cu patru camere 4x4,50,

sală, prispă, terasă şi cancelarie. Consiliul

comunal Vlădila a hotărât ca pe moşia

conacului să construiască Şcoala şi a adresat

diferite adrese către Ministerul Cultelor ca să

intervină pe lângă Ministerul Domeniilor

(Agriculturii) pentru aprobarea construcţiei.

Aceste adrese către Ministerul Cultelor au

durat timp de 16 ani, din 1897-1913. Pentru

confirmarea acestor informaţii, aducem

cititorului adresele împreună cu răspunsurile

din partea Ministerelor : adresa nr. 11161 din

8 octombrie 1897, Minsterul Domeniilor Secţia Administrativă: ,,Ministerul

Cultelor cerându-ne să cedăm curtea şi casele conacului moşiei Frăsinetu Cozia,

fără nici un acaret din comuna Vlădila judeţul Romanaţi, care conac, după

informaţiile luate de la Dl.inginer diriginte este de 1 Ha 9430 m.p., am onore a vă

ruga să binevoiţi a ne arăta cui este închiriat conacul, singur sau cu alt trup de

moşie, pe cât, cu ce chirie anuală şi dacă aveţi ceva de obiectat în privinţa

cedărei”.

Altă adresă a Ministerului Domeniilor cerea prin Serviciul Exploatării

moşiilor: ,,Am onoare a vă înainta alăturată schiţa de plan a terenului cerut de

Ministerul Cultelor, pentru Şcoala din comuna Vlădila, judeţul Romanaţi şi vă

rog, în referire la adresa Dv. nr. 11161din 9 octombrie 1897, să ne arătaţi dacă

Nicolae Delcescu



s’ar putea face această cedare fără a prejudicia interesele economice ale moşiei.

Seful Serviciului”

Un alt document, are următorul conţinut:

,,MINISTERUL Agriculturei, Industriei, Comerciului Şi DOMENIILOR

Direcţiunea Generală a Domeniilor şi Pădurilor Statului

Serviciul Administrativ

Biroul Arendări

Nr.20 029 înregistrat de Secţiunea Proprietăţi Funciare

La 13 octombrie 1897

Domnule Şef

Am onore a vă răspunde la adresa Dv. Nr. 11161 din 1897 ca în urma

vândărei la locuitori şi în urma cedărei către ferma model Studina a 810 hectare

din moşia Frăsinetu şi Studina, restul ce a mai rămas din moşia Frăsinetu compus

din terenul de

împădurit şi

bunurile mici s’a

arendat pentru

periodul 1898/1903

Dlui M. N. Delcescu

cu preţul de lei 4800

plus 480 lei

accesoriu. Prin

urmare nu se poate

face cedarea către

Ministerul de Culte,

fără o renunţare

espresă a

arendaşului.

Primiţi

Domnule Şef,

asigurarea consideraţiunei mele.

Şeful Biroului”.

Alte adrese circulă între autorităţi referitoare la acelaşi subiect:

,,Ministerului de Culte

Curtea şi casele conacului moşiei Statului Frăsinetu Cozia şi pe care Ministerul

Cultelor prin adresa nr. 58 570 din 17 sept.1897 ni-l cere pentru construirea unui

local de Şcoală fiind arendate Dlui M.N. Delcescu cu onoare vă facem cunoscut că

trebuie să ne trimiteţi un act în renunţare din partea arendaşului, fără de care

cedarea nu se poate face”.

Consiliul comunal Vlădila trimite adresă către Administratorul Casei-

Şcoalelor:

,,Registrat nr. 4715din 7 mai 1901

Se va interveni a se ceda pentru folosinţă şcolei [rezoluţie]

Planul fostului conac al M-rii Cozia, situat pe str. Cozia



Domnule Administrator

Conform ordinului D-voastre Seria F nr.1567 din 1901, am anoarea a vă

înainta aci anexat, două schiţe de plan a terenurilor cerute de predecesorul meu

cu raportul nr. 170 din 20 ianuarie a.c. pentru şcoala din comuna Vlădila şi

anume :

-Schiţa terenului conacului moşiei statului Frăsinet, cu indicaţiunea acaretelor

aflătore pe acel teren şi a dimensiunilor.

-schiţa terenului situat la marginea de răsărit a satului Vlădila, şi făcând parte din

moşia Frăsinet, proprietate a statului, teren a cărui întindere aproximativă de 16

Hectare. Aceste schiţe le-am ridicat în dioa de 17 aprilie a.c. cu ocasiunea

inspecţiei ce am făcut şcolei din Vlădila. Actualmente, şcola din Vlădila n’are nici

local propriu şi nici teren în vatra satului. Dacă însă i s’ar ceda terenul conacului

cu clădirea aflătoare pe el, teren a cărui întindere e de 1 Ha, aproximativ, atunci,

pe de o parte, prin dărâmare a doui pereţi interiori, s’ar obţine, în casa conacului,

două săli relativ spaţiose pentru şcolă, iar pe de altă, s’ar dispune de teren

suficient pentru curte şi grădină”.

Iată o adresă a Revizorului Şcolar Romanaţi din 16 mai 1901 către :

MINISTERUL

Instrucţiunei Publice şi al Cultelor

Administraţiunea

,,CASEI ŞCOALELOR’’ către Ministerul Domeniilor

DOMNULE MINISTRU

Domnul Revizor-şcolar, al judeţului Romanaţi, cu raportul său nr.170 din

a.c. ne-a înaintat procesul verbal al consiliului comunal Vlădila, din judeţul

Romanaţi prin care se solicită a se ceda comunei atât casa aflătoare pe moşia

Frăsinetu, cât şi locul ce constitue conacul acestei moşii, împreună cu tot locul din

prejur. Pentru susţinerea acestei cereri, atât Dl. Revizor cât şi membrii consiliului

comunal declară că localul existent al şcolei este cu desăvârşire ruinat şi

impropriu pentru cursuri, pe când cel solicitat este destul de încăpător pentru un

număr de 150 şcolari, din cari astădi nu pot freqventa regulat cursurile de cât

vre-o 50. A face o nouă construcţie nu i-ar fi posibil, comuna neavând nici un fond

de rezervă. În vederea acestor motive, am onore a vă ruga Domnule Ministru, să

bine-voiţi a aproba terenul cerut împreună cu acaretele existente să fie cedate

Administraţiunei Casei-Şcoalelor pentru a servi ca local de şcoală în această

cătună, şi a ne comunica dispoziţiunile ce veţi lua, spre a putea la rândul nostru să

procedăm la recepţiunea lui, pe seama autorităţei şcolare.

D-Sale Domnului Ministru al Domeniilor”

Ministerul Domeniilor răspundea Ministerul de Culte la 26 mai 1901:

,,Se va răspunde Ministerului de Culte că, după cum am avut onoare a-i

comunica prin adresa nr. 75 462 din 20 octombrie 1897, terenul şcolii citat pentru

construirea unui local de şcoală în comuna Vlădila judeţul Romanaţi, se găseşte

arendat până la 1903 D-lui M.N.Delcescu, astfel încât nu se poate admite cererea,



înainte de expirarea periodului de arendare, afară dacă Dl. arendaş, ar renunţa

gratuit la luarea din a sa folosinţă a terenului în cestiune”.

Adresa nr.39 839 din 6 iunie 1901 a Minstr. Domeniilor către M. de Culte

avea acelaşi răspuns:

,,Ministerul Domeniilor către Ministerul de Culte

Domnule Ministru

În referire la cele comunicate prin adresa Dvoastre Nr.39 839 din 6 iunie

1901, sub scrisul am onoare a vă înainta pe lângă aceasta în copie raportul nr.

2615 din 12 febr. curent al Prefecturei judeţul Romanaţi relativ la terenul cerut

pentru construcţiunea unui local de şcoală în comuna Vlădila cu rugăminte ca să

bine voiţi a dispune scoaterea din licitaţiune a porţiunei de 13.000 m.p.şi a ni se

ceda pentru construcţiunea şcoalei, de care se simte cea mai mare nevoe.

Decisiunea ce veţi bine voi a lua în această privinţă vă rugăm să ne-o comunicaţi

şi Noă pentru a da la timp cuvenitele ordine de îndeplinire.

Primiţi Vă rog Domnule Ministru assigurarea osebitei mele consideraţiuni.

Ministru M.Popescu”

Prefectul de Romanaţi, M. Demetrian se adresa Ministerului de Culte:

,,Domnule Ministru

În referire la ordinul Dv. Nr. 11469 seria F, din 7 febr. 1901, am onore a

supune la cunoştinţă că moşia Frăsinetu, din care s’a cerut teren pentru localul de

şcoală din comuna Vlădila, s’a scos în licitaţie pentru arendare la 22 Februarie

curent, şi ar fi timpul să interveniţi la onor Minister al Domeniilor spre a scoate

din arendare terenul cerut pentru şcoală. Bine voiţi vă rog, Dle Ministru, a primi

assigurarea distisei mele consideraţiuni”.

Iată şi urmarea:

,,MINISTERUL INDUSTRIEI COMERCIULUI ŞI DOMENIILOR

Direcţiunea Domeniilor

Serviciul Exploatărei Moşiilor, Acaretelor Etc. nr. 8638

Înregistrată la 13 iunie 1902 sub nr. 13 511

Domnule Şef

Am onore a vă respunde că nu se pote face cedarea conacului moşiei

Frăsinetu din judeţul Romanaţi, despre care tratează nota Dv. nr. 4115 din 9

Martie 1902, de ore-ce moşia este scosă în licitaţie pentru un nou period de

arendare împreună cu conacul în cestiune. Tot odată vi se înapoiază aci alăturat

schiţa de plan primită pe lângă sus citata Dv. notă.

Şeful Serviciului”.

Ministerul Domeniilor răspunde Ministerului de Culte prin adresa

Serviciului Funciar şi al Proporietăţii nr. 55 242 din 26 iulie 1902 conchizând că

,,.....această cedare nu se pote face’’.

Revizorul Şcolar de Romanaţi, Petre Rădulescu menţiona în carnetul său în

urma inspecţiei la Şcoala Vlădila :



,,Această şcolă are reservat, în câmpie de la răsărit de sat un teren în

întindere de 8 Ha 5000 m.p., ce i-s’a dat cu ocasiunea împroprietăriei de la 1897

şi care acum e arendat cu câte 15 lei pogonul; însă acel teren nu va putea fi nici o

dată cultivat cu alt ceva de cât cu grâu, porumb, meiu, rapiţă, orz, ovăz şi fiind

prea departe de şcolă şi prea mare pentru a fi lucrat de elevi, va trebui să fie tot-

deauna arendat. Din contra terenului aflător în marginea de răsărit a satului şi a

cărui schiţă o înaintăm o dată cu aceia a conacului, fiind propriu pentru

cultivarea zarzavaturilor, ar putea servi în casul când vom isbuti să înjghebăm în

Vlădila o asociaţiune de săteni care să’şi propună a cultiva tote soiurile de

zarzavaturi şi a lua din mâinile streinilor– printr’o concurenţă cinstită în ce

priveşte preţul şi calitatea produselor– piaţa din Caracal, ceia-ce va fi

uşor,Vlădila find la o distanţă de abia 15 Km de acest oraş. Iată de ce ‘mi permit a

stărui, Domnule Administrator să bine-voiţi a interveni ca ambele terenuri, atât al

conacului cât şi cel din partea de răsărit a satului să se cedeze pe seama şcolii din

comuna Vlădila”.

Două teorii geomorfologice despre formarea GRĂDIȘTEI de la SLATINA,

arbitrate de lingvistică

Prof. N. Popescu – Optași

Așezată pe malul stâng al râului Olt,

cu vatra pe stăvechea vatră a Sopotului,

Slatina se află la întâlnirea a trei regiuni

geomorfologice distincte: Platforma

Olteniei, Câmpia Română și Colinele

Podișului Getic. Relieful său prezintă până

astăzi urmele convulsiunilor din trecutul

îndepărtat. La această configurație s-a ajuns

printr-un proces geomorfologic extrem de

îndelungat, datorat, în primul rând, apelor

curgătoare, agenților modificatori puternici

și scoarței pământești, determinând, prin

victorii și înfrângeri asupra acesteia, semne

morfologice caracteristice. Asupra acțiunii

apelor în cauză, având ca rezultat formarea

Grădiștei, s-au emis două teorii.

Potrivit uneia dintre acestea, prima ca

vechime, lucrurile s-au petrecut în felul

următor: străbătând, la început terasa sa

superioară, Oltul și-a adâncit talvegul (firul

apei), prin tendința de a roade linear, și și-a

lărgit albia, prin tendința de a curge șerpuit. Profesorul Nicolae Popescu-Optaşi



Prin acțiunea de eroziune lineară și sinuoasă a Oltului, sprijinită poate și de

o tendință de scufundare a terenului, s-a produs la Slatina un golf fluvial în forma

unui amfiteatru semircular, cu mai multe terase, adică etape ale adâncirii. Albia

primitivă s-a format pe terasa superioară, la înălțimea de 170 de metri, pe care o

are astăzi zona înconjurătoare de câmpie. Urmează terasa a doua, la 147-148 de

metri, terasa a treia, la 136 de metri și terasa a patra, la 123 de metri. Înălțimea

luncii – terasa inferioară- este de 90-100 de metri.

Perspectiva spre vest este interceptată de țuguiul Grădiște, martor la

eroziune, cuprins odinioară între două brațe ale Oltului, care l-au despărțit de

semenii lui dinspre est: dealurile Sopotul, Caloianca și Câmpia Slatinei. Tendința

de pendulare a apelor curgătoare între cele două maluri ale lor a făcut ca râul să-și

retragă cursul spre vest, îngăduind ca pe locul golfului părăsit să apară vatra unei

așezări omenești. Regimul foarte neregulat pe care l-a păstrat astăzi Oltul la Slatina

– fiind despărțit în mai multe brațe și creindu-și o luncă largă de 10 kilometri –

vine în sprijinul acestei teorii.

Potrivit celeilalte ipoteze, printre ai cărei sprijinitori se numără și geologul

P. Coteț, Grădiștea Slatinei nu este un martor de eroziune, rezultat din acțiunea de

meandrare (șerpuire) a Oltului, ci se datorează eroziunii laterale a văilor afluente

Oltului. Ar fi vorba, așadar, de două ape curgătoare afluente ale râului, care ar fi

exercitat o acțiune de eroziune, una pe dreapta Grădiștei ( Sopotul) și alta pe

stânga dispărută de multă vreme. Prima dovadă în acest sens ar fi înălțimea, care

corespunde perfect cu a teraselor vecine (dar ea nu este valabilă și pentru prima

ipoteză). Grădiștele mai mici, de la Milcov și Brâncoveni, ambele situate în

apropierea Slatinei, ar fi luat naștere în același fel (P. Coteț, Câmpia Olteniei,

1957, pag.127).

Săpăturile efectuate în cursul anului 1958, în vederea înlocuirii conductelor

de apă pe câteva străzi ale orașului, par a confirma și această teorie, prin

dezvăluirea unor bogate aluviuni de pietriș și nisip, lăsate de cele două ape în

conurile lor de dejecție.

Care dintre aceste două teorii cu privire la formarea Grădiștei de la Slatina

inspiră mai multă încredere? Izolarea spre vest a acestei popine, la o depărtare

considerabilă de țărmul răsăritean al Oltului, mai ales față de cel din flancul

drept, ne face să înclinăm spre prima. A doua ipoteză ar putea fi admisă dacă

Grădiștea s-ar găsi pe aceeași linie cu țărmul, cuprinsă între două văi. Pe de altă

parte, este problematică curgerea a două ape cu un debit bogat la un interval așa de

mic. Sigur este numai Sopotul, care astăzi de-abia își mai poartă undele.

O arbitrare lingvistică ne poate scoate din impasul geomorfologic. Cuvântul

„Grădiște”, de origine bulgară înseamnă „cetate mare”, sau ruina unei astfel de

cetăți (G.Weigand, Bulgarisches Worterbuch, Leipzig, 1922). Sensul acesta este

obținut de cuvântul „gorod” – cetate – prin adăugarea sufixului –iște, augmentativ

în limbile slave. Grădiștea de la Slatina are așadar, sensul de „loc rezistent”, care a

silit valurile năpraznice ale Oltului să-l evite. Se confirmă deci pe cale lingvistică

prima teorie.

[Articol apărut în ziarul Oltul din 30 noiembrie 1969]



Principii și metode în cercetarea toponimiei

Prof. Ilie Dumitru

Studierea toponimiei românești a parcurs două etape succesive:

a) în prima etapă s-a pus accentul pe stabilirea originii toponimului-

„toponimul” era considerat slav dacă provenea dintr-un cuvând de origine

slavă (la fel dacă era cuvântul provenit din maghiară, ucrainiană, rusă ș.a.);

b) în a doua etapă a apărut o direcție nouă în care se urmărea stabilirea

populațunii care a dat toponimul.

Atâta vreme cât s-a pus accentul pe originea apelativului de la care s-a

pornit în procesul de toponimizare, toponimia românească era în bună parte

„străină”. Privită din persepectiva celui de al doilea principiu, toponimia noastră a

devenit covârșitor românească

Cel care a sesizat eroarea ce se săvârșea a fost lingvistul clujean Emil

Petrovici. El a publicat studii valoroase în care consecvent, a făcut diferența între

toponimele de aspect slav create de o populație care vorbea un idion slav și acelea

create de români din elemente de origine slavă (Studii de dialectologie şi

toponimie, 1970; Toponimice de origine slavo-bulgară pe teritoriul RPR, în

revista Ceretări de lingvistică, II, 1957, Cluj Napoca, Rolul împrumuturilor în

crearea toponimelor, Românii creatori de toponime slave”).

Ideea că toponimele create cu ajutorul împrumuturilor, nu aparțin limbii

de origine, ci celei care a făcut împrumutul, apare în studiile lui Gustav Weigand în

anul 1921. El a studiat toponimia Munteniei și Moldovei și a inclus în rândul

toponimelor românești și toponimele românești și pe cele care proveneau de la

apelative românești de origine stăină (slavă, maghiară): Bahna, Bahnița. Despre

toponimul Bahna din Oltenia, G.Weigand spune: „Atribuirea numelui este

românească, chiar dacă originea cuvântului este ucraineană, dar tocmai aceasta

dovedește că au fost români și nu bulgari, deoarece aceștia (bulgarii) n-au deloc

cuvântul și nici nu l-au avut. Un afluent de pe partea dreaptă a Jiului și mai demn

de menționat este Obedeanca, numit după localitatea Obedeni (același oiconim

apare și în Ilfov). Derivarea este românească pornind de la românescul ob(e)adă,

din svalonescul obeda,- „obadă”. Într-o astfel de cercetare se pune problema să

stabilim cine au fost numitorii și de unde provin înițial elementele.”

Despre toponimul Olteț, Oltul mic, spune că este un derivat bulgăresc,

deoarece –eț este un sufix de origine bulgărească. Un afluent al Oltețului este

Cerna cu Cernișoara, Cerna mică, derivat românesc. Sufixul –eț nu este exclusiv

bulgăresc, el poate fi și o variantă a sufixului românesc –et : brabete, brabeți-et-eț;

sticlete, sticleți-et-eț. Olteț este hidronim românesc, provenit din tema dacică,

indoeuropeană. Și marii lingvinști mai greșesc câteodată. Sunt și ei inconsecvenți.

G. Weigand spune că „pentru stabilirea toponimelor românești nu trebuie să

pornim numai de la etimoane româno-latine, (prin acestea el înțelegând apelative

româneşti de origine latină) ci de la formaţii româneşti (prin aceasta el înţelegând



cuvinte și de alte origini decât latinești, încetățenite în limba română). El spune că

nume ca Vârtop, Lunca, Ponor și altele pot avea, firește și origine bulgărească, ele

se găsesc sub aceeași formă și în Bulgaria, dar ele vorbesc cu mai mare

probabilitate pentru originea românească din motive obiective (reale).

Emil Petrovici în studiile sale face referire și la Max Vasmer, 1934, când

trebuie să stabilească pe cei care care „au botezat ” numele de locuri: „Max

Vasmer a atras atenția asupra faptului că o populație creează nume de locuri

servindu-se și de cuvinte împrumutate.”

Academicianul Emil Petrovici a arătat că printre toponimele cu aspect

slav, create de română se numără cele care pleacă de la următoarele categorii de

elemente slave ale limbii române:

- Substantive (Dumbrava, Dealul, Rovine, Vidra) și adjective (Mândra, Bogata)

românești de origine slavă prezicând adeseori forme morfologice românești (sunt

articulate cu articol hotărât);

- Substantive și adjective românești de origine slavă, prevăzute cu sufixe românești

de origine latină (Dumbrăveana, Slătioara) sau slavă (Dumbrăvița, Răchitișul);

- Toponime de origine slavă prevăzute cu sufixe românești de origine latină

(Bistricioara, Cernișoara, Glâmburelul) sau cu sufixe românești de origine slavă

(Doftănița);

- Nume de persoane românești de origine slavă nesufixate (Balomir, Novac, Preajba)

sau asociate fie cu sufixe românești de origine latină (Balomireasa, Iscroni,

Vlădeasa), fie cu sufixe românești de origine slavă ( Brătuleni, Drăgoeni,

Dergoteni)

- Sufixe românești de origine slavă adăugate fie la baze latine (Vulpeanca, Ursei,

Călărași, Aluniș), fie la baze de origine slavă (Crângași, Poenița, Trestieni), fie de

altă origine (Ciobănița)

O altă categorie de toponime cu aspecte slave o constituie cele create de

autorități (Dolj, Gorj1, Grivița, Smârdan, Rahova).

Este greșit să se stabilească originea unui toponim după originea sufixului

derivativ, din cauză că în limba română s-au încetățenit sufixe de origine dacă: a

enclitic, oe, andru, esc, eşte, eș, aș, oș, ăni, îrlă, ur, ură, man, oane, oni, (o)ma, z/za;

de origine latină: eaua, ișoară/ișor, easă, oni, oaic, el; de origine slavă/bulgărească:

iță, eni, eanca, er, ot, iște, eţ, ean, anic, av, ov, iv, uiră etc. Acum ele sunt sufixe

românești, iar toponimele derivate cu ele sunt românești. Schimbările fonice pe

care le cunosc apelative slave în limba română: o nazal slav a dat în limba română

un/um, sau în/îm – sl. loka – rom. luncă; sl. Kopina – rom. Câmpina; gaboka –

Glîmboca; toponimele Lunca, Câmpina, Glimbocelul etc. Sunt românești. Forme

morfologice specifice limbii române: articularea, desinențe de plural etc, arată că

denominatorii au fost vorbitori de limbă română.

În ultima vreme a crescut numărul etnonimelor-toponime pe care le-au

creat migratorii care au locuit vremelnic în spațiul românesc; se afirmă că sunt de

1 Doljiu şi Gorjiu, vechile denumiri ale judeţelor respective, ar însemna ,,Jiul de Câmpie” şi ,,Jiul de

Munte”.



origine cumană toponimele care au în componeță sufixul –ui/lui: Bârlui, Călui,

Teslui, Berindei/Berindeiu, Comana, Comanca, Comani, Comănița.

Sufixul –ui poate să provină din sufixul românesc –oi, cum a arătat

profesorul universitar Gheorghe Botocan, de la Universitatea din Craiova.

Oiconimul Berindei (Dăneasa), are la bază numele de persoană Berinde -

Berind+sufixul ei- „urmașii lui Berinde” – Berin + sufixul d; Berindei este nume

de persoană atestat într-un document din 1512-1513, din vremea domniei lui

Neagoe Basarab.

Pecenago-cumanii nu au fost denumiți de nimeni „berindei”, ei au fost

numiți „Kipceak” de către latini; bizantinii îi numeau „comani, cuni”, rușii îi

numeau „polovți”.

Românii în secolul al-XII-lea au preluat de la bizantini numele de comani,

pe care l-au transformat în nume de persoane.

Ca urmare, oiconimele oltene –Comana, Comanca, Comani, Comănița nu

sunt etnonime, ci provin din nume de persoane românești (ele au forme

morfologice specifice limbii române; Comănița este un derivat cu sufixul de

origine slavă iț(ă).

În cazul oiconimului Tătărăi (Scornicești), nominatorul a fost populația

autohtonă: impresionată de duritatea, răutatea migratorilor mongoli. Se mai

păstrează expresia : „Ce te tătărăști așa”, adresată unui om care se înrăiește.

Se consideră de către unii că oiconimul Goța (Priseaca) este un etnonim

rămas de la goți.

Niciunul dintre marii noștri lingviști nu a afirmat că acest oiconim este un

etnonim: Iorgu Iordan – toponimia românească nu acceptă legătură cu etnonimul

got; Alexandru Philippide – Originea românilor consideră că Got provine din

apelativul dispărut, got- numele unei păsări (gotcă), ,,găinușă de pădure”.

În Dicționar al numelor de familie românești, Iorgu Iordan consemnează

numele de familie Goțea – Got + sufixul ea- pe care îl asociază cu numele de

familie bulgăresc Gotse.

Got-Goțul, este un antroponim vechi, posibil să fi fost chiar un supranume.

S-a afirmat că oiconimele derivate din tema Rus/Roș, sunt etnonime; aceste

teme provin din apelativul ros, ruș, rus, forme dialectale ale adjectivului „roșu”.

Prin derivare cu sufixe românești, au rezultat oiconimele: Rusănești – Rus+ sufixul

ăn+ sufixul ești; Rusciori (Scornicești) - Rus + sufixul c+ sufixul iori); Roșieni –

Ros+ sufixul ieni. Aceste oiconime sunt ca datare, anterioare anului 1775, de când

apelativul Rusu indică numai originea etnică.

Numele satelor Slăveni, Slăvilești nu sunt date de slavi, ci sunt date de

români care au asimilat apelativul slav „slavă”- „laudă”, a slăvi, a lăuda, a elogia;

Slav + sufixul eni; Slăvitești – Slav + sufixul it + sufixul românesc ești.

În comuna Șerbănești se păstrează toponimul „Cimitirul Gepizilor”, care

este un toponim metaforă, acolo au fost îngropați morții rezultați în confruntarea

din anul 1559, dintre doamna Chiajna și boierii olteni.

Nici toponimul Arpadia (Alimănești) nu este un etnonim dat de migratori,

ci este tot un toponim metaforă care sugerează felul de a fi al moșnenilor



alimăneșteni, ce au fost un fel de haiduci ai Boianului, călăuziți de zisa: „ Nu sânt

hoț, ci sânt haiduc, de unde iau, nu mai duc!”.

Apelativul slav „dobru” (dobri) – avea sensul de bun; limba română a

preluat acest apelativ care a devenit nume de persoane, împreună cu derivații săi:

Dobre, Dobrun, Dobrotă – Dobr +sufixul ot- Dobriță etc. Tema Dobr se regăsește

în structura multor oiconime românești: Dobrunu, Dobrițu, Dobrotinet – Dobrot +

sufixul in + sufixul românesc et – Dobroteasa – Dobrot + sufixul românesc easa – ,

Dobriceni – Dobr + sufixul ic + sufixul eni – .

Sunt „pseudo-slave” oiconimele de tipul: Dobrosloveni – Dobro+slov +

sufixul eni – , Radomireşti - Rado + mir + sufixul românesc ești; Vito+mir +

sufixul românesc -ești. Temele Dobro, Rado, Vito sunt de origine bulgărească, sunt

hipocaustice.

O minimă cunoaștere a hipocausticelor bulgărești este necesară pentru

explicarea unor oiconime românești din zona Caracal-Corabia.

În studiul său Onomastică Românească, Ioan Pătruț, după Ștefan Ilcev,

lingvist bulgar, arată că sunt două procedee de formare a hipocausticelor

bulgărești:

a) Cu sufixe vechi de la radicale vocalice : Ba + sufixul j – Bajo;

Bo+ sufixul r – Boro

b) Prin „trunchiere”: Bal-o ( Balomir, Boro ( Borislav)

Principalele sufixe derivative sunt : b- Dabo, v-Devo, g-Nego, d-Rado, z-lazo; z-

Vazo; k- Bako; l-belo; m-domo; n-neno; p-Gapo; r-Daro; s-Deso; t-Vito; f-Dafo;

ch –Bacho; c-Vuco; c-Daco; s-Daso.

În vremea țaratelor vlaho-bulgare de la cumpăna mileniilor I și II, era

noastră, interferența lingvistică româno-bulgară a fost intensă, de aceea unele

oiconime oltene se pot explica prin procedeul derivării prin teme vocalice.

Oiconimul Daşova, în mod greșit a fost raportat la apelativul dașu-„miel”; corect

este să fie raportat la hipocoristicul Daso – tema Da+ sufixul ș- Dașo +sufixul ov+

a , articol românesc. Explicația dată oiconimului Deveselu că ar însemna „nouă

sate”, nu corespunde adevărului; numele satului provine din hipocristicul Devo –

tema De + sufixul v; au fost atașate sufixele eș și el – Deveselu ( forma articulată

arată că nominatorii au fost vorbitori ai limbii române).

Pentru explicarea unor toponime ce par a fi etnonime, trebuie cunoscut

contextul istoric în care ele au apărut. Închinarea mănăstirilor românești unor

mănăstiri de la Muntele Athos,a făcut să apară oiconimele Greci (Osica) , Greci

(Schitu Greci), Călugări (Cireașov), Călugărea (Mircești –Tătulești) și altele. În

mentalul local colectiv, călugării de la acele modeste schituri, erau percepuți ca

fiind ,,greci”, deși ei erau români sau sârbi. Un călugăr de la Schitul Bârca,

înființat în anul 1757 pe moșia donată de către boierii Slătineanu, ctitori ai

Bisericii Maica Domnului din Slatina, deservită mănăstirii Xeropotamu de la

Muntele Athos, s-a numit Sârbu.

Greci era un nume generic, nu un etnonim dat de vorbitori de limbă greacă.



Boierii și mănăstirile au avut sălașe de robi țigani: Loașu, Aţigani (Valea

Mare), Rudari, Rudăria. Ulița pe care s-au aflat ațiganii lui Pătru, pârcălabul, în

anul 1542 este numită astăzi Țigănia.

Oiconimele Rudari, Rudăria provin din apelativul rudă „mineresc”, de

origine slavă/sârbă, rudar are sensul de „miner”. Rudarii de pe malul Oltului

cerneau nisipul pentru a separa argintul. Rudarii nu vorbesc limba romanes.

Vorbirea lor are particularități fonetice caracteristice subdialectului bănățean.

Portul lor era identic cu cel oltenesc din zonă. Ei erau prelucrători ai lemnului de

esență moale din care făceau: copăi, albii, pentru spălat rufe, trocuri, căușe pentru

băut apă, putineie, găvane, furci pentru tors, fuse, linguri etc. Creșteau și animale

în zăvoaiele Oltului. Numele lor provine de la meseria pe care au practicat-o.

Oiconimul Obrocari (a fost sat ca şi Stehareţ, alăturate Slatinei), nu este un

etnonim, ci provine de la o ocupație a unora dintre ei. S-a spus că numele provine

din cuvântul slav – uboroku, „baniţă”, mertic, cu care se măsurau cerealele. Eu

cred ca acest oiconim trebuie raportat la verbele a obroci și a ormoci, bulgăresc,

care au sensul de „vrăji”, a face farmece, a prosti, a suci mințile. Femeile se

ocupau cu descântatul, cu ghicitul, cu magia neagră, scoaterea argintului viu,

scoaterea diavolului, în care pisica neagră fără fir de păr alb avea rolul principal,

dezlegau și legau cununiile etc. Vechii locuitori practicau și alte meserii: costorarii

cositoreau căldări, tacâmuri; alții era fierari sau potcovari, elita o formau lăutarii.

La prima vedere, numele satelor în care s-au așezat păcurarii transilvăneni

în județul Olt, Ungureni, Ungurei, par a fi niște etnonime. Localnicii i-au numit

,,ungureni”, adică ciobani din Transilvania aflată sub stăpânirea ungurilor. Cu

timpul, apelativul ungurean a devenit sinonim cu apelativul „cioban”, „păcurar”,

derivat din tema indo-europeană pek –„oaie”. Ungurean nu a fost niciodată

sinonim cu ungur în spațiul de la sud de Carpați.

Oiconimele românești în proporție covârșitoare provin din nume de

persoane, de aceea ele se schimbă mai des decât hidronimele și oronimele. Satele

noastre au purtat numele întemeietorului, după sute de ani, satul a avut un alt

reprezentant și automat a preluat numele acestuia.

Schimbările statutului social al locuitorilor a determinat în multe cazuri

schimbarea numelui: Mircești (Tătulești) a devenit ,,Călugăra”, Băbiciu s-a

împărţit în două: Băbiciu Moştenesc/Băbiciu Episcopesc; Pământeni /Ungureni,

Moșteni/Clăcași Boierești/Mănăstirești, Moșteni/Vânduţi/Cumpărați. În

denominația locală aceste nume au existat, chiar dacă nu au fost atestate

documentar.

Cele mai multe oiconime sunt derivate din teme vocalice, cum este cazul

satului Dejești – din tema De+ sufixul j+ sufixul ești, nume de persoană - ,

Dejoianu – Dej+sufixul oi+sufixul anu.

Metoda aceasta de stabilire a părților componente ale unui toponim a fost

aplicată cu bune rezultate de către școala lingvistică clujeană.

Pentru satul Orlea ni se propune următoarea explicație: „se încadrează în

seria toponimelor românești care au la bază adjective posesive slave formate de la



substantive care numesc animale; reprezintă un adjectiv slav, format de la tema

substantivului orilu/oril, „vultur”, cu sufixul j .” – Emil Petrovici

În antroponimia românească există numele de persoană Orlea de la care

provine oiconimul Orlești (aproape de Drăgășani) – Orl + sufixul ești-. Numele

acestui sat provine din numele de persoană derivat din tema - Or+ sufixul l+

sufixul ea - românesc . După cum și numele satului Osleni, este derivat din tema

Os+sufixul l+ sufixul eni.

Cercetarea structurii unui toponim este o metodă care dă bune rezultate.

Jurnal slătinean (V)

Ion Lazu

19 09 2014. Am impresia că oricât aș aduce noi detalii despre satul de adopțiune,

lucrurile nu pot fi corect percepute dacă nu vin cu precizări privind aprovizionarea

cu apă de băut. Suntem în anii de după război, nici vorbă de apă la robinet! Și

atunci, principala problemă era cea a apei de băut. În comuna noastră, dar și în

altele din zonă, problema se punea tranșant: apă de băut și apă sălcie, rea la gust,

pentru celelalte nevoi ale gospodăriei. În Sărăcești nu-mi aduc aminte să fi existat

fântâni, pe la răspântii, prin curți – și atunci toată lumea aducea apă de la unicul

izvor, din spatele grădinilor, cu acces pe ulicioara Fetei cu aglice. Un izvor

temeinic captat, cu debit consistent, acoperind necesarul toturor gospodăriilor din

cătun. Ce-i drept, mai era și izvorul din Valea Porcului, departe de sat și unde nu

știu să fi mers alții decât Mama. Era coborârea pe o cărare abruptă-prăvălatică,

până în vale, se trecea dincolo, urcând un mic mal; ajungeai în colțul din stânga-jos

al unui triunghi isoscel, iar în vârful acelui petec de pămând cât de cât plat, se afla

Izvorul, temeinic captat, cu un ,,sicriu” de apă în versant și cu țeavă zdravănă către

jgheab; iar la 5-6 pași, dar poate că erau vreo 10, se înălța un stejar monumental,

secular sau și mai mult, un arbore cum rar mi-a fost dat să văd, în 40 de ani de

geologie. Cândva, la Ionașcu, dna Riga, profesoara de botanică, a venit cu un

tablou didactic, să ne prezinte stejarul. L-am identificat instantaneu ca fiind

desenat după stajarul de la Valea Porcului. Nimeni nu m-ar fi putut convinge de

contrariu! La o zi, la două zile, pe vreme bună, mama se ducea la Izvor, cu cobilița

și cele două căldări. Urca anevoie, mutând cobilița de pe un umăr pe celălalt,

ferindu-se să nu lovească gălețile de malul abrupt. Îmi închipui că o seducea ideea

de a coborî oricât de mult, de a trece gârla și să meargă apoi, la loc lin și deschis,

pe pajiștea triunghiulară despre care vorbeam – să se calmeze, să uite de toate

obidele zilei... Gândindu-se poate că aici trebuie să urce cu gălețile pline, în vreme

ce la Cioburciu fusese exact invers: izvoarele se aflau sus, sub culme, iar satul la

poalele versantului, de-alungul Nistrului.

În satul Cireașov, erau cele 4 fântâni de pe la răspântii, toate cu apă sălcie,

aflată la 12-14 m adâncime, bună numai pentru vite; la răscrucea lui Mărinică, la

noi, la ulicioara lui Mitică Pârvu și la ieșirea spre Arie. Iar pentru băut, aduceam

apă din fântâna de la Vălcea, de la izvorul de sub ulicioara lui Mitran și de la cea



din capătul ulicioarei lui Radu Puiu. Pe sub grădini erau nenumărate cărări și

cărărui și toată lumea, de pe unde se afla, ajungea în vreun fel la aceste 3

izvoare...privilegiul omului față de celelalte viețuitoare din ogradă...

*

Poate s-ar cuveni câteva detalii privind rețeaua hidrografică a comunei:

erau cele două gârle, cărora nici nu le spuneam altfel, indiferent de numele lor de

pe hartă (și cu inexactitățile hărților sunt prea obișnuit...) – prima gârlă ocolea satul

Sărăcești, venind de mai departe, (dinspre Platforma Cotmeana), această gârlă

ajungea la Podișcă, unde se unea cu o a doua gârlă, la fel de mare sau de mică,

aceasta venind de dincolo de Satu Nou-Ștreangu și separând Coteștii și Sărăceștii

de satul Cireașov ca atare; reunite, își continuau cursul, de data asta direct către

Olt, deci spre vest; de data asta valea se lărgea, pe stânga rămâneau tarlalele

cireșovenilor, dar până la urmă și o vie, după care panta se deschidea într-un izlaz,

numit Sub vii, cu urme de vechi alunecări ale pantei, terminate în Râpa Popii, un

mal deschis pe înălțimea de 10-15 m și lung cam de două ori pe-atât: o râpă

spectaculoasă, reperabilă de departe, și pe care încercam să mă cațăr (să depistez

în asta o pornire spre geologie?); pepartea drepată, valea lărgindu-se, căpăta o fâșie

de terasă, lungă pe cât de

îngustă și pe unde se

deschidea drumul

sărăceștilor spre oraș,

spre târg, spre bâlci. Pe

versantul drept, printre

rari copaci, se desfășura o

largă poiană, care de data

asta nu mai era izlaz

comunal, ce fusese

împărțită între gospodarii

care aveau tarlale pe

dealul dinspre Proaspeți.

Cu asta gârla intra în

leasă-pădure, (deasă,

misterioasă, pe care noi o traversam în fugă, pe o cărare oblică, până în firul apei,

după care urcam o cărare foarte abruptă, șerpuită, până pe dâmb, unde se află

Schitul Strehareț. Acolo se termină pădurea, încep clădirile Școlii de Agricultură și

se lansează drumul spre oraș, mai întâi spre cimitir, situat de ambelă părți ale

drumului – ca să nu scape nimeni!); după vreo 200 m îngusta vale din pădurea

Strehareț primea din stânga o a treia gârlă, venind dinspre Vălcea, o vale ce separa

Cireașovul de Pârliți; această a treia gârla fiind cam de două ori mai scurtă decât

celelalte două. Gârle cu regim de torenți, deci văi adânci și înguste, fără lunci etc.

Fapt este că pe traseul lor nu a existat nicio casă, toate plasate pe dealurile dintre

aveste văi-viroage. Este cazul special al acestor afluenți foarte scurți ai Oltului, în

zona din amonte de Slatina. În restul județului, afluenții Oltului fiind mult mai

lungi, așezările se plasează în zona aluvionară a acestora, pe lunci, pe terase,

Şcoala de Agricultură de la Strehareţi (S.J.A.N. Olt)



evitând și în aceste

cazuri obârșiile văilor.

Asta ar fi explicația că

Cireașovul constă din 4-

5 cătune risipite pe

dealuri și separate prin

văi adânci. Or, anume

această fragmentare pe

cătune le făcea să aibă

individualitate dar și să

se știe în competiție;

sentimentul meu, în

copilărie-adolescență

era că aceste sate sunt în

plin avânt, se consolidează de la an la an și cată să iasă în față, să înfrunte

vremurile. Iar Sopotul aproape că nu exista în limbajul cireșovenilor, mai ales că

nu se afla

propriu-zis pe

cuprinsul

comunei: o

viroagă care

începea la Piiru,

în Pârliți și se

înfunda printre

străzile Pitești și

Oituz, cele pe

care săteanul

mergea la oraș,

Dar în timp ce

versantul dinspre strada Oituz era cu deosebire abrupt, practic inabordabil, oricât

te-ai fi străduit să-l escaladezi, dimpotrivă, versantul stâng este lăsat, cobori cu

strada Pitești imediat după Han, și vei zări, dincolo, clădirea răzleață a spitalului

TBC și nimic altceva, iar în spatele caselor de pe Pitești, grădini ascunse, parcă

sugerând că orășenii nu au aface cu agricultura! Și ca o confirmare, pe cealaltă

parte a străzii se plasează parcul orașului, nu mare nici acesta, cu copaci, câteva

alei, câteva bănci, chiar și cu o mică grotă, ca să fie tacâmul complet. Acest ududoi

spăimos ieșea la lumină în capătul de jos al străzii Oituz, în dreptul podului spre

vechea piață a Slatinei După care, în aval, intra în canalizarea orașului și nu-și mai

merita numele de pârâiaș.

*

Undeva am scris despre sărăcia lucie a unei familii Ungureanu, locuind în

Sărăcești, la 5-6 case de noi; îl vedeam pe fiul lor cel mare pe prispa goală,

dezolantă, neclintit ca un stâlp printre ceilalți, privind țintă undeva, pe deasupra

curților din sat. Aș zice că era din seria fiilor lui Sorescu și Radu Ene, sau totuși

Vechiul pod peste Sopot de la Slatina

Piaţa veche a Slatinei



mai mic cu câțiva ani, ca

fii lui Țandără, însă foarte

sărac prin comparație cu

cei de care am amintit.

Am dedus, din vorbiri

întâmplătoare cu

consătenii, că acest

Ungureanu a ajuns

învățător sau profesor în

zona Brăila și, având

preocupări literare, a

frecventat un cenaclu. Ar

trebui să găsesc acele notații…

*

O luam iute la picior, căci era cale de câțiva km buni până la gară. Coboram

la Vălcea, urcam panta spre Pârliți și mă socoteam cum să-mi drămuiesc forțele în

așa fel ca să duc sarcina la capăt. Eram eu însumi un pricăjit de copil, slăbuț, fără

cine știe ce vlagă și în plus cu dificultăți de respirație la efort, de unde îngrijorarea

mamei să nu am ceva la plămâni. Am și fost de câteva ori la doctor, în oraș, la

recomandarea

sanitarului: un

doctor avea raze,

lângă catedrală,

altul era pe centrul

Unu, în jos de

Judecătorie.

Particulari, dar în

curând au fost

obligați să-și

închidă cabinetele

și să se angajeze

la stat. Sau au

ajuns în pușcării.

Poate am să revin,

căci au fost

spaime mari.

Treceam pe ulița cunoscută dar cumva ostilă din Pârliți, acei oameni îmi păreau

străini, distanți, pentru că nu prea aveau rude în Cireașov și de fapt, țărani ca și ai

noștri, aproape niciodată nu veneau în sat, drumurile lor fiind spre oraș, spre… Și

de fapt nu-i aveam la suflet pentru că nu m-ar fi lăsat cu caprele pe Vălcea, spre

pădurea Strehareț, pentru simplul fapt că acela era izlazul lor. Încercasem, fiind în

chestiune o vălcea plină de tufișuri cu frunză dragă caprelor mele, dar m-au pus pe

fugă. Musai să bat mereu izlazul gârlei și Pe sub Vii, pe drumuri lungi, cu

nebunele de capre care nu-mi dădeau răgaz o clipă… Găseam că pe drept li se

Piaţa veche a Slatinei

Imagine a Slatinei din 1950. În prim plan Liceul Radu Greceanu



spune animalele dracului. (Lesne să mi-l închipui pe drac cu copite și împodobit cu

coarne de capră, nu? Și de aici nu mai era decât un pas, pentru imaginația în

ebuliție a

copilului: dacă

existau capre –

cu tot ce știam

eu rău despre ele

-, de ce n-ar

exista și dracii

ca atare!? Cu

avantajul că

dracilor nu

trebuia să le

porți de grijă,

precum caprelor,

alergând după

ele pe izlaz,

ferindu-te în

disperare de

spinii cei galbeni-transparenți, ca și nevăzuți, însă cu atât mai perfizi când ne intrau

în talpă…)

Treceam prin Pârliți, îndemnam spre răscrucea de la Vila, acolo trebuia să

respir adânc și să mă lansez în plină

aventură, căci dincolo de casa lui

Gagiu, de la colț, nu mai urma nimic

pe cei vreo 2 km, până aproape de

Gară, decât un drum pustiu, prin

câmpul gol, în sălbăticie și care

parcă într-adins o ținea numai în

linie dreaptă, cu stâlpii de telegraf

pe margine, șuierând a… pustiu.

Stâlpii de telegraf pe care îi

depășeam la rând erau singurul

semn că am înaintat către țintă. La

un moment dat, acest drum pietruit –

sătenii aveau corvezi, muncă

voluntară, cu care ocazii toți cei care

dispuneau de car și de boi aduceau

pietriș scos din gârla Sărăceștilor și

îl descărcau pe drumul spre gară,

repartizat comunei noastre, dar de

fapt un drum aparținând orașului ca

atare – acest drum al nimănui o

cotea spre dreapta – era semn că

Nepotul Fănel, unchiu Gică, tanti Dona, Mama și Tata

Fratele Aurel, Tata, Mama și Ion

Lazu, student



parcursesem cel puțin o jumătate din distanța de la Vila până la gară. Mergeam mai

departe, prin pustietate.

*

De când s-a înființat cooperativa sătească, prin 1948, imediat după mutarea

noastră la Găneasca, tata a fost mereu gestionar; la un moment dat, prăvălia a

funcționat în camera de la stradă a casei în care locuiam. Tata va fi acceptat pe

moment, de nevoie, bucuros că va avea un salariu. Afacerea cu măcelăria lui

Gălbenuș se încheiase, statul preluase în întregime comercializarea produselor,

inclusiv a celor agricole, dar și a cărnii. (Ne-am restrâns pe cât s-a putut. Unchiul

Mișulică era încă la noi, cu

domiciliul obligatoriu. Dormea în

același pat cu noi, copiii. Peste zi

apărea și Papașa, deci eram claie

peste grămadă…) Apoi cooperativa

s-a mutat la Marin Călin, lângă

școală și primărie, după care s-a

mutat peste drum, în casa maică-si

(Pentru că și Marin Călin avea trei

copii, se înghesuiseră, pentru o biată

chirie…). Iar în final, cooperativa

sătească s-a mutat tocmai la Vila,

practic nu mai era pe teritoriul

comunei, dar sătenii tot veneau, din

lipsă de alternativă; în plus, tata se

bucura de vânzarea băuturilor

alcoolice către cei care se

duceau/întorceau de la târg sau de la

gară. În acea clădire de la intrarea pe

strada Pitești fusese prăvălia doamnei

Vila, mare negustoreasă pe vremuri;

și acolo a funcționat cooperativa

destui ani, până la desființare. După care tata a devenit gestionar la cooperația din

oraș, mai întâi la gară, în casa fostului prăvăliaș P., care fusese expropriat, apoi în

casa dnei Stăncescu, care fusese și ea înlăturată din comerț, unde se aghezmuiau

cei din gară, în așteptarea trenului; iar în urmă, tata a avut un magazinaș pe strada

T. Vladimirescu, fostă Obrocari, nu departe de casa lui Gălbenuș, la a cărui

mezelărie lucrase la început, pe vremea rușilor, când noi locuiam la Sărăcești. Din

magazinul de pe strada Obrocari, unde începuse cândva chinul lui de venetic, tata a

și ieșit la pensie. Nu știu dacă a făcut vreodată legătura, dacă și-a dat seama că se

închidea un cerc al destinului. Dar cum să nu-și fi dat seama, în lungile ore când nu

avea clienți, ori seară de seară, pe drumul lung spre casă…

*

Ion Lazu (fotografiat la Slatina în 1965)



Mirajul Afroditei (VIII)

Paul Dogaru

Paginile pe care le prezentăm în continuare au fost scrise de Paul

Dogaru între 1968-1972. Romanul a rămas în manuscris şi prin grija d-lui

Nicu Petria- devotat prieten al autorului şi al redacţiei noastre- ajunge astăzi

în faţa cititorilor, la peste 7 ani de la dispariţia autorului.

Din memoria pământului ne naştem şi tot acolo coborâm.

Serile sunt scurte, dar bogate. Rămân în noi neîntinate, aşa cum le-am trăit,

aşa cum le-am simţit, cu amintirile tatuate într-un colţ al firescului. Prin ele

respirăm trecutul. Şi atunci iarba îşi cerne lovind de cerul gurii usturătorul parfum

al regretului! Sunt grele plecările! Şi spâne! Şi neumane! Mai cu seamă neumane!

Plecarea mea s-a descongestionat din frunzele teilor, din boabele de nisip

zgrunţuros şi ars de soarele atâtor anotimpuri, pe băncile zdrenţuite de îmbrăţişări

fără număr, şi amarul ecou ce loveşte timpanul când şi când îmi aminteşte c-am

pierdut pentru totdeauna pe fata cu ochii migdalaţi, surâsul ei meditativ, dospit şi

risipit în cele patru vânturi şi cântecele, ah, cântecele ei, numai ale noastre, rotate

în colb de stea, sună şi acum ca o străveche obsesie a sângelui, de dăruire, de

dragoste, de nebun joc când rândunicile tremură pe sârme şi se arcuiesc între

pământ şi cer formând o singură culoare. Ea nu mai există decât în mine, nuanţă de

floare tatuată pe retină. Întrebaţi zâmbetul ironic supus trecutului şi nespus de amar

înflorit înflorit în colţul buzelor, gravitatea paşilor – murmur de melodie

înjumătăţită! Toate vor spune aceeaşi poveste, una frumoasă, de dragoste

neîmplinită! Şi veţi găsi în ea frânturi din viaţa voastră, din deznădejdea şi

bucuriile noastre, firul primului sărut şi dogoarea năvalnică a urii măcinate la cel

dintâi insucces. Căci neîmplinirea în dragoste e zdrobitoare ! Nicicând nu-i de

ajuns sentimentul uman. Mai trebuie şi altceva. Nici acum nu ştiu ce. Romeo, în

afară de sentiment a intuit că dragostea cere sacrificiul suprem, viaţa pentru o

deplină iubire, şi n-a pregetat în aspiraţia lui. Şi eu am pierdut-o din cauza acestei

lipse a sacrificiului. Mă doare capul, veţi spune că sunt un caraghios, dar sufăr mai

mult decât vă închipuiţi, iar sacrificiul meu, stau şi chbzuiesc, ar fi fost folositor ?

Nimfele zboară lin printre noi, dar sigur, arareori ne îngăduie să le aşternem la

picioare sacrificii; şi mai plâng, şi mai râd şi mai sunt şi indiferente. Un foc ne

mistuie pe toţi cu calmitate şi nepăsare. E focul trupului, al trecerii prin inimile

noastre. Şi îmbătrânim nu odată cu el, căci n-are vârstă, doar nouă ne-a scornit-o

destinul la ideea nu ştiu cui; şi ne trecem în nenaştere, doar cu o rotaţie de ani în

cârcă, cu tăcerea şi cântecul, cu speranţa şi strigătul terific în prag de prăbuşire

înapoi în început. Apoi vin copiii, urmele noastre roditoare, ne atârnă portretele

prin cuie şi praful se aşează uşor pe ochi, pe gât, pe piept şi adormim muţi, surzi şi

orbi, lipsiţi totalmente de simţuri, în amintirea tuturor. Aşa trăim, aşa suntem de

milenii, cu gândurile şi munca noastră, căci suntem predestinaţi morţii dinainte de



naştere. Alungăm tristeţea prin multe, multe zâmbete şi de toate culorile, de toate

dimensiunile deşi ştim că-n spatele lor se ascunde răgetul gâtuit al muritorului care

vrea să blesteme aşa cum ştie el, şi mai bine, şi mai rău pe cel ce l-a zămislit

neţinând seamă şi de noi, îndrăgostiţii.

Bunicul, înţelept (toţi bunici au fost şi sunt înelepţi!) şi vaşnic ca un

adevărat român s-a confesat şăgalnic în pragul toamnei numărându-şi cei peste

optzeci de ani:

– Timpul, fiul meu, timpul! Acesta-i miracolul ce naşte şi sfarmă totul.

Noi suntem un bob de nisip în albia deşertului peste care trece o apă mare ce se

numeşte vreme. Când se învolbură furtună şi muşuroaiele furnicilor se astupă, e

semn că timpul iese din matca lui să ne macine nemilos între dinţii rânjiţi şi

fantomatici de mari. A răzbit omul alte cele, dar timpului nu i-a venit nicicând de

hac. Asta să ştii de la mine.

Şi tot timpul i-a oprit acele vârstei la cifra optzeci şi cinci. Trăise ca un

titan al pământului, nedespărţit de sapă sau lopată, se războise cu ploaia, cu

ninsoarea, cu lutul acesta în care mergem când ne vine rândul, şi învinsese tot de

atâtea ori. Îl prăbuşise însă timpul. Era o zi tare ciudată. Minte mea de copil a

înregistrat-o întunecoasă, plină de semne a căror tălmăcire n-o ştiam, soarele se

retrăsese în castelul lui de dincolo de nori în plină zi şi-o răceală încleiată cu neguri

bântuia peste buruienile grădinii, le arcuia ca pe nişte oameni schilozi de enegie.

Începuse să plouă cu boabe mari, se răzgândise cel ce rânduise lucrurile, cernuse

lăsând apa puzderie în jos, apoi încetase definitiv. Când a răsărit iarăşi soarele

mi-am dat seama că ploaia avea o culoare nefirească. ,,Ciung şi şchip, dar există”,

mă bucuram eu. Poarta s-a deschis lent şi s-a închis cu zgomot. Târându-şi piciorul

drept, metahnă din primul război când, fugind de nemţi, căzuse cu cal cu tot în

nişte cioturi de copaci zdrumicaţi, bunicul mai palid ca de obicei se întorcea din

câmp şi din felul cum îşi agita mâinile am înţeles că nu trebuie să râd. Am rămas

sobru atât cât puteam eu să fiu şi i-am îngreunat mersul cu o întrebare ce mă

cuprinsese şi pe mine.

– Cum, bunicule, te-ai şi întors ? Nu-i nici prânz nici seară!

– Mi-e rău, dragul moşului!... mi-a răspuns cu vocea lui blajină,

iertătoare. Mă ţine un junghi aici, lângă inimă – şi mâna lui dreaptă s-a încolăcit pe

piept. Vreau să mă odihnesc, am obosit muncind de-o viaţă de ani!

Şi pe când se pierdea pe uşa casei lui eu mă frământam să înţeleg ce

vroia să-mi spună.

– Te cheamă bunicul! – m-a anunţat mama. Să nu te sperii! Se

pregăteşte de-un drum lung, foarte lung.

Intru în camera obscură cu perdelele lăsate şi mă îndrept spre patul

unde arde o lumânare de seu alb şi gros şi unde cu barba lui albă atât de îngrijită

ani de-a rândul, pieptănată în fiecare seară şi dimineaţă, acum câlţuită ca o

paragină, odihnea octogenarul şi gâfâia de ziceai că în fiecare moment pieptul va

exploada în milioane de artificii carnale. M-a luat de mână şi m-a îndemnat să mă

apropii. Aşa proceda mereu când voia să-mi spună lucruri apropiate lui, dar ochii

nu-i râdeau şi buzele erau livide pentru a mai încerca acel surâs de împlinire şi



curiozitate. Basmele rămâneau în trecut, bunicului nu-i mai ardea de aşa ceva, îl

zorea timpul şi lucrurile trebuiau spuse fără ocolişuri sau cheltuială de vreme. Până

şi vorba mi se pare sâsâitoare ca a unui om pe sfârşite fapt ce mă încovoaie şi mai

mult.

– Dragul moşului, clipele-mi sunt numărate. Nu plânge, moartea nu-i

ceva rău, e doar o plecare într-altă parte, cu muzică, cu bucate. Aş fi dorit să mai

rămân câtva timp să te văd om la casa ta, să-ţi legăn copiii pe genunchi, să le spun

poveşti ca ţie odinioară, dar m-am gândit prea departe! Şi în altă parte sunt chemat

cu insistenţă. În pragul plecării mele te sfătuiesc să fii bun şi înţelegător cu

oamenii. Dumnezeu te va ajuta de nu dai uitării ce ţi-am sus. Nu mai plânge! Eşti

un copil! Ce ştii tu despre viaţă şi moarte? Nimic. Peste mine se va aşterne praful

anilor, atât de mult praf, încât, când vei fi mare, eu n-am să mai exist nici ca o

amintire. Şi de-ţi vei aduce aminte de un bătrân cu plete albe şi mustaţă deasă,

orbecăind prin pietrele drumului cu ciomagul să-ţi treci calea pe la mine cu o

lumânare aprinsă sau câteva flori... Aşa mă voi odihni mai bine... mai multă pace

în ceruri sau în Iad, unde mă voi duce cu voia Domnului.

– Voi veni, bunicule, să-ţi aprind nu o lumânare, ci o mie, cât mai

multe ca tu să te simţi bine. Şi-o să-ţi spun cât am crescut şi multe altele... dar pot

să-ţi spun şi aici. De ce vrei să pleci până nu cresc mare. Unde te duci, cine te

cheamă?

– Ah, inima ! Da, da să vii, te aştept. Adio, dragul moşului, inima...

Adă lumânarea mai aproape, mă sfârşesc. Pleoapele i-au căzut grele ca o bătaie de

aripă când pasărea-i lovită în plin şi planează în virtutea inerţiei în jos printre

trestii. Bunicul plecase pe drumul cel lung despre care povestea mama. Afară

venise noaptea neagră de catran, urâtă ca o Mumă a Pădurii spoită peste tot cu frig

şi taine să cuibăre prin pomi fâşii, fâşii. O pasăre de noapte sfârtecă văzduhul de-a

latul cu ţipătul ei înspăimântător de ascuţit. Mă-nfior până-n măduva oaselor şi fug

în camera mea plângând în hohote neştiind dacă-s lacrimie neputinţei mele de a

înţelege ce se întâmplă sau dăruite bunicului la plecarea pe drumul lung!

„Acesta-i miracolul ce naşte şi sfamă totul. Noi suntem un bob de nisip în

albia deşertului peste care trece o apă ce se numeşte vreme!”

Şi oamenii se duc cu gura încleştată de moarte, în lumea haosului, să

doarmă somnul veşniciei dinafară străjuiţi de noi cu amintirile.

În cartierul meu, casele au trecut sub lut, pe vatra lor cu miros încins de

datină s-au înălţat blocurile. Şi-n aer acelaşi miros de tei ca-n tinereţe, şi parcul

rămas ca o dâră roşie de iubire mă primeşte ospitalier şi nu catadicseşte să-mi

nareze ce-a fost cândva, cu lux de amănunte, foşnindu-şi braţele formate din

filoane de aer răcoros şi vânturi de primăvară. Iată şi banca unde ne-am rânduit

serile lungi, cu refren şi râs, ţi-o mai aminteşti tu, fată cu ochi migdalaţi? Şi ţărâna

pietrificată ce-am răscolit-o în dansul iubirii, şi teii, ah, teii au înaintat în vârstă

odată cu noi. Şi tristeţea îmbătrâneşte! Numai timpul curge, curge liniştit, paralel

cu sângele nostru, al tuturora într-un singur sens ne însoţeşte până la pământ, când

dispărem în dincolo, el îşi reia hoinăreala în mai departe.



Mă plimb beat de întoarcere în ani şi mângâi teii cu degetul şi întreaga

fiinţă, urmele anilor. Le-au apărut nervuri blestemate şi s-au urâţit. Parcă sunt

într-o lume necunoscută, descoperirea presupusă mă înfioară din cap până-n tălpi.

Misterele iubirii, ale copilărei! Văd copila cu ochii căprui şi-mi revine în minte

imaginea Ei, aşa cum am cunoscut-o într-o zi de vară la marginea cartierului când

i-am spus că-i frumoasă şi înţeleaptă. S-au dus vremile acelea...

Aşa, plin de volbură pe dinăuntru trec pragul casei în liniştea mea de

bibliotecă să-mi storc creierii cu patimă, deasupra cărţilor – meteahnă

dimensionată până aproape de patologie – să răsfoisc caiete cu însemnări despre

timp şi iubire! Şi tot răscolind, cuprins de-un exces de curiozitate descopăr nişte

hârtii îngălbenite pe margini, între ele una îmi aţâţă curiozitatea, îmi sfidează retina

pândându-i slăbiciunea pământeană. În josul pagiii este o literă, doar una singură,

un „R”. Nimeni nu va putea să-l înondeieze mai frumos, nimeni nu va cuprinde cu

atâta tărie incadescenţa senzaţiei sufleteşti într-o singură literă. E litera vieţii şi-a

morţii, litera miracol şi litera blestem! Citesc: „Am existat cândva sau am fost un

vis spulberat de năvala întâie a zorilor? De-am trăit aievea, slăvită fie Terra şi

năucul drum al lumii! De-am înotat în vis cu buzele fierbinţi de sărutări, toamna,

filă de viaţă cu frunzele noian peste scurtul popas al respiraţiei noastre, fie leagăn

dragostelor împlinite! Dar întotdeauna să ardem în umbra fiorului drag scăzut la

amiază; să ridicăm cupa cu uitare într-amândouă mâinile urându-ne drum bun în

misterul tenebros al hazardului, plecarea noastră avându-şi căi diferite. De n-am

existat şi totul a fost fantezie, înclin genunchii a rugă lângă altarul credinţei şi scriu

cu sânge pe lespedea neagră: iubirea mea a fost un vânt de dimineaţă, de trezitul

zorilor, zbor infirm de cocori, un geamăt de lumină. Şi cred c-am trăit, c-am sperat

şi-am zâmbit în neexistenţa mea !”

Cuvintele aplecate spre dreapta se depărtau sau apropiau ca-ntr-un

coşmar şi-o fiinţă zâmbitoare lua proporţii, se contura bucată cu bucată, cu plete de

vânt, cu buze de soare la zenit, cu ochi de întuneric. Şi muţenia ei parcă-mi reliefa

prelung întâmplări ce-au fost izvoare la gurile noastre flămânde, setoase, mă

dojenea asupru de duşmănia crescută în mine cu ani în urmă când i-am strangulat

cu voce domoală, interterestră, pe albia vremii ultima speranţă, năclăind-o cu

noapte. Şi atunci i-am aruncat pedeapsa nelegiuirii noastre:

„N-ai teamă, aceste rânduri vor fi pe răbojul dăruirii ultimele. Nu-ţi face

complexe din această cauză. O rememorare a trecutului îmi arde pieptul deşi nu

suport repetiţia lucrurilor pe hârtie şi-n viaţă când sensul pluteşte pe alte căi

nesocotite. Sâcâitor sau relaxant, dar întotdeauna platonic e sensul acesta! Înainte

de a cădea pentru veşnicie – de câte ori pe zi pronunţ această fatalitate

inexorabilă?! – perdeaua iubirii între ochii noştri cu pupila micşorată de difuziunea

imberbă a luminii îmi voi permite – de unde iau, Rody, acastă toleranţă, căci tu eşti

un copil adiacent al vieţii cărăuşe? – câteva minute de sinceritate din atâtea altele

rămase fără înţeles pentru tine. Trăiesc cu senzaţia că ne-am îmbăiat într-un lac de

mii de ani neaerisit. Oxigenul, vreau oxigenul, dar strigătul de asfixiat nu răzbate

mai departe de buze în dincolo de ele, în afară, şi-mi pare rău, şi sunt descarnat de

speranţe! Nu ţi-ai dat silinţa – de ce, copilo ? – să descifrezi ce-i al nostru şi ce-i



minciună, având o deosebită încredere în ceea ce nu ne aparţine. De aici s-a născut

imaginea creolă conturată cândva, undeva. Copilăria te-a adus la întrebări

terifiante, neiertătoare! Cea cu căsătoria a atins paroxismul şi de-ţi aminteşti am râs

ironic, surescitat de atâta neîncredere. Peste noapte-mi devii străină, o străină

pornită pe snoave disgraţioase, cuvitele-ţi atribuite depăşeau aspiraţiile, te torturau.

Mirificul atâtor clipe – arată-mi o pereche de îndrăgostiţi incendiată de acelaşi foc

cunoscut nouă şi mă voi numi cretin delirant – unul lângă celălalt, pierdea din

splendoare, se destăinuia cu repeziciune. Nu vrem să căutăm puterea stagnării. Un

lucru rămâne însă: că m-am înălţat odată cu tine, cu zâmbetele şi cântecele tale, cu

oglinda frumoasă a chipului tău. Cu cine voi muri? Cu alte zâmbete, cu alte

cântece, cu alt chip?! Mintea mea, atât cât este, nu se poate concentra să-mi

delimiteze traiectoria vieţii.

Scrisorile, ah scrisorile blestemate! De ce n-ai înţeles că prin ele sufletul

meu ţi-a dat tot ce avea mai bun: setea de iubire, zbuciumul uman în serile stelare

când ne sugrumam în îmbrăţişări de legendă, teama incontinuă de timpul fatidic ?

Şi de te-ai întrebat vreodată: „Merit eu totul?”- răspunsul ţi-a plecat ochii în

pământ sleindu-te de cuvinte. Era semnul neaspiraţiilor egale, al miciunii sfruntate.

N-ai iubit în mine decât omul necunoscut pe care erai dornică să-l cunoşti şi să-ţi

etalezi lângă el valenţele. Şi-mi pare bine c-a fost aşa! Nu plânge şi nu râde. Nu

cred nimic şi nimic nu sper. Prezentul e un trecut perpetuum, efemeritatea

cuvintelor este dezgustătoare. Se spune că iubirea adevărată purifică şi

transfigurează sufletele reliefându-le de comun! N-ai avut tăria să ieşi din

anonimat! Iată unde nu avem intenţii asemănătoare. Şi de-ai şovăit o clipă în

nesinceritatea mea, vin şi declar cu sârg: ţi-a fost vrăşmaş cuvântul proorocit

iubirii! Amintirea paşilor noştri o sun cu demenţă şi încăpăţânare spre „mâine” ca

o durere, frumos ecou al corpului, sacrificată la stâlpul nelucidităţii, ca o

certitudine că n-am trăit din vise şi că mi-am prosternat faţa la o zeitate

pământeană numind-o prietenă. Aşa am fost, aşa curg prin timp atât cât nu-mi

încleştez gura cu nisipul cald al vântului sub bolta amurgului. Ne-am jucat cu

cuburile roşii ale durerii şi-am depus tone de zădărnicie peste ce-am vrut să fie pur.

Într-un târziu vei pleca din gândurile mele sleite de atâtea şi atâtea nopţi de

insomnie lângă altarul credinţei şi al binecuvântării. Te vei retrage în cochilia

templului tău cu anotimpuri obişnuite, cu cuvinte banale şi melodii false între care

doar una a fost adevărată, cu a plecării în neamţ şi vei râde de prea multă libertate.

Amăgire efemeră! Din pulberea amintirii, atât cât mai rămâne neobservată de

intemperii, mă voi ridica zâmbitor sau trist, altfel nu m-ai cunoscut ,şi de acum nici

n-ai alte posbilităţi, de înţeles nu poate fi vorba, ciudat sau nefiresc de blajin să-ţi

emoţionez ochii până la lacrimi. Vei râde atunci? Vei plânge? Mi-e indiferent, eu

sunt departe, tu la fel, situaţi pe paralele diferite şi cine ştie dacă nu şi pe planete

diferite. Şi visului tău pământean i se vor risipi în cârduri regretele. De va sta lângă

tine un altul- mă gândesc tot mai puţin la această alternativă nu pentru că vei

rămâne maritară, fără posibilitatea procreerii, ci pentru că destinul ne joacă farse cu

nemiluita- maestos ca un rege sau sadic ca un clovn, mă vei revedea pe mine, cel

de odinioară; de-ţi vei atinge buzele calde de ale lui – sunt urâcios şi cred că va



avea gura strâmbă neprielnică tangenţelor pigmentale, cu dinţii negri de tutun, cu

ochii încercănaţi în jocul nopţilor pierdute la fleacuri! – vei trăi euforia sărutului

meu şi totul şi toate vor fi ale mele, aievea şi adânci, numai ale mele! Zadarnic te

vei ascunde privirilor! Ele te urmăresc pretutindeni cu refrenul clipelor frumoase

răsturnate cu grijă peste un prezent ce va fi altul, cum să-ţi spun, mai diform, şi în

tot ce spui, în tot ce respiri, în aer şi apă, în flori şi uscăciune. Sunt adevărul trăit

numai un an şi rămas nălucă frumoasă în viaţa viitoare a fiinţei! De ce nu m-ai

înţeles atunci? M-ai oprit la calea jumătate, plictisită inexplicabil, eu mă întrebam

curios unde ne aflăm, de ce facem popasul atât de mare şi mai căutam flori de jur-

împrejur, obişnuit cu asemenea privelişti, într-un caz, cel mai fericit, să strâng un

buchet, să râd simplu şi să ţi-l dărui, iar tu nu mai erai aceeaşi de câtva timp,

tremurai în coaja nervozităţii îngheocată, murmurând fără rost c-ai obosit. Cine

te-a obosit într-atâta de nu mai puteai parcurge câteva zile fără a face interminabile

popasuri? Şi altă întrebare mă săgeta – dacă observi sunt plin de întrebări, - şi sună

cam aşa: Eşti obosită de dragoste sau de mine? E cam aceeaşi problemă, dar îmi

place să le separ calm. Am stat acolo sub umbra unui măr putrezit – nu cumva era

alt copac? – dar precis era putred că n-avea decât câteva ramuri rahitice şi-o coajă

umflată şi vineţeli ca pielea unui înecat cu ochii bulbucaţi şi nedumeriţi. O mie de

nori tulburau cerul şi-am fluierat melodia aceea tristă pe care-o cunoşteai dintr-o

anumită seară când te-ai supărat pe natură, m-am învăpăiat cam până la mijloc şi

te-am lăsat acolo să dormi, să visezi şi chiar să mori. Nu făceam altceva decât să-ţi

ascult dorinţa, eu, cel ascultător şi tămăduitor al supremelor dorinţe şi, vai, cât eşti

de singură.”

O bătaie în uşă mă târâie-n prezent. Păşind în vârful picioarelor ca o

balerină experimentată, plină de graţie, dactilografa mea benevolă – ierte-mi

accentul privat al cuvintelor! – îmi aducea pe o tavă ceaiul. Era cald, aburii ieşeau

ca nişte lătrături de căţeluş alintat, şi nu-i un lucru neobişnuit dacă aflaţi că seara

obişnuiesc să servesc un ceai cald după ce în prealabil făceam baie rece să-mi

trezesc reflexele somnolente... Pe covorul moale de-abia i se aud paşii, incomplet

şi fin, până când se opresc inundaţi în aşteptare, o aşteptare uşoară, digerabilă, de

zăpadă căzută în imensitatea privirii.

– Vi-l las aici („aici” înseamnă pe masă) sau vi-l sevesc la pat? Nu-i

răspund, ea ştie că nu-mi plac cuvintele monosilabice, aşa că înclin puţin capul

şi ridic din umeri a „cum crezi, dumneata” şi Florina aşează tava pe masă lângă

cărţile şi caietele vraişte. V-am spus că n-aşteaptă cuvintele de la mine şi totuşi mă

privea în seninătatea camerei, avea ochii mari, buni şi mai cu seamă rugători. În

ruga lor rotundă mă oglindeam trist, preocupat de problemele umane precum un

zeu de neconformismul sistemului solar; şi jumătate, mai puţin poate, mă

înţelegeam, în rest fiind o probitate de amestecuri neinteligibile. Trec reversul

palmei peste frunte şi-o şterg ca de ceva integru şi rău, mă forţez să iau alura

omului încropat pentru câteva momente în descifrarea tainelor sufleteşti, apoi revin

la cele din jur. Fetei nu-i scapă nimic şi-mi remarcă tăgada ochilor şi tristeţea cu

toate că n-o privesc insistent sau cu intenţia de a fi compătimit. Mai adaug că

trebuie să-mi încep odihna până la o intuiţie categorică a întâmplărilor terminând



cu: ,,-Dar întâi beţi ceaiul. L-am preparat cu lămâie, aşa cum vă place

dumnavoastră!” Deschid gura cu cel mai frumos cuvânt ce poate exista în viaţa

noastră:

– Mulţumesc, domnişoară Florina!

Merge până lângă uşă, n-o deschide, şovăie şi reflexul nu mă înşeală.

Înalţ capul, îmi intuieşte mai mult cearcănele, vrea să deschidă uşa să plece, uşor

îmbujorată, dar o opresc. ,,-Doreşti ceva, domnişoară?” Se fâsticeşte mai mult

implicit că nu-i place distanţa din cuvinte, m-ar vrea altfel, un Hercule cu muşchii

relifaţi prin stofa hainei, dar cu tonul blând de miel plecat la pădure.

– Da ... Adică v-aş ruga ... sunteţi atât de bun cu mine. Mama e la

spital. Astăzi e zi de vizită şi ...

– Am înţeles. Poţi merge. Fireşte că poţi merge! ... îngân în virtutea

alunecării spre tatonare. Foarte frumos că-mi spui toate astea. Altfel n-ar fi aşa

cum ne dorim, totul s-ar schimba şi definiţia noastră umană ar fi o parabolă incertă.

– Vă mulţumesc şi dacă aveţi nevoie de ceva ... În sertarul de la masă

am pus ceea ce am lucrat astăzi.

Se luminează, ochii ei au o filiaţiune aparte, mai întâi stăruie ficşi pe-o

dimensiune aiurea, apoi se mişcă în valuri încărcate cu lumini ce vin din adâncuri

nebănuite. Când ridic ochii pentru a doua oară o găsesc în aelaşi loc, mângâind

dezinvolt mânerul uşii. ,,-Ştiţi îi voi spune mamei că sunteţi înţelegător cu mine. În

această seară îi voi spune numai cuvinte fruoase. Dar...”

– Nu mă împac cu tristeţea dumneavoastră. Sufăr şi eu fără a şi care-i

cauza.

– Pe dumneata nu te interesază. Sunt chestiuni personale, înţelegi,

cred!

– Deci... nu din cauza mea. Pierde din lumină devenind serioasă. Eu

mă străduiesc să...

– Să-i spui mamei tale că are o fată frumoasă şi harnică. Din parte-mi

nu uita să-i transmiţi însănătoşire grabnică.

– Mulţumesc pentru bunele intenţii.

– Încă ceva, Florina. Tinereţea dumitale reclamă veselie. E dorinţa

amândurora ca mama să te vadă veselă. Îmi promiţi ?

– Da. Noapte bună !

Dispare. O parte din lumina ei, din inflexiunile vocii, din fiinţa ei au

rămas dincoace de uşă, în cameră. Amintirile de dinante se risipiseră. Câteva

minute pentru Florina, pentru prezentul şi trecutul ei, pentru ochii ei mari, rotunzi

şi adânci, atât de adânci încât te cuprinde teama obsedantă a alunecării spre

străfunduri. Şi seara culorile nu au putere, nu pot fi intuite atât cât merită, cât

trebuie sau cât ar trebui, eu doresc o răsturnare a valorilor, celor reale să le impun o

gravă rotaţie, demnă de luat în seamă.

Peste câteva zile se împlineau doi ani de când Florina era în preajma mea

ajutându-mă în probleme literare. De înălţime medie, mlădie ca o trstie era dotată

cu o inteligenţă demnă de laudă. Îmi pare bine c-o am aproape şi acest lucru nu-l

consider de prisos. Suplinea cu îndemânare cu zâmbetele ei sincere orice fel de



distracţie. Râdea mai tot timpul, fiind o fiinţă veselă şi râsul ei da la iveală

tinereţea viguroasă peste care grijile nu-şi croiseră o albie proprie. Mă obişnuisem

cu purtările ei ireproşabile şi binecuvântam clipa în care am cunoscut-o şi

inspiraţia revelatoare de a-i propune să mă ajute, ocupându-se îndeobşte cu

transcrierea la maşină a manuscriselor mele. Ştia că-i liberă oricând să-şi vadă

mama bolnavă, altfel nu se putea, nu era logic, dar politicoasă şi temătoare să nu

mă supere mă întreba sfioasă ca un pui de ciută aruncat în viaţă într-o zodie de mai

şi glasu-i era tot o rugăminte gândită senin de la un capăt la celălalt căreia cu greu i

te împotriveşti. Viaţa i-a fost dificilă, atât cât timpul şi-a scurs prin trupul zvelt

puţinele-i anotimpuri, căci are vârstă fragedă, şi, paradoxal, a rămas veselă nu

dintr-o nereceptivitate a firii ei, ci mai degrabă dintr-o permanenţă a valorificării

intuitive a vieţii.

Nu vreau să fiu didacticist, dar viaţa-i plină de sensuri noi când îi

descifrezi şi presimţi zbuciumul de dincolo de perdeaua superficialităţii, când

mergi pe un drum descoperit în imaginaţie şi-ţi dai seama spre sfârşit că-i cel bun

şi te mulţumeşte. Florina presimţise şi-şi plimba vârsta între cele două ipostaze:

tristeţea destinului şi veselia construcţiei contemporane. „Şi bunica era de-o

exuberanţă molipsitoare- mi-a destăinuit în cumpăna zilei. Îi semăn, pesemne. Şi

ochii sunt ai bunicii!”

La vârsta de şase ani a rămas orfană, alături de cei trei fraţi. Un destin

nu prea singular, dar rar întâlnit. Tatăl murise de-adevărat. Sosise de pe frontul

celui de-al doilea război mondial unde-şi lăsase ambele picioare fiind o povară

pentru familie şi pentru propria-i viaţă. Şi jumătatea de om ştia. Doi dintre fraţi au

sucombat la an diferenţă: unul de icter, celălat în urma unui accident. De-au fost

mai mari decât Florina nu mi-a spus şi nici n-am întrebat-o. Mama a rămas c-un

dor la inimă care s-a accentuat când tatăl îşi da duhul înjurând nebuneşte, dar şi

convins pe cei care au inventat războiul. A fost internat la spital pentru a-şi

înmulţi zilele, şi vârsta încă în floare crestase cute adânci pe faţa de-o frumuseţe

rară în tinereţe. Fratele mai mic scăpat ca prin minune de câteva crize ereditare,

creşte normal.

Dar să-mi reamintesc cum am intrat în circuitul acestor destine, cum am

cunoscut-o pe Florina şi multe altele pe care nu le pot trece cu vederea fiind

adevărate zale în lanţul trecerii mele prin lume, prin jocul săpat în stânca destinului

ca să curgem apă, tot mai limpede şi mai proaspătă.

Într-o zi, prin curtea spitalului două femei îşi perindau umbrele pe una

din alei. Felul în care mergeau, o fetiţă ce sprijinea o femeie între două vârste, aşa

arăta din spate, era ceva obişnuit în atmosfera spitalelor. Urmăream cu atenţie

gesturile lor, le auzeam vorbind fiind foarte aproape şi-am înţeles că sunt mamă şi

fiică. De altfel, nu era prea greu, în conversaţie pronunţându-se des cuvinte

afective:

– Lasă, mamă, nu te mai gândi! – spunea fata. Trecutul e trecut! Vor

veni clipe senine şi pentru noi. Voi munci, te voi ajuta. Tu te vei întoarce acasă, iar

eu voi face totul pentru a te simţi bine. Şi râdea cu toată claviatura dinţilor ei



frumoşi, întoarsă afectiv spre mamă-sa, motivând parcă de pe acum că trebuie să

aibă încredere în cele spuse. Mama-şi privea copila admirativ.

– Te-ai făcut mare şi frumoasă Florina! Eu sunt bătrână. Câte obstacole

nu pune bătrâneţea în calea aspiraţiilor. Zilele pe care le mai am le voi trăi prin

spitale! Femeia era cât se poate de decepţionată şi Florina se învrednicea să-i spună

o lume aparte de idei, de viziuni.

– Nu te mai necăji, mamă. Ai viaţa înaintea ta, vei ieşi sănătoasă de aici

şi ce fericite vom fi împreună!

Eu mergeam în urmă-le, uitând de timp de spaţiu, uluit de blândeţea cu

care vorbea femeia, voioşia şi încrederea fetei în viitor. Şi le ascultam cu bucurie,

cu durere, amestecate în inimă.

– Cu şcoala cum stai?

– Bine, mamă. Mai bine ca oricând. Dar să nu uit. Ne-a scris Sandu de

la Bucureşti. Este sănătos şi aşteaptă cu nerăbdare vacanţa... Încă un an şi va fi un

lăcătuş adevărat.

– Bietul de el! – ofta mama. I-ai trimis ceva bani? Îi trebuie şi lui de

câte un film, câte un caiet..

– Chiar azi dimineaţă i-am pus la poştă o sută de lei. Ţi-am luat şi ţie

câteva portocale, lămâi, dulciuri. Ai voie, chiar ţi le recomandă. Dulciurile

fortifică!

– Cheltui banii pe fleacuri!

– Mamă, nu mă supăra! Vezi, eşti rea! Dacă ar fi după tine, nu ţi-aş

cumpăra nimic. Se poate mamă să gândeşti aşa? Sunt doar fetiţa ta care te iubeşte

mult, mult de tot. A sărutat-o pe obraz lângă lobul urechii, iar mama, drept

recompensă a zâmbit şi i-a strâns mai tare umărul.

– Bine, n-am să te mai supăr. Vorbeşte-mi despre tine. Ţi-e greu cu şcoala şi

serviciul ?

– Nu, mamă. După ce termin seralul voi merge la o şcoală de dactilografe.

– Visul tău! Să ai succes şi să fii fericită.

– Şi acum o să plec. Tu să te odihneşti. La mine nu te gândi, mă descurc

bine şi acesta-i principalul. Nu va trece mult şi vom fi din nou împreună. Ce

bine-mi pare! Ţie, nu?

– Ba, da draga mea, dar până atunci mai va. Sunt fericită îmi creşte inima

când te privesc. De-ar mai trăi bietul tată-tău să-şi vadă mândreţe de fată ! S-ar

bucura sărmanul! Atâta bucurie ar fi avut şi el! Când te-am născut era foc şi pară:

„De ce nu mi-ai făcut băiat?” m-a dojenit el apoi s-a îmbunat, era repede la necaz,

fără să întârzie în a-şi arăta bunătatea, „Dar şi fată e bine. Fata noastră!”

– Acum mergi în salon, ai obosit şi odihna se impune de la sine. Mă

asculţi? Poftim pachetul şi să mănânci tot, de nu, data viitoare voi sta lângă tine.

Pa! Mamă pa! Şi multă voie bună. Să te sărut. Aşa. Am plecat!

Păşea sprintenă, iar mama încremenise în mijlocul aleii, doar ochii

învolburaţi arătau că-i vie şi se bucură în contemplarea ei nemişcată neglijează

pachetul care alunecă din braţe izbindu-se înfundat de pământ. Din el s-au

rostogolit câteva portocale şi lămâi, un pachet cu grisine şi o frazeluţă. Din câţiva



paşi sunt lângă femeie, adun cu îndemânare de motan portocalele şi tot ce se

risipise în iarbă şi le împachetez. Când i-am întins pachetul mi-a mulţumit,

ştergându-şi în acelaşi timp cu degetele obrajii pe care sclipeau două lacrimi. ,,Nu

prea sunt atentă” - se dojeneşte. Priveam după cineva şi mi-a arătat cu degetul în

direcţia pe unde dispăruse fata. Înţeleg, doar fusesem martor şi încerc s-o

consolez.

– Se întâmplă, doamnă! Presupun c-aţi avut o vizită!

– Fata mea. Aţi văzut-o? Tare a crescut. N-o mai recunosc! – Şi ochii ei mă

spălau în lumină.

– Fiica dumneavoastră ? – întreb cu mimica omului trecut dintr-o stare de

totală indispoziţie într-una optimistă. Dar aveţi o fiică frumoasă! Nu-i de mirare, îi

seamănă mamei! Să nu mă socotiţi rău, dar insistam să reduc din norii ce cutau

fruntea femeii şi nu exagerez prea mult dacă analizez atent nasul precis conturat,

cu nări uşor răsfrânte, dovadă a tendinţei îmbietoare spre viaţă, spre trăire, gura

încă păstrând o anumită linie de acurateţe şi ochii, care, deplasaţi drept sub frunte,

incubând linii severe datorate în parte timpului, în parte greutăţilor, mai reliefau o

reuşită a naturii în ansamblul sexului frumoos. Ca o concluzie femeia era încă

atrăgătoare sub stratul de ofilire depus de-a lungul anilor.

– Aşa e! – exultă ea. Mai are puţin şi termină liceul la seral. Doleanţa ei

capitală: să se facă dactilografă. Îi place mult. De mică-mi spunea că nimic nu-i

mai plăcut decât să apeşi pe clapele maşinii de scris umplând foile cu litere. Eu

sunt bătrână, nu prea mă pricep. Ştie ea ce face! Descopeream în glasul femeii o

încredere nezdruncinată în odrasla ei.

– Nu-i o meserie urâtă! Şi mie-mi place!

– Şi n-aţi învăţat-o? Sunteţi tânăr, judecând după cum arătaţi. Ce să zic,

poate ceva mai în vârstă decât fata mea.

– Da, i-aş putea fi un frate mai mare, mult mai mare.

– Câţi?

– Treizeci.

– Tânăr ! Dar nu mi-aţi spus dacă aţi reuşit să...

– Da, ştiu să dactilografiez. E o îndeletnicire indisepensabilă profesiunii

mele. Femeia cade pe gânduri, îi tremură pachetul în mână, deduc c-a obosit şi

schiţez un pas spre pachet şi incinta spitalului. Mă urmează lin şi continuă să

gândească.

– Atunci sunteţi... nu, nu-mi spuneţi, vreau să ghicesc singură,... sunteţi

scriitor sau cam aşa ceva. Greşesc ?

– Nu prea mult. Şi fiindcă am intrat în detalii, numele meu este Dan D.

Întind mâna, cuprind pe-a ei şi i-o sărut.

– Ioana Velcescu! Cum de sunteţi pe aici? Nu e plăcut. Privea în jur la

oamenii suferinzi ce se plimbau pe iarba deasă. Firii dumneavoastră sensibile nu-i

prieşte asemenea mediu.

– Credeţi? Am un prieten doctor aici. În orele mele libere, îl vizitez.

Câte o discuţie face bine, relaxează. Bolnavii îmi plac sincer. Când pot, când se

Iveşte prilejul îi înveselsc cu câte o glumă, două.



– Trebuie să fiţi un om tare cumsecade şi ascultător la durerile

bolnavilor de veniţi aici fiind sănătos, sănătos. Nu vă supăraţi, dar se observă şi

după ochii dumneavoastră blânzi şi verzi.

– E prea mult pentru mine. Mă retrag şi sper să vă mai întâlnesc. V-am

răpit din timpul dumneavoastră de odihnă. Cu bine, doamnă!

– Să nu ne uitaţi! – Se gândea şi la fiica ei, iar eu ieşind în stradă mă

gândeam la cele două fiinţe, la destinul lor, la cele ascultate şi văzute. Devin un

pacifist de temut şi-mi încerc vocaţia catadicsind că-i umană înţelegerea între

oameni, ajutorul dintre ei, şi mă gândesc că războaiele n-au ce căuta în viaţa

noastră atâta timp cât suntem la fel, cât avem doi ochi, o gură şi-o raţiune. Nu mai

pun la socoteală potenţele fiecăruia, neegale, dar compensate prin alte şi alte

calităţi. Intru în ipostaza domnului Velcescu înainte de moarte, înjur, devin furios

şi-mi astâmpăr spiritul cu o ţigară, din care trag nesăţios ca un acuzat pe banca

ultragiului, complet nevinovat. Vreau să le ajut. Dar cum? Las timpului

privilegiul de a deznoda totul. Femeia-mi făcuse impresie bună, n-o spun sub

influenţe de compătimire, pot fi şi lucid şi obiectiv când vreau, iar privirea tristă

traversată când şi când de fâşii luminoase ca o suită de valuri ce scaldă ţărmul în

apus, îmbinate cu linii de crepuscul, mă tulburase. Şi cu chipul tulbure pătrund

într-o cofetărie întâlnită în cale şi cer o cafea tare. Pe doctor nu l-am întâlnit şi-am

uitat c-am fost iniţial iritat fără un motiv puternic, dar sunt mulţumit că se

întâmplase ,,ceva” în viaţa mea, un lucru cu rezonanţe nebănuite mai târziu. Mă

atacă o uşoară senzaţie de slăbire, de descumpănire, o alung căci n-am timp de ea,

îmi sorb cafeaua sacadat şi citesc cu privirea searbădă – să fiu corect, nu aveam

poftă de citit, era poate ultimul lucru pe care l-aş fi făcut acum – ştirile de pagina a

IV-a a ziarului şi uit ce-am citit, mă pierd printre rânduri, mă complic ca s-o iau

iarăşi de la capăt. Abandonez şi odată cu abandonul meu o mână-mi cade pe umăr,

e mâna amicală, după cum îmi frige pielea sub haină, ridic privirea într-o rotaţie

resemnată şi-l descifrez pe doctorul Stamatiade, zâmbitor, sarcastic, integru şi

nerezolvat ca o enigmă autentică.

– Aici e acasă, profesore? – mă tachinează roşcovanul înalt de doi

metri. Parcă aşa-mi spunea sora. O cafea, domnişoară! Cu nultă cacao. Uf! A naibii

operaţie. A durat aproape trei ore. Chinuitor, nu? Trece de la aerul omului necăjit

la o bună dispoziţie. Sper, dragule, că nu m-ai aştepat atât. Sora m-a anunţat după

operaţie, ştii că-n timpul profesării n-are voie în sala de operaţie decât personalul

strict necesar. Nu te-am căutat, te găsesc repede naiba ştie cum, dar te găsesc

oriunde. După câte-mi amintesc, o doamnă, pare-mi-se Velcescu, mi-a vorbit

foarte frumos despre tine. Te numea scriitor şi mi te asemăna la caracter. Nu zău,

ştii că e hazliu! Avem puncte comune?

– Se mai înşeală omul. În cele din urmă e o deducţie frugală nu lipsită de

interes, adevăr mai puţin, prezumţie mai multă.

– Vorbeşti ca-n carte. Dă-le naibii de personaje. Nu cumva scrii vreun

roman? Şi dacă, pun rămăşag că unul dintre eroi are verbalitatea ta?

– Te supără?



– Nu, dar mă chinui să descopăr tipul de caracter ce-ţi aparţine. Eşti

de-un egoism feroce! Pui în gura personajului principal, cât şi-n mişcări tot ce-i al

tău...

– Greşeşti, dragul meu hipohondru, îl enervez eu. Personajul meu

principal e aşa cum doresc, nu cum sunt. Şi e o deosebire!

– Greu să înţelegi jocul personajelor tale. Îţi spun că de va avea vreun

erou caracterul tău voi urî pe toate celelalte şi cartea-mi va fi disgraţioasă. Aşa că,

dacă vrei să-mi fii pe plac, să-ţi întind o mână caldă şi primitoare, nu rece şi

severă, va trebui să schimbi radical acţiunea şi oamenii.

– Oricum, mâna tot mi-o întinzi şi sunt mulţumit, nu-i aşa? De-i rece

ţi-o încălzesc, deci nu mă tem. Şi la drept vorbind, hai să fiu sincer ca şi până

acum, tu ceri cam mult. Şi mutrei din faţa mea, de nu mi-ar fi antipatică în aşa

măsură încât să nu merite să nu-mi mânjesc pumnul, i-aş trânti câteva de m-ar ţine

minte! Treci cu vederea că am fost sportiv în tinereţe?

– Uşor, uşor cu brutalitatea, bunicule! Vrei cu tot dinadinsul să-mi

dovedeşti că femeia aceea s-a înşelat? Nu-i nevoie. Am ştiut din prima clipă!

– Catâr de neînduplecat! Mi-eşti nesuferit şi de aceea-ţi îngădui să-mi

ţii trena. Altfel, nu este exclus să adopt în continuare această tehnică foarte

practică, te-aş trimite acasă unde te aşteaptă ştii tu cine, o Ileană - Cosânzeană care

ar fi mai bine o zgripţuroaică, aşa ţi-ar trebui, cu o ciorbiţă caldă să te hrănescă şi

să nu-ţi scadă burta asta informă. Apropo de burtă, când te văd te recunosc imediat

după acest detaliu destul de important şi ţipător. Pesemne că hoinăreşti prin

cafenele, fără doar şi poate cu de la tine putere, ca să scazi în aproape de linia

oamenilor normali.

– Sunt flatat! Faci o adevărată tragedie din persoana mea. Ne

caracterizează energia, dinamismul. Şi cum condiţiile ne sunt prielnice e de ajuns

să întindem o mână, să punem umărul şi creştem peste nivelul mediu. Fizic

vorbind, şi de consimţi şi intelectual. Nu crezi?

– Înseamnă că nu numai bisturiul te pasionează.

– Ei lasă, că-i normal să ai un creier personal ca să dai la iveală câteva

judecăţi de valoare. Gândesc şi eu ca alţii. Şi ca tine. Scuză-mă dacă am afectat cu

ceva persoana ta.

– Nu te scuz. Sunt iritat de imitaţiile tale neconştiente. De când bei tu

cafea? Înainte te tentau numai siropurile! Se schmbă lumea hipohondrule, odată cu

ea obiceiurile, gusturile.

– Nu numai cafeaua, care se cere în meseria mea mai mult sau tot atât

cât la tine, dar nu mă lasă rece nici coniacul. Eşti în urmă cu noutăţile, bătrâne, şi

te-ai cam demodat. Îţi pare rău! Aşa caraghios cum îţi îmbraci personajele şi

hainele tale de împrumut, eşti totuşi prietenul meu. Punct.

– Nu-i cam mult pentru mine?

– Astăzi sunt îngăduitor. O briză binefăcătoare îmi umblă prin corp, am

reuşit operaţia şi-n asemenea împrejurări accept sacrificii pe măsură. Văd nişte

sclipiri în ochii tăi de ametist ce par a fi dojeneli.



– Stamatiade, sunt în drept să te avertizez că vei întârzia de la masa de

seară. Şi după câte ştiu soţiei nu-i place. Aşa-s toate soţiie adevărate. Şi bine fac!

Ce s-ar întâmpla ca soţii să-şi facă de cap, ca apoi să se întoarcă acasă rătutiţi de

prea multă nevroză. Tabloul este dezgustător. Eşti un doctor cu prestanţă în oraş. Şi

prestanţa se amplifică cu cât întârzii în compania mea. Nu-i aşa?

– Ai poftă de vorbă nu glumă! Vrei să ştii cum arată un soţ ideal?

Degeaba mă priveşti ironic. Da, da, eu sunt un soţ ideal sau foarte aproape. Nu

judeca oamenii după momente prezente nesemnificative. Am un avantaj asupra

celoralţi: eşti prietenul meu, aşa insuportabil şi dezolant cum vrei să pari.

– Mda! Copiii ce fac?

– Manierat ca de obicei! Ca profesor şi pedagog îţi dai seama,

străduieşte-te să fii şi puţin tată în fanteziile tale debordante, cât este de înălţător ca

fiul tău să se dovedească un copil precoce şi disciplinat. De eşti tată exulţi.

Doctorii nu se împacă cu asemenea stări şi rareori sunt înfrânţi. Niţel, doctorii sunt

neoameni tocmaicprin ceea ce întreprind. Sorin e speranţa mea, a luat premiul întâi

la literatură-compunere şi ca să-ţi zdruncine entuziasmul, presupun că te bucuri ca

un bun prieten şi mai ales ca un aliat al literaturii, voi accentua că literatura e un

accesoriu la visurile lui. De-a fost uns cu dorul acesta nu-i nici o pagubă. Dar

iubeşte mult matematica şi fizica. Observi, se situează între noi, între pasiunile

noastre. Se gândeşte de pe acum că în postura de inginer electronist inima-i va fi

împăcată pe deplin. Problemă de mândrie, de conştiinţă. Omul potrivit la locul

potrivit. Despre Angelica n-am ce să-ţi spun, e prea mică pentru a se gândi la

viitor. Sunt vesel, dar şi trist.

– Altfel n-ai fi om! Şi ce te întristează? Viaţa?

– Imprecis! Ceea ce mă supără e faptul că nepoată-mea, studentă la

medicină, poate ţi-am vorbit cândva de ea, mă repet, tu mă ierţi, îl irită pe

frate-meu cu aerele ei voite de femeie, de om matur. N-a împlinit nici douăzeci de

primăveri şi s-a îndrăgostit nebuneşte de un asistent universitar. A declarat solemn

că nu mai există şi nu va exista alt bărbat pentru ea. I-am tălmăcit numele

proorocindu-i că-l merită. Se numeşte Sonata. E cam zăpăcită în felul ei şi susţine

cu tărie că dacă i se interzice să se căsătorească cu Şagul Ştefan are de ales

ştreangul. O curată neghiobie! Splendid subiet de roman? Ce zici? Puţină fantezie

afiliată la fapte şi vei striga „Evrika”.

– Îmi place mentalitatea ei – mă eschivez voit. Îşi joacă viaţa pe-o

singură carte. De ce să te complici când eşti sigur de ceea ce faci. Asistentul o

iubeşte? Bărbăteşte vorbind.

– A cerut-o în căsătorie. Concludent! Dar nu cumva sub aceste aspecte

se ascunde nesăbutul sentiment al neconcordanţei? N-a fost posbiă decât o

amânare de un an, tatăl motivând că fata-i fragedă pentru a-şi întemeia o familie.

Greşeala tinerilor noştri este enervantă, fatală dacă vrei. De-abia intră în facultăţi şi

se gândesc la căsătorie. Mulţi abandonează studiile începute pentru ce bun? Ce

ajung? Mici funcţionari pe la câte un birou din dosul căruia se străduise cu anii să

continuie ce n-au reuşit, lipsiţi fiind de luciditate, mai înainte. Unii reuşesc, sunt

cuprinşi de noroc şi optimism, alţi abandonează înaintea gândului dezamăgiţi şi de



singurul motiv al sacrificiului: dragostea. Viitorul prinde noi nuanţe pe pânza

vremii, mai neplăcute şi hilarice. Se mulţumesc cu dragostea o vreme. Apoi treziţi

pe de-a-ntregul la realitate se bat cu pumnii în cap şi urlă de nevroziile consumate.

– Oarecum.

– Cum „oarecum”? – se aprinde doctorul cum rareori văzusem, şi faţa lui

bălaie lua culoarea roşie.

– Tinerii conştienţi se căsătorsc în facultate şi-şi continuă studiile. Cei

care le abandonează greşesc, sunt tineri, e scuzabil, dar trebuie să înţelegem că

tentaţia joacă la ei un rol primordial, sunt dornci de aventură în înţelesul sobru al

cuvântului şi se aruncă în cest joc cu o parte din aspiraţiile lor fără a intui bine

momentul. Întreabă la întâmplare tinerele cum vizează viitorul. Puţine sunt cele

care nu prevăd maşina mică la scară. Ciudăţenie? Nu, dragul meu. Timpul monden

provoacă aceste doleanţe. Se pare a fi ceva ce se integrează de minune în viaţa de

toate zilele. Auzi pe câte cineva spunâmd: „Pe soţ mi-l imaginez mai în vârstă cu

atâţia ani, blajin, cu zâmbetul pe buze, dar în cele din urmă autoritar!” Stupiditate?

Nu. Viziune realistă. Femeia doreşte o căsnicie temeinică şi numai un bărbat

hotărât, cu o maturitate formată le poate oferi chezăşie speranţelor. Nu spun c-aş

include totul la acest capitol dar încerc să relev o parte din esenţa spaţiului şi

timpului în care convieţuim.

– Bah! Cunosc căsnicii total neintegrabile în ceea ce spui. Dragostea!

Asta e! Fără ea multe fărădelegi s-ar întâmpla.

– Şi multe se întâmplă datorită ei. Câştig şi pierdere. Căci dragostea în

starea ei pură nu durează decenii, secole. Nu. După câţiva ani se diluează, îşi

pierde din elixir şi dacă la subsol n-a avut înţelegere, respect şi alte puncte de

anvergură, castelul viselor construit cu atâta sârg şi sacrificii se va nărui la prima

suflare a vântului.

– Ai în faţa ta un om căsătorit din dragoste. Tu le ştii mai mult teoretic,

intuitiv, pe când eu trăiesc în mijlocul lor.

– Cu atât mai bine mă înţelegi. Mai presus de orice omul trebuie să

aibă impregnată în coştiinţă tendinţa spre tălmăcire şi racordare la celălalt suflet.

Presupunem că dragostea, această mteahnă umană, hulită de alţii şi idolatrizată de

unii, dispare subit. Ce se întâmplă cu tinerii căsătoriţi? Tolerează ei starea de

lucruri dacă nu există fărâmă de stimă, de preţuire?!

– Nu, şi e firesc.

– Dragoste fără subsol moral în care intră calităţile umane, nu se

poate, căci întotdeauna rezultatul e acelaşi: dezbinarea neonorabilă şi regrete de

ambele părţi. Mă gândesc că nepoata ta ar avea nevoie de un sfătuitor încă de pe

acum. Pentru orice eventualitate. Tânără şi fără experienţă, crede că dragostea-i

totul în viaţa omului. Ajut-o că poţi. Deschide-i ochii şi mai târziu îţi va mulţumi.

– Te ascult cu multă atenţie. Ai dreptate. Voi face întocmai. Ce

deliciu să port o discuţie cu o canalie ca tine. Deduceam. Dar nu era o certitudine.

Acum însă...



– Fumuri de hipohondru! Mă tem de pe acum de urechile tale. S-a

întunecat şi Matiana şi-a pierdut răbdarea. Căsătoria presupune o comuniune de

sentimente de o parte şi de cealaltă ce...

– Eşti grozav în patetismul tău. De unde ştii atâtea, celibatarule ?

– De la eroii mei.

– Şi eroii tăi?

– De la mine.

Am izbucnit amândoi în râs.

– Eşti nostim! Hai să mergem. Nu de alta, dar şi pe tine te aşteaptă

eroii să-i mişti, să le pui alte cuvinte pe buze, să le insufli iubire. De mai întârziem

se sufocă între file de atâta aşteptare. Domnişoară, plata! Ce greu se cunosc

oamenii între ei. Până acum câteva ore nu ştiam că avem multe puncte comune.

Acum însă... se hlizi doctorul când ajungem în stradă.

– Nota zero la psihologie. Te voi lăsa repetent, frate nesiamez, dacă

nu deschizi ochii larg.

– Nu uita să analizezi cu luare aminte tipul bărbatului ideal. Şi de se

poate integrează-l în roman. Va fi un punct forte ce contribuie la reuşită.

– Iar tu nu uita să-ţi dojeneşti bine nepoata. La revedere, dragul meu

hipohondru!

– La revedre celibatarule!

Istorie sau telenovelă? Amintirile Eleonorei Florescu din Caracal (III)

Ion Tîlvănoiu

La Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează în fondul Mihai Bălăianu câteva

caiete cu însemnările învăţătoarei Eleonora Florescu din Caracal. Însemnările au fost

scrise prin 1948-1950 şi cuprind date despre unele familii bogate ale oraşului ori judeţului,

politicieni şi oameni de cultură locali, presărate pe alocuri cu bârfe şi picanterii mai puţin

cunoscute publicului larg. Bănuim că aceste însemnări au făcut parte din colecţia Ilie

Constantinescu fiind depuse ulterior de nepotul său, Mihai Bălăianu, la Arhivele Naţionale.

Cine a fost Eleonora Florescu? Autoarea spune despre sine că se numeşte

Eleonora Iancu Florescu Hera (Tunea) Teodoru, născută Eleonora Gh. Bădălău ,,mângâiată

de apropiaţi Despa”. Părinţi i-au fost Gheorghe şi Elena Bădălău, s-a născut în Târgu de

afară, pe strada Buzeşti, fostă Cezar Bolliac, ,,iar astăzi, cu schimbarea numelui de străzi, i

se zice Secera şi Ciocanul”. Pe unul dintre caiete, Ilie Constantinescu a notat că Eleonora

Florescu locuia într-o casă de lângă piaţa oraşului Caracal iar soţul său era armurier.

Textul se prezintă selectiv iar grafia a fost adaptată normelor actuale.

În comuna Izbiceni am lucrat şase luni fără trei zile. De cum intri în

comună, ai impresia că treci pe o alee a parcului căci linia principală ce taie satul

în două este sădită pe ambele părţi cu plopi, şi este ceva foarte frumos că nu te

mai gândeşti că eşti într-un sat ci într-un parc. Acilea în comună se află moşia lui

Grigoriţă Rioşeanu, mare proprietar şi boier. Are o casă la conac înzestrată cu două

sere de flori, cu o vie frumoasă în care intri printr-o boltă, o alee de nuci bătrâni, o



altă alee de stupi şi diferite alte case

pentru păstrat pometurile ce se găsesc

în această bogată grădină. Are cele

mai frumoase perechi de cai de curse

şi de vânătoare, apoi câini dresaţi şi

oameni pentru fiecare din câte se

găsesc la această moşie. Are şi un

francez, Le Crois [?] care se

căsătorise cu o germano-franceză din

clasa mijlocie, şi un german, Loios

[?], adus special pentru a conduce

maşinile de treierat, plus alţi patru

mecanici ca ajutor pentru moară şi

cele necesare la moşie. Era şi un alt

francez, Moller [?], care lucre cu Le

Crois, ce mai târziu a servit la parcul

din Caracal, grădinar, în locul lui

Dodralad [?] ce a plecat. Mai are şi un

spaţiu unde se joacă tenis şi unde se

joacă Criket [?]. Are moşia şi zăvoi,

şi frunzar şi este în spatele Oltului la

un cap al comunei dinspre Apus. Cele

mai mari vânători regale se făceau la

Izbiceni, veneau boieri din Capitală şi din alte oraşe ale ţării, aveau gonaci şi fel de

fel de lucruri trebuitoare la vânătorile regale. Avea grădină de flori, trandafiri,

cepe, bulbi…[…]. Oricine călca pragul curţii lui Grigoriţă Rioşeanu, nu se putea

să plece cu mâna goală sau

să nu fie poftit la masa lui.

De venea un învăţător în

satul lui, era foarte menajat,

i se da două care de lemne

din pădurea lui, două care

de coceni bătuţi, opt baniţe

de porumbi măcinaţi, 12

baniţe de grâu măcinate la

moara lui. De se tăia pentru

curte vreo vită, nu se putea

să nu trimită şi la învăţător

câte 2-3 kg. de carne. De

Paşti ducea la fiecare

învăţător câte un miel tăiat

şi câte 25-30 de ouă. Am

avut fericirea să constat

aceste lucruri pe la 1914,

Grigore Rioşanu, mare proprietar din

Izbiceni

Ziarul Conservatorul din Romanaţi din 4 mai 1914 îl

prezintă pe candidatul la Colegiul I de Cameră Grigore

Rioşanu



înainte de războiul cel mare. Oltul, care era în spatele conacului dinspre

miazănoapte, tot mereu avansa spre moşie, şi până am plecat înaintase mult şi când

m-am mai interesat după aceea am aflat că luase în vârtejul lui şi cimitirul. Şi

judeţul Teleorman se măreşte la suprafaţă, căci Oltul îi dă teren luându-l ca un hoţ,

pe nesimţite, şi acum a ajuns Oltul până în preajma casei şi eu i-am spus că dacă nu

face diguri spre a izola trecerea apei care roade terenul, nu va mai rămâne nimic

din toată frumuseţea acestui conac.

Tot aşa şi la Islaz, Dunărea mănâncă teren din România şi îşi lărgeşte albia

ei dând teren la bulgari, două cimitire au fost luate de apa Dunării la Islaz. În

comuna Islaz se mai află un ostrov unde oamenii îşi duceau cea mai mare parte din

vite, după ce terminau muncile de toamnă le duceau în Ostrov pentru iernare.

Vitele îşi aveau acolo hrana asigurată dar erau şi lupi. Când era iarna bună vitele

erau mai obişnuite cu lupii şi

dacă era iarna grea, lupii le

mai dijmuiau şi se mai

împuţinau din ele.

Tot în Izlaz se găsea o

casă veche moştenită de Luca

Pop, o casă cu multe intrări şi

ieşiri, de pe timpul năvălirilor

turcilor şi avea şi subsol cu

multe deschizături în pereţi

pentru ascunderea oamenilor

şi pentru apărare. Îi mai zicea

şi Luca Pop şi Lupu, căci pe

când era primar al comunei

îşi avea ascunzătoarea în

această casă, şi de prindea pe

cineva trecând Dunărea îl

declara ca haiduc şi îl băga la

subsol şi făcea ce vrea cu el.

Luca Pop a avut trei fete şi

doi băieţi […]. La Islaz cea

mai mare parte din locuitori

sunt în legătură de căsătorie

cu Bulgaria, era o armonie

între bulgari şi cei din Islaz.

Asta era pe la 1904-1911, dar

timpurile s-au schimbat, după

cum spune şi un ofiţer român ce a fost prizonier în Bulgaria în memoriile lui, de

pictorul C. Vlădescu publicate în Biblioteca Ziarului Universul din 1919.



Contribuţii la biografia medicului slătinean Ludovic Florian Sobolak

Prof. CORNEL MANOLESCU -

SLATINA

Medicul Ludovic Sobolak s-a născut

la 19 august 1891, în comuna CZAHARY –

ZABRAZ, județul Tarnopol, Polonia, astăzi

republica Ukraina. Fiul lui Francisc și

Elisabeta. Polonez de origine.

Studii: *Școala Primară ZBARAZ-1898-

1901.

*Liceul clasic Tarnopol -1901-1909.

*Facultatea de Medicină la Viena și

Lemberg-1909-1916. Calificarea obținută-

Doctor-medic.

Funcții exercitate:

*medic în Armata Austro-ungară, pe

front de la 1914-1915.

*medic militar în Armata Română,

1919, până în martie 1926.2

,,De la 1 Aprilie 1926, D-l Dr. Pelvianu medicul școalei, fiind transferat ca

medic șef al municipiului Craiova,

școala elementară comercială (

n.n.Slatina ) a angajat ca medic în

locul său pe D-l Dr. Sobolak”3. Era și

medic liber profesionist.

În 22 mai 1934, Centrul de

Recrutare Olt, eliberează Certificatul cu

nr. 3786, care prezintă situația militară

a ,,Medicului Maior în rezervă Sobolak

Ludovic’’.

,,Având situația militară în

regulă, se poate libera pașaport

numitului ofițer în rezervă, pentru a

merge la părinții săi, care domiciliază

în comuna Maximovka-lîngă Tarnopol,

în Polonia”.

2 S.J.A.N.Olt, Fond prefectura județului Olt, dos. 29/1949.

3 S.J.A.N. Olt, Anuarul școalelor comerciale din Slatina curs elementar, Institutul

de Arte Grafice ,,Ramuri’’ S.A. Craiova.

Medicul Sobolak (1934)

Medicul Sobolak (1949)



Prin decizia ministerială

Nr.326.403 din 29 decembrie 1948,

următorii doctori din județul Olt se

numesc medici, la școlile medii din

Slatina după cum urmează:

*Dr. Sobolac Ludovic, prof

suplinitor la școala tehnică

administrativă pentru 6 clase, la

obiectul ,,Higiena’’. 4

A fost căsătorit cu Iohanna

(Hanny) Iasch, născută în anul 1898

și decedată în 1969. A avut un fiu,

Ludovic (,,Lulu’’), născut în anul

1918. Nu a făcut politică.

Vorbea fluent polona,

germana, rusa și franceza.

Doctorul Ludovic Sobolak a

decedat în anul 1970 și a fost

înmormântat împreună cu soția, în

Cimitirul Strehareț.

Despre medicul Ludovic

Sobolac, D-l doctor Mircea Șerbu

scria în revista ,,Memoria Oltului’’,

nr. 10/octombrie 2013, la pag. 34, următoarele:

L. Sobolak- A

făcut facultatea la Viena

și la absolvire a primit o

diplomă, care era afișată

în cabinetul său medical.

Pe această diplomă luată

cu ,,Magna cum laudae”

scria: ,,In nomine nos

imperator Franz Iosif in

vir clarissimus Ludovi-

cum Sobolak” (,,Noi în

numele împăratului Franz

IOSIF, acordăm celui mai

strălucit dintre bărbați

această diplomă doctor-

lui Ludovic Sobolak’’).

4 Monitorul Oficial, p.I., nr.3/4 ianuarie 1949.

Certificatul nr. 3786 eliberat de Centrul de

Recrutare Olt la 22 mai 1934

Monumentul funerar al familiei Sobolak din cimitirul

Strehareţ (Slatina)



ECHILIBRU ȘI SPIRIT CONSTRUCTIV ÎN ACTUL CRITIC

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Activitatea la catedră îl va fi obligat și îl va fi obișnuit pe profesor, mai

mult decât pe studentul la Filologie de cândva, CORNELIU VASILE, la un

exercițiu critic permanent asupra operelor literare prevăzute (sau nu) în programele

și manualele școlare, dovadă fiind cărțile sale concepute în sprijinul elevilor de

liceu (un compendiu de literatură și două culegeri de teste pentru bacalaureat și

admiterea la facultate), explicându-se, în felul acesta, dorința și hotărârea de a

aborda critica literară, deși devenise cunoscut ca poet, primit ca atare în USR

(Filiala București – Poezie, 2003),

precum și ca prozator.

Bun cunoscător al

fenomenului literar contemporan, în

general, dar, mai ales, al celui așa-

zis „provincial”, în special, Corneliu

Vasile nu ezită să publice în reviste

din țară sau din diaspora, cronici,

recenzii, note de lectură, articole,

tablete, eseuri despre cărțile

confraților săi literați, mai mult sau

mai puțin cunoscuți, toate alcătuind

sumarul ultimelor două volume în

care cultivă o critică obiectivă și

constructivă, echilibrul fiind

principala trăsătură a judecăților sale

de valoare, din moment ce reușește

să disocieze elementele și ideile valoroase de unele neîmpliniri ale autorilor lor.

Această preocupare a devenit una obișnuită la un cititor pasionat și avizat,

concretizându-se în câteva volume, începând chiar cu teza sa despre viața și opera

scriitorului Geo Dumitrescu, teză cu care a obținut titlul de Doctor în Filologie

(cum laudae) în anul 2005, publicată sub titlul „Scriitorul vremii, vremea

scriitorului” (2010).

Cu un spirit critic remarcabil și cu o claritate peremptorie a aprecierilor

sale, Corneliu Vasile găsește tonul cel mai potrivit în evaluarea creațiilor despre

care simte impulsul de a scrie, exprimând judecăți de valoare din care sunt excluse

negativismul, demolarea și, cu atât mai puțin, superficialitatea. De aceea, se

remarcă atenția acordată fiecărui scriitor, cărții acestuia, lecturate cu acribie pentru

a descoperi ideile importante, stilul și măiestria artistică, aspecte necesare pentru a

Corneliu Vasile



individualiza autorul în ansamblul literaturii contemporane, în activitatea sa de

cronicar urmărind faptul că „fiecare (scriitor, n.n.) își construiește un anumit

destin literar prin muncă, efort, sacrificiu, prin armonizarea propriilor înclinații

cu posibilitățile de a-și face cunoscute cărțile”, cum însuși afirma într-un interviu

(2017).

În primul dintre cele două volume la care ne referim, „Acreditări livrești”

(Editura Editgraph, Buzău, 2017), practică o critică de întâmpinare prezentând

peste douăzeci de cărți, de antologii și de almanahuri, aparținând unor scriitori și

publiciști, mai cu seamă din provincie, convins că „și în orașele mici sunt oameni

foarte bine pregătiți, demni de a fi menționați între cei mai importanți în domeniul

lor”, dar mai puțin vizibili, deoarece „neșansa de a fi cunoscuți de publicul larg

rezidă în condițiile economice, sociale și (mai ales) politice”, cum afirmă într-una

dintre cronici. Volumul este structurat în trei părți distincte, prima intitulată

„Cărți”, urmată de cele trei „Interviuri” și împlinită cu cinci articole grupate sub

titlul „Culturale”, acestea din urmă referindu-se la câteva monografii ale unor

localități sau lăcașuri de cult, festivaluri literare sau reviste importante din Sudul

literar.

Cele mai multe cronici se referă la volumele aparținând genului liric, poezia

fiind marea sa dragoste, el însuși fiind autorul unor asemenea volume în care

„dincolo de paleta largă abordată,

realizarea este una extrem de reușită,

în contextul sărac și simplist al poeziei

contemporane”, după cum afirmă Ion

Catrina, vorbind despre creația lirică a

lui Corneliu Vasile.

Dintre volumele comentate, trei

aparțin unor poeți originari din

Teleorman. Ion Georgescu, manifes-

tând „un puternic atașament[…] față

de locurile natale, părinți și strămoși,

cărora le dedică unele poezii” și

acordând „un spațiu vast naturii și

poeziei iubirii”, este un „creator de

atmosferă convingător”, ale cărui

creații „sugerează perenitatea artei și

literaturii, subliniind încrederea autorului în valorile spirituale și morale”. Florea

Miu, autorul volumului „Muzeul cu nemărginiri”, aparține „peisajului liric

românesc de astăzi” ca un „poet care cunoaște bine mecanismele poeziei și este

înzestrat în acest domeniu artistic”, dovadă fiind numeroasele volume publicate

anterior. Dincolo de „livresc, viață cazonă, timp și destin, ecourile biblice”

prezente în volumul „Iar o luăm de la capăt?”, poetul Cornel Basarabescu „este

Ion Georgescu (1935-2018)



strâns legat de universul școlii, pe care îl combină cu cel interior, cu starea lirică,

elementele livrești datorându-se pregătirii sale filologice și mai rar lipsind din

discursul poetic”, dovedindu-se un „scriitor cu un vast orizont literar și lingvistic”.

Și pentru că, într-un interviu, afirmă că „eu nu disociez Capitala de locuri

care mustesc de talente literare, cele mai apropiate fiindu-mi zonele Olteniei,

Teleormanului și Buzăului, unde am mulți prieteni, scriu despre cărțile lor”, și în

proaspătul volum „Semne și însemne de carte” (Editura Editgraph, Buzău, 2019),

apar câteva cronici ale volumelor de versuri aparținând teleormănenilor Iulian

Bitoleanu, „un poet conștient de efectul timpului asupra ființei omenești, ca și de

eternitatea unor valori ca adevărul, aspirația spre înălțimi, dorința de perfecțiune,

dragostea și armonia cu natura”, Florea Burtan, al cărui volum, „Tren printre

zodii”, evidențiază un poet „dăruit pentru a scrie versuri pline de simțire,

stăpânind bine meșteșugul scrierii” și care acordă aceeași atenție „anotimpurilor,

vegetației, drumurilor, trenurilor și, în primul rând, oamenilor, femeia ocupând un

loc special prin frumusețe și caracter[…], cu un nimb de bunătate și lumină”, iar

epigramistul Vali Nițu este „o fire creativă, inventivă, vioaie, o personalitate

foarte pricepută și apreciată de cititor, ca și de confrații din literatura

umoristică”.

Din Teleorman, istoricul literar Stan V. Cristea se bucură de cea mai mare

atenție, în cele două volume fiindu-i consacrate patru cronici referitoare la extrem

de valoroasele și extinsele sale studii despre viața și opera lui Marin Preda, autorul

lor fiind remarcat prin acribia documentării, el „adunând mărturii și comparând

declarații și documente, amintiri, evocări, manifestări culturale”, multe dintre ele

inedite, toate cărțile respective fiind „de mare întindere”, necesitând „un mare

volum de muncă și căutări, aducând lucruri noi despre viața și ideile marelui

prozator”, fapt pentru care autorul lor, „prin priceperea, pasiunea și devotamentul

față de cultură își binemerită locul de frunte”.

Fiindu-i „foarte apropiat sufletește” și „având atâtea afinități cu Buzăul, cu

autorii buzoieni, bucuros de prietenia sau măcar de cunoștința tuturor”, Corneliu

Vasile are în vedere și cărțile unor poeți originari din acest ținut, prezente în

volumul „Acreditări livrești”. Astfel, Marin Ifrim (căruia îi acordă și un interviu

inserat tot în acest op) este „un poet talentat, care a publicat multe volume de

versuri, ca și de evocări, proză etc., fiind o personalitate literară și culturală de

valoare”, Nicolae Gâlmeanu scrie o poezie care „dezvăluie un suflet sensibil la

problemele grave ale contemporaneității”, iar poeta Gina Zaharia „are acel har,

rar întâlnit, al spunerii sentimentelor proprii de dragoste și comuniune” în spațiul

destul de îngust „al literei și cuvântului”.

Proza buzoiană este ilustrată de scriitorul textualist Gheorghe Iova, cel

asupra căruia s-a dezlănțuit teroarea „singurei orânduiri sociale admise și impuse”

în România din anii comunismului, a cărui carte, „Ciungamații”, prezintă acele

„vremuri de teroare, cu instituții și cutume de neînchipuit”, iar Titi Damian este

prozatorul remarcabil al cărui volum, „Călător”, dincolo de faptul că degajă



„sentimentul dominant de patriotism, de respect pentru tradiție”, evidențiază

talentul și pasiunea adevăratului scriitor, natura sa de „artist și de cetățean

aparținând spațiului românesc și limbii române”.

Zona de origine a criticului literar, Oltenia, este reprezentată, în cele două

volume, de prozatorul C. Voinescu, a cărui carte, „Bomba lui Țeparu”, surprinde

societatea contemporană cu mediul său „viciat, grosolan, al hoților și agramaților,

al sperjurilor și al celor lacomi”, cu umorul specific oltenesc, „izvorât din brazda

curată, care nu iartă contrafacerile și pervertirea unor personaje”, precum și de

prozatorul Ion Catrina cu lucrarea în două volume, „În vârtejul timpului. Articole”,

primul ipostaziind pe autorul „admirator înzestrat cu altruism al câtorva autori

locali”, iar al doilea fiind o culegere de cronici despre romanele sale care

subliniază „personalitatea sa literară, destinul literar, inspirația din realitate,

măiestria construirii intrigii și personajelor”, talentul său de narrator.

Citind cronicile și tabletele din cele două volume ale lui Corneliu Vasile, se

constată că ele sunt scrise în sprijinul cititorilor de proză și poezie și că autorul își

respectă profesiunea de credință, potrivit căreia „atitudinea criticului literar, a

cronicarului[…] trebuie să fie pozitivă, constructivă, să explice, să descifreze, să

facă previziuni, să stabilească filiații, nicidecum să-l «desființeze» pe autor”, fiind

convins că actul critic are și un caracter didactic, pentru că, odată publicată cronica

literară, aceasta devine un mijloc de învățătură, atât pentru scriitorul analizat, cât și

pentru critic și cititor. Iar criticul literar Corneliu Vasile o face cu asupra de

măsură, cu talent și chemare, cu un limbaj adecvat, sine ira et studio, pentru că, la

rândul său, îi iubește, deopotrivă, pe scriitori și pe cititori.

Un copil, un sat… (X)

Ion S. Floru

PRIETENI NOI

La cârciuma mamei Chira veneau mușterii din tot județul, unii mai rar,

când avau vreo judecată, alții mai des la târgul săptămânal, ca să cumpere ori să

vânză ceva, alții veneau regulat la zile cunoscute, călărași cu schimbul, preceptori,

primari din comunele rurale.

Călărașii veneau la cinci săptămâni una. Sâmbătă, seara, veneau mai ales de

prin comunele din sudul județului: Comani, Viișoara, Alimănești, Drăgănești, 10 –

15. Legau caii prin curte, când nu mai aveau loc în grajd și începeau să curețe

muniția, toată noaptea, să frece și să văcsuiască cismele, să dea peste curele cu

cretă muiată în apă ca să fie albe la inspecția vagmistrului sau căpitanului. Înjurau,

trânteau până aproape de ziuă, apoi cum se lumina ieșeau în coridor și nu trecea o

fată pe șosea, nu trecea o femee, fără ca să nu-i zică ceva. Mi-era groază de ei și în

tinerețe am fost aprig antimiltarist. Când începeau să înjure pe Eva și pe Adam, pe

mama și pe tatăl lor că i-au făcut, când începeau să înjure candelele din biserica lui

Dumnezeu, pentrucă vagmistrul îl găsise cu un nasture lipsă, sau nefrecat, mi se

făcea scârbă de ei, mai ales că durerea era umflată mai mult decât simțită.



Adevărat că era pʼatunci un căpitan al escadronului adus depela Caracal, cam fără

voie, om înalt cʼo barbă lungă neagră, aspru și pretențios în serviciu, cum nu mai

fusese altul, încât el voia să înceapă o direcție nouă, ceeace nu se poate fără frecări,

fără suferințe. Călărașii deprinși să vie numai duminecă dimineața și să se aranjeze

cu vagmistrul, apoi să plece acasă, în aceeași zi, acum stau la serviciu toată

săptămâna și erau trimiși prin județ cu subprefecții, în diferite servicii cu alți

funcționari, încât tunau și fulgerau. Sʼa mai întâmplat, că tocmai acest căpitan la o

inspecție ieșise rău, încât severitatea lui era și mai mare.

Dintre toți soldații însă, unul Nițu era cel mai rău de gură. Înjura, era

nemulțumit cu fânul, nemulțumit de pat, de vinul și de rachiul ce i se servea. Se

pare că acasă avea oarecare avere, avea nevastă și copii, era îndrăzneț chiar cu

Mama Chira, care îi tolera multe vorbe. Poate că fuseseră ei de mai înainte mai

buni prieteni, căci aveam un cocoș și un câine, amândoi ţanțoși, amândoi cu

numele Nițu. Dar să văz vreo intimitate între mama Chira și alt cineva, nʼam

pomenit, căci cea mai mare reverență se observa față de noi.

Alt musafir, perceptor tot prin sudul județului venea regulat cam la o lună, ca

să aducă banii la casierie. Om subțire, mama Chira îi ceda patul, iar dânsa se culca

în prăvălie unde era și vatra de gătit. Seara stam cu toții de vorbă, chiar și eu, că

începeam să mă socotesc printre oameni. Puneam întrebări, eram întrebat, mai ales

în chestiuni de iscusință. Perceptorul odată mʼa provocat să pot sparge o ceapă cu

toporul. Eu ziceam că pot, el că nu, pânăcând am luat ceapa, am pus-o pe prag, am

luat toporul și când să izbesc perceptorul începe să râză „mă, da vrednic om ești,

dacă la o ceapă ieși cu toporul!”. Mi-a pus multe probleme de aritmetică, dintre

cari una era grea pentru știința mea de matematică, fiindcă deslegarea este o ușoară

ecuațiune: „Bună ziua 40 de gâște. – Nu suntem 40, ci dʼam fi încă pʼatâtea și pe

jumătate. Câte erau?” Dupăce nʼam putut răspunde, mi-a spus el că erau 16. Adică:

2x + x = 40

2

Sau: 5x = 80 = 16

5

Tot el mi-a spus istoria lui Arghir și a frumoasei Elena în care ar fi vorba de

Traian și de Transilvania. Și tot dela el am auzit cum împăratul, la a cărui curte

trăia Arghir, a îndeplinit cererea altui împărat, de a-i face cetate în aer și o funie de

nisip până la cer cu care să-și lege caii. Arghir a cerut împăratului său să-i prinză

doi vulturi, că el are să-i învețe să construiască cetatea. În termenul prescris a

mers Arghir la împăratul cu cetatea și a intrat într-un coșuleț pe care l-a legat de cei

doi vulturi. Arghir ținea în mână o frigare lungă cu un miel înfipt în ea, iar vulturii

au sburat în slava cerului cu coșul și cu Arghir, voind să apuce mielul. Arghir din

cer striga mpăratului jos: „var și cărămidă, împărate, că stau meșterii fără lucru!”.

Împăratul nʼa putut să-i dea material și a rămas biruit. A doua zi era soare frumos

și Arghir a pus de a făcut o gaură nu prea mare în zidul din fața soarelui, ceva ceva

sub tavan. Lumina soarelui a pătruns în odaie și în lumină se vedeau jucând

firișoarele de praf, adevărată frânghie de nisip. Arghir a chemat pe împărat să vie

să-și lege caii, că i-a făcut frânghia cerută. Împăratul a recunoscut istețimea lui



Arghir și l-a trimes cu daruri la împăratul său. Atunci am auzit aceste povestiri de

literatură poporană.

Altfel de om era Marin Pirciu, fratele lui Nicolae și perceptor în Zorleasca.

Negru, cu mustăți groase, înalt, gros, îmbrăcat nemțește. Venea foarte des, se

întorcea din oraș cam pe la orele patru, întârzia mereu și pleca pe înserate. Mama

Chira îl ocăra că nu pleacă, îl certa, dar el nu se supăra, din contră devenea mai

intim, încât Nicolae îmi spunea că frate-său iubește pe mama Chira și se indigna

contra lui că-și lasă casă, nevastă tânără, copii, ca să stea zile întregi prin Slatina.

Dupăce am terminat școala, a și venit nevasta lui Marin, la târgul ce se face în

Slatina la Sfântu Gheorghe și în plin târg a făcut de râs pe mama Chira, care nici

nʼa mai trăit mult în urmă. Ba unii cunoscuți spuneau că moartea mamei Chira i-ar

fi venit din otrava (săricică) ce i-ar fi dat rivala ei.Vieața de băutură și fără grije nʼa

dus-o mult nici Marin, căci după un an și jumătate dela plecarea mea, a fost

implicat întrʼun proces greu. La judecată a fost condamnat la muncă silnică pe

mulți ani, încât i sʼa stricat rostul și copiii l-au urât.

Acest Marin Pirciu era sceptic, lua în râs silințele mele la religie, mă ironiza

mereu că vreau să mă fac popă, deși un frate al lui era popă în Perieți. El numai

izbucnea dar nu sta la discuție serios, încât credeam că are el toane contra religiei,

nu idei, și nu mă sguduia în convingerile mele. Altul ar fi fost rezultatul dacă mʼar

fi luat în serios. Mʼa găsit odată învățând urmașii lui Cain: Iubal, care a născocit

harpa. Tubalcain, care a lucrat întâiu fierul. Au trăit Adam 930 ani, Set 939 de ani,

Enoh 365 de ani și apoi Dumnezeu l-a răpit în cer. Matusalem a trăit 969 de ani,

mai mult decât orice om. Pirciu începea să râză : – Cine a născocit vioara? – Iubal

a născocit harpa, dar vioara nu știu, i-am răspuns eu. – Ia, vezi, nʼo fi născocit-o tot

Iubal? – Dar lucrarea fierului, cine a născocit-o? – Tubalcain, care a lucrat întâiu

fierul. – Da lucracrea oțelului, vezi, tot el a născocit-o?

De câte ori mă vedea îmi zicea: ai mai pus vrʼun an la vieața lui Matusalem?

Eu îi răspundeam serios. Mausalem, care a trăit 969 de ani, mai mult decât orice

om. – Dar Tubalcain ce-a născocit? – Tubalcain, care a născocit lucrarea fierului și

pe a oțelului. – Bine, bine văz că profiți. Dar Iubal ce-a născocit? – Iubal a născocit

harpa și vioara. – Bine, bine, înveți. Spune-i acum unde este Enoh? – Pe Enoh l-a

răpit Dumnezeu în cer. – Ei, ești bun de popă. Nici nu intra în mintea mea că acesta

nʼar fi adevărul, nici mama Chira nu pricepea ironia lui Priciu, care, prin ce

împrejurări nu știu, trecuse peste credința naivă la examenul sceptic al ideilor

religioase și dacă ar fi procedat mai didactic ar fi pus îndoială în sufletul meu, căci

a fost primul necredincios, pe care l-am întâlnit.

Lângă noi, a treia casă locuia mama lui Lămbiță, mult mai tânără ca mama

Chira. Venea deseori pe la noi și în iarna din 1875 – 76 deseori mă chema la dânsa

și mă punea să citesc Alexandria, căci Lămbiță nu putea citi literele cirilice. Nu

citisem până atunci această carte cu nașterea minunată a lui Alexandru, cu

expedițiile lui fantastice. Mʼa izbit ironia lui Alexandru aspra republicii din Atena,

unde conducea toți și nʼasculta niciunul provocările lui Darie, călătoria lui Ivantie

împărat, apa cea întineritoare, zidirea trecerei munților ca să nu vie limbile păgâne,

le credeam ca aevea. Tot pe atunci am găsit un nou testament cu litere amestecate,



cam de pe la 1850 și l-am citit. Am înțeles mai bine Faptele Apostolilor, cearta lui

Petru cu Simon, încarcerarea lui Paul și liberarea lui, despărțirea lui duioasă,

furtuna și naufragiul lui. Dar cea mai mare impresiune mi-a făcut Apocalipsul.

Ieșirea îngerilor cari buciumează unul după altul, vestind chinuri mai grele unul

după altul, balaurul și fecioara, stelele prăbușite depe cer, întunericul, fuga

fecioarei, stăpânirea lui Anticrist, sfeșnicele și mielul, cuvintele neînțelese „eu sunt

alfa și omega, începutul și sfârșitul, cel ce sunt, cel ce am fost și cel ce voi fi”- mă

sguduiau, nu altfel, mă îngrozeau. Sub forma aceasta de dependență neînțeleasă,

necoprinsă, inimică, am primit eu religia și aceasta este adevărata natură a ei, căci

este adevărat cuvântul: „primum timor creavit deos”. Dar tocmai de aceea nʼam

putut înţelege pe cei care concep pe Dumnezeu ca dragoste, ca bunătate și care-și

creiază raporturi de dragoste cu o ființă, față de care asemenea raporturi sunt

excluse.

La școală făcusem prieteni, mă întovărășisem cu copiii la joc, la nebunii.

Eram bun de poreclit, mai ales pe băieții mari. Pe unul din Buzești, mare, gros,

putrnic îl numeam taur, pe altul puternic de trântise pe Turcul cu alviță îl numeam

turmacul (bivol dʼun an), pe Marin Ionescu din Tâmpeni îl numeam Mărțan.

Acesta era mai mare decât mine cu vreo patru ani, era vârtos și cam moale, dar

solid. Deseori venea la mine să învățăm împreună. Ne plimbam pe Caloianca citind

și Marin prindea cam greu, dar ținea bine ce prindea. Ajuns bun învățător și-a

strâns avere mare, însurat cu o Nemțoaică. Altul cu mai mulți ani mai mare, înalt

ca o barză, cu un gât lung, cu mărul lui Adam foarte dezvoltat, cu un nas mare

coroiat, originar din Potcoava, se numia Ionescu Radu, mai târziu Plăpceanu Radu,

îl numem cocorul. A învățat cu Marin școala normală Carol, a ieșit învățător, apoi

sʼa strămutat lângă Slatina, mi se pare ca institutor. Doi băeți din Alimănești, de

vârsta mea, veri, unul mai mic, altul mai mare și negru, Alimănescu Ioan și

Alimănescu Constantin, locuiau în apropiere de mine, în coastă, ceva mai jos de

Valipati. Alt văr al acestora, mai înalt, mai alb, locuia cu sorăsa mai în vale, se

numia Alimănișteanu Constantin5. El era mai boeros, plătea mai mult la gazdă,

umbla nemțește, ca și verii lui. Tată-său venea des în poștalion, vara cu o pălărie

galbenă de paie, mânând singur caii, proprietăraș. La învățătură, Alimăniișteanu

era mai slab decât verii lui, nu zic decât mine. Mai târziu în urma studiilor la Paris,

a ajuns cunoscutul inginer de mine. Odată se ținea la dânsul, în fața spitalului

Colței, întrunirea literară a Convorbirilor Literare și eu, crezând să-i fac plăcere,

aducându-i aminte din copilărie, am rămas la urmă cu dânsul și i-am spus: „știi că

eu sunt Anastasescu și că am fost colegi în clasele primare...” Lui nu i-a făcut

plăcere să i se vorbească de copilărie, ca atâtor ridicați și de atunci l-am evitat și

nici nʼa mai trăit mult.

O minune a școalei pe vremea mea se socotea Andreescu Ioan, din clasa a

patra, cu un an înaintea mea, originar din Potcoava. Și-a schimbat numele în școala

militară, numindu-se Andreianu Ioan. Când era să iasă ofițer, afecta ireligiozitatea,

și ne-am întâlnit odată în Perieți, eu seminarist. Andreianu mă lua în râs, el care

5 Constantin Alimăneşteanu, frate cu Alexandru şi Vasile. Constantin Alimăneşteanu, inginer, a fost

căsătorit cu Sarmisa Bilcescu, prima femeie doctor în drept din România.



acasă și zicea că-i spusese tatălui său să arunce icoanele. Eu citisem critica

materialismului de Paul Janet și stam pe terenul solid al incomprehensibilității

raportului dintre fenomenele psihice ale sufletului și cele fiziologice ale creerului.

În discuțiune sigur că aveam dreptate, mai ales că numai obiectam fără să stabilesc

ceva pozitiv, dar cestiunea era cu totul străină de cultul idolatric al icoanelor, iar

Andreianu nu mă chema la cestiune, în care desigur ar fi fost mai slab. Știu că a

ieșit ofițer, dar nʼam mai auzit nimic despre el.

Nicio poreclă nu se lipia de mine, poate că și eu făceam haz de ea. În clasa a

treia învățam despre aimale cu pielea groasă (pahiderme): cal, hipopotam, rinocer

și copiii îmiziceau pahiderm cu pielea groasă, căci purtam un cojoc cu pielea

netăbăcită bine, cam scorțoasă. Copiii băteau cu degetele în spinare-mi, pielea suna

ca o tobă, iar copiii făceau haz: „pahiderm cu pielea groasă”.

ÎMPREJURUL ȘCOALEI

Dimineața nu mâncam nimic, numai câteodată cumpăram pâine caldă din

piață, cinci bani sfertul și mâncam în drum spre școală. Era însă în fața școalei,

peste șosea, o bragagerie, de unde se aprovizionau copiii cu alviță, cu sugiucuri, cu

o halva gustoasă și scumpă. Turcul, cum îi spuneam noi pentrucă avea fes,

cunoștea pe mai toți copiii, le da pe datorie, făcea devărate afaceri cu ei. Mă

bucuram și eu de bun credit la dânsul, deși nu făcea dever prea mare, aveam însă

credit sigur. Afară de bragageria mare, veneau pe lângă școală mulți Turci și

Bulgari cu covrigi cu simiți, cu plăcinte, brânzoaice, bogaci, sau cu acadele, cu

turtișoare de nuci cu miere, cocoșei de zahăr, sugiuc. Bogacii erau un fel de cocă

cu grăsime și cu ceva zahăr, erau mari și preferiți de copiii mai lacomi, eu am

cumpărat de puține ori. Sugiucul era tot un fel de făină gelatinos și colorat cu

anilină, crez, căci se lua pe mână, dar îndulcit cu zahăr și cu mieji de nucă în

mijloc. Vara acei bragagii vindeau bragă, iar iarna unii vindeau ceaiu și mai mult

salip cu covrigi. O ceașcă de salip și un covrig era 5-10 bani. Salipul, băutură

îngroșată cu un fel de făină, îndulcit cu zahăr și fierbinte era foarte gustos, plăcut și

hrănitor. Depela 6 ore dimineața, începeau salipgiii să strige: „salip cald, cald

salip” și era mai bun ca ceaiul. Delicateța cea mai fină, dar și cea mai scumpă era

halvaua, preparată cu miere multă încât se scurgea pe tablaua bragagiului, dar nu

se atingeau de ea decât copiii cari puteau arunca cel puțin 20 de bani deodată.

Aceste delicatețe așezate pe masă se vând curate și gustoase. Însă întrʼo seară, am

trecut pelângă o casă veche mare din strada cu lipscănii, unde acum e un hotel, și

am văzut pe ușile deschise un cazan mare, din cari ieșeau aburi cu miros

particular, iar împrejurul cazanului am văzut mai mulți Turci goi până la mijloc

mestecând în cazan cu niște lopeți enorme, la o lumină foarte slabă: acei Turci

pregăteau delicatețurile. Mi-a displăcut mirosul și murdăria lor, căci cine primește

porția de înghețată servită curat pe farfurioară, sau bomboane, sau indiana, își

închipuiește că aceste bunătăți au fost pregătite de niște degete de roză, în cameră

curată, fără să cugete că curățenia de la serviciu nu se compară cu murdăria dela

pregătit. Grija cea mare a lumii este să prezinte cât mai atrăgător și înșelător ceeace

se vede, ca să ascunză cu atâta mai bine ceeace nu voește să arate.



Împrejurul școalei, pe șosea, pe lângă zid, prin curte, copiii se jucau cu nuci în

gropițe, sau cu pietricele pe nasturi. Nu mʼam jucat în nasturi, poate pentru că

nʼaveam bani să cumpăr, poate pentrucă nu mi-a plăcut niciodată să joc pe bani.

Cele mai active jocuri erau însă în arșice. Pe toate stradele, pe șosele, în

curtea tribunalului, prin curțile caselor se vedeau copii jucând în arșice. Azi mi se

pare că locul arșicelor l-au luat bilele de sticlă colorată, a căror artă în joc este cu

mult mai simplă. La arșice se trăgea pe pământul neted un cerc, perghel, cu un

diametru de aproape un metru. Se așezau arșicele la linie pe perghel, unul lângă

altul. Fiecare jucător lua poziție „se arunca” în afara cercului în dreptul arșicelor,

la diferite distanțe, 0,30 m – 1 m. Cel mai depărtat avea dreptul să dea întâiu. El

ținea capra (arșicul de ied, os mai des și mai greu) între degetul mare și arătătorul

mâinii drepte și înainte de a da lovitura, făcea o manevră de degete, învârtind capra

ca să descrie un cerc și să învedereze abilitatea sa la joc. Apoi o arunca

imprimându-i o mișcare rotătoare despre dreapta spre stânga cu arătătorul peste

degetul mare. Capra, dacă a fost bine îndreptată, izbește arșicele și le aruncă

înainte și în lături. Câte au ieșit din perghel devin proprietatea jucătorului, care

repetă loviturile până spurcă, adică până nu izbutește să scoată din perghel vreun

arșic. Cele rămase în perghel devin obiectul loviturilor celorlalți jucători, până vine

rândul iar al celui dintâiu dacă au mai rămas. Noile poziții de unde se dau loviturile

sunt hotărâte de locul unde s-a oprit caprele, iar arșicele devin țintă acolo unde le-a

fixat loviturile. Se poate întâmpla, ca primul jucător să nu lovească deloc, atunci

atât mai norocoși cei care vin la rând și sʼau aruncat mai aproape de arșice. Se

poate la pimul atac să nu nimerească nimeni, dar capra unuia să rămâie în perghel

aproape de arșice. Atunci, vai de bietele arșice! Jucătorul nu mai aruncă capra și

face „lenchiu” adică ține capra vertical, izbește arșicul de sare la cine știe ce

distanță, pecând capra se întoarce înapoi lângă jucător încât până să arunce acesta,

arșicele sʼau mântuit. Arșicul de miel este poros și ușor, cel de ied este greu și

lovitura prinde. Ca să se târșiească bine, colțurile caprei se freacă, se netezesc, iar

ca să i se mărească greutatea, se găurește în mijloc, i se toarnă plumb topit, care se

netezește. Capra din dreapta e mai bună decât cea din stânga, fiindcă suprafața pe

care se reazimă degetul mare e netedă. Ca toate jocurile de noroc și cel cu arșice

era foarte agitat, contestat, însoțit de certe și de bătăi. În clasa a treia nʼam deprins

așa de bine jocul, totuși aveam și eu trăistișoara mea cu arșice. Arșicul era între

copii un articol de schimb: o para un arșic, douăzeci de parale o capră plumbuită.

De prin mai, începea să se rărească jocul căci se tăiau mai puțini miei și începea

scalda la Olt.

O variantă a jocului cu arșicele este jocul dʼa „icul”. Se aleg pietricele cam ca

nucile mijlocii, se pun pe un perghel și se lovesc cu o piatră „ic”. Această piatră

este mai mare decât capra, nițel lunguiață, lustruită pe fața ce se va târî pe pământ,

bombat pe partea de sus și tare, ca să nu se spargă când va lovi pietricelele.

Regulele sunt ca și la arșice. Cel care a câștigat pietricelele zice că l-a băgat, sau

i-a băgat pe ceilalți.

O variantă a icului este „târșiita” care nu se deosebește decât că pietrele sunt

mai mari iar târșiita cu care se lovesc pietrele este o piatră lată cât podul palmei și



lustruită, ca să meargă până la pietre pe târșiite. Regulele sunt aceleași numai

lenchiu nu se poate face, căci târșiita nu poate primi o mișcare, ca să se întoarcă

înapoi.

Aceste jocuri ne ocupau mai tot timpul cât nu eram în școală. În mijlocul

pregătirilor pentru examen ne ocupau mai mult icul și târșiita, decât gramatica sau

istoria. Întrʼo seară caldă, pe înserate, un domn sʼa oprit în șosea și ne-a făcut

morală „examenul se apropie și voi, în loc să învățați, vă jucați, nu mai isprăviți cu

jocul. Altădată copiii erau silitori, se jucau și ei, dar învățau mai mult, voi numai

vă jucați”. Mama Chira mi-a tras altă morală, aceeași morală pe care azi o facem

noi copiilor cu același mic efect cu care ne-au făcut-o nouă bătrânii.

Amintire deosebită din primăvara anului 1876 mi-a răms că în ziua de

Blagoveștenii mʼa luat mama Chira întrʼo pădurice vecină (Valea Muerii) unde se

duceau orășenii la aer pe vremea viorelelor. Era zi călduroasă, mulțime de flori,

multe fete și băeți, veselie mare. Noaptea însă a început viscol. Primăvara aceea a

fost rece. Însemnasem în cartea de citire că a nins la 11 mai (23) încât ușile casei

ne erau prinse de zăpadă. Aceasta a fost cea mai târzie zăpadă din câte țin minte.

Tot în primăvara aceea am am dormit întâia oară întrʼo casă boerească. O

amică a lui Caracostea rămăsese singură acasă și mʼa cerut dela mama Chira, ca să

dorm cu dânsa să-i țiu de urât. Nu mi-a fost urât în casele acelea mari și goale, dar

înălțimea camerelor, grosimea zidurilor, răsunetul dușumelelor mă izbeau în mod

cu totul străin. Cucoana nu știa carte, mʼa pus să-i citesc calendarul amuzant pe

1874 și făcea mare haz de un articol, ,,Ecoul”. În el se atacau legile guvernului de

atunci:

– „Spune-mi, dragă Echo, ce zici despre legile mute și grele?”

– „Rele”.

– „De exemplu, ce zici despre legea monopolului de tutun?”

– „Tun”.

– „Dar despre legea timbrului la hârtia de scris?”

– „Ris” adică râz.

I-am citit până noaptea târziu și apoi am dormit dus. A doua zi cucoana mi-a

dăruit calendarul, pe care l-am păstrat mulți ani.

EROI DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL - COMUNA OSICA DE SUS

Marius Sebastian Dumitraşcu

Urmând exemplul dat de înaintașii lor, căzuți pe câmpurile de bătălie în

Războiul Independenței, în Al Doilea Război Balcanic și mai ales în Primul Război

Mondial, osicenii au participat în număr semnificativ și la Al Doilea Război

Mondial, apărând cu sângele lor demnitatea neamului nostru, credința

strămoșească și mai presus de toate asigurând țării un viitor îndelungat și strălucit.

Încă din primăvara anului 1940, în comuna Osica de Sus a început să se

facă pregatire premilitară cu băieții de peste 18 ani, care nu își satisfăcuseră încă



stagiul militar obligatoriu. Instrucția se

făcea pe izlazul Oltețului (satele Osica

de Sus și Vlăduleni) și pe izlazul de la

marginea Pădurii Bercica (satele Greci,

Tomeni și Ostrov). De reținut este faptul

că în acea perioadă Osica de Sus și Greci

erau comune separate. Principalul

regiment care a desfășurat acțiunile de

pregătire premilitară a fost Regimentul 2

Cavalerie Caracal, unde își făcuseră

stagiul și alți osiceni, unii dintre ei

avansând pe treptele ierarhiei militare

chiar până la gradul de sublocotenent

(Mihai Coliopol).

După 22 iunie 1941, odată cu

intrarea în război a României, au plecat

pe front peste o sută douăzeci de osiceni

și vlăduleni și peste o sută de greceni,

ostroveni și tomenari. Cei mai mulți au

fost încorporați în Regimentele 19

Infanterie și 2 Cavalerie din Caracal,

însă au existat cazuri individuale în care

osicenii făceau parte din Regimente

precum: Regimentul 95 Infanterie,

Regimentul 1 Cavalerie, Regimentul 3 Dorobanți ș.a. Au existat de asemenea și

comandanți de unitate în rândurile osicenilor : Trandafirescu Constantin –

colonel și Trandafirescu Ioniță – maior.

Alți ofițeri din Osica de Sus au fost :

locotenent Marcu Alexandru;

sublocotenenții Coliopol Mihai, Raicea

Ștefan, Ștefănescu Mihail și Vâjlan

Constantin.

Osicenii au participat alături de

unitățile din care făceau parte la cele mai

grele bătălii date pe Frontul de Est

(Chişinău, Odessa, Cotul Donului,

Stalingrad, Munții Caucaz), fiind adesea

avansați în grad și decorati cu diverse

medalii și ordine precum : Medalia

Bărbație și Credință, Medalia Victoria,

Medalia Virtutea Militară, Ordinul

Serviciul Credincios cu însemne de

război, Ordinul Mihai Viteazul ș.a.



Au murit pe Frontul de Est: Sublocotenent Coliopol Mihai (30 ani,

Regimentul 2 Cavalerie Caracal, căzut

eroic în lupta de la Feodosia, 1942);

Sublocotenent aviator Raicea Ștefan (25

ani, Grupul 5 Bombardament, căzut eroic

la Zuskan, 1942); Sublocotenent

Ștefănescu Mihail (23 ani, căzut eroic

în luptele date în Peninsula Crimeea);

Sergent major Raicea Marin (24 ani,

căzut eroic în Munții Caucaz, 1942);

Sergent major Drăgan Florea; Soldat

Aldea Nicolae (33 ani, căzut eroic la

Cotul Donului, 1943); Soldat Delcea

Gheorghe (34 ani, 1943); Soldat

Drăghici Gheorghe (33 ani, căzut eroic

la Odesa, 1941); Caporal Duman

Constantin (22 ani, Regimentul 95

Infanterie, căzut eroic în Munții Caucaz,

1942); Caporal Florescu Bebe - Marin

(23 ani, căzut eroic in Munții Caucaz,

1942); Soldat Joița Constantin (23 ani, 1942); Soldat Maxut Nicolae

(Regimentul 2 Cavalerie); Caporal Manicea Andrei (căzut eroic la Iași, 1944);

Soldat Maxut Constantin (30 ani,

Regimentul 1 Cavalerie, 1942); Soldat

Mărunțelu Dumitru (31 ani, 1943);

Soldat Mitroi Victor (21 ani, căzut eroic

la Odessa, 1941); Soldat Raicea

Constantin (22 ani, Regimentul 3

Dorobanți, căzut eroic la Vigoda); Soldat

Stanciu Zenovie (30 ani, căzut eroic la

Iași, 1944); Soldat Stanciu Marin (28

de ani, căzut eroic la Cotul Donului

1942); Soldat Sulger Anastasie (32 ani,

căzut eroic la Cotul Donului, 1943);

Soldat Boangiu Ioan ( 23 ani, căzut

eroic în Munții Caucaz, 1942); Soldat

Zanfir Ion (28 ani, căzut eroic la Cotul

Donului, 1943); Soldat Iordache Ion

(28 de ani, căzut eroic la Karpova,

1941).

Între 23 august și 25 noiembrie

1944, au căzut la datorie pentru

eliberarea Transilvaniei: Soldan Marin

Dăbuleanu, Soldat Ciotor Ilie (bătălia



de la Copșa Mică), Soldat Ilie Ivașcu (28 ani),

Soldat Neacșu Gheorghe (32 ani), Dobrițoiu

Gheorghe (22 ani, bătălia de la Carei).

În luptele date pentru Eliberarea

Ungariei și Cehoslovaciei, din rândurile

osicenilor au muit: Sergent Dumitrașcu

Constantin (28 ani, căzut eroic la Budapesta,

1944), fruntaș Vlad Ioan ( 32 ani, Regimentul

1 Cavalerie, căzut eroic in Munții Tatra, 1945).

La terminarea războiului au fost dați

dispăruți, neștiindu-se nimic despre soarta lor

următorii eroi: Sergent Nicolae Fugaru,

Gheorghe Buzagiu, Ion Buznă, Gheorghe

Calotă, Mihai Buznă, Emil Ciochină,

Pantelimon Ciochină, Mihai Ciochină,

Victor Ciurel, Ioan Drăghici, Ion Dumitru, Petre Fir, Marin Duță, Marin

Fugaru, Gogu Ghibură, Dumitru Iepure,

Nicolae Ivan, Gheorghe Joița, Nicolae Joița,

Manicea Ilie, Marcu Anton, Marcu

Gheorghe, Marcu Constantin, Marin

Militaru, Gheorghe Pană, Gheorghe Puiu,

Dumitru Raicea, Ioan Roșca, Ignat Săftoiu,

Constantin Șoarece, Gheorghe Șoarece,

Grigore Tanislav, Nicolae Târnă, Ilie Toma,

Virgil Torcea, Ion Tudor, Florea Ulei,

Gheorghe Vlad, Marin Zarea, Ghina Marin,

Păunescu Ion. De asemenea, din satele Greci,

Tomeni și Ostrov au fost dați dispăruți:

Sublocotenent Darie Ion, sergent major Dima

Nicolae, plutonier major Șerban Ion, soldat

Băluță Aristide, soldat Gogoșeanu Toma,

soldat Ioniță Visarion, soldat Mirzescu

Victor, soldat Rusanda Ilie, soldat Sârbu Marin.

În anul 2012, Asociația Culturală PROMEMORIA, alături de Primăria

Comunei Osica de Sus, au ridicat în apropierea vechiului monument al eroilor

Primului Război Mondial, două

plăci de marmură, pe care stau

scrise numele eroilor celor două

comune de atunci, Osica de Sus

și Greci, astăzi contopite.

VEȘNICĂ RECUNOȘTINȚĂ

TUTUROR EROILOR

OSICENI ȘTIUȚI ȘI

NEȘTIUȚI! Cruci ale eroilor în cimitirul din Osica de Sus



Amintiri despre scriitorul Damian Stănoiu

Mihail Şerban

În anul 1969 apărea la Editura Pentru Literatură volumul Amintiri de Mihail Şerban.

Unul dintre cele nouă capitole închinate unor personalităţi ale scrisului românesc, pe care

autorul le-a cunoscut îndeaproape (Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Ion Dragoslav, Felix

Aderca, Artur Gorovei, Bogdan Amaru, Sărmanul Klopştock, Ionel Teodoreanu) este

dedicat scriitorului născut la Dobrotinet- Damian Stănoiu. Amintirile sunt cu atât mai

preţioase întrucât se referă la ultimii ani ai vieţii scriitorului oltean şi aduc clarificări

privind viaţa de familie a acestuia.

Mulţumim pentru tehnoredactarea textului tânărului nostru colaborator Marius

Sebastian Dumitraşcu.

Chiar de la prima nuvelă, În căutarea unei parohii, publicată în revista

Viața românească, Damian

Stănoiu a atras atenția criticii prin

originalitatea materialului de viață

pe care îl prezenta – viața din

mănăstire sau a celor din afară, care

aveau legătură cu ea – și care apoi a

format substanța aproapea întregii

sale opere, cât și prin culoarea și

pitorescul expunerii. Povestirile

următoare și cărțile pe care le-a

publicat – unele mici romane cu

aceeași temă – au confirmat opinia

favorabilă de la început a criticii

despre scrisul lui și, mai ales, i-au

adus adeziunea publicului larg până

la a face din el unul dintre scriitorii

cei mai citiți, ale căror cărți făceau

ediții după ediții, alături de

romanele și povestirile lui Ionel

Teodoreanu, Cezar Petrescu, G.M.

Zamfirescu, Mircea Eliade și alții.

Interesul față de scriitor a crescut și

mai mult odată cu excluderea sa din cinul preoțesc de catre Sinod, pentru păcatul

de a fi dat puțin la o parte perdeaua care acoperea existența călugărească, existența

unora dintre slujitorii altarului...

În vremea aceea, de apariție și apoi de afirmare a scriitorului, mă aflam

încă la Fălticeni și bineînțeles, l-am citit și eu cu entuziasmul tinereții, povestirile

apărute prin reviste – mai ales în Adevărul literar și artistic - și apoi câteva din

cărțile tipărite și, trebuie să recunosc, mi-au plăcut foarte mult. M-a câștigat

îndeosebi humorul gras care deborda din fiecare pagină și care alterna cu unde de



duioșie și melancolie, care te făceau să crezi că autorului îi părea rău că trebuie să

dezvăluiască lucruri ținute ascunse până atunci în sufletul lui...

L-am cunoscut pe Damian Stănoiu la scurtă vreme după venirea mea la

București, în toamna anului 1934.

Încă de la Fălticeni, îmi făcusem obiceiul să frecventez aproape zilnic

librăriile, ca să văd ce cărți noi mai apăruseră – să văd numai căci de cumpărat nu

prea aveam posibilitatea să cumpăr. Venit la București, am început să fac acest

lucru și cu mai mult interes și cu mai multă plăcere, între librăriile de la Fălticeni

și cele de la București – e vorba de marile librării din centru – fiind o deosebire ca

de la cer la pământ, atât în ceea ce privea localul, cît și sentimentele, atmosfera,

felul cum erai primit de cei care deserveau raioanele respective. Erau la librăriile

din centru câțiva librari îndrăgostiți de carte, prieteni și auxiliari devotați ai ei, ai

scriitorilor – în care și scriitorii vedeau niște prieteni și-i tratau ca tare : „ domnu

Iulius” la Alcalay (în localul în care e astăzi librăria Academiei), „domnul Mișu” la

Cartea Românească, pe locul unde e azi magazinul Romarta copiilor, „domnul

Montaureanu” și apoi „domnul Ocneanu” la Sorec – la parterul localului în care

funcționează astăzi marele magazin Victoria – ... Acești oameni aveau un fel al lor

deosebit de a se apropia de cititor – prin care-i câștigau de la început încrederea – .

Ei erau primii cititori ai cărților care le veneau în librării – de la care scriitorii aflau

primele impresii despre cărțile lor... Și cititorii la fel – ... Ei erau aceia care

îndreptau cititorii spre cărțile cele mai bune – după gustul și preferințele fiecăruia...

Mai ales tinerii scriitori le căutau prietenia, întrucât vedeau în ea o garanție a

vânzării cărților lor apărute sau în curs de apariție.

Într-o zi, intrând la librăria Cartea românească – aici se lua pulsul vânzării

cărților –, l-am văzut pe „domnu Mișu” stând de vorbă cu un om de statură

mijlocie, dar bine legat, chiar rotofei – tip de preot bine hrănit, dar fără barbă, ras

proaspăt – care asculta atent o expunere pe care i-o făcea librarul, dând din cap,

din când în când, aprobând, cu gravitate. „Domnu Mișu”, cum m-a văzut, a făcut

un pas spre mine și mi-a strâns mâna, apoi m-a tras în fața omului căruia îi vorbea

și mi-a spus : „ – Domnule Stănoiu – dați-mi voie să vă prezint pe domnul Mihail

Șerban, un tânăr scriitor care are un roman ce se va tipări în editura noastră...

Domnul Șerban e de la Fălticeni, din patria lui Sadoveanu...”

Damian Stănoiu – căci el era – m-a privit lung fără să zică nimic, fără să

zâmbească, fără să se încrunte și mi-a întins mâna – pe care am simțit-o în mâna

mea caldă și moale ca un aluat bine crescut.

-După cum vă spuneam, domnule Stănoiu... vru să-și teia expunerea

domnul Mișu, după ce prezentările fură făcute, având acum un auditor în plus...

Dar Damian Stănoiu – ale cărui trăsături le examinam dintr-o parte – tresări

și zise:

-Nu te supăra, „domnule Mișu”, mi-am adus aminte că am o treabă

urgentă... Mai trec pe-aici și mai stăm noi de vorbă despre chestiunea asta... Acum,

te rog iartă-mă... zise manifetând o mare grabă și dându-i mâna „domnului Mișu”

și apoi și mie – o luă repede spre ieșire, legănându-și silueta de duhovnic de maici,

printre standurile de cărți...



-Am impresia c-a plecat din cauză c-am venit eu... i-am spus domnului

Mișu; la care acesta mi-a răspuns râzând:

-Poate,,, așa-i el, cam fuge de oameni... Ce vrei, a trăit toată viața izolat, în

mănăstire... Așa face întotdeauna... vine, stăm de vorbă, dar dacă mai vine cineva

pleacă numaidecât...

În anii următori l-am întâlnit pe Damian Stănoiu pe stradă, prin librării ,

prin birourile editurilor. Ne salutam, uneori ne dădeam mâna și – scumpi la vorbă

și el, și eu – ne vedeam de drum... Au trecut așa mulți ani, în care nu s-a întâmplat

nimic care să trezească interesul unuia față de celălalt, să ne apropie.

După cum am mai spus, în timpul războiului îndeplinisem o funcție la

Societatea Scriitorilor și-n atribuțiile mele intra și o revizie a textelor de filme,

distribuite scriitorilor pentru a fi corectate, operație pentru care se plătea o sumă de

câteva sute de lei. Repartizarea filmelor o făcea poetul I. Valerian, pe atunci

secretar general al societății dar uneori în lipsa lui, o făceam și eu. Căutam pe cât

posibil să distribui aceste texte, prin rotație, la un cerc cât mai larg de scriitori, care

să facă cât mai bine corectura.

Într-o zi, venind un film în lipsa lui I. Valerian, după cercetarea listei de

membri m-am hotărât sa i-l trimit lui Damian Stănoiu, căruia nu i se mai trimisese

până atunci. Zis și făcut. Am pus textul într-un plic și l-am trimis prin omul de

servici al Societății...

Dar, la scurt timp după ce acesta s-a întors, ușa se deschide și-l văd intrând

pe Damian Stănoiu. Se apropie de birou și-mi spuse:

-Domnule Șerban, te rog să nu te superi că ți-am adus înapoi textul

necorectat...

-De ce domnule Stănoiu?

-Nu mă pricep la chestii de-astea!...

-Ei, domnule Stănoiu, glumiți!... Vă rog să luați loc aici, la masa asta și să

corectați textul pentru care veți primi imediat banii...

-Tocmai că asta-i, nu vreau să iau banii...

-!

-Da , m-am gândit c-or fi alții mai în nevoie ca mine... Te rog primește-l

înapoi și dă-l altuia...

A lăsat paginile pe birou și a plecat bucuros ca omul cu conștiința împăcată,

pentru că a făcut o faptă bună.

Războiul ne-a despărțit. El s-a evacuat la Pucioasa, eu pe undeva prin

Banat.

Ne-am cunoscut mai bine și am legat prietenie mai târziu, în legătură cu o

întâmplare cu un editor, pe care vreau s-o povestesc aici.

În vara anului 1946, eram în căutarea unui editor pentru o nouă ediție a

romanului Fete bătrâne , carte apărută în primăvara aceluiași an la editura

„Vatra”, al cărei patron voia să lichideze și să se apuce de alte afaceri, în stil mai

mare.

În cele din urmă, m-am hotărât să mă duc cu cartea la editura „Cugetarea”

al cărei proprietar era celebrul, pe vremuri, Georgescu Delafras, care, spirit practic,



începuse de la ucenic de tipografie și ajunsese unul din cei mai mari editori, având

în proprietate una din cele mai mari și mai moderne tipografii, instalată într-o

clădire imensă, construită special de el pentru editura și tipografia sa. Despre acest

editor și despre felul cum trata scriitorii se vorbeau multe... Dar despre care editor

nu se vorbea!

Așa că m-am hotărât să mă duc la el...

Pe Georgescu-Delafras îl cunoșteam de mult. În 1937, vrând să se afirme ca

un sprijinitor al tinerelor talente și al genului scurt, care nu prea avea căutare,

înființează un premiu al editurii „Cugetarea” pentru cel mai bun volum de nuvele,

premiu care urma să fie acordat unui tânăr scriitor la recomandarea Comitetului

Societății Scriitorilor. Premiul consta în editarea volumului și plata dreptului de

autor, premiu care nu s-a acordat decât o singură dată, în 1937 și al cărui beneficiar

am fost eu, cu volumul de nuvele Nunta de argint, care a și apărut în același an la

această editură. Așa că pot spune că eram cunoștințe vechi, dar de văzut nu ne mai

văzusem de mult timp în care eu publicasem mai multe volume – romane și nuvele

– care-mi aduseseră oarecare notorietate.

Georgescu Delafras m-a primit cu multă cordialitate – de altfel, în privința

asta, nimeni nu-i putea reproșa nimic. Știa să-și primească clineții –. Am stat puțin

de vorbă – nu ne mai văzusem dinaintea războiului – apoi i-am spus pentru ce

venisem.

-Domnule Șerban, nu numai că-ți tipăresc o nouă ediție a romanului Fete

bătrâne, dar îți retipăresc toate cărțile pe care le-ai tipărit până acum... mi-a

răspuns.

Publicasem până atunci Idolii de lut, Infirmii, Nunta de argint, Cîinii,

Grădina lui Dumnezeu, Sanda, Casa amintirilor – 2 volume – , Cântecul uitat,

Fete Bătrâne...

-Domnule Delafras, pe toate n-aș vrea să le retipăresc – sunt unele asupra

cărora am rezerve – ar trebui să le reiau, să mai lucrez la ele...

-Bine – publicăm deocamdată ce vrei dumneata...

Am căzut de acord pentru retipărirea a cinci sau șase cărți. Prompt, el a

scos un formular de contract, l-a completat cu numele autorului, cu titlurile cărților

și mi-a dat să-l semnez. L-am semnat și i l-am dat înapoi...

-Cred că vreți să vă dau și un aconto...

-Da.

-Cât?

Am spus o sumă, fără să mă gânesc prea mult.

-Bine!

A tras sertarul biroului, a scos un chitanțier, a scris suma, mi l-a dat să-l

semnez și după ce am semnat, a deschis casa de bani, a scos un tanc de bancnote și

a început să numere. Când a ajuns la două treimi din suma indicată de mine, s-a

oprit... A pus restul de bani la loc în casa de bani. Eu, neînțelegând. Mă uitam la el,

la bani.

-Poftim, domnule Șerban!a zis luând banii de pe masă și întinzându-mi-i.

-Bine, dar aici e numai o parte...



-Da , domnule Șerban, dar eu risc...

-Nu riscați, domnule Delafras, cărțile mele se vând...

-S-or fi vândut, dat sunt impozite mari, ca să se vândă cărțile trebuie

reclamă și reclama costă...

A pledat atâta încât eu, lehămitit, am luat banii și am plecat, plictisit și

dezgustat de procedeu, de felul cum fusesem jefuit.

Mergeam spre tramvai, pe strada Popa Nan, încă sub impresia celor

întâmplate, când deodată îl văd venind spre mine de Damian Stănoiu...

-Ai fost pe la „jupânu’ ”? m-a întrebat el după ce ne-am salutat și ne-am dat

mâna.

-Da!

-Da ce ai? Ce ți s-a întâmplat, că pari cam abătut?

Simțeam o nevoie teribilă să mă mărturisesc cuiva, să-mi descarc sufletul...

Și iată că în cale îmi ieșea tocmai un duhovnic... duhovnic nu numai de maici...

Și i-am spus de ce eram supărat.

-De asta ești supărat, domnule Șerban? Crezi că ești primul căruia i

se-ntâmplă asta? Eu lucrez cu el în condițiile astea de ani de zile... Semnez pentru

o sumă și-mi dă cât crede el... Ce pot face?... Sunt mulțumit că mă tipărește, că de

bine de rău la nevoie am de unde lua un ban... Știi, vorba românului, dacă nu

curge, pică!... Lasă, nu-i nimic, d-ta să fii sănătos, să ai putere de muncă, să scrii

cărți cât mai multe și mai frumoase...

M-am despărțit de Damian Stănoiu și mai plictisit și mai indignat de

procedeul lui Delafras... Mergeam câțiva pași și mă opream gândindu-mă să mă

întorc da Delafras, să-i dau banii înapoi, să renunț la contract... Nu-mi era atâta de

banii pe care mi-i oprise din suma ce mi se cuvenea, cât de perspectiva de a lucra

mereu cu el în aceste condiții, căci dacă acceptam de la bun îmceput să lucrez așa,

așa avea să meargă tot timpul... Poate și mai rău...

Dar aveam nevoie și de bani, și asta a făcut să nu mă pot hotărî imediat...

Peste noapte m-am hotărît.

A doua zi, când am intrat în biroul lui Delafras și i-am spus pentru ce am

venit și i-am pus banii pe masă, acesta a făcut ochii mari, apoi s-a dus la casa de

bani, a scos și restul, să mi-l dea, m-a rugat, m-a implorat, dar am fost

intransigent... Nu mai aveam nici o tragere de inimă, nici o încredere să lucrez cu

el, care mă tratase de la primul contract în acest fel, care făcea parte, de vede, din

sistemele de lucru cu autorii...

Am lăsat banii, am luat contractul și am plecat...

Și ca un făcut – mergând pe Popa Nan – cu cine credeți că mă întâlnesc?

Tot cu Damian Stănoiu... Când i-am spus ce-am făcut, și-a pus mâinile în cap...

- Nu trebuia să faci asta, domnule Șerban... Toți editorii sînt niște tâlhari!

Ce putem face! Hai cu mine înapoi la Delafras!...

M-a prins de braț și a început să tragă de mine... Și pentru că n-am cedat -

crezând că însistând mă va convinge – s-a întors din drum și m-a însoțit până la

intersecția dintre străzile Moșilor și Republicii. Acolo, în colțul pe care-l face

strada Moșilor cu Mântuleasca, era o cofetărie – mi se pare că e și azi – m-a tras



înăuntru... Ne-am așezat la o masă și am comandat câte o înghețată, pretext ca să

putem sta de vorbă. A insistat foarte mult să mă întorc cu el la Delfras, dar văzând

că nu mă poate convinge, mi-a zis cu melancolie:

-E bine și frumos că ai tăria să faci asta...eu n-am avut-o...

Apoi mi s-a spovedit...Mi-a povestit drama lui – despre patima jocurilor de

noroc care-l stăpânea de foarte mulți ani – care – ca să aibă bani – îl făcea să scrie

carte după carte, fără control autocritic, cărți pe care le dădea editorilor pe nimic.

Avea și el de mai mulți ani un contract în exclusivitate cu Delafras pentru toate

cărțile. Între timp se debarasase de patima jocului de cărți, dar Delafras continua

să-l spolieze, ca și înainte.

-Nu-ți mai spun, domnule Șerban, cât iau pentru aceste cărți... Și spunând

aceste vorbe avea ochii plini de lacrimi.

A fost o zi de spovedanie reciprocă și aș putea să spun prima zi a prieteniei

noastre...

După aceea am început să ne căutăm. Îl chemam la telefon și mă chema. Ne

dădeam întâlniri în oraș și ne plimbam, tăifăsuind ceasuri întregi. Ne consultam

asupra cărților pe care le scriam. Apoi, într-o zi, m-a invitat la el acasă. L-am

invitat și eu.

Nu mai juca jocuri de noroc. Se căsătorise cu câțiva ani în urmă cu o

maestră de țesătorie care, înainte de căsătorie, îi pusese condiția să se lase de

jocurile de noroc. Patimă veche, a lăsat-o greu, iar mai târziu, la o recidivă, soția

lui l-a părăsit, hotărâtă să se despartă de el...

De altfel nici nu mai avea unde juca și cu ce juca. Cazinoul de la Sinaia era

acum închis – iar cărțile nu-i mai aduceau veniturile de altădată - ... Avea grijă

Delafras de asta.

Astfel, după ani și ani de trambalare dintr-o cameră mobilată într-alta,

autorul volumului de mare succes de public Camere mobilate se stabilise în

sfârșit... Căsătorindu-se, închiriase o garsonieră de strada C. C. Arion numărul 13,

unde s-a mutat și a locuit împreună cu soția lui până la moarte...

„Chilioara mea” – spunea fostul călugăr, din obișnuință sau în glumă –

când era vorba de această garsonieră... Și într-adevăr, semăna cu o chilie...

Închipuiți-vă o cameră cam de 3/3m, foarte sumat mobilată. În colțul din stânga o

măsuță, apoi o ușă care dădea în altă încăpere. Într-un colț un divan de o persoană,

pe care dormea el, apoi un mic scrin. În colțul de după ușă, unde era și fereastra, o

măsuță – la care lucra - și alături, biblioteca – un vraf de cărți format din 3, 4

rânduri, care pornea direct de pe podea. În mijloc, un covor. Din această cameră,

dădeai într-alta, mai mică, sortită probabil să fie bucătărie – care însă fusese

transformată în cameră de locuit pentru soția lui – în care se afla un pat, un mic

război de țesut, un reșou electric, o măsuță. O ușă te scotea pe o terasă în dosul

blocului, pe care vara scriitorul o împrejmuia cu rogojini, să aibă umbră și să nu fie

spionat de privirile indirecte ale vecinilor. Câteodată își scotea măsuța aici și scria.

Seara stătea pe terasă și privea cerul înstelat.



Simplă ca și locuința îi era și viața... Așa, cel puțin, stăteau lucrurile în

perioada în care am început să-l vizitez eu acasă – prin 1946-1947 – perioadă în

care cărțile lui, cu un anumit specific, nu se mai tipăreau iar soția nu avea încă

servici. Trăiau la limită. Nu primea vizite și nu făcea vizite decât foarte rar – la o

prietenă a soției lui. Îl vizita din când în când o „nepoată”, de care va mai fi

vorba... În cei aproape zece ani cât ne-am vizitat - și ajunsesem să ne vizităm

destul de des – n-am întâlnit niciodată în casa lor o altă persoană în afară de

„nepoata”, de care a fost vorba, și de un nepot de frate, pe care o vreme l-a

întreținut el la școală. Îmi vorbea adeseori de un prieten, consătean de-al lui,

profesorul Constantin Vladimir Dogaru6, care a activat într-o vreme ca publicist,

dar pe care nu l-am întâlnit niciodată în casa din strada C. C. Arion.

Nu-i plăcea să facă vizite. Îmi aduc aminte cât de greu l-am convins să vie

prima oară la mine... „Nu merg la d-ta, că la d-ta vin oameni mulți. Mie nu-mi

place să mă aflu unde sunt oameni mulți... nu... nu merg...”

O dată conducându-mă până la poartă, l-am rugat să meargă până sus. Mi-a

zis: „Cum o să merg cu mâinile goale într-o casă unde sunt copii!” Și iar: „Nu, nu

merg... Or fi și alți musafiri la d-ta!”. A trebuit să mă duc să văd dacă nu-i nimeni -

și când m-am întors – a trebuit să mă jur că nu-i niciun străin, ci numai ai mei și

numai așa l-am hotărât să urce până la etajul al doilea unde-mi era locuința.

Dar odată ajuns sus, unde i-a ieșit înainte fiul meu care pe vremea aceea

avea patru-cinci ani - și despre care vorbisem de multe ori cu el – cu care vorbea la

telefon, s-a schimbat complet. A devenit vesel, exuberant. În câteva clipe, l-am

văzut pe omul mare și greoi, ursuz, care nu voia să vie sus, fugind în patru labe

prin cameră după copil, care fugea țipând și râzând...

S-a ridicat râzând cu lacrimi de sperietura copilului, l-a chemat înapoi la el

și i-a zis:

-Radule, spune „Pitești”!

Copilul a spus „Pitești”, la care Damian Stănoiu i-a replicat:

-Mare măgar ești!

Copilul rămas perplex o clipă s-a revanșat numaidecât...

-Domnule Stănoiu, spuneți „Pitești”!

Stănoiu a spus „Pitești” și copilul i-a replicat la rândul lui:

-Mare măgar ești!

După aceea, multă vreme, n-a fost o dată ca Damian Stănoiu să vie la noi

ca băiatul să nu-l ia în primire chiar de la ușă...

-Domnule Stănoiu, spuneți „Pitești”!

Stănoiu se conforma şi râdeau și se veseleau amândoi ca nebunii.

Apoi copilul a crescut și a mers la școală. Învăța bine și lua numai note

bune. De câte ori venea la noi, Damian Stănoiu îl întreba: „Ei Radule, cum merge

școala? Ce note ai mai luat?...” Copilul îi tot spunea: zece. Într-o zi, Damian

6 Fost elev al Liceului Radu Greceanu unde editează alături de Traian Diaconeasa, George Rădulescu,

Ilie Radu Miriade şi alţii revista ,,Luminiţa” (1929, 1930). Publică studii despre Gib Mihăescu în Revista Fundaţiilor Regale (nr. 10/1943 şi 4/1944). Multe studii i-au apărut în Gazeta Literară, Limbă şi literatură şi revista Argeş. În colaborare a redactat manuale de Limba Română pentru liceu. În 1984 a redactat volumul ,,Ei l-au cunoscut pe Eminescu” (Editura Ion Creangă). A decedat în Bucureşti în iunie 1985.



Stănoiu i-a zis: „Ei, Radule, tot zece – zece – mai schimbă și tu... Mai sunt și alte

note – nouă, opt și chiar trei și patru și cinci... Tot zece-zece – nu mai ești

interesant...”

Au devenit prieteni foarte buni.

Acum, când mă invita la el împreună cu soția, nu uita niciodată să zică:

„Dar să vii și cu copiii...”

Tot din nesfârșita dragoste pe care o purta copiilor, animat și de dorința de

a veni în ajutorul unuia dintre cei doi frați ai lui - țărani săraci, împovărați de

nevoi, pe care i-a ajutat întotdeauna cât a putut – într-o zi Damian Stănoiu s-a

hotărât să aducă la el și să-l întrețină la școală pe unul dintre nepoții săi. Mi-a

rămas vie întipărită în minte dragostea de adevărat părinte cu care se purta față de

nepot, grija de a nu-i lipsi nimic, într-o perioadă când și el era copleșit de grele

nevoi materiale, meditațiile pe care le făcea cu el, planurile de viitor cu privire la

copil pe care și le făcea. Și apoi, marea dezamăgire, din clipa când și-a dat seama

după comportarea copilului că tot sacrificiul lui e inutil. A fost una din cele mai

mari dezamăgiri din viața lui. În ziua când mi-a povestit – ceea ce nu bănuiam –

despre comportarea copilului, pe care l-a trimis înapoi la părinții lui, a plâns ca

să-și ușureze sufletul atât pentru dezamăgirea avută, cât și pentru remușcarea pe

care o avea pentru că-l bătuse – el, care n-ar fi atins cu piciorul un câine care-i

stătea în cale... – Totuși, cu inima lui bună, până la urmă l-a iertat și l-a ajutat în

continuare până ce copilul și-a terminat școala...

De câte ori îmi dădea telefon și-mi spunea că vrea să treacă pe la mine, nu

uita niciodată să mă întrebe dacă mai e cineva la mine, sau dacă nu va veni

cineva... Dacă era – își amâna venirea – Odată, între un astfel de telefon preventiv

și asigurator și sosirea lui, au venit la mine câteva persoane. Auzind vorbă în

vestibul, unde ne aflam, a crăpat ușa și și-a furișat privirea în cameră. Când a văzut

cele 7-8 persoane care erau, și-a luat pălăria din cuierul unde apucase s-o puie și

dădu să iasă. A trebuit să-l rețin cu forța. Noroc că era și soția lui, care a insistat și

ea să rămână...

Asta nu înseamnă că Damian Stănoiu era un sălbatic. Avea ciudățeniile lui,

căci, după ce-a intrat în casă și după o vreme de acomodare, în care s-a convins că

totuși avea de-a face cu oameni de treabă, s-a deschis iar după ce a băut și un pahar

de vin a devenit foarte comunivativ. Povestea frumos – mai ales întâmplări cu mult

haz – care-i făceau pe cei din jur să-l asculte cu interes și să râdă cu poftă.

Făcea parte dintre oamenii comunicativi când sunt în doi, dar care devin

dintr-o dată taciturni când se află în societate.

Mai târziu, după ce am reușit să-l am ca invitat la masă împreună cu soția

lui, mi-am dat seama că avea și un motiv obiectiv, care îl făcea să evite

participarea la mese cu mulți oameni invitați. Rămăsese după o gripă cu un tremur

al mâinii drepte. Era un chin pentru el să ducă la gură o lingură cu supă, sau să bea

o cafea neagră... Dar când scria, mâna nu-i tremura deloc. Avea un scris frumos,

aproape caligrafic...



Încă din primii ani ai cunoştinței noastre, Damian Stănoiu mi se plângea de

dureri și crize de ficat... Se trata la un doctor Simici, care locuia, mi se pare, pe

strada Pitar Moș și în care avea mare încredere. Alterna tratamentele medicale cu

tratamentele empirice. Îmi amintesc că i-a recomandat și i-a și dat și soției mele,

care suferea și ea de ficat, niște boabe mici, rotunde, de rășină, aduse, spunea el, de

un călugăr de la „Sfântul Munte Athos” și care, tot după el, ar fi avut efecte

miraculoase.

O perioadă de încercări și eșecuri i-a agravat și boala de nervi de care

suferea într-o măsură oarecare. Devenise de o sensibilitate bolnăvicioasă. La un

fapt care-l impresiona ochii i se umpleau de lacrimi. Îl stăpânea o neliniște, o

teamă permanentă, de tot ce-l înconjura... Suspecta pe toți oamenii din jur... Era

nervos, irascibil, bănuitor...

Primisem de la el, din acea perioadă, două scrisori ciudate, care m-au

impresionat în mod deosebit când le-am primit şi care mă impresionează și astăzi,

ori de câte ori mă întâlnesc cu ele printre hârtiile mele.

Printr-o carte poștală scrisă cu creionul, redactată de el, care avea ca dată a

poștei 13 mai 1951, îmi scris într-însa:

„Dragi prieteni, vă zic la revedere plec într-o călătorie în care voi zăbovi

puțin și vă las sănătoși.

Plec la drum perfect sănătos și sper să vă găsesc sănătoți.

Cu bine și cu sănătate.

Damian Stănoiu”

Peste câteva zile am aflat de la soția lui că era internat la secția de boli

nervoase a spitalului Colentina, unde l-am și vizitat după aceea. L-am găsit puțin

abătut și parcă jenat că se afla acolo. I-a trecut însă repede norul de pe frunte și a

devenit iar prietenos, comunicativ. Mai târziu am coborât în grădina spitalului și

ne-am plimbat mult pe alei sau am stat pe câte o bancă și am vorbit de ale noastre...

O altă scrisoare de la el poartă data 25 iunie 1951, adică a fost scrisă la

câteva luni după prima. Îmi scria:

„Dragă prietene,

Am impresia că s-a schimbat ceva în purtarea dumitale. Nu cumva dușmanii

încearcă să ne tulbure apele? Ferește-te de intrigi și ai încredere în prietenia

mea care va râmâne mereu aceeași, orice s-ar întâmpla.

Cu toată dragostea,

Damian Stănoiu”

Sentimentele mele față de el nu suferiseră sub influența cuiva din afară,

dimpotrivă, boala de care suferea mă făcea să sufăr alături de el, ca un bun prieten

ce-i eram, fără însă să-i arăt, ca să nu-l demoralizez...

Nu mi-am putut da seama niciodată de motivele care-l determinaseră să-mi

scrie această scrisoare...

Bine îngrijit, în spitalul Colentina și apoi în spitalul Central de boli

nervoase, unde a fost transferat, bănuit de o tumoare la creier – care n-a fost –

Damian Stănoiu s-a însănătoșit și s-a întors la uneltele sale...



Întors la uneltele sale, Damian Stănoiu a început o muncă titanică de

reorganizare și retranscriere a operei sale. Și-a redistribuit cărțile într-un ciclu de

zece volume, cu un titlu general – la care s-a fixat foarte greu – după multe căutări

și renunțări la titluri ulterior fixate ... La un moment dat s-a oprit la titlul

Decameronul, apoi la Noul Decameron, dat stingherit de existența pe o carte

celebră a acestui titlu, a renunțat la el. După câte țin minte, ultimul titlu la care a

rămas a fost Decatlonul – cuvânt mai mult cu privire la sport, însemnând zece

probe atletice executate în curs de două zile... S-ar putea ca până la urmă să fi

renunțat și la acest titlu – în favoarea altuia. După câte știu, a muncit enorm în

această reorganizare și transcriere a operei sale, căreia – după părerea lui – i-a adus

îmbunătățiri substanțiale, lăsând la o parte balastul edițiilor scrise la repezeală,

pentru banii de ruletă, stilizând și operând tăieri, adăugiri și în celelalte lucrări ale

sale... Tot în această perioadăa scris și volumul Amintiri din mănăstire...

Parcă-l văd instalat la măsuța lui de lucru din colțul din dreapta – cum intrai

– al încăperii, în față cu teancul cărților pe care le publicase, cu filele pregătite

pentru scris, cu plutonul de creioane ascuțite din timp, alăturea, ca să nu-și

întrerupă munca cu ascuțitul lor. În perioada aceea scria cu creionul, în alte

perioade și-a scris și transcris lucrările și cu cerneală.

Mă privea cu bucurie – căci întotdeauna mă duceam la el fie la o chemare

prin telefon, fie vestit de mine că trec pe la el. Mă privea cu multă dragoste și mă

trata cu tot ce avea mai bun în casă și când o ducea foarte greu. Apoi începeam să

ne povestim ce mai aflasem că se întâmplase în lume, în literatură – în fața soției

lui, care tăcută pe un colț al dormezei și asculta. Intervenea rar de tot în discuție...

Frumusețea și poezia acelor întâlniri îmi umplu și astăzi sufletul...

Îmi povestea cu mult haz întâmplări din viața lui de funcționar, căci într-o

vreme a fost funcționar la Monitorul Oficial. N-aș putea preciza funcția. Din stimă

și dragoste pentru scrisul lui, un director al Monitorului Oficial, într-o perioadă în

care Damian Stănoiu era în pană de franci – l-a numit într-un post de nu știu ce - ...

cu obligația de a trece din când în când pe la servici ca să vadă ce mai era nou. El

însă nu dădea pe acolo decât o dată pe lună – când trebuia să încaseze salariul - ...

Stătea acasă și scria la cărțile lui . „Colegii de birou ”, tot din stimă și considerație

pentru scriitor, îl acopereau, semnându-i zilnic în condica de prezență. Asta i-a

mers până în ziua când s-a schimbat directorul. A doua zi i s-a pus și lui în vedere

că trebuie să vie zilnic la birou și mai ales să semneze regulat condica. Și-a dat

demisia în aceeași zi...

Prin 1952-1953, Damian Stănoiu, suferind grav de prostată, a trebuit să se

interneze din nou în spital – de data asta în spitalul Panduri – la clinica

profesorului dr. Burghele. S-a internat, a urmat un tratament, a ieșit, apoi iar s-a

internat. Până la urmă a fost necesară o intervenție chirurgicală – care a scos la

iveală un cancer vechi, care-l rodea pe încetul – cauza tuturor suferințelor trecute.

Bineînțeles, i s-a ascuns boala. S-a făcut mai bine – aparent și temporar. A ieșit din

spital. O vreme – vreo doi ani – s-a simțit bine, a lucrat intens, și-a dus la bun



sfârșit planul de reorganizare și retranscriere a operei. Apoi, deodată, s-a simțit iar

rău. A trebuit să fie iar internat – tot la clinica doctorului Burghele.

Îl vizitam des la spital. Avea alternativ perioade în care se simțea foarte

bine și perioade în care se simțea foarte rău. În perioadele rele suferea îngrozitor.

Mă duceam des pe la el și uneori îl găseam zăcând inert, ca mort...

Până la urmă doctorii s-au decis să-i aplice un tratament radioactiv și cum

spitalul la ora aceea nu aplica astfel de tratamente a fost mutat la spitalul Dr. Carol

Davilla, din Calea Griviței 4 colț cu Calea Victoriei, care la vremea aceea (1956)

făcea astfel de tratamente, bineînțeles foarte izolat, mai mult cu titlu de

experiență... Cauza mutării i-a fost ascunsă ca să nu-și dea seama de ce boală

suferea. După spusele soției lui, tratamentul i se aplica pe cale bucală – câteva

picături dintr-o soluție radioactivă într-un pahar cu apă...

Îl vizitam des și aici... Și acum boala avea variații extraordinare. Uneori îl

găseam vesel, binedispus, se dădea jos din pat, încât eram sigur că învinsese boala;

alteori însă părea în comă. Era ca mort. Îl strigam și nu făcea niciun gest, nicio

mișcare, care să arate că m-ar fi auzit... Într-o vreme s-a simțit atât de bine, încât a

cerut să plece acasă și a plecat, dar s-a întos după câteva zle...

Mi-a rămas întipărită pentru totdeauna în minte ziua aceea însorită de

început de iulie, în care l-am vizitat ultima oară împreună cu soția și copiii în

rezerva de la eteajul 3 a spitalului Dr. Carol Davilla, aripa din stânga. Era într-o

duminică. L-am găsit vesel și arăta ca un om perfect sănătos. Și ca de obicei, când

se simțea bine, a glumit cu copiii care acum erau mari - și-a exprimat speranța că

în curând va pleca acasă sănătos tun... Și-a făcut planuri literare. Am plecat

de-acolo cu convingerea că se face sănătos...

A doua zi am plecat într-o deplasare în interes de serviciu – lucram la o

revistă. M-am întors peste câteva zile, noaptea. Când am intrat pe ușă, primul lucru

pe care mi l-a spus soția a fost: „A murit Damian Stănoiu... Azi a murit...”

A doua zi l-am văzut în casa mortuară a spitalului. Avea întipărit pe față un

zâmbet senin, parcă în clipa morții ar fi fost sigur că acolo unde se ducea n-avea să

fie niciodată judecat de Sinodul suprem pentru păcatul de a fi divulgat slăbiciunile

oamenilor din mănăstire – în mijlocul cărora își trăise o bună parte a vieții...

Era un om de o bunătate, de o corectitudine cum rar se întâlnesc. În cei

mai bine de zece ani, până la moartea lui, cât am fost prieteni în adevăratul înțeles

al cuvântului, nu și-a manifestat niciodată dușmănia, invidia față de cineva, într-o

profesie în care aceste sentimente, din păcate, sunt destul de frecvente. Niciodată

nu mi-a vorbit cu îngâmfare de cărțile lui. Dimpotrivă, era mereu obsedat de

gândul că nu se realizase deplin ca scriitor, era mereu încercat de păreri de rău

pentru ușurința cu care dăduse drumul unora dintre scrierile sale și era mereu

preocupat de gândul unei retranscrieri a tuturor cărților lui cu eliminarea a ceea ce

era de prisos, scris în fugă, nerealizat- gândul pe care până la urmă l-a și pus în

aplicare... N-a avut niciodată tăria să-și revendice drepturilede autor legale... Lua

atât cât i se dădea... Cu acest fel de a fi, în perioada în care a fost stăpânit și de



patima jocurilor de noroc, a fost o pradă ușoară și grasă în mâinile unor edittori

venali...

Și totuși acest om – placid în aparență – era o fire dinamică, și a avut chiar

o viață destul de aventuroasă. Nu-i plăcea însă să-și povestească viața oricui îi

ieșea în cale – cum fac unii –... Trebuia să-i câștigi prietenia și să aibă mare

încredere în tine ca să te bucuri de această favoare. Mi-aduc aminte că și mie mi-a

destăinuit-o abia după de ne-am cunoscut bine – abia după vreo doi-trei ani după

ce-am legat prietenie.

Născut și crescut în satul Dobrotinet, de lângă Slatina, a trăit copilăria

oricărui copil de la țară: s-a jucat în țărână, s-a scăldat în apa râului care curgea pe

lângă sat și apoi în Olt, a păscut vitele pe toloaca satului, s-a bătut cu băieții, dar a

și visat și a citit mult... Citea tot ce-i cădea în mână... Visa la aventuri. Îmi

povestea cum, întins pe spate în grădina casei, sau pe imaș, cu mâinile sub cap,

privind cerul sau stând cu ochii închiși, visa la călătorii extraordinare... Și le făcea

în imaginația lui bogată, înfierbântată... La 14 sau 15 ani – ros de nostalgia

depărtării, a aventurii, de dorul de a cunoaște și altă lume – fuge de-acasă la

București. După câteva zile de hoinăreală prin Capitală, nemulțumit de ce-i oferise

aceasta ochilor, având ca țintă a călătoriei lui, nici mai mult nici mai puțin, decât

America. Pleacă – călător clandestin – spre țelul visurilor lui. Ascuns pe sub

băncile vagoanelor, prin vagoane de marfă, prin tenderele locomotivelor, reușește

să ajungă ... la capătul celălalt al continentului, în marele port Hamburg. Dar

tocmai când era sigur că va atunge ținta călătoriei lui, poliția portului pune mâna

pe „vagabond” și-l expediază înapoi în țară. Se întoarce în sat, unde un timp, o face

pe conțopistul primăriei, treabă însă de care se plictisi în curând... La 17 ani e

stăpânit și mai tare de dorul aventurii, al plecărilor undeva... În lumea largă... Și

într-o zi își lasă serviciul și pleacă iar la București și de-aici la Constanța... În

căutarea unui vapor care să-l ia să-l ducă în necunoscut... După câteva încercări

infructuoase de a se furișa pe punțile unor vapoare străine, descurajat, încearcă să

se sinucidă aruncându-se în mare, dar e salvat... La cei 17-18 ani pe care-i avea și

sătul de viață, pe care nici nu apucase încă să o trăiască se decide să se

călugărească... Întors la București, bate la poarta Mănăstirii Căldărușani, care i se

deschide și unde va zăbovi întâi ca frate, apoi ca monah, aproape 20 de ani sub

numele de fratele Damian și după aceea, părintele Damian.

Inteligent, bun caligraf, e repede remarcat de stareț, care-l cheamă la

treburile cancelariei.

Liniștea mănăstirii, poezia aparentă a vieții monahale, corespunde cel mai

bine firii sale, crizei sufletești prin care trecea. Se simte bine în mănăstire. Se pare

că în sfârșit și-a găsit drumul în viață ... Îi convine viața de aici mai ales pentru că,

în răgazurile pe care le are, își poate satisface o veche pasiune a sa: cititul... Orice

clipă liberă o folosește în acest chip... Stă mai mult în biblioteca stăreției decât în

cancelarie, unde lucru prea mult nu era... Și chiar dacă stă aici, e cu cartea în

mână... Aici, tânărul cu patru clase primare din satul Dobrotinet va reuși în câțiva

ani să-și însușească una dintre cele mai temeinice culturi religioase, pe care criticul



George Călinescu o va sublinia în mod deosebit în caracterizarea pe care i-o

dedică în Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, tipărită în 1941.

Aici, la mănăstire, paralel cu munca de autoinstruire, acumulează și

materialul artistic care va forma substanța viitoarelor lui opere literare...

Aici, în mănăstire, prin 1924-1925, Damian Stănoiu – pe numele lui

adevărat Dumitru Stănoiu – scrie primele lui povestiri și nuvele cu inspirație din

viața oamenilor în mijlocul cărora trăia, povestiri și nuvele care publicate în volum

vor atrage imediat atenția cititorilor, a criticii.

...Și bineînțeles, neînțelegerea și ura celor din tagma din care făcea parte. În

fața valului de ură și persecuții, Damian Stănoiu e nevoit să părăsească

mănăstirea... Și o părăsețte. „Am părăsit-o cu mare părere de rău” – îmi spunea, „

Sufletul mi-a rămas acolo...”

Devenit mirean, Damian Stănoiu, bărbat frumos, tânăr, cu numele aureolat

de glorie literară, cu venituri frumoase încasate de la cărțile cu ediții succesive,

începe să trăiască abia acum din plin viața... Femei, vin, jocuri de noroc... Își dă

însă repede seama că nu e făcut pentru această viață... Tânjește după viața la

mănăstire ... Ar vrea să se întoarcă acolo, în tihna ei... Își pune cenușă-n cap și face

smerit drumul înapoi... E reprimit. Dar oamenii în mijlocul cărora se întoarce nu

mai au încredere într-însul. Simte că e un intrus. Și spiridușul din vârful peniței

nu-i dă pace... Scrie iar, și tot despre ce a mai scris și cum a mai scris... Simte că

mult nu va mai putea sta acolo unde era și mai știe că dacă mai pleacă odată, înapoi

nu se mai poate întoarce... Se și vede în fața judecății Înaltului Sinod pentru faptele

sale... Într-o povestire pe care o publică, anticipează judecata.

Așa începe viața de mirean a lui Damian Stănoiu – viață de chiriaș de

camere mobilate, de pătimaș al jocurilor de noroc – care avea să dureze mulți ani...

până în ziua în care avea să-i apară în față femeia care avea să-i condiționeze

întemeierea unui cămin cu renunțarea la viața trăită până atunci și mai ales la

jocurile de noroc... Era de o inteligență rară. Sesiza imediat cele mai subtile

înțelesuri ale unei vorbe, ale unei propoziții. Fără cultură școlară, avea totuși o

solidă cultură generală formată în afara școlii, prin propriile-i mijloace. Avea

cunoștințe generale din toate domeniile... Și mai ales o intuiție extraordinară.

Percepea înțelesul unei fraze de la primul cuvânt... De multe ori îți citea gândul pe

față, în ochi și ți-o lua înainte cu răspunsul... În legătură cu această intuiție a lui,

mi-a rămas întipărită în minte o întâmplare cu oarecare haz:

Era prin 1946. Îmi apăruse de puțin timp romanul Fete bătrâne. Într-o zi,

în timp ce-l aveam la masă pe Damian Stănoiu și pe soția lui, a venit la noi o

cunoștință a noastră, a colegă a mea de la ministerul în care eram funcționar și care

locuia în același imobil. Prezentându-i-o lui Damian Stănoiu și adăugând că eram

colegi de minister, Damian Stănoiu a făcut o glumă:

-Pe dumneata te-a descris în paginile romanului Fete bătrâne? A întrebat-o.

Eu am înghețat, căci la apariția cărții, după ce a citit-o respectiva, care s-a

recunoscut în eroinele romanului, mi-a făcut o scenă teribilă, cu reproșuri și

lacrimi. „Așa m-ai văzut tu pe mine!” îmi spusese printre sughițuri de plâns.



Trecuseră vreo două săptămâni de atunci, în care timp mă cam evitase și

acum revenea- și Damian Stănoiu, cu gluma lui redeschidea fără să vrea o rană.

-Se putea tocmai pe mine să nu mă descrie! I-a răspuns fata râzând silit,

acru... căutând să-și mascheze resentimentele... Și la rândul ei i-a pus și ea o

întrebare: Și în care dintre eroinele din roman credeți că m-a înfățișat?

Damian Stănoiu o scrută o clipă cu privirile, poate să-și rememoreze

figurile și numele de fete din roman, și răspunse prompt, fără greș:

-Maria Dodu!

Era într-adevăr funcționara din minister care mă inspirase în creionarea

personajului cu acest nume din carte.

O clipă fata a rămas perplexă, apoi mi s-a adresat cu reproș:

-Ai văzut, domnule, cum mi-ai pus pecetea pe frunte!...

Dar era fată deșteaptă și până la urmă nu mi-a purtat ranchiună. După o

bucată de vreme, după ce și alții au identificat-o sub chipul Mariei Dodu, s-a

obișnuit.

Au trecut ani de-atunci, și adeseori când ne întâlnim aduce ea singură

vorba de întâmplarea cu Damian Stănoiu și face mare haz. Îi convine, mai ales că

viața a corectat mai mult durerile vechi...

Locuind amândoi în București și vizitându-ne foarte des, de câte două trei

ori pe săptămână, și uneori și zilnic, nu avea nici un rost să ne scriem. Ne scriam

numai când vreunul din noi pleca din București, vara în vacanță. Plecam mai ales

eu, care având copii, trebuia să-i duc, măcar odată pe an, la aer la munte sau la

mare. Îi trimiteam salutări de pe unde eram și el îmi răspundea.

Păstrez de la el câteva scrisori, din care se desprinde căldura unei prietenii

sincere, adevărate: În prima, datată 10 iulie 1949, pe care mi-a trimis-o la Eforie,

unde mă aflam împreună cu familia îmi scria:

„Iubite domnule Șerban,

Îți răspund cu oarecare zăbavă din caua vremelnicei rătăciri a ilustratei

pe care ai avut dragostea să mi-o trimiți. Ne-am bucurat foarte mult – soția și cu

mine - că vă simțiți atât de bine în preajma apelor albastre.

La București am avut câteva zile de călduri aprige, „ca-n luna lui

Cuptor”, dar astăzi a căzut o adevărată ploaie de toamnă și temperatura a scăzut

brusc. Ce faci? Te-ai hotărât pentru odihnă? Pentru lucru? Sau cum e mai de

crezut, pentru amândouă? Poate că ar fi mai de dorit să te dai oleacă lenei și să

te împrietenești cu faleza. Vei avea destulă vreme după înapoiere să te pui de

acord cu anumite articole din regulamentul Fondului Literar. Eu abia aștept

ziua de 21 iulie ca să mă duc în sfârșit la Pucioasa. Am pierdut 15 zile, însă sper

să-mi scot paguba în celelalte 15, câte mi-au mai rămas [...]

Am știri în privința manuscrisului7. E vorba să intre în curând în mâna

tipografilor. Ce face doamna Șerban? Cum se simt copiii? Iubitul meu prieten

Răducu Șerban nu mi-a mai telefonat de vreo zece zile. Parcă-l văd

7 Este vorba despre manuscrisul romanului Satul pedepsit care n-a apărut (nota Mihail Şerban).



tăvălindu-se pe plaja nu tocmai excelentă de la Eforie, sau însoțindu-te ca un

cățeluș pe faleză.

Cu cele mai bune sentimente de prietenie,

Damian Stănoiu,

sărutări de mâini doamnei Șerban!”

La câteva zile după aceea – la 23 iulie 1949 – primeam de la el, tot la

Eforie, o ilustrată cu el de la Pucioasa, acolo unde plecase între timp. Îmi scria:

„În speranța că n-am uitat adresa, vă trimit calde salutări din Pucioasa,

unde mă aflu de vreo două zile. E tare frumos aici și dacă ar ploua mai rar, ar fi

chiar minunat.

Damian Stănoiu,

Strada Olănescu, Vila Cornelia”

În 1952, aflându-mă cu familia la casa de odihnă a Uniunii Scriitorilor de la

Bălcești, i-am trimis de-acolo o scrisoare, la care el mi-a răspuns prin următoarele:

„Iubite prietene,

Ne-au bucurat nespus de mult veștile pe care ni le-ai trimis de la Bălcești.

Noi avem știri că e mare uscăciune și că se întâmpină dificultăți cu apa de băut.

De pe malurile Dâmboviței, nimic nou. Adică da: a plouat zdravăn și s-au mai

astâmpărat căldurile. De pe la Uniune, nimic nou. Nici de la Fond [...]

Ce faci dumneata în liniștea Bălceștilor? În primul rând, sigur că ai

căutat să te odihnești o lecuță. Apoi, probabil, te-ai apucat de lucru. Poftă mare!

Dar... „Ursul din Carpați”? Cum se simte fără prietenii de acasă și fără

trotinetă? Să-i lași părul să crească mare, că dacă începe școala fără freză, n-are

să poată învăța carte!

Nevastă-mea invidiază pe doamna Șerban, căci ea n-a mai ieșit din

București de vreo șase ani, dar în același timp se bucură pentru bucuria

prietenilor, și a celor mari și a celor mici. Așadar și invidie dar și bucurie. Vă

trimite la toți cele cuvenite.

Respectuoase sărutări de mâini doamnei Șerban. Vacanță plăcută lui

Irinel. O urechială prietenoasă lui Răducu, iar dumneata, dragă prietene,

primește călduroase strângeri de mâini.

Damian Stănoiu, București,

14 iunie 1950”

O altă scrisoare, primită la Sinaia, unde mă aflam, poartă data de 1 august 1954:

„Iubiți și doriți prieteni,

Am primit de la dumneavoastră obișnuitele șapte rânduri și ne-am

bucurat, mai întâi pentru neuitare și al doilea pentru bucuriile pe care vi le oferă

calitatea de cetățeni vremelnici ai Sinaiei. Iar dacă ne-ați fi spus că măcar 48 de

ore pe săptămână stați sechestrați în vilă din cauza ploilor și a umezelei, am fi

avut, mai știți, și a treia bucurie.

Noi, ce să facem? Ne luptăm cu căldurile iar seara ne adunăm pe terasa

noastră împrejmuită cu rogojini și ne închipuim că ne aflăm la o stână de pe

Piscul Câinelui. După ce se sting luminile, privim siluetele clădirilor mai înalte

și ne închipuim că vedem Vârful cu dor, Păduchiosul, Furnica, Omul și



celelalte. Dar mai facem și altceva: ne gândim adesea la dumneavoastră.

Nevastă-mea oftează după odihna doamnei Șerban și după negrijile-i culinare,

iar scribul familiei după ... zburdările lui Radu...

Dumneata, dragă prietene, nu prea ești de invidiat. Ca să te plimbi pe

Calea Codrului, să visezi în preajma brazilor seculari și a stâncilor pleșuve și să

scrii în același timp despre tractoare și despre praşila a treia sau a șaptea, nu se

potrivește nici ca nuca în perete. Cel puțin așa judecăm noi de la 150 de

kilometri depărtare. Noroc că scriitorul nu prea se împiedică de asemenea

fleacuri. În toiul creației, el nu vede decât ceea ce vrea să vadă și nu aude decât

ceea ce vrea să audă. Privește într-un lighian cu apă și vede marea. Se

cutremură pământul și se miră cum de se află pe șezlong. Latră câinele la lună

și el ,scriitorul, aude talanca de la stână.

Era cât pe-aici să uităm de Irinel. De altfel, noi suntem aproape siguri că,

deși consumă capitole după capitole de istorie, până la urmă are să regrete că

nu s-a înscris la Silvicultură. Mai ales dacă vremea se va menține frumoasă.

Mulțumesc pentru cele auzite de la fostul meu frate întru Hristos, Eftimie

Peccator. Vă dorim, la rândul nostru, sănătate și numai bine.

Familia Damian Stănoiu”

Și acum o întâmplare cu un testament... și chiar cu mai multe.

Am spus mai sus că prin 1953-1954, Damian Stănoiu, bolnav, s-a internat

în Spitalul Panduri, la clinica profesorului Burghele. În ajun de internare m-am

trezit cu el la mine acasă. M-a strigat de jos din curte. Am ieșit de balcon și l-am

rugat să vie sus dar nu a vrut, pretextând că era foarte grăbit și dacă vine sus,

vrând nevrând întârzie. Am coborât. L-am găsit așteptându-mă în casa scării.

Părea puțin stingherit.

-Iartă-mă că te-am făcut să cobori, dar vreau să te rog ceva. Mâine mă

internez la spital și te rog să păstrezi la dumneata până ies din spital plicul ăsta... și

zicând asta a scos din buzunar un plic îndoit, de culoare verde, și mi l-a vârât în

buzunar, apoi a pretextat că e foarte grăbit și a plecat.

Urcând scările, am scos plicul și m-am uitat la el. Pe el erau scrise de mâna

lui două cuvinte, Testamentul meu. Am tresărit și am simțit un junghi în inimă...

Mi-am dat seama că intra în spital cu gândul că poate nu va mai ieși și asta m-a

impresionat peste măsură. Ajungând în casă, am așteptat cât am crezut că e nevoie

ca el să facă drumul până acasăși i-am dat un telefon:

-Se poate domnule Stănoiu, să umblați cu chestii de astea... i-am zis pe un

ton de glumă și l-am certat.... bineînțeles cu deferența pe care am păstrat-o mereu

întotdeauna față de el, care era cu aproape 20 de ani mai în vârstă ca mine.

- E bine ca omul să fie prevăzător... Zilele lui ca iarba câmpului...- mi-a

răspuns... Nu spune la nimeni de el, nici soției mele...

Când a ieșit din spital peste vreo două săptămâni și i-am făcut o vizită

acasă, am luat și plicul închis în care era testamentul lui și i l-am dat fără să vadă

soția lui. Mi-a mulțumit cu zâmbetul și cu o strângere de mână...

Dar peste câtva timp a trebuit să se interneze din nou. Și din nou înainte de

a se interna mi-a înmânat plicul cu testamentul, de data asta acasă la el, unde l-am



vizitat în ajun. Mi l-a dat cu aceeași discreție ridicând un deget la buze, că adică să

nu spun nimănui, nici chiar soției lui, care de data asta era dusă în oraș după niște

cumpărături. M-a rugat să nu-l deschid decât după moartea lui...

Mă intriga acest fapt; mă intriga însuși faptul că-și făcuse un testament, că

ținea atât de mult să mi-l încredințeze. Știam că e sărac lipit pământului, că în afară

de opera lui, a cărei retipărire nu era încă de actualitate, nu are nimic altceva... Dar

m-am jenat să-l întreb. Am luat plicul și l-am pus în buzunar, bineînțeles

protestând că lua asemenea măsuri.

Cu această ocazie mi-a spus că i-a dat un plic asemănător li profesorului de

limba română Constantin Vladimir Dogaru, publicist, consătean de-al lui care

locuia la București, despre care am mai pomenit.

Am luat plicul cu testamentul și l-am dus la mine acasă. L-am pus într-un

sertar, printre hârtiile mele. L-am deschis peste câteva luni, în ziua morții lui...

Iată ce cuprindea acest testament:

„TESTAMENTUL MEU

Altă avere în afară de opera mea literară, nu mi-am agonisit.

După trecerea mea din cele vremelnice, drepturile de autor produse de

această operă vor fi împărțite astfel: jumătate soția mea, Elvira, care mi-a fost

tovarășă bună și devotată, iar cealaltă va reveni fraților mei, eventual copiilor

lor. După moartea soției mele, căreia îi doresc o viață cât mai lungă, toate

drepturile de autor produse de opera mea literară vor reveni fraților mei,

eventual copiilor lor.

Manuscrisele, scrisorile, fotografiile, precum și alte obiecte care îmi

aparțin vor rămâne în păstrarea soției mele.

Toate lucrurile din casă sunt alte soției mele personal. Eu nu am adus în

gospodărioara noastră decât cărțile și altceva nimic.

Se vor achita din drepturile de autor datorii făcute în preajma celui de al

doilea război mondial, deci prin anii 1936-1940 și în moneda de atunci:

1) Domnului Nae Georgescu, negustor, Sinaia, lei 9000 ( nouă mii);

2) P.S Arhiereu Emilian Antal, lei 6000 ( șase mii);

3) Păr. D. Micșunescu, lei 2500 ( două mii cinci sute).

Rog pe bunii mei prieteni, Mihail Șerban, scriitor, și C-tin Vladimir

Dogaru, profesor de liceu, să poarte de grijă pentru buna retipărire a operei

mele, cât și pentru executarea întocmai a celorlalte dispoziții ale acestui

testament. Scris cu mâna mea , în ziua de 5 decembrie 1955, în București.

Damian Stănoiu!”

Acest testament simplu, lapidar, cinstit, cum a fost și acel care l-a scris, a

generat în sânul familiei lui patimi cum nu mi-aș fi putut închipui niciodată că ar

putea genera o asemenea hârtie, care mi-au adus și mie multe neplăceri, dar despre

asta nu e cazul să vorbesc aici. Cred însă că dacă Damian Stănoiu ar fi prevăzut

toate acestea nu mi-ar fi încredințat această hârtie, ca să mă scutească de neplăceri.

Sau poate că, cunoscând oamenii mai bine decât mine, a prevăzut și de asta a ținut

atât de mult să-și lase în scris unui prieten ultimele dorințe...

P.S.



Trecuseră câțiva ani de la moartea lui Damian Stănoiu. Într-o mă aflam în

biroul de înregistrare a cititorilor Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste

România, pentru a-mi scoate un permis de intrare în sălile de lectură. În spatele

meu mai erau două sau trei persoane, venite după mine, care-și așteptau rândul în

același scop. Întocând capul, am observat că una din aceste persoane, o doamnă, se

uita la mine, parcă m-ar fi cunoscut. Mi s-a părut și mie cunoscută figura și am

salutat-o, dar fără să-mi dau seama cine e, de unde o cunosc.

Luându-mi permisul, am ieșit din birou. După o clipă, am auzit ușa

deschizându-se și un glas de femeie strigându-mă. Întorcându-mă, am văzut-o pe

doamna care mi se păruse cunoscută venind după mine. S-a apropiat îmbujorată și

mi-a zis cu glas tremurat:

-Nu mă recunoașteți, domnule Șerban... e și normal... eram o fetiță când

m-ați cunoscut prima dată. În clipa aceea am indentificat-o. Pe chipul ei, devenit

deodată transparent, a ieșit din umbra trecutului și s-a conturat chipul elevei de

liceu, pe care o întâlnisem de câteva ori în casa lui Damian Stănoiu și pe care el

mi-a recomandat-o ca nepoată.

-Sunteți nepoata lui Damian Stănoiu... am exclamat.

Femeia se îmbujoră și ochii i se umplură de lacrimi.

-Nu sunt nepoata, cu fiica lui... îmi zise și începu să plângă.

Am făcut ochii mari...

-Nu mi-a spus niciodată nimic despre asta...

-N-a spus nimănui... numai soției lui..., de asta nici n-am mai dat în

ultimii ani pe acolo... îi era frică să nu-mi lase ca moștenire drepturile de autor... O

vreme a trebuit să vin să-l văd pe tata, apoi mi-a dat să înțeleg că nu mai am ce

căuta pe-acolo... Și nu m-am mai dus... Vorbeam cu tata numai la telefon, când nu

era ea acasă...

Am stat mult de vorbă cu ea pe

sălile Bibliotecii Academiei. Mi-a

povestit despre mama ei care era

măritată când l-a cunoscut pe Damian

Stănoiu, despre legătura ei de prietenie

cu el... Voise să se despartă de soțul

ei, ca să se căsătorească cu Damian

Stănoiu - și el dorea asta – dar nu

voise soţul - și căsătoria nu s-a putut

desface... Am stat mult de vorbă cu ea

despre Damian Stănoiu... O priveam şi

parcă-l vedeam pe el în fața ochilor...

Același oval al feței, aceeași privire a

ochilor, aceleași inflexiuni ale vocii...

Mi-a spus numele și amănunte

despre el; era profesoară de limba

română la un liceu din București, era

căsătorită și avea un copil... Locul de veci al lui Damian Stănoiu şi al

Elvirei Croiu din cimitirul Bellu



Generalul Mannerheim

8 în 1917 a comandat Grupul Vrancea pe frontul din

Moldova, având în subordine mari unități ale armatei române

Colonel r. Dumitru Matei

Războiul începuse în 1914, din motivele cunoscute cititorilor noştrii şi după

un an de lupte grele nu erau semne că una dintre părţi va putea obţine victoria, iar

România îşi păstra neutralitatea.

Planul Comandamentului rus pentru anul 1915 a prevăzut ca în campania

de iarnă să forţeze Carpaţii pentru o nouă ofensivă în Prusia Orientală, dar armata

rusă, de 110.000 oameni a fost înfrântă la Augustow, în 15 februarie, inamicul

sfărmându-i vârful Grupului de Armate Nord-Vest.

Planurile ofensive în sud au fost susţinute cu mai multă energie, sperând că

o lovitură decisivă dată Austro-Ungariei va decide România să se alăture Antantei.

Între întăririle dirijate spre frontul din Carpaţi se afla şi Brigada de

Cavalerie comandată de

generalul Mannerheim, aflată

în componenţa Armatei a 8-a

ruse, la comanda căreia se afla

fostul comandant al lui

Mannerheim în Şcoala militară

de cavalerie, generalul

Brusilov. Mannerheim a primit

o telegramă prin care acesta l-a

numit comandant al Diviziei

12 Cavalerie, în locul

comandantului rănit în luptele

de la Stanislav. Forţe conside-

rabile au respins puţinele

unităţi ruse spre Nistru şi divizia a trebuit să reţină inamicul între Prut şi Nistru.

Divizia supranumită Divizia Sălbatică, participase la cucerirea Galiţiei şi era

recrutată din voluntari caucazieni şi comandată chiar de fratele Ţarului, Marele

Duce Mihail. Fiind aduse noi divizii de infanterie pe malul Nistrului, această

divizie a fost retrasă şi aruncată dintr-o parte în alta a frontului. Eforturile de a

forţa Carpaţii au avut numai succese locale.

Primăvara inamicul a pornit o ofensivă puternică, schimbând situaţia pe

Frontul răsăritean: la nord, în Sectorul Baltic, a ajuns pe linia Riga-Dünaburg; în

centru a pierdut Polonia rusească, iar în sud, cu excepţia Galiţiei, forţele ruse au

fost aruncate peste graniţă.

Înaltul Comandament rus a ordonat Armatei a IX-a să treacă la ofensivă

peste Nistru, pentru a micşora presiunea în nord. La ofensiva începută la 10 mai

8 Viitor mareșal și președinte al Finlandei. Bibliografie: Mareşalul Karl Gustav Emil Mannerheim al Finlandei. Memorii. Editura Militară, Bucureşti, 2003



1915 participa şi Divizia 12 Cavalerie în cadrul Corpului de Cavalerie. După

alungarea austro-ungarilor şi ocuparea unei părţi din malul Prutului, Divizia 12

cavalerie a fost dirijată spre Halicz, unde timp de o lună, prin lupte de ariergardă, a

acoperit retragerea Corpului 11 Armată peste Nistru. În iulie şi august a apărat un

sector pe Nistru şi a respins atacurile inamicului peste Strypa şi Siret. Ofensiva

inamicului a fost oprită cu mari eforturi.

Din cauza reumatismului dobândit în Manciuria, Mannerheim a fost două

săptămâni la băi la Odessa, în septembrie 1915. De la sora sa, care l-a vizitat, a

aflat că situaţia devenise mai deplorabilă decât îşi închipuia: garnizoanele erau

pline de recruţi care trândăveau şi constituiau obiectul propagandei revoluţionare,

iar forţa de luptă a armatei fusese redusă cu încă o jumătate de milion de oameni.

Completările erau împiedicate din lipsa armelor, a ofiţerilor şi subofiţerilor,

pregătirea recruţilor era tot mai slabă, iar în privinţa materialelor situaţia devenise

alarmantă.

Bulgaria era pe punctul de a se alătura Puterilor Centrale, iar România

dăduse înapoi de la alianţa cu Antanta, alianţă ce se conturase în vara anului 1915.

Se căutau ţapi ispăşitori. A fost demis Marele Duce Nicolai Nicolaevici de

la comanda supremă, care afost luată de Ţar, mai mult cu numele decât cu fapta,

aceasta contribuind la izolarea Casei Imperiale. În septembrie, când grupările de

partide cereau reforme democratice, a fost desfiinţată Duma9 şi astfel s-a deschis

drumul evoluţiilor ce aveau ca punct final revoluţia.

La întoarcerea de la Odessa, Mannerheim, numit la comanda Corpului de

Cavalerie, află că trebuia menţinută cu orice preţ ultima bucată din Galiţia, pentru

a nu influenţa asupra poziţiei oscilante a României. Acest Corp era aruncat în luptă

acolo unde apăreau crize, până în decembrie, când s-a trecut la războiul de poziţie.

După succesele din 1915, Puterile Centrale şi-au redus forţele, dar Rusia, în

coordonare cu Puterile Aliate, şi-a sporit capacitatea de luptă în vederea ofensivei

de primăvară între mlaştinile Peripetului şi graniţa României.

Din aprilie 1916 la comanda armatei era generalul Brusilov. Centrul de

greutate al armatei era sectorul de front de la est de Luck, unde urma să se facă

străpungerea cu câteva divizii, inclusiv Divizia 12 Cavalerie. Atacul a început la 4

iulie şi printr-o spărtură lângă Dubno, divizia a ajuns pe Styr, la 8 iunie. După încă

o săptămână de lupte violente între Luck şi Vladimir-Volinsk. Până la 12 august nu

s-a ajuns la un rezultat concludent.

Ofensiva de la sfârşitul lunii iulie a înregistrat mari avantaje de teren, a luat

400.000 prizonieri şi multe materiale, a respins inamicul 50 km, apoi a înaintat 100

km, ajungând la Stanislav şi la trecătorile Carpaţilor, cucerind întreaga Bucovină,

dar n-a dat lovitura decisivă armatei austro-ungare.

Mannerheim consideră că ofensiva lui Brusilov a fost un succes, deoarece

inamicul adusese aici 24 de divizii germane, creând astfel condiţii favorabile

ofensivei franceze de pe Somme, iar consecinţa ofensivei a fost intrarea în război a

9Organul suprem legislativ al Rusiei



României alături de Antantă10

. El recunoaşte însă că şi diplomaţia a lucrat cu

perseverenţă, apoi se întreabă dacă angajarea României în război era în interesul

Rusiei, căci noul aliat care trebuia să asigure

flancul stâng al armatei ruse dispunea de o armată

slabă şi insuficientă, slabă atât numeric, cât şi ca

pregătire şi dotare.

Mannerheim apreciază apoi că evoluţia

ulterioară a evenimentelor a dat dreptate în mod

convingător celor ce afirmaseră că o Românie

neutră ar fi fost mult mai utilă Rusiei, deoarece

Puterile Centrale, conştiente de slăbiciunea militară

a României, au lansat o ofensivă ce a dus până la sfârşitul anului ca toată

România să cadă în mâinile lor11

. Încă din faza incipientă, România a cerut ajutor

Rusiei, ajutor ce trebuia să aibă proporţii tot mai mari: în primăvara 1917 forţele

ruseşti aveau pe frontul românesc lung de aproape 500 de km, 36 divizii de

infanterie şi 6 divizii de cavalerie, adică un sfert din forţele ruseşti, care rămăseseră

fără rezerve12

. Un exemplu clasic că nişte aliaţi slabi dăunează mai mult decât

sunt de folos.

Între forţele aduse în România în toamna 1916 a fost şi divizia lui

Mannerheim, venind 700 km. pe drumuri desfundate, de pe frontul de la Luck până

în apropiere de Focşani, unde a ajuns la 20 decembrie 1916.

Mannerheim s-a prezentat generalului Averescu, comandantul Armatei a

2-a române, de la care a primit ordin să se prezinte pe frontul de apărare la 40 km

de oraş, unde brigada română comandată de colonelul Sturdza era la grea

strâmtoare13

. Această brigadă i-a fost subordonată şi s-a contopit într-un grup

numit Vrancea.

Inamicul făcea presiuni pentru a accede spre est, de unde putea declanşa

atacul asupra spatelui Armatei a IX-a ruse. Sectorul Grupului Vrancea avea 60 km

şi bloca accesul spre Focşani şi valea Siretului. Sectorul s-a mărit, cuprinzând cele

două brigăzii de cavalerie române14

, două divizii de infanterie române şi brigadă de

infanterie română15

.

În noaptea de 3 ianuarie 1917 o divizie de cazaci din segmentul adiacent a

părăsit poziţiile, comandantul ei motivând că şi-a pierdut încrederea în armata

română. Prin sectorul părăsit inamicul a pătruns liber, ocupând o creastă de munţi

10

Aprecierile lui Mannerheim sunt eronate fiindcă nu cunoștea evenimentele politice și

diplomatice care au determinat intrarea României în război. 11

Afirmație inexactă: inamicul nu a ocupat Moldova, pe teritoriul căreia a luptat și generalul

Mannerheim. 12

Mannerheim nu era la curent cu negocierile Jagow-Stürmer privitoare la împărțirea teritoriului

României. Marile unități rusești, conform ordinelor superioare, nu au intervenit oportun în

Dobrogea și în bătălia pentru București împotriva armatelor invadatoare. 13

Despre acțiunea brigăzii mixte a colonelului Alexandru Sturza detalii în revista Memoria Oltului

și Romanaților nr. 3 și 4/2017 14

Brigada 2 Roşiori şi Brigada 5 Călăraşi comandată de colonelul Romulus Scărișoreanu.. 15

Brigada mixtă comandată de colonelul Alexandru Sturdza.



predominantă, de unde putea ţine sub foc oraşul Focşani şi câmpia adiacentă.

Totuşi, n-a apărut vre-o evoluţie deosebită, iar Grupul Vrancea, după ce şi-a

îndeplinit timp de o lună sarcina de a apăra accesul spre Focşani şi spre Valea

Siretului, s-a retras pentru odihnă şi completări.

Generalul Mannerheim, comandant al Grupului Vrancea, a fost decorat cu

Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. În Memorii el scrie: Am părăsit cu regret

această captivantă activitate din Alpii Transilvani, căci Divizia 12 Cavalerie a

primit ordin să se deplaseze în Basarabia.

La 25 februarie Mannerheim a plecat într-o vizită la Helsinki, plină de

peripeţii generate de soldaţii revoluţionari ruşi, căci numărul dezertorilor din

armata rusă ajunsese la un milion.

La Petrograd moralul era scăzut, ţarul era criticat deschis şi în capitala

Rusiei domnea haosul şi foametea.

La 2 martie a plecat din Helsinki. La Petersburg aveau loc lupte de stradă şi

abia a scăpat să nu fie arestat de soldaţii revoluţionari ca ofiţer deghizat. La 13

martie a auzit focuri de armă în centrul oraşului. O patrulă de soldați l-a căutat la

gazdă şi din nou a scăpat nearestat.

La 11 martie ţarul a dizolvat Duma. Un regiment de gardă s-a revoltat şi

şi-a masacrat ofiţerii. În baza navală Kronstdat flota a arborat drapelul roşu şi un

mare număr de ofiţeri de toate gradele au fost ucişi. Ţarul se afla la Cartierul

General la Moghilev, iar ţarina, prinţul moştenitor şi marile ducese au fost

sechestraţi la Ţarscoe Selo. S-a format un cabinet interimar din membrii Dumei şi

s-a înfiinţat un alt organ, Sovietul. Au fost desfiinţate toate gradele militare. La 15

martie Ţarul a abdicat în favoarea fratelui său.

La 15 martie generalul Mannerheim pleacă de la Petersburg la divizia sa.

Pe front disciplina era în disoluţie. Ţarul cedase comanda Marelui Duce Mihail, iar

acesta l-a numit pe generalul Alexeev comandant şef în locul său, apoi, în luna

mai, pe generalul Brusilov.

Generalul Mannerheim a primit în luna mai ordinul de a prelua sectorul de

vest al frontului de la Suceava. Pe acest front a fost avansat la gradul de general

locotenent şi numit comandant al Corpului de Cavalerie, având în subordine şi

Divizia 12 Cavalerie.

În acel moment înfrângerea armatei Puterilor Centrale părea pecetluită. Pe

frontul francez Aliaţii au preluat controlul şi la 2 martie li se alăturaseră Statele

Unite. Austro-Ungaria era în pragul destrămării. Noii conducători ruşi au hotărât o

ofensivă pe frontul austro-ungar, spre a fi răsplătiţi pentru sacrificiile lor. Ministrul

de război, Kerenski, a făcut un turneu pe front pentru a resuscita spiritul patriotic al

trupelor.

Ofensiva lansată la începutul lui iulie cu centrul de greutate la Tarnopol s-a

împotmolit.

Pe frontul de sud Kornilov a înaintat 30 km, apoi inamicul a trecut la

contraofensivă în Galiţia şi în Bucovina, apărarea ruşilor s-a prăbuşit şi trupele au

luat-o la fugă într-o dezordine necontrolată, iar Tarnopol şi Cernăuţii au căzut în

mâinile inamicului, Ucraina fiind ameninţată. Kornilov a luat măsuri radicale: a



interzis mitingurile, a înfiinţat detaşamente speciale pentru prinderea dezertorilor şi

a restrâns autoritatea sovietelor. Astfel atacul inamicului a fost stăvilit, după ce

înaintase 100 km.

În august, Kornilov a fost numit comandant suprem. Pe frontul de la

Suceava a crescut presiunea, odată cu pătrunderea inamicului în Basarabia, dar în

sectorul lui Mannerheim succesele inamicului au fost locale.

Un episod petrecut la trupele din subordine l-a convins pe Mannerheim că

nu mai puteau să-i apere pe ofiţeri de abuzurile subordonaţilor şi că nu mai are

nimic de făcut în armata rusă.

La 17 iulie drapelul roşu era din nou arborat la Petersburg. Kerenski devine

prim-ministru, dar nu restabileşte ordinea în armată şi Kornilov trimite două divizii

de cavalerie să-l aresteze, însă este arestat el la cartierul său General şi Kerenski a

luat comanda supremă a trupelor.

Convins că nu mai trebuie să rămână în armata rusă, generalul Mannerheim

căuta un prilej să plece şi întâmplarea i-a venit în ajutor: în galop, calul s-a

împiedicat, generalul în cădere şi-a scrântit piciorul16

şi medicul i-a spus că va

trebui să stea la pat aproape două luni; aşa a plecat la spital la Odessa. La 8

noiembrie a aflat din ziare despre căderea guvernului Kerenski. După două zile de

lupte de stradă, Lenin şi Troţki au preluat puterea.

Mannerheim s-a hotărât să urmeze tratamentul în capitală, deşi era aproape

vindecat.

În gara Moghilev, în drum spre Statul Major General a văzut o băltoacă de

sânge: fusese împuşcat de soldaţi generalul Duhonin, care fusese convocat la o

întâlnire fără gardă personală de comandantul-şef bolşevic, ofiţerul stagiar

Krilenko. A ajuns la Petersburg, oraş care i-a făcut o impresie deprimantă.

Revoltat, s-a dus la gara Finlanda şi a plecat cu trenul la Helsinki.

În ţara sa, alături de alţi patrioţi, a proclamat independenţa ţării şi a

organizat lupta pentru apărarea ţării, scoţând din Finlanda trupele ruse, apoi, pentru

a asigura unitatea naţiunii, a cerut amnistie generală pentru toate infracţiunile din

timpul războiului17

, desigur, cu excepţia crimelor.

A contribuit esenţial la instaurarea unei democraţii autentice în ţara sa, dar

nu a reuşit să convingă guvernele ce s-au succedat la conducere că nu alianţele

militare, ci numai o armată proprie, bine instruită şi dotată, poate asigura

independenţa ţării18

. A fost mareşal al Finlandei şi preşedinte al republicii

Finlanda. A ştiut să unească poporul şi să dezvolte partiotismul finlandezilor,

rezistând agresiunii sovietice din anul 1940 şi din 1945 şi asigurând continuitatea

existenţei statului finlandez independent, după o pace în care au cedat puţin pentru

a câştiga mult.

16

După mai bine de 7 decenii și-a scrântit piciorul generalul român Atanasie Stănculescu, în

condiții istorice similare. 17

În România ce se poate face pentru a se asigura unitatea națiunii? 18

Guvernele României au concepție similară cu ale Finlandei.



Viaţa unui băiat de ţară (X)

Mircea Damian

Director al liceului era domnul profesor Traian Miju, de Geografie și

Română. Un domn scund, cu mustața tunsă, foarte aspru, foarte vioi, având un glas

sonor, niște ochi mari și limpezi. Călca îndesat și mărunt, îți răsărea în față când te

așteptai mai puțin, avea o vorbă aspră și nu-i plăcea să-i răspunzi. Când spunea un

lucru, îl spunea, și gata. Era unul din puținii profesori care nu se servea de carte.

Preda lecțiile fără manual. O lecție a lui, fie la Geografie, fie la Română, era un

adevărat curs. Omul explica atât de pe larg și atât de limpede, încât elevii, dacă

puteau să fie atenți, învățau numai din lămuririle lui. La teze era numai ochi, numai

urechi, numai nervi. Se plimba printre bănci supraveghind fără să se uite la ei pe

elevii pe care-i bănuia că ar avea de gând să copieze. Când i se părea lui că unul a

făcut cine știe ce mișcare nelalocul ei, se ʼntorcea pe călcâie atât de repede și fără

cel mai mic zgomot, încât părea că este

învârtit de un șurub secret. Pornea în

vârfuri către elevul pe care-l ochise, dar

fără să-l privească și-l lua când acesta

sʼaștepta mai puțin. Îi închidea caetul, îl

vâra în buzunar, aduna din pupitru sau din

manșeta băiatului „corpul delict”, vreo

însemnare, ceva, mereu cu ochii peste

clasă, apoi, punând degetul pe buze:

– Ssssst!...

Încet, ca o adiere.

Așa că, afară de vecinii mai

apropiați, nu băga de seamă nimeni. Elevul

rămânea în bancă până la sfârșit,

descurajat, topit. Dar... fără să sufle...

– Gheorghe I. Marin!

Striga numele fiecăruia, întreg.

– Prezent!

– Să nu mai întârzii seara în oraș.

– Locuiesc departe, domnule profesor,

și...

– Să nu mai întârzii.

Îl avea demult sub ochi. Nu pentrucă

Gheorghe I. Marin ar fi umblat noaptea în

oraș. Odată, de două ori, i se ʼntâmpla oricărui elev să întârzie. Directorul credea

însă că băiatul a încercat să copieze în câteva rânduri. N-a izbutit să-l prindă. Îl

supraveghea fără încetare, îi punea întrebări prin surprindere, doar-doar i-o cădea

în mână. Băiatul, simțind cum stau lucrurile, era întotdeauna pregătit și atent.

Mircea Damian



– Te prind eu! – i-a spus dată directorul. Și l-a prins. Dar cu altceva.

Întrʼuna din zile, Gheorghe I. Marin a avut un schimb de cuvinte cu elevul

Viziroiu M. Pandele19

. Din una în alta, nu știu cum sʼa făcut că i-a tras două

perechi de palme. Băiatul a reclamat

dirigintelui, căruia i-a spus însă pe dos

pricina. Dirigintele l-a obligat pe

„agresor” să-i ceară scuze.

– Cu plăcere! – a răspuns

Gheorghe I. Marin. Dar să-mi ceară și

el mie scuze pentru vorbele pe care mi

le-a spus și care mʼau jignit.

Viziroiu M. Pandele avea niște

ochi albaștri-spălăciți, un cap mirat și

veșnic în spaimă, o față lungă și

pistruiată. Vorbea repede-repede și

stropea. În general, un băiat foarte

nesuferit. Fricos, se plângea

profesorilor pentru orice glume, oricât

de nevinovate, pe care le făceau colegii

cu el,

– Ce zici, Viziroiu? – a ʼntrebat

dirigintele.

– Minte. Eu nu i-am spus nimic.

Gheorghe I. Marin a văzut negru. Bine, era gata să-i ceară iertare. Dar ca să

afirme că el nu e cu nimic vinovat, că nu i-a spus nimic...

– Așa? – a scrâșnit.

Și până să prindă cineva de veste, sʼa repezit la el și i-a mai tras două palme,

în fața dirgintelui. Apoi l-a ʼnjurat, ca să se uşureze de tot, fie ce-o fi... Anchetă,

confernța profesorilor, discuții, cercetări... Rezultatul: elevul Gheorghe I. Marin a

fost dat afară din școală pe timp de trei zile, și i sʼa pus notă proastă la purtare... Nu

i-a părut rău. Cel puțin își sărase inima.

– Ești cam repezit, Gheorghe I. Marin! – îi spusese directorul cu vocea lui de

mitralieră.

– De ce nu și-a recunoscut partea lui de vină, domnule director?!

– Înjuri ca un birjar, Gheorghe I. Marin...

Nu prea-i plăcea băiatul ăsta. Din cât își cunoștea el elevii, din câte văzuse cu

prilejul cercetărilor și confruntărilor, – era convins că, minus palmele și

înjurăturile, Viziroiu fusese tot atât de vinovat. Dar nu-i plăcea lui băiatul ăsta.

Prea era închis, prea se uita în ochii omului, prea era încruntat și îndrăzneț. Și

obrasnic. Nu prin răspunsuri, nu prin felul cum umblă și cum vobește. Este mai

mult ceva nevăzut, ar putea spune, are aerul unui băiat obraznic. Obrăznicia este

19

Sub acest nume se ascunde viitorul poet Pan M. Vizirescu

Profesorul Traian Biju



oarecum clădită în el, o resiră, o poartă întipărită pe față, o are în ochi. O

obrăznicie batjocoritoare de țăran deștept... Nu-i plăcea, dar îl și prețuia, totodată.

Era unul din puținii din clasă, care avea un fason, care știa ce face, care nu se lăsa

călcat în picioare, și care îndura fără să crâcnească și fără să le discute pedepsele

profesorilor. Își închipuia că băiatul ar sta neclintit când l-ar bate un profesor,

pentru o vină recunoscută. Dar e sigur că i-ar sări în beregată când ar fi pedepsit pe

nedrept. Când ar fi umilit, mai ales. Citește asta în ochii lui întunecoși...

Ce copil!...

– Ce, mă, ai vacanță?! – a râs Dumitru I. Nicolae.

– Da...

– Bine i-ai făcut jigodiei...

Asta era părerea tuturor: bine i-a făcut. Viziroiu a mai mâncat o bătaie a doua

zi dela Dimulescu, fiindcă se bucura că l-a dat afară din școală pe Gheorghe I.

Marin. Bătea din palme și sărea întrʼun picior prin clasă.

– Astâmpără-te! – a strigat Dimulescu, serios. Însă nu sʼa astâmpărat.

Dimulescu i-a înfipt unghiile în guler și-a început să-i care la ghionți. Apoi

l-aʼnghesuit în bancă, sʼa ʼnfipt în faţa lui și i-a ținut următorul discurs:

– Bagă de seamă secătură ce ești, că de mă reclami, am toată clasa martoră că

tu mʼai stârnit și tu ai lovit întâi.

Către ceilalți, mereu serios:

– Așa e băieți?

Toți întrʼun glas.

– Așa este!...

Viziroiu, nʼa reclamat. Lasʼ că nici nʼa mai avut prilejul, fiindcă bieții, de

frică să nu-l găsească profesorul plângând, l-au încuiat în pod, unde cineva sʼa

angajat să-l „păzească”, un coleg care nu știa lecția și avea o presimțire că va fi

ascultat tocmai astăzi...

10.

O casă lungă, cu calcan, înșirată cu fața spre o curte largă și îngrijită.

Pe stânga, dacă vii dela gară.

În curte un pom rotat. Jur împrejurul lui, ronduri de flori.

Înșirați pe lângă gard, în fața casei, douăzeci și cinci de plopi,ca douăzeci și

cinci de soldați care dau onorul.

În fund, cocoțat pe un singur stâlp rotund, înfășurat cu o brăţară lată de

tinichea ca să nu se poată sui pisicile, un foișor cu despărțituri mărunte și vopsit, în

care gângureau porumbeii.

Și peste tot, – o fată.

Gheorghe I. Marin locuia pe partea dreptă a bulevardului și mai înspre gară.

Cobora și urca tot pe trotoarul ăsta. Într-o zi, nu știu ce i-a venit când se ʼntorcea

dela școală, să treacă strada. A văzut mai întâi plopii. Dedeparte. Îi mai văzuse, că

plopii se vedeau foarte bine și depe trotuarul celălalt. Dar nu știu dece i sʼa părut

că-i vede acuma pentru întâia oară. Pe urmă a văzut fata. Sta sub pom, cu mâinile

la spate, și supraveghea roboteala unui om printre răzoarele de flori. Marin a



încetinit pasul ca să se uite la foișorul porumbeilor, la gardul ce despărțea curtea de

grădină, la niște găini care ciuguleau în dosul unui gard înalt de sârmă...

Martie. În 27. Data asta are s-o țină minte toată viața.

Soare. Lumină. Atâta lumină și atât de învăluitoare! Caldă. Calllldă!...

Ochii fetii erau negri. Îi văzuse întâmplător, tot uitându-se prin grădină. Guler

alb la rochie de uniformă. La braț, un număr: 135.

Și-a simțit obrajii calzi, fierbinți aproape, și-i era sete. Mergea în neștire cu

picioarele moi. Fata rămăsese în urmă. Și casa ei, cu grădina, cu pomul acela rotat,

cu porumbeii, cu plopii. Lui Gheorghe I. Marin parcă i se lărgise inima, i se

adâncise, cobora în el și suia, era numai inimă. Și bătea repede, îi bătea în piept, îi

bătea în vine, în tâmple, peste tot...

Sora lui Manolescu I. Consantin din a IV-a, carevasăzică. Îl cunoștea. Un

băiat frumos, și încrezut, pe care-l ținea departe. El era în a V-a mai întâi. Și pe

urmă nu-l prea putea suferi pe băiatul ăsta cu ochii lui negri, cu sprâncenele lui

arcuite, cu genele lui lungi, cu piciorul lui mic. Cu vorba lui aleasă.

Dar acuma...

Acuma e altceva. O să-l întâlnească mâine, o să seʼntoarcă împreună dela

liceu, o să stea nițel de vorbă la poartă. Ca să numere plopii, să ia seama la

foișorul porumbeilor... Ei nʼaveau porumbei la țară. Încercase să-i prăsească de

câteva ori, dar nu izbutise. Va încerca din nou la vară. Îi va cere chiar lui

Manolescu două perechi. Va face întâi un foișor ca ăsta, în grădină.

Ce ochi mari avea sora lui Manolescu I. Constantin!...

Cum o fi chemând-o?

Nʼa mâncat aproape nimic la prânz. Se simțea ostenit, moleșit.

– Ești ca bleg, astăzi! – a râs Dumitru I. Nicolae.

– Îhî!...

Îi era greu s vorbească, parcă i se lățise limba, i se îngreunase. Nu putea să

fie atent, îl durea ceva în piept, îl bucura ceva, îi venea să râdă și să plângă, ar fi

vrut să se culce undeva în grădină, cu fața la soare.

– Ești bolnav, Mărine? – l-a ʼntrebat gazda.

– Nu... Dece să fiu bolnav?

– Bolnav de primăvară! – a mormăi Dumitru I. Nicolae, care avea trecutu lui.

– Ar fi bine să te culci! – a stăruit gazda.

– Nu... Lasă, mă duc în grădină.

Sʼa dus în grădină. Pomii înverziseră. Cireșul înflorise. Mirosea a iarbă crudă,

cerul era albastru ca o jucărie. Mai văzuse el primăvara, și la oraș și la țară, unde

sʼarată întreagă,– dar acuma o vedea altfel. I se părea nouă și oarecum largă. Largă

și ʼnaltă, urcând până la cer, – cerul coborându-se până la ea... Inima i bătea tare ca

în fața unei primejdii. Gâtul îi era plin de lacrimi. Nu știa dece-i venea să plângă.

Să se tăvălească în iarba asta fragedă, și să plângă. Ar fi vrut să spună unui prieten

ceva, – nu știa ce anume, dar ar fi găsit el ceva, poate. Sʼa gândit la Dumitru I.

Nicolae și aproape că i-a venit rău. Cași Dimulescu Z. Ion ăsta râdea de totul,

murdărea totul...

– Dacă ai nevoie de ajutor, – sunt gata să-ți fiu de folos.



Era Dumitru I. Nicolae.

El a tresărit.

– Ce ajutor?!

– Vreo scrisoare, ceva...

Nʼa priceput.

– Ești nebun?! Ce scrisoare?

– Ei, ce scrisoare... De dragoste... Ia uite cum roșește! Parcă... Au!... Ce, mă,

ești nebun?!...

A luat-o la fugă. Zburau bulgării după el, ca după un câine prins la ouă, în

cotețul găinilor.

– Prostule! – a urlat Gheorghe I. Marin, aruncând mereu cu ce-i cădea în

mână.

Sʼa potolit în cele din urmă, și sʼa rezemat de truchiul cireșului. Asudase... La

urma urmelor ce avusese cu el?! Dece-l alungase? Pentru că-i propusese să-i facă

el scrisoarea de dragoste? Nu, nu de asta. Îi era necaz pe Dumitru I. Nicolae,

pentrucă-l ghicise. Când l-a auzit vorbind de scrisoare, a crezut că moare de rușine.

I sʼa părut că știe toată lumea ce are în inimă, mai înainte de a ști el însuși... La

urma urmelor, putea să afle toată lumea, dar pentruce să știe înaintea tuturor, chiar

înaintea lui, Dumitru I. Nicolae? Și pentruce i-a propus să colaboreze la scrisoare,

când ăsta e un lucru, dacă este întrʼadevăr, care-l privește numai pe el? Nici nu

văzuse bine pe fata aceea. Îi văzuse numai ochii, gulerul și numărul depe mâneca

uniformei. Pe urmă i se umflase pieptul, a simțit ca o furnicare pornind de la inimă

în tot trupul...

– Cum o fi chemând-o, Doamne?!...

A doua zi, a căutat să sʼapropie de Manolescu I. Constantin în prima

recreație. Cu băgare de seamă însă, ca să nu creadă băiatul cine știe ce. Și să

păstreze mereu distanța. Vorba doamnei Vinulescu: „ține-ți ragul!...” Nu i-a fost

greu, firește. Și ce băiat! Politicos, civilizat, delicat... Cine spusese că e încrezut?

Dimpotrivă, i se pare chiar modest. Și prea se bucura că stă de vorbă cu el unul din

a V-a. Curs superior, nu?

– Mi se pare că locuești pe bulevardul Elisabeta? („Mi se pare!...”)

– Firește... Dumneata nu stai la Dumitru I Nicolae?

– Ba da.

La prânz, sʼau întâlnit „întâmplător”, tocmai când sʼapuce pe bulevard. Au

pornit împreună, trecând strada. Pe măsură ce sʼapropiau de casa cu plopi,

Gheorghe I. Marin simțea în oase și în vine slăbiciunea de ieri. Nici nu sʼa uitat în

curte. Fata era tot acolo, tocmai acolo unde stătuse ieri...

– Văd că ai porumbei.

Se opriră la poartă.

– Da... Vreo douăzeci de perechi.

– Ei, la revedere.

După ce făcuse câțiva pași, sʼa ʼntors pe loc:

– Am să te rog să-mi dai și mie două perechi pentru la țară.

– Cu plăcere.



Fata se uita la el, – și el sʼa uitat în ochii ei. O clipă...

Sigur cʼo iubește. Nici nʼa văzut-o bine, nʼa putut sʼo vadă toată, să-i vadă

mâinile, picioarele, capul, să știe cum arată întreagă. Dar o iubește. Uite sʼapleacă

peste inimă, și știe cʼo iubește. Îi tremură, inima, îi tremură mâinile, tremură carnea

pe el... Nu, nu-i va scrie, Mai întâi, – nu o cunoaște. Poate că asta nʼar avea

însemnătate, dar...

Nu știe ce va face. Nu știe nimic, nu vede nimic, nu se gândește la nimic.

Iubește, – atât. Mai iubise el. Cel puțin așa i sʼa părut. Se ʼndrăgostise de o fată din

satul lui, o fată de vreo optsprezece ani, foarte frumoasă, care sʼa măritat de

curând. Și de o domnișoară, studentă la litere, sora unui coleg la care fusese de

câteva ori. Dar nu-l durea așa simțământul ăsta, și nu-l lucra atâta. Acuma e

răscolit, frământat, acuma parcă și sufere. Bucuria de a iubi este atât de adâncă,

încât îl doare. Se simte când ușor ca un porumbel, – când greu și ostenit. Îi atârnă

totul: inima, mâinile, picioarele. Grele toate, de parcă le portă la spinare pe

căldură...

Lucreția o chiamă. Ar fi putut să jure că nu o chiamă Marioara ca pe fata

măcelarului la care stătuse în gazdă, nici Florica, nici Elena, nici...

Lucreția!

Aflase dela fratele ei. Vorbeau de una, de alta...

– Sora mea Lucreția...

Sora lui. Ce drag îi era băiatul ăsta! Seʼntâlneau în fiecare zi, uneori și

dimineața. Stau de vorbă în recreații, își împrumutau cărți de citit...

– Vino după masă pela mine, – l-a chemat odată.

– Viu.

Sʼa dus pela 5. Era o zi frumoasă și gătit cu toți pomii în floare. Lumina

cobora în trâmbe, făcea suluri printre arbori, te ʼnvăluia din creştet până jos, caldă

și aromată.

– Costel, te caută cineva.

Nu știu cine strgase. El nu vedea pe nimeni. Din pricina luminii?!...

– Hai, dragă.

Manolescu ieșise în ușe și-i zâmbea.

Au intrat în odaiaa lui mică și luminoasă.

– Șezi.

Ferestrele erau deschise și soarele care se lăsa spre Isvor, se uita înlăuntru cu

toată fața. Marin își aduce aminte de prima vizită la Dimulescu Z. Ion. Nici acuma

nu știe ce să facă cu mâinile. Și mai ales cu inima. Îi bate tare, o simte în gât. De-ar

avea un ceas poate i-ar mai acoperi bătăile... Se uită la ușa pe care intrase, se uită la

cea din dreapta, o ușe cu geamuri peste care atârna o perdea groasă de partea

cealaltă...

Va veni Lucreția? Nu era în curte. Nu o văzuse nici ieri. Ar fi vrut să vină, dar

parcă ar fi vrut mai mult să nu vină...

– Poftim?

Manolescu îl întrebase ceva. I-a răspuns. Caută să se stăpânească, să...



– Bună ziua...

Când intrase? Și pe care ușe? Și dece venise? Dece?!

– Sora mea, Lucreția... Gheorghe I. Marin, din a V-a.

I-a întins mâna. El i-a strâns-o, privindu-i ochii în lumini. Ar fi vrut să-i

sărute mâna, ca unei doamne. Fata zâmbea...

– Îmi pare bine.

Dacă ar fi înfipt cineva un cuțit în el, – nʼar fi simțit nimic și pesemne nʼar fi

curs sânge. I se ridicase tot în braji și în tâmple, îi împânzea fruntea. Ceilalți

vorbeau, râdeau, vorbea și el, râdea și el, dar nu și-a adus niciodată aminte ce

anume a vorbit, și dece a râs. Și nici capul fetii nʼa putut să-l deslușească atunci.

Mai târziu, – da. Peste un ceas sau peste două, acasă. A văzut-o limpede, sʼa

rdicat, sʼa ʼnălțat în mintea lui, așa cum era, așa cum nu putea sʼo vadă când îi

stătuse în față, și lângă el.

Și a iubit-o mai mult, a iubit-o de tot, cu bucurie, cu durere, cu desnădejde,

așa cum se iubește întâi. Dacă lʼar fi întrebaat cineva:

– Vrei să mori pentru Lucreția?

Ar fi răspuns pe loc:

– Vreau!

– Vrei să înduri pentru Lucreția cutare chin?

– Vreau!

În seara aceea a fost pe rând vesel și trist, vorbăreț și tăcut. Începea un lucru

și-l lăsa pe jumătate, zăbovea pe paginile cărții fără să le citească, iar de citea, – nu

înțelegea nimic. Uneori sta minute întregi cu capul în mâini, cu ochii largi, adânciți

în sine, ca un om care se gândește la lucruri foarte mari. De era strigat tresărea,

clipind des și mărunt ca să-și vină în fire. Privirile îi rămâneau însă tot străine,

călătoare, peste oameni și lucruri. Parcă nu vede, deși se uită, nu înțelege deși

ascultă și încuviințează. Toată ființa îi era răscolită, frământată, întoarsă. Umbla

primăvara în el cu plugul... Chipul Lucreției îi sta mereu în ochi și în inimă, cu

zâmbetul ei cald, cu fața ei luminoasă, cu părul întunecat, pieptănat în părți și

încolăcit pe urechi. Cărarea drept la mijloc, se vedea ca o linie albă și dreaptă,

mergând până în creștet. Cât el de înaltă, subțirică fără să pară slabă, cu niște mâini

albe, pe care, văzându-le, Gheorghe I. Marin sʼa gândit că au în ele o mișcare atât

de proprie, încât Lucreția nu va putea spune niciodată, ca el în unele împrejurări,

că nu știe cum să le poarte și unde să le păstreze. Parcă aveau o viață a lor mâinile

ei, o inteligență a lor, îi venea bine oricum le-ar fi ținut, se vedea îndată că sunt ale

ei, mâinile. Dealtfel, fata avea în totul o frumusețe atât de naturală, un fel de a

vorbi, de a se mișca, atât de... atât de unitar, ar putea spune Marin. El își surprindea

câteodată unele discordanțe, unele nepotriviri între ceeace spune și gestul mâinilor,

sau privirea ochilor, sau zâmbetul buzelor, sau felul cum se mișca, – încât nu se

simțea destul de mult în el, destul de clădit în sine însuși. Își da seama că-i lipsește

armonia aceea interioară, care să-i pună de acord gesturile cu vorba, cu ticurile, cu

mersul...

A doua zi la școală:



– Gheorghe I. Marin, nu știu ce ai dumneata astăzi! – sʼa mira profesorul de

matematici, înălțând capul.

– Nimic, domnule profesor...

Glodeanu20

l-a privit prin ochelari, apoi și i-a luat depe nas cu băgare de

seamă, i-a șters cu batista, i-a examinat...

– Te știam mai atent și mai sârguitor.

Avea dreptate: Marin, fără să fie un elev foarte bun, știa întotdeauna lecția,

iar matematicile îi plăceau îndeosebi. I-a părut rău de dojana profesorului. Ceeace

l-a durut însă și l-a rușinat, a fost simțământul că profesorul știe dece este el așa,

dece nu poate să fie atent, dece răspunde anapoda.

Îi venea să plângă...

FRUMOASELE AMINTIRI...

Teodor Nedelea

În mod total eronat și fără nici-un suport justificativ, diriginta mea Lidia Ș.,

venită din URSS la Școala Generală din Sinești ca să ne învețe limba rusă, mă

numea sabotor. Rețin exact aprecierea dumneaei făcută de mai multe ori:

„Nedelieea e un sabotor”. Cred că dânsa nu avea nici studii liceale dar asta este o

altă poveste. Probabil că acest cuvânt „sabotor” avea o rezonanță care o fascina

fiindcă rostea apăsat cele patru consoane. Nu pronunța cuvântul încet ca o glumă

ci tare și cu răutate ca să ajungă direct în sufletul copilului, înfipt ca un țăruș.

Bineînțeles că o mică parte din colegi au preluat și ei frumosul apelativ. Desigur că

prin extensie vântul ideologic bătea dintr-o direcție precisă. Pe dosarul personal de

subofițer disponibilizat al tatălui meu, dosar păstrat la Comisariatul Militar Slatina,

era scris un cod numeric care obliga autoritățile să dea cu bidineaua murdară peste

viața lui și a urmașilor lui (adică eu). Neglijând scala gradelor de discreție nu poți

măsura amplitudinea insultei.

Hrănit și echipat vestimentar la limita sărăciei, trebuia să-mi găsesc un

refugiu pentru a suporta mai ușor ostilitatea mediului unde trăiam. Învățam și eu la

școală cât puteam și abia în clasa a VII-a a început să-mi intre în suflet chimia,

datorită bunului meu profesor de biologie, Constantin Ivana. Atunci, la o „lucrare

de control” trebuia scrisă ecuația chimică de stingere a varului și precizarea că este

o reacție exotermă, adică degajă căldură. Eu am uitat să scriu că este exotermă,

și-mi părea atât de rău încât noaptea când am avut febră credeam visând că

temperatura mea a crescut deoarece n-am specificat că stingerea varului este

exotermă și drept consecință căldura rezultată din reacție încinge corpul meu.

Ca elev al Liceului Teoretic din Potcoava, am cumpărat puține cărți dar

devenisem bibliotecarul umbrelor marelui savant chimist Costin Nenițescu și

păstram în custodie chiar coperțile tratatelor lui roase de șoareci. Formulele

20

Constantin Marţian Glodariu, profesor de matematică la Gimnaziul Radu Greceanu din

Slatina prin 1913-1915, când Mircea Damian (sub numele Dumitru R. Constantin) era elev aici.



chimice aveau pentru mine efectul unui detergent care spală lumea de păcate.

Copil fiind mă îmbăiasem vara în aceeași gârlă, Plapcea, așa cum făcuse mult mai

demult soțul celei ce va deveni regina chimiei, „academician doctor inginer de

renume mondial” E.C.. Urmau să vină „anii lumină” iar eu bâjbâiam pe întuneric

la flacăra palidă a lămpii cu petrol. Buchiseam până noaptea târziu, devoram

formule chimice și mă hrăneam cu iluzia unui alt timp care va sosi. Părinții nu

scăpau de amenințările violente și de „linia partidului” ce dorea să treacă prin

fundul grădinii noastre, ca să ofere „lot ajutător” unor concetățeni devotați

vremurilor colectiviste. Tranșeele din provincia natală mai erau încă pline cu noroi

după dezghețul „vânturilor siberiene” care băteau spre „Canal”. Acolo a trudit ani

mulți fostul coleg de școală și de generație al lui tata, preotul Zamfir Dumitrache,

soțul doamnei mele învățătoare, Filofteia Dumitrache.

Sentimentul apartenenței rurale din mijlocul bălăriilor era chinuitor iar

presiunea anonimatului devenea ucigătoare. În acest context, chimia a devenit

pentru mine o terapie care m-a dezintoxicat de frica politrucilor. Constrângerile

sufocante exercitate asupra familiei mele au favorizat fermentul calculelor chimice

din capul meu. Adormeam chinuit de nerezolvarea unei probleme și dimineața o

rezolvam imediat fiindcă visasem ce trebuie să fac. Devenisem colaborator

împătimit al „Revistei de fizică și chimie” (ca elev, student și profesor). Textul

problemei îl concepeam ca un testament pentru cei ce vin din urmă, dar era și o

modestă ofertă adresată contemporanilor, din dorința ca să las ceva urmașilor. De-a

lungul timpului m-am „proletarizat” prin elaborarea unor probleme de chimie

muncitorești, adică niște probleme simple pentru a fi înțelese și rezolvate ușor de

cei mulți, din mijlocul cărora mă ridicasem și eu. Eram logodit cu calculele

chimice pe care le visam dormind fiindcă pasiunea devenise ceva patologic care

chinuia mintea și hârtia. „Contaminarea chimică” a fost pentru mine ca o

binefacere, ca o izbăvire a ieșirii din noroiul sărăciei. Am scris „hectare” de

formule, calcule și ecuații. Greu am reușit să ies din vifornița timpului, urmărit de

suspiciuni, amenințări, blesteme, ciocniri, contraste și umbre. Când nu aveam bani

visam cărți și admiram bătaia aripilor care înaltă zborul. De dorul vântului care-mi

flutura părul am îndrăgit libertatea și am devenit șoricelul care ronțăie formule.

La absolvirea facultății, asamblam chimia din felii și consideram că

rămânerea mea la Slatina va fi temporară. Începuseră să înmugurească și alte

speranțe intelectuale, chiar dacă erau griji multe și șanse puține. Ironia sorții a

făcut să primesc ajutor de la noua garnitură de activiști, unii dintre ei niște

persoane admirabile fără convingeri politice extrem dominante. Ar fi nedrept să nu

menționez că Statul Român mi-a dat bursă pe tot parcursul studiilor universitare.

După „Revoluția din 1989” peste cărțile și revistele scrise de mine s-a așternut

praful uitării, s-au schimbat profilele, s-au modificat disciplinele didactice și

programele școlare, s-a prăbușit încet și industria chimică. Cei care au adulmecat

mirosul banului și-au cumpărat acum tot ce doreau, dar și dosare cu adeverințe de

„sfinți”, diplome universitare, doctorate, masterate, decorații, insigne, cocarde și

alte zorzoane. S-a permanentizat distorsionarea adevărului și manipularea prin

toate mijloacele posibile, a găsit teren favorabil dezinformarea, discreditarea,



delațiunea, intoxicarea, instigarea,

intimidarea, trucarea, camuflarea, șantajul,

suspiciunea, minciuna, ura. După

pensionare, burdușit și săturat de chimie am

citit enorm de multe cărți cu memorii

bazate pe documente, interviuri, jurnale

personale, tratate cu evenimente istorice

extrase din arhive deconspirate, amintiri

năucitoare ale unor personalități credibile

etc. Ca urmare a acestor lecturi

îndelungate, e trist să mărturisesc

concluzia că o parte din justiția noastră

actuală seamănă bine cu cea stalinistă.

Din categoria „frumoaselor”

amintiri există și un mare regret, al meu și

al colegilor mei, care însumează patru

persoane vecine din localitatea Sinești.

Atunci majoritatea satelor aveau copii mulți

și școlile erau pline de viață. Iertare cerem

scumpa noastră învățătoare! Iertare că n-am

reușit să vă îndeplinim dorința! Ați fi vrut

ca noi, cei patru băieți din clasa

Dumneavoastră (Dorel, Mănică, Mihăiță și

Valerică), să poarte sicriul dăscăliței lor pe

ultimul drum spre cimitir. N-a fost să fie

așa și a rămas o dorință spulberată. Regretul nostru a fost cumplit chiar dacă din

cei patru a mai rămas acum doar unul, care poartă în continuare povara. Viața ne-a

împrăștiat pe toți la slujbele și casele noastre. Ne-am grăbit fiecare să ținem pasul

cu lumea dar am uitat multe obligații și în

final am ostenit repede. Nu e deloc ușoară

deșirarea ghemului de amintiri atunci când

solidaritatea unei generații s-a risipit. Eram o

echipă, însă am fost diferiți, dar am avut

vocația camaraderiei și suferinței destinului

nedrept. Toți eram desculți, vecini, prieteni și

confidenți, nici unul nu a fost agitator politic,

doar unul singur era fiu de „reacționar”,

nominalizat așa de autoritățile locale din fosta

Republică Populară Română. La Sinești au

rămas îngropate amintirile copilăriei și

adolescenței, au rămas mormintele părinților,

rudelor și ale colegilor, și mulți „tăciuni

aprinși din cenușa amintirilor”.

Monumentul erului învăţător Ionel

Diţuleasa, unchiul profesorului

Teodor Nedelea

Elevi ai Liceului Teoretic din Potcoava în 1965



Ceva despre manevrele militare de la Slatina de sub comanda principelui

Ferdinand (1910)

Ion Smedescu

Pentru a clarifica unele confuzii istorice care încă persistă, apelând la presa vremii, dorim

să facem mai jos următoarele precizări:

1.) Manevrele din 1910 nu au fost sub comanda Regelui CAROL ci a Principelui

FERDINAND! Vlaicu a înmânat prinţului moştenitor primul mesaj oficial transmis pe

calea aerului din ţara noastră. De ce? Pentru că, după cum nota un ziar:

„Săptămâna trecută, M. S. Regele a avut de îndurat un atac de colici biliare.

Oboseala trupească şi mai ales zdruncinările fiind foarte neprielnice, în asemenea

cazuri, Maiestatea Sa a fost silit să renunţe la hotărîrea de a lua parte la

manevrele regale din acest an”.

2.) Despre zborul lui Aurel Vlaicu de pe câmpul din fața gării SLATINA:

-a avut loc Luni, 27 Septembrie, după amiazi, pe la orele 3 și jumătate;

-înălțimea la care aeroplanul lui Vlaicu s-a ridicat a fost de peste 500 m.

-deși bătea un vânt ușor, în uralele orășenilor prezenți, după câteva virajuri

admirabil executate, ing. Vlaicu s-a îndreptat asupra orașului Slatina, la înălțimea

de 200 metri;

-a trecut Oltul, s-a îndreptat spre Piatra-Olt, unde aștepta principele Ferdinand,

principele Carol, cei doi prinți de Hohenzollern, d. general Crăiniceanu, ministrul de

război, numeroși ofițeri, generali și trupe.

- pentru întreaga mulțime, aeroplanul se desemna la orizont ca un uriaș vultur.

-zborul a durat exact 35 minute, inginerul Vlaicu aterizând la Piatra-Olt la 10 metri

de locul unde așteptau membrii familiei princiare și ofițerii generali.

Iată în cele ce urmează, în mare, filmul acestor manevre așa cum au fost ele

reflectate în presa vremii (Monitorul Oficial, Adevărul, Voința Națională, Gazeta de

Transilvania, Tribuna), publicații care, în majoritate, au trimis corespondenți care au

asistat de-a lungul întregului mers al manevrelor.

***

Gazeta Trans., Miercuri, 1/14 Septemvrie

Manevrele regale române se vor face în regiunea Balș-Caracal-Slatina și

Pitești. La aceste manevre vor participa trupele corpului I și II de armată și ele vor

începe la 28 Septembrie v. și vor ține până la 10 Octomvrie.

Cu câteva zile înainte de manevre, trupele aparținătoare corpurilor III și IV,

exceptând cele 14 batalioane ocupate cu paza graniței spre Prut, vor fi concentrate

pentru 10 zile spre a termina instrucția.

Cadrele trupelor din această din urmă categorie, vor fi completate cu

oameni concediați din contingentul 1908.

Trupele de rezervă din divizia 9 și 10 Dobrogea vor începe în luna

Septemvrie exercițiile de război în unități mari.

Vor fi primele manevre în urma nuoei organizații a corpurilor de rezervă

din Dobrogea.

*

Monit. Oficial, Marți, 21 Sept./4 Oct. 1910 Săptămâna trecută, M.S. Regele a avut de îndurat un atac de colici biliare.

Oboseala trupească și mai ales sdruncinările fiind foarte neprielnice, în asemenea



cazuri, Majestatea Sa a fost silit să renunțe la hotărârea de a lua parte la manevrele

regale din acest an.

București, 20 Septembrie,

(Idem, Gazeta Trans., Vineri, 24 Septemvrie/7 Octomvrie, 1910)

*

Marile manevre

Manevrele actuale, o grea piatră de încercare pentru ofițerii generali.

Ca niciodată, marile manevre din toamna aceasta și cari încep sâmbătă 25

Septembrie, sunt urmărite cu un viu și extraordinar interes de toate cercurile

noastre militare superioare și de oamenii de stat cărora le zace la inimă dezvoltarea

forțelor armate ale României.

Manevrele ce ne bat la ușă vor diferi cu totul de manevrele din trecut, atât

prin necunoașterea forțelor ce vor sta față în față cât și prin situațiunea ce vor avea

pe teren armatele combatatante, situațiune care nu mai este ca în trecut dinainte

desemnată, ceea-ce dă manevrelor de până azi caracterul unui spectacol, adică al

unei reprezentațiuni teatrale cu roluri bine determinate și cu intrarea în scenă a

persoanelor la timp hotărât.

Acest soi de manevre se practică la noi în mare pentru prima oară acum- și

bunul exemplu l-am luat de la armarele statelor mari, unde comandanți capabili și

recunoscuți ca excelenți tacticieni sunt supuși la cea mai grea piatră de încercare.

Și greutatea pentru comandanți în aceste manevre rezidă tocmai în

necunoscutul de care sunt înconjurați. În ultimul moment, ca pe vreme de război,

se dă comandantului unei armate ordinul să ocupe cutare și cutare punct. Ei, bine,

comandantul armatei respective trebuie să execute ordinul primit cum va ști și îl va

tăia capul mai bine, întrucât el trebue să afle și forțele de cari dispune adversarul în

acel punct și situațiunea trupelor acestuia.

După toate probabilitățile, tema manevrelor actuale, care se va comunica

comandanților respectivi în ultimul moment, va fi următoarea:

O armată dușmană, venind dinspre Craiova, vrea să înainteze asupra

Bucureștilor. O a doua armată, care campează între Pitești și Slatina, are sarcina să

împiedice armata vrăjmașă de a trece Oltul. Evident, nici unul dintre comandanții

acestor două armate nu cunoaște forțele de cari dispune adversarul său și pe cari

sunt obligați să le afle, să le evite, sau să le învingă cu mijloacele inventate de

dânșii. Este incontestabil că numai manevre făcute în asemenea condițiuni pot fi o

reală și o bună școală pentru comandanți și totodată, cel mai sigur criteriu de a

aprecia și judeca capacitatea, ca și cunoștințele tactice și strategice ale ofițerilor

generali, cari vor fi chemați într-o bună zi să apere hotarele țării de vreo invaziune

dușmană. Ofițerii noștri generali, asupra cărora va fi îndreptată zilele viitoare

atențiunea țării, vor fi dl. general Culcer, noul comandant al Corpului I de armată

(Craiova), și dl. general Wartiade, comandatul Corpului II de armată (București),

ambii ofițeri distinși și a căror capacitate și destoinicie au ieșit în mai multe rânduri

biruitoare, spre cinstea armatei române.

I. Rusu Abrudeanu

(Adeverul, Vineri, 24 Septembrie, 1910).



*

Voința Națională, Marți. 21 Septembre, 1910 Sâmbătă 18 Sept. au pornit în marș spre cîmpul de manevre trupele cari fac

parte din corpul I și II de armată și care vor lua parte la manevrele regale din acest

an.

*

Trupele vor urma itinerariile stabilite pentru fiecare în parte, iar Marți

dimineața se vor reuni pe divizii și vor începe exercițiile preliminare exercițiilor de

război.

*

Batalionul de pontonieri s-a dus direct la Slatina unde vor sta gata pentru a

interveni în momentul cînd trupele ar avea să treacă rîul Olt.

*

Trupele din divizia I-a de infanterie vor efectua Luni dimineață mai multe

simulacruri de lupte în jurul satului Găneasa, pornind apoi prin Balș, spre Piatra

Olt.

*

D. general Crăiniceanu, ministrul de război însoțit de d-nii general

Gărdescu, sub-șeful statului major general al armatei și locotenent colonel

Manolescu-Mladin, vor părăsi capitala Miercuri, pentru a lua reședința la cartierul

general din Slatina.

*

Manevrele, după cum am anunțat deja, vor fi puse sub direcțiunea A. R.

Principelui Ferdinand, inspectorul general al armatei. *

Voința Națională, Marți. 23 Septembre, 1910

Manevrele Regale, După cum am mai anunțat, comandamentul I-iului corp de armată pe timpul

manevrelor regale, a fost încredințat dlui general Ion Culcer, chemat să înlocuiască

la acest comandament pe d. general Zossima, care a regulat drepturile sale la

pensie, cu data de 1 Octombrie.

În urma acestei decizii, ministerul de război a delegat pe generalul I. Istrati

ca să ia comandamentul diviziunei a III-a și pe colonelul Săulescu, din infanterie,

la comandamentul brigadei a V-a de infanterie.

Situația trupelor la începutul manevrelor regale, va fi următoarea:

Trupele diviziei I-a care efectuează acum manevre parțiale în regiunea Piatra-

Șerbănești, trebue să se găsească pe ziua de 22 Septembrie în acestă din urmă

localitate (Șerbănești).

Trupele diviziei a II-a, vor sosi pe la sud, în apropiere de Caracal, la aceeași dată.

Trupele diviziei a III-a, cari a părăsit orașul Tîrgoviște alaltăieri, vor sosi mîine la

Albota, unde vor avea loc manevrele pe brigade.

Cu toate acestea, trupele diviziunei a 7-a, vor trece în aceiași zi prin

Ungureni, și acelea ale brigadei a 8-a, vor merge dela Roșiorii de Vede la Văleni.



Cele două brigăzi vor da mîine, în această regiune, mai multe lupte, la care

vor asista probabil, și d. general Gr. Crăiniceanu, ministru de război.

Mâine aceste două brigăzi vor lua posițiunea lor inițială, pentru manevrele

regale, pe linia Ungureni-Bălteni.

Iată persoanele cari vor lua parte la manevrele regale ca arbitri ai direcției

manevrelor, arbitri ai partidelor și informatori ai ambelor partide :

Arbitrii Direcțiunei Manevrelor:

Arbitru șef: general de brigadă, Zossima; arbitrul infanteriei -general Herjeu C;

arbitrul artileriei -general de brigadă, Georgescu C.

Arbitrii Diviziei de Cavalerie :

General de brigadă Lambrino, ajutat de maior Șolcănescu Ernest și căpitan Bullif

E.

Arbitrii partidului roșu:

Arbitru șef -general Presan; arbitrul artileriei -colonel Popovici N.; arbitrul

cavaleriei - lt. colonel Botea; arbitrul brig. V infanteie -colonel Derigault; arbitrul

brigadei VI infanterie -lt. col. Negrutzi; arbitrul brigadei VII infanterie -col.

Nestorian; arbitru. brig. VIII infant.- lt. col. Dragalina; arbitru brig. III artilerie -

col. Burghele C.; arbitrul brig. IV artilerie -col. Rujinski; arbitrul brig. VI roșu -lt.

col. Sinescu; arbitrul brig. VII roșu -lt. col. Nicolau C.

Ofițeri informatori:

Brig. V, VI, VII, VIII, inf. maiori Scărlătescu G., Piperescu, Petala C., Anastasiu

AL.

Brig. III și IV, artilerie; maiori Tulea C, Jiteanu I.

Brig. VI și VII roșiori; maiori Niculcea, Costescu Al.

Arbitrii partidului albastru

Arbitru șef: general T. Constantinescu; arbitrul artileriei -col. Orezeanu; arbt.

caval. -lt. col. Călinescu; arbt. brig. I de infanterie -lt. col. Petrescu D.; arbt. brig. II

inf, lt. col. Anastasiade; arbt. brig. III inf. lt. col. Radian R.; arbt. brig. IV inf. lt.

col. Popovici Ghe.; arbt. brig. I de artl. col. Costescu; arbt. brig. II de artl. col.

Papadat D.; arbit. brig. I călărași -lt. col. Coroiu; arbt. brig. II călărași -lt. col.

Oprescu.

Ofițeri informatori

Brig. I, II, III, IV inf. -maiori Rujinski, Ionescu E. M., Liciu Gh., Leca Ar.

Brig. I și II artilerie, maiori Bejulescu, Caradas.

Brig. I și II călărași, maiori Schina și Naumescu.

*

Voința Națională, Marți. 28 Septembre, 1910.

Manevrele regale Slatina, 25 Septembrie.

Manevrele regale cari în acest an prezintă un interes cu totul particular, atât

din punct de vedere al efectivului pus în luptă, cît și în ceea ce privește direcțiunea

lor generală, au început azi, 25 Septembrie

Tema manevrelor. Voind să dea manevrelor un caracter cât mai posibil

apropiat de situațiunile cari se prezintă în război, A. S. R. Principele Ferdinand,



inspector general al armatei, care are direcțiunea supremă a manevrelor, a dat tema

în ultimul moment, adică, eri, 24 Septembrie, indicînd numai misiunea generală a

fiecărei partide. Asupra efectivului și așezarea adversarilor, nu se găsește nici o

dată în temă, al cărei cuprins este următorul:

Situațiunea generală (Pentru ambele partide). Armata partidului albastru se

concentrează la Pitești și în împrejurimi. O parte din trupele partidei albstre n-au

avut timp să sosească în zona de concentrare și se găsesc la estul râului Olt.

O armată a partidei roșii (de invaziune), înaintează dela nord spre sud, în mai multe

coloane, între râurile Argeș și Dîmbovița.

Situațiune specială pentru partida roșie. Comandantul armatei partidei roșii, fiind

informat că trupele partidei albastre, cari se găsesc în Oltenia, înaintează în direcția

Slatina-Pitești, către flancul și comunicațiunile grosului forțelor sale, constitue o

armată compusă din diviziile 3 și 4 de infanterie, și o divizie de cavalerie, sub

denumirea de corpul roșu, căruia îi dă ordin să meargă în contra trupelor inamice

din Oltenia, să scape Craiova și să împiedice ridicarea unor noi forțe inamice în

Oltenia.

Situațiune specială pentru partida albastră. Comandantul partidei albastre, pentru

a împiedica mersul armatei roșii, dă ordin trupelor care se găsesc în Oltenia să

atace pe direcția Slatina-Pitești, flancul și comunicațiunile armatei roșii.

În rezumat, misiunea Corpului I de armată, sau corpul albastru (12

batalioane de infanterie, 16 escadroane de cavalerie, 19 baterii de artilerie și 2

automobile mitraileze), a primit misiunea ofensivă de a merge în direcția Slatina-

Pitești, pentru a ataca flancul și comunicațiunile armatei roșii. De asemenea,

Corpul 2 de armată -sau corpul roșu- (26 baterii de infanterie, 16 escadroane de

cavalerie, 18 baterii de artilerie și o divizie de mitralieze), trebue să opereze tot

ofensiv, să înainteze către Craiova s-o ocupe, și să se opue la o nouă ridicare de

forțe inamice în Oltenia.

Când au primit teme, cei doi adversari se găseau: Corpul albastru în

cantonament pe valea Tăsluilui (la N-E de Craiova), între Pielești și Urechești,

cavaleria sa la Robănești; Corpul roșu în cantonament pe văile Vedea și Vedița (la

Est de Slatina), adică divizia 3-a către Colonești, a 4-a la Șerbănești și divizia de

roșiori la Mogoșești.

Operațiunile dela 25 Septembrie, Având în vedere misiunea lor respectivă și faptul

că râul Olt e un obstacol foarte serios, care poate întrerupe continuitatea mișcătei

ofensive dacă nu se pune mâna la timp pe punctele de trecere, generalul Culcer,

comandantul corpului I de armată, și generalul Zotu, comandantul corpului II, au

fost preocupați în primul rînd -și cu drept cuvînt - să ocupe podurile de la Slatina.

Pentru a realiza această ideie, foarte justă și indiscutabilă, cei doi adversari

au luat dispozițiuni diferite, astfel:

Generalul Zotu n-a ezitat să ceară trupelor sale maximum de efort pentru a

ajunge la Olt cât mai repede posibil și să treacă pe malul drept al râului, chiar în

ziua de 25 Septembrie; în vreme ce generalul Culcer, mai prevăzător, și nevoind să

impună trupelor sale oboseli excesive, a prescris mișcări cari au de scop să aducă

grosul forțelor sale pe înălțimile cari se găsesc la câțiva km spre Est de Slatina -cu



o avant-gardă la Slatina -cu scop de a prepara și executa trecerea Oltului, imediat

ce va avea date mai mult sau mai puțin exacte, asupra forțelor și așezărei

inamicului.

Ca întotdeauna „audaces fortuna...”, căci al 2-lea corp de armată a reușit,

fără să întâmpine rezistență, și cu toată marea etapă ce parcursese, să treacă pe

malul drept al Oltului, cu toate forțele sale.

Detaliile operațiunilor corpului 2 sunt foarte interesante pentru specialiști,

dar nu se pot expune într-o coloană; trebue să constatăm însă, cu o mare mândrie,

că generalii noștri sunt la înălțimea soluțiunilor celor mai grele probleme de război.

Cât despre trupele noastre a căror rezistență în marșuri și oboseli, a devenit

legendară, se poate spune că ce au făcut în ziua de 25 Septembrie, nu poate fi

întrecut.

Suntem mândri să constatăm că brigada a 7-a de infanterie, a executat în

dimineața zilei de 25 Sept. un marș forțat de 44 km, în 6 ore -ceea ce face mai mult

de 7 km pe oră. De asemenea, divizionul de roșiori, după un marș de 30 km în mai

puțin de 3 ore, a trecut Oltul prin vad, urmat de secțiile sale de mitralieze și de

bateriile sale de artilerie, și după puțină vreme, a atacat cu o vigoare admirabilă,

divizionul de călărași -vrăjmaș -pe care l-a întâlnit pe un platou de pe malul drept

al Oltului.

De la manevrele din 1901, cari au avut loc la Rm. Sărat, pe un teren

desfundat de ploi continue, n-am mai avut ocazia de a vedea manevre așa de

concludente și atât de măgulitoare pentru amorul nostru propriu, de Români.

De aceea suntem foarte recunoscători d-lui general Crăiniceanu, ministru de

război, pentru că a știut, cu toate dificultățile ce le-a întîmpinat, să ia dispoziții

pentru ca manevrele să aibe loc fără să aducă nici un prejudiciu mișcării noastre

economice, dându-ne, în acelaș timp, prilejul să avem și mai multă încredere în

frumoasa și puternica noastră armată.

Meteo, 27 Sept. 1910, la Slatina;

-la miezul nopții=9 gr.

-dimin. ora 7=11 gr.

-miazăzi=12 gr.

pres. at.=770 m.p.

starea cerului -noros, barometru în scădere.

*

Adeverul, Marți, 21 Septembrie, 1910

Manevrele regale

Comandanții manevrelor regale cari se fac în Oltenia, vor sosi pe câmpul

luptelor în ordinea următoare:

Principele Ferdinand, care are direcția generală a manevrelor, va sosi pe

câmpul de luptă în ziua de 24 Septembrie a. c., însoțit fiind de d. colonel Iliescu și

de căpiatnii Rosetti și Stârcea.

Principele plecat astăzi la vânătoare în județul Muscel, va sosi Miercuri în

Capitală, de unde va pleca la manevre.

*



D. ministru de război, generalul Crăiniceanu, însoțit de dnii colonel

Cristescu, comandantul școalei superioare de război, colonel Manolescu Mladian,

șeful secretariatului din ministerul de război, maiorii atașați Dabija, de la Sofia, și

Sturdza de la Paris, cât și colonelul Ghenea, din artilerie, vor inspecta în ziua de 23

Septembrie a. c., trupele în marș.

Cu trei automobile ofițerii menționați mai sus, vor sosi în seara zilei de 23

Septembrie, la cuartierul general al manevrelor de la Slatina

*

În timpul manevrelor, dl. căpitan Mircescu șeful de cabinet al ministrului

de război, a fost numit comandant al unităților de mitralieze atașate pe lângă

trupele de roșiori.

Pentru timpul manevrelor, d. ministru de război, d. general Crăiniceanu, a

dispus înființarea unui biurou al presei unde corespondenții cât și trimeșii speciali

ai ziarelor vor fi ținuți în curent zilnic, cu mersul manevrelor.

*

Adeverul, 25 Septembrie

Principele Ferdinand la Slatina Slatina, 24 Septembrie.

Azi dimineață a sosit aici principele Ferdinand, care a fost întâmpinat la

gară de autoritățile civile și militare, și corpul didactic.

După amiazi, principele va face o escursiune.

Cu prilejul sosirei principelui Ferdinand, s-a întîmplat un accident, din

fericire, fără urmări grave. Automobilul cu care d. general Zossima venea la gară

în întâmpinarea principelui, a lovit trăsura No. 22, căreia i-a rupt hamurile. Victime

omenești n-au fost.

*

Adeverul, 26 Septembrie De la manevre

Sosirea prințului Ferdinand la Slatina. Slatina, 24 Septembrie.

După cum am anunțat, azi la orele 12 și 20, a sosit, cu trenul regal,

principele Ferdinand, directorul general al manevrelor regale din anul acesta,

însoțit de principele Carol, sublocotenent în batalionul 1 de vânători, și de

nepoții săi, principii de Hohenzollern.

Deoarece principii n-au fost niciodată în acest oraș, o lume imensă se

adunase la gară, să primească pe membrii casei princiare. Imediat ce principii

s-au dat jos pe peron, primarul orașului, d. Florescu, le-a eșit în întâmpinare cu

tradiționala pâine și sare. Apoi, dl. prefect Vasile Ștefan a făcut prezentările și,

după vreo 10 minute, principii s-au suit în două automobile, îndreptându-se spre

Palatul administrativ, care le servește de cartier general pe tot timpul manevrelor.

În gară remarc următorele persoane, dnii: Alexandru Iliescu, deputat de Olt;

Eugeniu Ionescu21

, dir. prefecturii, general Robescu, mareșalul curții, Constantin

21

Este tatăl dramaturgului Eugen Ionescu



Buțureanu, senator, d. general Wartiade, Berceanu, șef de cabinet al ministerului

de interne, general doctor Papilian, general Gărdescu, general Fotino, Munteanu,

fost prefect, Vărzaru, președintele tribunalului local, Stăncescu, jude-instructor,

Dumitriu procuror, Const. Radovici, proprietar, Mărăcine, ing. Șef al județului,

Corlățeanu, adm. financiar și alții.

La orele 11, principii, însoțiți de d-nii colonei Iliescu, șeful statului major

regal și Greceanu, aghiotant regal, s-au dus în automobile în direcția Craiova, spre

a inspecta trupele corpului I de armată.

Craiova, 24 Sept.

Divizia de cavalerie, formată din reg. de călărași 1, 2, 3 și 4, a parasite azi

dimineață orașul mergând spre Slatina, sub conducerea d-lor colonei Mustață și

Socec, având la stat major pe d-nii maior de stat major Costescu, maior de

intendență Georgescu și locotenent de administrație Șimniceanu, trecând la

Robănești.

Din această divizie face parte și d. căpitan suedez, Fari Burman, care se

găsește atașat la serviciul de la regimentul 4.

-Xam.

*

Slatina 27 Septembrie.

Mâine dimineață sosește în localitate principesa Maria spre a lua parte

la defilarea trupelor corpurilor I și II, care va avea loc în fața gărei Piatra-

Olt.

-Astă seară la orele 8, în localul primăriei, principele Ferdinand va da un

banchet ofițerilor superiori din ambele corpuri.

La acest banchet vor azista d. Ionel Brătianu, prim-ministru și autoritățile

locale. -Eri a sosit în localitate soția dlui prim-ministru I. I. C. Brătianu, care s-a dus

pe câmpul de manevre unde a urmărit cu automobilul desfășurările trupelor. -Mâine dimineață, 28 Septembrie, va avea loc defilarea trupelor din corpul I și II.

La această defilare vor azista toți prinții și atașații militari străini care au luat parte

la manevrele locale.

În vederea acestei defilări s-a aranjat ca din localitate să plece un tren special

la orele 8 la Piatra-Olt.

-Pe cale particulară ni se comunică că la aceste manevre ar fi murit 4 soldați.

Dăm știrea sub rezervă.

*

Zborul lui VLAICU Slatina, 27 Septembrie.

Azi după amiazi, pe la orele 3 și jumătate, inginerul Vlaicu a zburat cu

aeroplanul său, din fața gărei locale pe deasupra orașului, traversând râul Olt în

direcția Balș, pe câmpul de manevre și aterizând în fața familiei regale.

Înălțimea la care aeroplanul lui Vlaicu s-a ridicat azi, a fost de peste 500

metri. Printre lumea militară și civilă prezentă, entuziasmul a fost mare.

V. P.



*

Adeverul, 30 Septembrie

Zborul lui VLAICU la manevre Mai mulți ofițeri superiori cari s-au întors azi dela manevre, ne spun că

zborul executat alaltăieri, Luni, de către ing. Vlaicu cu aeroplanul său pe câmpul

manevrelor dintre Slatina și Piatra-Olt, a întrecut toate așteptările și a stors

admirația și chiar lacrimile numeroasei azistențe.

Deși bătea un vânt ușor, ing. Vlaicu n-a ezitat un minut să dea dovada

solidităței aparatului său, și Luni după amiazi s-a înălțat în văzduh de pe platoul

din fața gării Slatina, în uralele orășenilor prezenți.

După câteva virajuri admirabil executate, ing. Vlaicu s-a îndreptat asupra

orașului Slatina la o înălțime de 200 metri, apoi, trecând Oltul, s-a îndreptat spre

Piatra-Olt, unde aștepta principele Ferdinand, principele Carol, cei doi prinți de

Hohenzollern, d. general Crăiniceanu, ministrul de război, numeroși ofițeri,

generali și trupe.

În drumul de la Slatina spre Piatra-Olt, intrepindul nostru aviator a atins

înălțimea de 500 metri, aparatul desemnându-se la orizont ca un uriaș vultur.

După un zbor care a durat exact 35 minute, inginerul Vlaicu a aterizat la

Piatra-Olt la 10 metri de locul unde așteptau membrii familiei princiare și ofițerii

generali. [prinţul Carol, principii Frederik-Victor şi Francisc Joseph de

Hohenzollern, Ion I. C Brătianu, primul-ministru de atunci, generalul Grigore

Crăiniceanuu – ministrul de război, etc. Vlaicu a înmânat prinţului moştenitor

primul mesaj oficial transmis pe calea aerului din ţara noastră. n.n.]

Emoția ce cuprinsese mulțimea de țărani și trupele la vederea acestui

spectacol grandios, era de nedescris. Pe fețele multora dintre ofițeri, se vedeau

lacrimi de bucurie.

Inginerul Vlaicu a fost călduros felicitat de principii prezenți și de d.

general Crăiniceanu, ministru de război, care și-a exprimat cu acest prilej,

satisfacția de a fi cerut consiliului de miniștri să recompeseze pe Vlaicu cu suma de

50.000 lei, spunând că e fericit de a fi contribuit la această manifestație a geniului

românilor.(„În urma dovezilor pe care le-ai făcut cu aeroplanul dumitale,

Consiliul de Miniştri a aprobat raportul meu şi-ţi dă o recompensă de 50.000 lei”)

*

Gazeta Transilvaniei, Nr. 71, Miercuri, 31 Martie, 1910.

Aeroplanul aviatorului Vlaicu Aeroplanul aviatorului Vlaicu va fi gata după cum cetim în ziarele din

România, prin luna Maiu.

Acest aeroplan dirigiabil va avea încâtva forma unei paseri gigantice.

El va semăna cu aeroplanul lui Bleriot numai într-atâta că va avea 2 aripi

nemișcătoare, încolo însă, se va deosebi cu totul de el.

E lucrat din aluminium și lemn de frasin, astfel că greutatea sa cu motorul

la un loc, va fi numai de 170 kg. Lungimea spinării cu dirigiatorul împreună, va fi

de 12 metri, lungimea aripelor va fi de 10 metri, pe când aeroplanul lui Bleriot deși

e mai mic, are o greutate de 250 kg.



Motorul e comandat din Paris.

Lucrările din arsenal le conduce însuși dl. Aurel Vlaicu.

Se speră că reușit aviatorului român va fi splendidă.

*

TRIBUNA, 14 Octomvre n. 1910.

La manevrele grele, cari au loc acum în jurul Slatinei, a fost invitat şi

primul aviator român, Aurel Vlaicu, spre a face câteva recunoaşteri cu aeroplanul

său.

Ştirile sosite de pe câmpul de manevre sânt cât se poate de îmbucurătoare.

Succesul Iui Vlaicu cu această ocazie a fost desăvârşit, stârnind un entuziasm de

nedescris în rîndurile ofiţerilor.

Iată câteva amănunte noui.

Luni după amiazi ingeniosul inventator a făcut în jurul Slatinei două

zboruri de recunoaştere, parcurgând o distanţă de peste 45 de chilometri.

Pornind delà cartierul statului major, el a trecut peste oraşul Slatina, Ia o

înălţime de 350 de metri. În drumul lui, de asupra dealului Grădişte, Vlaicu s'a

întâlnit cu căpitanii Fotache Ionescu şi Mihalcea, cari se aflau în nacela balonului

captiv. Aceştia au salutat cu multă însufleţire pe îndrăzneţul aviator, care se

îndreptă spre Piatra, unde se afla A. S. R. Principele Ferdinand, generalul

Crăiniceanu şi întregul stat, major.

Aici ateriză în condiţiuni excelente, fiind obiectul celor mai călduroase

ovaţiuni. După cum se ştie, dl general Crăinlceanu a cerut pentru aviatorul nostru

suma de 51 de mii de lei, care sumă i-a şi fost votată de consiliul de miniştri.

Ataşaţii militari străini au fost unanim în a recunoaşte superioritatea

invenţiei lui Vlaicu faţă de aeroplanele existente până acuma.

Aeroplanul lui Vlaicu va fi cumpărat pentru armata română.

Se afirmă că ataşatul militar al Germaniei s'ar fi exprimat în termeni

elogioşi despre acest aparat. Unii mai optimişti susţin chiar, că el ar fi introdus şi în

armata germană.

Fireşte, ar fi un succes al ştiinţei româneşti, ar fi o mare mândrie pentru noi,

când această ştire s'ar adeveri.

Deocamdată ne mărginim numai ca s'o înregistrăm.

*

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Octombrie • oct. 1590, m. Radu Buzea vel armaş, tatăl celor trei fraţi Buzeşti. Înmormântat la Călui.

• 2 oct. 1602, moare Stroe Buzescu în urma rănii din lupta de la Teiuşani cu nepotul

hanului tătar. Este înmormântat la biserica din Stăneşti Vâlcea.

• 25 oct. 1632, în urma luptei de la Plumbuita, Matei Basarab ocupă tronul Ţării

Româneşti.

• 28 oct. 1688, începe domnia lui C-tin Brâncoveanu.

• 1 oct. 1711, Domnitorul Constantin Brâncoveanu termină podul peste Dâmboviţa de la

Podul Dâmboviţei şi pune în acel loc o cruce de piatră care s-a păstrat până azi.



• 5 oct. 1781, Ilinca Dobrosloveanca termină zidirea bisericii din Reşca.

• Toamna 1817, Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu.

• 27 oct. 1819, m. Mariţa Pârşcoveanu, fiica vornicului Ştefan Pârşcoveanu şi soţia lui

Iordache Cantacuzino.

• 5 oct. 1830, m. Dinicu Golescu. Fusese căsătorit cu Zoe, fata Dumitranei Pârşcoveanu.

•12 oct. 1835, m. la Slatina dascălul Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui P. S. Aurelian.

• 5 oct. 1860, n. la Caracal Dimitrie Petrescu, inginer agronom, tatăl scriitorului Cezar

Petrescu.

• 10 oct. 1864, n. I. S. Floru, istoric, autor de manuale şcolare (Floru-Olt, Memoria Oltului

şi Romanaţilor nr. 18, 19, 22/2013; 40, 41, 42/2015; 51, 53/2016, 62/2017).

• 27 oct. 1874, n. la Dioşti R-ţi profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, fost director

al Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.16/2013;

32/2014; 38-42/2015; 49, 56/2016, 67/2017).

• 1 oct. 1880, n. la Zvorsca-Romanaţi amiral Petre Bărbuneanu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor , nr. 5/2012).

• 2 oct. 1880, n. Craiova g-ralul scriitor N. M. Condiescu, fost preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români, înmormântat la moşia sa Grozăveşti-Romanaţi la 15 iunie 1939.

• 22 oct. 1880, m. Şt. Protopopescu, om politic liberal, fondatorul Şcolii nr. 2 Slatina.

•17 oct. 1881, n. liderul ţărănist C.G. Căpăţineanu (Memoria Oltului şi Romanaţilor

25/2014).

• 21 oct. 1881, n. la Slatina Demetru D. Stoenescu, jurist.

• 15 oct. 1883, inaugurarea Şcolii de Agricultură de la Strehareţi lânga Slatina.

• 26 oct. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, gazetar, animator al vieţii culturale din Craiova

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013; 54/2016).

• 1 oct. 1885, apare la Slatina prima revistă pentru copii din România -„Amicul Copiilor”.

• 10 oct. 1888, apare la Slatina ziarul „Oltul”.

• 10 oct. 1888, ia fiinţa gimnaziul „Ioniţă Asan” din Caracal, un rol important având D.

Cezianu.

• 14 oct. 1888, n. g-ralul Aurel Aldea la Slatina.

•Ante 1 oct. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu.

•4 oct. 1891, n. g-ral Ion Mihăescu la Amărăştii de Jos- Romanaţi.

•14 oct. 1894, n. Ilie Popescu Spineni, jurist , romanist, istoric (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 67/2017).

•17 oct. 1895, G. Poboran devine director al Şcolii Ionaşcu din Slatina.

• 28 oct.1897 , m. la Mirila- Romanaţi Gheorghe Chiţu, om politic, fost primar al Craiovei.

• 30 oct. 1899, apare la Caracal ziarul „Caracalul” .

•2 oct.1900, n. la Strejeşti prozatorul şi gazetarul Dumitru Diaconeasa.

•14 oct. 1900, n. pictorul Lazăr Zarea (Zoller) la Slatina.

• 21 oct. 1900, n. Neda Marinescu, fizician la Grădinile-Romanaţi.

• 25 oct. 1902, n. Dăneasa cărturarul Dumitru Popovici.

• 29 oct. 1902, m. Ioan N. Guran, fost deputat de Romanaţi, fost primar al Caracalului.

• 14 oct. 1903, n. la Caracal pictorul Ion Musceleanu.

• 23 oct. 1903, n. la Enoşeşti actorul şi regizorul C-tin Ţăpârdea.

• 23 oct. 1905, apare „Gazeta Balşului”.

• 25 oct. 1906, C-tin Dissescu devine ministru al Cultelor după retragerea lui M. Vlădescu.

• oct. 1907, apare la Caracal „Viaţa şcolară”.

• oct. 1907, C-tin Dissescu devine decan al Baroului Ilfov.



• 4 oct. 1908, n. N. Popescu Optaşi, istoric şi profesor al liceului „Radu Greceanu”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 55/2016, 64, 66/2017).

• 21 oct. 1909, m. la Bucureşti Rola Piekarski, fost profesor de desen la gimnaziul ,,Radu

Greceanu” din Slatina.

• 16 oct. 1911, N. Iorga susţine la Caracal conferinţa „Presa română şi menirea ei”.

• 12 oct. 1912, inaugurarea monumentului eroilor de la Cezieni (Memoria Oltului şi


• 16 oct. 1912, se formeaza noul guvern condus de Titu Maiorescu. C-tin Dissescu (n.

Slatina) este Ministrul Instrucţiunii Publice.

• 25 oct. 1915, ia fiinţă la Caracal „Federala Dacia”.

• 10 oct. 1916, m. pe front în Valea Jiului Tiberiu Popescu, fost profesor la Gimnaziul

„Radu Greceanu” din Slatina (Memoria Oltului şi Romanaţilor 16/2013).

• 24 oct. 1916 n. juristul Mihai T. Oroveanu, reputat specialist în drept administrativ.

• 25 oct. 1920, Balşul devine oraş.

•14 oct. 1921, este inaugurat monumentul eroilor din Bălteni-Olt (Memoria Oltului şi


• 16 oct. 1921, apare la Caracal ziarul „Viitorul Romanaţului”.

• 1 oct. 1922, apare ziarul „Olteanul”, organul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.17/2013).

• 1 oct. 1922, dezvelirea monumentului eroilor din Crăciunei de Jos.

•4 oct. 1922, se pune piatra fundamentală la clădirea liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.

• 18 oct. 1923, apare la Caracal „Gazeta Romanaţilor”.

• 26 oct. 1923, dezvelirea monumentului eroilor din Ştirbei-Iancu Jianu.

• 7 oct. 1924, m. C. Ştefănescu Zănoagă, fost prefect de Olt, lider P. Naţionalist Olt.

• 12 oct. 1925, m. institutorul slătinean G. Poboran, autorul „Istoriei oraşului Slatina”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 10/2012, 11, 12, 16/2013; 41/2015).

• 10 oct. 1926, congresul prin care din fuziunea P. Ţărănesc cu P. N. Român ia fiinţă P. N.

Ţărănesc. Pavel Brătăşanu devine vicepreşedinte al formaţiunii.

• oct. 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Doba.

• oct. 1928, în parcul oraşului Caracal este instalat bustul lui C-tin Poroineanu .

• 8 oct. 1928, m. poeta Ada Umbră la Ianca-Romanaţi (Memoria Oltului şi Romanaţilor

nr. 35/2015; 54/2016).

• 26 oct. 1928, are loc la Recea un cumplit accident feroviar (Memoria Oltului şi


• 1 oct. 1929, I. Ionaşcu devine directorul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina.

• 21 oct. 1929, Mircea Damian scoate la Bucureşti revista „Vitrina Literară” (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013).

• oct. 1931, se înfiinţează prima bibliotecă publică din Slatina în casa donată de profesorul

M. S. Andreian.

• 10 oct. 1931, m. profesorul Aurel Cetăţeanu care funcţionase la Liceul „Radu Greceanu”

din Slatina, profesorul de limba română al scriitorului Mircea Damian.

• 25 oct. 1931, moare într-un accident de avion Octav Oculeanu (n. Brastavăţu, Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 5/2012; 51/2016).

• 5 oct. 1932, n. poetul Ion Precupeţu la Boşoteni-Romanaţi.

• 11 oct. 1932 n. la Topana Vasile Smărăndescu, poet, prozator şi gazetar.

• 17 oct. 1932, m. dr. Titu Oroveanu (n. Caracal), fost deputat de Buzău.

• 15 oct. 1933, este inaugurat bustul lui H. G. Lecca la Caracal, opera lui Dimitriu-Bârlad .



•19 oct. 1933, Nifon Criveanu (n. Slătioara-Romanaţi) devine episcop de Huşi (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 52/2016).

•19 oct. 1935, m. scriitorul Gib Mihăescu (n. la Drăgăşani la 23 apr. 1894). A studiat la

liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina.

• oct. 1936, apare „Şcoala Noastră”, revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Olt.

• 10 oct. 1937, inaugurarea monumentului eroilor din Gropşani (Memoria Oltului şi


•13 oct. 1937, n. la Stoeneşti Stelian Niculescu, dr. în matematică.

• 15 oct. 1938, apare la Caracal revista „Făclia” (Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 7

/2012)

• 21 oct. 1940, n. la Coteana gazetarul Dumitru Tinu, preşedintele Clubului Român de

Presă, directorul ziarului ,,Adevărul” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 8/2012).

• 5 oct. 1941, n. la Caracal Gh. Dincă, dr. în matematică.

• 14 oct. 1941, apare la Slatina „Gazeta Oltului” (Memoria Oltului şi Romanaţilor

10/2012).

•1 oct. 1942 se deschide la Slatina tipografia ,,Tiparul Oltului” a Constanţei Noale.

• 10 oct. 1943, n. la Caracal prozatorul Radu Niţu.

• 5 oct. 1944, n. la Caracal istoricul şi numismatul Onoriu Stoica.

• 21 oct. 1944, apare ziarul „Libertatea Romanaţului” la Caracal.

•20 oct. 1947, n. prozatorul Aurel Antonie la Castranova- Romanaţi.

• 17 oct. 1949, m. în detenţie la Aiud g-ralul Aurel Aldea .

•1 oct. 1950, n. la Şurtuc-Sălaj profesorul Teodor Nedelea, fost director al Liceului

Agricol de la Strehareţi şi autor a numeroase lucrări în domeniul chimiei (Memoria Oltului

şi Romanaţilor, nr. 34/2014; 46/2015; 47, 54, 55/2016.

•12 oct. 1950, n. profesorul şi istoricul Ion Ivaşcu, iniţiatorul publicaţiei ,,Studii

Slătinene”.

• 29 oct. 1950, n. scriitorul disident Viorel Padina, la Gura Padinii-Romanaţi.

•6 oct. 1951, n. la Bistriţa- Piatra- Olt scriitorul Florin Chintescu.

•14 oct. 1951, n. la Caracal scenografa Iuliana Manţoc.

•1 oct. 1955, n. la Izbiceni poetul Ion Stratan.

•4 oct. 1976, n. la Osica de Jos (Dobrun) caricaturistul Gogu Neagoe.

• 28 oct. 1983, m. Ionel Marinescu, poet şi critic (n. 1909).

• 27 oct. 1985, m. prozatoarea Alice Botez.

• oct. 1994. m. actriţa Pola Illery (Paula Iliescu) în S. U. A. (n. Corabia).

•31 oct. 2000, g-ralul Mihai Popescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 28/2014) devine

şef al Marelui Stat Major al Armatei.

• 7 oct. 2001, s-a dezvelit monumentul eroilor din Curtişoara (Memoria Oltului şi


• 28 oct. 2001, m. pictorul I. Popescu Negreni (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

17/2013).



Dumitru Tudor în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (I)

Floriana Tîlvănoiu

În fondul Pătru Crăciun de la S.J.A.N. Olt se păstrează un număr de 34 de scrisori

din perioada 1950-1966 scrisori primite de profesorul caracalean de la marele istoric şi

arheolog Dumitru Tudor. Ele dovedesc legăturile lui Dumitru Tudor cu Caracalul şi Oltenia

dar şi preocuparea profesorului caracalean de a ţine legătura cu oamenii de cultură legaţi

de istoria Caracalului cu scopul de a îmbogăţi permanent colecţiile muzeului de la Caracal.

Reţinem interesul profesorului universitar Dumitru Tudor în special pentru piesele

arheologice de valoare păstrate de colecţionarul Ilie Constantinescu dar şi detaliile privind

descoperirile sale arheologice de la Reşca şi Celei, din judeţul Romanaţi.

Dacă pictorul Marius Bunescu a avut o contribuţie esenţială la înfiinţarea

pinacotecii din Caracal, un mare merit revine şi profesorului Dumitru Tudor pentru

organizarea secţiei de arheologie de la Muzeul Romanaţilor.

[1] Muzeul de Antichităţi Iaşi [Antet] Iaşi, 22 ian. 1950

Iubite domnule coleg,

Scrisoarea dvs. din 18 crt. mi-

a făcut o deosebită plăcere prin

noutăţile ce-mi trimiteţi şi care mă

interesează mult. Un muzeu oficial al

judeţului Romanaţi şi la Caracal este

aşteptat încă din vremea lui Bolliac.

Văd acum că prin perseverenţa dvs. a

luat fiinţă. Pinacoteca organizată de

dvs. la liceu a fost desigur un bun

început. Nu am uitat acea vizită şi

căldura cu care m-aţi primit în 1948.

Întors la Bucureşti, l-am rugat pe

pictorul Teodorescu-Romanaţi să şi trimită un tablou ,,de maturitate”. Nu ştiu dacă

a făcut aşa ceva, fiindcă e ,,artist” şi apoi ,,oltean”. Pe mine mă va interesa- şi aici

mă pricep- secţia arheologică. Judeţul Romanaţi este cel mai bogat în antichităţi

din întreaga ţară, deci şi secţia ce organizaţi ca trebui să corespundă. Trebuie să

daţi ,,asalturi” diplomatice pe lângă ,,nea Ilie”22

, care să aibă încredere în noua

instituţie, chiar dacă nu are ziduri de beton cum doreşte dânsul. Numai cu obiectele

d-sale se poate înjgheba o frumoasă secţie arheologică. Cel puţin să ,,le

împrumute” pentru a fi expuse. Regret că pentru 3-4 ani săpăturile de la Celei sunt

sistate, deoarece ca delegat al Academiei R.S.R. sunt prins în fiecare vară la

Canalul Dunărea-Marea Neagră unde se fac câteva cetăţi romane. Materialul meu

de la Celei se găseşte în parte adăpostit la Primăria Corabia, unde nu este expus.

De aceea ar fi bine să interveniţi prin Comitetul Provizoriu din Caracal spre a fi

22

Profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu



adus la Caracal. Sunt acolo circa două care de

vase, cărămizi ştampilate, bronzuri, monete etc.

De asemenea mult material se mai găseşte la

Reşca. În curtea primăriei de acolo se află un

frumos pilastru din marmoră. Acesta, împreună

cu altele trebuie aduse la muzeul dvs. Lucraţi

numai prin Comitetul Provizoriu fiindcă se face

treabă bună. Aplicaţi apoi şi sistemul lui ,,nea

Ilie”: elevii de la liceu. Sunt cei mai harnici

strângători. Ceea ce este important este ca pe

fiecare obiect să scrieţi localitatea. Fără

provenienţă, un obiect de muzeu este mort. Voi

căuta ca prin vară să vin prin Caracal. Sperăm ca

în viitoarea campanie de săpături să avem un şantier şi în Romanaţi. Voi cere

Academiei să vă repartizeze din descoperiri. Dar pentru secţia arheologică,

îmbogăţirea nu se poate face decât prin călătorii dese la Reşca. Să nu uit: la

Corabia este o colecţie bună a d-lui Georgescu. Vrea să o vândă, şi dacă aveţi ceva

fonduri la muzeu e bine să o cumpăraţi. Între altele are o piesă extrem de preţioasă:

un stâlp militar de la Constantin cel Mare din 328 p. Chr. Făcut pe ,,Drumul lui

Traian”.

Aştept noutăţile dvs,

Al dvs. D. Tudor.

[2] Iaşi, 25. V. 1950

Iubite coleg,

Am primit scrisoarea d-tale şi sunt bucuros să aflu că munca ce ai depus nu

e zadarnică. Regret şi eu că nea Ilie nici în ceasul al 12-lea nu înţelege unele

lucruri. Este om ce se apropie de 75 de ani şi mă întreb cui lasă acest material?

Rămâne acelaşi spirit de arhivar îngust! În privinţa obiectelor de la Corabia, aş dori

să ştiu dacă cei de acolo

organizează un muzeu sau

le păstrează şi ei ca Nea

Ilie? Dacă nu se gândesc la

aşa ceva, am putea

interveni prin Academia

R.P.R. sau prin Ministerul

Artelor ca să poţi lua întreg

materialul. Mai am la Celei

material lăsat în curtea

locuitorului Ştefan Filip

(fosta mea gazdă). Sunt

câteva inscripţii, cărămizi,

râşniţe şi vase fragmentare dar cu inscripţii pictate. Dacă poţi, ia şi acest material.

În 1937, D. Berciu făcea o

prezentare a colecţiei de

antichităţi deţinute de Gh.

Georgescu din Corabia



În privinţa obiectelor adunate de mine la liceu23

şi acum la nea Ilie, nu-mi mai pot

aduce aminte care sunt decât revăzându-le, în original. Au trecut aproape 20 de ani

de atunci... Dar trebuie ştiut că cel puţin jumătate din muzeul lui nea Ilie este adus

de elevi pentru liceu! Părerea mea este următoarea: d-ta lucrezi prin Comitetul

Provizoriu local. Să i se facă o adresă lui nea Ilie prin care să i se pună în vedere ca

într-un timp de (o lună- două) să organizeze un muzeu în casa sa, cu obiectele ce le

are deoarece aceste asunt bunuri ale poporului (aşa spune şi legea). Dacă refuză

acest lucru, să fie anunţat că acest muzeu va fi organizat de Comitetul Provizoriu

chiar în casa sa, sau obiectele vor fi expuse în altă parte. I se va spune în adresă că

aceste obiecte nu-i aparţin ci sunt luate de la liceu sau diferite instituţii. În acest fel,

eu am achiziţionat de la Huşi o mare colecţie pentru Muzeul de Antichităţi din

Huşi.

După câte sunt informat, Ministerul Artelor pregăteşte o lege pentru

confiscarea tuturor colecţiilor particulare, dar nu ştiu când. Ce frumos ar fi fost ca

nucleul muzeului d-tale să-l fi format lucrurile dela nea Ilie şi el să fie ctitorul

acestei instituţii. Este un curios şi mă gândesc ce diplomaţie foloseam şi eu ca să-i

public dintre piesele importante!

Aştept veştile d-tale,

D. Tudor.

[3] Muzeul de Antichităţi Iaşi [Antet] Iaşi, 25 iunie 1950

Doamnă colegă24

În legătură cu adresa dvs. nr. 1150 din 16 iunie a.c., vă comunic cele ce

urmează:

1. În colecţia de obiecte vechi adăpostită la liceul dvs. în vremea când

funcţionam în Caracal se găseau piese amestecate aduse de elevipentru

muzeul şcoalei laolaltă cu cele strânse de dl. Ilie Constantinescu. Nu exista

un inventar, catalog sau altfel de evidenţă prin care să se precizeze ce este

cumpărat de d. C. şi ce este donat liceului. I-am atras atenţia d-lui C. despre

necesitatea unei precizări de proprietate dar d-sa îmi spunea că nu este

necesar acest lucru, deoarece este hotărât să-şi doneze şi partea sa pentru a

se înjgheba la liceu sau în oraş, un muzeu care să-i poarte numele.

2. Piesele colecţionate de mine nu erau puse separat, ci amestecate cu altele.

Am colecţionat material muzeistic cu bani personali, cu fonduri date de

liceu şi din donaţiile elevilor sau particularilor.

3. Faţă de dl. C. am strâns lucruri puţine, dar fiind doctor în arheologie am

ales piese de valoare istorică. Nu pot să-mi amintesc ce am strâns pe atunci,

fiindcă s-au scurs aproape 20 de ani. O parte din materialul arheologic

23

Dumitru Tudor a fost profesor de istorie şi geografie la Liceul Ioniţă Asan din Caracal

între anii 1931-1933.

24

Această scrisoare a fost adresată d-nei Eugenia Spezzi , directoarea Liceului Ioniţă

Asan (nota Pătru Crăciun)



roman a fost publicat de mine în ţară sau străinătate, dar trebuie să fac o

preciziune relativă la indicarea ,,colecţiei” în acele publicaţii. Pe atunci

(pentru reclamă nu cred) d. C. mă ruga ca pentru toate obiectele să indic că

aparţin colecţiei Ilie Constantinescu, pentru că aşa trebuie să se numească

viitorul muzeu de la liceu sau din oraş. Aceasta era şi opinia mea ca şi a

foştilor directori ai liceului. Ca aparţinând liceului, am publicat numai o

parte din materialul ce fusese achiziţionat cu fonduri date de comitetul

şcolar al instituţiei (directorii D. Eftimescu, Ar. Popovici şi N.N. Ionescu).

Şi aceasta am făcut-o de comun acord cu dl. C.

4. Părerea mea în legătură cu această colecţie: Dl. C. are marea vină de a nu fi

ţinut un inventar la zi din care să se vadă ce este cumpărat cu bani personali

şi ce este donaţie sau cumpărătură a liceului. Când am purces la publicarea

acestor preţioase documente, am cerut d-lui C. să-mi facă atare distincţiune

fiindcă bănuiam că moştenitorii o vor reclama şi nu doream ca publicaţiile

mele să fie piese de dosar. O distincţie nu a putut-o face dl. C. şi nici azi nu

e posibilă pentru cele două categorii de obiecte.

Sunt primul care recunosc sacrificiul personal bănesc foarte mare pe care l-

a făcut dl. C. pentru a aduna o parte din obiecte. Dar în nici un caz colecţiunea nu

mai trebuieşte ţinută îngrămădită în lăzi şi în casa d-lui C. fiindcă în atare situaţie

este de zeci de ani.

Eu Îl sfătuiesc pe dl. C. să caute a reveni la vechile sale intenţii de a sprijini

ridicarea muzeului pe care îl

doreşte de cincizeci de ani. Îl

mai asigur pe dl. C. că sunt

primul care am profitat de

munca sa prin publicarea

materialului arheologic dela

liceul din Caracal. Dar, fără

această dare la lumină, nu ar

fi cunoscută azi ştiinţei. Este

necesar ca aceste documente

să fie acum cunoscute şi de

marele public.

Propun de asemenea

ca dl. C. să fie despăgubit sau răsplătit prin Ministerul Artelor sau de către

Comitetul Provizoriu Local cu o sumă de bani ce urmează a fi fixată de comisiune,

pentru munca şi sacrificiile băneşti făcute de d-sa în ceea ce priveşte înjghebarea

acestei colecţii.

În concluzie: proprietari ai acestei colecţii sunt deopotrivă şi dl. Ilie

Constantinescu şi Liceul de băieţi dar nu se ştie ce au fiecare şi o împărţeală de

atari obiecte nu e posibilă şi nici ştiinţifică.

Prof. Univ. D. Tudor

Decan al Facultăţii de Istorie-Geografie şi director al Muzeului de

Antichităţi din Iaşi.



[4] Iaşi, 14. X. 1950

Iubite domnule coleg,

Restitui cele două exemplare din procesele-verbale semnate. Dar nu ştiu de

unde sunt obiectele? Dela Celei sau de la ,,nea Ilie”? Cât priveşte publicaţiile mele,

le am la Bucureşti. Dacă ,,nea Ilie” nu le găseşte nici pe acestea, caută-ţi-le şi la

biblioteca liceului unde eu le-am trimis regulat. Pe la 26 crt. eu fac un drum la

Bucureşti şi am să le las acasă la mine pentru d-ta. (Bulevardul Tolbuchin- fost

Pache- nr. 60). Când vine cineva din Caracal prin Capitală, roagă-l să treacă pe la

locuinţa mea spre a le ridica de la soţia mea. Inscripţia luate de la ,,nea Ilie” despre

Legiunea XXII Primigenia este cel mai preţios monument din colecţia sa. Îmi aduc

aminte a fi fost cumpărată de mine. Revista germană în care am publicat-o nu o

mai am, dar o descriere şi interpretare istorică a ei am dat-o şi în româneşte

(Monumente inedite din Romula, prt. II, nr. 466). Datează din anul 248 e.n.

pomeneşte de detaşamente ale Legiunii XXII Primigenia aduse de împăratul Filip

Arabul pentru războaiele sale cu goţii şi carpii, ca după victorie soldaţii să fie

folosiţi la construcţia zidului de apărare al Romulei.

Te felicit pentru ultimele achiziţii, mai ales pentru pilastrul de la Reşca.

În lucrările mele vei găsi şi alte antichităţi din Romula ce nu mai aparţin d-

lui Constantinescu şi au fost achiziţionate de mine dar predate d-sale în

împrejurările pe care le cunoşti.

La Celei ai fost? Îţi vorbeam de locuitorul Ştefan Filip la care eu am lăsat

mai multe lucruri, între care

şi o inscripţie romană,

cărămizi, râşniţe, fragmente

de amforă cu inscripţii pictate

etc. În curtea liceului de fete

(lângă parc) mai există câteva

piese sculpturale romane de

la Reşca. Nu poţi să le ridici

pentru muzeu? Sunt publicate

de mine. De asemenea mai

este la nea Ilie o inscripţie

ruptă în multe bucăţi şi

cumpărată de mine pe care să

i-o ceri. Are textul: [vezi

foto]. Nu-l înţeleg pe nea

Ilie. Aşteaptă o lege de

confiscare, care sigur că va

veni.

Al d-tale, D. Tudor.



[5] Caracal, 22 I. 1951

Mult stimate d-le Decan,

Nici nu găsesc cuvinte destule ca să mă scuz că nu v-am scris de atât de

multă vreme. Cauza au fost feluritele ocupaţii, diferitele munci ce trebuie să

prestez, fie în legătură cu şcoala, fie la muzeu. M-aţi întrebat de unde sunt

obiectele ce au fost trecute în procesele verbale ce v-am trimis. De la Corabia, de

la Comitetul Provizoriu. Nea Ilie nu mi-a dat şi nici la Celei nu am putut să mă duc

până acum, dar mă voi duce neapărat în martie pentru că acum muzeul nostru este

trecut în bugetul statului şi am fonduri pentru deplasări.

Inscripţia pe care am luat-o de la nea Ilie nu este cea care priveşte

Legiunea XXII Primigenia, ci este o inscripţie ruptă în bucăţi, pe care mi-aţi

transcris-o dvs. la sfârşitul scrisorii din 14. X. 1950. Nu am avut ocazia să pot lua

lucrările dvs. de la Bucureşti. Sper că mă voi putea repezi prin martie la Bucureşti.

Nea Ilie nu mi-a mai dat nimic, afară de inscripţi sus amintită. Totalul obiectelor

lui din muzeu se ridică la vreo 25. Restul este colecţia mea şi ale altora. Secţia de

arheologie are mai multe obiecte din

colecţia dvs. de la Corabia.

Vă mai fac o rugăminte. Mi-aţi

fost de ajutor în foarte multe privinţe.

Cred că mi-l veţi da şi acum. Am

descoperit o staţiune preistorică,

necunoscută şi necercetată de nimeni-

cred- până acum. Este Cruşovul. Sunt în

posesia unor obiecte de acolo foarte

importante. Socotesc că este o înrudire cu

Vădastra. De aceea aş avea nevoie să ştiu

ce s-a publicat şi unde despre Vădastra.

Unele săpături mai recente a făcut acolo

Mateescu. Nu ştiu dacă a publicat

rezultatul. Dvs. ştiţi ceva despre această

staţiune (Cruşov)? Lucrez în prezent la un

raport asupra cercetărilor şi concluziilor

mele. Aş vrea să-l public undeva. Poate în

Revista de Istorie Veche. Dvs. sunteţi în

comitetul de redacţie. V-aş ruga să-mi

spuneţi dacă puteţi să-mi înlesniţi

publicarea raportului în această revistă.

Muzeul funcţionează foarte bine. De la 11 iunie 1950 până la 31 decembrie

1950 am avut peste 2000 de vizitatori, deschis fiind numai duminica din lipsă de

personal.

Nea Ilie vine în fiecare duminică, stă mult în săli, discutăm, dar... nu aduce

nimic, afară de... promisiuni.

Director, Crăciun Pătru.



Dialog cu cititorii:

Mariana Trogmaer, Bucureşti, ne-a solicitat cartea noastră ,,Drama învăţătorilor

refugiaţi în

judeţele Olt şi

Romanaţi 1940”

(ed. Hoffman,

2016) în care se

vorbeşte şi

despre bunicul

d-sale, învăţăto-

rul Christache

Marinescu.

Acesta a functi-

onat la şcoala

din comuna

Orman, judeţul

Someş iar după

Diktatul de la

Viena (30 august

1940) a rămas

fără post. A

solicitat un post

la şcoala din

comuna Comani,

judeţul Olt (unde se afla

refugiat la casa părintească)

sau la vreuna dintre şcolile

de băieţi din Drăgăneşti-Olt.

Doamna Trogmaear ne-a

trimis din arhiva familiei mai

multe fotografii ale

învăţătorului Christache

Marinescu, unele chiar din

acea perioadă a refugiului.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului”, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

Familia învăţătorului Christache Marinescu în refugiu La

Drăgăneşti-Olt

Bunicul, bunica şi surorile

Florentina şi Zoe

Christache Marinescu (stânga),

normalist

http://www.memoriaoltului.ro/

mailto:[email protected]











Date post:	20-Jan-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	21 times
Download:	3 times

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_115.pdfTel./fax: 0249 460 218;...

Documents