MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · Victor Anestin- Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV) ...../68 14....

An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 6 (76), iunie 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, Nicolae Scurtu,

Ion Andreiţă, Dumitru Botar, Jeana Pătru,

Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu,

Dumitru Matei, Vasile Radian

Planşele noastre

1. Portretul Linei Jianu despre care profesorul caracalean Pătru

Crăciun nota: ,,sora Ecaterinei Jianu, mama surorilor Violeta şi Maria,

din neamul lui Apostol Jianu, fiul lui Mihalache, fratele lui Iancu

Jianu” (S.J.A.N. Olt).

2. Sus: Profesori şi elevi de la liceele din Caracal şi Brezoi în parcul

oraşului Caracal în aprilie 1968 (S.J.A.N. Olt).

Jos: Şcoala din Cilieni-Romanaţi, construită din fondurile comunei

între anii 1934-1937.

3. Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848, scrisă în limba română cu

alfabet chirilic, a fost citită de către Ion Heliade Rădulescu în micul

port dunărean din judeţul Romanaţi. Sub presiunea populară,

domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii

Proclamaţiei (11 iunie 1848) şi să recunoască Guvernul Provizoriu.

4. Ion M. Caracaş (m. 1924) a înfiinţat două premii în amintirea copiilor

săi Cristina şi Ştefan, morţi ca elevi ai liceelor din Caracal (Liceul

,,Ioniţă Asan” şi Liceul de fete). Premiul, constând într-o sumă de

bani se acorda la sfârşitul anului şcolar. Ultimul premiu a fost

acordat de soţia sa în 1948.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Scrisori natale. Grâul la români............................................./3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXII)....................................../4

3. Dumitru Botar- Un eveniment deosebit la Cilieni-Romanaţi......................./8

4. Ion D. Tîlvănoiu- Patru interviuri necunoscute cu scriitorul romanaţean

Mircea Damian............................................................................................../11

5. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (IV)......................../21

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (III).........................................../33

7. Dumitru C. Nica- LEREGEUL-revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu”

din Slatina (II)................................................................................................/37

8. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Comuna Izvoru din judeţul Argeşîn

monografia învăţătorului Florea C. Pascu (1938)......................................./43

9. Marin Petran-Vlădila- ,,22 de fântâni” în 1941........................................./48

10. Dan Dumitru Anastasescu- Mânăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi, ctitoria

banului Stepan din Grădiştea Oltului.........................................................../51

11. Costel Vasilescu- Morile de cereale- însemne ale civilizaţiei şi

industrializării în judeţul Olt........................................................................./62

12. Cornel Manolescu- Inscripţii pe o cărămidă găsită în ruinele casei

boierului Matei Morunglav din satul Morunglav......................................../66

13. Victor Anestin- Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV) ........................./68

14. Aurică Ivaşcu- Testamentul buclucaş al lui Ghiţă Dumitrescu şi povestea

tragicomică a şcolii din Şerbăneştii de Jos.................................................../72

15. Col. (r.) Dumitru Matei- Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în

judeţul Romanaţi (I)....................................................................................../84

16. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (IV)......................../93

17. Veselina Urucu- Pentru biblioteca dumneavoastră: Jeana Pătru-

Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi (1949-1962). Transformări

economice şi sociale în lumea satului.........................................................../96

18. Pentru biblioteca dumneavoastră................................................................../99

19. Nicolae Chirca- Jurnal de front (II)........................................................../101

20. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva contribuţii la biobibliografia lui Damian

Stănoiu........................................................................................................../104

-O epistolă şi câteva poezii ale lui Demetru Iordana.............../106

21. Comandor (r.) Nicola Tudor- Eroii oraşului Caracal din Primul Război

Mondial (I).................................................................................................../110

22. Două scrisori................................................................................................/122

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Scrisori natale

Grâul la români

Ion Andreiţă

Grâul la români înseamnă viaţa la români.

Adevăruri trecute în legendă vorbesc despre un teritoriu în care caii înotau până la

piept prin marea de spice, călăreţii fiind nevoiţi să-şi croiască drum cu suliţa. Monede

descoperite în vechile cetăţi Tomis şi Callatys, datând de peste 2.500 de ani, poartă pe o

parte chipul zeiţei Demeter (a agriculturii) iar pe cealaltă parte spice de grâu.

Grâul la români înseamnă viaţă la români. Istoria grâului- istoria românilor; mai

veche şi mai nouă, aşa cum s-a scris ea între brazda gândului şi a mâinii. Grâul de azimă şi

de sămânţă, grâul de viaţă lungă, urcat din palma truditorului până la talpa lui Dumnezeu.

Numeroase sunt frescele românilor, în care existenţa noastră este sculptată cu

grâu. Una din ele, mai apropiată memoriei noastre, am întâlnit-o nu departe de satul meu,

la Crâmpoia de Olt. Acolo, la grinda unei case, o sticluţă cu grâu este păstrată şi astăzi cu

sfinţenie, alături de o ramură de busuioc. Întâmplarea s-a petrecut în întunecatul an 1907.

Printre participanţii la Răscoală se afla şi un tânăr, proaspăt căsătorit, care nu adusese

acasă decât un sân de grâu, să-i facă nevasta o pâine mare şi albă, să se ospăteze cum

poate nici la nuntă nu izbutise. Până dimineaţa însă jandarmii îl şi săltaseră. A apucat

numai să-i strige nevestei să-i păstreze şi lui un pumn de grâu, să-l vadă cum arată, la

întoarcere. Dar nu s-a mai întors. Femeia a umplut o sticluţă cu grâu şi-a agăţat-o la

grindă, lângă icoană, alături de busuiocul ce-i înmiresmase, în noaptea nunţii, sânul tânăr.

N-am cunoscut-o pe femeie, deşi nu se dusese de mult la Domnul, când

hălăduiam eu prin noroaiele satului aceluia. Mult mai târziu, la o altă revenire în

Crâmpoia, am cunoscut un nepot; aflat şi el acum (atunci!) la vârsta apropiatei bătrâneţi.

Era chiar vremea secerişului. Câmpul arăta ca o spinare de uriaş jerpelită; tarlale de grâu,

tarlale de mirişte, alte ierburi. Omul meu ia un spic în palmă şi-l freacă. Apoi mi-l arată,

întrebându-mă dacă văd ceva. Dar tot el continuă: ,,Uite, pe fiecare bob se află încrustată o

cruce; este Iisus Hristos răstignit. Şi noi, odată cu El; noi, ăştia care trăim în legea grâului.

Că noi de când ne ştim suntem înfrăţiţi cu grâul. Ştii dumneata cum se cheamă momentul

acela când zic agronomii că grâul rodeşte? Noi zicem că atunci grâul înfrăţeşte. Şi de unde

să fi venit acest nume, dacă nu de la om? Cărei plante i se mai spune că înfrăţeşte? Şi,

slavă Domnului, lăstăriş avem destul”.

Omul îmi vorbea din mers, în amiaza topită-n sudoare şi de sub frunte îi şiroiau

cute adânci. Păşea desculţ şi moale, peste peria aspră a miriştii- şi nu ştiu de ce, am vrut

să-i văd tălpile. Am rămas puţin în urmă şi l-am cercetat cu luare-aminte. În tălpile lui,

pline de brazde şi de tranşee, îi încolţiseră boabe de grâu, scoţând în afară o perniţă de

frunzuliţe verzi, care-i ocroteau mersul prin ţepii miriştii. Şi-mi amintesc, brusc, că şi la

mama văzusem aşa ceva. Nişte sfinţi.

...Abia când am ajuns acasă, după ce mă iniţiase astfel în taina grâului, mi-a arătat

sticluţa şi busuiocul de la icoană.

*

Cum să vorbeşti, atunci, despre pâinea frământată din acest grâu, decât ca despre o

împărtăşanie de toate zilele, dăruită nouă de Dumnezeu? Îmi amintesc o vorbă a



regretatului om de cultură basarabean, Ion Ungureanu, consemnată de scriitoarea Larisa

Turea, în ,,Cartea foametei” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008) despre drama

basarabenilor înfometaţi (de fapt, ucişi prin înfometare!) de către politica stalinistă a

Kremlinului. Rememorând acel coşmar, Ion Ungureanu mărturisea cât de mult suferă

astăzi, când vede că se risipeşte fie şi o firimitură de pâine...

În consonanţă cu această mărturisire, iată povestea unei chifle, la care, nu de mult,

am fost martor ocular. Nu se ştie cu poposise acolo, pe tipsia de asfalt cenuşiu, sub ploaia

toridă de raze, ca o vietate încolţită, gata s-o ia din loc la cel mai mic semnal de alarmă. Şi

semnale erau destule, pe trotuarul bucureştean al Hotelului ,,Athene Palace”, pe uşa căruia

tropăiau din secundă-n secundă genţi-diplomat, traiste arhaice, pungi de plastic amintind

aeroporturi internaţionale, serviete de liceu autohton.

Unii treceau grăbiţi, fără să observe vietatea mică şi neajutorată. Alţii, dimpotrivă,

o observau- şi călcau prudent pe de lături. Erau şi unii care o ocoleau de la distanţă, ca pe

un munte ivit pe neaşteptate în cale. Erau şi din cei care, apropiindu-se de ea, strâmbau din

nas, reflectând s-o strivească sub botină sau s-o evite- şi, în ultimă instanţă, treceau peste.

Erau fel de fel de oameni, care reacţionau în fel de fel de chipuri.

Un lucru era limpede: nici unul nu se oprea în faţa micii vietăţi. O spaimă imensă

îi cuprindea pe toţi cei ce treceau prin preajma micuţei şi inofensivei chifle; a acestei vechi

şi statornice bucăţi de pâine, nimerită acolo, în învălmăşeala marelui bulevard, ca un glonţ

rătăcit pe pace, trimis dintr-un suflet îndrăgostit de oameni.

...Într-un târziu, s-a ivit o bătrânică. A zărit chifla, s-a apropiat de ea, s-a aplecat, a

ridicat-o în palma-i tremurândă şi şi-a continuat mersul. Nu mult: atât cât să ajungă peste

drum, în faţa Ateneului Român, şi s-o fărâmiţeze liniştit la porumbei.

Amintirile unui scriitor slătinean (XXII)

Ion Lazu

Merg vineri în Bucureştii Noi, dincolo de Înfrăţirea între Popoare, dincolo de

parcul Bazilescu, dau de blocul cu multe scări unde a locuit Pericle Martinescu. Un bloc

de 4 etaje, cu multe scări, plasat nu de-a lungul bulevardului, ci perpendicular pe el.

Administrator - o d-nă profesoară la pensie, S. Aneta. Va obţine aprobarea, pentru o cauză

ca aceasta s-ar lupta cu toată lumea. Era un domn de treabă şi chiar distins, dar cam retras

din cauza handicapului. În schimb soţia scriitorului era arţăgoasă, îi vorbea scrâşnit. El o

admonesta: De ce, Neli, doamna profesoară a educat mii de elevi...

Dacă tot sunt în apropiere de Marmora, încerc să aflu ce ofertă au. Dar pe

coridoare e pustiu, câteva plăci expuse, ridicate în picioare, însă nu au marmoră albă tip

Carara; găsesc o funcţionară care îmi spune nişte preţuri, au o rocă decorativă din Egipt,

dar nu e marmoră şi nu e albă ci crem şi e casantă, greu de inscripţionat. Îi spun că am

lucrat ca geolog, mă pricep la roci ornamentale. O rog să mergem în depozit, să văd

mostre. Hale imense, de pe vremea economiei planificate, nici un picior de muncitor, dar

nu mai răscolesc lucrurile, destul că nu au marmoră românească de Ruşchiţa, nici de

Alunu, nici... Îmi spune ce au în stoc. Iau preţurile, câteva colţuri ca mostre, să mă mai

gândesc.

Revin în P-ţa Chibrit, la blocul poetului Marcel Gafton; în hol îmi fac lecţia,

copiind nume şi telefoane; apoi caut administratorul de la scara lui Marcel Gafton, pe care

l-am vizitat cândva în apartamentul unde am înţeles că locuia împreună cu buna sa mamă,



pe care a adorat-o mereu şi care i-a supravieţuit, se pare. Nu răspunde la telefon, am să-l

prind pe dl. Bulugu când oi avea noroc. Ştiu, destule nume de familie au la origine

poreclele de pe vremuri, cum e şi firesc, însă acesta pare un nume turcesc, precum Urucu,

etc. Am avut destui colegi cu nume turceşti, chiar în Oltenia.

Seara, telefoane; şi aflu că M.R.P.1 a locuit în blocul Turist din P-ţa Romană. Iar

la Văleni avea o casă de vară, o vilişoară cu livadă.

20 aprilie 2007. Telefon la familia Paleologu, răspunde doamna P., îmi

precizează că Alecu s-a născut în strada Melodiei (ca şi Mircea Eliade, apoi au stat în

strada Paleolog, într-o casă ce s-a demolat, au venit aici în 1932, pe când Conu Alecu era

elev şi..., după război, a urmat periplul prin ţară, la Câmpulung etc., apoi domiciliu forţat

în strada Romancierilor, iar din 84 s-au mutat din nou aici şi au stat împreună, până în

2005 când conu Alecu a murit.

La telefon, Maria Graciov: despre Victor Kernbach care a murit în seara când a

terminat cea de a şaptea corectură la Dicţionarul Mitologic. S-a dus la fereastră, s-a uitat în

grădiniţă, a respirat adânc de două ori şi a căzut lat. Tot ea despre N. Carandino, care a

încăput pe mâinile unei nebune, l-a sechestrat în apartament şi aşa a trăit în ultimii săi doi-

trei ani. Ce sfârşit trist pentru vajnicul gazetar!

21 apr. 07. La 12:30 trec pe la România literară, nu e nimeni. Scurtă convorbire

cu Florin Costinescu, se plânge de ingratitudinea unor foşti colegi de breaslă. Mă opresc la

MLR pentru rotonda Petru Creţia 90, vorbeşte M.H.Simionescu, foarte dezlânat, ca de

obicei: el scrie acum ceea ce stabilise cu Petru Creţia pe vremuri, scrie ca sub dictarea lui

P.C.; apoi un Radu Bercea, învăţăcel de-al lui Creţia; şi încheie Sorin Vieru, citind un

scurt spici, după care ni se proiectează un CD cu sărbătorirea din 1997, an în care a şi

murit P.C. Acolo vorbiseră: Pleşu, Liiceanu, Petre Roman şi Creţia însuşi, poate şi alţii dar

nu vedem CD-ul până la capăt. Îl abordez pe R. Bercea şi-mi indică pe soţia lui Creţia, mă

prezint şi-mi spune că a locuit puţin cu dânsa, în Grigore Alexandrescu, dar pot să vorbesc

cu cealaltă soţie, aflată şi ea în sală. Aceea îmi spune mai multe, îmi indică adresa din

Calea Călăraşi unde au stat 20 de ani, după care P.C. a trecut la a doua soţie – suntem trei,

zice, cu umor, şi foarte bune prietene. Şi chiar le văd sărutându-se, schimbând cărţi de

vizită. Este şi o expo-foto, organizată prin contribuţia celor trei neveste care spun că a fost

un om foarte bun. Intru şi la Al. Condeescu, singur şi bolnav, îl rog să mă ajute cu adresele

marilor scriitori dispăruţi, îmi cere să-i aduc o listă.

23 aprilie. La Bellu, cu familia Ciobanu şi cu Eugen Negrici şi Maria Graciov;

aceasta, despre Ahoe: mereu primea casă de la USR, se însura, nevestele divorţau şi el

pierdea casa. Eugen N.: Odată Ahoe avea de luat 20 de mii pe o carte, era o sumă

pe-atunci. Se prezintă la ghişeu, i se spune că banii i-a luat Virgil Mazilescu. N-a mai

verificat acest zvon, dar se pare că V.M. a procedat la fel şi cu alţii, poate cu Nicolae M..

Rodica: Când Mircea i l-a prezentat mamei lui pe Dan Laurenţiu, urât, şchiop, beat etc., ea

a zis, cu milă: E şi el făptură omenească. Se discută xeroxarea caietelor cu Jurnalul lui

Mircea Ciobanu, de faţă să fie şi cineva din familie. Şi, vorba lui N. Manolescu: Să-l

publice acum, altfel Mircea C. intră definitiv în uitare. Pe cei de-acum nu-i mai

interesează. El, zice Negrici, profesor universitar, le vorbea pe vremuri studenţilor prin

aluzii, înţelegeau. Ăştia de acum nu mai ştiu nimic, pentru el e umilitor să se coboare la

nivelul lor şi să le explice de la a la zet. Eugea N., despre Mircea: să i se pună placă

memorială pe Hristo Boteev, unde s-a născut, unde şi acum există desenele pe sticlă, poate

le sparge vreun nebun... Rodica: Raluca nu vrea placă. Pucu: Dar nu depinde de ea! Maria

1 Poetul Miron Radu Paraschivescu



G., despre Nicolae Ioana, care venea cu un manuscris alandala, dar îl asculta pe redactor şi

curând venea cu un alt manuscris, pus la punct, foarte îngrijit. Maria G.: că N. Ioana

descrie foarte emoţionant întîlnirea din America cu Mircea Cojocaru, ştie că episodul din

revistă a apărut şi în carte, dar ea nu mai are bani să cumpere. (Mă gândesc că ar trebui

plantat un liliac la mormântul lui Mircea.) Eugen N. îmi spune cu mirare că ieri a pus

mâna pe nişte flori de salcâm, ca să vezi. Acum Natura ce mai are de făcut până la

toamnă?! La plecare, Pucu Negrici îmi atrage atenţia: Deja au uitat ce le-am spus. Stai cu

gura pe ea!

Însă ce m-a dat gata a fost că, după toată tevatura pentru plăcile memoriale, când

să plecăm, Rodica se plasează în calea noastră şi începe: trebuie să-l ai pe Dumnezeu aici,

acum. Nimic altceva nu contează. Averi, faimă, renume, plăci memoriale, statui. Numai

Dumnezeu contează. Aşa mă încolţise şi data trecută, când am fost pe la ea, poate ca să-i

duc Viaţa Românească în care apăruse Medalionul Mircea Ciobanu, sau ca să-mi dea nişte

poze pentru Scene din viaţa literară.

La lansarea cărţii lui Pituţ de la MLR, obţin date orientative de la Corneliu L.,

căruia îi înmânasem lista; despre Ion Frunzetti îmi spune: se putea mândri că avea

amante cu 50 de ani mai tinere; obţin telefonul lui Mircea Micu, căruia îi dau o listă, alta

lui Ion Filipoiu, care promite să vină cu adresele de la Radio.

Să nu uit: N. Balotă, în 1955 a stat în Pitar Moş nr. 27. Dar nu peste mult timp,

vajnicii apărători ai ordinii socialiste l-au săltat.

24 aprilie 07. Frumos afară şi cald – poate prea cald. În staţie vorbeşte fără şir un

ins cu părul înspicat, cu taşcă pe umăr şi 2-3 sacoşe pe jos, una de rafie. Nimic nu-i place:

întârzierea tramvaielor, faptul că maşinile merg pe şinele de tramvai, că balcoanele

blocurilor au ruginit şi nimeni nu se ocupă etc. Tot ce spune e just, observaţii de bun simţ.

Care e problema cu el? (Nu cumva nebunii sunt inşi sacrificaţi de specie, anume pentru a

rosti adevărurile tăinuite, ce se adună în noi, cei sănătoşi? N-ar fi acesta și rostul

scriitorului?)

Căci noi aşteptăm, răbdăm. Îmi dau seama că acele aşteptări şi cozi ceauşiste

pentru orice, în spatele magazinelor, ne-au distrus fibra demnităţii, ne-au îndobitocit, ne-au

împiedicat efectiv să protestăm, să ieşim în stradă, la risc...

25 04 2007. Sunt în continuare uimit şi consternat de insaţiabila sete de publicitate

a unora dintre noi. Ca să nu mai vorbim de celălalt aspect, mai jalnic poate: în toate ziarele

şi revistele şi pliantele din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, din cele mai obscure

aşezări umane, sunt oameni şi grupuri care se încurajează între ei să publice poezii,

cronici, jurnale, comentarii, recenzii, interviuri şi de ce nu, să tipărească la nesfârșit: cărţi,

cărţi, cărţi. Oare nu sunt şi eu, în mic, in nuce, un ins care nu se poate stăpâni să se exhibe

la nesfârşit, în străduinţa de a capta atenţia concetăţenilor, de a le ocupa spaţiul de lectură,

câmpul vizual, gândurile etc.! O mică scrânteală, care a apărut cândva, în adolescenţă, ca o

compensaţie a netrăirilor curente, aferente vârstei şi care scrânteală a tot crescut de la an la

an şi s-a consolidat de la o pagină tipărită la alta? Văd şi la marii actori aceeaşi tendinţă, de

a fi publicaţi cu texte literare, în speranţa că măcar aşa nu vor rata nemurirea. E măreaţă

vocaţia scrisului, cum s-a spus, cum credem şi noi? Sau e ceva nociv aici, sau doar jalnic,

trist, pe cât de inofensiv, în aparenţă?

Pentru Gib I. Mihăiescu2, dau aseară mai multe telefoane, vorbesc cu persoane

din familie, aici şi la Rm. Vâlcea, îmi dau date despre anii când scriitorul a locuit în

imobilul unde vreau să pun placa memorială. Iar Mihail D. a scris o ditamai monografia

2 Gib Mihăiescu a urmat o vreme studiile secundare la gimnaziul ,,Radu Greceanu” din Slatina



despre G.I.M., dar îmi spune la telefon, cu

nonșalanță, că nu ştie nimic despre locurile

unde a trăit, doar că a înfiinţat Gândirea, că a

fost funcţionar la Direcţia Presei, care pe atunci

era altceva (adică nu cenzură).

Din notele mele de lectură: Gib I.

Mihăescu, mort la 41 de ani, un blocaj renal,

după un sejur la mare. Sicriul purtat pe umeri

de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil

Şeicaru şi Ovidiu Papadima. La înmormântare

s-a prezentat la Drăgăşani şi Cella Delavrancea,

ca admiratoare a scriitorului. Recunoaşterea

valorii. Solidaritatea de breaslă. Unde mai

întâlneşti azi aşa ceva?

Altă însemnare: Gib ar fi locuit în

Bucureşti pe strada Aviator Tipsie, în cartierul

Floreasca. Îl semnalase în cartier şi G.

Călinescu, care îl întâlnea la colţul străzii.

Despre Panait Istrati. Când a încercat

să se sinucidă, o româncă vecină din Nisa a început să strângă bani de la românii din zonă

şi în final i-a dat disperatului Panait suma de 300 franci francezi. Spre bună amintire,

numele acestei femei de inimă: Ulianov Eugenia. Cândva Panait Istrati, căpătând

notorietate şi ceva bani, a dorit să-i restituie suma, însă femeia l-a refuzat cu fermitate.

Când a sosit în România, prin anii 30, Istrati a fost atacat cu sălbăticie, ca pro-

bolşevic. Dar nu cumva a contat şi sfânta invidie a confraţilor dâmboviţeni, neiertarea

pentru succesul din Franţa? I-au luat apărarea doar cei de la Iaşi, scriitori de stânga:

Sadoveanu, Topârceanu, Cezar Petrescu, care a început tot în dulcele târg. (Notă: Citind

memoriile lui Crainic, cu totul altfel prezintă lucrurile: l-au primit în triumf, l-au răsfăţat în

fel şi chip, dar întorcându-se în Franţa, a împroşcat cu noroi în toată scriitorimea, fără

alegere, şi încă mai tare în România ca ţară. Prieten înflăcărat al cominternistului

Racovski, român bulgar, duşmanul numărul unu al României, pe care în 1917 ţintise să o

facă republică socialistă, integrată URSS.... Cum stau de fapt lucrurile? Clar e un singur

aspect: când ideologia, politica îşi bagă coada, greu le mai descâlceşti... Iar despre

catastrofele istorice pe care le generează, nu mai vorbesc.)

31 aprilie. Să readuc poeziile mele la ordinea cronologică din Jurnal, care este

ordinea lor naturală?

Ce observasem, mai demult? Autorii nu-şi publică scrierile în ordinea în care le-au

elaborat. Ca să facă impresie grozavă editorului, încep prin a-şi prezenta opurile cele mai

rotunde, cu perfecţiune formală. Apoi, dacă debutul a fost un succes, continuă să publice,

în siajul cărţii de debut, alte texte, îndeobște mai slabe, scrise la început, fără experiență,

fără măiestrie… Nu aşa a procedat Preda, dar aşa a procedat Petru Popescu, mulţi alţii.

Spre sfârşitul carierei, când scade creativitatea, se decid să dea publicităţii lucrările de

început, bruioane, chiar şi jurnalele de pe vremea aceea – şi, culmea! tocmai aceste texte

fac o impresie de mare originalitate şi libertate de expresie, de modernitate, de aplomb. De

fapt nu sunt decât bunele intuiţii, cele valabile, de la începutul activităţii creatoare. Se

numeşte postmodernism.

Gib Mihăescu



UN EVENIMENT DEOSEBIT LA CILIENI – ROMANAȚI

Dumitru Botar

O festivitate deosebită a avut loc pe data de 14.10.1943, în comuna Cilieni din

județul Romanați, cu participarea Mariei Mareșal Antonescu, președinta Consiliului de

patronaj al operelor sociale, a profesorului Petre Tomescu ministrul sănătății și a

colonelului Marcel Olteanu adjutant regal, cu soția.

În gara Corabia, pe peronul frumos pavoazat cu drapele tricolore, Maria Antonescu

a fost întâmpinată de avocatul Dănescu Gheorghe, primarul orașului, fiind prezenți și alți

oaspeți de seamă: generalul de corp de armată Manafu, col. Pața prefectul județului

Romanați, col. Petrovici comandantul garnizoanei, dr. Ghizdăvescu inspector general

sanitar, dr. Gabor medicul primar al județului, maior Catană comandantul Legiunii de

jandarmi, inginer Caraivanschi, directorul Camerei agricole, dr. Iulian Iuliu șeful poliției

Caracal, dr. Mihăilescu

directorul Spitalului Caracal,

dr. D. Voiculescu medicul

orașului Corabia, dr. Popa șeful

poliției Corabia dar și Florea

Ionescu, Grigore Rioșanu,

Alexandru Carianopol și I.

Ianculescu.

Din partea Consiliului de

patronaj Romanați erau

prezente d-na dr. Mihăilescu, d-

na col. Căpitănescu și d-nele

Suditu, Dănescu, Georgescu,

Daniel, Ionescu, Niculescu,

Dumitrescu și Nicolaescu.

După urările de bun venit

oaspeții au plecat spre comuna

Cilieni, unde au fost primiți

excelent, gardurile locuințelor

erau frumos împodobite cu

scoarțe naționale și ghirlande de

verdeață, iar elevii școlilor

primare (erau prezenți și cei din

Isbiceni, Doanca, Tia și

Potlogeni) au interpretat

frumoase cântece patriotice, fiind

prezenți pe întregul parcurs și

tinerii premilitari.

De fapt era prezentă

aproape toată populația satului,

Maria Antonescu interesându-se

în special de situația mutilaților

și răniților din război, apoi s-a

Patru imagini cu Grigore Rioşanu şi Maria Antonescu

la Izbiceni (6 august 1942)



trecut la momentul festiv prilejuit

de inaugurarea Dispensarului

medical, toți cei prezenți ascultând

cu smerenie slujba oficiată de un

sobor de preoți în frunte cu I.P.S.S.

Nifon Mitropolitul Olteniei,

romanațean din satul Criva. Apoi a

luat cuvântul dr. Răteanu președinte

activ a comitetului de construre a

Dispensarului care a făcut aceste

precizări:

„Povestea acestui dispensar,

realizarea lui se datorează inițiativei

și stăruinței sufletului cald și nobil

al d-lui colonel Marcel Olteanu, proprietar în Cilieni, care ca și ilustrul său părinte

generalul de Corp de Armată Marcel Olteanu, a arăta în toată cariera sa un atașament și o

grijă deosebită

păturei țărănești și

care a ținut să

înzestreze comuna

cu cea mai necesară

instituție socială.

D-sa a convins

autoritățile și pe

fruntașii comunei de

necesitatea clădirii

unui dispensar, deși

aceștia doreau un

cămin cultural”.

Pe lângă

donația de 200.000

lei făcută de col.

Olteanu și de Alexandru Carianopol, pe lângă îmbărbătarea și îndemnurile ce le-au dat

celor din Cilieni, col. Olteanu a mai garantat un credit de un milion jumătate, fapt ce a

permis ca lucrarea să fie realizată rapid, într-un termen record, mai puțin de 2 luni, cu total

cheltuieli de circa 300.000 lei. Creditul avansat s-a recuperat treptat din subvențiile

acordate de ministrul sănătății prof. dr. Tomescu, căruia locuitorii din Cilieni i-au adus

„călduroase și devotate mulțumiri”.

În continuare dr. Răteanu a spus: „Faptul că doamna Maria Mareșal Antonescu a

binevoit să ne onoreze cu prezența sa, dovedește interesul ce-l poartă tuturor operelor de

asistență socială.... Prezența printre noi a Înalt Prea Sfințitului Nifon Mitropolitul Olteniei

este o chezășie că înfăptuirea noastră are și binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Colonelul Marcel Olteanu sufletul și inițiatorul acestui demers pentru cei din

Cilieni, născut la Craiova la 15.04.1899, era descendentul unei familii de militari, tatăl său

a fost general s-a numit Marcel Olteanu. De fapt avem de a face cu un fapt inedit în sensul

că din această familie toți descendenții se numesc „Marcel” adică: bunicul Marcel Olteanu

– general, fiul său Marcel Olteanu, tot general, ambii decorați cu „Mihai Viteazul”, fiul



eroului nostru tot Marcel Olteanu – inginer, iar

fiul acestuia la fel inginer se numește tot

Marcel Olteanu.

Colonelul Marcel Olteanu cunoscut și

recunoscut în Cilieni, veteran al Marelui război

pentru întregirea neamului, după studiile din

țară a urmat pe cele superioare de ofițeri la

„Saint-Cyr” în Franța. A fost comandantul

Regimentului de gardă călare și a Regimentului

5 Călărași din București. A participat și la cel

de al II-lea război mondial fiind decorat de

două ori cu „Mihai Viteazul”, iar când a fost

avansat general era cel mai tânăr în acest grad

din Armata Română. A primit 5 ha de teren la

Cilieni atașându-se ca nimeni altul de această

comună, pentru că prin grija sa și cu banii săi

personali a construit după proiectul arhitectului

Artur din Caracal clădirea dispensarului din

comună care este un model de instituție

sanitară. A trecut și prin închisorile comuniste

(1951-1954) pentru că a fost aghiotant regal și a decedat în anul 1979 în București, fiind

depus cu onoruri militare în Cimitirul Bellu.

După această mică acoladă să revenim la ceea ce s-a mai întâmplat la Cilieni, cu

ocazia momentului festiv și să dăm cuvântul col. Gh. Pața, prefectul de Romanați, care

printre altele a lăudat frumoasa inițiativă a col. Marcel Olteanu care în timp record, de

două luni a clădit și înzestrat cu toate cele necesare un dispensar și o baie populară: „În

numele populației județului Romanați, exprim recunoștință și mulțumiri d-lui col.

Olteanu”.

Ministrul sănătății prof. dr. Petru Tomescu are numai cuvinte de laudă. „Ceea ce a

realizat d-l col. Marcel Olteanu și d-l

Carianopol pentru sătenii din Cilieni merită a

fi adus la cunoștința întregii țări. Este o înaltă

preocupare de stat de a solidariza toată

populația în jurul celor care au contribuit

alături de col. Marcel Olteanu la ridicarea

acestor edificii de mare utilitate publică și

îmi exprim nădejdea că exemplul de aici va fi

urmat de toată populația țării”.

Au mai intervenit, aducând elogii

înfăptuitorilor, I.P.S.S. Mitropolitul Nifon al

Olteniei și I. Ianculescu mare proprietar din

Romanați, momentul festiv finalizându-se cu

vizitarea încăperilor dispensarului și a băii

populare admirate și lăudate de toți cei

prezenți.

Doamne, ce timpuri și ce oameni!

Ziarul Romanaţul despre vizita

Mitropolitului Nifon Criveanu la

Caracal (26 mai 1940)

Generalul Marcel Olteanu



Patru interviuri necunoscute cu scriitorul romanaţean Mircea Damian

Perioada interbelică a fost o epocă de avânt cultural incontestabil, în care s-au

afirmat oameni de cultură din toate domeniile, au apărut reviste de cultură ale căror

colecţii încă îşi aşteaptă cercetătorii. Am avut şansa de a cerceta o parte a publicaţiilor

acelei perioade la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, mergând pe urmele

scriitorului şi gazetarului romanaţean Mircea Damian (1899-1048). Am avut surpriza să

descoperim mai multe interviuri literare în care

acesta vorbeşte despre viaţa şi opera sa. Unele

sunt deja cunoscute din volumele lui Aurel Sasu

şi Mariana Vartic3.

Pe lângă cele două interviuri reproduse

de autorii amintiţi anterior, redăm mai jos încă

patru, necunoscute.

Interviurile sunt interesante prin detaliile

biografice, aspectele ce ţin de elaborarea

volumelor sale de succes ,,Celula nr.13” (1932) şi

,,Bucureşti” (1935), ironia fină la adresa

politicienilor vremii, umorul sănătos care răzbate

din răspunsurile la întrebări. Desigur că prin

acest gen literar se urmărea şi un scop

comercial, menţinerea în atenţia publicului a

cărţii şi a autorului, într-o perioadă în care cartea

era la mare preţ, organizându-se anual ,,Ziua

Cărţii” devenită apoi ,,Săptămâna Cărţii”,

manifestări de la care scriitorul romanaţean era

nelipsit, aspect subliniat de acesta în volumul

Bucureşti (1935). Ion Tîlvănoiu

3 Aurel Sasu, Mioara Vartic- Romanul românesc în interviuri- o istorie autobiografică, Ed. Minerva,

1985, vol. I, partea a II-a (reproduce două interviuri: din Facla, an. XV, nr. 1354/5 august 1935 interviul lui C. Panaitescu ,,Cu d. Mircea Damian: De-a curmezişul” şi , tot din Facla, an. XV, nr.1468/16 decembrie 1935, p. 2 interviul lui C. Panaitescu ,,De-a curmezişul. Lectură la d. Mircea Damian”).

Mircea Damian...

...autorul ,,Celulei nr.13” apărut în 1932 în două ediţii şi al volumului ,,Bucureşti”

(1935)



-Nu găsesc.

-Ce?

-Titlu pentru carte. Am depus

manuscrisul la editură, am luat banii,

i-am mâncat, volumul e sub tipar şi eu

n-am titlu.

-Motiv să fii emoţionat?

-Nu sunt deloc. N-am fost

emoţionat în viaţa mea, dar emoţionat-

decât de trei ori: când am sărutat prima

dată o fată care mi-a plăcut; în ziua când

făcându-mi stagiul militar am pus pe

umăr galoanele de caporal- şi când am

dat ochii întâia oară cu d. Bogdan Duică.

Asta cu Duică e bună. Pletos şi timid

m-am dus la el la Cluj- că eram atunci în

Ardeal4- ca să-i citesc nişte nuvele. Când

m-am pomenit în faţa lui i-am pus

caietul în mână şi fără să scot o vorbă am

rupt-o la fugă. Dar fugă nu glumă…

Nu-mi explic nici azi motivul.

-Ce fel de nuvele ai sub tipar?

-În genul acelora din ,,Eu sau

frate-meu”5 . Umor absurd şi american

6

cum mi-au etichetat literatura confraţii

pricepuţi.

-Nu-s de părere. D-ta eşti sucit şi

frământat. Te-apropii mai curând de ruşi.

N-ai în neam nici un străin? Dacă nu

chiar rus, altă speţă slavă: vreun sârb,

vreun bulgar?

-Nimic. Toţi români get-beget.

Olteni curaţi. Acolo între Dunăre şi Olt

s-au pomenit din tată în fiu: neaoşi

plugari şi analfabeţi. Sunt primul ştiutor

de carte din neamul meu…

-Şi în Bucureşti ce faci? De ce

nu stai la ţară?

4 Prin 1924-1928, scriitorul, care semna

atunci Delavarona, a trăit în Ardeal, la Bistriţa, Dej şi în alte localităţi, amintiri descrise pe larg în volumul memorialistic Deacurmezişul (1935).

5 Volumul de schiţe umoristice Eu sau

frate-meu a apărut în 1929 la Craiova 6 Expresia îi aparţine criticului literar

E.Lovinescu

-La ţară îmi fac case şi am

nevastă. La Bucureşti procur parale.

Sunt om ordonat.

-Te-am văzut ieşind de la

cinematograf…

-Îmi plac filmele teribil. Cele cu

bandiţi. Nu-mi încurcă viaţa; trec

dintr-un cabinet ministerial, de la Capşa

sau de la Parlament într-o sală de cinema

fără să observ.

-La teatru te duci?

-Nu-mi place. Am văzut

alaltăieri un film la ,,Vox”. Am stat de

curiozitate să văd şi revista. O prostie şi

o necuviinţă. Nu, zău, cum poate să-i

placă cuiva aşa ceva? Râdea lumea în

jurul meu de se prăpădea. N-am putut

măcar să zâmbesc . Am ieşit jenat din

sală la jumătatea spectacolului… Tot aşa

se joacă şi la teatru?

-Nu ştiu. N-am mai fost demult.

Şi-acum unde te duci?

-La ,,Cartea Românească” să mai

cer un acont asupra volumului.

-Păi titlul?

-Le spun că am găsit, le dau un

titlu oarecare… şi-a doua zi trec să-l

schimb. Cu ocazia asta le mai cer un

acont.

-,,Celula nr. 13”?

-Prost.

-Păi e titlul cărţii dumitale.

-Nu asta am vrut să spun. S-a

epuizat7, şi-i prost că n-am un exemplar

măcar să-l ofer hotelierului. Se apropie

întâi şi nota de plată. Bine că mi-ai adus

aminte. Mă duc întâi la ,,Vremea” .

Poate-i conving să mai tragă o ediţie.

Şi s-a dus.

(interviu semnat de Stande Pede

[C. Cristobald] apărut în revista Facla

din 2 septembrie 1932)

7 Volumul Celula nr. 13 a apărut în 1932

în două ediţii



Bucureşti- de vorbă cu autorul, d. Mircea Damian

Dacă d. Mircea Damian ar fi

purtat ochelari de dascăl, bulbucaţi, ne-ar

fi dat o monografie completă, metodică

şi sforăitoare. Deşi autorul nu poartă

sticle şlefuite călare pe nas în chenare de

aur sau tinichea- în schimb găsim în

sufletul d-sale lentile convexe şi

concave prin care Capitala României

Mari şi Întregite apare când borţoasă,

când deşirată ca un cocostârc reflectat în

apele amurgului.

Cartea e vie, autorul urlă prin

rânjete şi lacrimi iar cititorul nu poate

adormi după primele pagini. Drept

prefaţă, d. Mircea Damian scrie:

,,Cetitorul este prevenit: am scris cartea

cum se umblă prin Bucureşti: anapoda.

Nu am lucrat cu planuri şi nu m-am

condus după niciun criteriu pentrucă în

Bucureşti nu se umblă cu ghidul în mână

sau cu ciceronele la cot. Aşadar, cartea

poate fi începută şi de la coadă, şi dela

trei sferturi, şi dela început. Cum

se-ntâmplă. Precum în Bucureşti poţi să

te trezeşti din Lipscani la Cotroceni, de

aci în cartierul Grant, şi pe urmă să

caşti gura la palatal telefoanelor”.

Opera nu are nici un sistem- o

mărturiseşte însuşi autorul. Domnii

sociologi şi monografi poate vor strâmba

din nas. Cartea lui Mircea Damian

reprezintă totuşi o operă realizată, un

document al vremurilor noastre.

Dacă autorul nu poate râde în

hohot- pentru digestia spectatorilor- nu

este vina lui. Pe cerul gurii simte

cocleala amară a nopţilor flămânde din

grădinile publice. De aceea sufletul lui se

apropie cu drag de cei sărmani. D.

Mircea Damian a rămas mereu un

buldog nedomesticit şi când vrea să

zâmbească- mârâie.

Totuşi am reuşit să-i luăm câteva

păreri asupra ultimului volum.

*

-Când ţi-a venit prima data ideea

de a scrie o carte despre Bucureşti?

-N-aş putea răspunde précis.

Subiectul m-a interest întotdeauna şi

l-am purtat în subconştient multă vreme.

Simţeam nevoia unor reportagii literare

şi aspectele Capitalei mă interesau. Am

publicat câteva dintre ele în ,,Vitrina

Literară”8 şi ,,Viaţa Literară”

9; dar

nu-mi închipuiam că voi înjgheba un

volum10

.

8 Revistă condusă de Mircea Damian. A

apărut la Bucureşti între 21 octombrie-18 noiembrie 1929 (5 numere) şi seria a II-a între 11 martie-22 aprilie 1934 (6 numere).

9 Revistă condusă de Ion Valerian. A

apărut la Bucureşti cu întreruperi între 1926-1941. Aici a debutat Mircea Damian (deşi el a socotit debutul său schiţa ,,Un sătul de viaţă” apărută în Universul Literar condus de Camil Petrescu, la 9 septembrie 1928). Dealtfel Ion Valerian i-a sugerat să adopte pseudonimul Mircea Damian.

10 Fragmente din Bucureşti au apărut şi

în: Azi, noiembrie 1934 (,,Săptămâna cărţii”); Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1/1935 (,,Toamnele bucureştene”), ca şi în Reporter, nr.1/1935 şi au fost citite în cenaclul Sburătorul. E. Lovinescu notează în agendele sale la 3 februarie 1935

Mircea Damian, imagine din volumul

,,Celula nr. 13”



E drept că m-a surprins faptul că

nu există nici o carte asupra

Bucureştiului11

. În goana după existenţă

l-am cutreierat în lung şi-n lat12

, l-am

iubit, l-am blestemat, deci aveam toate

jaloanele să-l descriu într-o lucrare

unitară.

Din întâmplare, ,,Fundaţia Pentru

Literatură Regele Carol” mi-a cerut o

carte, o viaţă romanţată a unui erou din

istoria neamului. Între noi fie zis, eu mă

consider scriitor conştiincios şi socotesc

că de aceşti eroi trebuie să te apropii cu

toată competenţa necesară. Pe scurt,

n-am vrut să profanez nici un strămoş

ilustru şi am propus ,,Bucureşti”13

. D.

profesor Al. Rosetti a acceptat, fiind de

părere că volumul trebuie neapărat

ilustrat. Eu mă gândeam la nişte desene,

d. Rosetti a opinat pentru fotografii.

Am lăsat toată independenţa

textului faţă de fotografii pentru că n-am

vrut să ţărmuiesc emoţia estetică în

clişee stereotipe.

-Probabil că ai avut un criteriu de

bază la alcătuirea volumului?

-Absolut niciunul. Am cules ce

m-a izbit mai viu din complexul

Capitalei- momente emoţionante din

psihologia eternului omenesc, lăsând pe

al doilea plan descripţiile didactice. Am

scris aşa cum ai porni-o de-acasă având

un ţel précis, dar pe drum picioarele

te-au purtat la întâmplare- şi totuşi la

urmă vezi că te-ai ales cu ceva.

-Ce fel de impresii ai avut la

apariţia cărţii?

-Foarte multe şi ciudate impresii.

printre cei care au citit: ,, Mircea Damian din Bucureşti (apărut)”. Deci cartea a părut prin ianuarie-februarie 1935.

11 Tot în 1935 apare volumul omonim al

lui Paul Morand. 12

Mircea Damian s-a stabilit la Bucureşti în toamna lui 1928

13 Foarte interesant detaliul, ideea a

aprţinut scriitorului.

În primul rând mulţi confraţi au

descoperit că puteau şi ei să facă o carte

a Capitalei, ba încă una mai bună14

. A

apărut un fel de epidemie cu reportagii

asupra oraşelor din ţară. Trimişi speciali

au plecat în Basarabia sau Ţinutul

Moţilor ca să descopere America. Asta e

foarte frumos.

Ceva mai puţin veselă este

supărarea distinsului meu frate şi prieten

Eugen Lovinescu (te rog în mod special

ca să scrii numele Eugen deplin căci ştiu

că asta îl înfurie pe maestru, şi numai

astfel mă pot răzbuna). Întâi s-a supărat

niţel dl. Lovinescu pentru capitolul

,,Cenacluri literare” (textul în sine); apoi

s-a supărat mult fiindcă la enumerarea

cercurilor literare am pus ,,Sburătorul” în

rangul al treilea, şi apoi s-a supărat

definitiv pentru că n-am păstrat ţinuta ce

se cuvenea unui cerc distins ca

,,Sburătorul” . Degeaba am căutat să-l

conving că asupra celuilalt Sburător15

care a intrat în istorie este treaba

criticilor şi istoriografilor să-l descrie cu

pietatea cuvenită.

Ca scriitor umorist m-am ocupat

numai de cancanurile şi momentele

vesele datorite atât patronului, pe care îl

stimez, cât şi celorlalţi onoraţi membri,

aşa cum se întâmplă în orice adunare de

scriitori. Vorbesc fără păcat şi fără

răutate. Dar d. Lovinescu supărându-se,

nu mi-a spus că se supără ci numai a

arătat.

Mie îmi place să mă ia omul de

rever şi să mă injure în faţă. De aceea

m-am hotărât cu tot regretul să nu mai

14

Într-un interviu, I.Peltz se mira cum de ideea cărţii a avut-o un romanaţean şi nu un bucureştean.

15 E. Lovinescu a condus revista

Sburătorul (19 apr. 1919-7 mai 1921; 17 sept. 1921-22 dec. 1922; martie 1926- mai-iunie 1927).



calc pe acolo16

. De altfel în câţiva ani am

văzut destule şi mie îmi plac variaţiile.

În fiecare duminică aceleaşi măşti,

aceleşi surâsuri, aceleaşi bârfeli şi

aceleaşi citiri de prin gazete cu tot ce

apare despre cărţile şi persoana

maestrului. Am luat deci calea exilului

ca şi predecesorii mei L. Rebreanu, D.

Nanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Felix

Aderca, Pompiliu Constantinescu etc,

etc, exact după definiţia maestrului cu…

mutarea valorilor estetice17

.

-Eşti mulţumit de modul cum s-a

tipărit cartea?

-N-am ce să spun. Sunt

mulţumit. Volumul, deşi cam scump,

merge datorită modului ireproşabil în

care a fost tipărit. D. Al. Rosetti a pus

mult suflet şi entuziasm. D-sa este un om

occidental încât a suportat cu un calm ce

m-a enervate la culme toate toanele

mele. Până la urmă am făcut constatarea

că nu mă pot certa în nici un chip cu

domnia sa. Cu atât mai bucuros sunt să-i

aduc mulţumiri pe această cale.

-Ce proiecte literare mai ai?

-Am un contract cu editura

Alcalay pentru un roman-

,,Deacurmezişul”18

. De asemenea cu

editura Ciornei pentru un volum care va

inaugural o colecţie de cărţi pentru

copii. Şi ca încheiere te anunţ că, din

colecţia ,,Oraşe”, după acest ,,Bucureşti”

voi scoate o carte cu a doua capitală a

16

Supărarea celor doi nu a fost de durată. E. Lovinescu nota la 24 martie 1935 printre cei prezenţi la cenaclu şi pe ,,Mircea Damian, după ce anunţase că se va retrage”. Mircea Damian va frecventa în continuare cenaclul din strada Câmpineanu 40, uneori însoţit şi de soţia sa Piri.

17 În lucrările sale, E. Lovinescu vorbea

despre teoria sincronismului şi a mutaţiei valorilor estetice.

18 Volumul a apărut tot în 1935, la editura

Alcalay

ţării ,,Sinaia”19

.

*

Legendele cu Meşterul Manole

cu vămile văzduhului, cu zodiile

oamenilor, sunt mereu de actualitate. În

fiecare zidire trebuie ascunsă umbra unei

vietăţi, în fiecare oraş umbrele mucede

ale oamenilor – cu atât mai mult în

Bucureşti, miile de suflete zac neştiute şi

dispar anonim. Fiecare după zodia

hărăzită lui.

Steaua lui Mircea Damian, deşi

l-a purtat flămând prin hrubele Capitalei

nu l-a părăsit în gloata învinşilor.

Norocul l-a servit şi îl serveşte încă. Ne

bucurăm pentru sufletul lui uman care nu

a uitat pe semenii din învingerile

cotidiene şi ne pare bine că a fost cu

gândul totdeauna lângă noi.

(apărut în Viaţa Literară nr.

168/15-31 martie 1935, semnat

Redacţia)

De ce scrieţi? Mircea Damian scrie

pentru că nu poate să nu scrie

-Găsesc că întrebarea este niţel

cam idioată. De ce scriu? Dar ţăranul de

ce sapă? Dar tâmplarul de ce face

mobile? Dar arhitectul de ce face case?

Dar inginerul de ce face poduri? Dar… şi

aşa mai departe.

La începutul începutului, atunci

când a trebuit să fac ceva, să fac eu ceva,

am apucat plugul de coarne, secera de

19

În cadrul seriei Oraşe, inaugurate de Bucureştiul lui Mircea Damian au mai apărut: Constanţa (Tudor Şoimaru, 1936), Braşov (Octav Şuluţiu, 1937), Sibiu (Al. Dima, 1940). Se pare că iniţial Mircea Damian avea în intenţie să scrie şi o carte despre Sinaia, lucru menţionat şi pe pagina de gardă a volumului Deacurmezişul.



mâner20

. Ştii, după sezon. N-am fost însă

bun pentru treabă. Mă plictiseau toate

uneltele astea. Ziua mi se părea

îngrozitor de lungă, boii supărător de

blânzi, cerul fără orizont şi munca fără

viitor. Am început să fac pe bolnavul,

apoi când ,,boala” n-a mai prins, fugeam

pur şi simplu de pe câmp şi mă

ascundeam în pădure.

Am fost dat la liceu21

. Dacă

mi-aduc bine aminte am fost cel dintâi

din sat care a mers la o şcoală

superioară22

. Dar nici aici n-am făcut nici

o brânză: am fost eliminat pe câte o lună,

în fiecare clasă. N-am cunoscut notă mai

mare de 6, dar nici mai mică de 3. Dacă

asta poate fi o mângâiere.

De la şcoală am fugit de mai

multe ori. Iar când am ajuns în clasa a

IV-a am fugit definitiv. Nu mai ştiu câţi

ani am umblat haimana. Pe urmă am

crezut că mi-aş putea face o carieră în

armată. Şi am intrat în armată voluntar.

La cavalerie23

. După o lună am dezertat.

M-au prins după ce m-au alergat o zi

întreagă cu un escadron călare. Nu mă

urmăreau atât pe mine, fiindcă nici

jurământul nu-l depusesem dar voiau

să-mi ia hainele militare pe care mi le

dăduse regimentul şi care erau noi. Mi se

pare că fugisem şi cu sabia… După ce

m-au dezbrăcat, mi-au spus că pot să

plec. Dar atunci n-am vrut eu. Şi am

rămas… am trecut prin 4 regimente şi nu

20

În volumul memorialistic Gheorghe I. Marin apărut în 1937, autorul relatează cu nostalgie episoade din copilărie cu nelipstele munci ale câmpului

21 În documentele Liceului Radu

Greceanu din Slatina, scriitorul a figurat sub numele Dumitru R. Constantin

22 Este adevărat, scriitorul a fost primul

elev al şcolii din Izvoru care a urmat gimnaziul din Slatina, la sfatul învăţătorului său Ioan S. Dumitrescu.

23 Afirmaţii ce mi-au fost confirmate şi de

fratele scriitorului, Marin Mătuşa, într-o convorbire din 1996 când acesta mi-a dăruit şi o fotografie a scriitorului în uniformă militară.

ştiu cum s-a făcut că le-am luat la rând,

mutat disciplinar din regiment în

regiment, cu multe zile de închisoare în

foaia matricolă (la liberare mi-aduc

aminte că pe spatele livretului meu

militar figurau vreo 300 de zile de

închisoare şi de carceră, care însă nu

mi-au fost puse la socoteală după termen,

pentru că domnul comandant abia

aştepta să scape de mine).

Pe urmă iar haimana.

Când întârziam vreme mai

îndelungată în câte un oraş, m-apucam

de scris. În glumă mai întâi. Pe urmă în

serios. Şi uite aşa am ajuns scriitor.

Şi d-aia scriu. Ce-aş putea să fac

altceva? De plug n-am fost bun. De

şcoală n-am fost bun. De militărie nici

atâta. Funcţionar24

? Dar n-aş fi în stare să

stau câteva ore pe zi într-un birou nici

pentru un million pe lună. Afară de asta,

firea mea s-a răzvrătit veşnic împotriva

disciplinei, deşi mi-a plăcut întotdeauna

să o aplic altora…

Dar bag de seamă că n-am spus

motivul principal pentru care scriu.

Iată-l: scriu pentru că nu pot să nu scriu.

Eu nu cred că scrisul este o

binecuvântare. Cred, dimpotrivă, că este

un blestem. Dracu‟ ştie ce păcate oi avea

de ispăşit! Pentru mine scrisul este un

adevărat chin. Scriu îngrozitor de greu.

Mă doare aproape material fiecare

cuvânt, fiecare virgulă. Şi după fiecare

frază, simt o adevărată uşurare.

Nu pot să văd hârtia albă

dinainte. Răscoleşte în mine toate urile.

Dar mă gândesc că nu am încotro. Şi de

câte ori pun mâna pe condei mă gândesc

că orice meserie este mai bună şi mai

uşoară şi mai bănoasă decât meseria de

scriitor. Mi-aş alege bucuros una-

24

Scriitorul a lucrat o vreme ca învăţător suplinitor în satul Prislop din Bistriţa, locul de unde Rebreanu s-a inspirat când a scris romanul Ion.



oricare- dar vezi, nu pot să nu scriu.

Păcatele cele mai grele sunt

acelea care trebuiesc ispăşite în chinurile

cernelii. Şi când te gândeşti că sunt

oameni care ne invidiază…

(anchetă apărută în revista Facla, nr.

1326/4 iulie 1935, semnată de C. I.

Şiclovanu)

Cu Mircea Damian despre Bucureşti şi

despre altele

Pe Mircea Damian îl iubesc

pentru că e oltean ca şi mine25

şi pentru

că e absolut aşa cum sunt şi eu. Îl mai

iubesc pe Mircea Damian fiindcă i

s-au lungit urechile răbdând de foame pe

uliţele bucureştene, cum încă mi se mai

lungesc mie astăzi, dar mai ales fiindcă

ştie să râdă frumos în cărţile lui încât îmi

trece foamea şi tristeţea când le citesc.

Când mă uit la mâinile lui, mi-aduc

aminte de toate iernile geroase când

n-aveam mănuşi nici palton şi-mi

degerau buricele deştelor. Iar când îi văd

capul pletos de dulău ciobănesc

scăpat din lanţ şi hămesit, mi se face

foame şi m-apucă dorul de vlaşiţa şi

cocoloşul de mămăligă rece, rămaşi pe

corlată, acasă în văgăuna unui sat

oltenesc. Şi-l mai iubesc pe Mircea

Damian fiindcă nu e boier, fiindcă a

rămas tot papugiu şi poet- deşi doarme

pe spinarea unui divan larg şi revoltător

de moale. Mi-e drag pentru că atunci

25

Bogdan Amaru (Alexandru Pârâianu) se născuse în Budele, judeţul Vâlcea la 6 aprilie 1907.

când stau de vorbă cu el, mă năpădeşte

aroma troscotului de prin şanţul

drumurilor olteneşti şi îmi vine miros de

păsat de răsuri şi de stele.

Cred că, afară de mine, nimeni

nu cunoaşte busuiocul sufletului acestui

oltean, unul dintre cei câţiva scriitori

care- în adevăr- ştiu să scrie frumos.

- Domnule Damian, ai crezut

vreodată, mai ales în clipele grele, că vei

cuceri Bucureştii?

- Sigur că da. Eu n-am visat

niciodată visuri nerealizabile. În

Bucureşti am crezut întotdeauna, şi am

avut impresia, din capul locului, că şi el

crede în mine. Cine a crezut în mine, şi

oameni, şi animale, şi lucruri, au crezut

dintr-o dată. Când dormeam prin

grădinile Cetăţii, uitându-mă la cer şi

ascultându-i muzicile, parcă simţeam că

şi ea se uita la mine şi aştepta să viu.

Mi-aduc aminte că înainte cu un

an sau doi- nu mai ştiu- în ajun de a

părăsi un oraş de provincie unde

conduceam o gazetă,- am scris un articol

de rămas bun în care spuneam în esenţă

că am nevoie de alte zări, ceva mai

largi26

. Mi se pare că foarte mulţi dintre

cititorii acelei gazete s-au îndoit. Dar eu

eram sigur că oamenii ăştia,- foarte de

treabă dealtfel,- vor mai auzi de mine. Şi

26

După ce a plecat din Bistriţa Năsăud, scriitorul a scos un număr al revistei Zări Senine la Bacău, în decembrie 1927, la care a colaborat şi George Bacovia şi soţia sa Agatha Grigorescu-Bacovia. Relatând momentul plecării din Bacău la Bucureşti, Mircea Damian scrie în Deacurmezişul: ,,Pe Marin Dogaru nu-l mai interesa însă revista. Forţele lui, puterea lui de creaţie, energia lui polemică, nu încăpeau între două coperţi roşii, nu puteau să încapă într-un oraş sau într-o regiune. Nu se mărginea numai la atât ambiţia lui, nu trăise numai pentru asta sufletul lui şi trupul lui atâta viaţă. Trebuie să meargă la Bucureşti fără întârziere, chiar de-ar fi să ia de la început viaţa pe care a trăit-o până acum. Va răbda cel puţin la Bucureşti, va suferi acolo, va lupta cu braţele, cu dinţii, cu creierul, cu pumnii. Că e făcut pentru luptă...” (p. 166).



au auzit.

- Sigur, ai crezut în forţa

talentului dumitale şi ai învins. Însă mă

interesează un lucru: eşti primul oltean-

scriitor autentic- care a plecat pe jos şi cu

turta-n traistă, dintr-un sat oarecare, să

cucerească o cetate şi să-şi sape bătăile

inimii într-o carte. Ai parcurs un drum

mărăcinos- din cale afară- ai dus o viaţă

de golan, repezit de vardişti şi sfidat de

burghezi. Cum n-ai căzut pe drum şi ce

te-a susţinut în lupta asta aprigă? Pentru

că, în definitiv, alţii n-au ajuns aici deşi

au pornit din aceleaşi văgăuni olteneşti!

-Mai întâi, nu ştiu ce este acela

talent. N-am avut niciodată încredere

într-un om ,,talentat”. Am zis ,,om” şi nu

scriitor. Fiindcă în orice domeniu de

activitate, omului îi trebuie mai mult

decât ceea ce se numeşte talent. Aş vrea

să ştiu dacă există în ţara asta a lui

Dumnezeu un român fără talent. Trebuie

ceva mai mult. Mai mult, dacă vrei. Dar

altceva. În care desigur intră şi cuvântul

ăsta odios precum şi alt cuvânt pe care

nu l-am putut suferi niciodată: inspiraţia.

Eu nu ştiu ce e aia. Eu ştiu atât: când

trebuie (şi uneori şi când nu trebuie), mă

aşez la birou şi scriu.Uşor câteodată. Dar

de cele mai multe ori chinuit. N-am să

ştiu niciodată (având în vedere

neînsemnatele mele studii şi umila mea

descendenţă) de unde am putut moşteni

dragostea asta pentru cuvânt. Îl sucesc

până simt dureri în tâmple. O virgulă mă

obsedează şi mă preocupă ca o problemă

vitală. Mi s-a întâmplat să muncesc (ăsta

e cuvântul: să muncesc) o frază până

când îi pierdeam aproape sensul. Fiecare

cuvânt era o personalitate. Fiecare

virgulă un ţăruş înfipt acolo unde trebuia,

ca într-o mejdină şi ca într-o graniţă,

adică la locul lui şi temeinic. Talent,

aşadar? Inspiraţie? Adică ceea ce are tot

românul. Trebuie mult mai mult. Trebuie

un adânc din care să culegi şi să închegi

pentru ca să dai, dacă nu mai mult, cel

puţin o frază ca lumea. Dumneata ai

băgat de seamă câţi români ,,talentaţi” şi

,,netalentaţi” nu ştiu româneşte? Şi te-ai

gândit vreodată ce lucru preţios este

pentru un scriitor să ştie mai întâi să

scrie? Prin urmare, n-am crezut în

talentul meu de scriitor- pe care dealtfel

l-am bănuit foarte târziu. Am crezut în

forţa mea. Dacă aş fi rămas acolo în sat,

cu siguranţă că n-aş fi ajuns primar. Dar

aş fi arat mai adânc…

-Cartea ,,Bucureşti”- în ceea ce

mă priveşte- o consider ca o operă de

maturitate artistică, dar mai ales, o carte

de o limpezime stilistică rară, din care

mulţi ar putea să înveţe să scrie frumos.

Am scris cândva în ziarul Dimineaţa că

n-ai fost destul de incisiv cu metropola

noastră. Se poate să mă fi înşelat. Întreb:

iubeşti mult acest Bucureşti? Cartea pe

care ai scris-o despre el este o împăcare

cu Cetatea?

-Mai întâi, ,,Bucureşti” nu este

cum spui dumneata, o operă de

maturitate artistică (dealtfel am avut

întotdeauna oroare de termini şi de

comparaţii: maturitate artistică,

contingenţe, şi aşa mai departe). Deci eu

am avut o maturitate artistică (folosesc

totuşi termenul dumitale) din momentul

când am început să scriu. Nu m-am

apucat niciodată să fac un lucru decât

atunci când am fost convins că îl fac aşa

cum trebuie. Pe urmă, vă înşelaţi cu toţii

în ceea ce priveşte ,,maturitatea” şi

celelalte. Pentru că până acuma m-am

jucat. Aşa să ştiţi, m-am jucat. Am să mă

mai joc cu încă o carte. Pe urmă încep.

În ceea ce priveşte relaţiile mele

cu Bucureştii, sunt din cele mai cordiale:

ne iubim, adică, ne urâm uneori, ne

certăm, ne ameninţăm şi iar ne-mpăcăm.

De la o vreme însă, nu ne mai



ameninţăm cu despărţirea definitivă.

-În afară de cartea ,,Bucureşti”,

ai de gând să mai scrii ceva din viaţa

acestui oraş?

-Sigur că da. Printre altele,

ultima parte a romanului meu27

se va

petrece în Bucureşti. În altă lume, poate.

Dar în Bucureşti. Dumneavoastră nici nu

vă daţi seama cât de personal este oraşul

ăsta, şi cât de om, aş putea zice. Este,

cred, singurul oraş din lume care

înţelege. N-ai băgat de seamă că în

Bucureşti suferinţa nu este mai niciodată

tragică şi dă impresia că are un termen?

Eu am văzut oameni morţi de foame care

puteau să râdă. M-am văzut, fireşte, şi

pe mine în vremea mea. Că fiecare

flămând are o vreme a lui în oraşul ăsta

veşnic vesel, veşnic omenos, cu parcuri

în care se poate încă dormi, cu străzi care

îţi întind oricând o bucată de pâine, cu

poliţişti foarte de treabă, cu foarte puţini

poeţi tuberculoşi28

, şi cu ,,Capşa”29

…

-Ai scris viaţa oraşului, către

care ai năzuit mereu. Nu te tentează să

scrii ceva şi despre câinele lăsat în

bătătură30

şi despre oile din târlă (dacă ai

aşa ceva) şi despre fetele din satul natal?

-Am un câine pe care îl ţiu legat

de furca pătulului, numai ziua. Îl cheamă

Lupu. Orice scrisoare merge acasă, are

două vorbe şi pentru el. E un câine

voinic şi ciobănesc, bineînţeles. Fiindcă

ştie că-l iubesc, mă iubeşte şi el foarte

mult. Se întâmplă uneori să-l văd mai

rar. Se gudură atunci în lanţ, se uită-n

ochii mei şi parcă plânge. Uneori rupe

27

Este vorba despre romanul lui Mircea Damian Deacurmezişul, apărut tot în 1935

28 Tânărul Bogdan Amaru va muri sărac

la 27 octombrie 1936 în Bucureşti din aceeaşi cauză, după o tentativă de sinucidere.

29 Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor, de pe

Calea Victoriei, vizitată zilnic şi de Mircea Damian 30

Cartea lui Mircea Damian, Bucureşti , se termină cu evocarea câinelui său de la Izvor-Romanaţi, locul unde a fost scrisă cartea.

lanţul şi iese pe linie. Asta înseamnă că

circulaţia e întreruptă, până când e legat,

fiindcă tot satul îl ştie de frică. Nu ştiu ce

are mai ales cu naşul…

…Aşa că am să scriu cândva o

carte despre satul meu, unde pe lângă

necazuri multe e şi multă băutură şi mult

umor. Dealtminteri am crezut

întotdeauna că la mine în sat ar fi mulţi

umorişti şi de calitate, dacă, vorba

dumitale, ar avea talent…

- Mă cam jenează fotoliul ăsta

moale, pe care şed tolănit, dar tot o să te

întreb: de când nu mai eşti- ca să zic aşa-

clientul de zi şi de noapte al băncilor din

grădinile publice, cum mai poţi scrie

despre golani? Pentru că văd aici o

mobilă demnă de cel mai mare şi cretin

petrolist american.

-Foarte curios: deşi ţăran, am

avut întotdeauna slăbiciune pentru

lucruri fine şi elegante. Şi pe urmă,

permite-mi, te rog, să am câteva fotolii

mai… primitoare- ca să zic aşa- după

atâta dormit prin trenuri, prin săli de

aşteptare şi prin parcuri publice. Eu

mi-am făcut stagiul. Am bătut şi câteva

recorduri. Bunăoară, mi s-a întâmplat să

Presa vremii anunţă apariţia în librării a

primului roman scris de Mircea Damian



rabd de foame zece zile încheiate, şi mi

s-a întâmplat (asta a fost mai grav) să nu

fumez deloc cinci zile31

. Mi s-a mai

întâmplat, în sfârşit, să trăiesc (dacă trai

este ăsta) treizeci de zile- tot încheiate-

cu o jumătate de pâine pe zi şi apă.

Strict. Şi mi s-a mai întâmplat să trăiesc

(şi asta nu era o cură) trei luni de zile cu

pâine şi struguri. Nu mă întreba dacă

mâncam zilnic pâinea şi strugurii.

Mi-aduc aminte că în acea epocă mi s-a

dat de la autoritate două mii de lei pentru

nu ştiu ce servicii de presă. Cel puţin asta

era formula. Când am avut banii în

buzunar, am simţit mai întâi voluptatea

omului bogat. Mi-am adus apoi imediat

aminte că sunt flămând şi rupt. După ce

m-am examinat, am băgat de seamă că-

mi trebuiesc atâtea, încât nu mi-am

cumpărat nimic. Nu ştiu pe ce am

cheltuit ăi două mii de lei.

Să mai vorbesc despre cele 75 de

nopţi petrecute la Văcăreşti32

, de unde

întreţineam şapte golani? Nu. N-am să

tolerez nimănui să-mi vorbească de

mizerie şi de foame. Dar în fotoliul ăsta,

în care bag de seamă că te simţi bine, şi

lângă mobila asta de ,,petrolist

american”, cum spuneai, te asigur că

găseşti tot sufletul şi înţelegerea care a

pribegit ani lungi şi grei şi flămânzi prin

trenuri, călătorind de contrabandă, prin

parcuri, prin săli de aşteptare şi pe câmp.

Şi dacă o fi să mă-mbogăţesc (ceea ce nu

cred) voi rămâne acelaşi33

.

-Ai dreptate. Şi pe mine mă

apucă un dor de fotolii moi, de-mi vine

să plec cu ăsta de sub mine în braţe. Însă,

31

Mircea Damian a fost un fumător înrăit, încetând din viaţă în 1948 după un cancer laringian

32 Scriitorul a fost încarcerat pentru

lesmajestate, experienţa detenţiei l-a inspirat în scrierea volumului Celula nr. 13, apărut în două ediţii în anul 1932.

33 Mircea Damian a murit sărac, familia

nu a avut nici bani de înmormântare.

vorbind între noi, nu te apucă domnule

Damian nostalgia vremurilor de altădată,

sau te-ai hotărât să te burghezeşti

complectamente, ca Tudor Arghezi?

-Ba da, m-apucă nostalgia

vremurilor dinaintea fotoliului. Şi uite,

câteodată îmi vine aşa să mă urc în tren

şi să plec34

. Simt o poftă teribilă să dorm

în şanţ şi să nu mă ştie nimeni cine sunt,

să mă iau la harţă cu sergenţii şi cu câinii

şi să mă uit la cer.

Să ştii însă că eu nu sunt

burghez. Şi nu voi fi niciodată burghez.

Dealtfel, cuvântul îmi repugnă. Fostul

meu prieten Arghezi35

este dintotdeauna

burghez. Atât de burghez încât la

Văcăreşti36

, cât am stat la închisoare,

două luni şi jumătate, deşi eram peste

drum de el, nu mi-a trimis măcar o

ciorbă caldă, o bucată de pâine sau o

ţigare. Mi-a trimis numai un bilet, scris

cu plaivasul, în care-mi spunea că

regretă… Da, da. Frumoase vremuri…

Dacă o să ai vreodată nevoie,

înainte de a te burghezi şi dumneata, să

vii la mine să-ţi spun toate sălile de

aşteptare unde se poate dormi mai bine,

toate oraşele prin care se poate

vagabonda fără primejdie şi fără prea

multă foame, toate trenurile în care, cu

puţină inteligenţă şi cu puţin efort, se

poate călători de contrabandă în clasa a

doua… Odată şi odată eu am să trec pe

unde am fost, ca să revăd, ca să-mi

reamintesc şi ca să regret.

(apărut în Reporter din 4 aprilie

1935, semnat de Bogdan Amaru)

34

Într-o altă mărturisire, scriitorul remarca plin de umor că, de când are permis de liberă circulaţie pe C.F.R. nu i se mai cere biletul iar când nu avea, toţi controlorii îi cereau biletul.

35 Prietenia lor data din 1928 când

Mircea Damian a colaborat la revista Bilete de papagal.

36 Închisoarea Văcăreşti (unde stătuse şi

Arghezi după primul război mondial) era aproape de locuinţa poetului din Mărţişor



Caracal- Cairo. Impresii de călătorie (IV)

D. C. Eftimescu

Trenul spre Cairo pleacă la ora 12 amiază. Suntem luați în primire de un

comisionar al hotelului Luna- Park din Cairo și ne grăbim spre gară cu tramvaiul. Facem

mult haz de niște femei egiptene îmbrăcate în halate de mătase neagră, negre la față, dar

trăsăturile fine și cu niște mosorele aurite sau de alamă pe nas. Ce rost or avea aceste

podoabe? Poate ele constituiesc o intimidare permanentă a bărbatului asupra femeii ! Gara

Alexandria este strict occidentală (peronul) acoperită complect cu geamuri ; o regularitate

englezească în toată mișcarea din gară. Funcționarii, atât cei din gară cât și de la tramvaie,

port, etc. sunt însă Egipteni închiși la față și cu fes pe cap. Va să zică Egiptenii s-au

emancipat. Englezii au rămas numai niște

protecționiști indizerabili după ce i-au

scos ,,la salamet”.

Într-un vagon de clasa III-a,

profesori și elevi amestecați printre

indigeni, pornim prin delta Nilului spre

Cairo (vreo 240 Km. distanță).

Departe la câmp în delta Nilului,

n-a mai rămas nimic din sălbăticia pe care

ești obișnuit și te aștepți să o vezi într-o

deltă. Și lucru ciudat. Eram 4 profesori

secundari de geografie ( specialitate

principală la capacitate) care priveam pe

fereastra vagonului delta Nilului cu multă

mirare. Știam toți perfect de bine că Nilul

a fost canalizat transformând băltoacele în

terenuri agricole. Ne dăm bine socoteala

că drenarea gurilor Nilului e una din

puținele munci uriașe ale lumii. Alta este

înfățișarea astăzi a acestei delte. Totuși

persistă în noi viziunea deltei, așa cum

greșit iese din manuale, ca ceva sălbatic în felul deltei Dunării, sau Gangelor din India.

Așa că ce vedeau ochii nu credea inima. Nici urmă de sălbăticie, plaiuri, păduri, trestișuri

sau mai știu eu ce. Delta Nilului, cel puțin parte a ce-am putut vedea noi din tren de la

Alexandria prin Damanhur, Tanta, Benha, etc., este o imensă suprafață acoperită cu

grădini de zarzavat, lucernă, arături de grâu, tocmai se secerase când am fost noi, ici și

colo răzoare de bumbac și rar de tot câte o porțiune de trestii tunsă ca cu foarfecile pe unde

umblau bivoli alături de niște păsărele albe de felul Flamingo, dar ceva mai mici.

Ca o santinelă imensă se ridică din loc în loc câte un palmier cu tulpina înaltă și

dreaptă ca o lumânare dar cu solzi pe ea ( cotoarele frunzelor care cad) având în vârf câte

un smoc de frunză în felul secerii; uneori și câte 2-3 palmieri la un loc.

Atât și nimic mai mult. Constat și aici, cu toată valea Nilului, că nu se mai vede

verdeața din România ( ținuturile continentale temperate). O mulțime de șănțulețe în toate



chipurile pline cu apă care țin și loc de mejdine între răzoare (căci tarlale de ostenește

păsărica în zbor, nu se mai văd aici), servesc la udatul lor.

Egiptenii scoteau apa din ele cu roate ca la grădinile de zarzavat ale bulgarilor de

la noi, fie cu un cilindru de lemn lung, în care probabil se învârtește un ax cu spirale, care

ridică de jos apa, ca să iese pe partea de sus a cilindrului, acolo unde învârtea cu mâna,

vărsând-o în șănțulețe.

Prin gări, copii negri de indigeni vând, strigând de-ți rup urechile, niște semințe

dulci în coșulețe frumos împletite din rafie lată și albă. ,,Dar, Domnule, nu se văd sate de

fel” spune un elev, deși lumea era pe câmp ca florile.

Unde or dormi ei? Mare ne fu mirarea când, după câteva sforțări, dădurăm cu

ochii de niște mormane de pământ în felul banchetelor noastre de cărămidă nearsă,

acoperte cu paie. Sunt locuințele și satele Egiptenilor. Le-am putut vedea de aproape, pe

cele de lângă linia ferată, bineînțeles, din fuga trenului. Niște cocioabe de pământ înalte de

vreo 2 metri, grămădite unele peste altele, fără ferestre, comunicând unele cu altele, fie

direct din odaie în odaie, ceva comunism, fie prin vreun tunel coridor de trecere. Acoperite

cu paie, iar pe acoperiș se vedeau copii jucându-se, mame alăptând, ceea ce însemnează că

acoperișul este pat, dormitor, înăuntru cine știe când or intra, sau ce-or păstra acolo.

Acesta e poporul atât de harnic, capabil de asimilarea unei civilizații europene, dar trăit

rău într-o țară îngustă unde trebuie să ude răsadul de grâu cu căldarea, ca să poată trăi.

În goană nebună 70-80 Km. pe oră, acceleratul ne apropie de Cairo, am făcut cam

trei ore de la Alexandria. ,,Piramidele!” este strigătul D-lui I.C37

. și toți ne uităm spre

dânsul. Avea ochii cam umezi de emoție. Uitați-vă prin fereastra asta a vagonului. Vedeți

departe într-o ceață roșcată 2 piramide !! Ce momente ! Un ura puternic iese din pieptul

elevilor; indigenilor din vagon nu le face nici-o impresie, sunt obișnuiți cu entuziasmul

europenilor. Mă uit lung la cele 2 piramide, și parcă mă întorc cu 7000 de ani îndărăt. N-aș

vrea să mai văd tren, gară, oameni cu cravată la gât ci mintea se căznește să-și închipuie

zecile de mii de robi felahii care atunci munceau să ridice minunile lumei cercetate în vecii

vecilor de omenire.

De abia așteptăm să coborâm la Cairo și vai câte surprize nu ne rezervă civilizația

veche. Că doar pentru asta am plecat din Caracal. Gara din Cairo este imensă și curat

europeană în afară de personal și public care sunt mai toți egipteni cu fesuri spre deosebire

de turcii de la Constantinopol toți cu pălării.

Grupul nostru va locui la hotel Luna-Park, aproape de gară și centrul orașului.

Costă 40 piaștri (320 lei) pe zi, masă de trei ori pe zi și bogată, locuință modernă, baie.

Mai ieftin ca în țară. Orașul e imens, iar înfățișarea e mai modernă decât a Bucureștiului,

având străzi mai largi, toate drepte, pavate mai toate cu asfalt sau blocuri de piatră fină,

crezi că e marmură. Tramvaie, automobile, furnicar omenesc, haos cum nu vezi la

București.

O excursie în Orient (Constantinopol-Atena- Cairo) îți oferă două satisfacții. Vezi

viața și civilizația occidentală a Europei alături de vechea civilizație a omenirii și acest

lucru l-am avut în vedere când am fixat itinerariul excursiei noastre. Vezi, Parisul,

Berlinul, este o parte, anume partea recentă a civilizației. Vezi, Cairo sau Atena, o vei avea

și pe aceasta dar în plus ai Acropolea, Piramidele și pe Tutankamon, pe care nu le vei găsi

37

Profesorul Ilie Constantinescu



nici la suprafață nici în adâncimile Europei.

Dar noi excursioniștii suntem oameni grăbiți, timpul de stat la Cairo e scurt.

Vaporul ne așteptă la Alexandria numai 2 zile și 2 nopți. Prin urmare ne vom culca la 12

noaptea și ne vom scula la 4 dimineața. Avem atâtea de văzut și trebuie să le cucerim. Zis

și făcut. La hotel scăpăm de propunerea hotelierului născut în țara noastră, care știa și

românește, deoarece pentru serviciul de călăuză la care se oferise, cerea prea mult.

Angajăm un egiptean, de fel era berber din Algeria. Vorbea o franțuzească stricată, dar cu

a noastră hodorogită ne înțelegeam de minune. Era înalt și visător iar mai târziu ne-am

convins că era și de caracter. Și ce prietenos era bunul nostru Hassan, așa se numea

călăuza noastră angajat cu ziua, vreo 300 piaștri mi-se pare.

Întâi la muzeul de antichități. În câteva minute suntem cu tramvaiul acolo.

Clădirea e colosală și impunătoare. Alături de imensa scară a intrărilor stau aruncate sau

așezate o mulțime de faraoni de piatră, lei întraripați și mumii de piatră atârnate în pereți și

câte alte lucruri scoase din pământ după atâtea mii de ani. Hassan mă ia de braț, el înalt, un

uriaș, eu mic dar lacom de curiozități, zburăm pe scări după ce achităm taxa la intrare 10

piaștri de persoană și ne duce direct sus la secția Tutankamon, căci zicea Hassan să

profităm acum fiind mai de dimineață, mai târziu nu mai poți răzbate la Tutankamon. E

mare lucru să dai peste călăuză inteligentă și cu experiență în astfel de ocazii. Vreo trei

apartamente vaste, îmbrăcate în galantarii și cu mese la mijloc acoperite cu geamuri

păstrează în ele bogățiile istorice de valoare, sau mai bine zis, care nu se pot valora cu

mintea omenească, tot ce s-a găsit recent în mormântul faraonului Tutankamon pus și

așezat acolo acum vreo 3-4 mii de ani. Înmărmurit, la prima vedere n-am putut să-mi rețin

grija ce clocotea în mine de emoție și spusei iubitului meu prieten I. C.: ,,Oare omenirea

de azi a făcut mare ispravă dacă a scos din locul care le-a păstrat 4000 de ani aceste

scumpeturi nu ale lui Tutankamon ci ale omenirii însăși, ca să le expună vederi curioase?”

E vreo garanție că ele se vor păstra în muzeu mai bine decât acolo în pământ pe viitor, cu

tot respectul pentru antichități care respiră veacul nostru?! Tunurile de la 1827 care au

bătut Acropolea mă obsedau. Dar nu numai tunurile dar concepțiile însăși vor fi oare

aceleași peste alte 4000 de ani ca aceste scumpeturi de averi ale omenirii să se poată păstra

până atunci?

Dar nici valorificarea lor prin muzee nu ni se pare a aduce atât aport civizației de

azi, în afară de noi prileje de câștig pentru oameni. În speță capitalul englez și milioanele

flămânde de egipteni. În om este ceva inconștient, ademenitor, și anume admirația pe care

o dăm lucrului pentru ca apoi să isprăvim prin a-l devora ca pe orice mâncare adusă pe

farfurie căci realitate este prezentul, trecutul n-are altă importanță decât atât cât se poate

pune în slujba prezentului, chiar dacă ar fi sa-l cheltui pe tot. Și câte idei nu-ți fulgeră prin

minte în momentul când contemplezi frumusețile secției Tutankamon de la muzeul de

antichități din Cairo.

Dar iată câteva lucruri care împodobesc această secție, căci ele sunt multe cu

vagonul; te covârsește cantitatea de aur și pietre prețioase. Coroanele lui Tutankamon,

una egipteană cu cioc de pasăre, alta evreiască având emblema șarpelui!? Patul lui

Tutankamon când era copil, patul când era soț în felul paturilor noastre de bronz cu

deosebirea numai că aceștia erau de aur ( de altfel tot ce există în această secție este în aur,

chiar și sarcofage întregi aur masiv cum zicea Hassan) somiera de sidef, iar grilajul patului

purta o mulțime de păsări de aur ce stau cu limbile scoase. Hassan explică: ,,aceste



păsărele aveau în corpul lor atunci un mecanism” care le făcea să scoată limbile unse cu

cine știe ce substanță unde se lipeau muștele, pentru a fi apoi vârâte în trupul lor, dând

astfel liniște suveranului?! Apoi vasele de alabastru și aur în care Tutankamon păstra

parfumurile; casa de fier, bineînțeles goală, bani erau ... expuși în vitrinele muzeului. Masa

de toaletă, D-zeul Anobis în formă de sakal (în felul vulpei noastre) o mulțime de alți zei,

unii în chip de boi (boul apis). Toți în aur masiv. Jucăriile lui Tutankamon, corăbii de sidef

sau de aur dăruite de cine știe ce supuși, marmură în care au fost puse intestinele și

măruntaiele lui Tutankamon, înainte de mumificare. Bucătăria lui Tutankamon. Le

admiram și le interpretam fiecare în felul său. Astfel niște cărămijoare albe și cu oarecare

inscripții pe ele erau luate de unul drept pâini.

Apoi sarcofagele lui Tutankamon în aur masiv vreo 5 la rând care se vârau unul

într-altul, în cel dinăuntru se pune mumia (mortul îmbălsămat), ca niște păpuși enorme de

la 3 m.în jos cu chip omenesc și scriere colorată pe ele. Dar câte nu sunt în această secție.

Ce pot eu reține mai întâi din atâtea podoabe printre care n-am putut sta mai mult de un

ceas, numai unul, trebuind să ne coborâm și la celelalte secții ( păcat, că în muzeul de la

Cairo ca excursionist chiar trebuie să stai cel puțin câteva zile în șir, nu două ceasuri ca

noi). Trecem la secțiile care cuprind zeci și sute de momâi în lemn scump și tronuri de

piatră, nu se mai vede aurul de la Tutankamon. ,,Mitică- strigă la mine Nea Ilie C. care

stă cu șapca în mână descoperit- uite pe Ramses al II-lea”.

Sar acolo. Mă înfior când îl văd. ,,Bătrân e mă Nea Ilie, 5000 ani”. Ne descoperim

amândoi în fața acestui cadavru atât de bine conservat. Părul puțin cam roșcat din pricina

îmbălsămării, dar păstrat în întregime. Pielea uscată ca a broaștelor moarte și uscate la

soare. Te uiți la el parcă-ai privi o rudă scumpă dezgropată de curând deși sunt atâtea mii

de ani care te despart de el. Cele câteva priviri aruncate lui Ramses al II-lea m-au

impresionat cel mai mult în excursie mai mult chiar decât Tutankamon sau piramidele. Nu

știu dacă și elevii chemați de noi, să vadă această mumie, au fost mișcați. Dar în timp ce

noi plini de admirație, contemplam descoperiți pe Ramses al II-lea, un domn (cine știe

cine o fi fost) sta pe scaun și căsca de-i trosneau fălcile, bombănind ceva poate la adresa

lui Ramses al II-lea că l-a dat de osteneală.

Vizităm toate galeriile muzeului cu fel de fel mumii în piatră sau marmură ale

faraonilor egipteni, unele de proporție colosale.

Iată și piatra după care Champollion a descoperit cheia alfabetului hieroglifelor

egiptene dând viață și istorie pietrelor, fără de care ele ar fi fost mute pentru omenire. O

placă de marmură spartă într-o parte ; jumătate scrisă cu hieroglife egiptene și jumătate cu

alfabet grecesc. Marmura a fost găsită întâmplător și câte fericiri n-aduce și întâmplarea.

Au drept orientali când sunt puțini și cu hazardul, fără a-l ridica însă la religie.

În galeriile de jos multe regine egiptene în marmură sau piatră purtând în mână

câte o cheie (stăpâna gospodăriei). Arta egipteană, așa cum reiese din scumpeturile ce-am

văzut în acest muzeu, arată o masivitate considerabilă spre deosebire de finețea și naturalul

grecesc, atinsă numai de americani, astăzi cu deosebire fiind numai în material, egiptenii

(ca și grecii) întrebuințau aurul, marmura nepieritoare, iar cei de azi oțelul care ruginește

sau betonul care ca și cartonul presat, nu se știe dacă vor rezista naturii 7000 ani.

Coborâm scările muzeului spre ieșire și făceam niște salturi copilărești, nu cu

picioarele pe trepte ci cu imaginația, de ex. Ia închipuie-ți c-ar trece peste civilizația de azi

7000 de ani.



Omenirea care o fi atunci, o mai putea găsi la suprafața pământului în adâncimea

lui mărturii suficiente ale vremurilor de azi? Poate pietrele de marmură uniforme și alea de

prin cimitire. Altceva? S-o mai putea păstra până și bucătăria cu mâncări și fripturi cum

s-au păstrat în mormântul lui Tutankamon?! Nu cred pentru că nu mai e nici credința

religioasă de atunci care a ridicat piramidele nici concepția de viață.

În excursia cu acest itinerar ( Cairo- Atena-Constantinopol) unde vezi la fața

locului civilizațiile suprapuse, citești foarte bine punctul de plecare, mersul și tendința

omenirii.

Civilizația egipteană: Marmură, alabastru și aur turnate în forme mari dar cam

confuze și exagerate cu scop religios.

Civilizația greacă : Același material dar mai delicat și idealist către un scop estetic

ocazional religios.

Civilizația romană (vezi muzeul Greco- Roman de la Alexandria între care în special

statuia ecvestră a lui Marc Aureliu). Ceva de împrumut : masivitate egipteană amestecată

cu finețe grecească.

Civilizația arabă (vezi muzeul de la Cayro) foarte mult fier, ceramică și carton

civilizația de azi, oțel mult și beton monete multe, dar prea multe de hârtie. Prin urmare

ideea punct de plecare la cei vechi era legătura strânsă cu natura, invidioși pe eternitatea

ei. La cei moderni ideea de eternitate nu se mai pune căci ne gândim că o să murim, deși

azi n-avem timp să ne gândim la așa ceva.

Noi azi departe de a fi geloși pe secretele naturii dar ne permitem luxul să ne

batem chiar joc de ele, bineînțeles pe pielea noastră. Norocul nostru că vom rezista miilor

de ani cu numărul, ca iepurii, fără a ne prăsi ca aceștia dar cu garanția vieții pe care ne-o

dă morala timpului.

Unde o ieși civilizația noastră, către care scopuri s-o îndrepta (căci pe cel religios

și estetic nu te mai poți bizui, deoarece se clatină), ce forme precise o dobândi după alte

câteva sute și mii de ani, sunt întrebări care îți trec mereu prin minte și te obsedează

părăsind muzeul din orient.

Pornim repede spre muzeul Arab. Hasan înainte pe trotuar și noi după el.

Entuziasmat de minunile de la muzeu, zgândăresc pe Hasan cam astfel: ,,Dacă n-ar fi fost

Egiptenii de acum câteva mii de ani să vă lase aceste moșteniri prețioase precum desigur

și Englezi care le-ar fi aflat în pământ, dezgropat și valorificat în muzee costisitoare, Dvs

azi ați fi fost lipsiți de aceste venituri care asigură pâinea zilnică atâtor familii din Cairo

sau Alexandria. Hasan bolovăni ochii la mine și cu o uitătură fulgerătoare răspunse scurt:

,,Egiptenii vechii, da, dar Englezii nu!” Ce stare de spirit în Egipt nu exprimă ieșirea lui

Hasan; Egiptenii urăsc pe Englezi. Și când te gândești că Englezii singuri și-au săpat

groapa, scormonind prin mormintele faraonilor admirații care au trezit amorul propriu

acestor felahi ca să le zic astfel.

Astfel îndârjiți ei uită serviciile imense pe care englezii le-au făcut atâtor neamuri,

dar în special egiptenilor. Iată-ne la muzeul arab. Un fel de catapeteasmă enormă cu

variate chenare arabe, flori în toate chipurile săpate artistic în lemn, secții de ceramică,

oale, vase, cupe de-ți farmecă ochiul, secții de arme, sulițe, iatagane cu mânere aurite

încrustate în rubine și alte pietre prețioase... săbii de la cele mai curioase și uriașe ca

proporții până la cele mai delicate ; armuri de cavalerii în zale sau plăci de metal,

manechine cu turbane și ciubuce de sultani, pașe și alte ranguri sociale sau militare.



Secția articolelor în bronz, tigăi și vase de bucătărie, fier ruginit de vreme.

Dar secția ca sa-i zic așa a stupefinatelor, narghilele în tot felul, lulele arabe și

câte mărunțișuri de felul acesta. Dar secția tipăriturilor arabe ; apoi covoare broderii.

Secția monedelor doveditoare ale unei vieți comerciale complicate.

Coranul scris pe mătase în niște cărți colosale așezate artistic pe pupitre speciale.

Coranul pe pergament, coranul pe hârtie groasă (carton) într-o carte urișă 2-3 oameni să

poată umbla cu ele.

Cărți de toate felurile adnotate de sultani sau arabi celebri, table de marmură,

globul terestru în bronz și câte alte minunății ale artei, religiei sau culturii arabe nu conține

acest muzeu pe care suntem obligați să-l vizităm numai într-un ceas (la ora 1 se închide)

după itinerariul nostru. Din goana noastră nebună prin aceste muzee, mi-a rămas numai un

sentiment durabil și puternic : satisfacția, mulțumirea că am avut zile să vadă, ochii mei la

fața locului civilizația veche marcată prin avântul și credințele ei spre deosebire de cea de

azi temută prin complicația cerută de util. Da am văzut mare lucru ori cât îi sfidăm pe acei

care ar crede altfel când aceștia sunt cu siguranță inși care n-au fost pe aici și nici nu sunt

curioși să vadă fie chiar intelectuali.

Am auzit de inși care se duc în excursie, ca să-i creadă lumea umblați ; n-au

curiozitate să vadă pe Ramses al II, plătesc taxa de intrare în muzeu, de rușinea

tovarășilor, dar rămân neobservați în urmă și se odihnesc pe scară. Cred că lor le este frică

să intre și în piramide ca să nu cadă pe ei.

Luăm tramvaiul și direct la Hotel pentru masă.

La ora 3 p. m., într-un taximetru grupul nostru bine dispus și din ce în ce mai

curios până la nerăbdare pornește peste Nil. Trecem peste un pod de fier, admirabil pe un

bulevard bine asfaltat și cu linie de tramvai pe ambele laturi, spre Piramide.

Ce de potop de automobile cu străini vizitatori ca și noi, dar probabil ceva mai

bogați, întrucât erau familii cu mașinile lor personale iar vapoarele proprietate a mai

multor amatori construite în scop de excursie, așteptau în portul din Alexandria. Sunt

faimoșii bogătași americani sau englezi. Se duc și se întorc într-o mișcare pe acest

bulevard, care se vede la noi la șosea primăvara. Bulevardul de la Cairo- Piramide este

umblat tot anul și poate de la Champolion descoperitorul piramidelor chiar de când acest

bulevard o fi fost numai o potecă.

Ajungem sub malul Saharei. Ultima așezare omenească aici în marginea văii

Nilului alături de bulevard și în fața stației de oprire a automobilelor și tramvaielor este un

palat superb, cu o grădină admirabilă, curat africană, unde bogații se răcoresc ziua cu

înghețată, siropuri sau alte băuturi, iar noaptea la chefuri ascultă poate schelălăitul

șacalilor departe peste mal în nisipăriile nemaisprăvite ale Saharei. Câteva sute de metri pe

prelungirea șerpuită a bulevardului până sus și iată-te în fața Piramidelor.

Acest petec din șosea, noi Caracalenii îl făceam gălăgioși pe cămile angajate (12

piaștri) de jos de la stație. Vacarmul nostru este întretăiat uneori de răgetul strident și

exotic al bietelor cămile purtate de căpăstru de arabi sau egipteni negri (nubieni) stăpânii

lor.

Ce veselie însufletește grupul nostru! Cum ne strigăm unii pe alții. Nea Ilie și-a

pus iar două perechi de ochelari, ca să vadă mai bine. ,,Ți-ajunge o pereche Nea Ilie că

slavă Domnului, ia uită-te la dreapta câtă muntele de piatră, iată altul mai colo și încă

unul”.



Sunt Piramidele Keops, Kefren și Mikerinos.

Blocuri de piatră, paralipipede enorme de câte 1-3 m.c., puse unul peste altul în

formă foarte regulată formând o piramidă înaltă de 150 m, cu baza de cel puțin vreo trei

pogoane38

. Un adevărat munte de piatră. Se vede ceva fluturând sus în vârful ei.

Este un egiptean plătit de niște englezi ca să se suie acolo, oferindu-le acest

minunat tablou. Vai ce mic se vede. El dă ocol unui fel de țăruș, o fi poate de metal ; un

elev zice c-ar fi parastrănet, dar noi credeam mai degrabă că e axul care fixa vârful

piramidei de forma unei prisme din granit vânăt sticlos, ridicat de acolo și dus la muzeu în

Cairo. Înfățișarea piramidelor este impunătoare ; așezate pe buza malului Saharei privesc

peste valea adâncă a Nilului dincolo malul celălalt la 4-5 Km. iar în spatele lor nisipăriile

Saharei care se isprăvesc înspre răsărit în Marea Roșie iar spre vest tocmai la oceanul

Atlantic.

Colțuri de stânci sparg monotonia mării

de nisip în care piciorul intră mai sus de

genunchi.

Culoarea piramidelor e galbenă. Piatra

s-a îngălbenit de vreme și e mâncată de vânt,

găurită la periferie ca un burete. Doamne, câte

mii și zeci de mii robi, or fi muncit la acești

coloși, minuni ale omenirii! Cum or fi putut

aduce ei blocurile de piatră de la distanțe 3-5 km,

când n-aveau la îndemână decât mijloacele

primitive, tăvălugi de lemn și bivoli care să le

tragă pe străzi?! Dar cum le-or fi ridicat acolo

sus! Poate ridicând maluri de pământ de jur

împrejur astfel că odată cu ridicarea piramidei se

ridică și un munte de pământ pe care apoi le-au

surpat rămânând maiestuos la mijloc muntele de

piatră. Se zice că piramidele ar fi fost îmbrăcate

cu lespezi de alabastru!

Ce bibelou splendid or fi fost la

recepționarea lor și câte serbări prelungite

săptămâni sau luni întregi or fi avut loc acum 4-

5000 ani. Dar împărați și curioși din toată lumea veche care or fi venit aici, să vadă

minunile puternicilor Faraoni ai Egiptului!. Călăuza ne spune că piramidele au fost

dezbrăcate acum vreo 100 de ani de către Mehmed Ali sultanul Egiptului, iar cu alabastru

ridicat de aici ar fi construit cea mai frumoasă moschee din lume. Moscheea de la Citadelă

( malul de est al Orașului Cairo). Această moschee o vom vizita mâine.

Ambiția noastră de a ne fotografia așa cum suntem călări pe cămile; strâng deci

rândurile în mulțumirea unanimă iar colegul Mirescu ia vreo 3-4 clișee. Caracalul, la

picioarele piramidei care se ridică în spatele lor ca un munte uriaș!

38

În erata de la finalul broşurii se corectează: ,,13 pogoane. După Badecker, pătratul bazei piramidei are latura de 250 m, adică 62 500 m.p.”.

Profesorul D. C. Eftimescu, autorul

acestor însemnări



Pornim apoi alături dincolo de piramide la Sfinx. Sfinxul e mai ros de vreme,

nasul barem e mâncat de tot, de vreme. Un cap uriaș de om, urechea fiind de cel puțin

1,50. Cu trup de leu care stă pe bloc, labele dinainte sprijiindu-se pe un perete foarte înalt,

o adevărată prăpastie tot de blocuri de granit negricios așezate de mâna omului. De jur

împrejurul Sfinxului galerii și coridoare largi între pereți de piatră, cine știe la ce-or fi

folosit. Istoria Sfinxului se pierde în legendă fiind mult mai bătrân decât piramidele 7-

8000 de ani sau poate mai mult. Luăm și aici câteva clișee iar de la egiptenii care te

acostează mai insistent decât țiganii noștri- monede romane sau amulete cu figura

Sfinxului pe care le vindea la toată lumea.

De la Sfinx se văd dincolo de malul celălalt al Nilului alte câteva piramide

muntele din Sakaria cu mormintele regilor. Nu le vom putea vizita. Ne înapoiam spre

piramida întâia, grupul se risipește, așa că singur mergeam reflectând. O gaură imensă ca o

peșteră se vede în piramidă. Escaladez blocurile până la el, iar egipteni paznici aici mă

invită cu insistență să intru în tunel ca să urc în capul piramidei, până la mormintele unde

s-au găsit mumiile faraonilor. Plătesc 12 piaștri taxa de intrare.

Singur având înainte un egiptean cu o lumânare de seu.

Ca un arestat între două santinele, încep să urc scările acestui lung tunel, numai

aplecat de spate ca să nu ne spargem capul de tavan.

O spaimă mare mă cuprinsă prin această gaură, singur între acești doi negri, care

purtau niște iatagane imense și revolvere la șold. Până să mă orientez puțin,

închipuindu-mi că voi mai întâlni lume înăuntru că doar n-oi fi numai eu aici, mă

îngrijorai nițel. O lovitură de cuțit și atâta tot! Deși eu n-aveam decât câțiva piaștri la

mine. Ce o fi să fie! Făcusem, în astfel de cortegiu, cred vreo 3- 400 m., în corpul

piramidei sus pe scară în tunel. Se văd niște lumini îngălbenite prin întuneric.

Câteva sforțări încă și iată-ne acolo. O cameră mare cam 10/5 m. și înaltă de vreo

4-5 m. este cavoul în care s-au găsit tronurile de marmură cu sarcofagii de aur cuprinzând

în ele mumiile faraonilor egipteni.

Tunelul merge și mai departe suind mereu în zigzaguri, iar din distanță în distanță,

dai de alte cavouri căci într-o piramidă se odihneau faraonii unei dinastii întregi. La

întoarcere întâlnesc pe I.C. cu alți excursioniști din grupul nostru care, geloși că le-am luat

înainte, mi-admiră curajul, eu la rându-mi le urez drum bun. Călăuzele începuseră să mă

speculeze pentru magneziul, pe care îl aprindeau din loc în loc, ca să lumineze. Din pricina

asta mă grăbesc să ies afară.

Ce bine ar fi prins o lanternă de buzunar ! Ne adunăm toți și iar călări pe cămile

coborâm jos la stație, luând tramvaiul ca să putem vizita și grădina Zoologică, în drumul

nostru pe același bulevard, care duce în Cairo.

Era ora 5 1\2 p.m. Grădina se închide pe la 6 1\2,așa că trebuie să zorim. Ca

impresie generală grădina zoologică de la Cairo nu e la înălțimea celei din Hamburg, în

afară poate de caracteristica geografică a locului. E vastă într-adevăr ; e bine îngrijită. Lei,

tigri, girafe, bivoli sălbatici, gazele fel de fel, păsări și renumitul Said (hipopotamul) care a

fugărit nițel pe Dr. R., înspăimântat degeaba, crezând că Said merge să iese printr-o poartă

în grădină, când de fapt el mergea sprinten la grajd.

Grădina ar putea fi și mai mare și ar putea avea și mai multe exemplare ale florei

și faunei bogate din Africa. Ne-am minunat mult de un copac uriș al cărui trunchi forma

un fel de zid (lemnos) îngust dar lung de vreo 3 m., promițând să se lungească mereu, prin



crengile care se lasă la pământ, unde devin rădăcini, ca apoi crescând și îngroșindu-se să

se împreune cu trunchiul anterior.

Pe la ora 7 jum. seara suntem la hotel. La masă suntem serviți de niște nubieni

îmbrăcați în cămăși cusute cu arnici roșu și purtând fes; parcă am fi niște viziri, nu altceva!

Dar mesele noastre sunt și adevărate distracții. Se fac multe glume; dispoziția și

veselia sunt în toi. ,,Le lait est de chameau”!? zice unul către arab. ,,Non, il est de

mouton!” precizează altul, iar arapul se pusă pe un râs cu poftă angajând astfel un haz

general și gălăgios la masa noastră contrastând cu liniștea, și... solemnitatea care domnea

la masă a vreo 5 englezi, vecini cu masa noastră.

După cină vagabondăm pe străzile orașului, prin cartierele indigenilor cu multe

localuri de distracție, rătăcind printre furnicarul omenesc-mozaic- care la Cairo îl găsești,

neîntrerupt pe străzi și în localuri, toată noaptea.

Pe la ora 1 noaptea suim, eu și I. C., sus la etaj în dormitorul nostru. Deschid

ferestrele ; (dormim cu ele deschise), trag rețeaua de bumbac în forma unui con, care

acopere tot patul, ca să te protejeze contra unor muște, a căror înțepătură, se zice că, e

otrăvitoare. Noi n-am văzut astfel de muște, slavă Domnului! A doua zi ne ducem cu

tramvaiul în vechiul Cairo.

Aici, aceleași case de lemn ca și în Constantinopol, altele celule de pământ, sau

șandramale zidite din cărămidă nearsă și netencuite, sau din blocuri de piatră.

Copii mulți ca țiganii te trag de pulpană după pomană. De altfel cerșitul lor nu

ne-a mirat. Ne-a mirat însă un polițist în plin centru, pe care l-am întrebat de numele unei

străzi; ne-a răspuns și apoi, ne-a oprit de mânecă, cerându-ne bacșiș. I-am dat câțiva

piaștri, consolându-ne însă că și noi suntem tot în orient. Privim Nilul și șeicile enorme cu

pânză care plutesc pe el.

De aici, cu automobile, suim la Citadelă. Pe malul stâng al Nilului un pinten uriaș;

aici se ridică o fortăreață veche și mândră dominând Cairo. Urcăm sus în deal pe o stradă

numai de trepte în piatră, până la portalul cetății păzit astăzi de santinele engleze.

Este locuită de armată engleză, un regiment sau două de artilerie. Tunurile sunt

montate, iar țevile privesc cu groază în jos peste Cairo, înșiruit pe valea Nilului, oferind o

priveliște admirabilă.

Au știut englezii să-și aleagă poziția! Tunurile de aici și baza navală de la Cipru

sunt suficiente garanții împotriva încercărilor de rebeliune ale egiptenilor.

Printre cazărmi vechi ne îndreptăm spre Moscheia lui Mehmed Ali.

O poartă foarte veche de lemn se deschide și iată-ne în curtea cu fântâna sfântă,

unde Mahomedanii își spală mâinile la slujba religioasă.

Coloane frumoase de marmură se înșiruie în careu în fața balcoanelor.

Urcăm treptele, încălțăm obișnuiții papuci și apoi intrăm în moschee. Interiorul e

splendid și mult mai frumos decât al Moscheii lui Soleiman de la Constantinopol. Toate

coloanele interioare și pereții sunt de alabastru. Aprindem un chibrit și privim prin coloane

din ,,partea opusă”. Lumina galbenă a chibritului se vede prin coloana de alabastru. Îți

închipui minune când se aprind candelabrele; ce reflectare! Ce înflăcărată s-o părea

moscheea! Și ce candelabre colosale în aur! Hassan (călăuza) spune că în interiorul

moscheii, ar fi 100.000 lumini (becuri electrice)! Ca în basme. Dar covoarele de pe jos!

Dar picturile înflorate admirabil, în care predomină splendida culoare albastru pronunțat!



Moscheia de la citadela din Cairo cred că este cel mai frumos exemplar al artei arabe din

lume. De aici coborâm jos la Bazarul din Cairo.

Un cartier întreg la picioarele Citadelii cu străzi și ulițe întortocheate, cu magazine

și vitrine împodobite cu scumpeturi orientale și occidentale, mătăsuri, mărgele,

încălțăminte, stofe, ceasornice narghilele și tot felul de mărunțișuri; un șah superb

încrustat în sidef purta pe el prețul de 60.000, lei nici mai mult, nici mai puțin!

Bazarul din Cairo întrece mult pe cel de la Constantinopol. Negustori mulți:

francezi, indigeni, dar mai ales evrei. Unii din ei știu românește, ne vorbesc despre

Nicolina de la Iași; am găsit și un bucureștean, gimnastic de forță, care da reprezentări

având deja mașină la scară și o vilă la Cairo.

După masă mergem cu trenul (electric) la Heliopolis. La vreo 10 Km. de Cairo,

sus în Sahara, pe nisip și stânci de piatră, o societate belgo- franceză a ridicat ,,orașul

soarelui” acum vreo 30 ani, frumos cum nu se poate vedea nicăieri. Au ales această poziție

nemaiavând loc în valea mănoasă a Nilului.

Orașul are numai vile înconjurate cu gard de fier, având grădinițe și parcuri

împodobite de verdeața superbă africană. Străzi drepte brăzdate de tramvaie, hoteluri

uriașe, parcuri ca în povești, cinematografe, teatre, librării, cafenele într-un cuvânt tot ce

trebuie bogaților din lumea întreagă care vin aici, să-și petreacă iarna atât de grea în alte

părți ; La Heliopolis e vară veșnică.

Clima și aerul e priincios bolnavilor de piept. Spre seară ne înapoiem la Cairo,

căci mâine pe la ora 3 după amiază cu regret trebuie să mergem la Alexandria, întrucât

Dacia își va ridica ancora a doua zi la 2 p. m. pentru a ne înapoia în țară.

Aceasta după prânz am lăsat-o liberă excursioniștilor noștri ca să-și facă

târguieli, scrie ilustrate sau ce-o vrea fiecare. Pe seară vine la hotelul nostru un gazetar,

care ne cere numele spre a-l publica într-o gazetă locală. Ia și un clișeu, cu mutrele

noastre, în același scop. Nea Ilie a oftat tot timpul și o ofta și azi, că n-am mai putut

întârzia la Cairo, ca să cumpere câteva gazete amintiri pentru muzeul său de la Caracal.

Nici gazetarul nu s-a ținut de vorbă să ne trimită exemplare în România, la adresa

ce-i lăsasem. I. C. tot a luat din Atena o gazetă, scrisă în grecește, unde era pomenită și

excursia noastră.

A doua zi la gară. Trenul alerga nebun cu noi prin delta Nilului, pe aceeași linie

pe care venisem.

Era spre seară. Lipsă de apă rece, căci toate sticlele cu apă, bere sau limonadă, ce

vindeau indigenii prin tren și gări aveau apă caldă, cu care populația de aici este obișnuită.

În vagonul de cl. III în care ne găseam, un egiptean probabil de religie Mahomedană, se

urcă pe bancă și cu fața spre răsărit își făcea rugăciunea de seară. Timp de o oră a tot făcut

la mătănii cu ochii închiși, reproducând poate ceva în gând, așezând mâinile pe piept și

oftând. Când a isprăvit și s-a dat jos de pe bancă se împleticea amețit. Și probabil că

această rugăciune el o făcea regulat de două ori pe zi.

Am ajuns seara la ora 9 în Alexandria, căci de data asta am mers cu personalul și

am făcut vreo 5 1\2 ore. Ne-am chinuit greu cu niște ,,buture” de berbec, la un restaurant

grecesc, de lângă port. Salată însă abundentă (de altfel căruțașul egiptean mănâncă lucernă

alături de calul său) dintr-o verdeață în felul verzei belgiene numită de localnici,

carciopoli.



După aceea am petrecut noaptea în cabinele noastre după Dacia. De dimineață, nu

ne-am lăsat, și tot am dat o raită prin Alexandria ba cu tramvaiul, ba pe picioare; oraș

frumos, bine asfaltat și împietrit, nu mai vorbesc de aliniere. Edificii mari și luxoase, bănci

multe și magazine mari, dar mai ales magazii încărcate cu mărfuri.

Din întâmplare zărirăm muzeul greco-roman din Alexandria; bucuria noastră,

intrăm înăuntru. Nu ne mai impresionează cu toate că e vast. Noi ... care am văzut pe

Ramses al II și Tutankamon ! Splendidă este statuia ecvestră a lui Marc Aureliu (împărat

roman) în marmură. Dar sutele de gladiatori romani în piatră, matroane romane, picturi,

țesături-costume, vase de tot felul etc.

Cu acest ultim muzeu vizitat de noi în excursie, așa în grabă nemaipomenită, se

definitivează în noi convingerea că cei vechi sunt superiori celor de azi prin credințe și

idealuri. Ei s-au trudit să realizeze pe pământ eternitatea și frumosul noi cei de azi ne

căsnim să trăim. Cu astfel de reflexiuni neîncrezătoare în trăinicia civilizației de azi

părăsești Africa.

În drum spre port cumpăr câteva nuci de cocos, banane, un pepene verde și alte

trufandale ca să le arăt în țară elevilor. Pe drum însă d-l R. a mâncat toate bananele și avea

dreptate, ele tot nu puteau ține până la Constanța căci ele erau prea coapte, trebuie să le iei

verzi ca să se coacă pe drum.

Marți 10 Aprilie 1928 ora 2 ¼ părăsirăm Egiptul (Alexandria). Negustorii cu

mătăsuri, albume ilustrate și fel de fel de suveniruri sunt evacuați după bord iar Dacia se

rupe de chei, alunecă mândră printre geamanduri îndreptându-se spre larg. Tricolorul

românesc face frumoasă figură printre pavilioanele străine de la Alexandria (n-am văzut

niciun vapor bulgăresc).

Vasele statului din ,,Serviciul Maritim Român‟‟ fac mai multă propagandă

românească în străinătate decât o armată de atașați de presă, cu condiție însă să fie bine

întreținute, altfel mai bine le dai societăților particulare.

Dar Dacia nu se înapoiază direct spre Pireu. Trebuie să ocolim pe la Cipru.

Majestatea Sa Regina Maria se află în insula Cipru de câteva vreme iar vaporul nostru se

va abate din drum, pentru a lua pe M. Sa înapoi în țară. Ce bucurie în toată lumea

călătorilor, dar mai ales printre noi! Vom călători pe același vapor cu Majestatea Sa; vom

avea ocazia să vedem și Cipru.

Insula florilor, insula parfumurilor așa cum reclama mondială știe să exagereze

lucrurile, căci în realitate, nici această insulă nu se deosebește prea mult de insulele

arhipelagului Egeic, cel puțin cât am putut vedea noi din vapor și am văzut o bună parte

din Cipru, aceleași dealuri pietroase, rare câte o câmpie verde poate cu grâu iar livezile de

măslini și portocali se vor afla peste deal dincolo de Larnaca (oraș în Cipru).

Ne mai spunea niște străini că lumea din insula lucrează și la minele de asbest

vestite în apusul Europei.

De la Alexandria la Cipru am trecut Mediterana în vreo 24 ore, navigând aproape

600 Km. Am ancorat în larg, departe de Cipru, la vreo 2 Km, la 11 Aprilie 1928 ora 1 p.

m. Vapoarele nu se pot apropia de mal, poate că n-o fi chei ; pasagerii ca și mărfurile se

duc la vase, din port, cu bărcile cu pânză sau văslite de musulmani sau greci vânjoși.

Lângă Dacia stă ancorat un vas mare francez, pe care îl lăsasem în Pireu; acest vas face

cursă pe Mediterana, orientală, la toate porturile unde nu e rută regulată de vapoare,



ducând corespondența. Cât am călătorit noi pe mare în această excursie am avut parte tot

de mări liniștite.

Ei bine, aici la Cipru ne-au frământat valurile în cele 6 ore de staționare,

îngrozitor. Trăgea un vânt de la răsărit, se ridicau valuri mari care se avântau spre mal

izbindu-se acolo de piatră și sărind în strada orașului. Iar Dacia era parcă o coajă de nucă.

Bărcile nu îndrăzneau să vină până la noi. Tocmai spre seară s-a liniștit marea. Pe

la ora 6 vedem niște automobile gonind pe șoseaua ce cobora din Larnaca spre port.

Trebuie să fie Majestatea Sa. Agitație printre călătorii străini curioși de a vedea pe

M. Sa. Emoție printre noi.

Zărim o barcă cu pânză care se lansează de la chei și se avântă în valuri, spre noi.

Barca lupta din greu cu valurile. Uneori se ridică deasupra lor, alteori dispărea în apă (în

dosul valurilor). În sfârșit la câteva zeci de metri, de vaporul nostru apare barca, purtând,

pe scaunul din fund îmbrăcat într-un chilim național, pe Majestatea Sa Regina Maria. Un

,,Ura” puternic țâșni din piepturile noastre ale tuturor; elevii liceului militar Mănăstirea

Dealului (care fuseseră cu noi la Cairo) intonară ,,Trăiască Regele”. M. Sa însoțită de A.

S. R. Principesa Ileana urcă scara de la tribord pe Dacia, se întreținu puțin cu d-l

Comandor Negru și cu D-l General Goraski.

Străinii admirau pe M. Sa, iar în noi creștea entuziasmul și iubirea pentru cea mai

glorioasă figură încoronată ce este Majestatea Sa Regina Maria a României. Înnoptase.

Mai zăbovirăm vreo jumătate de oră; în acest timp macaraua vaporului ridică din barcă o

mulțime de vase mari, (probabil că în ele locuitorii din Cipru păstrau untdelemn) de

pământ, unele mai vechi decât altele. Aceste vase vor împodobi parcul Regal de la Balcic.

Singuri Suveranii pot împodobi muzeele și parcurile cu astfel de rarități istorice, cu o

condiție, să aibă vederile largi și gusturile M. Sa Regina Maria a României.

Astfel M. S. a coborât și la Pireu, aducând după câtva timp, cine știe de unde, niște

lăzi de lemn, foarte vechi cu desenuri săpate și scriere grecească veche, de o mare valoare

istorică, după aprecierea noastră a tuturora mai ales a d-lui I. C., pasionatul proprietar de

muzeu.

Cred că și în felul acesta M. S. Regina s-a impus mult în ochii străinilor călători pe

Dacia, care au admirat multă vreme aceste obiecte istorice înșiruite pe bordul vasului și

arătau multă satisfacție și stimă pentru Suverana noastră a Românilor.

Iată-ne plecați din Cipru. Nu se mai văd malurile Siriei. Vom merge pararel cu

malul de sud muntos al Asiei Mici drept spre vest pentru Pireu.

Dimineața am avut ocazia să vedem și insula Rodos, trecând apoi printre o mulțime de

insule mici neînsemnate în hărțile ghidurilor.

Deși personalul de conducere al ,,Daciei” mergea pentru prima dată pe acest

drum Cipru- Pireu, totuși cu câtă exactitate s-a păstrat linia dreaptă a vasului printre

puzderia de insule dinspre Rodos.

Am trecut și noaptea printre ele dar cu aceeași siguranță în calcul și hărțile foarte

amănunțite, care erau la comandă.

Sâmbătă noaptea, ajunul Paștelui, ne-a prins în Constantinopol. Seara am fost în

oraș și am ținut să mergem la Patriarhia ortodoxă din Fanar. Câțiva greci și călugări cu

care ne-am întreținut ceva.

Noptea învierii însă am petrecut-o pe Dacia trasă la larg la vreo 300 m. de

debarcader. Grupul nostru de acord cu d-l General Gorski, ofițerii și elevii de la



Mănăstirea Dealului, am oficiat un serviciu cu flori și vase cu ouă roșii aduse de elevi din

oraș. Preotul D-trescu din grupul nostru a slujit, elevii au dat răspunsurile, iar melodia

religioasă umplea sala, pentru că sunetele și limba românească să răsune în Bosfor,

ridicându-se deasupra ferii, în cea mai fermecată noapte, pe care o poate petrece un român

în fața Constantinopolului.

Impresionantă datorie de creștin a fost serviciul acesta modest pentru învierea

Mântuitorului.

Prima zi de Paști ca și noaptea am petrecut-o pe vapor, fiind la Constanța a doua

zi dimineața pe la ora 3.

Punem piciorul iar pe pământul scumpei noastre țări, dar pământul... ne cam fuge

de sub picioare ! Ni se pare la toți că se leagănă pământul cu noi. Călcâiele parcă nu mai

stau pe ceva fix.

O fi oare, un simț special în om?! Sau e poate numai obișnuința, căci îmi aduc

aminte : când am ajuns acasă mi se păreau odăile casei mele foarte mari, parcă în lipsa

mea s-ar mai fi înălțat și lărgit. După formalitățile de la vamă, ne urcăm într-un vagon al

acceleratului Constanța-București. Lumea din tren asculta comentariile noastre cu oarecare

curiozitate, iar noi mult satisfăcuți de excursia noastră ne cam umflam în pene, cu atât mai

mult cu cât și ori și cine care vine din străinătate simte un fel de superioritate și

compătimire pentru cei neumblați.

Ca să mai răcoresc puțin entuziasmul băieților noștri, îi adun pe toți, în coridor în

fundul vagonului, și le arăt acolo un cufăr pe care erau lipite o mulțime de etichete cu

peceți pe ele, și pe care sta scris: Bombay, Singapore, Tokio, Honolulu, St. Francisco,

New York etc. ( Era poate bagajul vreunui voiajor al vreunei case mari străine, oameni

obișnuiți cu ocolul pământului).

Băieții deveniră din nou, ca și la plecarea noastră spre Egipt, dintr-odată serioși;

dușul fu administrat la timp căci un elev întrerupse tăcerea:

,,Mai bine nu-l mai arătați D-le Director”.

Prefecţii judeţului Olt (III)

Cornel Manolescu

COLIBĂȘANU,CONSTANTIN 1.1888, aprilie 15 – 1889, august 10, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ] 2.1895, august 25 –

octombrie 7, prefect de Olt. [ A.M.I.,1897, pag. 417 ] 3.1899, aprilie 15 – iunie 15,

prefect de Olt. [ G.Poboran, 1908- II, pag. 218 ].

Constantin Colibășanu s-a născut pe la 1844, în com. Colibași ( Mehedinți ).

De profesie ing. constructor, C. Colibășanu a studiat și agronomia în Franța.

Acestea erau marile lui pasiuni : să construiască și să lucreze pământul.

Pe la 1874 vine din Mehedinți, la Văleni-Olt . În 1878, C.Colibășeanu stăpânea

1440 ha. la Văleni, Călmățui, Bățanu ( Popești ), Preajba ( Cotorga )și Ciuperceanca.



Moșia Văleni aparținuse lui Dima

Ciochină venit din Scărișoara-Romanați, care o

dă ca zestre logofătului Matei Burcă, iar acesta

de zestre o dă lui Constantin Bănuțescu și

Gh.Popescu. Moștenitorii acestora o vor vinde

lui Constantin Colibășanu. A fost primul

director al Școlii de agricultură de la Strehareți

( Slatina ), mare proprietar la Văleni

Șerbănești. De acolo începe în martie 1907

răscoala din județul Olt, iar conacul său este

ars de răsculați împreună cu modernul inventar

agricol pe care îl avea.39

A fost Președinte al Societății centrale

agricole din România și colaborator al

publicației ,,Jurnalul Societății Centrale

Agricole’’.

Ctitor al bisericii din Văleni, lider al

organizației de Olt a Partidului Conservator și

prefect de Olt (1888 – 1889; 1895; 1899).

Fiul său, Eugeniu Colibășanu, a fost și

el prefect al județului Olt

Ziarul ,,Epoca’’, oficiosul Partidului Conservator, nr.725 din 21 aprilie 1888,

prezintă într-un articol intitulat ,,Corespondență din Slatina‟‟, primirea lui C. Colibășanu,

noul prefect al județului Olt, în orașul Slatina: ,,Ziua de ieri cu ocaziunea primirei noului

prefect, simpaticul domn Colibășeanu, a fost o adevărată zi de sărbătoare pentru

slătineni. Cu tot timpul ploios, piața era frumos decorată cu drapele, iar peronul gărei era

plin de lume, așteptând sosirea trenului. Bucuria era nedescrisă pe fețele tuturor

cetățenilor. Sosind trenul, d-l prefect pătrunse cu greutate la locul unde era așteptat de

notabilitățile orașului și ale județului de unde fu salutat de C.Găbunea, mare proprietar

[n.n. la Mierlești și fost primar la Slatina între 1872 – 1876] și Ion Hagi Popp,

comerciant, care improvizează o mică alocuțiune.

Emoțiunea era generală. D-l prefect mulțumi de

primirea atât de cordială și declară că dacă a primit

prefectura, a făcut-o nu din vanitate, ci din dorul ce

are pentru acest județ.’’

Constantin Colibășanu a avut un rol

important la constituirea societății mixte româno-

olandeze ,,Astra Română” (1909 – 1910),

reprezentând partea română ca negociator cu partea

olandeză ( Răvaș Gheorghe- ,,Din istoria petrolului

românesc”, Ed. de Stat pentru Literatură și Politică,

București, 1995, pag.80 ).

Printre realizările lui Constantin Colibășanu

în com.Văleni se numără și un iaz din cărămidă

construit în Valea Călmățuiului, în apropierea șoselei

39

,,Memoria Oltului’’, an I, nr.9, noiembrie 2012.



Văleni-Stoicănești, rezultând în spatele iezăturii un eleșteu lung de 2,5 km. și o suprafață

de 12 ha.

A înființat o lăptărie în anexele clădirilor sale, concesionată în fiecare an unui

maestru grec și unde se fabrica brânză albă de oaie, a introdus dărăcitul mecanic, anexă pe

lângă moara sa și tot aici a fost instalată o piuă (pivă) cu trei guri pentru curățatul

dimiilor.40

C.Colibășeanu a făcut multe donații pentru comuna Văleni.

,, Ministerul Cultelor și Instrucțiunei publice

D. C. Colibășanu, proprietarul moșiei Văleni din județul Olt, oferind o casă a sa,

pentru a servi ca local șcόlei rurale din acea comună timp de 2 ani; ministerul-i exprimă

mulțumirile sale pentru această donație.‟‟41

,,D-l Colibășanu, prefectul județului Olt, a oferit 3.000 lei carĭ să se împartă la

elevii premiați de la șcόlele din județ.‟‟42

Ziarul ,,Epoca’‟, din 28 aprilie 1888, la rubric ,,INFORMAȚIUNI’’, prezenta o

donație făcută de Constantin Colibășanu:

,,Din Slatina ni se scrie că noul prefect de Olt, d. Colibășanu dorind sĕ dea o

dovadă despre interesul ce poartă învĕțămêntului public, a instituit în favoarea celor doi

elevi mai merituoși din fie-care școală rurală câte un premiu de 15 lei.

Fiind dat numĕrul școlilor din județul Olt darul d-lui Colibășanu se urcă la mai

mult ca 2000 lei.‟‟

,,D.C.Colibășeanu, senator și mare proprietar, dăruind tuburile de ciment

necesare înlocuirei a 3 podețe de pe șoseaua Roșiori-Socetu-Văleni, ministrul îi aduce prin

aceasta viile sale mulțumiri pentru acest dar atât de folositor bunei stări a drumurilor”.43

Pe 25 august 1895, este numit prefect al județului Olt.

,,MINISTERUL DE INTERNE

Prin jurnalul consiliului de miniștri cu No. 17 de la 25 August 1895, dupe

propunerea făcută prin referat de D. ministru seretar de Stat la departamentul de interne D.

C. Colibășeanu, senator, este numit, provizoriu și sub reserva sancțiuneĭ ulteriόre a M.S.

Regelui, în funcțiunea de prefect al județului Olt, în locul D-lui Gh. Arghiropol,

demisionat.’’44

Pe 15 aprilie 1899 este numit prefect al județului Olt, funcție exercitată până la 15

iunie, același an.

C.Colibășanu nu a avut o presă favorabilă. Iată ce scrie despre el, ziarul

conservator ,,Scânteia’‟, în numărul său din 1 iunie 1905:

,,Mare proprietar, fost liberal, fost averescan, fost junimist, fost conservator, fost

drapelist, fost conservator eventual Cantacuzinist-Tachist,viitor junimist vroește a-și

strămuta domiciliul politic la Dojiu, unde are o mare proprietate.

Avis craiovenilor, să aducă moaștele Sf. Filofteia spre a-l apăra de o asemenea

calamitate politică.‟‟

Prin D.R. 2702, din 7 mai 1912 I se conferă Ordinul ,,Coroana României‟‟,în grad

de Comandor.45

40

Vasile, Radian, Văleni, jud.Olt-aspecte demografice și elemente de etnografie ( sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX ), în ,,Memoria Oltului’’,nr. 4 (14 ), aprilie 2013, pag. 27-40.

41 Monitorul Oficial al României, No.107 / 13 august 1881.

42 Ibidem, No. 165/ 26 octombrie 1888.

43 Ibidem, No. 164 / 23 octombrie 1905.

44 Ibidem, No. 127 / 7 Septembrie 1895, pag.4258.

45 Ibidem, N0. 30 / 9 mai 1912, pag. 1427.



A avut un fiu, Eugeniu Colibășanu, prefect al județului Olt, pentru o foarte scurtă

perioadă de timp (1918, noiembrie 1 – decembrie 5).

Constantin Colibășanu a decedat în anul 1916.

NICULESCU – DOROBANȚU, CONSTANTIN I. * 1889, august 10 – 1890, aprilie 5,

prefect de Olt.

A fost fiul lui Iorgu Niculescu, căpitan de dorobanți și Smaranda.

Constantin Niculescu-Dorobanțu ( n.1859 – ϯ 1910 ), a fost căsătorit cu belgianca

Ferdande Neef de Saint-Val ( n.1865 – ϯ 1939 ).

Din mariajul lor s-au născut 4 copii:

-Smaranda ( 1886 - 1858 ), căsătorită cu Ștefan Miclescu (1885-1949),

-Marie-Louise ( 1883-1973 ), căsătorită cu Grigore Duca (1885-1973), fratele lui

I.G.Duca.

-Odine (născută și încetată din viață în anul 1889)

-Jean Niculescu-Dorobanțu (1898-1961), căsătorit cu Angela Zissu (1893-1966)

și cu Monica Butculescu.

,,Prin D.R. cu No. 2.095 din 10 August 1889, dupe propunerea făcută prin raport

de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D. Constantin Niculescu-

Dorobanțu este numit prefect al județului Olt, în locul vacant‟‟.46

Ziarul liberal opoziționist ,,Lupta’’, în numărul 09214, din 23 august 1889, nota:

,,Prefectul județului Olt, d.Nicolescu Dorobanțu a sosit din străinătate și astăzi a prestat

jurământul. Mâine d-sa va pleca să ia în posesiune, postul său.’’

Ziarul ,,Voința Națională’’, nr.1658 din 5 aprilie 1890, pag. scria despre retragerea

prefectului de Olt: ,,Se vorbeșce de

retragerea prefectului de Olt. De astă dată

ȡice-se d. Niculescu Dorobanțu și-ar fi dat

demisia într-un mod irevocabil ( ? ! ).

Scirea pare a se adeveri, de oare-ce suntem

informați că d.G.Cârlova, fostul prefect al

județului Buzĕŭ, fusese transferat la Olt.

D.Cârlova însă nu primi și făcu,

prin președintele Camerei, ca decretul de

transferare ce era deja gata, să fie prefăcut

seara chiar la orele 10.

Mulțumită acestei împrejurări, d.

Nicolescu Dorobanțu scăpă să fie înlocuit.

Se vede că d-sa nu mai poate fi

tolerat și a fost silit să’și dea demisia, de

astă dată irevocabil. Capitala va fi inundată

din nou și ministerul de interne luat cu

asalt de candidații prefectoriali din Slatina,

în cap cu vecinicul candidat de prefect,

deputatul C.C.Deleanu’’.

A funcționat ca prefect, până pe 5

aprilie 1890.

În 1906 Constantin Niculescu-

46

Ibidem No. 114 / 24 August 1889.

Ilie Niculescu- Dorobanțu și soția

Tatiana ( n. Brătianu ).

Sursa foto: fjphotoagency.ddt.ro



Dorobanțu era secretarul Senatului.

Constantin I.Niculescu- Dorobanțu a avut frați pe Ilie, Smaranda Niculescu-

Dorobanțu și Elena Lahovari.

Ilie Niculescu-Dorobanțu (1873-1943), senator liberal, a fost căsătorit cu

Tatiana, fiica lui Ion C.Brătianu. A fost de mai multe ori prefect al județului Ilfov.

LEHLIU, GRIGORE *1890, aprilie 5 – 1891, februarie 12, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].

,,A fost fiul lui Dumitru și Maria Arion. Căsătorit cu o Sibiceanu, al cărui fiu este

Constantin. Fratele lui Grigore Lehliu a fost Constantin (Costică), inginer, ϯ 1897,

căsătorit cu Ana Munteanu.‟‟47

Despre Grigore Lehliu, ziarul ,,Voința Națională’’, scria în numărul său din 23

august 1889, la rubrica ,,NOUTĂȚILE ɊILEI‟‟:

,,D.Gr. Lehliu, directorul general al domeniilor și pădurilor Statului, e însărcinat

a ține locul de secretar general până la reîntoarcerea titularului.’’

,,Voința Națională’’, nr.1660 din 8 aprilie 1890, pag. 3 anunța: ,,D.Lehliu

directorul domeniilor, a fost numit prefect al județului Olt. D-nii C.C. Deleanu, Găbunea,

etc. vecinici candidați prefectoriali, și-au luat acum orice nădejde’’.

La 1 octombrie 1890, prefectul de Olt Grigore Lehliu l-a întâmpinat pe Regele

Carol I, în gara Slatina, venind de la Pitești mergând la Craiova.

Pe 1 ianuarie 1892 , Grigore Lehliu, directorul domeniilor este numit în postul de

inspector domenial cls.I.

,,Având în vedere dispozițiunile art.2 din decretul regal cu No. 3547 din 22

decembrie 1891 decide:

Art.I.-Se aprobă sub rezerva sancțiunei ulterioare a M.S.Regelui, numirea pe ȡiua

de 1 Ianuarie 1892 a d-lui Grigore Lehliu, actual director al domenielor, în postul de

inspector domenial cls.I-în locul D-lui Marin Petrescu.’’48

LEREGEUL- revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina (II)

Dumitru C. Nica

În 1994, cu prilejul a 110 ani de la înfiinţarea liceului, apare un număr festiv al

revistei. Pe coperta revistei stă scris: ,, L I C E U L T E O R E T I C R A D U

G R E C E A N U SLATINA, 1884- 1994, L E R E G E U L, Revista elevilor de ieri

şi de azi”.

În partea de jos este fotografia Liceului ,,Radu Greceanu”. În faţa liceului se află

statuia lui Radu Greceanu, peste care nu pot trece fără să amintesc de eforturile unui grup

de absolvenţi ai liceului, coordonat de directorul liceului, prof.Ion Ţecu, condus de Ion

Smedescu, cel care a avut propunerea să fie confecţionată în Slatina şi amplasată în faţa

liceului. Lor li s- a alăturat sculptorul Nicolae Truţă (foarte multe sculpturi are expuse în

Slatina), care a executat proiectarea ei şi ing. Ion Labă, care a subvenţionat toate

operaţiunile care privesc această statuie, el fiind cunoscut ca un împătimit al acţiunilor

47

Lecca, Octav-George, op.cit. , pag.319. 48

Ibidem, No.220 / 9 ianuarie 1892.



culturale în municipiul Slatina. Trebuie menţionat că turnarea statuii s-a făcut în Slatina,

lucru neîntâlnit până aci.

Coperta întâi, interioară, cuprinde faţa întâi a medaliei aniversare şi faţa a doua.

Pe prima pagină stă scris: ,,1 8 8 4 - 1 9 9 4, L E R E G E U L , Revista Liceului

„Radu Greceanu”, Număr festiv editat cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de existenţă”.

Urmează o fotografie a liceulu, iar jos, ,,Septembrie 1994,Slatina”.

Pagina a doua, cuprinde o fotografie a grupului de profesori ai liceului,cu ocazia

unei întâlniri de promoţie, avându- l în primul rând pe profesorul şi directorul Traian Biju.

În pag.3,este înserat „ INDEMN” , de Traian Biju, preluat dintr-un anuar al liceului. Ne

reţin atenţia câteva rânduri de la sfârşit: ,,Nu fiţi surzi la dreptele şi bunele îndemnuri;

deschideţi inimile voastre sfaturilor date de părinţii şi profesorii voştri- adevăraţi prieteni.

Supuneţi-vă disciplinei, ca mâine să vă supuneţi pretenţiilor şi exigenţelor societăţii”. Cât

adevăr există în aceste cuvinte, adresate elevilor, prin 1934!

O fotografie reprezentativă pentru istoria liceului ,,Radu Greceanu” este aşezată

în pag.4. Este reprezentativă pentru că ea cuprinde o mare parte a colectivului didactic,

din perioada anilor 1950- 1980, începănd de la director, continuând cu cei mai în vârstă

profesori şi terminând cu cei mai tineri. Pag. 5 cuprinde un emoţionant editorial: ,,Tinereţe

fără bătrâneţe....” semnat de prof.Ion Ţecu, directorul liceului, din care spicuim: „Tinereţe

fără bătrâneţe este, în fond, o realitate, dincolo de vis, de ideal. Poate că nicăieri acest

lucru nu este mai uşor de trăit şi de luat în seamă într- o şcoală”, încheindu- se cu:

„Tinereţe fără bătrâneţe nu e o simplă rostire frumoasă,ci un adevăr frumos şi nemuritor

care ne-a fost dat să- l purtăm cu nobleţea celei mai frumoase meniri din lume- menirea de

a fi PROFESOR!”.

Viorel Dianu, prof.de limba şi literatura română la liceu, scriitor consacrat, scrie

în pag. 6: ,,Peste mode şi timp- Olimp”- din care spicuim: ,,Acum 10 ani, la centenarul cel

adevărat, care ar fi trebuit obligatoriu marcat, Puterea s-a arătat potrivnică... De

aceea,toate diligenţele, demersurile şi eforturile financiare ale celor care au dorit şi au

luptat ca sărbătorirea liceului să se împlinească merită deosebite laude... Dar... bucuria

noastră este dată de împrejurări. Importantă e strădania. Liceul trabuie să se bucure că este,

în fine, sărbătorit. Prestigiul lui trebuie să se înalţe permanent, intact şi măreţ” .

Consiliul de Administraţie al Liceului prezintă în pag. 7, un material intitulat

,,Drum prin memorie”, în care se relateză: ,,Liceul Radu Greceanu este fără îndoială,una

din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ românesc. Istoria sa ne-o dovedeşte cu

prisosinţă”.

,,De la proeminenţele trecutului către speranţele viitorului- 110 ani de existenţă a

liceului Radu Grecean” ,material semnat- prof. Ilie Catană, este prezentat în pag.8 şi 9,ca

elevul Beleţ Marin, cls. XII A, să continuie în pag. 9,cu câteva cuvinte despre:

,,Profesorul Ion Ionaşcu (1902- 1979). În material se specifică: ,,Membru distins al

corpului profesoral al liceului, era în acelaşi timp şi părinte îndrumător al elevilor. De la

începutul venirii sale în liceu a fost fidel devizei publicate mai târziu: Când intraţi într- un

sat sau oraş, de treceţi pe lângă o clădire sau un pod vechi, să nu treceţi cu graba unui om

fără tradiţie şi orizont, ci opriţi-vă să cunoaşteţi şi să spuneţi oricui ceva despre ctitorii

acestor locuri vechi, fie că au fost voievozi, clerici, juzi sau simplii ţărani”.

Dr. Ioan Florin Tuinea, absolvent al liceului, 1979, prezintă în pag. 10

articolul: ,,Slatina şi liceul Radu Greceanu- personaje literare”, însoţit de poezia proprie

,,Răscruce de ani.Confesiune”.În pag.11, prof. univ. dr. Voicu Dolocan, Facultatea de

Fizică, Univ. Bucureşti- un alt absolvent al liceului, promoţie 1957- prezintă: ,, Contribuţii

la dezvoltarea Fizicii solidului şi semiconductorilor” demonstrând astfel că activitatea



ştiinţifică desfăşurată în cadrul Societăţii „Titu Maiorescu” i-a fost de folos. Păun Nicolae-

cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie- Cluj Napoca,un alt absolvent,

1973, prezintă în pag.12, ,,O pagină a relaţiilor economice româno- aliate - Distrugerea

industriei române de petrol în 1916”.

Pag.13,cuprinde ,,Gândurile generaţiilor”,unde sunt prezentate însemnări ale

diferitelor generaţii, din ,,Cartea de onoare”, scrise sub genericul: ,,Cu tot ce vă datorăm,

am venit azi, în toamnă să ne închinăm sufletului şi gândului Dumneavoastră, iubiţii noştri

profesori.......”. Paginile 14 -16,cuprind un fragment din ,,Am fost elev şi profesor al

acestui liceu”, de prof. Nicolae Popescu- Optaşi, despre care prof. Dumitru Nica, spunea:

,,Caracter integru, de o desăvârşită puritate morală, om de aleasă distincţie şi de o mare

omenie, dascălul de vocaţie Nicolae Popescu- Optaşi a rămas în memoria generaţiilor ce

l-au avut educator,ca un neîntrecut modelator de suflete”49

.

„Amintiri din primii ani de liceu- Profesor Ion Georgescu” sunt publicate în

paginile 17- 18. Ion Georgescu a fost absolvent al liceului, promoţie- 1953, profesor la

acest liceu şi director (13 ani). Despre Ion Georgescu, prof. Ilie Catană spunea: ,, Omul

Ion Georgescu era un adevărat pastel de trăsături temperamentale. Sobru, rezervat în

prognosticuri privind viitorul, dar nutrind în sine un optimism controlat, se dovedea un

caracter ferm şi de o verticalitate morală recunoscută în orice împrejurare”50

. Paginile 19-

20, sub titlul ,,Aşa era atunci” cuprind: ,,Amintiri din viaţa de elev la L.R.G.”,de prof.

Paul Diaconescu, ,,Târgul de cărţi” de Dumitru Ion, absolvent- 1946, ,,Profil” şi ,,Vecinii”

de prof. Ilie Dumitru, absolvent- 1957. Prof. univ. dr. Romeo Poenaru, absolvent- 1959,

prezintă în paginile 21- 22, materialul ,,PROFESORUL- Un manual dotat cu sentimente”,

recunoştinţă învăţătoarei mele Maria Dascălu şi modest omagiu regretatului profesor

Eugen Ghimpeţeanu, material care se încheie cu cuvintele: ,,Atât preţuieşte şcoala, cât

preţuieşte profesorul”. Despre Romeo Poenaru, prof Gh. Ungureanu spune:” ,,Este

cunoscut în ţară şi străinătate prin lucrările sale privind deontologia profesională,

elaborarea algoritmului tehnicii de citire rapidă ca şi prin unele contribuţii personale

privind istoria şi învăţământul din România”. În pag. 23şi 24,Promoţia 1957,scrie despre

,,Dirigintele- Profesor Marinescu Ion”, ca în pag. 25, prof. Ionel Nicolescu, absolvent-

1957, să scrie „Idei salvatoare”, în care prezintă două amintiri frumoase din timpul orelor

de fizică- prof. Victor Biltz şi de psihologie- prof. Eugen Ghimpeţeanu.

,,O sărbătoare neoficială” îşi intitulează ,,Un fost L.R.G.-ist, promoţia 1979”

creaţia, care face obiectul pag. 26. Profesor Gheorghe Diaconeasa- promoţie1957- prezintă

în pag. 27 ,, Internat, adolescenţa mea” , unde cu lux de amănunte, redă viaţa petrecută în

internat, în cei trei ani de liceu, arătând: ,,atunci s- au legat prietenii, unele durând până în

ziua de azi. De aceea nu se pot uita cei trei ani de internat”.

Menţionez cu destulă plăcere articolul ,,Un gând al unui adolescent L.R.G.-ist”

semnat- Cristina Oancea, cls.XI F,care face obiectul pag. 28 ( azi, fosta elevă este o bine

cunoscută farmacistă în Slatina). Materialul începe cu: ,,Trăim, existăm, suntem. Facem

parte din viaţă, iar viaţa face parte din noi, ne copleşeşte prin grandoarea ei, ne aduce o

lacrimă, o umbră de nefericire sau o demonstraţie de sensibilitate” şi se încheie: ,,În

momentul în care apare această plictiseală şi, implicit, indiferenţa, toate idealurile noastre

îşi pierd semnificaţia, nu vor mai putea direcţiona viaţa. Şi atunci, ce devine oare viaţa

49

Dumitru Nica-„Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete”, în Memoria Oltului şi Romanaţilor, septembrie 2016 50 Gianina Pârvu,Damian Minciu- „130 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional Radu

Greceanu”, Slatina- 2014.



noastră? S-o contemplăm?!”.

În pag. 29, elevele: Anca Trandafir, cls. A XII a I şi Iuliana Iordache, scriu:

,,Ne-au trecut al clasei prag”, în care sunt prezentate două întâlniri ale elevilor, cu

absolvenţi de liceu: prima- cu Dumitru Tinu, absolvent- 1957, director general al ziarului

Adevărul şi Corneliu Turianu, absolvent- 1953, jurist de renume, iar a doua, cu Caius

Traian Dragomir, absolvent- 1953, mare personalitate a vieţii ştiinţifice, culturale şi

politice româneşti. La pag. 30,se găseşte „Nostalgie”, de Despina Daniela, cls. A XI a I şi

„Gânduri de sfârşit” , semnate de absolvenţi basarabeni, care au studiat cei patru ani la

acest liceu: Culava Georgeta, Colovatenko Nicolae, Ioveţ Igor şi Slobozian Vitalie.

„Pagini de jurnal-Franţa, Mon amour!” , scris de elevele: Mărgineanu Consuela

Georgiana,cls. XI A şi Tiţa Laura Mirela, cls. X G, formează conţinutul paginilor 31 şi 32.

Paginile 33 şi 35 cuprind creaţii proprii de: Lucia Dumitru- „ Dimineaţa”, ,,Graiul ierbii”,

,,Veşmânt”, „Spre labirint”, ,,Renaştere” , ,,Solie”, despre care prof. I. Tîlvănoiu şi Fl.

Tâlvănoiu relatau: ,,În paginile revistei au publicat mulţi elevi încercări poetice,

remarcându-se Lucica Dumitru”51

. Sunt şi alte contribuţii notabile: Fănel Stanciu-

,,Gânduri”; Gheorghe Iuliana, cls. A XI a I- ,,Mă-ndrept spre tine, Doamne”; prof.

Constantin Smedescu- absolvent, 1974 ,,Eterna crucificare”; Ion Smedescu- absolvent

1973 ,,Raport la o falsă ninsoare”, ,,Raportul staţiei de sentimente”, ,,Raport de acuzare”,

,,Raport la o stare de iubire”. Ing. Cristian Bircea, promoţie 1983, prezintă în pag. 36

„Generaţia anului 99”. Paginile 37- 38 cuprind: ,,O adevărată şcoală de matematică” , în

care sunt prezentate, de- a lungul celor 110 ani de existenţă a liceului, rezultate la diferite

concursuri, dar şi foşti absolvenţi premiaţi la concursurile naţionale, printre care amintesc:

Mircea Becheanu- abs.1959, Peligrad C. -!973, Giurescu Cristian -1987, Ilie Constantin-

1975, Stan Mugurel, Stan Bogdan etc.

Menţionez şi „Mens sana in corpore sano”, de profesor Constantin Ghiţescu, care

prezintă numeroase rezultate obţinute de elevii liceului Radu Greceanu pe linie sportivă, în

perioada 1884- 1994 (pag. 39- 42). Pag.43 cuprinde ,,Auzite şi înregistrate la L.R.G. din

clase şi laboratoare” şi ,,Alfabetul înţelepciunii” , de Iordanca Florentina, cls. X J, iar pag.

44 cuprinde un „Aritmogrif literar” de prof. Ionel Nicolescu- abs.1957.

În coperta a doua, interior, se relatează: ,,Această revistă a elevilor de ieri şi de azi

ai Liceului Radu Greceanu din Slatina, a fost editată în septembrie,toamna anului 1994,

cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de existenţă (centenar întârziat) a acestui sfânt lăcaş de

spirit, cuget şi simţire, ale cărui porţi deschise sta-vor de-a pururi tuturor celor setoşi de

cultură şi înţelepciune spre propăşirea şi înălţarea fiinţei româneşti. Har pogorât în această

parte de vatră a neamului, Liceul sărbătorit astăzi îşi sărbătoreşte la rându- i generaţiile de

elevi care s-au format pe băncile din sălile şi bibliotecile sale sub epoletul uniformei

leregiste, cu dragostea de părinte ai cărui fii dăruitu-i-au izvorul cu apă vie al Tinereţii fără

bătrâneţe. Revista apare sub sigla Editurii Scribul din Slatina în îngrijirea directorului de

Editură Ioan Smedescu, elev leregist al promoţiei 1973, care a asigurat atât selecţia,

machetarea, cât şi concepţia grafică a materialelor, alături de Sandu Ilie, absolvent leregist,

co-director al S.C.TIPO SCRIBUL S.A. Tehnoredactarea, realizarea şi transpunerea

grafică executate pe calculator au fost asigurate de ing. Cristian Bircea, fost elev leregist,

absolvent al promoţiei 99 (1983) . Coperta revistei a fost executată de prof. Cristina Botez.

Maşinist offset: Toni Zgubin, legător: Silvia Matei.Tuturor, mulţumiri din partea

Editurii!” , semnează Ion Smedescu, directorul Editurii Scribul.

51

Ion D.Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013.



Zilele trecute, când mă documentam pentru acest material, am stat de vorbă cu dl.

Ion Smedescu, care îmi relata: ,,Am aflat , atunci, prin primăvara anului 1994, de această

mare sărbătoare. Fiind absolvent al liceului, la propunerea directorului de atunci, prof. Ion

Ţecu, am mobilizat o mulţime de absolvenţi, am pus mână de la mână şi am sponsorizat

apariţia acestui număr aniversar al revistei ,,Leregeul”. La această faptă a noastră au

aderat o mulţime de elevi şi profesori ai liceului”.

Iată că atunci când există ataşament faţă de şcoala în care înveţi sau ai studiat,

când simţi o împlinire a ta ca profesionist, ca om, se pot face lucruri mari. Aceasta au

demonstrat-o toţi elevii liceului, toţi profesorii, majoritatea absolvenţilor cu ocazia acestui

,,centenar întârziat”. Nu pot trece mai departe, fără a menţiona eforturile depuse de

conducerea liceului de atunci, formată din: prof.Ion Ţecu- director, prof. Marian Vasile şi

prof. Georgeta Stroe- directori adjuncţi, care au coordonat întreaga acţiune.

În mai 1995, apare nr. 3 ( serie nouă ) al revistei „Leregeul” . Pe prima copertă

stă scris: ,,Liceul Teoretic Radu Greceanu; LEREGEUL”- sub acesta- ,,Revista Noastră.

Slatina- Olt; mai 1995”. Iar jos, aceeaşi fotografie a Liceului, ca cea din coperta interioară

a numărului aniversar. În pag.1 se găseşte: ,,Cuvântul directorului liceului „Radu

Greceanu” la deschiderea festivităţii prilejuite de aniversarea a 110 ani de la înfiinţarea

liceului” , prof. Ion Ţecu, din care reţinem: „Înainte de a vă comunica propriile

dumneavoastră impresii, făcând parte din diverse generaţii, vă rog să-mi permteţi să

mulţumesc în faţa întregii asistenţe, domnilor profesori care au reprezentat conducerea

liceului ,,Radu Greceanu” în ultimii ani: prof. Elena Achimescu, prof. Ion Georgescu,

regretatul Virgil Brătucu, Ion Câciu, Ilie Dumitru şi Dumitru Nica, pentru modul în care

au condus această instituţie şi au contribuit la păstrarea renumelui ei”.

În paginile 2- 4, găsim: ,,Scrisori de felicitare” transmise la ,,Marea

Sărbătoare” de: Pan M.Vizirescu, prof. Nicolae Iliescu (profesor de limbi romanice la

Universitatea Harvard din Statele Unite) , prof. Jean Lupu (,,Copiii pământului”), ing.

Gabriel Poenaru („Jupâni şi Jupâniţe d- aci”, scrisoare imaginară a lui Radu Greceanu

către toţi leregiştii de ieri şi de azi). Prof. Alexandru Chirilă Stanciu prezintă în pag.5,

,,Personalităţi de prestigiu republican”, în care vorbeşte despre profesorul Nicolae

Şerbănescu, ,,profesor de şcoală şi cântări”, la Şcoala Ionaşcu- Slatina, apoi despre Ion

Costescu, ,,un muzician cu gust rafinat”, care şi-a început activitatea la Gimnaziul ,,Radu

Greceanu”, ca mai târziu să se afirme pe plan naţional. Sunt menţionaţi în continuare,

profesorii I.St. Paulian, Gh.Popescu Bragadiru, Dartagnan Rădulescu, Gh.Cucu etc. În

paginile următoare, întâlnim: ,,Modificări economico- geografice din judeţul Olt în ultimii

patru ani”- Burea Alin, cls. XII J, ,,Combustibilii viitorului”- Ciuchete Alina, cls. X E,

,,Simbolistica arhitecturală”- Grecu Codruţa, cls. X G, ,,Substratul biochimic al formării

senzaţiilor vizuale”- Pena Vladimir, cls. XII E, ,,Teatrul absurd la Eugen Ionescu”-

Constantinescu Mihai, cls. X J, ,,Libertatea- moştenire ancestrală”- Vasile Constantin, cls.

XII C, ,,Despre libertate”- Pană Alexandru, cls. XII E, „Sportul- modalitate de menţinere

a sănătăţii”- Manea Claudiu, cls. XI F, „Libertate absolută- necesitate absolută”- Oancea

Cristian, cls. XII F.

Din paginile acestui număr nu lipsesc: ,,Creaţii ale elevilor”. La pagina 13

găsim din nou pe Lucia Dumitru, cls. X J,cu: ,,Inimă”, ,,Vis de iarnă”, ,,Dacă am putea”

şi „Toamna” , iar Mutu Constantin, cls. XII D, prezintă un Eseu ,,Despre Fericire”. În

paginile 17- 21 sunt prezentate probleme de informatică, de către elevii Zidaru Daniel- XII

G şi Geană Marius- XII H sub directa îndrumare a profesorilor de informatică Badea

Mihaela şi Vasile Voinea. Nu lipsesc din paginile următoare nici rubricile ,,Aforisme”-



Neacşu Natalia, X G, „Ştiaţi

că.....” sau „Auzite şi înregistrate

la L.R.G.” , de Şerban Maria, X J

şi „Despre o filosofie”- Neaţu

Răzvan Iulian,XJ.

La sfârşit este prezentat

Colegiul de redacţie format din 5

elevi şi profesor îndrumător

Dumitru Ilie.Tot aici este

prezentată şi o notă a Colegiului

de redacţie, pe care o prezint

integral: ,,Ce vrem noi? Noi

vrem: 1.Să oferim elevilor

posibilitatea de a-şi exprima liber

opiniile. 2.Revista să fie oglinda

activităţii ştiinţifice şi a celei

culturale ale leregiştilor. 3.Să dăm

posibilitatea unui debut la vârsta

aspiraţiilor. 4.Să deschidem calea

valorilor autentice. 5.Să

continuăm tradiţia revistelor

şcolare care au apărut la

L.R.G..Dragi colegi, veniţi cu

noi!”

Am reprodus în întregime

aceste dorinţe pentru a observa că

există o permanentă preocupare în

direcţia realizării lor, atât din

prezentul număr, dar mai ales din

numărul următor.

Coperta următorului număr, cuprinde: Liceul Teoretic „Radu Greceanu”,

LEREGEUL, Nr.1. Revistă mozaic a liceului „Radu Greceanu”, Anul 1998. În partea de

jos, o fotografie ,,În laboratorul de informatică”, sub care stă scris: ,,Slatina- Olt”.

Coperta unu, interior, cuprinde: ,,Rezultatele obţinute de elevii liceului Radu

Greceanu la faza finală a olimpiadelor şcolare 1996- 1997”, unde sunt trecuţi nominal,

elevii şi profesorii îndrumători. Acest număr se deschide la pag. 1 cu rubrica „Evenimente

culturale” în care găsim: ,,Zilele Eugen Ionescu- important eveniment cultural” , semnat

Păduroiu Sânziana, X A iar la rubrica ,,Civism şi democraţie” întâlnim: ,,Libertatea de

exprimare” şi ,,Non- conformism şi ignorare (sau liceenii de azi şi de mâine)”-

Diaconescu Magdalena, a XI a I . La rubrica „Dialog”, găsim: ,,Omul, creaţie divină sau

creat de divinitate”- Tănasie Mădălina, a XI a I; ,,Omul- creaţie divină”- Chiţonu Mariana,

XI G şi ,,Dumnezeu,certitudine sau utopie”- Claudia Roşu, XI G.

În paginile 7- 12, la rubrica „Cunoaşte- te pe tine însuţi” ,întâlnim materiale

interesante, ca: ,,Test de personalitate”- Sânziana Păduroiu, X A: ,,Eşti orientat (ă)

pozitiv?”, ,,Test psihologic”, ,,Buletin de identitate” şi „Unde ţi-e gândul atunci când eşti

îndrăgostit?”- Magdalena Marinescu,cls. A XI a I; ,,Scrisoare deschisă pentru tine”- Alin

Bădălău; ,,Câteva detalii despre: Cel mai frumos băiat din liceu”- Buzatu Patricia şi

Păduroiu Sânziana, X A. La rubrica „Ştiinţă” găsim materiale ca: ,,Spectacolul

Numărul 5/1997 al LEREGEULUI, identificat de noi

în arhiva profesorului Paul Dogaru, cuprinde o

evocare a lui Marin Mincu, interviuri cu profesorii,

materiale semnate de prof. Nicolae Ioniţă, Laura

Toloşi, debutul poetic al Aureliei Brătulete,

materiale semnate de elevii: Ştefan Anca, Pascu

Cristina, Neacşu Paul Iulian, Lucica Dumitru, Anca

Năstase, Bălăcean Geanina.



matematicii”- Laura Toloşi, cls. A XI a I; ,,Probleme propuse pentru atestat”- Marius

Chirea, XII H; ,,Sistemul periodic al elementelor istoric”.

În paginile 16- 21, apare bogata rubrică „Literatură”, care cuprinde creaţii

litarare ale elevilor, dintre care amintim: ,,Epava”- Magdalena Marinescu, cls. A XI a I;

,,Credinţă de câine”- Roman Diţuleasa Valeriu, XI F; ,,Simfonii lichide” şi ,,Existenţa”-

Mălina Bădălan, XI G; ,,Nori de hârtie” şi „Implant”- Păduroiu Sânziana, X A; ,,Univers”-

Niculescu Eugenia, X F; ,,Noi,Voi”- Brăitor Cristian, XI B; ,,Rugăciune”- Brătulete

Aurelia, XI B; ,,Căutare”, ,,Printre flori” şi „Mers ameţitor”- Mihaela Stancu, X F.

Foarte interesante mi se par ,,Opinii de cititor”- de Roşu Claudia, XI G, de la pag.

21, din care reproduc răspunsul dat elevului Cristi Brăitor, XI B: ,, Cine sunt aceşti Noi?

Cine sunt aceşti Voi”: Noi suntem absolvenţii neînţeleşi de” Voi”, adolescenţi ce de frică

să nu fie răniţi, ne ascundem sentimentele sub o mască ridicolă şi nimeni nu încearcă să

înlăture această mască, mulţumindu- se numai cu aparenţele. ,,Noi” suntem cei ce de-abia

păşim, timizi în viaţă, ce de-abia acum dăm piept cu primele obstacole ale vieţii şi să nu

aveţi ,,Voi”, cei în vârstă grijă, ne vom maturiza curând, poate prea curând”.

Interesante mi se par şi materialele de la rubrica ,,Divertisment” unde semnează:

Chiţonu Marian, XI G- ,,Hai la bar,nu fi fraier!”; Buzatu Patricia, X A” - Bârfe din

L.R.G.” sau sondajele ,,Topul profesorilor”- Plopeanu Gheorghe, XI G şi „Ce cred

slătinenii despre LRG?”- Tora Iliescu Dorin, XI G, ca şi ,,Perle mari şi mici”- Bădălan

Alina; ,,Bancuri seci şi bancuri coapte”- Daniel Sârbu. Coperta a doua, în interior,

cuprinde Colectivul de redacţie, format din: Alina Bădălan, XI G- redactor şef, Valeriu

Roman Diţuleasa, XI F- redactor şef adjunct şi Stancu Mihaela, X F- secretar de redacţie,

apoi,şefii de secţii, sapte la număr şi în final, prof. îndrumător Dumitru Ilie.

Demn de remarcat este că revista ,,Leregeul”, într-o perioadă relativ agitată, după

Decembrie 1989, între anii 1991-1999, a continuat să fie ,,un act de cultură care înrâureşte

viaţa spirituală a adolescenţilor care învaţă, se formează pentru viitorul lor şi al

societăţii”52

.(2). Revista ,,abordează subiecte din toate domeniile culturii şi artei, cu accent

pe evidenţierea acelor valori care au adus faima Colegiului Naţional Radu Greceanu “53

.

În fiecare an, revista ,,Leregeul” a ocupat locul întâi la faza judeţeană a

Concursului revistelor şcolare”.

Comuna Izvoru din judeţul Argeş în monografia învăţătorului Florea Gh. Pascu

(1938)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

În anul 1938, Florea Gh. Pascu era învăţător la şcoala primară Izvoru de Sus, jud. Olt.

Avea gradul didactic II şi urma să se înscrie la gradul didactic I. A obţinut gradul didactic

II la data de 1 septembrie 1936. În intervalul de timp 1936-1941, a avut rezultate notabile

la clasă, mulţi dintre elevii săi ajungând la şcolile secundare teoretice sau practice. De

asemenea, a desfăşurat o serie de activităţi, realizând biblioteca şcolară şi biblioteca

sătească şi un muzeu în cadrul căruia se afla şi un album istoric, întocmit cu răbdare şi

orânduit cronologic. Încă de la venirea sa la Şcoala primară mixtă Izvoru, a întemeiat un

cor şcolar şi un cor bisericesc pe două voci, muzica fiind o adevărată pasiune pentru

învăţătorul Florea Gh. Pascu. Înv. Florea Gh. Pascu a înfiinţat la şcoala din Izvoru o

cantină, nefiind ajutat de nimeni, care asigura hrana unui număr de 70 de elevi (se servea

52

Colegiul Naţional „Radu Greceanu”- Slatina- Anuar: 1994- 2004 53

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- op. cit., p.140.



ceai, pâine şi din când în când o ciorbă de fasole sau de cartofi). Sursa produselor

alimentare pentru pregătirea hranei la cantină era grădina şcolară de circa 718 m.p.,

îngrijită de învăţător şi şcolari.

A avut şi o bogată activitate extraşcolară,

îndreptată mai ales spre îmbunătăţirea vieţii sociale a

sătenilor, sărmani dar cinstiţi, aşa cum îi

caracterizează, reuşind să organizeze un comitet de

asistenţă socială format din toţi funcţionarii satului şi

oamenii de bine ai comunei. În activitatea sa,

comitetul a avut în vedere persoanele sărace şi cele

ale căror rude erau concentrate.

A fost şi un pasionat apicultor. În gospodăria

sa avea un număr semnificativ de stupi, de multe ori

împărtăşind din tainele acestei frumoase activităţi şi

elevilor săi de la şcoală.

Monografia învăţătorului Florea Gh. Pascu se

păstrează la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în

fondurile Ministerului Educaţiei Naţionale şi este

însoţită de numeroase fotografii dintre care

reproducem câteva.

În decupajul administrativ al Oltului

interbelic a figurat ca unitate şi comuna Izvoru,

actualmente în judeţul Argeş (confundată adesea cu Izvoru din fostul judeţ Romanaţi). Nu

numai comuna Izvoru a fost inclusă între graniţele judeţului Argeş în anul 1968, când s-a

reorganizat administrativ teritoriul României, ci şi comunele Vaţa, Fata sau Uda. În anul

1938, când învăţătorul Florea Gh. Pascu a scris Monografia comunei Izvoru, comuna era

parte a judeţului Olt, fiind alcătuită din satele Izvoru de Sus, Izvoru de Jos şi Răţoi.

Situată într-o zonă deluroasă, în trecut acoperită de întinse păduri, străbătută de

văile şi vâlcelele Izvoraşul, Matca-Veţii,

Darul, Raicul, Scheboasa, Boul, etc., comuna

Izvoru se învecina în anul 1938 cu două

localităţi situate în judeţul Argeş: Cocu, în

partea nordică şi Crucişioara, în partea estică.

La sud era limitată de comunele Vaţa şi Gura

Boului şi la vest de tot de comuna Gura

Boului şi o altă comună Râjleţul Govora, toate

în judeţul Olt.

Satului Izvoru de Jos, denumit în trecut

Bouleni (fie de la neamul Boulenilor, fie de la

Valea Boului, vale situată în partea de vest a

satului iar pârâul care străbate această vale

izvorăşte de pe teritoriul comunei Râjleţul

Vieroşu, la moara lui Căşcău) i s-a dat această

denumire pentru a-l deosebi de celălalt sat,

Izvorul de Sus. Ca şi satul Izvoru de Sus

(jumătatea nordică purtând numele de

Şoldeni), Izvoru de Jos se află situat pe acelaşi

deal din partea de răsărit a Văii Boului, satul

Izvoru de Sus ocupând partea de nord a

Învăţătorul Florea Gh. Pascu,

autorul monografiei comunei

Izvoru...

...şi soţia sa, învăţătoarea Tatiana Fl.

Pascu



comunei, mai sus spre

munte.

Numele care apar

frecvent în această

monografie sunt cele ale

neamurilor Pârşoagă din

satul Izvoru de Sus şi

Berechet din Izvoru de

Jos, care deţineau cea mai

mare parte dintre

terenurile agricole ale

comunei. În anul 1827,

diacon Ion Pârşoagă

împreună cu soţia sa Ioana

şi fiul lor Gheorghe zidesc

din cărămidă biserica din

satul Izvoru de Sus. Fiind

dărâmată de un cutremur, biserica va fi reconstruită din temelie în anul 1878 de către

urmaşii lui Ion Pârşoagă, respectiv nepoţii acestuia, Costache (se trăgea dintr-o veche

familie de moşneni din Izvoru de Sus, cătun denumit în vechime şi Pârşogi) cu soţia

Anastasia şi Nae cu soţia sa Elena. A fost sfinţită în anul 1879, iar din anul 1893 devine

parohie. În anul 1938, biserica era situată într-o curte deosebit de frumoasă, umbrită de tei

şi de un falnic stejar secular, pe sub a cărui coroană impunătoare treceau toţi enoriaşii

înainte de a intra în biserică. La această biserică ctitorită de familia Pârşoagă au slujit de-a

lungul timpului numeroşi preoţi, printre care:

Radu I. Duhovnicu, în timpul căruia, în anul 1893 devine Parohie, înainte de

acesta slujind şi alţi preoţi, printre care şi pr. Dumitru şi pr. Voicu. Moare în anul 1897.

Paraschiv Mateescu, până în anul 1900 slujeşte singur, iar din acest an împreună cu pr.

Pavel Constantinescu de la Izvoru de Jos.

Pavel Constantinescu va sluji singur din anul 1916, când preotul Paraschiv Matei

îşi pierde vederea, până în anul 1920. De altfel, în acest interval de timp, pr. Pavel

Constantinescu slujea la alte două biserici filiale, Şoldeni şi Izvoru de Jos.

Pr. Marin B. Dinu, căsătorit în comuna Izvoru, prin transferare reciprocă cu pr.

Pavel Constantinescu, ajunge la Parohia Izvoru în anul 1920. A decedat în anul 1931.

Pr. Costăchescu vine în

anul 1931 prin transfer de

la parohia Fata la parohia

Izvoru.

Biserică din satul

Izvoru de Jos a fost

construită în timpul

domnitorului Gh. Bibescu

de către diaconu Radu

Berechet şi fiul acestuia

Gheorghe. În anul 1921 a

fost reparată prin

contribuţia credincioşilor.

La această biserică au slujit

Şcoala primară din Izvoru de Jos

Biserica şi stejarul secular



până în anul 1938 următorii

preoţi: pr. Ion Radu Berechet,

pr. Pavel Constantinescu, pr.

Marin D. Dinu şi pr.

Costăchescu Gheorghe.

Tot de numele lui

Costache Pârşoagă se leagă şi

înfiinţarea comunei Izvoru şi

construirea unui local de

şcoală în comună. În urma

demersurilor întreprinse de

acest om, satele Izvoru de Sus,

Izvoru de Jos, Blejanii şi Răţoi

se vor uni în anul 1884 şi vor

forma comuna Izvoru, cele 4 sate desprinzându-se de comuna Fata, jud. Olt. Şcoala din

comuna Izvoru a avut la început localul într-o casă particulară pusă la dispoziţie gratuit de

către Nae Pârşoagă. Vechea casă în

care a funcţionat şcoala se afla cam

pe locul unde în anul 1941 se găsea

casa lui Alexandru N. Pârşoagă.

Primul învăţător a fost

Paraschiv Mateescu, absolvent al

Seminarului teologic de la Curtea de

Argeş. Este numit învăţător

suplinitor în anul 1880, iar un an mai

târziu, învăţător provizoriu. În anul

1885, Costache Pârşoagă

construieşte o şcoală din gard de

nuiele împletite pe paiantă, iar în

anul 1895 va dărâma această şcoală

care nu mai corespundea cerinţelor şi

va construi o alta pe acelaşi loc din cărămidă cu

sală de clasă şi cancelarie, o cameră pentru primărie

şi alta pentru percepţie.

Nici acum condiţiile nu sunt favorabile

copiilor care frecventau şcoala (zgomotul de la

primărie şi percepţie deranja activitatea

învăţătorului). Atunci, acelaşi Costache Pârşoagă

construieşte o şcoală model în altă parte pe terenul

donat tot de el, la nord de proprietăţile bisericii.

Şcoala aceasta construită în anul 1904 era din

cărămidă pe temelie de beton şi învelită cu tablă

galvanizată şi a purtat numele celui care a ridicat-o.

La şcoala Izvoru de Sus au funcţionat ca

învăţători: Pr. Paraschiv Mateescu, până în anul

1916, Ion P. Ionescu, provizoriu şi Viorica Dima,

suplinitoare, numiţi în anul 1918 pe postul I şi II, M. Costache Pârşoagă

Şcoala primară ,,C. Pârşoagă”

Drumeţie



Săvulescu, Ion Iliescu, Ecaterina Marinescu, Ion

Bălănescu, Florian Moţescu, Dumitru

Constantinescu, M. Lăzărescu, Gh. Stănculescu,

Florea Gh., Ilie Constantinescu (venit în anul

1930), Tatiana Pascu (transferată pe postul II în

anul 1933), Florea Pascu (transferat în anul 1934

de la şcoala din comuna Fata)

În ceea ce priveşte şcoala din celălalt sat,

Izvorul de Jos, aceasta a luat fiinţă în anul 1923.

Localul de şcoală se afla într-o casă particular

pusă la dispoziţie de către Ion Berechet. Aici

şcoala a funcţionat până în anul 1924, când este

construită şcoala din Izvorul de Jos pe terenul

donat de Ion Berechet. Învăţători ai şcolii au fost:

Ion Bălănescu, primul învăţător, Gh. Stănculescu

Maria Păunescu, Constanţa Rădulescu, Maria

Sârbu, Maria Ropcea, acestea au funcţionat pe

postul II înfiinţat în anul 1926.

Activitatea economică de bază a

locuitorilor din comuna Izvoru era pomicultura, ei fiind mari producători de ţuică.

Veniturile cele mai importante se obţineau din vânzarea acestei băuturi, restul activităţilor

agricole, respectiv creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor având un rol secundar.

Comuna Izvoru înregistra în anul 1938 o densitate medie a populaţiei cu valori mari,

peste 73 de loc./km.p. Din această

cauză, mulţi localnici plecau după

muncă în alte părţi, mai ales la

Bucureşti (fabrica de bere

Bragadiru). Această deplasare în

teritoriu a unei părţi din populaţia

comunei Isvoru a fost determinată şi

de faptul că procentul cel mai mare

dintre terenurile localităţii era

deţinut de urmaşii lui Costache

Pârşoagă şi ai lui Ion Berechet,

ceilalţi localnici în procent de peste

80% având în proprietate numai unu

sau două hectare. În comuna Izvoru,

terenurile arabile ocupau suprafeţe reduse comparativ cu terenurile cultivate cu pomi

fructiferi (pruni mai ales, cireşi, vişini, peri, meri, etc. ) şi viţă de vie. Pe o scară întinsă se

cultivau inul şi cânepa de peste o sută de ani. În ceea ce priveşte demografia localităţii, în

anul 1938 numărul de familii ajungea la 202 cu 881 de persoane. În ceea ce priveşte

industria casnică, autorul observă faptul că aceasta se practică în gospodării mai ales de

către femei, un loc important ocupându-l ţesutul pânzelor din bumbac, in sau cânepă. Din

aceste plante textile şi lână se cofecţionau velinţe, scoarţe, pături, dimie şi frumoase

costume naţionale. Fiu al satului, Gheorghe Pascu a scris o monografie documentată şi bogat ilustrată,

care rămâne peste timp o sursă importantă de informaţii pentru cei care doresc să studieze

trecutul localităţii Izvoru.

Preotul Gh. Costăchescu

Aspect al gospodăriei preotului



,,22 de fântâni’’ – în 1941

Marin Petran-Vlădila

O zicală spune că ,,Apa înseamnă viaţă‟‟.

Dintotdeauna oamenii s-au aşezat de-a lungul unui fir de apă. La fel şi comuna

Vlădila este străbătută de pârâul cu acelaşi nume. Cu mult timp în urmă (cu secole), în

Vlădila erau doar câteva fântâni sau izvoare, nu se găseau fântâni multe ca acum. Erau

puţine surse de apă din care se folosea tot satul. Cişmeaua satului şi cişmeaua ,,vistiriilor‟‟

au fost dintotdeauna, celelalte şi le-au săpat oamenii.

Locul pentru săpatul fântânilor era ales cu grijă de către ,,fântânari‟‟, ei ştiau bine

unde să aleagă un loc de săpat, unde poate fi o ,,vână‟‟ bună de apă. Se orientau după

anumite plante iubitoare de apă. Se săpau greu şi erau făcute din segmenţi (colaci) de

piatră cumpăraţi din târguri. Veneau ,,pietrari‟‟de la munte la târguri şi bâlciuri. O fântână

cu apă bună era ,,aia care să săpa pân‟ să da dă nisîp dă Olt- chişai‟‟, spuneau bătrânii.

Fântâni se găseau în sat dar şi la câmp. De la împroprietărire şi până la comunişti erau

fântâni cu ,,cumpănă‟‟ în câmp. În sat vedeai din loc în loc la răscruce de drumuri sau pe

margimea drumului, prăjina înaltă a fântânii cu cumpănă care bucura gura călătorului

însetat. La câmp, o altă privelişte. Pământurile, cât vedeai cu ochii, erau semănate cu grâu,

porumb, floarea-soarelui şi sub soarele dogoritor al verii, oamenii găseau umbră de la

salcâmii plantaţi în capătul ,,loturilor‟‟şi apă rece pentru ei şi animale. La fântânile din sat

veneau femeile să spele rufele, cu ulciorul sau cu cobiliţa cu găleţi de aramă să ia apă de

băut sau spălat. Tot aici aduceau animalele pentru adăpat, dimineaţa şi seara.Acasă aveau

găleata de aramă şi un cauc cu coadă tot de aramă, cu care beau apă. Când se

săpa o fântână, se ofereau mai mulţi săteni să ajute în ideea că vor avea parte de apă ,,pe

lumea ailaltă‟‟. Unele fântâni erau cu cumpănă de lemn sprijinită pe o furcă tot de lemn,

ce avea la capăt greutăţi pentru echilibrarea ciuturii, ori cu roată, ce avea un butuc gros de

lemn, sprijinit pe două furci, pe care se înfăşura lanţul şi fântâni cu scripete cu două ciuturi

legate cu lanţ. Ciuturile erau din dăoage de lemn făcute de Costică a lu‟Bancu sau Ilie a lu‟

Postu, prinse cu ,,fier‟‟ de către fierarii satului, de Dumitru Rusăneanu sau Niţă Şoşoi. În

trecut ca şi astăzi, nu se bea apă din fântâna nouă săpată până nu se arunca în ea var

nestins, se sleia, se

arunca un ban de argint

şi până nu venea

Preotul să o sfinţească.

Apoi se făcea o masă

la care participau toţi

care au contribuit la

realizarea ei. Se mai

sleiesc şi se resfinţesc,

periodic, în cazul când

cade vreo vietate în ea.

În credinţa populară se

zice că ; ,,vai de

creştinu‟care nu are

apă pă lumea ailaltă‟‟. Sfinţirea unei fântâni într-un sat romanaţean (S.J.A.N. Olt)



De aceea, morţilor, timp de 40 de zile li se dă cana cu apă ,,pă prispa casei‟‟. Un alt obicei

din cadrul nunţii era ca mireasa să meargă la ,,udat‟‟ dar la o fântână de la Răsărit, sau se

arunca în ea un colac cu un ban înfipt şi cu busuioc, făcut din noua recoltă.

În sat, la recensământul din 1941, se dădea informaţia că ar fi 22 de fântâni (în

realitate erau mai multe). Au fost constituite în baza Legii Învoielilor Agricole din 1907

(comuna a avut Act de vânzare-cumpărare încheiat la 4 martie 1916) , ,,cele două trupuri

de islaz‟‟. Unul situat în vatra satului, lângă D.N. 54 (la pepinieră), cu o fântână cu

cumpănă şi cişmea, având jgheaburi de beton pentru adăpat animale.Celălalt trup de islaz

era situat în afara satului, între cele două păduri, dotat cu o fântână cu cumpănă şi cişmea

cu jgheaburi. În afară de cişmeaua din sat, o fântână ştiută de bătrâni, era în ,,vatra de

migraţie‟‟ a satului Frăsinet, peste calea ferată. Intrând în comună, dinspre Corabia,

întâlneşti o fântână pe partea dreaptă la ,,Albei‟‟, (Adrian Andrei), făcută din segmenţi de

piatră, cu scripete şi neacoperită. Următoarea era la Pârlogea Stelian, din segmenţi de

piatră, cu scripete şi acoperită. O fântână cu ,,roată‟‟, acoperită este în gara Frăsinet. La

pepinieră (la canton), era cu scripete şi acoperită. În satul Vlădila Nouă, pe str. Mihai

Viteazul, se află fântâna cu lanţ neacoperită, la Olteanu Paraschiv. La Ion Olteanu este

fântâna cu lanţ şi neacoperită. Tot pe aceeaşi stradă a fost cândva fântâna cu scripete şi

lant la Nelu lu‟ Chelu. O alta, la George ,,al Babii Dinii‟‟, fântâna era tot cu scripete şi

neacoperită. Coborâm pe str. Horia, găsim fântâna părăsită care era cu cumpănă (în

apropiere de Căminul Cultural ,,Voevodul Mihai‟‟. Pe strada Trandafirilor, intersecţie cu

str. Cloşca, se află fântâna cu cumpănă numită ,,la Floricei‟‟ făcută în 1932. Tot pe aceeaşi

str., la Biserica cu Hramul ,,Adormirea Maicii Domnului‟‟ era o fântână cu lanţ şi

neacoperită, la Toma Jianu. Şi ultima în Vlădila Nouă, încă mai este fântâna la Şoşoi Ion.

Dar pe lângă fântâni, se mai foloseau de apa de Izvor, de la ,,Ochiuri – înainte

vreme‟‟. Cişmeaua satului era în Vlădila-Sârbi. În satul Sârbi erau 11 fântâni: pe str.

Cozia, la ,,Durac‟‟ , cu lanţ şi acoperită, la ,,Piciodan‟‟, cu lanţ şi acoperită, la ,,Postu‟‟, cu

lanţ şi acoperită, la Doctoru‟ Ion, cu cumpănă, la Florea ,, lu‟ Alecu‟‟, cu lanţ şi acoperită,

la Biserică,cu cumpănă, pe str. Ion Creangă, la ,,Chelcanu‟ “, cu lanţ şi acoperită, la

Lache Paţa, cu lanţ şi acoperită, la ,,Pascu‟‟, cu lanţ şi neacoperită, pe str. Mircea cel

Bătrân, la ,, Luţă Păunescu‟‟ şi ultima din Sârbi, la Dumitru lu‟ Neaţu.

În Vlădila Veche, pe str. Cozia , puteai bea apă de la fântâna de la Florea Borcan,

care avea lanţ şi era neacoperită. Cândva era în stare de funcţionare o fântână cu cumpănă

la poartă la Vastina lu‟ Ciorâca pe str. Vlad Ţepeş, la Candoi, era cu lanţ şi neacoperită şi

Izvor, jos la pârâu.

Următoarea fântână

este la Dumitru

Rusăneanu, care era cu

lanţ şi neacoperită,

apoi la Bădescu

Dumitru, cu lanţ şi

neacoperită şi un

Izvor, jos la pârâu

lângă Micu Gheorghe.

Pe str. Teilor, la

,,Manacu‟‟, este

fântâna cu lanţ şi

neacoperită. În Vlădila

Veche, pe str. Fântână părăsită la Leana lu’ Fuge



Victoriei, lângă Leana lu‟ Fuge şi Ilie a lu‟ Sacu, era odată fântâna cu lanţ şi neacoperită.

Şi ultima din Vlădila Veche, pe str. Salcâmului, la Viorel a lu‟ Bau, era fântâna cu lanţ şi

neacoperită. Cu atât de multe fântâni în sat se întâmpla de multe ori să rămână găleata

goală, oamenii amuzându-se pe seama poeziei:

,, N’aţi auzât d’o poveste

D’o casă cu 7 fete

Cu ceşmeaua la părete

Moare căţaua dă sete...”

Aşa au fost în zilele noastre, cu lanţ sau cu cumpănă. În timpurile din urmă ele au

fost cu cumpănă iar cu lanţ foarte puţine. Majoritatea au avut jgheaburi fie de lemn fie de

ciment pentru adăpatul vitelor sau spălatul rufelor.

În zilele noastre, oamenii şi-au făcut fântâni în curte, numite ,,americane‟‟. Făcute

cu tuburi de beton sau semifabricate, fântânile din curţile oamenilor, au pompe electrice

pentru scos apa. Cele din ,, uliţă‟‟, vor deveni cu timpul doar o amintire. Mai nou, în

comună este introdus Sistemul de Alimentare cu apă. Fiecare gospodărie beneficiază de

apă ,,curentă‟‟. Dar pe lângă cele din sat, oamenii au săpat fântâni şi în câmp. La câmp

erau numite după cel care a săpat-o sau după numele celui pe care loc era aşezată fântâna.

Fântâna lui Vărzaru sau fântâna lui Petcu. Nu cum o numeau ,,câţiva‟‟ localnici, fântâna

lui Parlaipanu, care avea bordei, era de fapt a primului primar de la Cuza, Petcu Cârstea

Rusan- bulgar. În afară de apa fântânilor din sat şi din câmp, despre care am vorbit, ţăranii

nostril mai foloseau apa pentru înmuiatul cânepii şi pentru irigat. În secolul XIX se

găseau pe teritoriul comunei Vlădila cinci bălţi: una între cele două sate, Sârbi şi Vlădila

Nouă, alta în spatele curţii lui Ion Rusan, alta în spatele curţii lui Fotescu M. Ştefan, alta

la capătul satului şi alta la capătul pădurii. Uliţe înguste, unde coborau femeile la pârâu cu

snopii de cânepă pentru înmuiat, în care le ţineau câteva săptămâni se aflau la: Piciodan, la

Postu‟, la dr. Ion, la Ion Voicu şi la Encescu- d-na Colina. Tot pe uliţe coborau la Izvor. În

perioada amintită, spuneau

bătrânii că în balta dintre

sate se prindea ştiucă. Era

un teren mlăştinos unde

vara stăteau bivolii. Mai

târziu, aveau bulgarii

grădini de legume şi sistem

de irigaţii acţionat de boi

sau bivoli. În secolele XIX

şi XX, până după al II –lea

Război, în Vlădila erau

foarte mulţi bivoli şi

bivoliţe, folosiţi la munca

câmpului.

Lacul de la marginea satului, numit ,,la dig’’, la apus de soare



Mânăstirea Coșuna - Bucovățul Vechi, ctitoria banului Stepan din Grădiștea Oltului

Dan Dumitru Anastasescu

Istoricul cetății Pelendava

Conform cercetărilor arheologice și

numismatice efectuate în această zonă se

demonstrează faptul că pe malul stâng al

Jiului erau mai multe sate, iar pe cel drept

mai multe cetăți54

. În centrul acestor așezări

dacice, probabil la Cârligeni, se afla

capitala, numită Pelendava, datată din

perioada 400-350 a. Ch. Aceste cetăți erau

încadrate într-un sistem de apărare la

răscrucea drumurilor: Drobeta-Alutus sau

Sarmizegetusa-Danubius, apărând astfel

centrul politico-administrativ al Daciei din

Munții Orăștiei55

.

Despre existența acestor așezăminte

ne vorbesc resturile de ceramică, monedele,

vetrele de uz gospodăresc și cultic. Ceramica și uneltele, găsite în apropierea mânăstirii și

în împrejurimi, datează din neolitic, fiind printre cele mai vechi din țară56

. Cele mai

importante vestigii arheologice sunt Tezaurul traco-getic de la Craiova și Tezaurul de la

Mofleni. Primul, descoperit la Cârligeni, constituie creația unui atelier local din perioada

anului 350 a. Ch., fiind format din 80 de piese de harnașament din argint, conservate

integral sau fragmentar, se crede că provin dintr-un mormânt princiar traco-getic57

. Al

doilea, descoperit în anul 1936, pe malul stâng al Jiului, la locul numit Moara lui Boboc,

era format dintr-o serie de monede, astăzi păstrându-se numai zece bucăți, emise în jurul

anilor 109-53 a. Ch.58

Aceste monede, probabil, au aparținut autohtonilor care locuiau într-

un sat din apropierea marii cetăți Pelendava.

Așezările de origine dacă își vor înceta activitatea în această regiune în secolul al

II-lea p. Ch. ca urmare a cuceririi Daciei de către trupele romane ale lui Traian, însă

locuitorii nu vor migra spre alte regiuni dacice necucerite de romani, ci vor rămâne aici,

conviețuind astfel cu noii veniți care au împrumutat denumirea așezării lor de la

autohtoni59

.

Astfel, Pelendava este menționată în a doua jumătate a secolului al II-lea p. Ch. în

Tabula Peutingeriana, constatându-se deci că romanii construiseră un castru militar, în

jurul căruia s-a dezvoltat o așezare civică, purtând numele băștinaș60

.

54

Arhim. Veniamin Micle, Monumentul istoric-bisericesc Coșuna - Bucovățul Vechi, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1982, p. 7

55 Ibidem, p. 8

56 D. Berciu, Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, București, 1966, p. 51

57 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 8

58 Ibidem

59 Ibidem

60 Ibidem



Inițial castrul a fost construit, în timpul împăratului Traian (98-117), din valuri de pământ

întărit de către unitatea militară Numerus Maurorum, unitate militară ce a participat la

cucerirea Daciei, staționară la Răcari. Ulterior castrul a fost refăcut din piatră și cărămidă

în timpul împăratului Hadrian (117-138). Datorită poziționării geografice propice,

protecției castrului roman dar și a garnizoanei militare staționate aici, cetatea romana

Pelendava va cunoaște o viață înfloritoare din toate punctele de vedere61

. Ca mărturii a

acestei dezvoltării a cetății cunoaștem o serie de vestigii arheologice, cum sunt resturile

unui mozaic de cărămidă aflate lângă biserica actualei, resturi de ceramică romană,

monede romane, pavajul în opus tessalutum, o figurină de bronz a zeiței Victoria, vârful

unei lănci de fier etc. De menționat este faptul că, până la părăsirea Daciei de către trupele

romane ale lui Aurelian

(270-275), viața a gravitat

în jurul actualei zone

Coșuna - Bucovăț, ulterior

vom observa o extindere pe

actuala poziționare

geografică a orașului

Craiova.

Cert este că o

continuitate a strămoșilor

noștri pe aceste meleaguri

este atestată documentar și

pe vremea Sf. Împărat

Constantin cel Mare (307-

337), când o parte din

teritoriul orașului revine

sub stăpânire romană,

regiunea fiind marcată de

Brazda lui Novac62

. În această perioadă începe să se constituie, așa cum am menționat mai

sus, Tezaurul de la Craiova, compus din 5.000 de monede din argint, a căror emitere se va

extinde până în timpul domniei lui Grațian (367-383).

Astfel, continuitatea strămoșilor noștri poate fi cunoscută prin urmele adânci lăsate

în aceste locuri, amintind deci: mormintele de inhumație (sec. IV-V), așezările de la

Ișalnița, Făcăi, Fântâna Obedeanu (sec. VI), moneda de bronz din timpul împăratului

Heraclie (610-614), etc. În concluzie, toate aceste mărturii stau la baza continuității

dacilor pe aceste meleaguri cucerite de romani.

Toponime

De locul unde se află poziționată mânăstirea noastră sunt legate multe legende, dar

și o serie de toponime, aceste lucruri mărturisind, încă o dată, viața înfloritoare din această

regiune. Unele dintre aceste lucruri s-au pierdut pe zorile istoriei, avându-și originile în

vechea limbă a geto-dacilor, iar altele s-au făurit de-a lungul timpului, conținând realități

nedescifrabile de istorici și filologi.

Așezată pe ruinele fostului castru roman, s-au depus eforturi considerabile pentru

descifrarea termenului de Pelendava, pe baza cărora s-au emis mai multe mărturii. Cert

este că denumirea este formată din doi termeni pelen și dava. Al doilea termen, în limba

61

Ibidem, p. 9 62

Ibidem



dacă, înseamnă cetate sau oraș. Primul termen creează însă unele dificultăți. O ipoteză a

unor filologi se bazează pe faptul că acest termen ar însemna umed sau a curge,

punându-se accentul astfel pe zona mlăștinoasă de pe malul Jiului, dar această ipoteză va fi

abandonată ulterior63

.

O altă traducere a toponimului prezentat mai sus ar fi aceea de Cetatea Neagră,

dar această presupunere nu este una care se bazează pe o explicație filologică temeinică,

fapt pentru care a fost abandonată.

Altă explicație este aceea că termenul de pelen vine de la piele, deoarece pielatti

daci se ocupau cu comerțul intern și extern de piei, dându-ne astfel seama că cetatea

Pelendava avea ca specific prelucrarea pieilor de animale.

Cea mai probabilă traducere a toponimului de mai sus se pare a fi aceea de Orașul

cailor, ajungându-se astfel la concluzia că Pelendava ar însemna Cetatea Pelenilor sau

capitala tribului dac pelen, trib ce se ocupa cu creșterea cailor, necesari atât la vreme de

pace pentru muncă, cât și la vreme de război pentru călărie. Probabil, precum mărturisea și

cercetătorul Veniamin Micle, între acest trib dac pelen ar putea fi o înrudire cu cavaleri

danubieni sau chiar o identitate64

.

Mânăstirea nu a purtat această denumire niciodată chiar dacă este amplasată pe

vatra cetății amintite mai sus, aceasta apărând în primele documente, cum sunt Actul

mitropolitului Eftimie al Țării Românești din 4 ianuarie 1574 și Actul lui Mihai Viteazul

din 19 februarie 1594, cu denumirea de Coșuna sau La Coșuna, această denumire nefiind

prezentată de academicianul Iorgu Iordan în monumentala sa lucrare științifică intitulată

Toponimia românească65

, dându-ne astfel seama că toponimul de La Coșuna era foarte

cunoscut localnicilor.

Încercând a se da o explicație acestei denumiri s-a căutat în limba slavonă, dar și

în cea albaneză66

, spre care ne îndreaptă fonetismul cuvântului. Așa că s-au format mai

multe ipoteze cu privire la traducerea toponimului, ajungându-se la concluzia că ar fi

tradus prin: pășune, fâneață, cosit67

, activități specifice muncilor câmpului, întâlnite în

această zonă de câmpie, iar o altă explicație ar fi aceea de: lână de capră sau cojoc de

blană, unii specialiști folosind și termenul de căprioară deoarece în aceste păduri ale

Bucovățului există mult vânat68

. Alți specialiști se duc cu gândul la termenul paleoslav de

koștuna sau koșciuna, fiind tradus prin legendă, menționând faptul că prin asimilare s-a

ajuns la foneticul Coșuna69

care face referire la locul legendar al cetății Pelendava. De

asemenea, potrivit acestei ipoteze, se poate discuta și termenul de costi care înseamnă

așezarea osemintelor, făcând astfel trimitere la faptul că Coșuna ar indica un mormânt sau

o necropolă.

Denumirea de Coșuna, în viziunea altor filologi și istorici70

, s-ar putea explica

prin alți termeni cum ar fi sacrilegiul sau profanarea, făcându-se astfel asocierea cu

uciderea marelui domnitor oltean Vlad Vintilă din Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel

Mare (1495-1508), venit în aceste locuri pentru vânătoarea de cerbi71

. Despre acest

voievod al neamului românesc documentele vremii menționează faptul că, după ce a ajuns

63

Ibidem, p. 10 64

Ibidem 65

Gabriela Ionescu, Despre denumirea locului și a așezământului mânăstirii Bucovățul Vechi, în Mitropolia Olteniei, Nr. 9-10, An 1972, p. 724

66 Ibidem


68 Ibidem

69 Ibidem

70 Ibidem

71 Ibidem



domn a ucis mulți boieri și dorind să mai pedepsească și pe alții, s-au gătit ei de au tăiat

pe Vintilă Vodă pe malul Jiului72

. Dar, spre nemulțumirea noastră, pe documentele

respective ar fi trebuit să scrie Coșuna, nu Coșciuna, precum apare scris în Condica

Țării73

.

Din relatările oamenilor mai în vârstă reiese că în perioada Primului Război

Mondial (1914-1918), coborau în aceste zone de câmpie, toamna, coșunarii din zonele

deluroase ale Vâlcei și ale Gorjului, mergând în zăvoiul Jiului pentru a împleti coșuri pe

care urmau să le dea la schimb cu porumb sau grâu prin satele de câmpie74

.

La scurt timp după restaurarea mânăstirii din 1572, aceasta a primit și denumirea

de Bucovăț, de la moșia eponimă, situată pe malul opus al Jiului. Etimologic, noul

toponim vine din slavonul buk care înseamnă fag75

, fapt ce ne duce cu gândul că pe

malurile Jiului au existat mari păduri de fag.

După părăsirea mânăstirii și transferarea obștii monahale în dreapta Jiului, prin

construcția altui așezământ monahal în anii 1834-1843, vechea așezare a primit la

toponimul de Bucovăț și termenul de Vechi, pentru a se deosebi de noua mănăstire care va

purta denumirea de Bucovățul Nou76

.

Cartierul unde se află astăzi amplasată mănăstirea se numește Mofleni, denumire

provenită de la un omonim apărut documentar în 179977

.

Mânăstirea în decursul istoriei

Începuturile mânăstirii noastre nu sunt încă elucidate de specialiștii care se ocupă

cu trecutul nostru și al țării noastre, dar, un lucru este clar, originea ei este mult mai veche

decât actuala clădire, precum se poate constata din unele documente. Astfel, în Dela

pentru mânăstirile și bisericile din jurul Craiovei78

(1838) se menționează foarte clar că

datează din 1483. Vechimea acestui așezământ monahal este redată și în pomelnicul

ctitoricesc, redactat de către Dionisie Eclesiarhul79

. În acest document se prezintă foarte

clar faptul că printre donatori s-ar afla și Basarab I ,,Întemeietorul”80

, iar printre

principalii ctitori s-ar afla Basarab cel Tânăr (1477-1482) și Neagoe Basarab (1512-1521).

Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi a avut de suferit grave stricăciuni în timpul

conflictului dintre Mihnea cel Rău (1508-1509) și boierii Craiovești, în timpul acestor

neînțelegeri unele proprietăți fiindu-i confiscate. De remarcat este faptul că, în ciuda

acestor vremuri tulburi, viața monahală nu a fost întreruptă, fapt pentru care, în vremea lui

Radu Vodă Paisie (1535-1545), mânăstirea primea jumătate din satul Smărdășteț. Prima

reparație a mânăstirii este menționată în jurul anilor 1565-1566, precum stă mărturie peste

veacuri o veche inscripție găsită pe o cărămidă din dreapta exterioară a diaconiconului:

Petre ot Berești 707481

. Această persoană, conform mai multor cercetători82

, era un meșter

oltean care și-a inscripționat numele în timpul lucrărilor de renovare. De asemenea, în

1570, Doamna Ecaterina, soția domnitorului Alexandru II Mircea (1568-1577), donează

un clopot mânăstirii.

72

Ibidem, pp. 11-12 73

Ibidem 74

Gabriela Ionescu, op. cit., p. 724 75

Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 12 76

Ibidem 77

Ibidem 78

Ibidem, p. 13-14 79

Pr. Dumitru Bălașa, Pagini din trecutul Mânăstirii Coșuna, în Mitropolia Olteniei, Nr. 9-10, An 1972, p. 735

80 Ibidem

81 Această însemnare se mai poate observa și astăzi, dar foarte greu, pe o cărămidă exterioară

altarului. 82

Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 14



Primul document oficial în care se menționează mânăstirea noastră este actul emis

de Alexandru II Mircea Vodă, din 1571, referitor la o donație făcută de o anume persoană

Dobra83

. Tot în acest an găsim pe primul egumen, atestat cu numele de Eftimie84

(1571-

1575), care va cumpăra pentru mănăstire câteva vii. În timpul egumeniei părintelui

Eftimie, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va cunoaște prima reparație radicală

efectuată de Stepan, mare ban al Craiovei, și de fiul său Pârvu85

, mare clucer, în anul

1572. Acești mari donatori au refăcut unele părți deteriorate, cum ar fi: bolțile, turla,

acoperișul etc., au aplicat prima tencuială și au zugrăvit exteriorul cu alb. În 1574 această

mănăstire primea și satul Bucovăț, adoptându-și și acest nume, precum era menționată

într-un document al vremii: Bucovățul unde iaste sventii Nicolae86

.

În anul 1583, marele clucer și donator Pârvu închină mânăstirea sa și a tatălui său,

ctitorie care le va deveni și necropolă, Mânăstirii Varlaam de la Meteora (Grecia),

mânăstirea noastră devenind astfel a doua mănăstire românească închinată alteia străine,

după Zdrelea sau Roaba, care fusese închinată de ctitorul ei, marele ban al Craiovei Barbu

I, către Mânăstirea Xenofon. Clucerul Pârvu, se pare, că a luat această decizie pentru că

presimțea faptul că Mihnea Vodă (1577-1583; 1585-1591) va fi înlăturat de la domnie, iar

el va lua drumul pribegiei alături de voievod. Scopul închinării acestei mânăstiri a fost

acela de a le asigura existența în fața tulburărilor politice, atât interne, cât și externe,

precum și de a le mări prestigiul. Aceste mânăstiri închinate aveau rolul de a proteja în

incinta lor școli, spitale, azile, dar din cauza egumenilor greci, în nicio mănăstire închinată

nu au fost îndeplinite aceste sarcini, din contră, acestea au ajuns chiar în ruină. Un alt rol

al acestei închinări către o mănăstire străină era acela de a sprijini material Bisericile

Ortodoxe din țările aflate sub suzeranitate otomană. Când s-a produs actul de închinare,

mânăstirea noastră era condusă de starețul Daniil87

, ultimul stareț român de la Coșuna-

Bucovățul Vechi. Din acest moment, mânăstirea va fi condusă numai de călugări greci,

trimiși de la Mânăstirea Varlaam. Acești egumeni greci nu vor avea o stabilitate prea mare

deoarece vor fi schimbați la câte 3 ani, precum menționa însoțitorul patriarhului Macarie

al Antiohiei și al Întregului Orient, arhidiaconul Paul Zaim de Alep, în momentul vizitei

prin Țările Române a vrednicului patriarh antioh: Călugării care sunt stabiliți în metohul

numit se schimbă la fiecare trei ani, când de la mânăstirea principală se trimite un alt

egumen și alți călugări88

.

Primul stareț grec, prezent în documentele vremii, este Macarie. Pe el îl găsim

menționat într-un hrisov de întărire a moșiei din satul Rodovan, hrisov emis de voievodul

Mihai Viteazul (1593-1601). Interesant este faptul că sub acești stareți greci, mânăstirea

noastră, a cunoscut atât perioade de înflorire, cât și perioade de decădere, în funcție de

vrednicia fiecărui conducător, precum menționa cronicarul Dionisie Eclesiarhul:

mânăstirea era supusă supt toate primejdiile ce se întâmplă de vin asupra acestei politii a

Craiovei89

.

Șirul egumenilor greci nu se oprește aici, fiind menționate alte nume, cum ar fi:

Arsenie, amintit într-o carte de întărire emisă de Alexandru Voievod la 21 ianuarie 161790

;

83

Ibidem 84

Ibidem 85

Pr. Dumitru Bălașa, op. cit., p. 737 86


Ibidem 88

Aurel Decei, Călători străini despre Țările Române, Vol. VI, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1971, p. 238


90 Ibidem, p. 17



Gheorghe, menționat într-un act emis la data de 10 ianuarie 1627 de Alexandru Coconul,

actul respectiv menționând acest egumen în timpul domniei lui Radu Vodă (1602-1611)91

;

Serghie (1619-1624), pe timpul căruia rumânii din Craiova erau sloboziți; Ignatie,

menționat într-un hrisov de hotărnicie la data de 10 ianuarie 1627, dat de Alexandru

Coconul92

. Chiar dacă se afla sub stăpânirea călugărilor greci, în anul 1634, întâlnim drept

egumen pe Popa Ion, cărturar de origine româno-slavonă.

Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi a avut și numeroși egumeni greci care s-au

străduit să sporească averea acesteia, menționăm deci pe: Ioasaf (1640-1649), care

cumpără o parte de moșie din Leamna; Ioanichie (1654?-1655?), care obține o serie de

hrisoave de întărire a câtorva moșii: actul din 10 mai 1654 și actul din 18 iunie 165693

.

Un alt eveniment de seamă care s-a petrecut la această străveche mănăstire este, precum

am precizat mai sus, vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, împreună cu însoțitorul său,

Paul de Alep care notează în jurnalul său că mânăstirea era închinată alteia străine din

Rumelia94

. Din descriere este de reținut prezentarea unei fântâni monumentale cu galerie

și o cupolă înaltă95

. Nu cunoaștem numele egumenului care a primit vizita înaltului

oaspete , dar în 1662 este menționat drept stareț un anume Filimon, menționat într-un

hrisov pentru moșia din satul Povarul, iar peste o jumătate de secol, mânăstirea era

condusă de Dionisie (1714-1715; 1727), precizat într-un act de întărire din 25 martie

171496

.

Memoriul latin al egumenilor din Oltenia din 20 iunie 1731 menționează drept

stareț la mânăstirea noastră pe Pimen97

, respectivul memoriu cerând păstrarea

independenței mânăstirilor și schiturilor față de politica țării. Același stareț era menționat

și într-un document în care reclama faptul că pe moșia Secuiului venitul îl ia miliția, iar

fânul din moșiile de pe Valea Jiului, îl iau habsburgii98

.

La cârma mânăstiri vine, în 1735, un anume Ștefan, fost monah în obștea de la

Hurezi; apoi îi urmează Rafail (1741-1743), cel care face câteva însemnări pe zidurile

exterioare mânăstirii, însemnări ce se pot vedea și astăzi. În această perioadă, mânăstirea

noastră este prădată, rămânând astfel fără hrisoave și alte documente, precum se constată

printr-un act emis în 1743 de Mihai Racoviță Vodă (1741-1744)99

.

Un alt egumen care a condus Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Veche este Ilarion,

prezent într-un act prin care se stabileau hotarele moșiei din satul Vârvorul, moșie aflată

sub conducerea mânăstirii, iar dintr-un alt document emis de Divanul Craiovei la 29 iunie

1778, reiese că starețul se numea Constandie (1741-1744)100

.

În anul 1781 mânăstirea noastră trece printr-un dezastru provocat de cârjalii. Peste

doi ani este menționat drept egumen un anume Mihail, la 20 decembrie 1783. Se pare că

sub conducerea acestui stareț, mânăstirea a cunoscut unele refaceri în urma incendiului

deoarece, în anul 1784, mânăstirea este vizitată de un alt patriarh ortodox din Orient, și

anume Preafericitul Avraam al Ierusalimului și Palestinei101

.

91

Ibidem 92

Ibidem 93

Ibidem 94

Radu Crețeanu, Monumente istorice din Oltenia în relatările lui Paul de Alep, în Mitropolia Olteniei, Nr. 11-12, An 1967, p. 921

95Aurel Decei, op. cit., p. 238


97 Ibidem

98 Ibidem, p. 18

99 Ibidem

100 Ibidem

101 Ibidem



Peste un deceniu, conducerea mânăstirii o avea Ambrozie, cunoscut dintr-o jalbă

emisă în 1792. În 1799 este menționat egumenul Antim, care îi prezintă caimacanului că

având o moșioară împrejurul mânăstirii și după vremi făcându-se în capul moșiei sat ce

se numește Mofleani, au cotropit moșia mânăstirii102

.

După acest egumen urmează un altul care a păstorit mai mult și anume

Ieromonahul Daniil (1799-1814). În timpul egumenitului său, mânăstirea va avea de

suferit din cauza luptelor cu turcii din 1821, purtate în această zonă, fapt pentru care

mânăstirea va fi consolidată în 1813. Tot acest stareț este cel care reorganizează starea

economică a mânăstirii, apărându-i și cumpărându-i alte moșii. Cu toate acestea, peste un

deceniu, mânăstirea avea nevoie de reparații generale deoarece acoperișul chiliilor era

stricat și pardoseala era distrusă, fapt pentru care s-a comandat șindrilă și cărămidă103

. În

această perioadă, stareț al mânăstirii era Ieromonahul Climent104

, iar obștea număra 10

viețuitori. După acesta urmează egumenul Daniil, cunoscut dintr-o cerere prin care solicita

Mitropoliei din București să-l elibereze din funcția de stareț pe motive de boală105

.

Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va suferi grave stricăciuni la 15 august 1828,

în urma luptelor date între panduri, ruși și turci, la locul numit La Lânărie, iar în jurul

anilor 1833-1834, o revărsare a Jiului va distruge terenul din fața bisericii, distrugându-se

pe această cale diferite clădiri, cum ar fi turnul clopotniță și alte corpuri de chilii106

. În

această perioadă stăreția mânăstirii o avea Arhimandritul Hrisant Penetis (1834-1852) de

la Mânăstirea Hurez. După aceste calamități abătute asupra așezământului monahal,

starețul ia hotărârea să strămute obștea pe celălalt mal al Jiului unde terenul prezenta

încredere. Aici, au construit din cărămidă Mânăstirea Bucovățul Nou, care va fi sfințită în

anul 1843 de Preasfințitul Timotei Eudoxiados, primul arhiereu-vicar al Craiovei107

.

În urma cutremurului din 1838, Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va intra

complet în ruină, prăbușindu-i-se turla, iar pietrele de mormânt și piciorul de la sfânta

masă vor fi transportate la noua mănăstire.

În anul 1853 egumenia vechii mânăstiri o deținea Arhimandritul Nicodim, iar în

urma secularizări averilor mănăstirești din 1864, proprietățile mânăstirii devin ale satului,

mânăstirea veche rămânând astfel în ruină108

.

După un deceniu de la secularizarea averilor mănăstirești, o parte din credincioșii

satului Mofleni, în frunte cu Sandu Tudor, s-au gândit să repare vechea biserică a

mânăstirii, transformându-o astfel în biserică de mir. Astfel, cu banii găsiți în tainița din

altar și cu ajutorul credincioșilor, s-a înălțat o turlă de scândură, acoperișul bisericii fiind

schimbat, înzestrând frumoasa construcție, în 1873, cu diferite obiecte specifice cultului109

.

Aceste lucruri au fost menționate într-o pisanie care se afla pe zidul de răsărit al

pronaosului, în locul celei inițiale.

Din anul 1869 biserica intră într-o nouă perioadă de ruinare, perioadă ce va dura

până la terminarea primei conflagrații mondiale. În perioada 1926-1929, clădirea actuală,

se restaurează de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care i-a refăcut turla din

102

Ibidem 103

Ibidem, p. 19 104

Menționat printr-un document din 1824 105


Ibidem 107

Ibidem 108

Ibidem, p. 20 109

Ibidem



cărămidă, dar și alte reparații110

. Un lucru interesant este acela că pe chenarele ferestrelor

s-a marcat C. M. I. 1929, inscripție ce se poate vedea și astăzi.

După terminarea restaurării din această perioadă, conducerea Episcopiei

Râmnicului-Noului Severin așează aici o obște monahală (1934), condusă fiind de

Ieromonahul Theofil S. Niculescu, cel care va deveni și primul director al Seminarului

Teologic.

În 1939 mânăstirea este din nou desființată, iar apoi se reactivează, ultimii doi

stareți fiind Irodion Stanciu și Ilarion Țarălungă care au păstorit-o cu vrednicie până la

înființarea Seminarului Teologic Mitropolitan, despre care vom vorbi în următoarele

pagini.

Din punct de vedere arhitectonic, actuala biserică care s-a mai păstrat face parte

din categoria construcțiilor în stil muntenesc sau valah de secol XVI. Caracteristicile

principale ale acestui stil sunt: sinteza elementelor populare cu cele bizantine, venite din

părțile Greciei și Constantinopolului; prezența brâului median cu elemente decorative. Prin

aceste tehnici meșterii evoluează pe drumul căutării lor, spre ceea ce va urma la Tutana

(1582), Mărcuța (1587) sau Călui (1588)111

.

Privită cu atenție arhitectura mânăstirii provoacă o puternică admirație prin

frumoasele decorați aplicate, dar și prin formele sale. Soclul bisericii se distinge prin

decorația rezultată din șirul de cărămizi așezate pe muchie. Paramentul este împărțit în

două de brâul median, fiind decorat cu două rânduri de firide care se termină în arcade.

Brâul este așezat peste zimții unui singur rând de cărămizi, decorul întregului exterior

fiind obținut din straturile paralele de cărămizi aparente, alternate cu spațiile tencuite. Sub

streșini se află cornișa care este alcătuită din zimții cărămizilor așezate paralel. Deasupra

se află turla bisericii în decagon care are ferestre înguste, iar acoperișul este artistic

datorită efectelor produse de olanele care se succed în trepte spre streșinile de la baza

turlei112

. Toate aceste caracteristici denotă specificul epocii respective, specific care este

dat și de abandonarea profilului avântat, cum este biserica bolniță de la Cozia,

constructorii dorind să caute linii mai domoale în arhitectura bisericească.

Biserica noastră a avut și un turn clopotniță, în prelungirea pronaosului, construit

de donatorii Stepan și Pârvu, cu ocazia renovării, dar acesta se va surpa în 1832, iar în

1970 a putut fi cunoscut deoarece a apărut la lumină vechea miniatură a bisericii din 1574

de sub stratul de pictură recentă.

Despre pictura bisericii noastre, Cezar Bolliac mărturisește că nu avem nimic în

țară mai frumos și mai vrednic de păstrate113

. De reținut este faptul că biserica se înscrie

între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră. Astfel, în

vechime, pentru executarea marilor ansambluri picturale se respecta un procedeu specific:

după terminarea propriu-zisă a construcțiilor, biserica era lăsată câțiva ani să se usuce,

apoi se aplica al doilea strat de tencuială cu câlți, pe care se executa fresca murală. Potrivit

acestor metode, biserica Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi a fost zugrăvită inițial

monocrom (1572), atât interior, cât și exterior. Urme din această pictură monocromă se

observă și astăzi, în exterior, cât și în interior.

Fresca policromă din altar și naos a fost efectuată în 1574 de un grup de pictori

ale căror nume nu s-au mai păstrat.

110

Ibidem, p. 21 111

Ibidem, p. 31 112

Ibidem, p. 32 113

Ibidem, p. 34



Cel mai important aspect al picturii din această biserică este Zodiacul, care se află în

pronaos. Zodiacul apare în antichitate, dar originea lui nu este foarte clară, unii specialiști

îl atribuie egiptenilor, iar alții, asirienilor. Cert este că astronomii babilonieni au grupat

stelele de pe bolta cerească în 12 mari constelații, iar pentru a le deosebi, le-au asemănat

cu diferite animale, numite în vechea limbă elină zodia, de unde a derivat cuvântul

românesc zodiac, ceea ce înseamnă cerc de animale. Un alt rol important al zodiacului din

antichitate este acela de a pune bazele calendarului. Cele mai renumite sculpturi, care

reprezintă zodiacul, se află la bisericile gotice: Notre Dame, Strasbourg și Autun114

.

În pictura bisericească din spațiul

românesc, zodiacul apare în

secolul al XVI-lea, adus fiind de

zugravii din sudul Dunării. Prima

dată este întâlnit la mânăstirile din

nordul Moldovei, cum ar fi:

Voroneț, Moldovița, Sucevița, iar

în Țara Românească la

Mânăstirea Tismana.

Din zodiacul de la biserica

mânăstirii noastre sunt bine

cunoscute unele semne, cum ar fi:

Berbecul, Racul, Leul și Fecioara,

iar al cincilea, Gemenii, numai se

deduce. O altă formă interesantă

de zodiac este reprezentată la

Mânăstirea Hurezi, sub forma

celor 12 semne; la Biserica Curtea

Domnească din Târgoviște și la

Mânăstirea Cozia115

.

Despre ctitori

Atunci când ne referim la ctitorii de la Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi , de

obicei, facem trimitere la marele ban al Craiovei, Stepan, și la fiul său, marele clucer

Pârvu, ajuns mare logofăt. Aceste două mari personalități ale timpului nu sunt ctitorii

principali ai acestui așezământ monastic, ci ctitorii fondatori trebuie căutați în primele zori

ale existenței noastre ca stat.

Dintre cei dintâi ctitori fondatori ai mânăstirii, unii istorici, cred că se înrudeau că

Mircea cel Bătrân, și au ridicat aici, pe ruinele altei biserici, Coșuna Veche116

. De aceea,

printre ei este trecut Basarab cel Tânăr, iar după distrugerea bisericii din 1509, a fost

renovată de Neagoe Basarab. Un alt lucru interesant este acela că, după ce Stepan

dăruiește mânăstirii jumătate din moșia Smărdășteț, nu se menționează că ar fi ctitoria lui,

numai pomelnicul de la proscomidiarul Mânăstirii Bucovățul Nou, menționează că:

Stepan, vel ban, Pârvu, vel clucer. Aceștia sunt cei mai dintâi ctitori care au ridicat

mânăstirea cea veche de peste Jiu117

.

Stepan, conform unor cercetători, este originar din Grădiștea de pe Olt, născut la

începutul secolului al XVI-lea. Datorită calităților sale cărturărești și militare, din anul

114

Ibidem, p. 42 115

Ibidem, p. 44 116

Ibidem, p. 22 117

Ibidem, p. 23



1559, Stepan face parte din boierii țării, îndeplinind pe rând diferite dregătorii, precum:

portar (1559), clucer (1562), mare ban al Craiovei (1570). În marea demnitate de ban al

Craiovei, Stepan, cârmuia Oltenia în numele voievodului, având atribuții administrative,

judecătorești și militare. În această perioadă, precum am amintit mai sus, restaurează

Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi118

. Marele ban Stepan, după toate aceste activități

politice și religioase, moare la 11 decembrie 1574, precum dă mărturie piatra funerară din

pronaosul mânăstirii restaurate de el.

Pârvu, fiul marelui ban Stepan, s-a născut pe la mijlocul secolului al XVI-lea,

primind de la tatăl său o educație militară și o învățătură intelectuală, cunoscând bine

greaca, slavona și latina. Acesta a îndeplinit, ca și tatăl său diferite funcții boierești, cum ar

fi: clucer al doilea, mare clucer și logofăt. Lipsit de forțele necesare după exilul și

prigonirea de la Alep și Istanbul, împreună cu domnitorul Mihnea, care a trecut la

mahomedanism cu numele de Mehemet-bei, Pârvu și-a întocmit testamentul , lăsând toate

bunurile sale Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi, care îi va deveni și necropolă119

.

Istoricul pietrelor

Biserica Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi se numără printre valoroasele

monumente de cultură și istorie din țara noastră datorită unor inscripții, pietre de mormânt,

pisanii, etc. păstrate și astăzi. Cea mai valoroasă este Cronica, cunoscută sub numele de

Cronica murală de la Bucovăț, care datează din 1574, fiind singura cronică scrisă în

slavonă din secolul al XVI-lea.

Aceasta are următorul conținut:

Nașterea domniei mele de la facere ani 7037 (1529), și m-am născut la mijlocul Postului

Mare. Și când Domnul m-a dăruit cu domnia, era de 40 de ani, și atunci a fost cursul

anilor 7076 (1568) și luna a 9-a, la Sfânta și Nedespărțita Troiță, și până acum când se

scrie, anul 7082 (1574), și de când a murit răposatul Petrașcu Vodă (domnia mea și frații

domniei mele) am fost în cetate închiși și în temniță, până ce răposatul Petru Voievod a

ieșit din Țara Românească, și când am

stat domnia mea domn a toată Țara

Românească.

De vreme ce a dăruit Domnul

Dumnezeu cu domnia pe Io Alexandru

Voievod al Țării Românești, iar mila sa

a scos din temniță pe frații săi: Miloș

Vodă și Petru Vodă. Iar până la aceea

vreme, au fost tot în temniță de când au

murit răposatul Petrașcu Vodă. În acel

an, când Domnul Dumnezeu a dăruit

domnia domniei mele, lui Alexandru

Voievod, a fost cursul anilor 7076

[1568].

Și după aceea au trecut puțini

ani, Domnul Dumnezeu a dăruit pe Io

Petru Voievod cu domnia în Țara

Moldovei, și cinstitul meu împărat în

țară să domnească. Dar Ioan Vodă n-a

118

Ibidem, p. 24 119

Ibidem, p. 26



voit să iasă din Țara Moldovei să vină la Poartă, după cum i-a poruncit cinstitul împărat.

Iar Petru Voievod, el a ridicat oștile sale și a omorât pe Ioan Voievod cu sabia toată Țara

Moldovei120

.

O altă piesă a acestei biserici este prima Pisanie. Cioplită în piatră și așezată

deasupra ușii de la intrarea pronaosului în naos, al cărei loc se vede și astăzi, s-a pierdut în

apele Jiului.

Vechea pisanie avea următorul conținut:

Cu vrerea Tatălui și îndemnarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh. Amin. Ridicatu-s-

au acest cinstit și dumnezeiesc hram, întru numele celui dintru sfinți, Părintelui nostru,

marelui arhiereu și făcătorului de minuni Nicolae, episcopul Mirelor de la Likie, în zilele

blagocestivului și iubitorului de Hristos domnului nostru Io Alexandru Voievod, cu toată

osteneala și cheltuiala robului lui Dumnezeu jupan Stepan biv vel clucer și a fiului său

jupan Pârvu vel clucer.

Și s-au început în luna

lui iulie, 20 ani și s-au

săvârșit la octombrie 3

ani, leat 7081 (1572)121

.

Alte informații istorice

se pot obține din

inscripțiile de pe

pietrele de mormânt,

păstrate și astăzi în

pronaosul bisericii.

Astfel, piatra de

mormânt a banului

Stepan se găsește

următoarea inscripție:

A răposat robul lui

Dumnezeu jupan

Stepan, fost mare ban

al Craiovei. Veșnica lui

pomenire! În zilele

binecinstitorului și de Hristos iubitorului, domnul nostru Io Alexandru Voievod, și fiul său

Mihnea Voievod, în anul 7082 (1574), în luna decembrie 11 zile122

.

Lespedea de pe mormântul Dobrei, mare băneasă a Craiovei, există o inscripție de o

caligrafie rar întâlnită în spațiul românesc, având următorul conținut:

A răposat roaba lui Dumnezeu jupânița Dobra, ce a fost mare băneasă. Veșnica ei

pomenire și în veacul viitor. Amin! În zilele lui Mihnea Vodă-Turcu123

.

120

Ibidem, p. 47-49 121

Ibidem, p. 50 122

Ibidem 123

Ibidem



Morile de cereale- însemne ale civilizaţiei şi industrializării în judeţul Olt

Costel Vasilescu

Nici nu ne vine să credem că primele semne ale industrializării în judeţul Olt au

apărut abia în a doua jumătate a secolului XIX, mai exact după 1850, şi au constat în

gaterele de tăiat lemne şi fasonat cherestea, dăracele de scărmănat lâna şi morile de

măcinat cereale, în general activităţi din sfera producerii şi prelucrării bunurilor de

consum.

Morile au pătruns destul de anevoios în arealul satului românesc, cerealele – grâul

şi porumbul, fiind destul de târziu prelucrate în materie primă, ceea ce justifică şi explică

traiul precar al locuitorilor cât şi durata medie scăzută a vieţii în regiune.

Primele mori au apărut destul de târziu, aproape în paralel cu cele amplasate pe

apă, după anul 1860, pe lângă conacele şi moşiile boiereşti, din dorinţa proprietarilor de a

valorifica grâul ca făină şi porumbul ca mălai, la preţuri superioare, mult avantajoase.

Instalaţiile de măcinat

constau în pietrele de moară,

care, prin frecare, sfărâmau

bobul, şi sistemul de

antrenare a acestora, pus în

mişcare cu ajutorul boilor,

de aici rezultând şi

denumirea ,,moară de boi”,

la care se dăuga şi dotarea,

care exprima, dealtfel,

gradul de ehipare al morii

,,cu două/patru pietre”.

Privind în trecut, acestea par

rudimentare, însă la

vremea respectivă au

revoluţionat viaţa

locuitorilor şi au adus avantaje însemnate

deţinătorilor de pământuri.

Mori de acest gen au fost doar câteva,

proprietate a moşierilor mai cutezători în afaceri,

care au prevăzut evoluţia vremurilor şi şi-au permis

investiţii.

Munca la moară era anevoioasă şi

presupunea efort imens şi intens. Scopul moşierului

era profitul, şi nu se dădea înapoi de la înfăptuirea

acestuia. Asupra existenţei a câtorva ,,mori de boi, cu

două/patru pietre” ale moşierilor locului şi modului

de funcţionare şi deservire, vom stărui ulterior, într-

un material distinct.

Cert este că au fost depăşite în timp şi de

timp, industria producătoare din vest devenind mai

preocupată, performantă şi accesibilă, apărând astfel

Moara Olteanca din Slatina...

...şi fondatorul ei, Alexandru

Iliescu



şi în judeţul Olt morile cu motor, imediat după anul 1890. Câte? Iarăşi nu ştim cu

exactitate, dar presupunem că doar câteva, câteva peste zece poate, din moment ce doar

peste 40 de ani, în 1936, statistica de specialitate consemnează existenţa a 58 de mori pe

teritoriul judeţului Olt, e adevărat, superioare tehnic, capacitate sporită şi producţie de

calitate, între care excelau morile ,,Olteanca”, situată în vecinătatea Liceului ,,Radu

Greceanu” (proprietatea lui Alexandru Iliescu – mare industriaş, fondator al Băncii

,,Oltul” şi susţinător al unor proiecte edilitare de anvergură) şi ,,Aluta” din oraşul Slatina.

Ne oprim acum şi reflectăm asupra unei investiţii de pionierat, în prag de secol XX, într-o

localitate, oarecum, răzleaţă, racordată, însă, la cerinţele unui trai normal: Bărcăneşti, azi

Vîlcele, din judeţul Olt.

Moara cu motor – Spiru Mandas*

“Grecii au dominat piaţa morilor din judeţ, iar

clanul Mandas n-a făcut excepţie” – Iani Mandas

Moara care a existat pe albia Văilor Întrunite care coboară din Vîlcelele de Sus,

vis a vis de cimitir, a funcţionat până aproape de anii ‟30, şi, conform Anuarului judeţului

Olt, 1924, a fost proprietatea Spiru Mandas. A fost moară cu motor nemţesc, prevăzută

însă şi cu pietre pentru măciniş.

Locul ales a fost preferat datorită poziţiei privilegiate ca vad comercial, (centrul

geografic al comunei) şi funcţionalitate, moara fiind amplasată pe un platou lângă firul

apei, apa fiind indispensabilă pentru răcirea instalaţiilor.

Până nu demult mai existatau bucăţi de ciment rămase din corpul bazinelor captatoare,

pentru răcire, iar una din pietre a fost recuperată, parcă spre veşnică amintire, de către

Boşoagă Ilie, erou căzut

în Primul Război

Mondial, noi beneficiind

de fotografia în care

nepoata acestuia, Lucica,

stă, alături de păpuşica

sa, pe piatra de moară

aflată în curtea casei din

satul Mandineşti.

Nu deţinem

documente sau fotografii

privitoare la existenţa

morii, consemnarea din

anul 1978 a

contemporanului acelor

vremuri - Ion D. Sterpu

(n. 1912) fiindu-ne, însă,

de un real folos spre

ştiinţă şi informare, acurateţea mărturiei unui episod fiind o dovadă indubitabilă, certă, a

fiinţării, funcţionării, dispunerii cât şi a o parte din caracteristicile tehnice ale acestui

obiectiv economic: ,,Lângă şcoala din Olteni** şi la răsărit de ea, era o moară ţărnească

ce mergea cu un motor cu ardere internă. La un moment dat motorul s-a defectat şi

moara s-a oprit. Proprietarul său care nu era de meserie, a încercat să-l repare, aducând

diferiţi specialişti fie din satele vecine, fie din Slatina, dar niciunul nu-i dădea de urmă.



Oamenii treceau cu carele încărcate pe lângă moară şi mergeau la Izvoare, Coteana,

Greci, Şerbăneşti, Tufeni, la alte mori. Cu fiecare zi paguba morarului creştea şi după

câteva luni de aşteptare şi încercări, aduce un mecanic neamţ să-i pornească moara.

Germanii sunt înclinaţi şi ei spre meşteşuguri mecanice. De data asta neamţul

morarului a ridicat din umeri a neputinţă. Morarul nu apelase până acum la nici unul

dintre mecanicii locali, desconsiderându-le priceperea.

În ziua cu pricina, tocmai trecea pe drum Florea Cincă, mecanicul din Liceşti şi

văzând lumea adunată în curtea morii, s-a abătut din drum să mai schimbe o vorbă, să

aprindă o ţigară… Cum era vremea prânzului, morarul şi neamţul său, la scurt timp după

venirea lui Florea, s-au aşezat la masă şi cum era şi normal, discuţia se învârtea tot în

jurul motorului defect. Florea a ascultat câtva timp şi a cerut voie să vadă şi el motorul.

- Ce-o să faci tu, bă, prăpăditule, dacă alţii mai procopsiţi ca tine n-au reuşit să-l

pornească?! Ce, tu eşti mai al dracului ca ei?!

Florea a trecut peste jigniri şi injurii şi a insistat să-l lase şi pe el să vadă

motorul, iar dacă l-o porni, nu-i ia niciun ban.

Promisiunea unei munci gratuite şi câştigul în perspectivă, au înmuiat inima

morarului şi a admis să se uite la el, ,,dar numai cât mâncăm noi, că apoi închid şi

plecăm”.

Cincă n-a zăbovit mai mult de un sfert de oră în jurul motorului şi acesta a

început să păcăne, la început mai rar şi încet, apoi mai des, până la normal.

Atât morarul cât şi neamţul au alergat în fuga mare, să vadă minunea. Ceea ce nu

reuşiseră atâţia meşteri cu o reputaţie bine precizată, reuşise Florea Cincă cel drăcuit şi

înjurat.”

(**N.a. Cât priveşte amplasarea obiectivelor sociale şi economice pe sate şi cătune,

conform delimitării acestora de cursurile de apă, considerăm că şcoala se află pe teritoriul

cătunului Bădia, şi nu Olteni, iar Moara ,,Spiru Mandas” a fost circumscrisă Satului

Vîlcelele de Sus, Cătunul Mandineşti.)

*

Moara a fost demontată şi mutată în altă localitate, probabil din cauza concurenţei

determinate de apariţia morii proprietatea Irina Enăchescu, la începutul anilor 1920, o

moară cu dotări suplimentare şi capacitate sporită (2 tone/24 ore, patru valţuri – făină şi

grâu, cu avantajul producerii de făină de patiserie ,,trei nule”) şi presă de ulei.

Din mărturisirile lui Iani Mandas - nepotul, descendent al familiei Spiru Mandas,

locuitor, azi, într-un apartament situat în cartierul Gării, din oraşul Caracal, rezultă că

Mandas era un neam de greci naturalizat pe meleagurile Oltului după anii 1890.

Au venit în România ,,dar n-au fost d-ai lu’ Nicos Beloianis” – ţine să sublinieze

Iani Mandas - nepotul, (în vârstă de 81 de ani). ,,Beloianis este cel care a fondat Partidul

Comunist în Grecia şi a fost expulzat, bunicii mei au urât comunismul. Au venit pentru că

au crezut că în România se poate trăi mai bine. În Grecia erau condiţii mai grele, zona

era muntoasă iar ei aveau spirit întreprinzător de afacerişti şi comercianţi”.

Cei doi fraţi se numeau IANIS şi SPIRU. (n.a. Tradiţia în Grecia impunea ca

numele bunicului să fie purtat de primul nepot. De aici rezultă o perpetuare a numelui.)

Proveneau din localitatea Cefalonia din estul Greciei. La început s-au stabilit în localitatea

Titu din judeţul Dîmboviţa, au închiriat o moară pe care au exploatat-o, dar, la puţin timp a

fost incendiată din răutatea concurenţilor de pe piaţă, ,,i-au dat foc din invidie, că le moare

clientela”. Strânseseră ceva bani şi s-au stabilit în judeţul Olt.



IANIS SPIRU

,,Bunicul meu, Ianis - eu îi port numele - era de meserie tâmplar de mobilă, dar

era priceput şi la tehnică. Erau oameni dintr-o bucată, ca dealtfel toţi grecii, nu prea

suportau multe; dacă înjuri pe un grec de mamă, mai ales din zona noastră în Cefalonia,

ia cuţitul şi-ţi sparge burta. Zice: mama mea n-a fost curva ta, şi... la revedere!”

Iani, deci, a venit în România căsătorit, dar toţi cei 9 copii s-au născut aici. ,,Primul, tata

(Dumitru) s-a născut în anul 1902. A mai avut fraţi şi surori pe: Marian, Lisandru,

Traian, Panait, Frosa, Maria, Maria – căreia îi ziceau Eleni, spre a o deosebi de cealaltă

Maria, şi Eftihia”.

În general, grecii au dominat piaţa morilor în judeţ, iar clanul Mandas n-a făcut

excepţie. Ei n-au lucrat. Au închiriat, au strâns bani...

La început, bătrânul Iani Mandas a construit moară pentru fiii săi, Dumitru şi

Traian, la Bălteni.

Din profit, a reuşit să construiască altă moară la Dobrosloveni pentru Panait

Mandas.

Spiritul de unitate la greci este foarte dezvoltat. Chiar dacă fiul era proprietar, tatăl

său îi lăsa venit cât să trăiască decent, surplusul fiind adunat de la fiecare pentru a-l ajuta

pe următorul fiu.

La Fălcoiu, Lisandru n-a vrut moară, el era afacerist mai mult cu zarzavaturi, iar

tatăl său i-a făcut piuă de dimii, vopsitorie şi i-a procurat batoză de treierat.

La Roşieni, în comuna Dobrun a avut moară Frosa; la Corabia a avut Maria brutărie; La

Slatina, Maria - Eleni a fost căsătorită cu un inspector financiar din Brâncoveni şi a fost

funcţionară.

SPIRU MANDAS. Şi-a construit moară în satul Greci. A fost căsătorit cu Ioana

din Bărcăneşti şi au avut mai mulţi copii: Alexandru (Dică), Gheorghe (George) şi alte

fete. Alexandru (Dică) a fost născut imediat după anul 1920. Întrucât grecii aveau statut de

emigranţi cu paşaport, nu aveau drept de proprietate asupra pământului. Moara de la

Bălteni a fost construită pe pământ donat de oamenii satului.

Alexandru Mandas, pentru a rezolva această problemă, şi pentru a intra mai bine

în afaceri, pentru că negocia şi să intre în posesia pădurii lui Kalinderu, şi-a schimbat

numele, romanizându-l, în Dulgherescu. Are casa chiar în curtea morii. După

naţionalizarea morii a rămas să locuiască tot acolo şi a devenit morar la moara lui. „Acum

e mai bătrân ca mine, e văr cu tata şi naşul meu, - spune Ianis Mandas - dacă o mai trăi,

se ocupă cu albinele, cu stupii… Eu sunt născut în ’35”.

Morile au fost la început cu pietre. Ulterior au fost dotate cu instalaţii cu valţuri.

Aveau capacitate de peste un vagon pe zi.

Astăzi, ,,…de la tata, trăiesc numai eu; de la Traian, o fată care e plecată la

Mediaş; de la Lisandru, trăieşte numai Răduţ (Radu), stă pe şosea la Fălcoiu (la Piedică);

de la Panait, e Stelu… După revoluţie, - continuă Iani Mandas destăinuirile -, am luat

moara de la Bălteni, dar nu m-am înţeles cu cumnatul meu şi cu vară’mea şi am vândut-o,

am dat vaca cu şase ţâţe (n.a. exprimare mataforică), c’aşa e moara, dacă nu curge –

pică... Erau boieri... Cine mai era mare bogătaş în Bălteni?! Avea şi magazii de cereale în

gară la Bălteni. Eu am fost morar acolo. Moara există... Toţi grecii au fost negustori, ca şi

jidanii. Au ştiut cum să te vrăjască, cum să-ţi ia, cum să-ţi dea înapoi.. ţi-a luat bănuţu,

porcu, calu… A avut şi moara noastră pietre, apoi au cumpărat valţuri de porumb, s-a

extins”.

(*Material desprins din ,,Monografia comunei Vîlcele” – volum aflat în stadiu

avansat de pregătire).



Inscripții pe o cărămidă găsită în ruinele casei boierului Matei Morunglav, din satul

Morunglav

Prof. Cornel Manolescu

Comuna Morunglav, din județul Romanați ( azi județul Olt ), atestată documentar

pe la 1489, păstrează ruinele ,,Culei‟‟, casei boierului Matei Morunglav (ϯ 14 septembrie

1756 ), casă construită pe la 1725, după cum afirmă prof. Nicolae-Oprițescu Constantin

în ,,Monografia comunei Morunglav’’, Editura Fundației ,,Universitatea pentru toți‟‟,

Slatina, 2004.124

124

Matei Morunglav ( ϯ 14 septembrie 1756 ), construiește în satul Morunglav, pe la 1724-1725 o casă de zid ( din cărămidă ), boltită, ale cărei ruine se află lângă biserica și școala veche a satului. Un document din 22 august 1832, o descrie ca fiind ,,înaltă, boltită, alcătuită din 4 odăi, o cămară, foișor de lemn înaintea casei, cu picioare de lemn’’. Ruinele casei evidențiază existența unor canale și creneluri în interiorul zidului, servind ca ,,armătură’’ ce se făcea cu grinzi de stejar putrezite de vreme. Cărămida folosită la construcția casei este mai subțire (identică cu aceea de la schitul Șerbănești-Vâlcea, ctitorie a lui Matei ), iar mortarul este de tăria cimentului, fiind aproape imposibil de desprins cărămida din zidărie. Beciurile conacului- azi acoperite de zidurile prăbușite- erau încă folosite pe la 1940 , pentru a depozita cartofi. Casa avea și anexe ( magazii, pătule, grajduri), care se aflau la extremitatea sudică a Morânglavului,pe moșia Iași (,,Cine a fost Matei Morunglav’’, articol publicat de Ion D. TÎLVĂNOIU, în revista ,,Memoria Oltului’’, Anul I, nr. 8, octombrie 2012 ).

Cărămida din construcţia casei Matei Morunglav. Transcriere: ,,Aşa să fie. La acest sfânt

altar- leat 7232” [1724 de la Christos]



După seismul din

1977 eram cu elevii unei

clase a școlii Morunglav,

pe terenul agricol

experimental școlar, care

era lângă ruinele casei lui

Matei Morunglav.

Tocmai atunci au venit

niște muncitori să ia

cărămizi din zidurile

ruinelor doborâte de

cutremurul devastator din

4 martie 1977, pentru a le

folosi la reparația

Căminului Cultural din

localitate, și el avariat .

Printre

cărămizile desprinse din

ruine am observat, pe

una dintre ele, inscripții

cu litere chirilice. Am

oprit această cărămidă,

pe care am dat-o

unchiului meu din

București, pentru

transcriere. Cred, că

această cărămidă, pe

care scrie,, ,,Așa să

fie.La acest sfânt altar,

leat 7232 ( 1724, de la

Cristos )’’, atestă anul construcției (sau începerii ), casei lui Matei Morunglav. În

zilele noastre ruinele acesteia sunt într-o foarte avansată stare de degradare.

Niciodată ruinele acestui monument istoric nu

au fost prinse într-un proiect de renovare, find lăsate

Ruinele casei Matei Morunglav

,construită la 1725.

FOTO: 1972, autor Rădoi Ilie-

Craiova.

Ruinele casei Matei Morunglav, construită la 1725 (foto

Rădoi Ilie, Craiova, 1972)



în paragină, degradându-se an de an.

Unele surse precizează că în aceiași perioadă de timp (1724 – 1725), în satul

Morunglav a fost construită o biserică, din care , astăzi se mai păstrează câteva blocuri de

cărămidă.

În jurul acestor ruine ale bisericii-monument istoric s-a dezvoltat cimitirul

satului Morunglav.

Dacă cele două construcții au fost ridicate în aceeași perioadă ne putem permite să

avansăm ipoteza că această cărămidă, pe care este inscripționat ,,La acest sfânt altar'', să

fi fost destinată construcției bisericii, deși ea a fost descoperită în ruinele casei Matei

Morunglav, care nu credem că avea ,,un altar‟‟.

Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV)

Victor Anestin

Încheiem în acest număr prezentarea volumului lui Victor Anestin apărut în 1901

(pe copertă 1902), în care acesta prezintă opiniile sale legate de opera dramatică a

scriitorului caracalean.

Concluzii

Deși cu ocazia analizării fiecărei piese, am vorbit, ici și colo, de modul de a scrie

al d-lui Lecca și am dat câteva noțiuni asupra tehnicii d-sale, totuși ne trebuie acum o

privire generală cu care să-i vedem toate piesele și să ne dăm seama mai bine de legăturile

ce le unesc.

Trebuie să constatăm de la început că cea dintâi observație ce ni se prezintă e că

autorului i-au trebuit, întotdeauna, multe personaje ca să poată scrie o piesă.

Orice acțiune a descris d. Lecca a trebuit să fie învăluită de micile acțiuni a zeci de

alte personaje neînsemnate.

D-lui Lecca îi trebuie multă viață pe scenă și de aceea nici nu ar putea scrie

vreodată o piesă în care să existe numai două sau trei personaje.

De la început m-am gândit la Alfred de Musset: pe acesta i l-am opus. Musset nu a

scris decât proverbe, piese într-un act, cu două, trei sau patru personaje, cu acțiune

delicată, ușoară.

D. Lecca e tocmai opusul lui: dânsul nu posedă acea delicatețe de care s-ar putea

Ruinele fostei biserici din actualul cimitir al satului Morunglav (2016)



servi un scriitor ca Musset, când ar scrie ceva ca Il faut qu’une porte soit ouverte ou

fermee, sau: A qoui pensent les jeunes filles.

Și cauza e tocmai diferența de a vedea viața. Musset a văzut numai partea ei

delicată, pe când d. Lecca a văzut partea ei tragică. Și tragedia nu merge fără multă viață,

fără o intensitate a ei, fără decoruri.

În ce privește decorurile și mis en scena, de care vom vorbi mai departe e bine să

amintim următoarea observație: A existat mai demult un pictor, C. Lecca, nu știu dacă e

rudă cu d. Lecca125

, dar dacă ar fi așa, ar exista o mare asemănare între tablourile acelui

pictor și între piesele d-lui Lecca.

Așa, de exemplu, în tabloul: Intrarea lui Mihai în Alba Iulia. Bineînțeles lăsăm

deoparte forma și analizând numai ideea și mis en scena, vedem o mare asemănare.

În fund, pe un deal se ridică cetatea Alba Iulia, căreia i se văd în depărtare turlele

bisericilor și edificiile mai însemnate. La poartă așteaptă Mitropolitul cu întregul cler:

până la poartă soldații înșirați pe ambele laturi. Mihai,în față, înconjurat de căpitanii săi,

toți călări pe niște cai înspumați, parcă au stat să pozeze inaintea pictorului. De-o parte și

de alta poporul: bărbați ce-și agită căciulile femei și copii.

Și mai cunosc încă două tablouri lucrate tot astfel.

Tot așa și d. Lecca are predilecție pentru viață, bineînțeles însă având un gust

artistic mai conform cu timpul și cu cultura noastră.

De aceea mai repetăm o dată: D. Lecca nu va putea scrie piese de pură psihologie;

nu vrea sau nu poate să analizeze bine personajele sale; îl obosește desigur personajele

principale și atunci se scapă amestecând personajele secundare.

De aici consecința că d. Lecca trebuie ca o dată cu personajele vulgare, care nu iau

nici o parte la acțiune, să pună și conversațiile și situațiile potrivite acelor personaje.

Și de aici banala realitate și oglinda vieții de toate zilele, din care d. Lecca și-a

făcut o specialitate și în care a reușit perfect. Nu mai găsești nimic din conveniențele

pieselor vechi. În privința aceasta d. Lecca e un novator. Ca să miști atâtea personaje, ca să

le dai viață trebuie însă să ai darul de-a fi un bun metteur en scene și d. Lecca îl are în

toată plinătatea lui.

Nimeni nu s-a priceput până acum să dea toate mișcările, să indice tot ce trebuie să

facă personajul în scenă, de la gestul cel mai vag și mai delicat până la cel mai vulgar.

Tot de aceasta se leagă realitatea dialogurilor și suprimarea monologurilor; pe

acesta din urmă înlocuindu-le cu scene mute, care au mai multă valoare decât orice tragic

monolog.

Rămâne să discutăm un lucru foarte însemnat și care ne va explica caracterul celor

trei piese ale d-sale: concepția ce o are despre viață.

Se știe că de la aceasta atârnă tot, de ea depinde orice lucrare a unui autor, fie el

dramatic, fie romancier, poet, etc.

Ce idee își face d. Lecca de viață?

Într-un roman se mai pot prinde ici și colo reflecții ale autorului, oricât ar fi el de

obiectiv; într-o poezie e și mai ușor într-o piesă e însă cât se poate de greu căci autorul nu

intervine niciodată, ci vorbește prin ajutorul atâtor personaje și, de voie, de nevoie trebuie

să fie mai obiectiv decât un romancier.

125

Pictorul era bunicul dramaturgului



Din cele trei piese ale d-lui Lecca am putut scoate următoarele: D. Lecca e de un

fatalism fără margini și acest fatalism respiră în toate piesele sale. Personajele sale sunt

niște simpli manechini duși de voia soartei fără cea mai mică voință; în mod fatal ajunge

fiecare acolo unde îl mâna destinul.

În mod fatal se distruge dragostea Castei- Diva, în mod fatal Vanta devine asasinul

fiului său, tot în mod fatal Zoe rămâne singură pentru totdeauna țintuită de paralizie

într-un cărucior.

Dacă cearcă vreunul să se smulgă acestui destin orb, sforțările sunt zadarnice;

zadarnic caută Dinu să scape de dragostea Leliei, zadarnic Zoe se luptă contra

nefericirilor ce o asaltează din toate părțile și cărora nu poate să reziste.

Ici și colo răsare câte un personaj mai cu voință; dar de obicei d. Lecca îl schițează

prost, ca Mircea din Suprema Forță.

Am putea apropia personajele d-lui Lecca de acelea ale tragicilor Greci, afară de

un singur personaj: de Vanta, când ia rezoluția de a nu mai juca cărți, pentru a nu-şi ruina

cu totul familia, cu toate că în urmă, Vanta e împins de soartă a comite un asasinat.

De aceea pentru d. Lecca viața nu e o veselă farsă, ci o însemnată tragedie, dar

trebuie să remarcăm că nu e o tragedie decât pentru ființele nobile, pentru cele care știu să

sufere. Pentru Alex. Fronda, Zoiescu, Etienne de Radoucano, Nathan etc, viața e o

păpușerie; pentru Zoe, Dinu, Gina, Elena, Vanta, Filip Vanta viața e o adevărată tragedie.

Pentru cei care nu înțeleg viața, totul e foarte simplu: il faut s’amuser ici bas sau

trebuie să fii fericit prin orice mijloc, oricare ar fi el; pentru sufletele distinse d. Lecca nu

vede decât partea tragică: seriosul vieții, și în toate piesele sale, numai ultimele personaje

au rolurile principale.

D. Lecca nici nu ar putea pune în acțiune un om de rând.

Și de aici o importantă concluzie. D. Lecca nu iubește vulgul și, prin urmare, nu ar

putea să facă tipuri ca Nae Ipingescu, cetățeanul turmentat, coana Zoițica, conu Leonida,

etc și nu numai vulgul, ci și pe acei din clasa de sus, care nu sunt decât niște simple

păpuși: ca tinerii de bonton și cucoanele evaporate.

Pe aceștia din urmă, fiindcă trebuie să-i descrie, îi ridiculizează; de cei dintâi nici

nu voiește să audă măcar.

D. Lecca e aristocrat și așa se explică și cultul ce-l are pentru orice manifestație a

formei de la fraza bine cizelată și până la exactitatea mis-en scenei.

Pare însă că sunt încă unele sentimente care se ciocnesc în sufletul său; nu-și au

găsit încă adevăratul drum; așa se complace prea mult în redarea bananelor conversații.

E singura concesie ce d. Lecca face muţimii, redând toate aceste nimicuri ale

vieții; e drept că d. Lecca s-a gândit la efect.

Știa prea bine că a pune în scenă numai persoane prea multe, ideale, ar fi riscat să

nu placă majorității; a băgat deci în piesă și tipuri străine, antipatice d-lui; dar care au atras

personajele principale.

Și acest mod de a scrie îl mai găsim la unul dintre cei mai însemnați autori

dramatici ai timpului, la Rostand. Rostand a sacrificat și mai mult gustului mulțimii și și-a

rezervat numai cizelarea versurilor.

Așa, găsim în Princesse lointaine în Cyrano de Belgerac în l’ Aiglon redarea

intensității vieții sub toate formele ei.

Deosebirea însă e mare între Rostand și d. Lecca, căci autorul român e un



dumasien rătăcit, care vrea să atragă publicul prin intensitatea vieții ce reda pe scenă însă

numai pentru a îndulci teoriile d-sale de moralist, de filozof, pe când Rostand descrie

aproape cu patimă mirificele aventuri din Princesse lointaine sau din Cyrano de Bergerac.

În Rostand e un suflet de cavaler medieval rătăcit în secolul nostru, în d-nul Lecca

e numai filozoful vieții. De aceea unul te va entuziasma și, prin urmare, va putea place

chiar mulțimii care e cea mai entuziasmabilă, pe când celălalt te va face să cugeți asupra

vieții, ca să-ți dai seama de inanitatea ei.

Eroii lui Rostand au toți un ideal, ai d-lui Lecca nu au nici unul; sunt toți lăsați în

voia sorții și cauza deosebirii între acești doi scriitori e că pe când unul e idealist, celălalt e

un realist.

Așa, d. Lecca, oricât ar sacrifica din gustul său, pe tot însă nu-l va sacrifica; ține

prea mult la realitate și de aceea și cele trei piese ale d-sale sunt luate din timpul nostru.

E mai ușor însă să iei din timpurile trecute, din istorie; cu puțină muncă și răbdare

prinzi culoarea istorică și apoi faci lesne o piesă cu împărați, regine, conspiratori etc, cum

de exemplu: Domnița Olena, care n-a avut mult succes decât din cauza timpului prea

depărtat în care se petrece acțiunea, cât și din cauza îmbrăcămintei, a decorurilor, din

cauza atâtor coups de theatre de care piesa e plină.

Nu vreau să isprăvesc acest mic studiu până nu voi da o mică lămurire celor care

mă vor acuza că am lăudat pe d. Lecca în detrimentul d-lui Caragiale.

Deși cititorii inteligenți trebuie să fi înțeles deja că pentru mine Alecsandri și d.

Caragiale sunt singurii care au făcut epocă în literatura noastră dramatică; trebuie să repet,

pentru cei care nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă, cât și pentru malițioși, că fără operele

d-lui Caragiale, operele d-lui Lecca nu ar fi putut să existe.

Operele d-lui Lecca sunt o consecință fatală a celor ce s-a scris inaintea lor.

Operele d-lui Caragiale nu și-au pierdut încă valoarea, căci tot mai există un

public pentru ele. D-l Lecca nu face decât să lupte involuntar pentru a-și forma un

public.

Nu putem deci contesta noi talentul d-lui Caragiale și nimeni nu ar putea face

acest lucru; e fatal însă ca viitoarele piese românești să nu mai poarte ștampila d-sale, după

cum ale d-sale nu au purtat pe aceea a lui Alecsandri.

Nu sunt deci un decreator al d-lui Caragiale; sunt, din contră, unul din cei care i-a

admirat mult talentul.

Aceasta pentru a nu da naștere la acuzații fără motiv.

Ar trebui să înțeleagă pentru totdeauna cei care scriu cronici de gazete: că se

găsesc și oameni care admiră sau critică și fără imboldul prieteniei sau al neprieteniei.

Știu că vine greu publicului nostru să înțeleagă dintr-o dată o inovație; fiecare are

ideile lui așezate în clișee; e cam greu să-l faci să mai înțeleagă o idee nouă, o nouă formă

e de datoria celor care se ocupă mult cu asemenea lucruri, de a deschide ochii celor care se

încăpățânează a-i ține închiși.

De altfel adevărul iese, curând sau mai târziu, la iveală; trebuie însă de multe ori

să-l exhibezi cât mai curând publicului, care se ocupă mai mult de alte lucruri decât de

artă.

Bucureşti, aprilie 1901.



Testamentul buclucaș al lui Ghiță Dumitrescu și povestea tragicomică a școlii din

Șerbăneștii de Jos

Aurică IVAȘCU

Venind să pună în valoare o serie întreagă de documente vechi identificate în

Arhivele Naționale ale României, prin neobosita strădanie a profesorului Ion D.

Tîlvănoiu, documente pe care mi le-a pus la dispoziție de curând, cu multă

amabilitate, cunoscându-mi preocupările axate pe istoria comunei Șerbănești, acest

documentar va stârni, cred eu, un interes mult mai larg, totuși... Că nu e vorba aici

doar de un istoric al fostei Școli Vechi din Șerbăneștii de Jos, ci de o adevărată

tragicomedie ce s-a derulat pe scena instituțiilor statului, timp de peste cinci ani, cu

eroi și întâmplări adevărate, o odisee grotescă, pe care n-am fi putut-o întâlni

niciunde altundeva, decât la noi, în România! Pentru că și atunci, ca și acum, legea,

la noi, era prost făcută, nu era deloc sau, dacă era, nu se respecta. Și, fără a avea,

deocamdată, suficiente dovezi, cel care a generat toată această poveste a fost nimeni

altul decât, mereu răzvrătitul învățător șerbăneștean, Ion M. Leabu, așa cum voi

încerca să argumentez în cele ce urmează. Dar nu este deloc de neglijat nici aspectul

juridic, de drept administrativ și civil, iscat de, aparent obscurul testament al unui

arendaș de mâna a doua, cum a fost Ghiță Dumitrescu...

Școala Veche este denumirea sub care șerbăneștenii mai numesc încă vehiul local al școlii

din Șerbăneștii de Jos, școală care a avut, la un moment dat, două corpuri de clădiri, așa

cum vom vedea în cele ce urmează. Pe locul uneia dintre aceste clădiri (localul vechi al

Școlii Vechi și vechiul sediu al primăriei) a fost construită, prin 2009, o grădiniță

modernă, rămânând încă în picioare localul nou al Școlii Vechi, de care ne vom ocupa în

acest material (v. imaginea alăturată). Acest toponim a apărut, în rândul sătenilor, ca o

necesitate de diferențiere a școlilor din Șerbănești; pentru că Școala Nouă are, de pe la

începutul anilor „60, o altă locație, mai în centru, lângă actuala primărie...

Ion M. Leabu a fost ,,primul învățător de Stat”, care a activat la Școala Veche începând

cu 15 octombrie 1879 (v. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa

Ciurea, Slatina, 2010). Acesta era ,,transilvănean de origină” (v. ziarul Epoca, 19 august

1888) dar și-a

întemeiat o familie

la Șerbănești și,

timp de aproape

trei decenii, el a

marcat în mod

lăudabil viața

socială și culturală

a comunei. Când

el a venit la

Șerbănești, școala

funcționa în

localul vechi al Școlii Vechi, unde fusese primăria, local cu două săli de clasă, care, așa

cum spuneam, acum nu mai există, pe locul lui construindu-se grădinița... Ion M. Leabu a

fost implicat profund în politică, era un om influent și de temut și era considerat de către

liberalii din Olt un provocator de ,,agitațiuni nesănătoase” (v. ziarul Voința Națională, 14

Școala Veche și Grădinița Nouă din Șerbăneștii de Jos ( 2012)



martie 1901) și un ,,agent conservator” (v. ziarul Voința Națională, 15 martie 1901). Din

acest considerent, cu ocazia revoltelor țărănești de la Șerbănești, din anii 1888 și 1899,

acuzat fiind ca instigator, fusese transferat, disciplinar, în 1888, la Sâmbureștii de Olt,

apoi, în 1899, exclus din învățământ pentru o perioadă de cinci ani. În fapt, el se declara

independent, candidând, în1901, la Colegiul III de Cameră din Olt. După ispășirea

pedepsei, Ion Leabu s-a reîntors la Școala Veche, în 1904, pe postul de învățător I pe care

îl deținuse și rămâne pe acest post până în 1908, când a murit (v. GHIMIȘESCU, Petre și

GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de Jos: Lucrare de cercetare

pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -

1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L).

Testamentul lui Ghiță Dumitrescu trebuia să vină ca o soluție salvatoare a

nenumăratelor demersuri efectuate de autoritățile locale și de institutorul Ion M. Leabu,

care solicitau fonduri pentru construirea unui nou local de școală în Șerbăneștii de Jos, cel

vechi devenind neîncăpător. Așa se face că, pe 28 iunie 1896, Ion M. Leabu se oferea să-i

scrie testamentul lui Ghiță Dumitrescu și să se ocupe, fără preget, de legalizarea lui, atâta

timp cât acesta acceptase să doneze 6000 lei pentru construirea unui nou local de școală la

Șerbăneștii de jos. Astfel, motivat fiind, în dimineața zilei următoare, Leabu însuși

mergea, după cum rezultă din context, la Slatina la doctorul Nicolau, care îi elibera un

certificat medical prin care se atesta starea gravă de boală a lui Ghiță Dumitrescu, după

care, în aceeași zi, se solicită legalizarea testamentului la Tribunalul Olt, dispunându-se

deplasarea la Șerbănești a unui ,,membru suplemente” și a unui ajutor de grefier, la

domiciliul lui Ghiță Dumitrescu. Deoarece cei doi trimiși ai Tribunalului de Olt au ajuns

pe ,,la ora 12 din noapte și pentru liniștea testatorelui care dormea”, au ,,lăsat a se lua

declarațiunea din dimineața zilei”, pe 30 iunie 1896. Așadar, în dimineața zilei de 30

iunie, când au ajuns la domiciliul lui Ghiță Dumitrescu cei doi trimiși, consemnau în

procesul-verbal că ,,într-una din camere, am găsit prezente bolnav în pat pe D-l Ghiță

Dumitrescu […], ne find în stare a părăsi patul și în imposibilitate să se transporte la

reședința județului”. Și, tot în procesul-verbal de legalizare a testamentului în cauză, se

preciza că: ,,Testatorele Ghiță Dumitrescu ne find cunoscut personal de noi pentru

[i]dentitatea persoanei sale ne-a prezentat ca martori pe D-l Ion M. Leabu scriitorul

actului și pe D-l Gr. Tomescu primarul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu, ambi[i]

cunoscuți de noi personal. După ce ne-am încredințat că testatorele se află în deplină

facultăți mintale dar în imposibilitate de a se putea presenta la [onor] tribunal din causa

boalei, în auzul și de fața testatorului am dat citire testamentului din cuvânt în cuvânt și la

întrebările făcute de noi testatorele ne-a declarant că testamentul este al său făcut din

libera sa voință, fiind scris și redactat de D-l Ion M. Leabu după cererea sa și că

iscălitura din trânsa este proprie a D-sale. Martorii ne-au afirmat că D-l Ghiță

Dumitrescu este adevărata persoană ce face acest testament. D-l Ion M. Leabu ne-a

declarat că testamentul este scris și redactat de D-sa după voința testatorului pe care l-a

și sub-scris cu această mențiune.”

Dar să vedem ce prevedea buclucașul testament al lui Ghiță Dumitrescu!

«Testament

Subsemnatul Ghiță Dumitrescu de profesiune agricolă, ca asociat verbal cu

doamna arendașă Teodora Christide, cu a treia parte din câștig asupra Moșiei

Șerbănesci, proprietatea D-lor C. Manu și fiii săi, pe care o ținem cu arendă și contractul

de arendare făcut numai pe numele D-nei Christide, [având] în vedere că boala de care

sufăr s-a agravat și ca să nu las averea mea neregulată pentru viitor, ne-având (alți) copii



nici alți descendenți și descendență, m’am hotărât cu libera mea voință a dispune ca

averea mea prezentă și viitoare, după moartea mea, să fie regulată astfel:

Institui ca legatară universală asupra averii mele pe soția mea legitimă, Frosa Ghiță

Dumitrescu, născută Ion Popescu, care m’a căutat și m’a îngrijit tot timpul boalei mele și

cu care am trait și trăiesc în deplină armonie.

Averea mea prezentă se compune din suma de 48050 lei (adică patru zeci și opt mii cinci

zeci lei) și anume averea următoare:

a. Din o poliță datată din aprilie 1896 la ordinul meu de semnată de debitorele Cosma

Constantinescu, cu scadența la 1 octombrie 1896, în sumă de 10750 (adică zece mii șapte

sute cincizeci lei);

b. Bonuri amortizabile cu rentă de 5% (cinci la sută) în sumă de lei 24000 (adică două

zeci și patru mii lei);

c. Numeral lei trei mii (adică 3000 lei);

d. Și de suma de 10300 lei (adică zece mii trei

sute lei) ce am a mai primi din socoteala

anilor 1893, 1894 și 1895, conform comptului

(în rezumat) scos de mine după registrele de

comptabilitate ale moșiei, care sumă am a

primi de la onor Doamna Christide, ca

asociata mea.

Legatara mea universală se obligă prin acest

testament de a da din averea mea fraților mei,

cinci, și anume:

a. Constantina Nicolae Ruda, domiciliată în

comuna Leu;

b. Moștenitorilor decedatei mele soră (băeților

săi minori: Fănică, Ioniță și Gheorghe,

domiciliați în comuna Popânzălesci);

c. Maria Costache Radu Stancu, domiciliată în

comuna Drăgotești;

d. Iona Ioniță Marinaș, domiciliată în comuna

Leu;

e. și Dumitru Mitran, domiciliat în comuna

Popânzăleșci, toate aceste comune fiind

situate în Județul Romanații, câte 4000 lei

(adică patru mii lei) pentru fiecare în parte, cu

adăugirea că moștenitorii decedatei mele soră,

Floarea Stoica Gorun, primește toți o singură parte, care se va depune de legatara

universală și executoarea testamentară la onor Casa de depuneri și consemnațiuni cu

procentele ce obișnuit să plătesc de aceia casă până la majoratul minorilor.

Leg din averea mea mișcătoare suma de lei (6000) adică lei șease mii, comunei

Șerbăneșci de Jos, plasa Șerbăneșci, Județu Oltu, pentru construirea unui local de școală

în această comună pe al cărui frontispiciu se va comemora numele meu prin

inscripționarea legatului. Această sumă se va depune la onor Casa de depuneri și

consemnațiuni de către executoarea testamentară ce am orânduit pe comptu și la

dispoziția casei comunale Șerbăneșci, Județu Oltu, care va putea ridica această sumă și a

o întrebuința la destinațiune atunci când vor fi total desăvârșite lucrările și formalitățile

legale spre a se pune localul în construcțiune.

Testamentul lui Ghiță Dumitrescu

(prima pagină)



Soția mea, legatara universală, îmi va face înmormântarea comform rangului meu și

pozițiunei mele sociale și după uzul religiunei noastre ortodoxe. Mi se va cumpăra o cruce

de ca 500 lei, mi se va face o boltă de cărămidă în care se va mai așeza și osemintele

decedatului meu copil.

Pentru aceasta și alte cheltuieli ce le vor mai găsi de cuvință să se facă destin ca

opere de înmormântare și cele alte pomeniri pentru sufletu meu, suma de 3750 (adică lei

trei mii șapte sute cinci zeci).

Orice avere se va mai realiza în urmă din daravelele mele și pe care acuma nu o

posed se va repartiza între legatarii prevăzuți în prezentul act, precum urmează: se va

repartiza în porții egale, adică cinci porții frații mei și a șeasea parte soția mea, Frosa

Ghiță Dumitrescu. Tot asemenea se va repartiza și suma de 10300 lei ce am a primi.

Prezentul testament care coprinde ultima mea voință s’a redactat după dictarea

mea cu libera mea voință din deplinătate facultăților mele mintale, scris de D-lui Ion M.

Leabu (scriitorul acestui act), învățător din această comună, după dictarea mea, subscris

de mine prin propria semnătură, a mea și a D-lui Ion M. Leabu, scriitorul acestui act.

Prezentul testament s’a format pe coală timbrată a 5 lei comfom legi[i]

anecsându-i-se al doilea ecsemplar format pe hârtie liberă nesubscris și care se va subscri

în presenta autoritate care va instrumenta pentru autentificarea presentului act.

Mai leg legitimei și credincioasei mele soții, Frosa Ghiță Dumitrescu, născută

Iancu Popescu, suma de 8000 lei (adică 8000 lei) și trăsura cu doi cai și toate cele ce se

află în ființă ale casei, cu casa ce locuesc și din care va mai da pentru pomenirea mea

cele ce se va găsi de cuvință.

Dictat și datat de mine astăzi anul 1896 Iunie 28 în comuna Șerbăneșci de Jos,

Plasa Șerbăneșci, Jud. Oltu.

(ss) G. Dumitrescu

Scriitorul actului: I.M. Leabu

Scris și redactat de mine după voința testatarului

(ss) I.M. Leabu învățătorul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu

Martori pentru identitate:

I.M. Leabu, scriitorul actului

Gr. Tomescu, primarul comunei Șerbănesci de Jos, Jud. Oltu»

Din tot acest testament, ceea ce îl interesa, în mod deosebit, pe Ion Leabu, era

punctul 3, prin care Ghiță Dumitrescu dispunea, ca după moartea sa, pe care o simțea

pe-aproape, fostei comune Șerbăneștii de jos să i se dea o sumă de 6000 lei, ,,pentru

construirea unui local de școală în această comună”. Numai că el a pus niște condiții

clare, ieșite din comun, în ce privește utilizarea acestor bani:

Localul de școală astfel construit trebuia ca, pe frontispiciul său, să-i comemoreze numele

,,prin inscripționarea legatului”;

Donația sa să nu poată fi folosită, decât după ce sunt gata toate formalitățile și s-au

obținut toate aprobările necesare demarării construcției.

La scurt timp, pe 31 august 1896, tot Ion M. Leabu (nu Primăria!) se adresează,

disperat, Casei Școalelor pentru a face demersurile necesare ca să intre în posesia

testamentului și să pună de-o parte, cumva, donația de 6000 lei pentru construirea școlii de

la Șerbăneștii de jos, deoarece, pe 1 septembrie 1896, soția lui Ghiță Dumitrescu era

autorizată de Tribunalul Olt să ridice banii, potrivit testamentului (inclusiv banii donați

comunei Șerbănești pentru construcția școlii). La insistențele lui Leabu, probabil, în

aceeași zi, Casa Școalelor se adresează avocatului Poporului pentru a solicita urgent



Tribunalului Olt o copie a testamentului cu pricina și consemnarea legatului de 6000 lei.

Toate bune, până aici, dar pe 5 septembrie 1896, prefectul de Olt, dr. Alexandru

Stăncescu, se adresa ministrului Instrucțiunii Publice pentru a-l întreba dacă donația lui

Ghiță Dumitrescu poate fi acceptată, avându-se în vedere, pe de o parte, faptul că cei 6000

lei nu erau de ajuns pentru a construi școala de la Șerbăneștii de jos și, pe de altă parte,

prin testament se punea condiția ca pe frontispiciul școlii să se inscripționeze numele

donatorului. Păi, da! Mare belea... Dacă, cumva, banii acestui arendaș de mâna a doua erau

blestemați sau numele lui aducea ceva prejudicii comunei? Deși omul nu ceruse, de pildă,

ca școala să-i poarte numele, ci doar ca pe frontispiciul ei să i se scrie numele și suma

donată, spre veșnică aducere aminte, ca muritor vrednic de laudă, căruia i se datorează, în

bună parte, acel local... Și nici măcar nu spusese că vrea ca numele său să fie scris cu litere

de-o șchioapă!

Nu știu de ce, dar aceste clauze

par ticluite, parcă, după placul

învățătorului Leabu, ca garant al realizării

noului local de școală și ca stimulent

moral pentru Ghiță... Dar la câte bătăi de

cap aveau să ducă aceste clauze buclucașe

asupra autorităților, așa precum vom

vedea în cele ce urmează, probabil că nu

cutezase să gândească nici măcar Leabu!

Dar, ulterior, el și-a dat seama, cu

siguranță, că prin testament, mai trebuiau

prevăzute și niște sancțiuni motivante, în

caz de nerespectare a clauzelor legatului...

Odiseea aprobării construcției pentru

localul nou al Școlii Vechi din Șerbăneștii

de Jos a început imediat după moartea lui

Ghiță Dumitrescu, moarte care avea să

vină destul de repede, pentru că el era în

cunoștință de cauză, atunci când motiva

gestul său caritabil prin faptul că boala i

s-a agravat... Astfel, pe 17 iulie 1896, la

doar vreo două săptămâni după

legalizarea testamentului, Tribunalul Olt

ordona punerea soției defunctului Ghiță

Dumitrescu în posesia averii, punere în

posesie constatată prin inventar, în

calitatea sa de ,,legatară universală”. Deci

Ghiță murise de curând și averea sa își

urma calea dictată de el...

Dar bine că, pe 9 septembrie

1896, Casa Școalelor, ca reprezentant în

domeniu al Ministerului Instrucțiunii

Publice, răspunde (destul de repede,

totuși!) prefectului de Olt, recomandându-

i să accepte legatul de 6000 lei, în

condițiile prevăzute în testament... Însă

Cererea lui I.M. Leabu de recuperare a

legatului lui Ghiță Dumitrescu



despre temerea prefectului că nu-i vor ajunge banii, nicio vorbă! De fapt, temerile

prefectului de Olt erau, pe de o parte, faptul că numele lui Ghiță Dumitrescu nu-i spunea

nimic și nu știa dacă va fi acceptat să fie inscripționat pe frontispiciul școlii și, pe de altă

parte, suma pe care el o dona nu acoperea, în totalitatea, cheltuielile necesare construirii

noului local de școală. De drept, dacă ar fi fost o neregulă în clauzele testamentare, în ce

privește donația lui Ghiță Dumitrescu, atunci reprezentanții Tribunalului Olt nu trebuiau să

legalizeze testamentul în această formă. Și, după cum vom vedea, nici nu a fost invocată

vreodată încălcarea unor prevederi legale, în acest caz... Dar, vorba aia: să te ferească

Dumnezeu de mândria săracului! Că pe cât e de dezgustătoare, pe atât e de periculoasă...

Și-atunci, de ce să nu se pună ei, funcționarii și oficialitățile statului, la adăpost?!

Tot pe 9 septembie 1896, Avocatura Statului i se adresa ministrului Cultelor și

Instrucțiunii Publice pentru a-l informa că s-a rezolvat consemnarea legatului de 6000 lei

și că a făcut rost de o copie a testamentului lui Ghiță Dumitrescu, copie pe care i-o și

înaintează, în anexă. După o plimbare aiurea pe la minister, fără să-l citească cineva,

testamentul lui Ghiță și cu adresa Avocaturii Statului din Olt ajung, evident, tot la Casa

Școalelor... Și, de data aceasta, văzând testamentul, funcționarii acestei instituții devin

ceva mai vigilenți. Dacă, cumva, cine știe ce scandaluri ar isca punerea în practică a acelei

prevederi, cu consemnarea numelui lui Ghiță Dumitrescu, inscripționându-l (auzi!) pe

frontispiciul școlii?... Ca urmare, pentru a-și lua, totuși, niște măsuri de siguranță, pe 12

septembrie 1896, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice dă ordin ca la Șerbăneștii de

Jos să se întrunească în ședință extra-ordinară consiliul comunal și să hotărască dacă

acceptă donația și condițiile din testament. Așa da! Cei de la Șerbănești erau cei mai în

măsură să accepte banii lui Ghiță... Dar de unde or mai fi scos-o și p-asta?! Păi din lege, că

încă din 1864, conform legii comunale, ,,primirea daruriloru şi a legaturiloru făcute

comunei, sau asiediăminteloru comunale, cându valorea loru nu întrece zece mii lei [...]

chibsuirea Consiliului comunalu este supusă aprobaţiei formale a Comitetului

permanentu”. Acum e clar, nu? Că eu tot nelămurit rămân... Probabil că legea în cauză

spunea că banii donați de Ghiță Dumitrescu, fiind mai puțini de 10000 lei, trebuiau

acceptați, mai întâi, de consiliul local (comunal), după care aprobarea oficială o dădea

consiliul județean (comitetul permanent). Și dacă donația ar fi fost mai mare de 10000 lei?

Alta ar fi fost situația, desigur...

Peste vreo două săptămâni, pe 23 septembrie 1896, Consiliul local al comunei

Șerbăneștii de Jos autorizează (normal!) condițiile din testament și primirea donației de

6000 lei. Dar cred că s-au lăsat greu convinși șerbăneștenii... Păi da, că altfel nu dura atâta!

Își dau semnăturile pentru acest accept primarul locțiitor Grigoraș Tomescu, consilierii

locali: G. Baboi, Nae Preda Dudu, Ioniță Dumitrache, Radu Ene Pistol și notarul P.

Alecsandrescu. De fapt, cred că ei nu prea știau cum să redacteze acest document, spre a fi

pe placul autorităților...

Ei, dar hotărârea asta, a șerbăneștenilor, nu era, parcă, de ajuns, deși ședința fusese

convocată chiar din ordinul subprefectului... Ca urmare, peste vreo lună, pe 12 octombrie

1896, o comisie județeană se întrunește într-o altă ședință pentru a accepta hotărârea

consiliului local din Șerbăneștii de jos... Așadar, după o profundă analiză a hotărârii

semnate de cei câțiva consilieri șerbăneșteni, se concluzionează, în mod oficial (de data

asta!): ,,Delegațiunea județeană, pentru aceste motive și în baza art. 40 al. 9 din legea

comunală, este de părere ca să se autorize[ze] Consiliul Comunei Șerbănesci de Jos să

accepte legatul de 6000 lei al defunctului Ghiță Dumitrescu pentru construcțiunea unui

local de școală pe al cărui frontispiciu să figureze numele său, cu toate sarcinile și



drepturile prevăzute în testament.” Așa, da! Dar ce să se mai autorizeze, că ei acceptaseră

deja legatul...

Peste o altă săptămână, Casa Școalelor, văzând, probabil, că șerbăneștenii au

acceptat prea ușor banii arendașului Ghiță, s-a gândit că ar fi bine să se adreseze, totuși, și

ministrului de interne și să-i explice prevederile testamentului, rugându-l să dispună ce va

găsi de cuviință pentru autorizarea comunei de a primi legatul. Nu știm ce-o fi răspuns

ministrul de interne dar știm, după cum îl informa Casa Școalelor pe acest ministru, că,

Primăria Șerbăneștii de Jos, intrând în posesia acestei donații, Casa Școalelor va avea în

vedere construirea școlii în cauză, pentru 1898 (probabil!), deoarece „tabloul pentru

construcțiunile școlare primare ce au a se face în campania anului viitor 1897” era

,,definitive fixat”. Clar! Chiar dacă-ți vin banii de pomană și lor nu li se cerea decât

avizul...

După mai bine de o lună de la acea ședință de mare însemnătate a șerbăneștenilor,

pe 25 octombrie 1896, prefectul de Olt informează, în sfârșit Ministerul Cultelor și

Instrucțiunii Publice că s-a autorizat de către consiliul comunei Șerbăneștii de jos primirea

legatului de 6000 lei, ,,cu toate sarcinile, drepturile și obligațiunile ce result din acel

testament” și trimite ministerului, drept dovadă, copia procesului-verbal al consiliului

local. Așa da! Înarmat acum cu această minunată dovadă - hotărârea consiliului local al

comunei Șerbăneștii de jos de acceptare a donației și a condițiilor testamentare puse de

Ghiță Dumitrescu, în aceeași zi, Prefectura Olt face demersuri, de asemenea, către același

Minister al Cultelor și Instrucțiunii Publice ca să renunțe la planul de a se construi o școală

la Șerbăneștii de Sus, din lipsă de fonduri, și să se includă în lista de priorități construirea

noului local de la Șerbăneștii de Jos, aici existând terenul și ceva bani strânși de primărie

dar și donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu; bazat pe aceste argumente, se solicită

rectificarea planului de construire școli pentru anul 1897. Dar ce credeți că argumentele

Prefecturii de Olt erau de ajuns? Nu, desigur! Pe 31 octombrie 1896, Casa Școalelor

formulează răspunsul pentru solicitarea prefectului de Olt de revizuire a tabloului de

construcție școli, în sensul că ambele școli ar fi îndreptățite dar să vadă ce spun datele

statistice referitoare la distribuția, pe sate, a copiilor înscriși în ultimii ani la Școala de la

Şerbăneştii de Jos. Adică instituția în cauză voia dovezi clare, nu doar așa, vorbe!

Și, uite-așa, în ziua următoare, pe 1 noiembrie 1896, Casa Școalelor formulează o

adresă prin care solicită Revizorului Școlar al județului Olt o situație cu elevii înscriși la

școala din Șerbăneștii de Jos, în ultimii trei ani, pe cătune (mai precis, pe sate!). Dar cum

acesta n-avea asemenea date, evident, că răspunsul avea să vină abia pe 12 noiembrie

1896, când ajungeau datele transmise de dirigintele acestei școli, nimeni altul decât același

institutor Ion Leabu...

A, dar pe 6 noiembrie 1896, Casa Școalelor și-a mai amintit ceva! Instituția în

cauză atenționează prefectul de Olt că moștenitoarei universale (soția lui Ghiță) i se oprise

taxa de 9% și asupra legatului de 6000 lei, dar că, potrivit legii de atunci, asemenea donații

erau scutite de această taxă; ca urmare, i se cere prefectului să se informeze și să comunice

Casei Școalelor dacă pe seama construirii școlii din Șerbănești s-a alocat întreaga sumă

prevăzută prin testament, de 6000 lei. Că, altfel, sărmanul Ghiță ar fi fost trișat și în contul

școlii nu ar mai fi intrat întreaga sumă donată, că primăriei nu-i prea păsa de această

pagubă datorată statului, ori era în necunoștință de cauză. Tot ce-i posibil!

Pe 29 noiembrie 1896, Casa Școalelor formulează rezoluția către Prefectura Olt,

bazată pe datele primite din teritoriu, pentru solicitarea de construire, în 1897, a școlii de

la Șerbăneștii de Jos, nu de la Sus. Și deși datele transmise de învățătorul Leabu scoteau în

evidență clar o pondere majoritară a satului Șerbăneștii de Jos, la minister s-a decis ca să



rămână, totuși, tot ca-nainte! Adică, în 1897 se va construi școala din Șerbăneștii de Sus,

în 1898 cea din Șerbăneștii de Jos și, ulterior (nu se știe când!), școala de la Buta,

dându-se însă garanția că donația de 6000 lei va rămâne a se folosi, în 1898, pentru școala

de la Șerbăneștii de jos, așa cum îi era destinația.

Dar Prefectura Olt nu s-a lăsat convinsă și, pe 19 decembrie 1896, insistă cu

rugămintea la ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor de a se reveni asupra deciziei

luate de Casa Școalelor și să se facă, în 1897, școala de la Jos, nu cea de la Sus...

Deoarece, de data aceasta, nu a mai primit niciun răspuns de la Casa Școalelor, pe 8 aprilie

1897, Prefectura Olt revine și insistă cu argumente financiare asupra modificării tabloului

construcțiilor școlare, înlocuindu-se școala de la Sus, ca prioritate, cu școala de la Jos. Dar

Casa Școalelor nu se lasă înduplecată nici de această dată! Așa că, pe 22 aprilie 1897,

această instituție pune rezoluția acestei adrese: ,,să se răspundă că la Șerbăneștii de Sus

nu este școală deloc, spre deosebire de Șerbăneștii de Jos, unde există deja un local de

școală”. Clar, nu?! Deși prefectul le tot spunea că la Șerbăneștii de Sus nu sunt bani și, ca

urmare, degeaba este prinsă această prioritate în programul de construcții școlare din

1897... Și-avea dreptate prefectul, pentru că școala din Șerbăneștii de Sus, nu s-a putut

realiza (Din cauza banilor) decât prin 1927, adică după vreo trei decenii! Dar ce conta

faptul că nu erau bani, totul era făcut, ca și acum, ca să dea bine statisticile: în toate

comunele trebuia să existe școli și dacă școala de la Sus era prinsă (mereu) ca prioritate, în

programul de construcții școlare, era de ajuns...

La insistențele lui Leabu, probabil, care era, cum am văzut, aliatul politic de

nădejde al conservatorilor și inamicul guvernării liberare aflate atunci la putere, pe 5 mai

1897, Prefectura Olt insistă, din nou (a câta oară?), pe lângă ministrul Instrucțiunii Publice

și al Cultelor ca localul de școală să se facă la Șerbăneștii de Jos, venind cu noi argumente.

În paralel cu această ultimă intervenție a Prefecturii de Olt, pe 10 mai 1897, consiliul

comunei Șerbăneștii de Jos

aproba, prin hotărâre de consiliu,

terenul pe care urma să se

construiască noua școală. Semnau

procesul-verval al acestei ședințe

,,extra-ordinare” primarul locțiitor

Grigoraș Tomescu, consilierii: G.

Baboi, Radu Rotaru, Nae Preda

Dudu, Ilie Neagu și Ioniță

Dumitrache, precum și notarul P.

Alecsandrescu, concluzionând

într-un mod stereotip și servil:

,,Drept care am dressat pressentul

proces verbal [ce se va] înainta

autorităței în drept, spre celle

cuvenite”.

Pe 12 mai 1897, se pune

rezoluția mult-așteptată pe adresa Prefecturii Olt de insistentă revenire: ,,să se răspundă că

Ministerul știe legea și este singurul în drept să decidă ce trebuie făcut prioritar”...

Normal! Și-așa a și rămas (ca Ministerul!), pentru că peste mai bine de un an, pe 14 iulie

1898, Casa Școalelor dă dispoziție să se întocmească proiectul unui local de școală cu 4

săli de clasă, în comuna Șerbăneștii de Jos. Și proiectul s-a făcut, că era mai simplu (deși

s-au făcut niște cheltuieli aiurea!), dar de unde bani pentru patru săli de clasă? Că

Semnăturile celor care au hotărât alocarea

terenului școlii



propunerea inițială, de la Slatina, așa cum rezultă din schema de amplasament alăturată,

fusese făcută doar pentru două săli de clasă, plus casa învățătorului... Cu toate acestea, pe

25 iulie 1898 (tot după mai bine de un an!), Casa Școalelor aproba terenul ales pentru

localul de școală de la Șerbăneștii de Jos și dispunea anunțarea licitației pentru construcție.

Mai mult decât atât, pe 29 iulie 1898, această instituție înaintează Prefecturii Olt

proiectul aprobat pentru un local de școală cu 4 săli de clasă la Șerbăneștii de jos...

Incredibil de frumos! Nu?! Probabil că s-a și anunțat licitația aprobată de Casa Școalelor

dar, evident, nimeni nu s-a angajat să facă un local de școală cu patru săli de clasă doar din

donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu, statul neangajându-se cu nimic, el ocupându-se

atunci, ca și acum, doar cu băgatul de bețe-n roate... Așa se face că proiectul minune, cu cele patru săli de clasă ale sale, a zăcut

nebăgat în seamă de niciun antreprenor timp de vreo trei ani... Am zis bine! Păi da, că pe

18 iunie 1901, Prefectura Olt informa ministerul și Casa Școalelor că Primăria comunei

Șerbăneștii de Jos, săturându-se de atâta așteptare, a decis ca, chiar în vara acelui an, să

înceapă construirea noului local de școală ,,potrivit cu mijloacele de care dispune” (3 săli

de clasă, în loc de 4); găsind întemeiată solicitarea primăriei, prefectura cere aprobarea

Casei Școalelor, după ce, pe 14 iulie 1901, îi înaintase deja noile planuri ale localului din

Șerbăneștii de Jos (cu 3 clase). Păi sigur că da, nici nu se putea altfel! Dar de ce mai exista

oare Prefectura? Doar să facă pe intermediarul între Primărie și Casa Școalelor? Ei, dar

nici Casa Școalelor nu era de capul ei, pentru că, formal, toată corespondența trecea prin

Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, fără a o citi însă vreun factor de decizie,

doar funcționarii de la registratură, care o dirijau, care încotro... Așa se face, de pildă, că

prefectul se adresa, întotdeauna, ministrului, dar răspunsul îl primea de la Casa Școalelor...

Că ea tăia și spânzura, în domeniul construcțiilor școlare, fără să o coste nimic! Dar ce

credeți că a răspuns Casa Școalelor la acest ultim demers al Prefecturii Olt? Ignorând, pur

și simplu, solicitarea clară a Prefecturii, această înstituție a statului, răspunde, după vreo

două săptămâni de căutări și aduceri-aminte, că i s-a înaintat încă din 1898 proiectul de

școală aprobat și că i s-a autorizat anunțarea licitației... Păi, nu! Ce mai voiau ăștia, acum?

După trei ani, funcționarii de la București, credeau, probabil, că școala de la Șerbăneștii de

Jos era deja gata… Pe 1 august 1901, celor de la Casa Școalelor se pare că le-a picat,

totuși fisa, în legătură cu ceea ce voiau șerbăneștenii și expediază un răspuns lămuritor

Schema de amplasament a școlii și casei învățătorului - propuneri Slatina (stânga) și

București (dreapta)



către Prefectura Olt, ca să se înceapă construcția școlii după proiectul aprobat inițial și

dacă primăria nu se va putea încadra în cheltuieli, atunci Prefectura să dea dispozițiuni ca

școala să se facă după niște planuri noi, care fuseseră deja înaintate Casei Școalelor pe 14

iulie 1901 dar să actualizeze și toate celelalte fișe tehnice (devize estimative). Cum venea

asta, nu prea înțeleg și cred că nu prea au înțeles nici alții câtă vreme abia pe 22 martie

1902 Casa Școalelor a aprobat devizul de începere a lucrărilor pentru noul proiect (cu trei

clase în loc de patru) al școlii de la Șerbăneștii de jos…

Deznodământul pe jumătate fericit al noului local de școală din Șerbăneștii de

jos a fost acela că școala s-a construit, în cele din urmă, în 1902, dar nu așa cum ar fi

trebuit, ci așa cum s-a putut, doar cu banii donați de Ghiță Dumitrescu și din contribuțiile

primăriei. Cum s-a construit? Greu de explicat în câteva cuvinte, mai ales că ea, potrivit

actelor de decont, a fost finalizată în doar două luni (de toamnă!), inclusiv localul pentru

casa învățătorului...

În orice caz, pe 10 iunie 1902, Prefectura Olt se adresa (normal!) ministrului

Instrucțiunii Publice și al Cultelor pentru a-l informa că localul de școală de la Șerbăneștii

de Jos a fost dat în antrepriză lui C. Bardelle și, conform contractului ce se încheiase,

construcția va fi gata la finele lui octombrie 1902. Ce bine! Da, dar Prefectura solicita, cu

aceeași ocazie Casei Școalelor să-i aprobe și deblocarea sumei de 5805 lei pe care o are în

păstrare, contribuția anuală a Primăriei Șerbăneștii de jos pentru contul școlii... De banii

donați de Ghiță încă nu se vorbește nimic! Erau cu dedicație clară și păreau mai sigur de

accesat. Însă, pe 4 iulie 1902, Casa Școalelor pune rezoluția pe un referat al unui salariat

de-al său, ca să se răspundă de urgență Prefecturii Olt, cum că nu este corect să se

elibereze toată suma, atâta timp cât antreprenorul nu a făcut nimic și nu există niciun

document justificativ; lucrarea se atribuise antreprenorului pe bază de învoială, nu pe bază

de licitație; ca urmare, Casa Școalelor aprobă să se dea acont doar 1/3 din suma solicitată.

Păi cum? Dacă mergea și pe bază de învoială, de ce mai fusese nevoie de aprobarea

licitației? Oricum, bine și-așa, că pe 5 iulie 1902, Casa Școalelor a solicitat Casei de

Depuneri şi Consemnaţiuni să restituie pe numele prefectului de Olt, Petre N. Slăvescu,

suma de 1935, 20 bani, restul rămânând în păstrare în fondul Casei Școalelor. Dar pe 4

august 1902, la Slatina, se mai făceau încă două propuneri de amplasament pentru școala

de la Șerbăneștii de Jos și (normal!), pe 8 august 1902, Prefectura Olt se adresează

Școala Veche din Șerbăneștii de jos, după modificările survenite în ultimii ani

(foto 2012)



ministrului și Casei

Școalelor pentru a le

înainta schița de plan a

școlii din Șerbăneștii de

Jos, cu cele două posibile

amplasamente... Păi pân-

atunci ce făcuseră? Și

proiectul, care fusese

deja aprobat, nu

conținea, oare, și aceste

amplasamente? Asta mă

întreb eu dar pe 12

august 1902, fără nicio

grabă, administrația

Casei Școalelor cere

avizul serviciului tehnic

pentru a decide care

amplasament se aprobă

pentru școala de la Jos.

Chestie delicată! Pentru

că abia pe 27 august

1902 se formulează răspunsul de aviz favorabil, pentru ambele amplasamente de școală

propuse dar că ar fi de preferat varianta cu orientarea fațadei spre strada principală.

O să mă întrebați, privind la poza anterioară, care este, totuși, fațada școlii ce

trebuia să se numească Ghiță Dumitrescu. Păi nu mai are (acum) fațadă, că a fost atent

mutilată de-a lungul anilor! Dar a avut, cu siguranță, și era chiar una bine gândită... Fațada

era orientată, firesc, spre strada principală (acum, str. Grădiniței!). În locul fastuoasei

intrări principale (,,ușe cu geamlâc”), dinspre stradă, s-a zidit, cu mare grijă, tot intrândul

și s-a montat fereastra centrală, care nici măcar nu a mai fost aliniată cum trebuie, la partea

de sus, cu celelalte șase termopane low cost...

Pe 28 august 1902 însă, Prefectura Olt cere din nou bani la Casa Școalelor,

deoarece ,,antreprenorul trebue a începe îndată lucrarea”. Deci trecuse vara și construcția

școlii încă nu începuse... Și totuși, pe 27 octombrie 1902, antreprenorul face devizul de

evaluare a lucrărilor executate în perioada 26 septembrie – 27 octombrie 1902, costul

materialelor și al manoperei ridicându-se la 8195,40 lei. Așadar, construcția școlii

demarase, în sfârșit, tocmai atunci când noul an școlar deja începuse... Iar pe 2 noiembrie

1902, Prefectura Olt solicită ministerului și Casei Școalelor, pe baza lucrărilor executate, o

diferență de 5999. 58 lei, amintindu-și de donația de 6000 lei, fără a-și mai aminti însă de

numele lui Ghiță Dumitrescu... Iar de clauza cu inscripționarea pe frontispiciul școlii a

numelui său și a sumei donate, nici atât! Oricum, acum venise la conducerea județului un

alt prefect, care nu știa sau se făcea că nu știe nimic, în acest sens... Pe 6 noiembrie 1902,

arhitectul șef al Casei Școalelor (instituție serioasă, ce mai!) verifică devizele ce trebuiau

plătite antreprenorului și spune că nu sunt semnate de inginerul șef al județului și, ca

urmare, nu pot fi achitate. Clar! Treabă de arhitect șef! Numai că, se pare că altul era baiul,

din moment ce pe 9 noiembrie 1902, Casa Școalelor formulează un răspuns către

Prefectura Olt, anunțând-o că nu poate plăti, deocamdată, decât suma de 4513,40 lei;

pentru plata diferenței, se solicită să se trimită o copie a proiectului aprobat (păi cum!?), ca

Devizele aferente construirii noului local de şcoală şi a

locuinţei directorului



să poată face o analiză comparativă. Pe 19 noiembrie 1902, Prefectura Olt răspundea

Ministerului și Casei Școalelor că ,,proiectul în chestiune” fusese deja înaintat instituției în

cauză încă de pe data de 11 aprilie 1902 (normal!); ca urmare, solicita achitarea

necondiționată a diferenței până la 5999,58 lei. Deoarece răspunsul Casei Școalelor

întârzia să apară, pe 24 noiembrie 1902 Prefectura Olt solicita din nou diferența ce trebuie

achitată, plus achitarea unui alt deviz de 2481,31 lei.

Pe de altă parte, pe 20 noiembrie 1902, primarul I. Ghiocheanu și cu perceptorul

comunei Șerbănești confirmau că au primit de la prefectul de Olt, Petre N. Slăvescu, suma

de 6448,60 lei din fondul pentru școală. Iar pe 29 noiembrie 1902, Serviciul tehnic al

Casei Școalelor spune, în sfârșit, că ,,se va da” diferența de bani solicitată dar, totuși, să li

se trimită proiectul că ,,nu se află în cancelaria noastră”... Dar ce cancelarie or fi avut ei,

de pierduseră proiectul? Că evidențele deblocării de fonduri funcționau fără cusur, se pare,

atâta timp cât pe 5 decembrie 1902, Casa Școalelor se adresează Prefecturii Olt,

răspunzându-i la solicitarea din 24 noiembrie 1902, cum că în fondul disponibil pentru

școala din Șerbănești nu se mai află decât 14,50 lei și, ca urmare, suma solicitată nu poate

fi achitată; se autorizează însă ca plata să se facă din sumele de care mai dispune comuna

și se insistă ca, până la terminarea lucrărilor, să li se trimită, totuși, proiectul aprobat de

ei… Bată-l vina de proiect! Disperare mare! Ce importanță mai avea, oare, acesta, atâta

timp cât el nu fusese respectat de niciun fel? Sau poate tocmai d-aia se pierduse! Că uitai

să spun! Școala construită atunci, așa cum era și pe vremea când învățam eu în ea, nu avea

decât două săli de clasă, față de patru, cât se aprobase prin proiectul inițial și față de trei,

căt se ceruse ulterior... Oricum, această școală arăta (și mai arată încă) mult mai bine,

decât vechiul local! În data de 9 decembrie 1902, Prefectura Olt solicită Casei Școalelor să

îi trimită și cei 14,50 lei rămași în contul școlii de la Jos iar pentru restul, să se plătească

antreprenorului din celelalte surse ale comunei. Pe 13 decembrie 1902, Casa Școalelor

dispune, în sfârșit, și restituirea celor 14,50 lei.

După ce au dispărut din cont și acești ultimi bănuți, povestea școlii de la

Șerbăneștii de Jos se termină, fără a-și mai aminti cineva de dorința testamentară a lui

Ghiță Dumitrescu... În total, așa cum rezultă din devizul final prezentat în imaginea de mai

sus, construirea celor două săli de clasă a costat 7263,39 lei iar casa învățătorului, pe care

eu nu am identificat-o încă în teren și nu mi-o amintesc, a costat 3494,81 lei. Dar această

casă a existat cu certitutine deoarece, în 1942, ea servea drept ,,locuință pentru director”

și avea ,,2 camere de locuit, antreu, bucătărie, cămară și pivniță” (v. GHIMIȘESCU,

Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de

cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii

Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L).

Așadar, dacă Ghiță Dumitrescu și-ar fi gestionat singur cei 6000 lei donați

primăriei, aceștia ar fi fost suficienți pentru ridicarea localului de școală cu două săli de

clasă, așa cum era dorința de atunci a șerbăneștenilor. Că despre casa învățătorului, nu se

angajase omul cu nimic și nu fusese nicio vorbă, atâta timp cât însăși primăria stătea cu

chirie... Oricum, se pare că chiar la finele anului 1902 (când s-or fi uscat, oare, pereții?),

școala s-a mutat în localul nou iar localul vechi a fost reocupat de Primărie, ,,scutindu-se

comuna de o chirie în sumă de lei 200 ce se plătește anual”. Deci, ca număr de săli de

clasă, școala nu a câștigat nimic: poate doar o clădire nouă, mai curată, mai spațioasă și

mult mai luminoasă! Pentru că vechiul local, nemaifiind reparat, se afla ,,în stare de ruină

și vătămător copiilor”. Totuși, potrivit monografiei învățătorilor Ghimișescu (v. lucrarea

menționată mai sus), localul acesta ar fi fost dat în folosință abia în 1904, deși comform

devizului pe baza căruia antreprenorul și-a încasat banii, lucrarea părea terminată, fiind



prinse la plată inclusiv sobele... Dar după cele relatate, totul pare posibil! Și tot acești

distinși învățători (soț și soție) își exprimau regretul, spunând și ei, ca și mine: ,,Păcat însă

că antece[s]orii noștri nu s’au gândit măcar să dea denumirea școalei după numele

donatorului ca semn de recunoștiință!”

A trebuit să vină însă comuniștii la putere ca să le facă șerbăneștenilor Școala

Nouă, într-o altă locație, rapid și fără să le ceară vreun ban, doar ceva muncă voluntară...

Și nu cu patru săli de clasă, ci cu cinci; asta pe lângă localul construit din donația lui Ghiță

Dumitrescu (al cărui nume comuniștii l-ar fi șters, oricum, de pe frontispiciul școlii!) și pe

lângă localul fostei primării, care s-a întors din nou în proprietatea școlii... Ba, mai mult, în

1974, s-a mai construit, în incinta Școlii Noi, un local adițional, cu etaj, adăugând

instituției în cauză alte șase săli de clasă și o bibliotecă. Adică, să tot înveți, că aici se

făceau, la un moment dat, zece clase, nu doar opt, ca acum, și în două schimburi! La ce

folos însă? După revoluția din „89, copiii șerbăneștenilor s-au împuținat de la an la an și

școala lui Ghiță Dumitrescu aproape că nu-și mai găsește trebuința; la fel și școala de la

Șerbăneștii de Sus...

Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi (I)

Colonel r. Dumitru Matei

Oraşul Caracal era în anul 1848 reşedinţa judeţului Romanaţi şi ispravnicul

judeţului, Gheorghe Magheru, oltean din Râmnicul Vâlcii aderase la ideile revoluţiei şi

avea la dispoziţie pentru menţinerea ordinei în reşedinţă şi în celelalte localităţi ale

judeţului un număr de 250 dorobanţi. Se mai aflau în judeţ şi subunităţi ale armatei

permanente înfiinţată în anul 1830, în timpul ocupaţiei ruseşti.

Sentimentul de mândrie naţională şi dorinţa de libertate s-au dezvoltat tot mai

puternic începând din anul 1821, fiind încurajat de imperiile vecine, fiecare dintre acestea

sperând să se folosească de români în lupta contra celorlalţi.

În Oltenia s-au constituit mai multe formaţiuni militare care au luptat alături de

trupele ruseşti împotriva armatei otomane, dar au rămas aici „creştinii”, contra

„păgânilor”. Am scăpat de ei cu ajutorul „păgânilor” care au câştigat războiul şţi i-au

obligat să se retragă din Principate.

În acest timp a crescut dorinţa poporului român de a fi „neatârnat” de puteri

străine, căci vântul de libertate a ajuns şi la el.

Minţile luminate, între care a strălucit a olteanului Nicolae Bălcescu, alături de Ion

Ghica, Christian Tell, maiorul Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleşoianu şi

locotenentul Alexandru Cristofi, au înfiinţat în anul 1843 societatea secretă Frăţia126

, care

a răspândit ideile de libertate, formând puternice nuclee în numeroase localităţi cu scopul

de a emancipa societatea şi statul român.

Cei mai hotărâţi luptători au fost oltenii, care s-au angajat să înlăture regimul

obedient prin lupta revoluţionară şi – de comun acord cu nucleul revoluţionar din capitală

– au stabilit să înceapă acţiunea în judeţul Romanaţi, având între „căuzaşii” revoluţiei pe

ispravnicul judeţului.

Convinşi de importanţa armatei în acţiunea revoluţionară, conducătorii revoluţiei

i-au acordat atenţie deosebită. Nicolae Bălcescu înfiinţase o şcoală în cadrul Regimentului

126Idem, pag, 235



3 Infanterie. Importanţa pe care el o acorda armatei rezultă şi din faptul că încă din 1844 a

editat lucrarea sa Puterea armată şi arta militară la români de la întemeierea principatului

Valahia şi până acum.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se constituia parte a marilor mişcări

revoluţionare care au zguduit din temelii Europa acelui an127

.

Fruntaşii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească au participat la revoluţia din

Franţa, unde şi-au însuşit principiile ce urmau să guverneze noua societate. Nicolae

Bălcescu împreună cu A. G. Golescu au venit de la Paris la Viena şi de acolo pe Dunăre

până la Orşova şi la Corabia, unde l-au vizitat pe Nicolae Pleşoianu, comandantul

companiei a 5-a din Regimentul 1 Infanterie128

cu care au discutat despre planul revoluţiei.

Ofiţerul l-a informat pe Bălcescu că este gata şi că are încrederea soldaţilor. La Caracal

nu l-a întâlnit pe Gh. Magheru, care era plecat din localitate.

Iniţiatorii revoluţiei au optat pentru începerea acţiunilor revoluţionare simultan în

4 centre: două în judeţele Olteniei – la Islaz, în Romanaţi şi la Ocnele Mari, în Vâlcea –

unul la Telega, în Prahova şi altul la Bucureşti, acestea având comandanţi militari devotaţi

revoluţiei.

Au ales

centrele din Oltenia

având în vedere

faptul că mulţi olteni

aveau experienţă

militară, căci au

luptat în războiul

ruso-turc din 1828-

1829, în unităţi de

panduri, alături de

armata rusă. Din

rândurile lor în anul

1830 s-au format

primele 3 regimente

ale armatei române

moderne, iar în

preajma revoluţiei

Regimentul 1 Infanterie avea reşedinţa la Craiova.

Comandantul oştirii colonelul Ion Odobescu, comandanţii celor 3 regimente:

coloneii Anton Garbaţchi, Iulie Engel şi Ion Solomon, cu câţiva ofiţeri superiori promovaţi

din rândul marii boierimi, nu erau de partea revoluţiei; între aceştia a fost maiorul

Paznanschi, comandantul batalionului 1 din Regimentul 1 Infanterie şi maiorul Grigore

Lăcusteanu, comandantul batalionului 2 din Regimentul 2 Infanterie, care informa

conducerea ţării despre pregătirea unei revoluţii ostăşeşti cu consecinţe imprevizibile

pentru domnie, revoluţie care odată dezlănţuită ar fi putut contamina ţara129

.

Cei mai mulţi ofiţeri de la batalioane, companii şi plutoane erau adepţi ai

revoluţiei: maiorii Christian Tell şi Radu Golescu, căpitanii Nicolae Pleşoianu,

Drăghicescu Fărcăşanu şi Mihail Caracasidi, locotenenţii Al. Cristofi, George

127Col. dr. Gh. Romanescu ş.a., Istoria Infanteriei Române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, vol I, pag. 229 şi

urm. 128Idem pag. 236 129Dr. Nichita Adăniloaie ş.a.: Istoria militară a poporului român, Editura militară, Bucureşti, 1987, vol. IV, pag. 278

Dislocarea infanteriei permanente din armata Ţării Româneşti

în luna mai 1848



Paraschivescu şi T.

Conţescu,

sublocotenenţii N.

Paraschivescu,

Gheorghe Zalic şi

alţii130

.

Sublocotenentul

Nicolae Paraschivescu

din Regimentul 1

Infanterie era acuzat

că a desfăşurat acţiuni

subversive, de

subminare a ordinii

legale, atât până a nu

izbucni [revoluţia],

cât şi după aceasta,

iar locotenentul

Hariton Racotă de la compania de dorobanţi din Caracal era caracterizat drept revoluţionar

cu ştiinţă şi cu înţelegere cu capii revoluţiei pentru izbucnirea ei131

.

Conducătorii revoluţiei erau convinşi că armata era chemată să îndeplinească o

funcţie istorică şi au văzut în

alăturarea armatei la idealurile

revoluţionare un element

fundamental în planul general al

mişcării.

Nicolae Bălcescu şi alţi

membrii ai comitetului

revoluţionar lucrau direct cu unii

ofiţeri, între care erau maiorul

Cristian Tell, căpitanii Nicolae

Pleşoianu şi Grigore

Marghiloman, locotenentul

Alexandru Cristofi132

.

În anul 1848 subunităţile

Regimentului 1 Infanterie din

Craiova erau dispersate pe

Dunăre de la Calafat, la Bechet şi

Islaz până la Zimnicea.

Batalionul 1 din

Regimentul 1 Infanterie de la

Craiova avea compania 5-a la

Islaz comandată de căpitanul

Nicolae Pleşoianu, care avea

subalterni pe locotenenţii

Alexandru Cristofi, Petrache Hagi

130Istoria infanteriei române, pag. 237 131 Istoria militară (...) pag. 278 132Idem, pag. 277

Guvernul Provizoriu

Adunarea populară de la Islaz, din 9/21 iunie 1848 (Cabinetul

de stampe al Academiei Române)



Ioniţă şi sublocotenentul Nicolae Ciupagea; compania 6-a, de la Bechet, comandată de

căpitanul Ion Vlădoianu avea locotenenţii George Ciupagea, George Paraschivescu şi

sublocotenentul Zalic; compania 7-a la Zimnicea comandată de căpitanul Scarlat

Lăzureanu avea locotenenţii Polizu şi Petrache Răţescu, iar compania a 8-a era la Calafat

comandată de căpitanul Constantin Iconomu şi avea locotenenţii Mihail Pojogeanu,

Hristodor Cotopulea şi Al. Gărdescu.

Batalionul comandat de maiorul Christian Tell făcea parte din Regimentul 2

Infanterie şi se afla la Giurgiu, având companiile întinse de la Giurgiu la Brăila.

Maiorul Tell urma să se deplaseze la Islaz şi de aici, cu compania lui Nicolae

Pleşoianu şi cu alte subunităţi de pe Dunăre să meargă la Craiova şi să înlăture opoziţia

reacţionară, devenind stăpân pe cele 5 judeţe ale Olteniei, după cum aprecia Nicolae

Bălcescu.

La Bucureşti era Regimentul 3 Infanterie comandat de colonelul Solomon, dar

compania 1 din acest regiment era la Caracal133

comandată de căpitanul Drăghiceanu

Fărcăşanu, având ca subalterni pe locotenenţii Enache Dumitriu, Teodor Coadă şi

sublocotenenţii Al. Diculescu şi Ioan Chiriachidis.

Acţiunea a început la Islaz, în sudul judeţului Romanaţi, având sprijinul Zimnicea

şi Celei venite la Islaz în ziua de 9 iunie 1848 echipate ca pentru paradă, după ce Eliade

Rădulescu şi Radu Golescu au ajuns la Islaz în seara zilei de 6 iunie şi s-au întâlnit cu

Cristian Tell, Nicolae Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă chemat să vină cu evanghelia şi cu

crucea spre a cununa mireasa (revoluţia). Trupele erau adunate acolo alături de ţăranii

veniţi din satele învecinate, negustori, meseriaşi şi chiar de zapciu, la adunarea care

căpătase caracter solemn. Pentru prima oară a fost arborate două drapele tricolore, având

culorile roşu, galben şi albastru perpendiculare pe lance.

Preotul Radu Şapcă şi alţi doi preoţi au oficiat slujba pentru izbânda mişcării. În

cuvântarea sa preotul Radu Şapcă a blestemat iobăgia, claca şi abuzurile, rugând pe

Dumnezeu să apere biruinţa, libertatea şi omul care suferă, ca acesta să se bucure de

roadele muncii sale. El arăta că săracii, sătenii, plugarii (...) îşi cer o părticică de pământ,

îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor. (...) Claca şi acea infamă iobăgie se

desfiinţează.(...) Săteanul fără pământ se face proprietar134

.

S-au sfinţit steagurile, apoi Eliade a citit proclamaţia135

cu cele 21 de punturi şi la

133Istoria infanteriei române, pag. 234 134Magazin Istoric nr. 5, mai 1968, pag 21-25. 135Cele 21 punturi au fost următoarele:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V.

şi neamestec al niciunei puteri din afară în cele din înuntru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.

5. Domn responsabil, ales pe 5 ani şi căutat în toate stările soţietăţii.

6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în foncţia ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentenţii săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul

popolului întreg de a-şi alege domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.



final s-a adresat soldaţilor şi ofiţerilor prezenţi cu

următoarele cuvinte:

Fraţi români, soldaţi care sânteţi fiii şi

fraţii noştri, privegheaţi a ţine buna rânduială,

pentru că datoria voastă aceasta este. Nu

ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de

rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă

întina mâinile în cei ce se scoală pentru binele

vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale,

legiuirile cele nouă ale poporului român vă înalţă

la treapta de om, desfiinţează vergele de pe

spatele voastre cu care eraţi socotiţi în starea

vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă

face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau

drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi

lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o

patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce

vă vor da porunci de a face foc împotriva fraţilor

voştri, însemnaţi-i, că aceia nu sunt români, sau

de vor fi sînt vânduţi şi vă vând şi pe voi ca să

mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre,

bătându-vă împotriva voitorilor de bine ai

omenirii.

Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v-au dat exemplu. Europa luminată e

cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă

lupta asupra vrăjmaşilor patriei. Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât

soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţile să

lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Iată, calea cea mai glorioasă vi

se deschide vouă, fericiţi-vă că v-aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare.

(...). Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi decât să ascultaţi

decât glasul popolului suveran: frângeţi-vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare

de sânge. Nişte asemenea comandanţi vor fi insuflaţi de duhul lui satan. (...) Smulgeţi şi

voi asemenea spaletele din umerii oricărui trădător ce va comanda să se verse cea mai

mică picătură de sânge. (...)136

.

Atunci s-a constituit Guvernul provizoriu, format din Ion Eliade Rădulescu, Ştefan

Golescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru, preotul Radu Şapcă şi Gh. Scurtu. Ca secretari

au fost desemnaţi Nicolae Bălcescu, Al. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu;

ulterior au mai fost introduşi Ion Câmpineanu, C. N. Filipescu şi Ion Voinescu II137

. Acest

15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucţie generală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea, atât prin vorbă, cât şi prin faptă a pedepsei cu moartea.

20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă

îmbunătăţiţi.

21. Emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă. 136 Documente privind istoria militară ..., ianuarie 1848 – decembrie 1856, doc. nr. 8, pag. 8-10. 137Istoria militară a poporului român, pag. 263

Gheorghe Magheru (1804-1880)



guvern a trecut la conducerea

revoluţiei, care a devenit fapt

împlinit.

Însoţit de armată şi de

mulţime, guvernul s-a îndreptat

spre Caracal şi la 11 iunie a fost

primit de prefectul Gheorghe

Magheru, de mii de ţărani, de

dorobanţi şi de orăşeni în strigăte

de „Trăiască libertatea! Trăiască

constituţia!”

Pentru a stimula pe

militarii revoluţionari, la Caracal

guvernul provizoriu a efectuat o

serie de avansări: Cristian Tell a

fost avansat la gradul de general,

Nicolae Pleşoianu la gradul de

colonel, Gheorghe Zalic la gradul

de căpitan şi mai mulţi soldaţi au

căpătat grade inferioare. Avansările au fost ulterior confirmate prin decrete ale guvernului

provizoriu.

*

Nu insistăm asupra desfăşurării evenimentelor în localitate, fiind bine cunoscute

de cititori138

. Mândri de tradiţiile lor revoluţionare, locuitorii oraşului au astăzi mai multe

monumente dedicate Revoluţiei de la 1848. Un obelisc se află pe locul unde populaţia

oraşului i-a întâmpinat pe revoluţionari, iar în parcul oraşului se află impunătorul

monument de artă modernă „Evocare 1848”. Monumentul Generalului Gheorghe Magheru

îşi are locul pe un soclu în cazarma de pe strada Carpaţi, iar bustul lui Nicolae Bălcescu se

află în incinta fostei cazărmi de pe şoseua Corăbiei.

*

La 9/21 iunie 1848 consulul englez de la Bucureşti informa pe ambasadorul englez

la Constantinopol că: (...) la Islaz, pe Dunăre, a avut loc o răzmeriţă în fruntea căreia

bănuiesc că se află un maior din cadrul miliţiei, doi căpitani şi aproximativ 160 de

subofiţeri şi soldaţi. Aceştia se îndreaptă spre Caracal şi Craiova pentru a determina o

mişcare în Mica Valahie139

.

La 13 iunie mulţimea a ajuns la Craiova şi împreună cu populaţia oraşului a

zădărnicit încercarea prefectului şi a maiorului Ştefan Vlădoianu, comandantul

batalionului 2 din Regimentul 1 Infanterie, de a opune rezistenţă forţelor revoluţionare şi

au asigurat o primire triumfală guvernului provizoriu. La 15 iunie guvernul provizoriu a

138

Ne limităm la precizarea că în decursul anilor porţiunea din şoseaua Bucureşti-Craiova,

parcursă de alaiul revoluţionarilor pentru a ajunge la reşedinţa ispravnicului a devenit una dintre

străzile principale, pe care au fost amplasate unele instituţii importante ale oraşului, între acestea

fiind şi Tribunalul judeţului Romanaţi. Pentru a păstra în memorie importantele evenimente la care

au participat locuitorii oraşului în anul 1848, porţiunea de şosea devenită stradă a primit denumirea

strada Libertăţii, iar noul cartierul din vecinătatea ei poartă şi el denumirea Libertăţii. Ulterior

denumirea străzii s-a aschimbat, dar minunea a rămas în folclor: Tribunalul şi procuratura erau pe

strada Libertăţii. 139Documente privind istoria militară a poporului român, doc. nr. 9, pag. 11.

Drapelul gărzii naţionale din Slatina, judeţul Olt



părăsit Craiova, îndreptându-se spre Bucureşti140

.

La Bucureşti Cristian Tell a fost numit ministru de război141

şi guvernul provizoriu

a trecut la reînnoirea corpului de cadre, îndepărtând din funcţii pe ofiţerii proveniţi din alte

armate şi pe cei care au manifestat adversitate faţă de revoluţie: Al. Banov, şeful de stat

major al oştirii, comandanţii de regimente coloneii Anton Garbaţki, Iulie Engel şi Ioan

Solomon, aghiotanţii domneşti Nicolae Lahovari, Constantin Bălăceanu şi Ioan Emanoil

Florescu, maiorii comandanţi de batalioane Grigore Lăcusteanu, Ştefan Vlădoianu ş.a., iar

în locul lor au fost avansaţi ofiţeri, subofiţeri şi chiar soldaţi care au dovedit capacitate

militară şi ataşament faţă de revoluţie142

.

Prin Decretul nr. 4143

al guvernului provizoriu, la 14 iunie a fost înfiinţată gvardia

naţională, al cărei comandant a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu. În fiecare sector al

capitalei era câte un batalion. La 15 august s-a hotărît ca în capitală să fie 5 legioane,

organizate pe două batalioane a câte 1.000 de oameni, batalionul având 10 companii a câte

100 oameni. Efectivul gvardiei naţionale a ajuns la 10.375 oameni.

Guvernul provizoriu, recunoscând marele serviciu ce a săvârşit domnul Gh.

Magheru în cauza sacră a libertăţii, unindu-se cu cei dintăi liberatori ai patriei la

ardicarea stindardului libertăţii, considerând creditul şi virtuţile sale militare, îl numeşte

căpitan general al tutulor trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din România şi

inspector general al tutulor gvardiilor naţionale144

. Maiorii Cerchez şi Golescu au fost

numiţi comandanţi la Regimentul 1 Infanterie şi, respectiv, Regimentul 2 Infanterie,

înălţându-i în rangul de colonei145

.

Soldaţilor din Bucureşti li s-a explicat conţinutul Proclamaţiei de la Islaz, pe

Câmpia Filaret, în prezenţa membrilor guvernului provizoriu şi a unei mari mulţimi din

populaţia capitalei, fapt ce i-a însufleţit la depunerea următorului jurământ în ziua de

15/27 iunie:

Jur în numele unui Dumnezeu şi pe această sfântă cruce că voi fi credincios

voinţei naţiei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire. Jur

că nu voi lucra niciodată împotriva intereselor naţiei şi că voi ţine şi apăra acele douăzeci

şi unu puncturi decretate de popul, conlucrând după putinţă-mi şi jertfind viaţa mea

pentru dânsele şi pentru naţie146

.

Celelalte unităţi au depus jurământul fiecare în garnizoana de reşedinţă, în ziua de

18 iunie, drapelele fiind înmânate la 13 şi 14 septembrie 1848.

Pentru apărarea revoluţiei, guvernul provizoriu a decis înfiinţarea regimentelor de panduri

voluntari în componenţa cărora intrau 2/3 din dorobanţii districtelor. Regimentele aveau

efective de 2.000 de oameni împărţiţi în două batalioane a câte 4 companii, fiecare

companie având două plutoane a câte 6 despărţiri (grupe)147

. Aceste regimente se

subordonau lui Gh. Magheru, care urma să le dea numiri cât se poate mai naţionale.

La 4 august 1848, Gh. Magheru îi scrie lui Cristian Tell: După preumblarea ce am făcut cu

linişte şi pace în toate districtele din România Mică am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu la

Râmnicu Vâlcei şi am aşezat tabăra la şatrele de la bâlciul Râurenilor, unde sper a se

140Istoria infanteriei române, pag. 239 141Idem, doc. nr. 20, pag. 18: Decretul nr. 44 din 20 iunie 1848. Ca membrii ai guvernului provizoriu mai semnează I. C.

Brătianu şi Gh. Magheru. 142Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 281. 143Documente (...), doc. nr. 14, pag. 14; decretul nr. 4 al guvernului provizoriu a fost publicat în Buletin ofiţial al

prinţipatului Ţării Româneşti, nr. 31 din 15 iunie 1848, pag. 123. 144Idem, doc. nr. 17, pag 16: decretul nr. 39 din 18 iunie 1848. 145Idem, doc. nr. 22, pag. 19. Decretul nr. 62, publicat în Monitorul român, nr. 2 din 23 iunie 1848, pag. 7. 146Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 284; Documente (...), doc. nr. 18, p. 16 147Documente (...), doc. nr 25, pag. 22-24



aduna şi un număr de panduri volontiri cât se va putea mai însemnător148

.

În organizarea taberei de la Rîureni şi instruirea personalului, Magheru a fost

ajutat de Nicolae Pleşoianu şi de ofiţeri străini la care a făcut apel guvernul provizoriu:

căpitanii francezi: E. Desaint, genist, A. Sabattier, artilerist şi F. Lefrançais, cavalerist, toţi

având întinse cunoştinţe şi în domeniul topografiei; în serviciul ştabului oştirii a fost

chemat şi integrat colonelul polonez Zablocki149

.

Între schimbările produse în armată de guvernul provizoriu menţionăm înlocuirea

noţiunilor de provenienţă rusă polc, roată, polcovnic, parucic, praporcic cu

corespondentele lor regiment, companie, colonel, locotenent, sublocotenent. De asemenea,

s-au făcut unele schimbări la ţinuta militară, între care înlocuirea cocardei de la şepcile

ofiţereşti cu rozete tricolore.

Când ameninţarea intervenţiei străine a fost evidentă, regimentul lui Nicolae

Pleşoianu a primit misiunea supravegherii trupelor otomane de la Vidin, iar subunității

căpitanului Alexandru Cristofi i-a revenit misiunea apărării punctului de pază şi observare

de la Calafat. Pentru prevenirea atacului prin surprindere, podurile umblătoare de pe Olt au

fost retrase pe malul drept, iar pentru apărarea podului fix de la Slatina a fost destinat un

puternic detaşament de voluntari150

. Gheorghe Magheru, vechi căpitan de panduri, se

bucura de un înalt prestigiu şi autoritate în rândul locuitorilor din această parte a ţării. În

faza iniţială în tabără erau aproape 500 de voluntari, iar după două luni, la 19/30 august,

numărul lor cuprindea peste 6.000 de oameni. Pentru aceştia se acorda anticipat leafa de

12 lei pe lună pentru a rămâne familiilor pentru nevoile lor.

La 18 august 1848, Alexandru C. Golescu (Albu) îi scrie lui Alexandru G. Golescu

la Paris să procure armament pentru apărarea revoluţiei – 50.000 de puşti, dar nu avem

bani. Acest serviciu nu-l putem spera decât din partea Franţei, numai ea va putea să ne

facă acest bine, să ne furnizeze pe credit arme, ofiţeri etc. (...) M-am simţit umilit în ziua

când 7.000 turci au trecut frontierele. Dacă am fi avut arme, fără a-i considera duşmani,

am fi putut impune respectarea teritoriului nostru şi duce tratative prieteneşti de partea

cealaltă a Dunării. Una din cele mai mari greşeli ale comitetului revoluţionar este aceea

de a nu-şi fi asigurat, înaintea mişcării, armele necesarte oricărei mişcări. (...) Arme,

arme şi totul va merge de o mie de ori mai bine; şi apoi cei 300 milioane de piaştri de

împrumut, care ne-ar fi de mare folos în criza pasageră prin care vom avea de trecut.

(...)151

.

Într-un post scriptum confidenţial la nota oficială adresată de Guvernul provizoriu

din Valahia domnilor membri ai puterii executive din Paris se atrage atenţia asupra a ceea

ce se petrece în această parte a Europei: Rusia se înarmează considerabil şi îşi sporeşte

ameninţările, iar noi n-avem arme, nici arsenal, nici cetăţi întărite. Franţa ar putea ajuta

cu arme şi ofiţeri experimentaţi pentru a organiza armata, dar plata nu se poate face

acum şi cheltuielile pentru achiziţii de armament ar putea face parte din datoria

naţională152

.

La 28 iulie ministrul de război Cristian Tell îi scrie lui Gheorghe Magheru despre

măsurile ce a luat pentru apărarea ţării împotriva ameninţării forţelor otomane153

:

Suleiman paşa se află la Giurgiu cu 8.000 infanterişti, cavalerişti şi artilerişti. Nu

recunoaşte guvernul provizoriu şi nici actele sale şi a cerut boierilor să aleagă o

148Idem, doc. nr. 32, pag. 29 149Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 283 150Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 303 151Documente (...), doc. nr. 36, pag. 35 152Idem, doc. nr. 24 din 27 iunie/8 iulie 1848, pag. 21 153Idem, doc. nr. 30 din 28 iunie/9 iulie 1848, pag. 29-30



locotenenţă domnească din 5-6 persoane. Au fost aleşi toţi membrii guvernului, apoi a

cerut ca locotenenţa domnească să fie din 3 persoane. Au fost aleşi Eliade, N. Golescu şi

Tell. A mai cerut să se dea o proclamaţie că actele locotenenţei domneşti nu vor avea

putere decât după ce vor fi aprobate de Excelenţa Sa, Soliman paşa şi întărite de Înalta

Poartă.

Când au format locotenenţa din 6 persoane au dat o asemenea publicaţie, dar s-au

căit, căci tăgăduiau dreptul de autonomie obţinut prin art. 5 al Tratatului de la Adrianopol.

După alegerea locotenenţei de 3 persoane s-a cerut din nou o asemenea publicaţie, dar au

răspuns că au drept de autonomie şi protestează la consulii din Bucureşti, care au promis

că nu vor lăsa armata turcească să facă măcar un pas de la Giurgiu. Noul guvern numeşte

Locotenenţa domnească a Ţării Româneşti. Îi recomandă să aibă mai puţină cavalerie şi

mai multă infanterie, să aibă un om sigur la Calafat, care să-l informeze ce se întâmplă la

Vidin. Îl mai informează că a trimis pe Maiorescu la Frankfurt, iar pe Brătianu la Paris; că

au hotărât să lucreze ca şi înainte, cu toţi membrii guvernului şi cu secretarii, dar în acte

vor figura numai semnăturile celor trei. În final îl asigură de stima şi prieteşugul său,

încheind cu formula al domniei tale slugă plecată.

Trupele otomane intervenţioniste au intrat în ţară mai întâi la Brăila. Prefectul a

adresat comandantului turc un protest formal, însă fără a-l provoca, asigurându-l că îl

consideră protector al drepturilor sale sfinte şi-l tratează ca atare, asigurându-i furajul

pentru animale şi hrana pentru oameni.

La 2/14 septembrie consulul englez raporta ambasadorul său de la Constantinopol

informaţia primită de la Eliade că un corp de oaste otomană de 4.000 de oameni,

infanterie, cavalerie şi 18 piese de artilerie a intrat în Brăila fără a fi anunţat154

şi că

prefectul a adresat comandantului corpului un protest, pe care-l anexează în copie. În

protestul datat 31 august prefectul din Brăila arată că locotenenţa fiind recunoscută de

comisarul Înaltei Porţi, Excelenţa Sa Suleiman paşa, persoanele care formează această

locotenenţă trebuiau prevenite de acest fapt pentru a-mi da dispoziţii în vederea

pregătirilor necesare. Presupune că au cele mai bune intenţii şi că armata seniorului

nostru suzeran va fi întotdeauna considerată de compatrioţii mei ca prietenă şi

protectoare a drepturilor noastre sfinte.

La 3/15 septembrie 1848 şeful guardiei naţionale din Bucureşti îl informează pe

Magheru155

că are în cetate 5 legioane, 10 batalioane, 40 de companii, unii însoţiţi de

arme, alţii cu lănci sau cu armele lor particulare, în total având 10.375 oameni.

Comandanţii, în ordinea numerică a legioanelor sunt: Mihalache Anghel H. Pandele,

Costache Aristia, Costache Bălăceanu, Grigore Ipătescu şi Ioan Ciupagea.

Gheorghe Magheru îi scrie lui Tell156

, pe care-l preţuieşte în mod deosebit: (...) românii nu

vor uita niciodată cât de mult ai lucrat pentru renaşterea lor şi nu fi mâhnit că n-ai

mijloace a lucra şi mai mult pentru dânşii! Numele dumitale, amice, e adânc înscris în

inimile românilor şi aceasta îţi dovedeşte curat că dumneata ţi-ai făcut datoria de

adevărat cetăţean. Mă fericeşti, amice, că oi să poci cu mâna mea armată să protestez în

contra tiraniei. (...) Dacă o fatalitate neîmpăcată se pare a ne prigoni încă câtăva vreme,

apoi e dulce să mori strigând: Libertate! Patrie! Independenţă! Şi de nu aş face-o, aş fi un

laş; căci eu sunt într-o poziţie cu totul diferită de a domniei voastre, iubiţilor amici!

Domnia voastră nu vă puteţi opune cu armele, căci nu puteţi, ci cu manifestaţii pacinice,

singurele cari v-au mai rămas. Eu însă am câteva braţe cari vor a se lupta pentru

154Idem, doc. nr. 43, pag. 41 155Idem, doc. nr.45, pag . 42-43 156Idem, doc. nr 48, pag. 44-45



drepturile lor şi ar fi o crimă dacă aş cuteza să le sting acest foc sacru ce s-a coborât în

piepturile lor! (...)

Iubite amice! Numai o mâhnire am, aceea adică a lipsei de arme! (...) Sfârşesc,

iubite amice, întru a striga: Arme! Arme! daţi-mi arme! (...)

Elanul revoluţionar care a cuprins mulţimile, mai ales la iminenţa pericolului

invaziei străine, este ilustrat de cererea înaintată generalului Tell de tineri studenţi care vor

să fie primiţi în rândurile oştirii157

:

Domnule general, (...) vezi înainte-ţi juni studenţi cari vin să reclame o armă cu

care să moară, când nu vor mai pute trăi, când patria le va cere viaţa spre scăparea ei;

venim, domnule, să ne înrolăm ca simpli soldaţi. Singura rugăciune ce o facem este ca în

timp de pace să ni se dea voie a fi prenumăraţi între studenţii şcoalei militare, singurul

mijloc care poate forma pe bunul soldat. (...). Fie, domnule, ca exemplul nostru să-l

urmeze toţi studenţii, fie ca braţele tutulor românilor să se sacrifice pe altarul patriei şi

atunci ne-am împlinit pe jumătate misiunea prin darea exemplului, care de va ave o putere

în inimile tutulor, după cum sperăm, România glorioasă de fiii săi îşi va ridica măreaţa

frunte şi va saluta cu faţă toate naţiile Europei.

Salutare, frăţie.

La infanterie, Regimentul nr. 2: Michail Petrescu, Gavril Michăilescu, Ion Marinescu,

Emanuil Fărcăşanu, Zamfir Veru, Ion Vlădescu, Michail Băjescu, Emanuil Boşnagea.

La cavalerie: Manliu Oprescu, Ştefan Burileanu, Ioan Diamandescu, Isaia Lerescu.

La artilerie: Alexandru Măldărescu, Ion Popovici.

1848, 11 septembrie.

Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (IV)

Haralamb G. Lecca

Pe la 20 iulie s-a-ndreptat bine vremea. Numărul bolnavilor n-a mai mers

crescând. Păruiala balcanică s-a sfârşit cu-mpăcare. Generalul Diviziei noastre stăruia

zilnic să ieşim de-acolo,- şi d-abia-d-abia, la 26, după multe sforţări, ni s-a dat voie să

luăm drumul înapoi. Când să ieşim din jgheabul Acela infect- depeşă: ,,Divizia doua de

cavalerie e în mars spre Has Brusen unde va petrece noaptea. Dacă porniţi tot mâine,

riscaţi să v-ajungă şi deci să vă-ncurcaţi.”

Blajini până la nerozie- cum ne-am sfiit mai târziu, pierzând zile întregi, ca să nu

supărăm marşul Corpului II,- tot aşa am amânat şi-acum plecarea, rămânând încă o zi la

Ceranoviţa, în cimitirul care nu se mai sătura, - consolându-ne cu defilarea Diviziei

Mustaţă, destul de voinică pentru cât umblase, dar urmată de 400 de cai, scoşi din serviciu.

Domnului T. Dragodan, moşia Dâmbeni, prin ştafetă.

Cum n-am uitat, Titule, să-ţi răspund la depeşa prin care mp vesteai c-ai scăpat de

tifos şi că mergi spre bine- tot aşa nu preget să-ţi scriu cât de mult, folosindu-mă

de-o-ntâmplătoare necensură, aică de plecarea unui scutit în ţară. Voi putea deci să-ţi

deapăn tot ce mi-o da prin minte, fără frică de-a pune data şi locul.

Ai primit, cred, cele patru cartoane oficiale, prin care-ţi spuneam că, după şease

poşte de drum , ne-am oprit ca să clocim holera. Pe mine, slavă Domnului, nu m-a-nhăţat

157Idem, doc. nr. 50, pag. 46-47.



încă. Mi-argăsesc mâinile- mă stropesc cu fenic- beau numai apă acrită sau iodată, consum

câte o litră de coniac pe zi, cu o parte clătindu-mi gura iar restul înghiţindu-l, resping

legumele nefierte , pap câte şapte-opt căţei de usturoi la o masă, deşi am fost ani de zile

certaţi, spirtuiesc farfuriile şi le dau foc, plesnesc muştele cari cutează să m-atingă, şi nu

mai număr câte cafele şi ceaiuri gâlgâi pe zi.

Deşi trândăvim în aşteptarea desgropării de-aici, n-o duc tocmai rău. Ori colind

călare ori scotocesc prin casele şi prin ochii bulgarilor ca să mai aflu câte ceva, ori când

izbutesc a decide ,,zeii”, ne ducem prin defileuri cu otomobilul.

Şi multe-am văzut Titule! Frumoasă natură!... Ţi-oi descrie câteva părţi, mai la

vale. Deocamdată, să-ţi înşir, fără şir, câteva ,,mărunţişuri”.

Pe lângă o hartă a ,,Imperiului”, aşternut ca o pecingine peste toată peninsula

Balcanică, am dat şi de-o cartă poştală cu Ferdinand Imperator, în mantie bizantină, cu

mitră pe cap şi-ntronat sub un baldachin, plin cu pietre scumpe.

Dacă n-am descoperit nicăieri nici un W.C. alipit casii, toate fiind exilate în cel

mai scârbos fund al curţii,- în schimb nu e, adică nu era unul să n-aibă-n perete pe

Bismarck-Daneff.

Ţăranii nu duc lipsă; dar Ţara e săracă pentru că sătenii, pământeni, au de toate

prin schimb, fără nevoie de bani, pe când Ţării îi trebuie argint, şi n-are. Numerariul lor, e

puţin. D-aia vederea banilor nostril i-a fascinat şi d-aia, întru câtva, ţăranul bulgar n-are

noţiunea valorii, nu ştie să preţuiască în monedă cât face cutare lucru. Aşa sw wxplică

ieftinătatea- benevolă, nu silită, cum s-a pretins- a oricărui aliment pe care-l cumpăram, şi

mai ales a fânului- din care, un furgon încărcat soldăţeşte, cu peste 1500 de kile, ni-l vinde

cu doi poli, pe când la noi greu îl iei cu cinci.

În trai deci, ne sunt mai prejos; dar ne-ntrec la carte. Nu numai că au şcoli mai

multe, mai sănătoase şi cu programe mai practice; nu numai că copiii, d-abia ieşiţi din

clasele primare, 50% îngâimă franţuzeşte, şi-n târguri nu e băiat sau fată de negustor să nu

vorbească cel puţin o limbă străină, dar- folos temeinic- opt din 10 ştiu să citească. Găseşti

des- cum am găsit eu în Ablaniţa, băieţi de băcan, de-abia în pro-gimnaziu, cu cari poţi

vorbi numai franţuzeşte, şi nu ,,pâine”, ,,brânză”, ,,pardon” şi ,,merci”, ci lucruri serioase:

despre ţară şi armată.

Şi fiindcă veni vorba de armată, nu ştiu cum or fi în front soldaţii lor; acasă însă,

cum i-am văzut acum, la întoarcere, m-au minunat: hotărâţi şi zdraveni. Să fie hrana? Să

fie rasa, tânără?... Nu ştiu. Oricum, rar găseşti printer ei piperniciţi. Punând apoi şi

nealcoolismul, ştiinţa de carte şi simţul national,- nu e de mirare că se-nfăţişează frumos.

Toţi cei întâlniţi acum, după zece luni de război, păreau mai sănătoşi şi mai rezistenţi decât

nu puţini din ai nostri, după zece zile de plimbare.

Să ne mângâiem dar cu afirmările celor adânc initiate, cari spun că, la Bulgari şi

aparenţa soldatului e tot aşa de amăgitoare ca şi a ţăranului,- că păstrează acelaşi contrast

între înăuntru şi în afară şi că, sub arătarea lui eroică, e un barbar cu două feţe: spintecând

pe cei slabi şi tremurând înaintea forţii. Oricum, dragă, să dea Dumnezeu să nu mai avem

a face cu ei,- căci nu există prăpăd mai cumplit ca un adversar perfid şi sălbatic.

Am văzut, mai deunăzi, într-ospiţerie, mândria înţepată a unei casieriţe, o potcă necoaptă,

care, drept răspunsglumelor unui ofiţer roman, i-a ripostat ţâfnoasă: -

Eu sunt domnişoară bulgară, nu română.

Vezi dar cum îşi leagă şi ele dispreţul lor de femei cu ura din sufletul bărbaţilor-

printer care ajunge să-ţi număr un primar, care dând peste o mămăligă de sergent, a

îndrăznit să-i strige în gura mare:

- E-he! O să plătească scump statul vostru plimbarea asta pe-aici!...



Şi, amănunt grav, am aflat, prin cercetări, că obraznicul domn primar, om de peste

100 de mii de lei, fusese, în tinereţe, zarzavagiu la noi.

Aşa că, în rezumat, de când sunt războaiele, nu cred să mai fi fost cândva vreo

ocupaţie aşa mănuşată, cu expertize, cu despăgubiri, cu reverinţe chiar, şi cu atâţia bani

lăsaţi,- şi cu toate astea bulgarii tot dârji sunt, tot ne poartă sâmbetele, şi tot drept tâlhari

ne vor trece-n faţa lumii. E o naţie vicleană, rea şi-ndărătnică, cu ciopliri neşlefuite,- care

ne va da mult de furcă, mai ales sub ambiţioşi ca Ferdinand şi fanfaroni ca Daneff.

Aş mai spune eu multe, că multe mai sunt- dar mi-e frică să nu te-ntoarcă boala. Sfârşesc

deci mai lăudând o dată natura. Munţi splendizi. Terase îmbrăcate-n păduri. Coline şi

plaiuri cu holde aşternute. Pâraie-n cascade şi râuri cu mori, şi sate agăţate pe şolduri de

râpe, şi drumuri ca brâul tivite cu pomi, şi piscuri şi spaţiuri şi-amurguri ca-n versuri, şi-un

freamăt de-atâtea şi-atâtea impresii, că mintea şi graiul vibrând- amuţesc.

Aşa m-am întors de la Orhania şi din faimosul ei defileu, pe culmea căruia, sus,

sus de tot, la punctul Arab-Konak, unde vegheau cele mai înaintate ale noastre

avanposturi, ochind Sofia, sta împietrităsantinelă, monumentul lui Gurko, amintindu-ne cu

ce vărsări de sânge au ajuns ruşii până acolo.

Şi, de ce era mai frumos, d-aia mă durea. De necaz, crezi? Nu. Frumosul nu e nici

slav, nici latin; e al tuturor. Mă durea pentru că tot drumul, şi la dus şi la-ntors, fiecare

curbă a şoselii mi-arăta alt tablou, îmi scormonea alte gânduri şi parc-ar fi vrut să-mi

deschidă şi alte prăpăstii. Când îmi era mai dragă priveliştea, un fel de obsesie îmi tulbura

extazul, cu aceeaşi şi-aceeaşi frază: ,,ia uite colo, în dreapta, un cuib de mitraliere”. Dar,

cu toată lupta dintre civil şi soldat- sau mai drept, dintre proză şi poezie- până la urmă tot

ultima a-nvins, aşa că, la oprirea în oraşul prin care trecusem iute la ducere, m-am trezit ca

dintr-o ameţeală, dar nu dureroasă, ca o ciocnire, ci uşoară şi dulce, ca desmierdarea.

E plăcut oraş Orhania. Case îngrijite, până la patru etaje, grădini cochete, prăvălii

de tot felul, şi aşezat într-un şes, care se întinde prin Lozane şi Pravec până departe, la

gura unui alt defileu, şi care, cu câteva fabrici, cu păşunile-i tunse şi cu un mozaic de

lanuri, toate închise într-un admirabil pervaz de munţi, îţi dă iluzia că eşti în Elveţia.

După Orhania, spre casă, goană. Venea şi noaptea şi ploaia. ,,Fiat”-ul nostru

duduia năpraznic când îi frânam caii, în coborâşuri prea repezi, la virajuri prea scurte, sau

la poduri cu prag. Şi tot n-am scăpat!... Cu toată goana, o ploaie-potop ne-a ajuns din

urmă, a-nnecat şoseaua şi-a pornit puhoaiele, bubuind ca o bombardare.

Asta nu ne-a împiedicat însă ca, a treia zi, acelaşi ,,Fiat” să ne ducă- ,,ne”

înseamnă: generalul, aghiotantul, colonelul de stat major, eu şi-un sărman milionar,

stăpânul maşinii- să ne ducă, pe alt drum, până la Etropol- vreo 20 de kilometri, printr-o

foarte variată trecătoare, parte stearpă, parte degenerată, cam fără arături, şi cu drumuri

cârpite de pionieri.

Etropolul mult cântat e un târguşor înnămolit în albia mai multor munţi, unde am

găsit adăpostită numai o brigadă şi unde se văd urmele câtorva redute, sub paza unui

mormânt, care trâmbiţează cui vrea s-audă, trecerea pe-acolo a muscalilor.

Valea de dincoaci de târg, mai atrage luarea aminte şi printr-un front de izvoare ,

adică prin favoarea de-a bea apă curată, iar târgul însuşi, prin vânzarea de ploşti

multicolore, cu capetele somităţilor bulgare. Am cumpărat şi eu una şi uitându-mă la

chipul celui zugrăvit pe ea, fără să-l ştiu cine e, am presupus că m-aude, şi ştii ce i-am zis?

- Ia-ascultă, bre. Multe statui vă datorăm noi vouă, pentru aşa guleamătă 158

prostie. Dacă nu se-ncăpăţâna Bismarck-ul vostru, nu mai vedea Maiorescu al doilea

158

Enorm (lb. bulgară)



tren.159

Şi, ca gând la gând cu bucurie, tocmai atunci, sfrr!... pe lângă noi, un otomobil cu

şeful Corpului II şi cu căpitanul Brătianu,- neaşteptată întâlnire, care mă obligă să

pomenesc şi de-o alta, de la Orhania, cu veselul doctor Urechia şi cu V.G. Morţun,

proaspăt sergent, prin decret verbal.

Am mai fost şi pe la Plevna; dar ea n-are loc pe lista de azi, fiindcă aşteaptă

ştafeta, grăbită.

Sănătate dar, şi ţi-ai mai scrie.

Pentru Biblioteca dumneavoastră

Jeana Pătru, Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi (1949-1962). Transformări

economice şi sociale în lumea satului, Editura Hoffman, Caracal, 2017, 525 pagini.

Recent apărută, lucrarea profesoarei dr. Jeana Pătru constituie o radiografie a unei

etape dureroase (1949-1962) în istoria a două judeţe istorice, Olt şi Romanaţi, în limitele

lor dinainte de 1968, când a avut loc ultima împărţire administrativ-teritorială a României.

Deşi axată pe analiza a numai două judeţe, lucrarea depăşeşte caracterul local prin

abordarea complexă a temei colectivizării, atât sub aspect social şi economic cât şi politic,

devenind astfel o carte-document a modului în care s-a înfăptuit colectivizarea agriculturii

în două dintre judeţele sudice ale ţării, judeţe cu un mare potenţial agricol şi cu un

puternic ataşament al locuitorilor faţă de

pământul muncit şi stăpânit de ei.

Lucrarea este reuzultatul cunoaşterii directe a

locurilor şi a unei ample cercetări ştiinţifice,

începută asupra colectivizării fostului raion

Drăgăneşti-Olt şi continuată, ca teză pentru

obţinerea titlului de doctor în ştiinţe istorice,

asupra celor două judeţe alăturate, din stânga şi

dreapta Oltului, în mare parte constituente, astăzi,

a actualului judeţ Olt.

Conţinutul lucrării este judicios organizat în 6

capitole cuprinzătoare.

Primele două capitole (Evoluţia

problemei agrare la jumătatea secolului al XIX-

lea; Procesul colectivizării agriculturii: decizie

politică), bine gândite, sunt foarte necesare

pentru înţelegerea problemei agrare în România

la jumătatea secolului trecut. Necesitatea

modernizării agriculturii româneşti era

recunoscută şi susţinută în perioada interbelică de

toate partidele politice dar şi de către toate

instituţiile ştiinţifice şi sociale. Se considera,

deci, esenţială înfăptuirea unei noi reforme agrare, radicale, încurajându-se diverse forme

159

Titu Maiorescu era prim-ministru şi ministru de externe în acea perioadă şi a prezidat conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic.



de asociere şi de susţinere a exploataţiilor agricole, dar cu respectarea dreptului de

proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de exploatare a acestuia. Ori, în condiţiile

de după război, când are loc o reală sovietizare a României, în loc de o sprijinire a unor

forme modene de cooperativizare, cu respectarea dreptului de proprietate, s-a decis

colectivizarea forţată a agriculturii ţării noastre. A fost, evident, o decizie politică impusă

de factori externi. A fost preluat întocmai modelul colhozurilor sovietice şi impus

ţăranului român de către conducerea politică a României din anii respectivi.

În următoarele patru capitole ale lucrării (350 pagini) autoarea realizează o analiză

amănunţită a desfăşurării colectivizării în judeţele Olt şi Romanaţi, nu înainte de a

prezenta societatea şi economia în aceste judeţe la jumătatea secolului al XX-lea (capitolul

III). În lungul celor 13 ani de transformare radicală a peisajului agricol şi a satului oltenesc

sunt evidenţiate etape, dar şi diferenţieri concrete între felul cum au reacţionat la acest

proces diferite sate ale judeţelor studiate.

Alegerea de către Jeana Pătru să facă o analiză a colectivizării tocmai în aceste

judeţe este semnificativă. Sunt judeţe cunoscute încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca

mari cultivatoare de cereale şi exportatoare de grâu pe piaţa europeană, cu deosebire

judeţul Romanaţi, a cărui dezvoltare remarcabilă începând de la jumătatea secolului al

XIX-lea s-a bazat esenţial pe producţia şi comercializarea cerealelor. Alături de marile

proprietăţi agricole exista, totuşi, aici, o mare fărâmiţare a proprietăţilor agricole, în cele

două judeţe, ca şi în restul ţării, mica proprietate (sub 10 ha) constituind trei sferturi din

numărul total al proprietăţilor şi deţinând mai puţin de o zecime din suprafaţa agricolă a

fiecărui judeţ. Modernizarea agriculturii aici era, categoric, o necesitate, dar nu

colectivizarea era calea aşteptată de agricultorii din aceste locuri.

În condiţiile unei ţări ocupate de armata sovietică putea fi evitată colectivizarea?

Putea fi aplicat alt model de modernizare a agriculturii, care să ţină cont şi de specificul

ţăranului român şi a satului românesc? Sunt întrebări la care răspunsul dureros rezultă din

paginile întregii cărţi, dar, mai ales, din cunoaşterea experienţei traumatizante a

locuitorilor din aceste judeţe. Şi totul s-a desfăşurat legal. Legi, Decrete, Hotărâri, Statut-

model pentru G.A.C.-uri sau pentru Întovărăşiri agricole etc au susţinut, au pregătit şi au

acoperit faptele reale, abudent prezentate de către autoare în fiecare capitol al lucrării, dar

cu şi mai deosebită atenţie în capitolul IV (Procesul de transformare socialistă a

agriculturii în judeţele Olt şi Romanaţi). Prezentarea tuturor acestor acte legislative, emise

de multe ori ulterior faptelor pentru a le justifica sau, uneori, pentru a pregăti anumite

acţiuni politico-economice, întregesc analiza temei studiate. Este impresionantă munca de

documentare a profesoarei Jeana Pătru pentru a pregăti cronologic, la locul cuvenit

fiecărui fapt şi actul legislativ în baza căruia a avut loc sau urma să aibă loc.

Între multe alte aspecte, tratate în lucrare, remarcăm şi prezentarea riguroasă

făcută în capitolul IV acţiunii de pregătire şi de executare a exproprierii ultimelor

proprietăţi moşiereşti, de până la 50 ha, cu tot inventarul lor agricol, rămase după Reforma

agrară din 1945. Pregătită în mare secret, această confiscare s-a desfăşurat în noaptea de

întâi spre 2 martie 1949, între orele 3 şi 5. În multe comune comitetele locale au expropiat

şi proprietăţi care nu se încadrau în categoria incriminată. Astfel, în noaptea respectivă, în

judeţul Olt au fost deposedaţi de tot avutul pe care îl mai aveau 166 de proprietari în loc

de 82 de proprietăţi, câte fuseseră hotărâte de Ministerul Agriculturii.

Nu putem să nu remarcăm şi prezentarea făcută, în acelaşi capitol, constituirii

primelor „colective”, aşa cum se vor numi în deceniile următoare aceste gospodării

agricole noi de tip colhoz.



Inaugurarea în judeţele Olt şi Romanaţi a primelor G.A.C.-uri, îndelung pregătită,

s-a făcut foarte festiv, aşa cum s-a dorit, cu toată amploarea propagandistică acordată

acestui eveniment. În judeţul Olt s-a reuşit inaugurarea pe 7 august 1949 a două

Gospodării Agricole Colective, la Stoicăneşti şi la Crâmpoia, pe când în Romanaţi, cu tot

efortul depus de cunoscutul activist comunist Ion Popescu-Puţuri, s-a inaugurat doar un

singur G.A.C. pe 4 septembrie, la Castranova.

Colectivizarea nu s-a desfăşurat chiar cum şi-a programat Partidul Muncitoresc

Român, aflat la conducerea ţării. Deşi s-a admis şi o formă intermediară- întovărăşirile

agricole- ca o treaptă spre G.A.C., a fost totuşi necesară trecerea de la „liberul

consimţămint” pentru înscriere în G.A.C. la „lămurirea” de a face acest lucru. „Lămurirea”

a însemnat, de fapt, teroarea psihică şi fizică de a fi lămuriţi prin cele mai diverse şi dure

mijloace.

Începută oficial în 1949, colectivizarea s-a încheiat printr-un asalt final între 1957

şi 1962, declarându-se la începutul anului 1962 că s-a realizat în judeţul Romanaţi şi Olt o

colectivizare a peste 99% a suprafeţei lor agricole.

Această transformare radicală, cu urmări încă greu de apreciat, a însemnat

desfiinţarea unor clase sociale (moşierimea şi ţărănimea) prin deposedarea lor de

proprietatea agricolă (pământ, mijloace de producţie) şi introducerea unor concepte noi,

precum „proprietatea întregului popor” etc.

În Olt şi Romanaţi colectivizarea nu s-a făcut uşor şi nu de bună voie. Ca urmare,

s-au exercitat diverse forme de represiune, lichidarea chiaburilor fiind o permanentă faţă a

luptei de clasă, susţinută prin legi speciale.

Rezistenţa ţăranilor romanaţeni şi din Olt a fost puternică, ajungând în judeţul Olt

până la revoltă (capitolul VI, Represiune, rezistenţă, revoltă). Este cazul comunelor

Vâlcele, Mărunţei, Bălăneşti şi Coteana. În ianuarie 1961 la Vâlcele confruntarea între

ţărani şi unităţi militare, de miliţie şi securitate s-a soldat cu morţi, răniţi şi 24 de arestări

cu condamnări la închisoare.

Realizarea acestei deosebite lucrări despre colectivizare a presupus consultarea de

către autoare a unei bogate bibliografii, reprezentând parcurgerea a numeroase documente

la Arhivele Naţionale ale României, la Serviciul judeţean Olt al Arhivelor Naţionale sau

arhivele de la Primăriile comunale. De asemenea, s-au consultat periodice locale, memorii,

monografii ale unor comune, cât şi lucrări generale sau speciale asupra agriculturii

României. S-a folosit ca metodă de documentare şi interviul cu mulţi localnici ce au trăit

colectivizarea. Surse importante de documentare au fost şi Monitoarele Oficiale şi

Buletinele oficiale din perioada analizată. Textul este completat şi de 14 tabele statistice.

Sunt anexate lucrării hărţi ale celor două judeţe, cât şi unele documente şi imagini din

perioada analizată.

Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi nu este o carte de istorie ce se citeşte

uşor, dar este o lucrare bine întocmită, ce dezvăluie adevărul crud asupra situaţiei

agriculturii noastre la mijlocul secolului trecut, obligând la reflecţie. Prin aceasta, dr. Jeana

Pătru, profesoară la cunoscutul liceu „Ioniţă Asan” din Caracal şi o pasionată cercetătoare

a istoriei locurilor natale, îndeplineşte o datorie faţă de generaţia care a suportat

colectivizarea dar şi faţă de generaţia tinerilor care nu cunosc ce a fost, de fapt,

colectivizarea României, sperând că aceştia vor înţelege mai bine sensul dezvoltării

României la acest început de secol XXI.

Veselina Urucu



Paul Emanoil Barbu, Mirela Comănescu- Catagrafia din 1838 a oraşului Caracal şi a

satului Bold, Ed. Alma, Craiova, 2018, 124 p. Cu răbdare demnă de călugării benedictini,

autorii transcriu şi interpretează datele catagrafiei din 1838

a oraşului Caracal, document păstrat la Arhivele Naţionale

din Bucureşti. Datele statistice cuprinse în acest document

atent analizat de autori, oferă o imagine clară asupra

populaţiei, structurii familiei, naţionalitate, stare civilă,

ocupaţie, suprafeţei aflate în proprietate. Este consemnat

numărul animalelor din cadrul fiecărei familii din cele 4

mahalale ale oraşului, stupii, pogoanele de vie şi pomii

fructiferi. Reţinem că oraşul avea la 1838 aproximativ 3145

de locuitori care formau 671 de familii. Date interesante

poate culege cercetătorul despre familia Jianu, Prejbeanu,

Hagi Chirea, Boruzescu, Gazan, Fărcăşanu- care au lăsat

urme adânci în istoria oraşului.

Col. (r.) Dumitru Matei- Memoriile sergentului

artilerist Ilie Spirescu, Ed. LifeArt, 2018, 232 p. Între

multele contribuţii- publicate şi de revista noastră-

închinate de către dl. col. (r.) Dumitru Matei

Centenarului Marii Uniri, se numără şi aceste impresii

de front ale lui Ilie Spirescu. Carnetul cu impresii de

front a fost scris pe câmpul de luptă în 1917 iar autorul

lor şi-a notat nu doar evenimentele care l-au impresionat

în timpul războiului ci şi poeziile sau cântecele pe care

le-a auzit de la soldaţii din tranşee. Autorul a luat parte

ca artilerist la luptele de la Mărăşeşti din vara anului

1917, a ajuns la Chişinău, primind mai multe decoraţii

de război. Manuscrisul a fost încredinţat autorului de

către nora eroului, doamna Elena Spirescu.

Corneliu Nedelciuc,

Manuela Stroie, Ion D. Tîlvănoiu- Unirea Basarabiei

cu România, Ed. Hoffman, 2018, 106 p. Volumul,

prefaţat de Dumitru Botar, este dedicat Centenarului

Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi a fost

lansat la 26 martie 2018 la Caracal (Liceul ,,Mihai

Viteazul”) şi la 27 martie la Slatina (Biblioteca Judeţeană

,,Ion Minulescu”). Sunt consemnate evenimentele care au

condus la Unirea Basarabiei cu România, personalităţile

care au contribuit la acest eveniment istoric,

accentuându-se meritele deputatului Anton Crihan. Anton

Crihan a lăsat nepotului său, medicul Mihail Bajireanu din

Balş- prieten şi mentor al d-lui Corneliu Nedelciuc-



volumul său ,,Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti”, lucrare

care constituie principala sursă de documentare a autorilor.

Paul Emanoil Barbu- Nică Barbu- Locusteanu, 1821-1900,

Fundaţia ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 2002, 324 p. O

prezentare cuprinzătoare a vieţii şi activităţii unuia dintre cei mai

de seamă reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, luptător pentru

progres, exilat apoi la Brusa vreme de 9 ani, revenit în ţară la

1857, inginer hotarnic şi reprezentant al judeţului Romanaţi în

Corpurile Legiuitoare între 1866-1895. Lucrarea evidenţiază

meritele şi patriotismul acestui romanaţean care intrase pe

nedrept într-un con de umbră, deşi a fost un apropiat al lui I.

Heliade Rădulescu, a publicat numeroase lucrări memorialistice

valoroase (dintre care şi revista noastră a redat câteva) şi este

fondatorul bibliotecii Liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.

Voica Maria Puşcaşu, Nicolae A. Puşcaşu- Biserica

Domnească din Caracal, Ed. Hoffman, 2018, 98 p.

Îndeplinindu-şi o datorie de conştiinţă, d-na Puşcaşu face

cunoscute rezultatele cercetărilor arheologice desfăşurate între

1973-1974 la Biserica Domnească din Caracal. Documentaţia,

păstrată cu sfinţenie atâţia ani, vede lumina tiparului graţie

implicării unor oameni de bine, între care trebuie amintiţi domnii

Sabin Popovici şi ing. Ion Marian Doldurea. Pasionaţii de

arheologie găsesc în acest frumos volum numeroase informaţii,

ilustraţii şi schiţe care lămuresc evoluţia prin timp a acestui

aşezământ, etapele construcţiei acestui ansamblu care făcea parte

din vechea curte rezidenţială a Caracalului, ale cărei ruine

erau încă vizibile la 1840.

Domnica Pestriţu, Gheorghe Nicolae Podişor- Gheorghe

Pârnuţă. Omul şi opera, Ed. SemnE, Bucureşti, 2003, 216

p. Născut la Rucăr-Muscel la 31 mai 1915, Gheorghe

Pârnuţă a fost un reputat pedagog, colecţionar de

documente vechi (în parte donate Arhivelor Naţionale din

Bucureşti) şi specialist în istoria învăţământului românesc.

Dintre cele 54 de lucrări publicate în timpul vieţii,

menţionăm numai ,,Istoria învăţământului din Oltenia” (2

volume) şi ,,Învăţământul şi cultura din judeţul Olt (sec.

XIII-1864)” (1997, în colaborare cu Viorica Bărboi).

Sperăm ca şi lucrările rămase în manuscris şi documentele

rămase în păstrarea familiei să fie valorificate.



Jurnal de front (II)

Nicolae Chirca Autorul însemnărilor de mai jos este născut la 1 octombrie 1880. A participat la

luptele din primul război mondial având gradul de sergent-major în cadrul Regimentului 19

Infanterie. A plecat pe front la începutul lunii octombrie 1916 şi s-a întors acasă la finalul

războiului. Însemnările sale au fost scrise zi de zi pe parcursul acestei perioade. După

război, Chirca Nicolae a locuit în comuna Redea din judeţul Romanaţi unde a lucrat ca

picher la secţia judeţeană de drumuri şi şosele. A avut 13 copii (10 fete şi 3 băieţi). A

încetat din viaţă la 15 februarie 1962.

Caietul cu însemnări a fost păstrat de una dintre fiicele sale, Ana Minoescu şi au

fost încredinţate redacţiei noastre de către nepoata acesteia, d-na Ileana Vătămanu din

Caracal, căreia îi aducem sincere mulţumiri.

De la 7 Roșiori am venit la gara Iași, am

întrebat de tren spre Cucuteni și n-am găsit, apoi am

plecat pe șosea cu o căruță cu boi și seara am ajuns în

Cojosca unde am găsit pe Lache cu mai mulți băieți

din Romanați, între care mai comic era băiatul popii

din Stoienești, Alexie. Am mâncat brânză și lapte și

ne-am culcat împreună în cort, am adormit numai în

spusele lor la glume. Dimineața m-am spălat, am

luat ceaiul și am vorbit cu Pavlică al lui Cuță, cu

băiatul lui Fir ăl mic și cu doi de la Vlădila al lui

Manea și C. Tățulescu. Mi-am luat rămas bun la ora 6

și am plecat cu Lache spre gara Cucuteni. Mi-a arătat

unde a îngropat calul, apoi am dat pe la Cilniței[?],

am văzut mormântul lui Tudorică al Popii și mi-a spus

de Ghiță al lui Stoian că a murit în satul Lițcani, am

vorbit de Marin și Nicolae că sunt morți și de Marin

mi-a spus că numai s-a ars, dar n-a murit. I-am dat 20

lei, m-am sărutat cu el și am mers la gară, am luat

trenul de Dorohoi- am trecut prin gările: Movileni,

Larga, Vlădeni, Șoldana Todirenii, Zlătunoia, Trusești, Dăugeni, Ungureni, Vorniceni,

Carasa și Dorohoi, între Movileni și Larga am trecut prin tunel și la Ungureni am văzut

gara distrusă. Seara am fost la Mănăstirea Gorovei –la serviciu.

Pe ziua de 1 iulie [1917] am scris lui Ciolacu și Petre. Tot în acea zi am scris și lui

M. Vasilescu un bilet pe Dumitru Iancu Botea de la poșta Caracal. Pe ziua de 8 iulie am

fost la Vârful- Câmpului și am făcut cu Ion Seculeanu baie în Siret, apoi ne-am întors la

Gorovei. În intervalul de la 8-20 iulie am stat la mănăstire numai pe odihnă fiindcă

prizionierii cu care lucram i-a luat la munca câmpului. Am mai fost de vreo două ori pe la

Vârful-Câmpului unde am făcut baie în Siret și am văzut o mulțime de ruși care se

retrăgeau din Bucovina. La 21 iulie a primit domnul conductor o telegramă prin care îl

cerea pe dumnealui și doi picheri din cei mai buni de urgență la M.L.P. Iași. La 22 iulie

am fost la comuna Văculești, am semnat listele de lucru la șeful postului și m-am înapoiat

la Gorovei, am încărcat bagajul și am pornit la Dorohoi. Pe 23 iulie am aranjat cu lefurile

la Dorohoi, am tăiat 2 porci ai domnului conductor și i-am vândut cu kilogramul. La 24

Nicolae Chirca



iulie am pornit de la Dorohoi cu căruța cu un cal (Pirlipeceanu) la ora 4 dimineața, am

trecut pe lângă Regimentul Dragoș nr.29 Infanterie închis cu gard de fier, am trecut calea

ferată pe lângă gara Văculești pe un drum natural în apropiere de comuna Brăești până am

dat în șoseaua națională București- Mihăileni la kilometrul 471, în satul Cătămărăști; la

km 468 am trecut prin orașul Botoșani, oraș foarte frumos, mai aranjat ca Iașul. La km 444

am dormit pe zona șoselei, în apropiere de satul Copolău, la km 432 am trecut prin

comuna Flămânzi, la km 425 prin orașul Frumușica, oraș ca de 100 case numai jidani, am

luat masa la 12, la km 417 prin Hârlău, orășel locuit numai de jidani, la km 413 am luat

masa la umbra unor sălcii, după ce am mâncat a dat o ploaie repede apoi am urmat drumul

pe acea șosea până la km 406, în dreptul comunei Cotnari am făcut la stânga pe lângă gara

Cotnari, apoi am dat în șoseluța ce duce de la Hârlău la Podul Iloiei. Am trecut pe lângă

cătunul Holda ce ține de Cotnari, am văzut mulți ruși și am urcat un deal foarte mare, am

ajuns la ora 11 noaptea la comuna Belcești (25 iulie) în apropiere de gara Belcești și-am

dormit pe zona șoselei până la ora 5 dimineața- apoi am pornit la drum, m-am urcat într-un

furgon cu 4 cai de la o coloană. Am trecut prin comunele Spineanca, în apropiere de gara

Spineanca, Erbiceni [?] o comună frumoasă la 6 km depărtare de podul Iloaiei, unde am

ajuns la ora 8 dimineața. M-am plimbat prin orășel și la 12 am luat masa, iar la ora 3 p. m

am pornit spre Iași, am ajuns seara la 8 (26 iulie) în strada Malului.

Pe 27 iulie am stat prin Iași, am scris două cărți poștale, una lui Lache, am pus-o la

cutie și alta lui Ioniță, pe care am dat-o pe un sergent di 21 Artilerie. Pe 28 iulie am plecat

la Dobrovăț cu o căruță de la coloana 3. Subunitățile[?] au trecut prin Galata, pe la gara și

comuna Ciurea, unde era Regimentul 66 Balș, prin Slobozia și au ajuns la ora 10

dimineața la primăria comunei Dobrovăț, unde au văzut prizionieri ofițeri turci, bulgari,

austro-ungari și germani în localul unei școli. Pe 29 iulie am făcut recunoașterea drumului

militar de la Tăcuta- Dobrovăț-Poiana Cârnului. Pe 30 am stat în repaus așteptând militari

lucrători.

Luni 31 iulie am început lucrul cu compania a 4-a lucrători și am lucrat drumul de

la Dobrovăț spre Tăcuta, până la 7 august când am trecut de la Dobrovăț spre Slobozia-

Milu. Pe ziua de 13 august am fost cu domnul conductor la Tăcuta pentru plata lucrătorilor

civili până la ora 12, iar după prânz s-a făcut plata lucrătorilor civili din Dobrovăț. De la

13- 19 am lucrat spre Slobozia- Milu până sâmbătă ora 12 când a venit ordin ca compania

a 4-a să plece la Bârlad. La 20 am scris la ștatele de plată, toată ziua, iar domnul conductor

a fost la Iași. Pe zilele de 21, 22, 23, 24, 25 și 26 am lucrat cu compania a 8-a de cantoneri,

cu domnul sublocotenent conductor N. Constantinescu la drumul de la Moldoveni până

aproape de Poiana-Cârnului, în seara zilei de 25 august am fost pe la Dumitrești-Galata,

am vorbit cu Alecu Eftimoiu [?] și am dormit cu Ciolacu, am luat țuică și am tăinuit până

la 12 noaptea. Dimineața am luat lapte apoi am plecat, am dat pe la tabără și am vorbit cu

Smarandache Ion, Ivănuș, Stoian Dumitru, Călin Tulache și alți camarazi și însoțit de

băiatullui Gheorghe Neațu din Rotunda am mers prin pădure până aproape la drumul unde

lucram. Pe ziua de 27 am făcut plata oamenilor care lucrau. Pe 28 și 29 am mers prin sat

de am plătit oamenii care nu veniseră la plată. Pe ziua de 30 am pornit la Iași cu o căruță

de am luat niște unelte de la cantonul nr. 4 de pe șoseaua Iași- Vaslui și le-am dus la Iași.

În acea zi am scris lui Ioniță o carte poștală pe un soldat din 21 Artilerie. Pe 31 am întâlnit

pe Mihai Vasilescu, am dormit seara la el în odaie, apoi pe 1 septembrie am scris iar lui

Ioniță și lui Lache și m-am înapoiat la Dobrovăț.

La 2 septembrie am spălat rufele la cantonament, iar conductorul a fost la Iași.

Duminică 3 septembrie au stat în cantonament în Dobrovăț ruși, iar pe la ora 4 am plecat

cu Sârbu Dumitru la comuna Poiana-Cârnului, am trecut prin Poereanca și am ajuns seara



în Trestiana și am dormit la o femeie. La 4 septembrie am pus niște table indicatoare de la

Slobozia–Milu până la șoseaua Iași-Vaslui la drumul ce pleacă spre Costuleni-Hilița.

Seara am vorbit cu Ștefan Jianu, apoi m-am dus la Cârpiți și am mâncat cu Gheorghe

Boartă și cu caporalul Costache din Dioști și apoi m-am dus la Ciolacu și m-am culcat.

La 5 septembrie dimineața, am luat cafea, am trecut pe la Șerbănescu și mi-a spus

de Gheorghe Varia că este prizonier în Germania, apoi am plecat. În drum am întâlnit pe

Staicu Ion, Ion Popa Pârvu [?] și Lt. [?] Soreanu cu care am vorbit puțin și am plecat la

serviciu. Până la 12 am pus câteva table la Costuleni, apoi am primit ordin să plec la

Dobrovăț, am dat peste niște vii, am mâncat struguri și nuci și am plecat la Trestiana, de

unde împreună cu Sorbu am mers la Dobrovăț. Seara, târziu, luând prune dintr-o grădină, a

venit un om cu un ciomag și i-a ars Sorbu o palmă și-am plecat în Ruși-Dobrovăț la o

femeie care sta cu o refugiată și am dormit acolo cu un caporal de jandarmi. Dimineața, 6

septembrie, am luat lapte și am venit la conductor cu care pe la ora 3 p.m. am plecat la

comuna Mircești trecând prin Tăcuta, seara am dormit la Alecu Lărgeanu, iar la 7

septembrie am plecat din Mircești împreună cu Lt. Ing. C. Rădulescu, am trecut prin

Codăești, am văzut barăcile Regimentului 59 Infanterie P. A, apoi am dat în șoseaua Iași-

Vaslui pe care am mers până am luat șoseaua spre Ciortești, am trecut pe la Deleni, am

văzut bordeiele unde stau soldații de la Cercul Romanați și curtea la care sta căpitanul

Căpreanu, am repauzat până la ora 5 p.m, apoi am plecat spre Bozga. Am mers până seara

târziu pe niște drumuri foarte accidentate. Seara am dormit la Costică Ilie. Pe 8 septembrie

am stat la cantonament, la 9 septembrie am măsurat șoseaua. Pe ziua de 10 septembrie am

mers în orășelul Răducăneni după alimente și nu s-a găsit mai nimic. Am întâlnit pe Michi

Voiculescu din Caracal. La 11 septembrie am început lucrarea la Bozga și-am întâlnit un

sergent din 21 Artilerie și mi-a spus de Ioniță că a plecat pe front în ziua de 6 septembrie.

De la 11-21 septembrie am dus-o binișor cu nuci și struguri- 21.09.1917

De la 21 septembrie până la 15 octobmbrie am dus-o binișor, am mâncat bine și

am băut vin mai în toate serile cu mai mulți colegi: cu Casânu, Ciuciu Mihai (picher

județean Mehedinți-Dolj) cu care am trăit împreună la construirea șoselei Bozga-Crășnița.

Pe ziua de 15 octombrie am făcut plata oamenilor până la ora 12 când scriu aceste rânduri,

era un soare frumos și bătea vântul. Pe ziua de 3 octombrie am scris o carte poștală lui

Ioniță pe un caporal din Obârșia. Pe19 octombrie am terminat lucrul la Bozga, pe 20 și 21

am scris listele de la Gheorghe Tomuleasa și achitat oamenii din centrele: Bunești, Dada și

Botești. La 22 octombrie m-am dus la Cozia cu casieru‟, am stat 11 zile la La Alecu Săvoiu

(Ileana). Pe ziua de 25 octombrie am vorbit cu Mihalache Tiugan. I-am dat o carte poștală

pentru Ioniță. Pe ziua de 2 noiembrie ne-am înapoiat la Bozga, am plătit oamenii și la 3

noiembrie, ora 12, am pornit din Bozga la Iași cu D. Sârbu. Am trecut prin comunele

Cozia (Covasna), Costuleni, Osoiu și Tomești. În drum am întâlnit pe Zegheanu Grigore,

ne-am sărutat și am vorbit puțin, iar seara am ajuns în Iași, pe la ora 8. Pe ziua de 4 și 5 am

stat pe la Inspectorat, în seara zilei de 5 am mâncat cu A. Fotescu la Badea

Constantinescu, apoi am mers la I. Ozunu acasă și am făcut o beție zdravănă.

La 6 noiembrie am vorbit cu Gheorghe Moanță. Pe ziua de 7 noiembrie am plecat

la Bârnova și am întâlnit în cale pe Mărin St. Cebuc, Niță St. Benec și Ilie Petcu din

Devesel, cu care am vorbit puțin, apoi am urmat drumul, am întâlnit pe Ion Malciu și pe

Mitrică Antimon Ionescu din Baldovinești care mi-a spus de domnul conductor Nicolescu

că se află la Vaslui; am mers cu o căruță până aproape de Regimentul 19 Infanterie unde

am ajuns la ora 12, am vorbit cu băiatul lui Mitrică al Popii (călugărul) apoi am mers cu I.

Munteanu la el acasă, unde am găsit pe vărul Ioniță. Am luat masa împreună cu un

plutonier din Orlea. Seara am dormit aici la ei, iar dimineața, pe 8 noiembrie am mers cu



Munteanu la regiment, la croitorie. Am vorbit cu sublocotenentul Popa Mihai, am reparat

pantalonii și vesta și am mers de am mâncat la Munteanu la 12. După masă am vorbit cu

băieții lui Stan Cristea Mitrică, Dan, Voicu P. Căpățina și Niță V. Dumitru, apoi am mers

cu ei împreună și mi-au arătat casa în care au murit G. Kircă, Toma Pisică și Gâdea, iar de

aici am fost pe unde au fost îngropați (erau de la reg. 19- 1860 și de la reg. 3 Olt-1200).

Aveau gropile 50-60 m lungime, 20 lățime și 1-2 m adâncime și puși unul peste altul până

se umpleau gropile. N-aveau nici cruci la capete. Aveau două monumente de piatră, unul

la 19, unul la 3 Olt pe care scria: ,,Aici repauzează eroii morți pentru patrie în anul 1917”.

Ghiță Toma și Gâdea au murit în martie, iar Dumitru lui Tiugan mort la Rusalii.

De aici am plecat spre Iași cu Ioniță care m-a petrecut până la Regimentul 9. Seara am

mâncat la D. Constantin și m-am dus de m-am culcat.

Inscripții

CÂTEVA CONTRIBUȚII NOI LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Biobibliografia prozatorului și publicistului Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893 –

m. 8 iulie 1956), unul dintre cei mai însemnați cunoscători ai vieții monahale de la noi, pe

care a evocat-o cu o reală voluptate, continuă să se întregească cu noi și edificatoare

completări.

Cărțile lui Damian Stănoiu au fost citite și recitite, consemnate și recenzate în cele

mai neașteptate reviste și ziare din spațiu revuistic românesc.

Elocvente sunt, în acest sens, și microrecenziile lui Nicolae Pavel1 și Ilie

Grămadă2, publicate în arhicunoscuta publicație bucovineană, Junimea literară.

Cele două cărți, Fete și văduve (1931) și Pocăința starețului (1932) ale lui Damian

Stănoiu, au suscitat interesul publicului din Bucovina, iar publiciștii amintiți aici le-am

recenzat folosind o anume grilă morală.

Lectura celor două recenzii demonstrează capacitatea de înțelegere și de

recunoaștere a unei proze insolite, deloc imorale sau obscene, practicată de un autor, care

nu avea nici un fel de prejudecăți în privința naturii umane.

Inspirate din mediul laic și monahal, prozele lui Damian Stănoiu relevă ipostaze

din cele mai imprevizibile din biografiile unor eroi sau eroine, devenite, prin capacitatea

de plăsmuire a naratorului, personaje memorabile și, firește, inconfundabile.

Remarcat, încă de la început, de G. Ibrăileanu și G. Călinescu, prozatorul din

ținutul Oltului a înzestrat literatura națională cu câteva cărți de o reală valoare estetică.

*

Damian Stănoiu: Fete și văduve, București, Edit[ura] „Cugetarea“, 1931, 270 pag[ini].

Autorul volumului Călugări şi ispite şi al Necazurilor părintelui Ghedeon, cărţi atât de

mult gustate de cititori şi atât de bine primite de critică, ne dă după Duhovnicul maicilor și

Demonul lui Codin, scrieri oarecum superficiale, o nouă carte şi anume – Fete și văduve.

Subiectul cărții ar fi descrierea unui sat. Această nouă lucrare a părintelui Damian Stănoiu

e exagerată însă. Chiar dacă am admite unele... descrieri din recentul volum, totuşi nu

putem decât să condamnăm maniera de a trivializa aspectul, să zicem, sentimental al unui

sat. În satul din „romanul?“ Fete şi văduve sunt, după cum arată titlul, multe femei fără

bărbaţi, în urma războiului. Şi acţiunea se roteşte în jurul acestor blestemate muieri, cum

le-ar zice o cronică, autorul speculând în fiecare pagină trivialitatea, fără înconjur şi fără



artă. O pildă, în capitolul Dragoste pe mălai (titlul indică destul!), părintele Damian

Stănoiu ne poartă prin tainele întunericului, laolaltă cu Andrei, fost primar, un om extrem

de muieratic, la diferitele văduvioare, la care umblă şi jandarmul, şi notarul, precum şi o

întreagă serie de flăcăi.

Un capitol care ni-l reaminteşte pe vechiul Damian Stănoiu cu toate resursele sale

bogate de proaspăt umor, e capitolul Ileana iubeşte, înrudit prin spirit cu primele povestiri

publicate pe vremuri în Viaţa Românească.

După inutila experienţă cu această carte nou apărută, cititorii au dreptul să

nădăjduiască, pe drept cuvânt, că părintele Damian Stănoiu va reveni la vechea sa sursă de

inspiraţie: viaţa mănăstirească, pe care a descris-o cu atâta tragere de inimă în primele sale

volume.

*

Damian Stănoiu: Pocăința starețului. București, Edit[ura] Cartea Românească, 1932,

236 pag[ini].

Scoase din cadrul vieții monahale, cele cinci nuvele din volumul d[omnu]lui

Damian Stănoiu prezintă sub o formă atractivă viaţa acelora, care, departe de patimile

omeneşti, își zbuciumă gândul spre seninătățile cereşti. Ironie, căci şi călugării sunt

oameni ce simt şi-şi au şi ei dorurile lor, mai aprige sau mai potolite.

Subiectul primei nuvele, e cam următorul: Starețul Procopie i-a invitat la masă pe

cuvioşii Gavril, Natanail, Pahomie şi Ermoghen. Frații, neobişnuiţi cu astfel de invitări,

sunt foarte miraţi. Mirarea lor creşte cu atât mai mult, cu cât unei bătăi din palme a

stareţului urmează o înşiruire de purcei fripţi, plăcinte, vin îndestulător... După ce s-au

„tămâiat“ bine, toţi se împacă şi zâmbesc binevoitori stareţului, afară de Pahomie,

neîncrezător ca Toma din biblie. Prinşi astfel, iscălesc, fără să ştie ce, statele (cheltuieli,

mai puţine venituri) şi, apoi, sunt daţi afară. Stareţul le „mulţumeşte“ celor patru pentru

aprobare, mai ales pentru cea a cheltuielilor, şi-i alungă ca pe nişte bieţi păcătoşi ce sunt.

După bucata Jalba lui Pitirim, d[omnu]l Damian Stănoiu ne înfăţişează cazul părintelui

Carion, care ar vrea să ştie care e calea adevărată a vieţii monahale, „calea împărătească“

cum sună şi titlul nuvelei. Pe margini nu e bine, căci cu îngerul prea te încearcă şi te

chinuie diavolul, şi invers. Carion se decide pentru calea îngerului şi, pentru a chinui pe

diavol, cumpără unul pictat şi începe... operaţia. Îl arde cu fier roşu, îl împunge, îi taie

coarnele..., dar necuratul râde... satanic.

Chinuit de vedenii, arde în cele din urmă pictura cu diavolul şi se hotărăşte pentru

„calea împărătească“, cea de mijloc.

Dragoste și smerenie! cuvinte cu rost în titlul unei nuvele. Părintele Chiril aduce

de acasă un polobocel de vin şi-şi împarte tainul lichid astfel, ca să aibă ce bea timp de

cam două luni. Dar fusese zărit când îşi scoborâse vinul şi imediat, ca niciodată, îşi fac

apariţia părinţii Iachint şi Ermolae, îmbrăţişând pe... prietenul lor Chiril, pentru care s-au

rugat cât timp lipsise de la mănăstire. Şi bietul Chiril, înduioşat, le aduce ceva vin.

Ermolae scoate ceva fripturică dintr-un fund nevăzut al pantalonilor şi gazda trebuie să

mai aducă iarăşi din vinul, pe care voia să-l aibă pe vreo şasezeci de zile.

Iată însă şi pe ierodiaconul Arcadie, cel maistru la glasuri şi pe însuşi

arhimandritul Daniil. Prin iscusinţa acestuia din urmă şi prin viclenia celorlalţi, Chiril se

trezeşte cu tot vinul băut.

Dimineaţa, după chef, convivii se întreabă: „că e lună sau e soare?“.

E în aceste nuvele un suflet, un fir viu ce le conduce mersul. Arghezi în viaţa



închisorilor, iar Damian Stănoiu, cu aceeaşi profunzime şi minuţiozitate a realităţii, în

viaţa mănăstirilor, e un bun cunoscător.

De altfel, şiragul întreg de scrieri al d[omnu]lui Damian Stănoiu ni-l arată ca un

bun mânuitor al stilului, cu simţ artistic şi putere de redare a stărilor sub orice formă, nu-i

lipseşte observarea psihologică, constituind astfel în literatura noastră un ciclu de

amănunte asupra clasei monahale, într-o formă plăcută şi de reală viabilitate.

Note

Cele două note de lectură se transcriu din revista Junimea literară.

1. Nicolae Pavel ~ Damian Stănoiu ~ Fete și văduve în Junimea literară, 20, nr. 5-8, mai-

august 1931, p. 180-181.

2. Ilie Grămadă ~ Damian Stănoiu ~ Pocăința starețului în Junimea literară, 21, nr. 7-12,

iulie-decembrie 1932, p. 345-346.

O EPISTOLĂ ȘI CÂTEVA POEZII ALE LUI DEMETRU IORDANA

Biografia prozatorului și publicistului Demetru Iordana (1918–1979), imprevizibilă și

tragică, continuă să se augmenteze cu noi fapte, întâmplări și date, care contribuie,

fundamental, la cunoașterea și impunerea unui autentic narator.

Literatura sa de frontieră conține informații, esențiale, despre marile pasiuni care l-au

format și modelat ca om și artist ~ literatura și pictura, în care, uneori, a excelat.

Într-un oraș de provincie, precum Slatina, unde s-a născut, a învățat, și a creat, a avut

răgazul, un timp, să lucreze fără încetare la unele nuvele, romane sau piese de teatru și,

firește, la unele tablouri de o rară și mare frumusețe artistică.

În epistola ce se publică, acum, întâlnim informații și precizări despre un tablou dedicat

lui Perpessicius, precum și despre patru poezii originale și două traduceri din Charles

Baudelaire, pe care le-a conceput și reținut în timpul detenției și, după eliberare, le-a

transcris și trimis părintelui său spiritual ~ Perpessicius, ca acesta să opineze.

Relevante sunt aceste poezii prin conținutul ideatic, prin alegerea titlurilor și, evident,

prin realizarea lor artistică.

Însușirea limbii lui Voltaire în școală și lecturile din această faimoasă literatură

romanică i-au îngăduit unele traduceri, onorabile, din lirica celui mai însemnat poet

modern al Franței.

*

Slatina, 26 februarie 1965

Scumpe domnule Perpessicius

Noile revelații, care se adaogă celor din epistola precedentă, vin să întregească un

tablou, pe cât de sumbru, pe atât de vizibil. Nu știu ce să mai cred și ce să mai spun, poate

că tăcerea este atitudinea cea mai potrivită cu acest aspect grotesc al înaltului for de

cultură.

Îți vine să zâmbești în timp ce te înfiori. Totul pare factice și totuși grav, un joc sinistru

într-o farsă sinistră. Dar să lăsăm o perdea…

Să nu credeți că, totuși, sunt convins de lipsa mea de orice vină. Nu numai căile

Domnului, dar și ale oamenilor sunt foarte ocolite, astăzi.



Când vom sta de vorbă, vă veți edifica asupra multor lucruri, care țin de o tehnică

diabolică și de o concepție fără scrupule. Cred că înainte, sau după Paști, voi veni pe la

București, și atunci totul se va lămuri.

În afară însă de acest capitol umbros, ce va rămâne pururi deschis, m-am bucurat aflând

că nu ați renunțat, totuși, la poezie, ba chiar veți tipări fragmente (cred că tot așa de

fragede, ca acela tipărit în antologia poeților contemporani, din ediția lui A. Toma) și că

pregătiți un volum de articole ziaristice de aceeași rafinată calitate ca și cele tipărite în

Dictando divers.

Pe acesta îndeosebi îl aștept cu un felurit interes, căci sunt sigur că în acest volum voi

regăsi multe lucruri interesante din lumea literară și politică de altădată și mă voi scălda

din nou într-o atmosferă caldă și luminoasă, așa cum se întâmplă cu oricare din cărțile

tipărite până acum sub numele d[omniei] voastre.

Regret că nu tot atât de mult vă preocupă și volumul de poezii. Din fragmentul citat, de

care îmi amintesc bine (îi trimiteați lui Nietzsche un mic bobârnac), îmi pot prea bine da

seama ce însemnează un volum întreg, deși titlul nu-mi mângâie mulțumitor urechea. Dar

n-are importanță.

Acum, că primăvara bate la ușă (ca să folosesc o metaforă clasică), gustul de pictură

s-a redeșteptat și crește odată cu lumina zilei. Am început să lucrez, sunt portrete ale

prietenilor și rudelor.

Săptămâna ce vine, va trece, la rând, pe șevalet portretul d[omniei] voastre, pe care

apoi, fie că vi-l voi trimite prin poștă, fie că vi-l voi aduce eu însumi, depinde de mărimea

pe care o va avea și pe care încă n-am hotărât-o.

Eu aș vrea să vi-l fac mai mare, de 70/50, însă mă tem să nu par lipsit de modestie și

cum sigur nu va fi un tablou meritoriu, de înaltă artă, mă tem că soarta lui va fi să stea

undeva, după un dulap, sau poate în vreo cameră de la subsol.

Am însă ambiția să fie manevrabil și în acest caz, dimensiunile 50/35 cm. ar fi cele mai

indicate. Încă nu sunt hotărât.

Acestea despre tablou. Cât privește literatura, tot ce pot să vă ofer, spre delectare, sunt

aceste patru poeme originale, singurele pe care mi le reamintesc bine, din câte am făcut

acolo, și aceste două traduceri din Baudelaire, de asemenea singurele păstrate în memorie

din cele vreo 15-20 câte voi fi tradus în momentele de răgaz, foarte numeroase de altfel, în

care am simțit nevoia unei evadări, nu printre gratii, ci printre rimele și versurile ilustrului

poet al „putreziciunii“.

Vă atrag atenția că le-am făcut după recitarea, în franceză, a celor ce stăteau cu mine

sub aceeași osândă și care le învățaseră de afară.

Nu le-am confruntat cu originalul, pur și simplu pentru că nu sunt în posesia lui. Am pe

undeva volumul1 lui Șerban Bascovici, însă nu l-am consultat, cred că din lene sau

nepăsare.

Acum aceste mici jucării nu mă mai delectează. Literatura, vorbesc de cea scrisă manu

propria, am lăsat-o deocamdată de o parte, până când voi simți din nou adierea de pământ

reavăn și se va porni elanul pentru recucerirea Olimpului, astăzi atât de părăginit, călare nu

pe Pegas, în care nu mai am încredere, ci pe un simplu toc cu peniță Klaps.

Da, cred că voi reîncepe curând să scriu, și mă ispitește mult un roman simplu,

cuminte, cu caracter autobiografic, în care să nu inventez prea mult și nici să torc firul

vreunei intrigi.

În liniile lui mari, l-am conceput cu ani în urmă, totul este „aranjat“ în minte, va trebui

doar să-mi cumpăr hârtie de scris și un stoc de penițe Klaps.



Aș dori să cunosc amănunte despre soția și fiul d[omniei] voastre, ca sănătate și stare

civilă. Fiul s-a căsătorit? Iar dacă nu, ce are de gând să facă?

Eu aș vrea să mă rostuiesc, în fine, conform tradiției și sper ca într-un an sau doi să-mi

pun pirostrii temeinice. Trebuie s-o facem și pe asta.

În orice caz, vă rog să le transmiteți numai urări de bine și fericire, asemenea

d[omnișoa]rei Ariadna, din Noua Zeelandă, iar d[umnea]voastră primiți aceleași cordiale

și respectuoase salutări de la devotatul d[omniei] voastre,

Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

122, Raionul „1 Mai“, București; Expeditor ~ Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu,

nr. 5, Slatina, Regiunea Argeș].

*

Regăsire

Afară s-a înfiripat iarăși primăvara…

Mortul, pe care l-am ținut un timp în

casă,

a fost îngropat în cimitirul alb – demult.

Oglinzile, cernite până ieri,

sunt iarăși limpezi și străvezii.

Mă uit adânc în ele și surâd:

Îmi văd chipul îndelung – posomorât,

ce l-am purtat până acum ca pe o mască.


Sufletul meu și-a făcut găteala

privindu-se în oglinzi albastre – verzi

și își așteaptă mireasa, ce va sosi din

depărtări,

în văl strălucitor de ghiocei.


Privesc în oglinda străvezie a zării

și-mi văd chipul îndelung – posomorât

pierind departe,

mâhnit că nu mi-a fost decât o biată

mască.

Și-mi regăsesc râsul ce mi-l răpise și

tânjea.

Și râd

Și râd

de toate câte au fost

Și au rămas pe veci în urma mea!

La monumentul Ecaterinei Teodoroiu

Ne petrecem viața în alt timp și spațiu

și sub alte zodii înstelate.

Eu am rămas în umbra grea a istoriei.

Tu te ridici mândră în lumină

și, cu fruntea răzimată de stele,

privești peste fiecare apus de soare, în

depărtări…

Fața mea se vestejește ca o frunză.

Chipul tău, pururea tânăr, se desprinde

dârz din neguri violete,

tăiat parcă în granitul eternității.

Oltul fuge tot mai repede în zarea ochilor

mai obosiți,

îl mai văd doar ca pe un fir de argint în

întuneric.

Pentru tine, el a rămas tot un flăcău

voinic,

ce trece agale și voios

pe sub salutul tău înmărmurit.

Pe mine fiecare clipă mă învinge.

Tu lupți mereu, vitejește, cu vitregia

timpului deșert,

încât veac după veac va îngenunchea,

supus,

la picioarele tale de piatră neprihănită.

O, pe mine soarta nu mă va putea

împietri niciodată



pe un soclu tot așa de zvelt ca al tău!

Din umbra grea a istoriei,

Mă uit la tine ca o ruină-n vânt

Și plâng.

Predoslovie

Involți vă ridicați din brazdele fragede,

Spre cerul aurit al nopții de jad,

voi crini ai câmpului.

Stele în nemărginit risipite

picură polen în potirele albe,

iar cântecul ierbii vă leagănă-n vânt,

o crini ai câmpului.

La fel vă ridicați de involte,

din adâncul inimii mult-răbdătoare,

voi cântece albe.

Scântei licărind în noaptea de patimi

picură stropi de lumină

în corole sonore,

și glas de iubire vă leagănă-n șoaptă,

o cântece albe.

Vom fi și mai bogați

Acum suntem săraci lipiți, și tu și eu.

Dar nu-i nimic:

stelele ne-ar da belșug de aur,

iar luna ne va-mprumuta argintărie…

Acum suntem săraci lipiți, și tu și eu.

N-avem măcar un așternut și-o cergă,

sub care să putem spori, în tihnă,

neamul omenesc, cu încă un sărac.

Dar nu-i nimic:

Pădurea ne va acoperi cu un frunzar

goliciunea întinsă somnoros

pe un așternut de iarbă milostivă.

Iar o veveriță, ascunsă într-un copac,

ne va păzi visul de aur, ce-l vom toarce.

Și într-o zi,

din tine,

ca dintr-o brazdă de pământ,

va răsări fructul viu, ce s-a pârguit în

visul nostru.

Și-atunci vom fi și noi bogați:

ca stelele – lingouri mici de aur,

ca luna – mină de argint.

*

Strigoiul

Ca îngerii cu ochi sălbatici,

Voi reveni cu pași lunatici,

Spre alcovul tău alunecând,

Cu umbra nopții fluturând.

Și-ți voi da, dragoste bună,

Sărutări reci, ca din lună,

Și mângâieri de șarpe gol,

Ce gropii negre dă ocol.

Iar tu, lividă-n zori de zi,

Alături nu mă vei găsi

Și frig va fi până-nserează.

Pe viață, tinerețea ta,

Un altul blând se va pleca,

Ci eu vreau să domnesc prin groază.

Trad[ucere] din Baudelaire de

Demetru Iordana

*

Imn frumuseții

O, sunt frumoasă, precum un vis de

piatră,

Iar sânul meu la care toți suferă pe rând,

Menit e să inspire poeților oricând



O vecinică și mută iubire idolatră.

Stăpână-s peste azururi, ca Sfinxul

nepătruns,

Prin mine albul zăpezii în lebede

vibrează,

Urăsc mișcarea oarbă ce linii deplasează,

Și niciodată-n lume, n-am râs și nu am

plâns.

Poeții dinaintea ținutei mult-severe,

Ce-o împrumut, se puse, măreților

giganți,

Își vor petrece viața în studii austere,

Căci pentru a ține în juru-mi acești docili

amanți,

Am două oglinzi profunde, ce lumea fac

mai plină,

Am ochii mai strălimpezi, de vecinică

lumină!

Traducere din Baudelaire de Demetru Iordana

Note

Originalele acestor documente literare se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

S21(57)

.MXXXVI

1. Șerban Bascovici (1891–1968), poet, publicist și traducător. Este autorul

volumului de poezii Destăinuiri (1937), precum și a unei traduceri din Charles

Baudelaire ~ Florile răului. București, 1940, pentru care a primit Premiul

Societății Scriitorilor Români (1940).

Eroii oraşului Caracal din Primul Război Mondial (I)

Comandor (r.) Nicola Tudor

O situaţie a eroilor din Caracal căzuţi în primul război mondial nu există nici la

100 de ani de la Marea Unire pentru care aceştia şi-au dat viaţa. Pe Monumentul Eroilor

din centrul oraşului sunt trecute numeleofiţerilor activi şi în rezervă (învăţători, magistraţi,

salariaţi ai Administraţiei Financiare) din judeţul Romanaţi căzuţi pentru reîntregire.

Beneficiind de înţelegerea autorităţilor locale, am avut şansa de a cerceta registrele

de stare civilă ale oraşului Caracal de unde am extras numele pe care le vom reda mai jos.

Nu avem certitudinea că această listă cuprinzând 280 de nume este completă. Cercetări

ulterioare ar putea-o completa.

Credem că în anul Centenarului Marii Uniri, este firesc să omagiem astfel jertfa

lor patriotică!

Nr.

Crt.

Grad. Numele

şi prenu-

mele

Con-

tin-

gent

Data

morţii

Regimen-

tul sau

formaţiu-

nea

Numă-

rul actu-

lui de

deces

Locul decesului Cauzele şi

împreju-

rările

decesului

Locul

naşterii

Domici-

liul

1. Sold. Fişcu

Gheor-

ghe

1894 08.05.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1031/09

.05.

1917

Spital Ambulan-

ţei Diviziei a 2-a

Socola, com.Bu-

ciumi, Jud. Iaşi

Tifos

exante-

matic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

2. Sold. Niţu

Dumitru

1891 16.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

130/18.

03.1917

Infirmeria Corpu-

lui, sat. Pietrăria,

com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exante-

matic

Caracal,.

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



3. Sold. Năneţ

Petre

1915 29.05.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

161/30.

05.1917

Spital Nr.

482 Bârlad

Scorbut Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

4. Sold. Birjaru

Constan-

tin

1919 15.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

34/15.

02.1917

Infirmeria Corpu-


Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

5. Sold. Dimian

Ilie

1919 18.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

45/18.

02.1917

Infirmeria Corpu-


Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

6. Sold. Dioştea-

nu

Petre

1919 04.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

96/04.0

3.1917

Sat. Pietrăria,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

7. Sold. Duşcă

Simion

1919 12.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

118/12.

03.1917

Sat. Pietrăria,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

8. Sold. Ionescu

Mihai

1917 16.06.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1279/19

.06.191

7

Spital Nr.274

„Sfântul

Spiridon”, Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

9. Sold. Dumi-

trescu

Nicolae

1919 13.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

523/19.

02.1917

Infirmeria Cor-

pului din Sat.Bâr-

nova, Com. Bu-

ciumi, Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

10. Plt.

Maj.

Giuran

Dumitru

1904

34

ani

13.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1103/01

.03.191

7

Cantonamentul

Din sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

11. Plt.

Maj.

Rudolf

Smael

1903

35

ani

20.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

752/21.

04.1917

Spitalul Ambu-

lanţei Diviziei a

2-a Socola, Com.

Buciumi,Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

12. Sold. Leovea-

nu

Ştefan

1918 17.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

231/18.

03.1917

Spital Ambulan-

ţei Diviziei a 2-a,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

13. Sold. Ştefăne-

scu

Constan-

tin(mu-

zicant)

1899

39

ani

03.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

151/11.

03.1917

Spital Brâncove-

Nesc Nr.272 in-

stalat în localul

Seminarului

Veniamin

Costache, Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

14. Sold. Savu

Nicolae

1910 27.02.

1910

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1163/02

.03.191

7

sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

15. Sold. Glişcă

Ioan

1903 12.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

21/12.0

2.1917

Spital Râmnicu

Vâlcea Nr.232

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

16. Sold. Barbă-

Lungă

Ion

1903 12.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

773/24.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

17. Sold. Stuparu

Constan-

tin

1912 15.10.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1720/03

.03.191

7

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

18. Sold. Ciocoiu

Ion

1912 01.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1253/03

.03.191

7

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi



19. Sold. Enescu

Ioan

1918 20.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1175/28

.10.191

7

Spital

Nr.296/297

Bucecea

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

20. Sold. Cariano-

pol Petre

1917 30.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

82/11.

02.1917

Sat. Pietrăria

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

21. Serg. Georges

-cu

Nicolae

1909 30.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

625/14.

04.1917

Spital Ambulan-

ţei Diviziei a 2-a,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.Ro-

manaţi

22. Sold. Atanases

-cu

Tache

1916 10.10.

1916

R. II

Romanaţi

Nr. 19

655/11.

09.1916

La Casa din Str.

I. Demetriade,

Buzău

În urma

rănilor

suferite în

lupte

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

23. Sold. Teodoru

Nicolae

1917 19.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

819/25.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

24. Sold. Dumi-

trescu

Ilie

1913 06.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

369/12.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

25. Sold. Ionescu

Eftimie

1918 14.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

575/20.

021917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

26. Sold. Marango

Ştefan

1915 21.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

740/21.

04.1917

Spital Ambulan-

ţei Diviziei a 2-a

Socola, Com.

Buciumi,Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud. Ro-

manaţi

27. Sold. Toma

Ion

1910 15.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

648/21.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

28. Lt. Dulghe-

rescu

Petre

1911

26

ani

04.09.

1916

R. II

Romanaţi

Nr. 19

358/12.

02.1917

A încetat din

viaţă în lupta

de la Alimanu

Din cauza

rănilor

multiple

de obuz

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

29. Sold. Crânguş

Ion

1898 08.04.

1917

R II

Romanaţi

Nr.19

541/09.

04.1917

Spital Ambulan-

Ţei Diviziei a 2-a

Socola, Com.

Buciumi,Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

30. Sold. Bălaşa

Constan-

tin

1914 06.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

306/08.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

31. Sold. Zuică

Marin

1903 01.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1266/03

.02.

1917

Spital Iaşi

Nr.272/103

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

32. Sold. Potcova-

ru Con-

stantin

1916 06.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1408/08

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

33. Sold. Mitran

Lazăr

1916 05.09.

1916

R. II

Romanaţi

Nr.19

6/06.09.

1916

Bătălia de la

Raşova

Împuşcat

la orele 10

înainte de

amiază

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

34. Sold. Maciu

Mihai

1916 04.02.

09

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

267/06.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



35. Sold. Uciu

Ilie

1918 16.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

91/18.0

4.1917

Sanatoriul

Bisericani

Tubercu-

loză pul-

monară

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

36. Sold. Atanasiu

Ion

1910 01.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1242/03

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

37. Sold. Popescu

Gheor-

ghe

1918 02.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

218/03.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

38. Sub-

lt.

Viişo-

reanu

Ion

1917

21

ani

20.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

248/20.

03.1917

Spital

Ambulanţei

Diviziei a 2-a

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

39. Serg. Maciu

Constan-

tin

1914 03.09.

1916

R. II

Romanaţi

Nr.19

65/15.0

9.1916

Bătălia de la

Raşova

Orele 9

înainte de

amiază

din cauza

rănilor

multiple

de obuz

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

40. Sold. Beldea

Ion

1904 24.02.

1904

R. II

Romanaţi

Nr.19

1085/01

.03.191

7

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

41. Sold. Creţu

Ştefan

1914 15.04.

1917

R. II

Romanaţi

146/15.

04.1917

Spital Regional

425 Iaşi

Degerături

de gradul

al II-lea la

piciorul

drept şi

gradul al

III-lea la

piciorul

stâng

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

42. Sold. Brânzan

Dumitru

1895 21.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

316/29.

03.1917

Spital Temporar

Erbiceni

Flegmon

al gâtului

Caracal,

Jud.

romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

43. Sold. Dumi-

trescu

Vasile

1913 18.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

45/18.0

2.1917

Serviciul

chirurgical nr.1

din Spital Militar

Nr.263 Iaşi

Multiple

schije de

obuz

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

44. Sold Badea

Radu

1911 19.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

846/25.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

45. Sold. Groză-

vescu

Vasile

1916 05.11.

1917

R. 19 I. 238/05.

11.1916

Spital Mobil

Nr.13 din gara

Adjud

Tubercu-

loză pul-

monară

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

46. Sold Lungu

Andrei

1918 10.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

855/25.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Carcal,

Jud.

Romanaţi

47. Sold. Rafailă

Florea

1918 19.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1650/21

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

48. Cap. Nicolae

Grigore

1904 12.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

501/18.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

49. Serg. Istrate

Ilie

1912 22.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

19/22.0

1.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Romanaţi

Nefrită Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



50. Sold. Ungu-

reanu

Petre

1912 22.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

97/29.0

2. 1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

51. Sold. Drăgoi

Florea

1918 16.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1625/18

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

52. Sold. Negrilă

Toma

1911 02.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

331/04.

03.1917

Spital Nr.264

Sfântul Spiridon

Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

53. Sold. Păunes-

cu Ilie

1910 19.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

805/25.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

54. Sold. Duldu-

rea

Marin

1918 09.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1491/11

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exante-

matic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

55. Sold. Băţăgui

Tudor

1918 04.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1366/06

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com.Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

56. Sold. Ioan

Ioan

1913 04.09.

1916

R. 19 I. 33/06.

09.1916

Bătălia de la

Raşova

Răni

multiple

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

57. Sold. Tăbârcă

Toma

1916 08.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

784/27.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

58. Sold. Duşcă

Nicolae

1910 14.02.

1917

R.II

Romanaţi

Nr.19

553/28.

02.1917

Sat. Bârnova

Com. Buciumi

Jud. Iaşi

Febră

Recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

59. Sold. Drăcea

Marin

1920 11.10.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1345/12

.10.

1917

Com.

Mânăstirea,

Jud. Putna

Decedat

în urma

rănirii

prin armă

de foc

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

60. Sold. Ungu-

reanu

Petre

1915 11.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1536/13

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

61. Sold. Teodo-

rescu

Marin

1899 03.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

2309/04

.03.

1917

Oraşul Iaşi Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

62. Sold. Neagu

Toma

1917 20.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

858/26.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recuentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

63. Sold. Cristofor

Ilie

1918 13.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

535/19.

02.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

64. Sold. Brătianu

Ion

1918 08.03.

1918

R. II

Romanaţi

Nr.19

1476/10

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

65. Plt. Marcu

Alexan-

dru

1913 24.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1081/01

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Carcal,

Jud.

Romanaţi

66. Sold. Bălaşa

Constan-

tin

1918 09.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1510/11

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Romanaţi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

67. Sold. Moraru

Alexan-

dru

1911 28.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1221/02

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Cracal,

Jud.

Romanaţi



68. Sold. Ungu-

reanu

Ion

1918 11.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1539/11

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud

Romanaţi

69. Sold. Leileu

Moise

1915 25.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1692/26

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

70. Sold. Safta

Gheor-

ghe

1915 02.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1287/04

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

Exantema

-tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

71. Cap. Bunea

Petre

1912 04.09.

1916

R. 19 I. 37/06.

09.1917

Bătălia de la

Raşova

Rănilor

multiple

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

72. Sold. Riptea

Florea

1911 10.05.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1055/11

.05.

1917

Spital Ambulan-

Ţei Diviziei a 2-a

Socola, Com.

Buciumi,Jud. Iaşi

Gripă Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

73. Sold. Ilie

Dumitru

1915 11.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

457/17.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Carcal,

Jud.

Romanaţi

74. Sold. Barbu

Ştefan

1914 11.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

426/17.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Carcal,

Jud.

Romanaţi

75. Sold. Constan-

tinescu

Marin

1912 11.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

429/17.

02 1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Romanaţi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

76. Sold. Popa

Ion

1918 31.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

196/01.

02.1917

Infirmeria Corpu-

lui din Sat.Bârno-

va, Com. Bu-

ciumi, Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

77. Sold. Chircu-

leasa

Vasile

1917 15.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1612/17

.03.

1917

Cantonamentul

din Com.Bârno-

va, Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Carcal,

Jud.

Romanaţi

78. Sold. Ştefan

Marin

1917 25.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1091/01

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

79. Sld. Săvu-

lescu

Gheor-

ghe

1913 08.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

39/09.0

2.1917

Spital

Brâncovenesc

Nr.272/103

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

80. Plt. Anghel

Petre

1896

42

Ani

24.03.

1917

R. II

romanaţi

Nr.19

354/27.

03.1917

Spital

Ambulanţei

Diviziei a 2-a,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantemat

ic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

81. Serg. Geor-

gescu

Mihai

1913 13.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

625/19.

04.1917

Ambulanţa

Diviziei a 2-a

Socola,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantemat

ic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

82. Sold. Duică

Petre

1910 15.04.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

150/11.

04.1917

Infirmeria R. 19

Infanterie, Com.

Buciumi,Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

83. Sold. Dumitru

Gheor-

ghe

1917 15.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1618/17

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



84. Sold. Ilie

Alexan-

dru

1917 08.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

344/10.

02.1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

85. Plt.

Maj.

Neda

Ştefan

46

ani

07.10.

1916

R. II

Romanaţi

Nr.19

PV

9263/14

.06.

1919

al Trib.

Roma-

naţi,

Secţia I.

Luptele de la

Arabagic,

Constanţa

Împuşcat

în cap

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

86. Sold. Dănacu

Florea

1911 04.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

1369/06

.03.

1917

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

87. Sold. Ungu-

reanu

Marin

1909 25.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

59/25.0

2.1917

Infirmeria

Corpului din

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

88. Sold. Barbu

Constan-

tin

1916 30.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

177/31.

01.1917

Cantonament

Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

89. Sold. Zamfir

Ilie

1911 24.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

141/26.

01.1917

Infirmeria Corpu-

lui Sat. Bârnova,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

90. Serg. Popescu

Gheor-

ghe

1910 24.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

856/17.

01.1917

Spital 264

Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud. R-ţi

Caracl,

Jud. R-ţi

91. Sold. Gheor-

ghiţa

Petre

1903 28.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

79/28.0

2.1917

Infirmeria Corpu-

lui, Sat. Pietrăria,

Com. Buciumi,

Jud.Iaşi

Tifos

Exantema

-tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

92. Sold. Năstase

Marin

1891 26.03.

1917

R. 19 I. PV Nr.

126/

1920 pe

baza

adresei

Nr.

39294/1

920 a

Ministe-

rului de

Război,

Servi-

ciul

Personal

Secţia

Statis-

tici

Lazaretul

prizonierilor de

război,

Heilsberg

Cauza

morţii-

Necomu-

nicată

Caracal,

Jud.

romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

93. Sold. Crăciun

Ştefan

1919 07.02.

1917

R.19 I. 125/08.

02.1917

Sat. Pietrăria,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

94. Sold. Ezaru

Dumitru

1913 03.03

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

340/04.

03.1917

Spital din

Vila Greierul,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



95. Sold. Nicolae

Ion

1909 07.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

380/o7.

03.

1917

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

96. Sold. Iancu

Marin

1904 20.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

523/20.

03.1917

Com. Buciumi,

Jud.Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

97. Sold. Cariano-

pol

Petre

1903 01.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

81/01.

01.1917

98. Sold. Stoiano-

vici

Dumitru

1904 28.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

24/28.

02.1917

Spital de Izolare

270

Gripă

infecţioa-

să

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

99. Sold. Catană

Nicolae

1917 27.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

16/27.0

2.1917

Spital francez

Notre Dame de

Lion din Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

100. Sold. Ivan

Nicolae

1917 04.08.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

385/04.

08.1917

Spital

Regimentului

13 I. Nr. 422

Iaşi

Baciloză

pulmonară

, pleurezie

şi entero-

colită

cronică

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

101. Sold. Levi

Nisim

1914 11.02.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

1380/30

.07.

1917

Spital Nr.264

Iaşi

Tubercu-

loză Pul-

monară

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caraval,

Jud.

Romanaţi

102. Sold. Combei

Ioan

1911 20.02.

1917

R.19 I. Proces-

Verbal

172/

1921 în

baza

adresei

Nr.

3267/

1921 a

Ministe-

rului de

Război,

Servi-

ciul

Personal

, Secţia

Statis-

tici

Lagărul de

prizonieri de

război din

Lansdorf

Cauza

morţii-

Necomu-

nicată

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

103. Sold. Zeută

Nicolae

1909 27.03.

1917

R. 19 I. 192/01.

10.1917

Spital de

Contagioşi

Nr.2., Adjud

Bronşită

şi

Pneumo-

nie

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

104. Sold. Frăsi-

neanu

Păun

1913 08.03.

1917

R. 19 I. PV

418/

1921 în

baza

Adresei

28528/

1921 a

Ministe-

rului de

Război,

Lagărul de

prizonieri de

război din

Gisseffiugeu

Cauza

morţii-

Necomu-

nicată

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



Servi-

ciul

Personal

, Secţia

Statis

Tici

105. Plt. Ionescu

Iancu

46

ani

31.03.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

420/01.

04.1917

Spital

Ambulanţei

Diviziei a 2-a

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

106. Sold. Mototol

Tudora-

che

1912 04.12.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

PV

193/

1922 în

baza

adresei

04352/

1922 a

Ministe-

rului de

Război,

Servi-

ciul

Personal

, Secţia

Statis-

tici

Lagărul de

Prizonieri de

război din

Ostffzassfauyfa

Ungaria

Cauza

morţii-

Necomu-

nicată

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

107. Sold. Ghiţă

Barbu

1903 26.10.

1916

R. 19 I. Cartea

de Jude-

cată

Civilă

864/

1926 a

Judecă-

toriei

Mixte

Caracal,

Sentinţa

din

17.11.

1926

Luptele de la

Poiana Spinului

Împuşcat Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

108. Sold. Stoian

Stan

1914 03.09.

1916

R. 19 I. Cartea

de

Judecată

Civilă

1472/

1928 a

Judecă-

toriei

Mixte

Caracal,

Sentinţa

din

04.01.

1928

Bătălia de la

Raşova,

Dobrogea,

Luptele de la

Valea Ciocanului

Împuşcat Caracal,

Jud.

Romanaţi

Com. Dră-

ghiceni,

Jud.

Romanaţi

109. Sold. Preda

Nicolae

1914 04.09.

1917

R. II

Romanaţi

Nr.19

Cartea

de

Judecată

Civilă

670/05.

05.1928

A constatat

moartea

prezumată a

mobilizatului

în Campania

1916-1918

Dispărut

în luptă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



a Jude-

cătoriei

Mixte

Caracal

110. Cap. Mitcu

Gheor-

ghe

1915 29.04.

1917

R. 19 I. Cartea

de Jude-

cată

Civilă

658/05.

05.1928

a Jude-

cătoriei

Mixte

Caracal

A constatat

moartea

prezumată a

mobilizatului în

Campania

1916-1918

Mort în

oraşul

Piteşti

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

111. Sold. Mari-

nescu

Ion

1902 05.01.

1917

R. 19 I. PV

190/

1928 în

baza

adresei

1989/

1927 a

Ministe-

rului de

Război

A constatat

moartea în

Campania

1916-1918

Lagărul

de

prizonieri

de război

din

Lansdorf

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

112. Sold. Fieraru

Toma

1915 27.07.

1918

R. 19 I. PV

193/

1928

după

Cartea

de Jude-

cată

Civilă

654/05.

05.1928

În baza adresei

63055/1927 a

Ministerului de

Război a

constatat moartea

prezumată a

Mobilizatului în

Campania

1916-1918

Lagărul

de

prizonieri

de război

Bolia-

Madeu,

Turcia

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

113. Sold. Rădu-

lescu

Ionel

1918 08.01.

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

29/08.

09.

1917

Sanatoriul

Bârnova,

Scânteia,

Jud. Vaslui

Tubercu-

loză

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

114. Sold. Minică

Ioan

1903 ?

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

PV

după

Cartea

de

Judecată

Civilă

1051/

1928 a

Trib.

Roma-

naţi a

consta-

tat

moartea

prezu-

mată a

mobili-

zatului

Campania din

1916-1918

Cauza

morţii-

necomuni

cată

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi

115. Sold. Încros-

natu

Dumitru

1911 ?

1917

R. II

Romanaţi

Nr. 19

PV 289/

1928

după

Campania din

1916-1918

Cauza

morţii

Caracal,

Jud.

Romanaţi

Caracal,

Jud.

Romanaţi



cartea

de

Judecată

Civilă a

Trib.

Roma-

naţi

Neco-

municată

116. Serg. Mihai

Iancu

1902 24.11.

1916

R. 85 I. Act de

moarte

458/24.

11.1916

Spital Temporar

Caracal, Nr.43

Plagă

împuşcată

Com.

Dolgeşti,

Jud.

Roman

117. Sold. Meiu

Nicolae

1901 06.12.

1916

R. 85 I. Act de

moarte

474/06.

12.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

Plagă

împuşcată

Com.

Brădeşti,

Jud. Dolj

118. Sold. Pipoi

Dumitru

1901 10.12.

1916

R. 85 I. Act de

moarte

479/10.

12.1916

Spital Temporar

Caracal, Nr.43

Răni

multiple

Com.

Brădeşti,

Jud. Dolj

119. Sold. Mocanu

Nicolae

1904 21.01.

1917

R. 85 I. Act de

moarte

495/

1917

Spital

Temporar

Caracal, Nr.43

Plagă

împuşcată

Com.

Chilia,

Jud.

Roman

120. Sold. Firea

Ion

1916 10.10.

1916

R. 44 I. 356/10.

10.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

Plagă

împuşcată

Com.Fede

-leşoiu,

Jud. Argeş

121. Sold. Ionescu

Ion

1895 26.10.

1916

R. 44 I. 393/26.

10.1916

Spital Temporar

din Şcoala de

băieţi Nr.1

Caracal

Plagă

împuşcată

Com.

Broşteni,

Jud.

Argeş

122. Sold. Băiete

Nicolae

1904 13.11.

1916

R. 44 I. 441/19.

11.1916

Spital Temporar

„Moga”, Nr. 457,

Caracal

Plagă

împuşcată

Com.

Creme-

nari,

Jud. Argeş

123. Sold. Moanţă

Constan-

tin

1908 09.10.

1916

R. 47 I. 357/09.

10.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

Răni

multiple

Com.

Telega,

Prahova

124. Sold. Vasile

Dumitru

1909 16.12.

1916

R. 47 I. 492/16.

12.1916

Spital

Temorar

Caracal, Nr. 43

Cauza

morţii-

Nespecifi-

cată

Com.

Cornetu,

Jud.

Prahova

125. Sold. Stancu

Dumitru

? 26.09.

1916

R. 47 I. 61/26.0

9.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

? ?

126. Sold. Puiu

Dumitru

? 29.09.

1916

R. 47 I. 62/29.0

9.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

? ?

127. Sold. Brânză

Radu

? 29.09.

1916

R. 47 I. 63/29.0

9.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

? ?

128. Sold. Comoi

Tudor

? 29.09.

1916

R. 47 I. 65/29.0

9.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

? ?

129. Sold. Drago-

mir

Ion

1902 31.10.

1916

R. 47 I. 392/31.

09.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

? Com. Pro-

viţa, Jud.

Prahova



130. Sold. Băbuşi

Gheor-

ghe

1902 09.10.

1916

R. 72 I. 357/09.

10.1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr.43

? Com.

Bertea

Jud.

Prahova

131. Sold. Constan-

tin

Tudor

? 25.09.

1916

R. 47 I. 60/25.0

9.1916

Spital

Temporar

Caracal,

? ?

132. Sold. Ungu-

reanu

Mihai

1908 13.10.

1916

R. 5

Vânători

363/13.

10.1916

Spital

Temporar

din Şcoala de

băieţi Nr. 1

Caracal

Plagă

împuşcată

Com.

Bărboi,

Jud.

Mehe-

dinţi

133. Lt. Dumi-

trescu

Ion

31

ani

19.01.

1917

R. 5

Vânători

514/29.

01.1917

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

Adus mort

de pe

câmpul de

luptă

?

134. Sold. Degera-

tu

Ioan

1918 23.02.

1917

R. 5

Vânători

? Cătun Păuna,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

135. Sold. Râmbo-

iu

Constan-

tin

1904 24.02.

1917

R. 5

Vânători

488/25.

02.1917

Cătun Păuna,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Febră

recurentă

Caracal,

Jud.

Romanaţi

136. Sold. Barbu

Marin

1917 03.03.

1917

R. 5

Vânători

567/03.

03.1917

Cătun Păuna,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

137. Cap. Belivacă

Mihai

1917 10.04.

1917

R. 5

Vânători

730/10.

04.1917

Cătun Păuna,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

138. Sold. Dumitru

Alexan-

dru

1917 29.01.

1917

R. 5

Vânători

266/29.

01.1917

Cătun Păuna,

Com. Buciumi,

Jud. Iaşi

Tifos

exantema-

tic

Caracal,

Jud.

Romanaţi

139. Sold. Pauză

Ilie

1911 ?

1917

R. 5

Vânători

PV

13/1929

după

Cartea

de

Judecată

Civilă a

Judecă-

toriei

Mixte

Caracal

Constată moartea

prezumată a

mobilizatului

Campania

din

1916-

1918

Caracal,

Jud.

Romanaţi

140. Sold. Beşliu

Ion

1913 20.10.

1916

R. 26 I.

Rovine

382/20.

10.

1916

Spital

Temporar

Caracal, Nr. 43

Plagă

împuşcată

Com.

Şimnicu,

Jud. Dolj

141. Sold. Roman

Petre

1908 25.11.

1916

R. 26 I.

Rovine

452/25.

11.1916

Spital

Temporar

„Moga”, Nr. 457,

Caracal

Plagă

împuşcată

Coţofeni,

Jud. Dolj

142. Sold. Drago-

mir

Constan-

tin

1913 06.12.

1916

R. 26 I.

Rovine

475/06.

12.1916

Spital Temporar

Caracal, Nr. 43

Plagi prin

împuşcare

Com.

Godeni,

Jud. Dolj



Două scrisori

La 30 aprilie 2018, directorul revistei noastre, dl. prof. Ion D. Tîlvănoiu a trimis o

colecţie formată din 12 reviste ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” şi o scrisoare d-lui

academician Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Între altele, în scrisoare se arăta: ,,Apreciem în mod deosebit activitatea

dumneavoastră ştiinţifică, de profesor, îndrumător şi patriot. Ne dorim din toată inima ca

la apropiatele alegeri, Academia Română să vă recunoască meritele alegându-vă

preşedinte al ei. Ar fi o încurajare pentru toţi aceia care gândesc şi simt româneşte. Ne

dorim ca istoria să redevină un obiect de studiu important în şcoala românească, ne

dorim un acces mai uşor la informaţie (foto digital gratuit la Biblioteca Academiei), ne

dorim mai multe ore de istorie în şcoli şi manuale bine făcute.

Aici la noi există un puternic curent de opinie favorabil redenumirii actualului

judeţ Olt- Olt-Romanaţi, iar în curând vom avea un referendum pe acest subiect. Sperăm

ca astfel să reînviem un cuvânt drag nouă şi să restabilim un adevăr istoric. Am fi onoraţi

dacă şi Academia Română ar susţine acest demers al nostru, şi, citind ,,Apelul

Academicienilor români” pe care şi revista noastră l-a reprodus, credem cu tărie că ne

veţi susţine.

Vă dorim mult succes la apropiatele alegeri şi multă putere de muncă în

continuare.

Cu consideraţie,

Ion Tîlvănoiu”.

La 5 aprilie 2018 dl. Ioan Aurel Pop a fost ales preşedinte al Academiei Române

iar la 16 aprilie 2018, în această calitate, a avut amabilitatea de a ne trimite următoarea

scrisoare de răspuns:

,,Stimate Domnule Tîlvănoiu,

Confirm primirea scrisorii şi a revistei şi vă felicit pentru întreaga activitate. Vă

mulţumesc pentru gândurile bune şi, fireşte, susţin demersul dumneavoastră de revenire la

numele istoric de Olt-Romanaţi pentru judeţul dumneavoastră.

Vă rog să primiţi, stimate domnule Tîlvănoiu, asigurarea întregii mele

consideraţii. Acad. Prof. Ioan Aurel Pop

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai”.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]











Date post:	31-Aug-2018
Category:	Documents
Upload:	lamnguyet
View:	265 times
Download:	6 times

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · Victor Anestin- Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV) ...../68 14....

Documents