OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · An. V, nr. 11 (57) noiembrie 2016 MEMORIA OLTULUI...

An. V, nr. 11 (57) noiembrie 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 11 (57), noiembrie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Sus: Podul de peste Olt de la Slatina distrus de trupele române în retragere în noiembrie 1916.

Jos: Proclamaţia lui August von Mackensen adresată locuitorilor oraşului Bucureşti la 23

noiembrie 1916: ,,Oraşul Bucureşti este ocupat de către trupele mele, el intră sub legile de răsboi. Noi

ducem răsboi numai contra armatei române şi ruseşti, iar nu contra poporului român. Cine nu va opune

armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bună voie ordinelor comandanţilor militari şi a

însărcinaţilor lor le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub

comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra cărei luptăm, va fi pedepsit cu

moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii

publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi va putea aştepta măsurile de represiune cele mai aspre.”

2. Sus: Ordonanţa prefectului capitalei din noiembrie 1916: ,,Noi, general Mustaţă, prefectul Capitalei

aducem la cunoştinţa tuturor cele ce urmează: 1. Din înalte consideraţiuni, guvernul ţării şi-a mutat

provizoriu reşedinţa la Iaşi însărcinându-mă cu asigurarea liniştei şi a ordinei în Capitală; 2. Luând

această grea sarcină voiu căuta a-mi face datoria până la capăt, astfel ca liniştea şi ordinea cea mai

desăvârşită să domnească; 3. Vor fi pedepsiţi cu pedeapsa capitală toţi acei cari se vor deda la jafuri,

prădăciuni, dare de foc şi la nesupunere la ordinele noastre; 4. Toţi acei ce posedă în casele lor arme de

orice fel, în termen de 12 ore de la publicarea acestei proclamaţii, vor fi datori a le depune la Primăria

Capitalei, contravenienţii vor fi pedepsiţi cu împuşcarea; 5. Întrunirile prin case particulare, localuri

publice, cluburi sau chiar pe străzi în grupuri cu scopuri ascunse, vor fi pedepsite cu împuşcarea; 6.

Apariţia oricărui jurnal sau orice fel de publicaţie se opreşte cu desăvârşire, contravenienţii vor fi executaţi;

7. Oraşul va fi iluminat în întregime, iar localurile publice vor fi deschise până la ora 8 şi jum. seara; 8.

Toţi birtaşii, cafegiii şi cârciumarii cari vor da de băut oricărui cetăţean sau ar provoca scandaluri în acele



localuri, se vor pedepsi cu amendă până la 10 000 lei şi cu închiderea localului pentru toată durata

răsboiului; 9. Sunt oprite reprezentaţiile teatrale, cinematografice şi cafeurile cântânde. Magazinele de

orice fel pot după voia fiecăruia a fi închise sau deschise şi aceasta numai până la ora 7 seara; 10. Este

oprită circulaţia pe strade de la ora 9 seara, afară de oamenii de serviciu ai poliţiei sau a fanaragiilor,

contravenienţii vor fi executaţi; 11. Poporul Capitalei care în toate ocaziile mari a dat probă de tact şi

înţelepciune, va face ca şi în aceste momente grele să fie la înălţimea sa, spre a nu fi pus în dureroasa

poziţie de a aplica pedepsele de mai sus. Dat la Bucureşti la Noiembrie 1916. Prefectul Capitalei, general

Mustaţă.”

Jos: Ordonanţa Prefectului Capitalei dată la intrarea trupelor austro-germane invadatoare în Bucureşti

(23 noiembrie 1916): ,,Noi, general Mustaţă, prefectul Capitalei, ordonăm cele ce urmează: La intrarea în

Capitală a armatelor Imperiale germane, toţi locuitorii bărbaţi şi femei vor avea o purtare cuviincioasă,

oferind cu bunăvoinţă găzduirea de care vor avea trebuinţă. Porţile şi uşile caselor vor fi deschise. Orice,

bărbat sau femee, tânăr ori bătrân, care se va deda la acte ce ar aduce o insultă armatelor Imperiale,

precum: împuşcături cu vreo armă de foc ascunsă, aruncare de orice fel de lucruri, cum şi ameninţare cu

vorba ori cu gestul, va fi imediat pedepsit cu ÎMPUŞCAREA” (Biblioteca Academiei Române Bucureşti,

colecţia ,,Foi volante”).

3.Două imagini din timpul vizitei Mariei Antonescu la Izbiceni-Romanaţi din 6 august 1942 la moşia lui

Grigore Rioşanu (Arhivele Naţionale, Bucureşti).

4.Două imagini ale podului de peste Olt de la Slatina distrus de trupele române în retragere în

noiembrie 1916 (S.J.A.N. Olt).

Cuprins 1. Ion Andreiţă- Răstignit de propria-i liră, Poetul........................................................................../3

2. Ion Lazu- De la Nistru pân’ la Olt................................................................................................/6

3. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (VIII)................................................................/13

4. Dumitru Botar- Un lăutar celebru din Romanaţi- Toma Radu Zuică....................................../27

5. Floriana Tîlvănoiu- Izbiceni, noiembrie 1916- spulberarea speranţelor Diviziei de la

Cerna................................................................................................................................................./30

6. col. (r.) Dumitru Matei- Din carnetul unui cercetaş romanaţean ............................................/40

7. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele Mănăstirii Brâncoveni (II)........................./43

8. Nicu-Vintilă-Sigibida- Studiu antropologic asupra populaţiei satului Grojdibodu................../51

9. Ion Zăuleanu- 100 de ani de la epopeea apărării Romanaţiului în primul război

mondial.......................................................................................................................... ..................../69

10. Ion D. Tîlvănoiu- Oraşul Slatina sub ocupaţia germană (1916-1918)..................................../75

11. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Noiembrie......................................................../84

12. Ştiri culturale............................................................................................................................./86

13. Ilie Dumitru- Destinul unui sat de moşneni-Zorleasca (II)...................................................../88

14. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal (IV).................................../92

15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O epistolă necunoscută a lui Ion Marin Iovescu........................../97

Câteva noi date despre Mihai Drumeş..................................../99

16. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din comuna

Redea.............................................................................................................................................../103

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Răstignit pe propria-i liră, Poetul

Ion Andreiţă

În cartierul Latin al Parisului, într-o piaţetă modestă dar animată, odihneşte poetul

Mihai Eminescu, prefăcut în bronz de către sculptorul Ion Vlad. Răstignit pe lira care i-a

fost hrană şi căpătâi, încins cu funia dorurilor de ducă. Îndurerat, dar senin, cu cartea

subsuoară, pe a cărei primă pagină se poate citi: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”… –

versuri dăltuite aici, de sculptor, în limba franceză („Je ne croyais pas apprendre à

mourir”…).

Despre istoricul acestui monument se ştiu puţine lucruri. Se pare că ideea l-a

urmărit pe Ion Vlad – asemenea mai vârstnicului său coleg de daltă Gheorghe Anghel – de

o viaţă. Remus Rădina – o conştiinţă dramatică a românilor din diaspora franceză – îmi

relata cum Vlad i-a mărturisit că bronzul sfârtecat din pieptul poetului sugerează durerea

sfâşietoare a acestuia, deşi privirea îi rămâne limpede şi senină (mai degrabă, nemuritoare

şi rece).

La baza statuii, alături de semnătura modestă a cioplitorului – ,,Ion Vlad,

sculpteur, 1989” – se mai consemnează: ,,Ileana Sassu, arhitect; Ascension Maorta, Aurel

Răuţă – donatori”.

Monumentul a fost inaugurat în anul centenar al trecerii poetului în veşnicie –

1989. Iar locul înălţării lui – circumscris unuia mai amplu, populat cu studenţi – a fost

dăruit de către Franţa nu pentru ceea ce reprezenta (din păcate) România acelui moment

social-politic, ci din preţuire pentru sculptorul Ion Vlad, ale cărui nu puţine opere

înfrumuseţează spaţiul patriei sale adoptive şi generoase.

Cercetând mai atent maiestuosul monument, am descoperit pe o laterală îngustă a

plăcii-soclu de bronz două versuri: „Viaţa e un bun pierdut / De n-o trăieşti cum ai fi vrut”.

Atât. Fără altă explicaţie. Desigur, se ştie, aceste versuri aparţin lui Coşbuc, ele constituind

începutul poeziei „Decebal către popor” – şi care, corect, sună astfel: „Viaţa asta-i bun

pierdut / Când n-o trăieşti cum ai fi vrut”. O explicaţie ar exista, totuşi – şi ea trimite cu

gândul la daci, în a căror misterioasă credinţă sculptorul descifra înţelesuri numai lui

cunoscute, între care şi acela al înmormântării în picioare, dorinţă cerută testamentar de

către sculptor – şi împlinită în Cimitirul Montparnasse. De altfel, în Franţa numai două

personalităţi au fost coborâte astfel în pământ, la dorinţa lor expresă: Ion Vlad şi

Clemenceau.

Revenind la cele două versuri coşbuciene, este posibil ca acestea să fi fost o deviză

a sculptorului, ele fiind inserate odată cu statuia. Faptul însă a dus la o altă frumoasă

confuzie: într-un film consacrat comemorării artistului Lino Ventura, difuzat la

Televiziunea Franceză, apar cele două versuri, în limba română, iar sub ele numele

„autorului” – Eminescu. Parafrazând un cunoscut proverb francez, se poate spune că,

uneori, întâmplarea – ca pârghie a destinului – are explicaţii pe care ştiinţa nu le cunoaşte.

Căci totul se petrece – după spusa Poetului – într-o „lume ce gândea în basme şi vorbea în

poezii”…

*



Extinzând puţin câmpul, ajungem la o altă descoperire, nici ea lipsită de

semnificaţie. Piaţeta în care se odihneşte Statuia lui Eminescu se află vizavi de un părculeţ

ce găzduieşte Statuia lui Pierre de Ronsard care, la jumătatea mileniului, alături de grupul

Pleiadei, a înnoit poezia franceză. Dar pronunţând „Ronsard”, gândul pleacă la un alt mare

francez, ardent simpatizant al României: J. A. Vaillant, fost profesor la Colegiul Sf. Sava

din Bucureşti (trebuinţă pentru care scrie şi un dicţionar numit „Vocabular purtăreţ

românesc-franţuzesc şi franţuzesc-românesc”, în anul 1839). Pentru implicarea sa în

complotul din 1840 – când, descoperindu-l, domnitorul Ghica îi arestează pe Ion

Câmpineanu, Mitiţă Filipescu, Nicolae Bălcescu – Vaillant este obligat să părăsească Ţara

Românească. Dar şi de la Paris, el sprijină cauza românească prin cărţi, broşuri şi vestita

„Scrisoare către Garibaldi” (1861) în care îi cerea să privească mai generos spre români şi

destinul lor. Tot lui Vaillant i se datorează legenda (care ar putea fi şi adevăr) conform

căreia poetul francez Ronsard este de origine română; fenomen cercetat în ampla lucrare

istorică, în trei volume, „La Roumanie”. Mai întâi, el respinge – argumentat – ţanţoşa

afirmaţie despre o probabilă origine ungurească a lui Ronsard. Vaillant susţine, cu probe,

că Ronsard este nepotul unui nobil român care avea o moşie la Mărăcini/Mărăcineni, în

judeţul Buzău; acest boier a/ar fi plecat de la Mărăcineni spre a-l ajuta pe Filip de Valois –

şi că „il n‟a pas suivi d‟autre route que la route ordinaire pour se rendre directement de

Bucarest à Paris”. Pentru respectarea adevărului, profesorul francez cu dragoste de

România propune scrierea numelui lui Ronsard astfel: Ronçard (în franceză „ronce” =

„mărăcine”). În sprijinul aceleiaşi idei, Vaillant publică o culegere de poezii traduse de el

din româneşte – „Poesies de la langue d‟or” („Poeziile limbii de aur”) – carte închinată

aceluiaşi strămoş (Mărăcine) al lui Ronsard. În sfârşit, nu este exclusă posibilitatea ca de

aici (ca şi, desigur, de la sursa românească) să fi luat Vasile Alecsandri ideea poeziei sale

„Banu Mărăcine”, scrisă la Paris, în anul 1855.

*

În acest context, deopotrivă real şi fabulos, am închinat poetului nepereche poezia

alăturată:

Singurătatea poetului

La Eminescu, apud Ion Vlad

Pe Des Ecoles

Colţ cu Beauvais –

Jean de Beauvais vestitul episcop

Şi cancelar –

În diagonală scurtă cu Ronsard,

Doi paşi mai jos de Panthèon,

Pendulul lui Foucault ţinând înaltul,

Plin cartier Latin, în umbra

Hulitului François Villon,

Sub cumpăna azurului boltit

Îşi doarme zbuciumat Poetul

Pe propria sa liră răstignit

Nepăsători îi trec prin preajmă semeni

Târâţi de griji, de câini şi de noroc

Studenţii doar în fiecare toamnă

Înfăşuraţi în mantii largi de vis

Îi spun că nu, n-a învăţat murire –

Şi-n pragul clipei noi de veşnicire

Zălog pun cerul dorului deschis

Luceafărul priveşte blând din zare

În înserarea sură ce răsare.



De doi ani, de când printr-o generoasă întâmplare de soartă mă aflu în capitala

Franţei, constat cu tristeţe că singurătatea Poetului este una nu doar absolut-filozofică, ci şi

una cât se poate de concretă, absolut-concretă. Nici măcar în cele două zile esenţiale – ziua

venirii sale în lume: 15 ianuarie şi ziua intrării sale în eternitate: 15 iunie – nimeni nu-i

calcă pragul supremei Clipe, nu l readuce în necesară atenţie, nu-i cinsteşte memoria

printr- un gest pios. Căci gesturi nepioase îl urmăresc cu duiumul. Însăşi ignorarea acestei

Clipe – voit sau nu – este un gest de neiertat. Într-o discuţie cu un angajat al Centrului

Cultural Român de aici, din Paris, mi s a reproşat: „Ce atâta Eminescu, domnule?! Chiar în

fiecare an? Nici alte centre nu-şi pun poeţii pe afiş!” Nefericită fiinţă… – ce să-i reproşezi,

ce să-i corectezi? Inaderenţa sau ostilitatea faţă de sacru nu se poate nici corecta, nici

reproşa; cel mult, extirpa. Cum să-i spui unei asemenea fiinţe – cu paşaport românesc! –

că, în ceea ce ne priveşte, despre Eminescu s-ar cuveni vorbit oricând, oricât şi oriunde!

Cum să-i explici, de pildă, că Portugalia şi-a statuat drept zi naţională ziua poetului

naţional Camoes!…

De doi ani, Eminescu este evitat la Paris de înşişi reprezentanţii noştri oficiali, care

ar trebui să facă din el portdrapel al fiinţei noastre naţionale. Eminescu, „ultimul mare

romantic european”, în ţara celor de-o familie cu el: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud – dar

care, precedându-l, n-au avut norocul să-l cunoască. Îl cunoaştem noi, conaţionalii lui, dar

care avem nenorocul să nu-l recunoaştem.

De doi ani îmi iau

nevasta de mână şi la cele

două zile mari – ale lui

Eminescu şi ale ţării lui

Eminescu – mergem să

punem o floare la Statuia

cioplită de Ion Vlad.

În vara aceasta,

sub ploaia măruntă şi

rece, Poetul părea mai

singur ca niciodată.

Floarea pe care i-am

aşezat-o la picioare se

vrea un gest de-a cere

iertare din partea noastră,

a muritorilor. Chiar şi din

partea celor ce, cu

necredinţă, l-au alungat în

uitare…

Cu Ion Andreiţă la Slatina, iunie 2016



De la Nistru pîn’ la Olt

Ion Lazu

M-am născut în Cioburciu, pe malul drept, românesc, al Nistrului cu unde line, în

domoală prefirare spre Liman şi spre Marea cea mare. La care adaug de-ndată: şi pe

tărâmul binecuvîntat al limbii române. Una dintre poeziile mele se numeşte Nistrul, prima

mea amintire – strict vorbind (dar cât de

strict, când e vorba de nebuloasa de la

începutul vieţii noastre conştiente?!), nu e

chiar prima amintire din pruncie, însă

este cea identitară. O astfel de amintire te

fixează pentru totdeauna într-un anumit

loc pe acest pământ şi în viaţa semenilor,

dacă nu încă mai puternic în propria

matrice sufletească. Locul unde vrei să te

întorci, ascultând de-o chemare

irepresibilă.

Sufleteşte, părinţii mei nu s-au

despărţit nici o clipă de la sânul

Basarabiei; Nistrul, Nistrul! revenea

mereu în vorbirea părinţilor mei, de câte

ori aici le era prea greu, de câte ori voiau

să-şi ia curaj, să-şi amintească de resurse

neutilizate, de posibilităţi ignorate, de

energii presupuse doar. Cioburciul, o

lume pe care imaginaţia mea de copil o

vedea ca aievea, cu oameni, întâmplări,

locuri. Un spaţiu nicidecum virtual, ci de o concreteţe flagrantă, i-aş zice.

Când, rareori, aceşti oameni rupţi de la rostul lor, se însufleţeau de-o părelnică

bucurie, imediat sufletul lor se pomenea la Cioburciu, unde toate le merseseră în plin, unde

în doar 7 ani de muncă pe ruptele, tatăl meu, venetic şi acolo, se ridicase printre fruntaşii

comunităţii; aşa încât, orice mică iniţiativă însăilată cu prudenţă dincoace, printre străini, îi

ducea imediat cu gândul la marile reuşite ale lor, la Cioburciu, iar durerile, umilinţele,

nedreptăţile şi obidele, multe şi înşirându-se ca mărgelele pe aţă, îi făceau să-şi amintească

de Cioburciu ca de raiul pe pămînt. Este de altfel condiţia esenţială a refugiatului, a

exilatului acestui secol, în genere: nimic din ce i se întîmplă, în rău dar şi în beneficiu, nu-i

cade bine cu adevărat şi nu pare potrivit cu împrejurările. Între el şi percepţia corectă a

realităţilor şi întîmplărilor s-a interpus definitiv o neîncredere, o înstrăinare: beleaua asta

mi s-a întîmplat pentru că nu mai sunt acolo, acasă, între ai mei; asta nu mi s-ar fi întîmplat

dacă...; durerea asta e disproporţionată pentru că..., bucuria asta e neîntreagă pentru că...

pentru că eu însumi nu mai sunt ce eram şi ce-ar fi trebuit să fiu. În rezumat: a trăi cu

sufletul în altă parte; a simţi că viaţa ta adevărată s-a desfăşurat acolo, departe... Toate

aceste constatări pot fi obţinute şi pe calea deducţiei logice, or eu le-am simţit în mod

organic, ele s-au vărsat în mine nemijlocit, prin toate vasele comunicante care mă legau de

Ion Lazu, basarabeanul refugiat la

Cireaşov, lângă Slatina



părinţi. Altfel cum ar fi de

explicat paradoxul că, la 60

de ani după ce, abia un

prunc de 4 ani, părăseam

Cioburciul natal plecând în

refugiu cu familia, şi fără

să fi avut posibilitatea de a

reveni vreodată la baştină,

măcar într-o vizită, cum se

obişnuieşte – însă legile

aberante ale RSR

interziceau vizitarea

Basarabiei de persoanele

care nu aveau invitaţie de la

rude de gradul întâi! –, cum

a fost deci posibil ca eu să

dau, în Veneticii, o monografie a comunei Cioburciu din vremea respectivă?! Căci am dat

eu, de aici, un tablou cît se poate de amănunţit al Cioburciului de dinainte de „44:

amplasamentul, comunele învecinate, descrierea generală, toponimia extravilanului:

Vîrîţii, Arpintea, La Mori, Cotul Hanganului, Podmolul, dar şi reperele comunale: La

Cruce, Podul lui Stahov, primăria, şcoala, biserica, izvorul, cimitirul; dar şi prezenţa

tutelară a fluviului, e vorba de Nistru, arteră vitală şi graniţă totdeodată, cu grănicerii,

jandarmii, pescarii, vânătorii – şi, de mirare!, cu numele reale a peste 50 de familii,

aproape o cincime din totalul de 265 al comunei. L-aş numi un adevărat tur de forţă din

parte-mi, dacă n-ar fi în întregime meritul celor doi părinţi ai mei, care în rememorările lor

nu-i uitau pe vecini, pe prieteni, rude, români, evrei, alţi minoritari, părtaşi în devălmăşie ai

aceloraşi bucurii şi obide…

Şi poate, totuşi, nu s-ar fi întâmplat până la urmă, căci la interdicţia de a se

caligrafia însuşi cuvântul Basarabia, dinainte de 1989, s-au adăugat şi după aceea destule

alte inconveniente, dacă în martie „90, cînd am ajuns la „locul naşterii mele”, aş fi găsit

măcar o casă în picioare, din tot satul de altădată – dar nu am găsit nici una!, - era chiar

cum ne descrisese prăpădul bunicul meu matern, Timotei S. Ciobanu: de pe celălalt mal,

ruşii au bombardat cu incendiare satul aşezat pe clina dealului, expus acolo ca într-o vitrină

– de la Talmaz spre sud malul drept al Nistrului se ridică precum un contrafort natural ,,în

calea tuturor năvălirilor” – şi adevărul e că acest perete abrupt a funcţionat ca un zid de

apărare, iar pe aliniamentul respectiv frontul a rezistat nu mai puţin de 5 luni, din martie

pînă în august „44!... Ruşii nu au încetat canonada decât în momentul când din satul inamic

nu mai rămăsese piatră peste piatră. Moment în care şi bunicul s-a pornit la drum, cu doar

o traistă în băţ – ca să facă mia de kilometri pînă pe malul Oltului mai mult pe jos, în

aproape două luni de bejenie. A ajuns la ai lui (plecând de la ai lui!) cam odată cu trupele

eliberatoare. Fără ca totuşi să le fi fost călăuză, ci ferindu-se cu dinadins de ele. Deşi, nu

aveţi grijă, s-au găsit turnători chiar printre oltenii care mâncaseră o pâine albă în părţile

Basarabiei, ca să nu spun: una sfinţită, fiind vorba în speţă despre o cinstită faţă

bisericească: frenetic turnător în pahare şi zelos turnător la securitate. S-a mai văzut.

Ion Lazu la o lansare de carte



Totuşi, la descinderea mea din 30 martie 1990 pe malul Nistrului, acum un simplu

firicel de apă din fluviul ce fusese, probabil regularizat, hidroameliorat etc., pe locul vetrei

săteşti, rasă de pe faţa pământului – tabula rasa, am simţit pentru prima dată grozăvia

acestui termen -, nu mai putea fi recunoscut

nici unul dintre reperele vechiului sat,

pirogravate definitiv în mintea mea. O şosea

nouă, trasă ca pe aţă, după indicaţiile

topografilor. Şi pentru ca să nu existe nici

umbra unei asemănări cu ce fusese cândva,

pe locul fostului centru comunal au amenajat

un parc larg, iar în stânga, spre malul

Nistrului, departe de şosea, au amplasat

şcoala, sau liceul de 10 clase; dincolo de

şosea, tot la distanţă de drum, sub deal,

clădirea impozantă a noii primării. Am

predat pachetul cu cărţi româneşti directoarei

Elena Grecu, apoi profitând de neatenţia

celorlalţi m-am dus la malul Nistrului şi,

întorcând spatele tuturor şi privind undele

firave ale fluviului, m-a podidit un plîns al

câtorva generaţii care n-au mai apucat să se

întoarcă în locurile natale. Acolo şezum şi

plânsem.

După un timp de mare răscolire, am

ieşit la şosea şi am început să bântui în sus şi în jos prin satul de butaforie, căutând să intru

în vorbă cu localnicii. Spunând cine sunt, al cui fiu, invocînd familia Lazu, apoi familia

mai cunoscută a Ciobanilor. S-a găsit cineva care să mă conducă la un sătean despre care

se bănuia că trăise în localitate încă înainte de război. L-am întrebat: Unde era podul?

Primăria, şcoala… Atunci mi-a arătat în săpătura şanţului şoselei cîteva cărămizi răzuite şi

mi-a spus: Aici a fost şcoala; când au schimbat traseul şoselei, au dat de temeliile ei. Dar

casa noastră unde era? Dar a lui Lagutin, dar a lui Şchiopu, vecinii din dreapta şi stânga?

Ştiam eu mai bine decât el. Cam pe-acolo, nu s-au mai păstrat gospodăriile, s-au tăiat alte

uliţe, sunt alte delimitări. Pe locul Dvs. ar fi căsuţa aia, nişte ruşi care au obţinut locul

(cum altfel?!). Şi mi-am amintit: Şcoala era aproape de drum, iar în spatele ei o curte largă,

cu catarg înalt, în jurul căruia se adunau străjerii când se înălţa steagul. Iar deasupra acestei

curţi de şcoală, practic pe o altă treaptă de relief, al cărei contur a dispărut în cursul atâtor

transformări şi răscoliri cu buldozerul, se afla casa noastră, casa cumpărată de tata de la

Iliuşa Afonin, învăţătorul. O casă mare, cu zid gros de aproape un metru, cum se

construiau pe la noi, aşa că mama ne punea nişte scăunele pe tocul lat al ferestrei şi noi, eu

cu fratele Mihăiţă ne uitam la copiii din curtea şcolii, ieşiţi la joacă în recreaţii. Cînd

vedeam vreun militar pe uliţă sau în curtea şcolii, începeam să plâng şi arătîndu-l cu

degetul, strigam: Tata, tata! Era, înţelegeţi, vremea concentrărilor şi îl văzusem pe tata

îmbrăcat ostaş.

Mama scriitorului (1978)



Există în popor credinţa că puietul de nuc nu se prinde temeinic, aşa ca să crească

uriaş, acoperind un deal şi-o jumătate din vale, dacă atunci când este sădit nu i se pune sub

rădăcini un pietroi mai mare, sau o lespede de piatră. Am aflat asta hăt târziu, abia prin anii

„80. Ar trebui să le ştim pe toate de la început, să le sorbim odată cu laptele mamei, aşa

cum s-a pretins. Cu unele se întâmplă, poate, cu altele nu prea. Iar acum mă gândesc că

fiecare dintre noi punem la temelia existenţei noastre o astfel de lespede identitară. Ce se

află la baza edificiului nostru spiritual? O anumită structură, moştenită de la părinţi şi de la

părinţii părinţilor, în dozaje şi cu sensuri de evoluţie şi influenţare anevoie sau imposibil de

estimat. Pe ele se edifică educaţia din familie, instrucţia şcolară, lecturile, contextul

cultural-social. Dar în interiorul acestui edificiu ce se află? În straturi suprapuse, amintirile

de care nu ne mai amintim, cele care s-au contopit în teribila solidarizare cu propria

persoană; apoi amintirile proprii, apoi amintirile celorlalţi despre noi, care ne ajută să

aruncăm privirile edificatoare înapoi spre prima copilărie; apoi poveştile în care noi şi

familia încercăm să dăm epică şi coerenţă unui timp trecut. Îndreptăţirea noastră. Formula

personală care va determina destinul, în liniile sale esenţiale. Un destin învălmăşit şi prea

scurt, din păcate. ,,Şi slav aş fi de nu eram latin”, vorba lui Geo Dumitrescu. ,,Dar eu sunt

dac…” – jocuri de cuvinte, conjuncturale. Răsăriteni am fi, dacă n-a apucat să ne mistuie

Apusul, cu tot ce aveam idealist în noi.

Din calvarul celor două săptămâni de călătorie cu trenul până la Slatina n-am reuşit

să-mi amintesc, oricât m-am străduit, decât această scenă: în timpul unei nopţi, într-o gară

unde aşteptam să schimbăm trenul, ducându-mă împreună cu Mihăiţă la privată, în afara

gării, ne-am rătăcit, apoi totuşi am revenit în sala de aşteptare, plină de oameni care

dormeau grămezi pe lângă pereţi. Nu reuşeam să dăm de mama care rămăsese cu surioara

noastră şi cu bagajele. Poate o prinsese somnul şi nu ne-a observat bântuind printre

grupurile de necunoscuţi. În fine, ne-a văzut, ne-a făcut semne. Dar ce spaimă! Doi copii

ţinându-se de mînă, înfriguraţi, somnoroşi şi teribil de înfricoşaţi…

Şi se întîmplă că tocmai această singură scenă de care îmi aduc aminte nu şi-a găsit

locul în cele vreo 20 de pagini în care descriu calvarul călătoriei noastre cu trenul, timp de

două săptămâni. Atunci despre ce voi fi povestit? Căci nici mama nu mi-a spus mai mult

de două trei fraze…dar durerea lumii se adună pe neştiute, în adâncul fiinţei noastre,

precum râurile subterane…

Refugiul din martie „44 a fost pentru ai mei (cum va fi fost pentru toţi cei care au

trecut prin această răvăşitoare experienţă) marea nenorocire a vieţii lor, dar nu şi ultima,

căci au urmat alte şi alte lovituri ale soartei maştere. Poate va veni vorba despre unele

dintre ele. Nu m-am plâns niciodată de propriile suferinţe (care nu m-au cruţat nicidecum),

poate considerându-le o atenţionare pentru greşelile comise, sau chiar ca o pedeapsă

cuvenită. Şi ca o încercare din care va trebui să ies întărit şi cumva purificat. Abia suferinţa

celor din preajma mea sau dragi mie mi-a zdrobit inima şi m-a încrâncenat. Nedreptatea,

violenţa, intoleranţa, răzbunarea, obidele care vin de la semenii noştri şi direct din Istorie.

Am suferit pentru suferinţele altora şi m-am perpelit, cum bine zice olteanul, zi şi noapte,

fără să-i pot ajuta cumva, legat de mâini şi de picioare: de sărăcie, dar şi de orgoliul meu

ţeapăn, dar şi de inabilitatea în relaţiile cu ceilalţi. Căutând să le îndrept pe toate, măcar în

scris…



Fapt este că am nimerit cu familia mea de refugiaţi într-o comună de oameni săraci

cu deosebire. Iar anii de război agravaseră situaţia lor precară, prin constrângerile impuse

de conflagraţie dar şi prin faptul că atâţia tineri fiind plecaţi pe front, mâna de lucru în

gospodărie avusese de suferit o reducere drastică. Am stat pe rând în casele a trei văduve,

în cătune diferite, iar în jurul nostru, la capătul satului puteai număra alte trei patru văduve

de război. Ceea ce m-a derutat atunci, copil mic fiind şi nerealizând situaţia dramatică, dar

mă miră încă şi astăzi, este că niciodată nu le-am auzit pe respectivele femei plângându-se,

făcând în vreun fel caz de drama familiei. Erau în schimb cu deosebire harnice aceste

văduve, pe care mama mi le lăuda, păstrau curăţenia şi aparenţele că lucrurile merg bine. O

altă ciudăţenie era, când am început să merg la şcoală, să constat că fraţi buni, pe care îi

ştiam din vecinătate şi din joaca zilnică, purtau la catalog nume diferite: tatăl fiind pe front,

copilul nou născut a fost trecut în numele mamei, iar mai târziu, olteanul nu a mai făcut

rectificarea la starea civilă…

Suntem imediat după război. Foamete în toată ţara, însă neinspirata plasare a

românilor pe scena ostilităţilor, la care s-au adăugat efectele dezordinii noastre neaoşe, au

potenţat dezastrul, i-au dat proporţii catastrofice. Sărăcie lucie în jur. Şi celelalte naţiuni

europene au trecut prin mari dificultăţi, până să iasă deasupra nevoilor materiale. Ce-i

drept, românul nu pierde ocazia să se remarce prin ceva, el e sărac nu numai la vreme de

război, dar şi în timp de pace – sărac prin definiţie. Ar trebui o consemnare în constituţie,

sau măcar în imn.

Mama mea era de o hărnicie şi de-o perseverenţă inepuizabile. Se culca ultima,

oricât ar fi întârziat tata cu treburile, cosând la lampă, ţesând preşuri, însăilând

ciorapi…Cineva (tata) avea răspunderea corabiei, ţinea cu mână fermă timona tăind pieptiş

valurile restriştii în care ne aruncase pentru totdeauna refugiul; însă mama, acolo jos, în

pântecele vasului, ascunsă vederii, veghea mereu trează pereţii roşi ai ambarcaţiunii,

tresărea la orice izbitură mai zdravănă, pipăia încheieturile, le îndesa cu câlţi şi papură

şi…le cetluia pe nevăzute cu lacrimi de taină. N-am deschis niciodată ochii în zori, în

copilăria mea, dar nici mai târziu, vreodată, când treceam pe-acasă în vizită, fără să văd

lampa aprinsă, cele şapte perechi de încălţăminte curăţate şi cremuite, înşirate lîngă sobă;

plita duduind, ceainicul dînd în clocot, în spatele uşii căldările pline cu apă de la izvor.

Avea grijile ei mari şi mici, oricum nesfârşite, iar nu să-şi piardă timpul cu leliţele pe şanţ.

Nepăsătoare la ce-ar fi putut să cârtească, după obicei. Cu o ureche la noi, copiii, ieşiţi la

joacă, mereu imprudenţi, cu cealaltă la bătaia căruţei de Brăila, cu care tata făcea

drumurile lui de negustor la târg şi în tot judeţul. În gospodăriile vecine existau vase curate

şi spurcate, ca în preistorie! La mama era pe primul plan săpunul, la mare cinste leşia, la

îndemână cenuşa, nisipul – vasele străluceau lună, după ce trecuseră prin ,,fabrica” mamei.

Omul căruia de la o zi la alta şi de la un an la altul îi merge din rău în mai rău, chiar

dacă în mare măsură acest regres i se datorează efectiv, devine cârcotaş, invidios, se

înăcreşte. Ai mei, singuri printre străini, obstrucţionaţi, muşcând ţărâna, nu s-au dat

niciodată bătuţi. Şi-au ridicat până la urmă o casă a lor, în chiar satul unde soarta i-a

deversat. Acolo s-au şi stins, după ce trecuseră de optzeci de ani. Or, despre obidele

sufletului tânjitor nu poate da seamă decât scriitorul. Cu stronţiul e mai simplu. Omul de

ştiinţă va lua la analiză nişte probe din oasele celor doi şi, pe bază de stronţiu, va decide că

ei se încadrează în grila zonei de pe malul Oltului. Pentru că prea mulţi ani au mâncat



vegetale din solul respectiv, prea mulţi ani au băut aceeaşi apă cu cireşovenii, toate astea se

fixează în structura scheletului. Stronţiul basarabean s-a drenat pe deplin din oasele lor –

dar stronţiul din suflete?

În fapt, nu făcusem decât să ne translăm cu opt-nouă sute de km mai spre vest pe

teritoriul României Mari. Schimbând coromâsla pe cobiliţă. Coromâsla, spune Dicţionarul,

e un cuvînt de extracţie ucraineană; dar şi ,,cobiliţa noastră” oltenească (l-am citat pe

olteanul caracalean cu nume neaoş Carianopol), conform aceluiaş Dicţionar, este, oricât

ne-am şifona noi, de provenienţă…sârbo-croată! Să mai spun că în zona Slatina şi în toată

Oltenia nu am dat într-o viaţă întreagă de oameni cu cobiliţă? Poate o foloseau oltenii

veniţi să facă negustorie cu legume în târgul Bucureştilor de odinioară. (Dar acei olteni

erau de fapt grădinari, deci bulgari…) Ignorând toate aceste inadvertenţe, mama mea a

făcut exact ce trebuie: din prima zi după instalarea la Găiţoaia, a ochit o coadă de lopată

dezafectată şi, cioplindu-i la cele două capete nişte crestături, a avut imediat unealta pe

care o folosise întotdeauna când aducea apă de la Nistru. De-acum înainte de la gârlă.

Prima olteancă, s-ar putea spune. O coromâslă, sau o cobiliţă, în funcţie de influenţa slavă

estică sau sud-vestică.

Toposul Cioburciului: un sat la poalele versantului, cu case urcând pe cât posibil

până sus, ,,la Mori” şi îndesindu-se la malul drept al Nistrului, fluviul tutelar. Toposul

Cireaşovului: pe podul cvasiorizontal al celei mai înalte terase din stânga Oltului, însă un

platou în care câteva gârle au săpat văi înguste şi adânci; în aşa fel că fiecare dintre cele

cinci cătune este separat de vecinele sale şi de oraş prin văile: Sopotului, Strehareţului,

Ştreangului, Porcului. Benefice aceste văi, cu coaste abrupte ce nu pot fi urcate decât în

brânci, ele pun distanţă salutară între megieşii aprigi. (Aici simt nevoia unei paranteze. În

toată copilăria mea la Cireaşov am fost fascinat să aflu, spusă de protagonişti, cea mai

importantă poveste din viaţa cuiva: modul cum s-au cunoscut părinţii. Nici o altă poveste

de-a părinţilor noştri nu poate avea un impact mai puternic. Nu e decât un substitut, totuşi,

dar el exercită asupra copilului o atracţie irezistibilă. În cazul părinţilor mei cu atât mai

vârtos, căci înregistrasem deja unde se aflau protagoniştii cu câteva zile înainte de

mişcarea hotărâtoare. Doi oameni absolut necunoscuţi, aflaţi la extremităţile Basarabiei, în

situaţii foarte diferite, se întâlnesc ca la un semn al soartei şi rămân împreună până la

sfârşitul vieţii. Nu pare o lucrătură a Destinului însuşi? De fiecare dată ascultam cu sufletul

la gură, de parcă s-ar fi putut ca protagoniştii totuşi să nu se întâlnească. Un frison. Mult

mai târziu, când am început să judec lucrurile din cu totul altă perspectivă, câştigată şi

aceea după lungi deambulări nelipsite de suferinţe, cunoscându-i mai bine pe cei doi, am

avut motive şi mai multe să mă minunez de un alt aspect al căsniciei lor: de faptul în sine

că doi oameni atât de diferiţi, practic opuşi ca fire, au reuşit să rămână împreună, când

toate aparenţele pledau împotrivă. Nimic mai simplu, pînă la urmă: dacă destinul lucrează

din umbră, învăluit în mister cosmic, nici iubirea nu are alte mijloace decât tot ale

misterului. Nefiind lucruri pe care le pot influenţa oamenii muritori. Mama, în felul ei

inimitabil, la petrecerile de familie, când revenea în discuţie subiectul palpitant al logodnei

lor, avea o izbucnire de râs mândru şi exprimarea plină de haz în conţinut: ,,Tu şi Dona aţi

venit cu vrăji! Altfel nu-mi explic cum de m-aţi îmbrobodit…” (Aici cu sensul de

păcăleală, însă broboada este şi semnul distinctiv al femeii măritate. Interesant binomul

căsătorie-păcăleală, nu?)



Oricum, mama mea, „arsă de dorul Nistrului”, în care, copilă fiind, înota precum o

zeitate ondină, ,,cu tot pieptul deasupra valurilor” – dânsa avea această proprietate a

exprimărilor plastice şi lapidare -, mama mea deci, trăitoare de nevoie atâţia amari de ani

la doar 5 km de râul Olt, despre care toată ziua venea vorba, nu a avut niciodată inima să

păşească până la malul acelui „câine turbat”, cum îl indică melodia populară. A trecut prin

atâtea, a îndurat năpaste cât pentru trei generaţii, i-a murit primul născut, fratele meu mai

mare… Le-a suportat pe toate în plin şi le-a supravieţuit printr-o putere sufletească

nemărginită, dovedind că valoarea umană, odată constituită, este indestructibilă. Totuşi nu

a putut face acest lucru simplu: să meargă până la malul Oltului şi să-i privească undele

învolburate. Se pare că ar fi fost prea mult pentru ea. N-am adus nicicum vorba despre

aspectul ăsta, bănuind că e în cauză o durere prea mare, surdă. ,,Fără leac, fără leac...”

Mă gândeam că toate căile spre tărâmul pierdut al Cioburciului mi s-au închis,

de-acum, după scrierea Veneticilor, că nu am să mai găsesc, oricât aş scormoni în plasma

primordială a fiinţei mele, nici o imagine, nici o scenă, nici un început de amintire. Blocaj

total, pentru că momentul propice rememorărilor a trecut şi basta!

Şi iată: în noaptea trecută, tocmai pentru că subconştientul meu a devenit…

conştient că rezervele s-au epuizat definitiv, visez Nistrul. Venisem în vizită la familia

unui prieten, însă într-o zonă cu relief mai accidentat decât la Cioburciu: abrupturi de

pantă, diferenţe de nivel, versanţi verzi-împăduriţi; din ograda lor, mie necunoscută, îndată

după ce ne-am lăsat bagajele în hol, am făcut cu amicul meu câţiva paşi spre marginea

platoului şi am văzut Nistrul, însă curgând

dinspre dreapta spre stânga – de parcă

ne-am fi plasat pe celălalt mal, rusesc, al

fluviului! Dar cum?! E Nistrul!, mi-a

confirmat cel ce mă însoţea. Ca imediat

după aceea, scrutând mai atent traseul curb

al apei, să-mi dau seama că ne aflam, totuşi,

pe malul românesc, însă plasaţi în bucla

unui mare meandru al său, din care nu era

de văzut decât un segment, restul fiind

ascuns în spatele reliefului – un context

cam ca la Soroca. Edificat şi mulţumit, de

la înălţime priveam cu emoţie cursul

învolburat-tulbure al Nistrului, ca după o

mare ploaie în zona din amonte, curgând

spornic, învălmăşit. Puternic. Sigur pe

destinul lui de fluviu. Şi, dincolo de

îngrijorarea legată de precipitaţiile

abundente, ajunsă până în temeiul visului

din necazul acestei veri cu dinadinsul

păguboase, mi-am zis, tot acolo, în vis, că

Nistrul nu s-a resemnat în adâncul firii

mele; el va găsi mereu noi modalităţi de a

ajunge la conştiinţa mea.

Mihai T. Ciobanu (unchi), Grigore Lazu,

Vera Lazu şi fratele Mihai decedat în

1950 de meningită (imagine din 1939)



Primarii oraşului Caracal (VIII)

Cornel Manolescu

FLORESCU, CONSTANTIN, 1920, apr.10 – mai 11, președ. C.I.; 1946, oct.10 –

1947,mart.22, primar. S-a născut la 23 septembrie 1878, în comuna Șipotu, județul Gorj. Licențiat în

drept, al Facultății din București . ,,Prin decretul regal cu No. 1.168 din 5 Martie 1905, în

urma propunerei făcută prin raport de d. ministru secretar de Stat la departamentul de

justiție, sunt numiți, înaintați și permutați:

-D. C. Florescu, licențiat în drept de la facultatea din Bucuresci, întrunind

condițiunile citatului articol se numesce ajutor de judecător la Ocolul I. Caracal, în locul

d-lui Victor I.Capelleanu.’’1

A funcționat la Caracal până la 1 aprilie 1907.

-31 iulie 1908 jud. prov. la Ocolul Vela ( Dolj ). – 7 iulie 1909 jud. def. același

ocol. – 31 mai 1910 perm. Oc. Calafat ( Dolj ).2

Prin D.R. nr. 1550 din 10 aprilie 1920 este numit președintele unei Comisii

interimare, care înlocuia Comisia ce avusese ca președinte pe prof. Ilie Constantinescu.

Acesta era membru al noii comisii, care va funcționa doar o lună de zile.

,, FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului președintelui Consiliului Nostru de miniștri și ministru secretar

de Stat la departamentul de interne,

Pe baza art.39 din legea pentru organizarea comunelor urbane,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Se aprobă de Noi instituirea unei noui Comisiuni interimare care să gereze

afacerile comunei Caracal, în locul actualei comisiuni care a demisionat, compusă din

d-nii:

Constantin Florescu-președinte; Ion Antonescu, vice-președinte; Gh. N.

Demetrian, Gh. Berechet, Ilie Constantinescu, Gh. Eftimescu, Dumitru I. Florescu, Marin

A. Mihăescu, Alexe Pârvulescu, Ștefan Păsculescu și Al.Rădulescu.

Art. II. Președintele Consiliului Nostru de miniștri și ministru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 10 Aprilie 1920.

FERDINAND

Președintele Consiliului de miniștri

și ministru de interne

General Alexandru Averescu No. 1.550 ”3

1 Monitorul Oficial al României nr. 273 / 6 martie 1905, pag. 10. 162..

2 Anuarul Magistraturii, la 1 octombrie 1911, Ed,,Minerva’’, București 1912.

3 Monitorul Oficial al României , nr.79 / 10 iulie 1920, pag. 2791.



Constantin Florescu și-a dat demisia din funcția de președinte al Comisiei

Interimare, care fusese instituită pe 10 aprilie și în locul său a fost numit Col. Mihăilescu

Dumitru.

Prin decizia ministerială nr. 12241, din 10 octombrie 1946 , este numit primar al

orașului Caracal, în locul lui Neagu Florea , demisionat.

Depunerea jurământului și instalarea sa ca primar a avut loc pe 12 octombrie 1946

în fața prefectului de Romanați, dr. M. Macavescu.

,,Prin Decizia nr.5 a Prefecturii jud.Romanați, din ordinul Inspectoratului General

Ad-tiv Craiova nr.282 din 30 Ianuarie 1947 și pe baza dispozițiunilor art.7 din D.L. Nr.

3219/ 940 se constitue comisiunile de stabilirea prețurilor maximale la produsele

menționate în art.1 din aceiași deciziune pentru orașele reședință și nereședință.

Aceste comisii, sunt absolut necesare pentru fixarea prețurilor la articolele

prevăzute în deciziune și pentru înfrânarea speculei și sabotajului de către comercianți în

dauna populației.

Art. I. Se constitue pe data de 23 Ianuarie 1947 următoarele comisiuni pentru

orașele Caracal, Balș și Corabia.

Primăria Caracal

C. Florescu- Primarul orașului Caracal ca Președinte și I. Bălănescu, ajutor de

primar ca supleant.’’

A demisionat pe 22 martie 1947, prin decizia M.I.,nr. 5455 / 1947, și înlocuit cu

Lt. Col. Nițescu Ștefan.

Col. MIHĂILESCU, DUMITRU, 1920, mai 11 – 1921, președinte C.I.

S-a născut în anul 1874 .

Prin decretul regal Nr. 2133, dat în București, la 11Mai 1920, ,,se aprobă de Noi

următoarele schimbări în comisiunile interimare ale comunelor urbane Botoșani și

Caracal.

La comuna Caracal:

D. colonel Mihăilescu se numește de Noi președinte al Comisiunii interimare, în

locul d-lui Constantin Florescu, demisionat.’’4

Despre el, Ștefan Ricman , scrie în ,, Monografia județului Romanați‟‟:

,,În 1920 vine primar col. Mihăilescu, care repară teatrul ce fusese devastat de

nemți și transformat în magazie, precum și instalarea băilor comunale.’’

În 1927 avea domiciliul în Galați și era șters din listele electorale.

MARINEANU, VIRGILIU ( zis ,,BIȚI’’), 1921 – 1923, primar

S-a născut la 23 noiembrie 1886.

,,ACT DE NAȘTERE

Din anul una mie opt sute opzeci și șase luna Noembrie zioa douăzeci și cinci ora unu

dupe amiazi. Act de nașterea copilului Virgiliu de religie ortodoxă de secs masculin

născut la douăzeci și trei Noembrie corent ora 7 dimineața în casa părinților săi din

4 Monitorul Oficial al României, nr. 209 / 22 decembrie 1920, pag. 8477.



Suburbia Sfântu Nicolae. Fiu Domnului Iόn Marineanu de ani Patruzeci și patru de

profesie foncționar și al soției sale Maria de ani douăzeci și cinci de prof. menageră, ambi

de religie ortodocsă domiciliați în Caracal

1886, Noemb. 25

No. 418” Tatăl său, Ioan Marineanu, a fost primar al

orașului Caracal în perioada 30 septembrie 1909 –

1911 ian., iar el între 1921 – 1923.

Mama, Maria Marineanu (n. Demetrian ), iar

sora sa Sabina s-a căsătorit cu generalul- scriitor N.M.

Condiescu.

Virgiliu Marineanu a avut din căsătoria cu

Angela Dobrotescu două fiice: Carmen și Crizantema.

Carmen ( n. 1916 ), medic stomatolog a fost

soția lui Petre Tonitza medic și el, fiul marelui pictor

Nicolae Tonitza.5

Din căsătoria lor s-a născut o fiică, Mihaela (

n.9 noiembrie 1942-d.13 februarie 2010 ), critic de

teatru, căsătorită cu actorul Ștefan Iordache ( n. 3

februarie1941-d.14 septembrie 2008, la Viena ).

În timpul primariatului său ,,a alcătuit un

comitet pentru ridicarea unui monument al eroilor

căzuți în primul război mondial, strângând o mare sumă de bani în acest scop -800.000

lei.’’6

Începând cu data de 3 Septembrie 1919 s-a aprobat transformarea gimnaziului din

Caracal în liceu cu secție reală.

În urma alegerilor generale, pentru Adunarea deputaților, efectuate în zilele de

2,3,4 noiembrie 1919, Virgil Marineanu este ales deputat, cu 10.724 voturi. A candidat pe

lista P.N.L.7

Se simțea acum nevoia construirii unui nou local. Meritul de a obține aprobările

necesare revine directorului Silvestru Băleanu și la 4 octombrie 1922 s-a început

construirea localului actual după planul arhitectului M. Mihalcea.

Deci la 4 octombrie 1922 s-a pus piatra fundamentală a Liceului de Stat ,,Ioniță

Assan‟‟, la temelia edificiului așezându-se și actul fundamental de construire a noului

local, purtând însemnele Regelui României, Ferdinand I și Augustei Sale Soții, REGINA

MARIA.

V.Marineanu în perioada 1924, iulie 31 – 1925, decembrie 16, a fost prefectul

județului Romanați.

5 ,,170 de ani la Caracal cu fam. Marineanu’’, articol scris de Mihai Sorin Rădulescu în Z.F. Ziarul de

Duminică, 23 iunie 2009. 6 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928.

7 Monitorul Oficial al României , nr.178 / 20 nov.1919, pag.9794.

Virgil Marineanu



Numit prin D.R. 2615 din 1924, iulie 31, dat la Sinaia, în locul lui T.T.Oroveanu

( M.O. ,1924, nr.168, aug.5, p. 8952 ). – Decedat în 1925, decembrie 16 ( M.I.,1934, dos.

2.f.56 v ).

În nr. 35 din 22

august 1937, ziarul

Romanațul scria despre

Biți Marineanu: ,,Apropie

10 ani, de când răposatul

Biți Marineanu, unul

dintre cei mai civilizați

primari din câți am avut,

nu permitea nimănui să

utilizeze trăsura Primăriei

pentru alte scopuri, decât

transporturile cari priveau

interesele comunei.

A mers cu

scrupulozitatea până

acolo, în cât dacă venea la

spectacol cu familia, ocupa și plătea o lojă alături de cea rezervată Primăriei.”

CĂPITAN NICOLESCU, GHEORGHE,

1924, sept. 1 – 1926, febr. 12 ( demisionat ),

președ. C.I.

Originar din Ploiești, căpitanul Gh.

Nicolescu s-a născut pe la 1857 ( ,,Listele

electorale din 1926 “ ). În unele documente apare

și sub numele Niculescu

De la 1 septembrie 1918 este reintegrat în

funcția de Director al Prefecturii Romanați.

,,DECIZIUNE

Noi Ministru secretar de Stat la Departamentul

de Interne.

Asupra raportului D-lui Prefect al județului

Romanați Nr.12.419 / 918

DECIDEM Art. I. Domnul Gh. Nicolescu se reintegrează în

ziua de 1 Septembrie a.c. în funcțiunea de

Director al acelei Prefecturi în locul D-lui C.

Serafim care-și reia postul de administrator al

plășei Caracal.

Art. II. Domnul I. P. Hergot administrator al

plășei Caracal se transferă pe aceeași zi la plasa

Actorul Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza – Iordache



Piatra în locul D-lui N. G. Nicolescu, care a ocupat provizoriu acest post.

Art. III. Director al Administrației Generale este însărcinat cu executarea

deciziunei de față.

Nr.23001 / 1918

p. conformitate

[ s.s.indescifrabil.]”8

Cu începere de la 4 mai 1923, timp de 30 de zile, în lipsa prefectului titular aflat în

concediu este autorizat să gireze ,,afacerile administrative și cele speciale județene ale

prefecturii. “

,,FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României;

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 35.990 / 923,

Văzând dispozițiunile art.28 din legea pentru organizarea serviciilor administrative

exterioare dependinte de ministerul de interne


Art. I. D.căpitan Niculescu Gh., directorul prefecturii Romanați, se autoriză de

Noi a gira afacerile administrative și cele special județene, ale prefecturii acelui Județ, pe

timp de 30 de zile cu începere dela 4 Mai 1923, în lipsa d-lui prefect titular aflat în

concediu .

Art. II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 8 Mai 1923.9

FERDINAND.

Ministru de interne

General de corp de armată

Artur Văitoianu No. 2136”.

Prin D.R. nr. 6155 din 25 Decembrie 1923, Gheorghe Niculescu este autorizat să

,,gereze afacerile administrative și cele special județene ale aceleeaș prefecturi’’, pe

timpul concediului prefectului titular:

,,MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,


Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de miniştri și ministru secretar

de Stat la departamentul de interne sub No. 94.898 / 923,

8 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.7 / 1918, pag.104.

9 Monitorul Oficial al României, nr. 29 / 9 mai 1923, pag.1213.



Văzând dispozițiunile art. 36 din regulamentul legii pentru organizarea autorităților

administrative exterioare dependinte de ministerul de interne


Art. I. D. Căpitan Niculescu Gh., directorul prefecturii Romanați, se autoriză de Noi a gera

afacerile administrative și cele special județene ale aceleeași prefecturi, pe timp de 30 zile,

cu începere dela 15 Decemvrie 1923, în lipsa d-lui prefect titular aflat în concediu.

Art. II. Președintele consiliului Nostru de miniştri și ministru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 25 Decemvrie 1923.10

FERDINAND.

Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne

Ion I.C.Brătianu 6155”

În anul 1924, august 27, căpitanul Gheorghe Nicolescu ajunge președinte al unei

comisii interimare a orașului Caracal. În anul 1925 împreună cu Toma P. R. Ploeșteanu

înființează banca ,,Viitorul”, al cărei președinte va deveni.

Pe 15 ianuarie 1927 a decedat.

Redăm necrologul său publicat de ziarul Romanațul, nr. 7, din 23 ianuarie 1927,

în care sunt elogiate viața și activitatea sa: ,,S-a stins în ziua de 15 Ianuarie crt. la spitalul

militar, în urma unei operații de apendicită. Era o figură caracteristică a orașului nostru

prin ținuta lui totdeauna ireproșabilă sub raportul gustului și al eleganței.

Originar din Ploești, descinzând dintr-o familie avută și de bune condițiuni, și-a

ales cariera militară, servind în diferite regimente, până la gradul de căpitan.

Fire independentă, suportând anevoe disciplina militară, demisionă și intră în

administrație. În județul nostru a venit ca administrator al plășii Zănoaga, de unde apoi d.

dr. Becherescu, în timpul prefectoriatului d-sale îl luă ca director de prefectură. S’a

menținut în această situație, cu foarte mici întreruperi, până în anul 1925, când fu numit

președinte al Comisiei interimare a orașului Caracal, sub fosta guvernare liberală.

Funcționar foarte priceput și energic, dovedi multă individualitate în atribuțiile

lui, ceia ce-i atrase și multe dușmănii.

Cu atât mai vârtos cu cât gelozia mușca crud în inima celor ce, băștinași fiind

vedeau înfăptuindu-se sub acest om ceia ce amorul lor de oraș și de suburbia Boldul

pentru care-și dăogesc mulți pieptul nu făcuse nimic ca și cum însuși Caracalul ar fi pus

temelia școlii de fete din Bold, așa sta uitată aci fundația de piatră; până ce se găsi

căpitanul Niculescu care o ridică și o dete folosinței obștești în câte-va luni.

Uzina electrică își risipea lumina prin toate becurile, fără vre-o plată, fără vre-un

control. Putea indispune cineva pe stimabilii mărginași ce-și instalau becuri și în poartă!?

Căpitanul Niculescu făcu ordine și aici, și impuse contuarele.

10 Monitorul Oficial al României, nr.217 / 28 decembrie 1923, pag. 11.139.



Repară străzile desfundate încă dinainte de război, curăță parcul comunal și

complectează plantațiile, dă jos maghernițele turcești acoperite cu rogojini în inima

orașului și pune în construcție pavilioanele, de zid ale pieței comunale.

N’are timp să isprăvească această lucrare și neisprăvită e și astăzi.

Și mai presus de orice, împodobește centrul orașului cu unul din cele mai

fastuoase monumente din țară, lucrare ce-i va purta numele peste veacuri.’’11

În februarie 1927, Alexandrina Căpitan Gh. Nicolescu, trimite o petiție

Ministerului de Interne, Serviciul Personalului , prin care cere să i se elibereze, în vederea

reglării drepturilor la pensie, un certificat constatator că decedatul său soț, Căpitanul Gh.

Nicolescu a ocupat între altele și ,, funcțiunea de președinte al comisiei interimare a

orașului Caracal dela 27 August 1924 până

la 15 Februarie 1926, când a demisionat.’’

Primăria Caracal prin adresa nr. 1895

din 1927, februarie 26 , răspunde ,,D-lui

Ministru de Interne, Direcțiunea

Personalului și controlului, Serviciului

Personalului București că: ,,Decedatul

căpitan Gh. Nicolescu a funcționat la această

primărie în calitate de Președinte al C.I. pe

timpul de la 1 Septembrie 1924, până la 12

Februarie inclusiv 1926.

În tot timpul cât a funcționat ca

Președinte al Comisiunii Interimare, Dl.

Căpitan Gh. Nicolaescu nu a avut nici un

concediu.’’12

Din acest schimb de adrese aflăm

duratata precisă a primariatului său- 1

septembrie 1924 – 12 februarie 1926 și nu

doar anul 1925 , cum afirmă Ștefan Ricman în

lucrarea sa de referință Monografia județului

Romanați (1928).

BĂLEANU, SILVESTRU, 1926, februarie 15 – aprilie, primar

S-a născut pe 22 decembrie 1881, în com. Ruptura , jud. Mehedinți. A făcut liceul

la Turnu Severin, pe care l-a absolvit în anul 1899.13

Licențiat în litere și istorie-

Universitatea din București ( 1905 ).

De la 7 septembrie 1907 vine la Caracal, la Gimnaziul ,,Ioniță Asan‟‟pentru a

preda geografia, dar va preda și noțiuni de drept.

11 Este vorba de ,,Monumentul Eroilor’’ din Caracal, inaugurat după decesul său , în anul 1927,

primar I. T. Bădescu. 12

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș. Caracal, dos. 29 / 1927. 13

Predescu Lucian, Enciclopedia României-Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala ,București, 1999.

Adresa Ministerului de interne către

Primăria orașului Caracal, din 19

februarie 1927.



A fost căsătorit cu Alina Dobrotescu. Pe18 octombrie 1909, soților Băleanu li se

naște primul fiu, Dumitru-Vergiliu Silvestru Băleanu, ,,la orele șapte și jumătate după

amiazi în casa părinților săi din suburbia Protoseni, str. Anton Caracalla. Fiul D-lui

Silvestru Băleanu de ani douezeci și opt de profesie professor și al soției sale Alina de ani

două zeci, fără profesie ambii domiciliați în Caracal.

Martori: Ilie Constantinescu -35 ani, profesor

Ion Grecescu-28, profesor

[Notă, pe actul de naștere al lui Dumitru- Vergiliu]:

În baza act. No. 2294 / 1949 s’a căsătorit cu Margareta Alice Haralambie în

Caracal.

Decedat act de deces nr.71din 17 ian. 1976 înregistrat la Comitetul Executiv al

Consiliului Popular al sectorului 8 ( București ).”14

La 2 decembrie 1911, la Caracal se constituie o

societate anonimă, ,,Banca comercială și agricolă‟‟, la

care subscrie și prof. S. Băleanu cu suma de l5.000 de

lei.

În 30 mai 1912 se naște Silvestru-Paul

Silvestru Băleanu.

Prin D.R. nr.4.907 / 1 decembrie 1912 este

numit ,,profesor cu titlul definitiv în învățământul

secundar al băieților în orașul Caracal.’’

,,CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al

României


Asupra raportului ministrului Nostru secretar de

Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii sub

No.24.397,

Având în vedere art. 26 și 34 din legea

învățământului secundar și superior,

Am decretat și decretăm

Art. I. D. S. Băleanu, actual profesor cu titlu provizoriu în orașul Caracal la

gimnaziu pentru specialitățile geografie ( principală ) și dreptul ( secundară ), se numește

profesor cu titlul definitiv în învățământul secundar al băieților în orașul Caracal, pentru a

se bucura de toate drepturile pe cari le conferă legea și în limitele legii.

Art. II. și cel din urmă -Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul

cultelor și instrucțiunii este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului de față.

Dat în București, la 1 Decemvrie 1912.15

CAROL

Ministrul Cultelor și Instrucțiunii

14 S.J.A.N.Olt Col. Registre de Stare Civilă, oraș Caracal, pag.192.

15 Monitorul Oficial nr.205 / 11 decembrie 1912, pag. 4523-4524.

Silvestru Băleanu



C.G.Disescu

No. 4. 907”.

A fost director al liceului din

Caracal, în perioadele 1911-1913 și

1919-1927, singur sau împreună cu alți

colegi.

Începând cu data de 3

septembrie 1919 s-a aprobat

transformarea gimnaziului din Caracal

în liceu cu secție reală. Se simțea acum

nevoia construirii unui nou local.

Meritul de a obține aprobările

necesare revine directorului Silvestru

Băleanu, și la 4 octombrie 1922 s-a

început construirea localului actual

după planul arhitectului M. Mihalcea,

la temelia edificiului așezându-se și

actul fundamental de construire a

noului local.

Prin D.R. nr. 5827, din 30

decembrie 1922, Silvestru Băleanu,

directorul liceului din Caracal, este

numit membru al Ordinului ,,Coroana

României”, în grad de Ofițer.16

La 10 septembrie 1925 s-a

constituit în mod legal Banca Populară

,,I.G.Duca‟‟ din Caracal, care și-a început operațiunile financiare pe 7 ianuarie 1926.

Președintele băncii, la înființare, era Silvestru Băleanu, iar vicepreședinte I.E.Veleanu,

aleși de societari.

Ultimul directorat a fost în anul școlar 1926-1927, împreună cu Constantin Iliescu

și D.C. Eftimescu.

A fost primar al orașului Caracal pentru o scurtă durată :15 februarie – aprilie

1926.

În numărul 34 din 31 iulie 1927 al ziarului local Romanațul găsim următoarea

epigramă:

Ce nu se poate … la Caracal

de MEFISTO

Joc la tenis, fără flirt

Mâncăruri proaspete la birt

Băleanu să-și radă barba

Lui Șmil să nu-i meargă treaba.

16 Monitorul Oficial al României, nr. 218 / 4 ianuarie 1923, pag.10. 352.

Actul fundamental de construire a noului local

al liceului din Caracal



În iunie 1927, Sivestru Băleanu este numit Președintele comisiei de examinarea

elevilor pentru admitere

în clasa a V-a la Liceul

,,Ioniță Asan‟‟din

Caracal.17

Ziarul

Romanațul în nr.29 din

26 iunie 1927, la rubrica

,,Știri diverse‟‟anunța

că ,,D-l Silvestru

Băleanu a fost

reintegrat în postul de

director al Liceului

,,Ioniță Asan’’ din

Caracal în locul d-lui

C.Iliescu”.

Începând cu 1

august 1927, Silvestru

Băleanu este numit inspector șef al regiunii școlare a VI-a Craiova.

,,DECIZIUNI MINISTERIALE

Noi, ministru secretar de Stat la

departamentul instrucțiunii.

Având în vedere dispozițiunile art.105 din

legea asupra organizării administrației centrale a

acestui departament.

Decidem:

Art. I. D. Silvestru Băleanu profesor și

director al liceului ,,Ioniță Asan’’ din Caracal, se

deleagă să îndeplinească funcțiunea de inspector

șef al regiunii școlare a VI-a Craiova, pe ziua de 1

August 1927, în locul d-lui Rădulescu, care se

recheamă la catedră pe aceeași zi.

Art. II. D. director general al

învățământului secundar este însărcinat cu

aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.18

Dată la 28 Iulie 1927

Ministru, Dr.C.Angelescu.

17,, Romanațul’’, nr.28, 19 iunie, pag. 4.

18 Monitorul Oficial al României, nr. 166 / 1927, pag.8

Iunie 1921; absolvenţi ai liceului I. Asan din Caracal alături

de profesorii lor. În centru Silvestru Băleanu-directorul

liceului



No.98.335”.

Ziarul Romanațul, nr.35 din 7 august 1927 prezenta și saluta această numire a lui

S. Băleanu, la șefia învățământului oltean astfel: ,,D-l Silvestru Băleanu fostul director și

autorul liceului monumental de pe bulevardul nostru, a fost numit Inspector Șef al Regiunii

VI-Craiova. Nu putem ști măsura satisfacției ce măgulește sufletul d-lui Băleanu, în noua

d-sale situație. Știm că e prea modest și credem că un suflet mare nu se impresionează

exagerat în fața onorurilor. Noi însă, care-l apreciem, noi ne simțim mult mai măguliți ca

d-sa de această dreaptă și binemeritată răsplată: e Romanațean, e plantat de veci aici, e

al nostru și fără a-l felicita pe d-sa, ne felicităm pe noi, că prin d-sa, avem cinstea de a

avea în fruntea învățământului din Oltenia un Caracalean.

Să trăiești d-le Băleanu, și-ți mulțumim pentru cinstea pe care ni-ai făcut-o.’’

Iată un ,,bilet de plăcintă‟‟, publicat în ziarul Vremea, nr. 35-36, din 1 ianuarie

1932, dedicat lui Silvestru Băleanu:

D-lui Silv. Băleanu.

Ca să ne clădești liceul,

Vai…cât te-ai mai frământat!..

Cât pe’ ce ruteanul însă

Fu, să-l vândă la mezat

Prin decizia ministerială Nr. 190.524 din 25Noembrie 1933 ,,sunt delegați a

conduce serviciile locale de învățământ următorii d-ni inspectori

-Silvestru Băleanu pentru Craiova.’’19

Din 1933 a fost senator liberal al Consiliilor comunale la Romanați

,,D-l Senator S.Băleanu

Joi, 28 Decembrie 1933 au avut loc ultimele alegeri, pentru un loc de senator al

consiliilor comunale. Pe listă au figurat numai doi candidați: D-nii Silvestru Băleanu din

partea guvernului și d. Teodor Popescu, fost prefect, din partea naț.- țărăniștilor.

A fost proclamat ales d. profesor Băleanu, întrunind un număr de 876 voturi, față

de 17 ale d-lui T.Popescu.

Din punct de vedere politic- repetăm- ne este indiferent rezultatul acestor alegeri.

Ca unii ce ne-am preocupat însă totdeauna de prea puținii oameni de bine pe cari s’a

întâmplat să-i aibă din timp în timp și județul acesta, nu ne putem reține satisfacția de a

elogia pe noul senator de Romanați, alegerea d-sale constituind răsplata ostenelilor pe

cari le-a depus cu atâta însuflețire, în realizarea monumentalei clădiri a liceului de băieți

depe Bulevard, opera exclusivă a trudei d-sale.

Fost professor al acestui liceu între 1907-1927, timp de 20 de ani adică, d.

Băleanu primește astăzi, prin mandatul obținut, recunoștința cetățenilor și a generațiilor

cărora le-a dat lumină.

Spre deosebire de anumiți politicieni cari pretind poporului o încredere de care cu

nimica nu s’au făcut demni, d. Băleanu primește poate, mai puțin chiar din ceia ce i se

cuvine.”20

19 Monitorul Oficial al României, partea I,nr.277 / 29 noembrie 1933, p.7.413.



Ziarul Adevărul din 15 mai 1934, la rubrica ,,Ultimele informații’’, dădea

următoarea știre: ,,D.S.Băleanu inspector școlar, a fost delegat președinte al comisiunei a

III-a pentru examenul de diferență dela școala normală la liceul întreg, în locul D-lui prof.

G. Țițeica. Comisia va funcționa la liceul Gheorghe

Lazăr din Capitală.”

Prin D.R. No.2.795 din 8 iulie 1937, fiul

său, Paul S.Băleanu , ajutor de judecător la

judecătoria Caracal mixtă, a fost numit supleant la

Tribunalul Dolj, în locul lui Barbu S. Panțurescu,

înaintat.

S. Băleanu a decedat în anul 1956.

BĂDESCU, ION – TITU, 1926, iunie 16 – 1927,

iunie 26 ( demisia ), primar.

Originar din comuna Redea, s-a născut în

anul 1888. Fiu de țăran din Redea a urmat Colegiul

Sf. Sava, unde s-a remarcat printre premianți.

Licențiat al Facultății de Drept din

București, s-a înscris în Baroul de Romanați înainte

de Primul Război Mondial (1914). La 16 iunie

1926, consilierii comunei urbane reședință Caracal

au ales prin vot secret primarul.

Ion Titu Bădescu a obținut 16 voturi, iar

Marcu Celăreanu 1 vot.

În ziua de Înălțare, sărbătoarea eroilor, anul 1927, prefect fiind C. Florescu și

primar Titu Bădescu s-a

sărbătorit cu tot fastul

cuvenit, inaugurarea

Monumentului eroilor din

județul Romanați ridicat

în piața din centrul

orașului Caracal.

În timpul

primariatului său,

primaria a făcut un

împrumut de 3.000.000

lei pentru procurarea

motorului și

generatorului de 300 H.P.

pentru Uzina electrică.

20Ziarul Vremea, anul VI, no.34-35, Caracal, 7 Ianuarie 1934.

2 iunie 1927. Discursuri la dezvelirea Monumentului Eroilor

ridicat în centrul orașului Caracal. Citește, primarul I.T.

Bădescu (S.J.A.N. Olt)



De asemenea s-au făcut reparații la teatru.

În numărul din 26 iunie 1927, ziarul Romanațul anunța demisia lui Ion Titu

Bădescu din funcția de primar al Caracalului: ,,În urma demisiei D-lui Titu Bădescu, fost

primar averescan, consiliul comunal întocmit în ziua de 28 iunie 1927 a ales în

unanimitate pe d. Soreanu”.

În 1929, era amintit ca ,,fost primar, avocat, membru al Comitetului județean

Romanați al P.P. ( Partidul Poporului )”.21

În ziarul Vremea, nr. 36-37, din 1 ianuarie 1930 erau prezentate ,,bilete de

plăcintă‟‟, sub formă de catrene vesele, dedicate politicienilor. Iată-l pe cel dedicat lui

T.Bădescu:

,,În grupare-averescană

Ești urmărit pas cu pas

Căci se tem toții partizanii

Că țintești s’ajungi...Vai!...as!...”

[dr. Ştefan Vayas era liderul organizaţiei locale a P. Poporului, n.n.]

Prezentăm un alt catren pentru T. Bădescu publicat tot în ziarul Vremea, din 1

ianuarie 1932:

D-lui Titu Bădescu

Că te-ai făcut acuma lupist

Lumea nu-i deloc mirată:

Lupii-știe ori și cine –

Numai iarna se arată.

Ion Titu Bădescu a decedat în București pe 28 octombrie 1936 și a fost

înmormântat la Caracal, pe 1 noiembrie 1936.

Despre acest trist eveniment care a îndurerat orașul, ziarul local Aurora

Romanațului organ al Partidului Național-Țărănesc din Romanați, în numărul său din data

de 1 noiembrie 1936 prezenta

funeraliile celui dispărut:

,,CARACAL.-Avocatul Titu

Bădescu, fost primar al

orașului, fost președinte al

organizației partidului țărănesc

Dr. N. Lupu, vice-președinte al

partidului național-țărănesc din

județul Romanați, a sucombat

Duminică la București în urma

unei congestii cerebrale.

21 Partidul Poporului, anuarul pe anul 1929, pag. 62.

La înmormântarea lui Titu Bădescu a vorbit şi Petre

Pandrea



Defunctul era de un an de zile suferind. Cu toată

interdicția medicilor a ținut să ia parte la sărbătoarea

fuziunii dela Arenele Romane. Sâmbătă noaptea din

cauza oboselii a avut primul acces. A fost transportat la

spital.

Duminică ( n.n. 28 octombrie ), la ora 12, când

se sărbătorea fuziunea la Arene, Titu Bădescu a murit.

Se poate spune că a murit ca un soldat al partidului

național-țărănesc pe front, la datorie.

Titu Bădescu lasă în urma sa o soție și trei copii

îndurerați.

Înmormântarea s’a făcut azi ( n.n. 1 noiembrie ),

la Caracal în mijlocul unei imense mulțimi.

Titu Bădescu era cel mai strălucit avocat al

județului și extrem de iubit de cetățeni”.

După depunerea a numeroase coroane și jerbe de flori din partea unor organizații

politice au vorbit despre decedat mai multe persoane. Din partea Baroului a vorbit av.

Eugen Ionescu, iar din partea magistraților procurorul Policrat a avut următoarele

aprecieri asupra celui decedat: ,,Avocatul Titu Bădescu, podoaba cea mai de preț a

baroului, a murit. Noi, magistrații, îl plângem sincer. Colaborator zilnic al nostru pentru

împărțirea justiției, luminile lui erau luminile unui maestru.

Misiunea lui Titu Bădescu era dintre cele mai frumoase: apărător al celor

năpăstuiți de soartă și al espropiaților societății. Și-a făcut datoria cu prisosință”.

Avocatul Gh. Mazilescu ,,din partea consiliului județean, relevă calitățile

defunctului în lupta pentru eliberarea țărănimii”.

Emilian Dumitrescu, ajutor de primar a arătat rolul lui Titu Bădescu ca primar al

orașului, iar Florea Rădulescu, institutor, a slăvit meritele

intelectuale și de pedagog politic al dispărutului.

După aceste aprecieri, Petre Pandrea, prieten al

defunctului și al familiei acestuia a rostit un panegiric.22

Ing. S. Mihăescu adresându-se celor indoliați

vorbește ,,în numele conducerii centrale a partidului

național-țărănesc, în numele d-lui dr. N.Lupu, care a fost

împiedicat în ultimul moment de a lua parte la

înmormântarea fostului său amic și în numele organizației

național-țărăniste din Romanați, își exprimă regretul și

durerea adâncă pentru dispariția prietenului Titu Bădescu,

vice-președinte al organizației și membru de valoare al

partidului național –țărănesc”.

22 Panegiric= discurs public în care se elogiază o personalitate însemnată ( decedată sau

contemporană autorului ).

Titu Bădescu

Locul de veci al avocatului Ion Titu Bădescu din cimitirul oraşului Caracal



UN LĂUTAR CELEBRU DIN ROMANAŢI- TOMA RADU ZUICĂ

Dumitru Botar

Anul 1994 consemnează un eveniment

editorial folcloristic deosebit, prin apariţia unei

cărţi intitulate Cântece bătrâneşti şi doine, autori

Mihai Bălăianu colonel (r.) inginer şi profesorul

Ilie Constantinescu, născuţi în Dioştii

Romanaţilor, ambii pasionaţi cercetători şi

colecţionari de documente istorice şi literare şi

vestigii istorice cu referire la comuna natală.

Cartea respectivă cuprinde 772 texte

literare şi include culegerea de cântece a lui Ilie

Constantinescu (232) înregistrate în vara lui 1930

de la vestitul lăutar caracalean Toma Radu Zuică

pe atunci în vârstă de 67 de ani. Descoperite în

anul 1987 de către Mihai Bălăianu, acesta a

selectat în vederea publicării, 143 de cântece şi

doine pe care le-a inclus în cartea respectivă.

Profesorul Ilie Constantinescu cea mai

proeminentă personalitate didactică a Romanaţilor

(a fost şi un mare colecţionar de documente rare

şi piese arheologice, printre cei mai mari din ţară,

casa lui fiind un adevărat muzeu) le-a

înregistrat aşa cum le-a auzit de la Toma R.

Zuică, adică cu fonetismele specifice

regiunii şi desigur proprii lăutarului, fără să

modifice nimic.

De fapt comuna romanaţeană

Dioşti a fost un adevărat izvor de cântece şi

balade olteneşti, aici existând câţiva lăutari

de mare profesionalism, precum Oaie şi

Buică, cu tarafurile lor, din tată în fiu,

folosiţi de locuitorii comunei, în special de

cei mai înstăriţi, cu stare mai bună. Aceştia

de multe ori aduceau şi lăutari din Caracal

la fel de virtuoşi sau chiar mai buni, cum

au fost Toma Zuică şi tatăl său Radu Zuică,

adevărate unicate în domeniu.

Editarea acestei cărţi- ne spune

Mihai Bălăianu- s-a făcut cu acordul

copiilor lui Ilie Constantinescu (1874-

1960): Ştefan Constantinescu şi Ileana

Profesorul şi colecţionarul

caracalean Ilie Constantinescu



Constantinescu, care nu au avut obiecţii în acest sens, recunoscând dreptul de proprietate al

lui Bălăianu, de fapt nepot al profesorului Constantinescu, unul dintre moştenitorii

bătrânului cărturar.

Ilie Constantinescu

a început culegerea

cântecelor la vârsta de 56

de ani, în anul 1930 (17

iulie – 11 august),

principalul izvor fiind

Toma R. Zuică, care avea

atunci 67 de ani, născut prin

anul 1863 în Caracal,

mahalaua Sf. Ion,

recunoscută în oraş şi judeţ,

drept locul de vieţuire a

lăutarilor caracaleni. În

această mahala era şi o

stradă pe care locuiau cei

mai mulţi, numită şi strada „Muzelor”

unde am fost de multe ori, cu unii lăutari

mai aproape de zilele noastre, am fost

chiar prieten (1960-1990), petrecând

alături de ei multe clipe fericite: Mida,

Tudorel Tănăsescu, Lele Dumitrescu cu

soţia sa Gica (Laleaua Neagră), şi nu în

ultimul rând Nae Băcanu, cel mai bun la

vremea lui, care a stat la masă cu George

Enescu în 1927, când acesta a concertat

la Caracal, şi alţii pe care amintirea mea

îi păstrează acolo unde i-am aşezat numai

pe cei dragi.

Toma Zuică ştia cele mai multe

cântece de la tatăl său Radu Zuică, născut

şi el tot în Caracal, prin 1840, precum şi

de la Oaie, lăutarul Dioştilor, născut şi el

tot cam la 1840.

Toţi cei care l-au cunoscut şi

ascultat pe Toma R. Zuică ne spun

despre el că era un lăutar ieşit din comun,

cu o memorie foarte bună, cunoscător a

sute de cântece şi balade, cu versuri la fel

de multe: Sărdar Călin – 384, Corbea –

345, Milea – 260, Cântecul naşului –

286, Ghiţă Cătănuţă – 243, Voinicul

Mihai Bălăianu (arhiva dr. Puiu Stoiculescu)

Lăutarul caracalean Nae Băcanu în

ianuarie 1914 (S.J.A.N. Olt)



Oleac – 212 etc., situaţie în care

nu exagerăm dacă-l punem alături

de alţi depozitari ai comorilor

noastre folclorice: Barbu Lăutaru,

Petrea Creţu, Solcan de la Brăila,

Jidică, scripcarul din copilărie al

lui Vasile Alecsandri, Toma

Micher prieten cu Mihai

Eminescu şi nu în ultimul rând cu

Lae Chiorul pe care l-a nemurit

Octavian Goga.

Din păcate astăzi nimeni

nu mai ştie de el şi desigur nu mai

vorbeşte dspre ceea ce a făcut,

lumea în care s-a mişcat a

dispărut, aceste rânduri sunt

semnul meu de preţuire pentru un

om, lăutar peste care nedreapta

uitare a căzut ca un blestem.

Încredinţez hârtiei alături

de aceste câteva secvenţe răzleţe

din viaţa lui şi o fotografie ce

datează din vara lui 1930, când avea 67 de ani,

moment în care i-a dictat lui Ilie Constantinescu

cele 232 de cântece de care am făcut vorbire.

Tot el i-a dictat acestuia la 11 august 1930

Cântecul Jianului pe care-l ştia de la tatăl său, ce

se cânta pe la 1866-1877, în tabăra Regimentului

19 Infanterie – Romanaţi când îşi efectua stagiul

militar locotenentul Iancu Dobruneanu, nepot de

fată al lui Iancu Jianu.

Această variantă de cântec, Ilie

Constantinescu a publicat-o în revista DOMNUL

DE ROUĂ, nr. 5, 6, 7/mai, iunie, iulie 1937, pag.

27-28, la rubrica Folclor romanaţean.

Toma Zuică- un lăutar din alte vremuri

Domnul de rouă- o preţioasă revistă interbelică apărută la Caracal



Izbiceni, noiembrie 1916- spulberarea speranţelor Diviziei de la Cerna

Floriana Tîlvănoiu

După cum se știe, Primul Război Mondial a avut ca punct de plecare asasinatul

arhiducelui Franz Ferdinand (moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar), de la Sarajevo,

Serbia (15/28 iunie 1914). Această conflagrație a căpătat o amploare substanțială. S-au

antrenat în desfășurarea evenimentelor, pe multiple fronturi, 33 de state de pe cinci

continente, pionii principali ai conflictului fiind cele două mari alianțe, constituite la nivel

european, Antanta (Tripla Înțelegere, din care făceau parte Franța, Anglia, Rusia) și

Puterile Centrale (Tripla Alianță, constituită din Germania, Imperiul Austro- Ungar şi Italia).

Bilanțul pierderilor, de orice fel, din timpul luptelor purtate în timpul acestui

război, este unul cutremurător. Statisticile arată că s-au pierdut peste nouă milioane de

vieți, atât pe câmpurile de luptă, cât și în spatele frontului, datorită traiului extrem de greu,

fără mâncare, căldură sau combustibil.

O consecință importantă a războiului este dispariția marilor imperii din acea vreme

dar, în același timp, și apariția a numeroase state naționale de sine stătătoare. România a

intrat în război la 15/28 august 1916 pentru realizarea idealului Unităţii Naţionale a tuturor

românilor, act consfinţit la 1 Decembrie 1918 prin unirea Transilvaniei cu România în urma

Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, după ce anterior se uniseră cu România prin voinţa

liber exprimată a reprezentanţilor lor legitimi Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918) şi

Bucovina (15/28 noiembrie 1918).

Răsunătoare, peste ani și ani, au fost faptele de vitejie ale celor care au încercat

cu orice preț să apere pământurile patriei lor. Istoria

poporului român reţine în paginile ei un astfel de

episod remarcabil și anume epopeea Grupul Cerna.

Jertfele ostaşilor din Grupul Cerna vorbesc

generaţiilor de azi, după trecerea unui secol, despre

ce înseamnă dragostea de ţară.

Divizia de la Cerna sau Grupul Cerna a

jucat un rol important pentru apărarea teritoriului

românesc în timpul primului război mondial, fiind

considerat (în special în prima parte a războiului) un

adevărat pivot în jurul căruia se centralizau toate

celelalte armate de pe fronturile din părțile de Nord-

Est și Vest.

Mărturii zguduitoare și elocvente sunt

prezentate de căpitanul Nic. Defleury, în lucrarea sa

de amintiri, gânduri și impresii din timpul

Războiului Reîntregirii-Divizia de la Cerna; De pe

front în captivitate. Cu lux de amănunte, autorul

prezintă rolul pe care această divizie l-a avut pe tot

parcursul războiului, greutățile pe care soldații le-au

înfruntat, dar în mod deosebit sacrificiul și

devotamentul de care au dat dovadă acești viteji

pentru apărarea pământului străbun.



Aflată sub comanda generalului Dragalina și ulterior a colonelului Scarlat

Demetriade (după ce generalul Ion Dragalina este numit comandant al Armatei I), Divizia

de la Cerna era formată din două brigăzi unite: brigada a 2-a și brigada 1-a.

Misiunea principală a Diviziei de la Cerna era una locală și anume aceea de a

ocupa malul nordic al Dunării și valea Cernei pentru a fi stavilă ofensivei armatelor

Puterilor Centrale și a face imposibilă înaintarea trupelor inamice. Totodată, în felul acesta,

se asigura flancul stâng al Armatei 1 (de la Jiu).

Se desfăsoară câteva acțiuni de succes ale diviziei. După cucerirea muntelui Alion

(de pe teritoriul Ungariei) s-au mai ocupat Orșova (22 august 1916- Regimentul 17

Infanterie, sub comanda colonelului

Tăutu) și malurile Cernei, apoi câteva

localități, de pe malul stâng, aflate la

acea vreme pe teritoriul Ungariei:

Comarnic, Topleț și Bârza. În felul

acesta asigurându-se îndeplinirea cu

succes a misiunii Grupului Cerna, care

rămâne în continuare concentrat pentru

ocuparea de poziții (pe munți) și să

mențină stabilitatea pe malurile Cernei,

până aproape de Mehadia.

În cartea de amintiri- gânduri-

impresii, autorul redă în mod

impresionant și amănunțit aspecte reale

petrecute în timpul acestor acţiuni:

,,Printre înălțimile ocupate atunci, erau

unele (ca Padeșul și Cocoșul) cari

atingeau cota 900. Luptele date pe asemenea înălțimi n-au fost ușor de pregătiti și

susținut, mai ales din cauza greutăților de împrospătare a munițiilor și proviziilor. Lipsa

complectă de drumuri și de utilaj înzecea greutățile de tot felul Munițiile și proviziile se

aduceau de la distanțe mari, pe potecile pe cari numai căluții de munte- mici și îndesați-

puteau să meargă. Încărcați cu samare și legați cu sfoară, unul în spatele altuia, urcau din

greu pe potecile întortochiate și presărate de pietre colțuroase.

Organizarea acestor operațiuni pe altitudini e foarte anevoioasă… Din fericire,

luptele erau de scurtă durată și pierderile de materiale și mai reduse.

Evacuarea răniților a fost însă o adevărată barbarie. Cu mare greutate și

întârzieri ei erau adunați – după încetarea luptelor- din fundul prăpastiilor în cari se

prăvăleau loviți. Acei cari nu mai aveau puterea nici să geamă, ca să fie auziți, se sfârșeau

acolo neștiuți de nimeni.

Răniții aduși… erau transportați la spitalul improvizat într-un sat îndepărtat de la

poalele munților. Înghesuiți în care cu boi- care mici și hodorogite cum sunt cele de la

munte- erau duși pe drumuri prăpăstioase și pline de bolovani colțuroși și tari. Atunci

când roatele se pocneau de ei, carul se deșghina din toate încheieturile iar bieții răniți…

țipau cât îi ținea gura…Mulți dintre ei ajungeau la spital cu sufletul pe buze, iar alții

mureau pe drum. Erau zile- după lupte mai grele- în care gemetile răniților te urmăreau

Monumentul generalului Dragalina de la

Caransebeş



peste tot locul ca un țipăt sinistru de cucuvaie. Ele se prelungeau în ecouri nesfârșite prin

funduri de prăpastii și de-a lungul pădurilor fără margini…”[1]

După o scurtă perioadă de aparentă liniște, urmează prima înfrângere a armatelor

române de pe valea Jiului. Atunci detașamente mixte din Grupul Cerna au pornit în ajutor.

Rezultatul a fost unul încurajator. Trupele române întărite au respins atacurile inamicului,

cauzându-i pierderi umane și materiale substanțiale. Reîntors, încărcat cu pradă de război

(printre care și bucătării ambulante capturate de la nemți), detașamentul a fost întâmpinat

cu bucurie. Această victorie a Grupului Cerna readucând speranța și oarecum buna

dispoziție în sufletul soldaților.

Greu de îndurat de către comandanți și ostași au fost atacurile de noapte ale

inamicului, care sub toate formele încerca să redobândească pozițiile pierdute.

Situația departamentelor diviziei se înrăutățește îngrijorător după dezastrul de la

Turtucaia, când frontul românesc din sudul țării este spart în mod neașteptat de inamic. La

un interval de timp relativ scurt, urmează înfrângerile de la Jiu și de pe Valea Oltului.

În această stare a lucrurilor, Grupul Cerna avea soarta pecetluită: ,, … Izolați- pe

pozițiile din munții Cernii- așteptam, cu înfrigurare, vești care să ne anunțe respingerea

inamicului și recâștigarea terenului pierdut de cele două armate.

Așteptarea a fost zadarnică… Și tocmai atunci, vrășmașul reîncepea (pe frontul

nostru) atacurile cu vădită stăruință și cu forțe simțitor mărite. El primise întăriri cu

ordinul de a lichida și pe acest front…

Divizia noastră se găsea acum cu forțele mult reduse. Un detașament mixt

pornise… spre Tg. Jiu, ca să întărească armata angajată acolo în lupte grele. Alt

detașament era plecat pe valea Oltului cu aceeași misiune. Cu toate acestea s-au respins

toate atacurile date mereu de inamic…

Legătura cu Armata I de la Jiu sau Comandamentul superior de la Craiova, nu s-a

mai putut restabili. În cele din urmă, nici ordinul de retragere nu s-a mai dat…s-a primit

însă- în ultimul moment- un alt ordin… inamicul pusese stăpânire pe cea mai mare parte a

rețelei telefonice din Oltenia.

Iată conținutul textual al ordinului: <<Interese superioare cer ca Grupul Cerna

să rămână pe loc și să reziste până la ultimul om. Patria va fi recunoscătoare.>>

Comandantul Armatei I

(ss) General Paraschiv Vasilescu

Grupul Cerna a rezistat încă pe poziții până în ziua în care inamicul a pătruns în

T. –Severin… Nu mai rămânea nimic de făcut. Retragerea era impusă de cele mai

elementare reguli de tactică militară. Ea devenise inevitabilă… Ea nu putea să

urmărească altceva decât salvarea aparențelor sau…salvarea onoarei. O armată care nu

este încă scoasă din luptă – nu poate să capituleze înainte de a încerca toate mijloacele

eroice… Este tot ce-a putut să mai salveze Grupul Cerna în retragerea lui memorială,

despre care cronicarii spun că <<va rămâne o pagină înălțătoare în istoria războiului

nostru.>>

Chiar mareșalul german Falkenhayn… a scris în memoriile sale: <<Și această

faptă merită să nu fie uitată în Istoria războiului.>>”[2]



Retragerea Diviziei de la Cerna, până la capitularea ei, cu urmăriri, atacuri și

hărțuiri din partea trupelor germane, a durat 13 zile, în intervalul de timp 10- 23 noiembrie

1916.

Acțiunile de retragere încep în seara zilei de 10 noiembrie 1916, în aceeași zi când

inamicul pusese stăpânire deplină pe capitala mehedințeană, după ce mai înainte ocupase

Craiova. Direcția de retragere era spre Turnu- Severin.

Se încearcă eliberarea orașului de trupele inamice. Atacul asupra Severinului, care

se dorea eliberator, din nefericire, a eșuat: ,, …Campania de trăgători înainta fără

dificultăți. Vrășmașul nu da nici un semn de viață. Dar atunci când soldații noștri s-au

apropiat de marginea orașului, inamicul – ascuns prin podurile caselor și turlele

bisericilor- a deschis un foc viu de mitraliere. Gloanțele mergeau în plin, secerând fără

milă. Surprinși de focul ucigător, lipsiți de orice adăpost și istoviți de oboseală, trăgătorii

din prima linie au început să șovăiască. Întâmplarea a făcut ca, tocmai în acele momente

de ezitare, să apară (pe șoseaua pe care ne retrăsesem noi cu câteva ore mai înainte)

militari călări în dezordine… Într-o clipă s-a răspândit vestea că, este cavaleria dușmană

care ne urmărește. Vestea aceasta a deslănțuit panica. Ea a contribuit într-o mare măsură

la demoralizarea trupei și chiar a ofițerilor. Lanțul de trăgători s-a rupt, iar elementele

din urmă au început să se retragă din câmpia presărată de morți și răniți.

Călăreții aceia disperați, cari veneau spre noi, nu erau decât conducătorii și

însoțitorii de la trenurile noastre regimentare car s-au salvat prin fugă…

Comandantul diviziei a dat ordin pentru încetarea luptei…

Au rămas pe câmpie poate 50-60 de morți și vreo 300 de răniți… La ziuă ei au fost

ridicați de sanitarii nemți și internați în spitalele din T. Severin.

Atacul Severinului, de la 11 Noiembrie, a eșuat. Chiar dacă ar fi reușit, rezultatul

final ar fi fost același…

Nu ne mai rămânea decât să continuăm retragerea ca o ultimă și eroică

încercare… Trecând Oltul speram să ne putem alătura la una din armatele noastre mai

apropiate sau să cădem în spatele inamicului…” [3]

Retragerea detașamentelor rămase era prevăzută a se face pe drumul care mergea

paralel cu Dunărea, zonă oarecum sigură unde trupele inamice nu își făcuseră simțită

prezența. Conform ordinelor primite, grupul Cerna urma să se îndrepte spre Caracal, cu

misiunea ca mai departe să asigure apărarea Oltului la Stoenești. Începând cu a treia zi de

retragere, ostașii români sunt urmăriți pas cu pas, pentru a fi capturați: ,,De aici înainte am

fost urmăriți pas cu pas și atacați în spate sau pe flancuri. Din cauza asta nu s-au mai

putut respecta orele de repaus și de mâncare. Aprovizionare nu se mai putea face. Marșul

continua fără răgaz, din zorii zilei până seara, organizându-se și sistemul de apărare

contra atacurilor vrășmașului. Răniții, cari cădeau în lupte, se ridicau și se lăsau în

comunele prin care treceam. Rămâneau cu ei și câțiva sanitari, ca să-i panseze…”[4]

Capitularea Diviziei, după 13 zile de marș de retragere cu lupte istovitoare cu

inamicul, s-a produs în comuna Izbiceni, din județul Romanați. Parcurgerea celor două

sute cincizeci de kilometri, în condiții greu de imaginat, morale și materiale, au istovit

ostașii români, care, ajunși în localitatea romanațeană, au înțeles că nu mai era nimic de

făcut și că singura soluție viabilă era capitularea.



,,Intrând, spre seară, în Corabia (unde trebuia să cantonăm) am fost întâmpinați

de-un viu bombardament deschis de către monitoarele de război austriece care staționau

în port. Surprinși de acest bombardament- la care nimeni nu se aștepta- s-a produs

inevitabila panică.O goană nebună a început. Trăsurile trenurilor regimentare alergau pe

câmpie, într-o învălmășeală de nedescris, până când au ieșit din zona periculoasă. Ne-am

ales cu pierderi însemnate în material și oameni. Au fost victime și printre locuitorii

orașului. Ca să nu se pună viața populației civile în primejdie și ca să fie scutiţi și de

pagube materiale inutile, s-a renunțat la un răspuns al artileriei noastre. Ocolind orașul,

am căutat alte sate mai îndepărtate de Dunăre în care trebuia să ne găsim hrana și

adăpostul pentru noaptea care începuse să cadă.

22 noiembrie. Urmăriți mai de aproape și atacați mai stăruitor de inamic, am

ajuns- după- amiaz[ă]- în satele Cilieni, Tia- Mare, Doanca și Izbiceni din Romanați. S-a

făcut o repartiție a unităților care trebuiau să lupte la liziera acestor sate. Înaintarea

vrășmașului trebuia oprită până când se putea face trecerea Oltului. Luptele au durat cu

pierderi destul de serioase și dintr-o parte și dintr-alta- până seara, când au încetat.

A doua zi , în zori, ar fi urmat să se efectueze trecerea pe celălalt mal al Oltului.

Dar această operațiune- urmărită cu atâta perseverență și cu atâtea sacrificii- a rămas

numai un proiect care nu s-a mai putut înfăptui…

Grupul se găsea cantonat în Izbiceni și în comunele învecinate, adică între apele

Oltului- fără pod- și între trupele dușmane hotărâte să înainteze de data asta, ca să forțeze

capitularea. Continuarea retragerii nu mai era posibilă. Apele Oltului erau foarte mari

din cauza ploilor care cădeau mereu. Vaduri nu existau, mai ales pentru tunuri…

23 Noembrie. În zorii zilei,inamicul, care cantonase în sate foarte apropiate de

noi, a întețit bombardamentul. Grăbeau, desigur, sfârșitul de care erau asigurați acum.

Multe din proiectilele trimise de ei explodau în mijlocul satului, producând panică printre

locuitorii cari fugeau înspăimântați. Atunci a fost lovit și omorât de o schije (chiar în

curtea casei în care cantonase) sublocotenentul de rezervă, Molnar, adjutantul

regimentului No. 1 Dolj.

Detașamentul nostru mixt-care lupta la liziera satului- a ținut în loc înaintarea

vrășmașului aproape toată ziua. Artileria noastră le-a cauzat pierderi însemnate, fapt pe

care ni l-au confirmat câțiva ofițeri unguri, cu cari am vorbit după ce am căzut prizionierii

lor.

Grupul era însă încercuit de toate părțile…Se sfârșise acum cu toate!...În aceiași

zi, spre seară, gorniștii noștri au sunat prelung încetarea focului. Steaguri albe s-au

ridicat la liziera satelor. Câteva proiectile- trimise încă de vrășmași- au mai răbufnit în

apropierea noastră, și-apoi tăcere.

Sosise ceasul capitulării…

N-a trecut mult, și comandantul diviziei austro-ungare, colonelul von Sivo, a

apărut pe șoseaua care duce spre satul Izbiceni. Era urmat de o mare escortă de ofițeri și

gradați, toți călări. Înaintea lor veneau- pe jos- ofițerii și gradații noștri cari purtau

stegulețe albe.

Când i-am văzut înaintând spre conacul domeniului Rioșeanu (unde erea instalat

cartierul Grupului), am simțit parcă nervii- ajunși la maximum de încordare- cum

vibrează…



În așteptarea lor am început să rupem săbiile, să aruncăm cartușele și să stricăm

sau să ascundem revolverele.

În parcul conacului am dat foc la întreaga arhivă a Diviziei. În aceleaș timp,

soldații stricau armele, îngropau închizătoarele de tunuri și drapelele regimentelor.Un

casier prea conștiincios (ofițer de rezervă mobilizat) a îngropat pe undeva toate scriptele

care s-au găsit după război.

Când colonelul v.[on] Sivo, cu suita lui, a intrat în curtea conacului ne-a găsit

complet dezarmați. Aproape toți ofițerii noștri- veniți la cartier- ereau cu ochii roșii din

cauza plânsului, care te podidește- fără să vrei- atunci când nervii, mereu încordați, se

destind în fața faptului împlinit. Presimțeam mai de mult acest sfârșit. Până în ultimul

moment însă, tot mai crezusem într-o minune Dumnezeiască!...

Acum, când totul se sfârșise și când priveam în față rezultatul atâtor zile de

chinuri și privațiuni, nu rămânea decât să ne plecăm capul în fața învingătorului.

Am avut, totuși, o singură mângăiere. Mângăierea, că din tot ce s-a întâmplat, n-a

fost nimic din vina noastră.

Cu sufletul împăcat, ne-am așezat

pe două rânduri, ne-am șters ochii

împăienjeniți de lacrămi, am ridicat capul

sus și mâna la chipiu. În frunte cu cei doi

comandanți, i-am primit cu demnitate, în

parcul conacului Rioșeanu.

Cu toții- de-a valma- am intrat

apoi în sala cea mare a conacului și am

făcut cerc împrejurul dușmanilor noștri.

Colonelul Demetriade (care vorbea foarte

bine nemțește) a dat raportul- scurt și

demn- de efectivul trupei, al ofițerilor și

de armament. A mai adăugat, că nu-și ia

răspunderea de starea în care se găsește

armamentul.

Colonelul v.[on] Sivo i-a

mulțumit foarte politicos și a spus, că n-

are nici o importanță starea în care se va

găsi armamentul capturat.

A urmat apoi un moment de

tăcere. Toți așteptam cu înfrigurare,

sentința. O teamă, un gând, sau o

nădejde… Cine ar fi putut să ghicească de ce anume era chinuit sufletul și mintea

fiecăruia dintre noi în clipa aceia penibilă de tăcere?!...

Tăcerea a fost, în sfârșit, întreruptă de colonelul v.[on] Sivo, care se adresează

colonelului Demetriade cu următoarele cuvinte, de care-mi amintesc foarte bine.

-Vă fac complimentul meu, domnule colonel, pentru bravura trupelor dvs. pe front,

pentru curajul și rezistența de care ați dat dovadă în această lungă și grea retragere. Aș

Colonelul Scarlat Demetriade



vrea însă să știu, acum, care ereau intențiunile dvs.? Unde vreați să ajungeți? De ce nu

v-ați predat mai de mult?...

-Trecând Oltul, vream să ne unim cu grosul armatelor noastre, răspunse colonelul

Demetriade.

-Dar cum, dv. n-ați aflat că astăzi, la ora 12, Bucureștiul a fost ocupat de trupele

noastre Regale și Imperiale?!...

Vestea asta a căzut pentru noi ca un trăsnet!... Ne uitam unul la altul, buimăciți.

Ni se părea, că n-am înțeles ce-a spus.

După ce ne-am desmeticit, eream mai dispuși să credem, că ne servise o minciună,

ca să ne demoralizeze complet. Nu admiteam că dezastrul din țara noastră putea să fie

atât de mare.

Din nenorocire, asta era realitatea: ,,Grupul Cerna” a fost capturat în aceeași zi

de 23 Noiembrie 1916, dată la care armatele dușmane intraseră în capitală!...”[5]

Începând cu această dată, trupele militare rămase din Divizia Cerna, cu ofițeri și

soldați, își încep perioada de captivitate și se află în condiții de prizonierat mai mult de 1

an (23 noiembrie 1916- 18 martie 1918). Cu deznădejdea în suflet, privesc, captivi în

camerele conacului Rioșanu,

cum bunurile materiale și

caii ofițerilor trec în posesia

vrăjmașului. Așa se face că

peste o sută de cai de călărie

au fost înstrăinați și au trecut

în stăpânirea armatelor

ungare sau austriece.

Cu amănunte foarte

interesante și importante

pentru istoria poporului

nostru și pentru înțelegerea

celor petrecute atunci,

căpitanul Nic. Defleury consemnează pentru neuitare toate demersurile făcute de această

Divizie în timpul conflagrației primului război mondial.

Merită cu prisosință a fi readuse în actualitate aceste acte de eroism de care au dat

dovadă ostașii români, pe toate fronturile, și, în special, sacrificiile făcute, precum și

greutățile îndurate pentru supraviețuirea lor și a neamului străbun.

Emoționantă este povestirea drumului spre captivitate. Punctul de plecare, ca

prizionieri, a fost conacul Rioșanu. De aici, s-a pornit spre lagărele de captivitate:

ungurești și austriece.

Sub escorta și supravegherea inamicului, surpaviețuitorii Diviziei au fost împărțiți

în grupul ofițerilor (cu câte o ordonanță la trei ofițeri) și grupul gradaților (soldații și restul

de ordonanțe). Fiecare s-a îndreptat într-o altă direcție. Gradații și soldații au fost

îmbarcați în șlepuri, la Corabia, și duși într-un lagăr din Ungaria.

Ofițerilor li s-a făcut ,,cinstea” de a se deplasa cu căruțele românești regimentare,

împreună cu lăzile de bagaje și un transport oarecum preferențial pentru colonelul

Demetriade: o trăsură cu arcuri.

Conacul Rioşanu de la Izbiceni...



Convoiul ofițeresc (60 de căruțe pline cu ofițeri- aproape trei sute, ofițeri

combatanți și asimilați-, ordonanțe și lăzi de bagaje) a pornit spre necunoscut pe şoseaua

principală care leagă localitatea Izbiceni de Corabia. Din Corabia au fost îmbarcați pe un

vapor cu destinația- portul Calafat. De la Calafat se ajunge la Orșova, unde grupul a fost

,,găzduit” într-o cazarmă pustie și ruinată în care, și datorită frigului înțepător, prizionierii,

nemâncați și nedormiți de două zile, au înțeles mult mai profund situația sfâșietoare în care

se aflau și ei și țara. După puțin timp de stat în Orșova, drumul captivității este continuat

spre negură și nesiguranță, într-un tren special care a plecat supravegheat la fiecare vagon

de câte două santinele, din gara orașului. Se ajunge la Timișoara, după câteva opriri, unde

pe o câmpie de la marginea orașului se aflau un centru de deparazitare, un spital din lemn

(unde au fost opriți toți medicii Diviziei

pentru a deservi necesităților spitalului) și

câteva bărăci cu paturi suprapuse pentru

dormit. Aici, prizionierii români au poposit

șase zile, timp în care au fost tratați destul de

rău, cu mâncare proastă și speculați de așa-

zișii ,,binevoitori” din armata ungară care

doreau să mai îndulcească pe sub mână viața

de prizonierat.

Destinația finală a fost lagărul de la

Sopronnyèk, situat la 2 km de satul cu același

nume.

După trei luni de stat în lagărul de la

Sopronnyèk, ofițerii prizonieri sunt divizați,

jumătate dintre ei urmând să meargă în

Austria sau Germania, la alegere, iar cealaltă

jumătate rămânea pe loc. Treptat regimul de

prizonierat se îmbunătățește într-o oarecare

măsură. Din sala largă, cu 300 de paturi de

metal suprapuse, din lemn și izolată în câmp,

ofițerii prizionieri sunt mutați în bărăci cu

pereți din lemn dubli și mult mai

confortabile, cu locuri puțin peste 20. Mai

apoi se simte o îmbunătățire, nu prea substanțială, în alimentație. Pe lângă banala hrană

preparată doar din fasole și cartofi și 180 grame de pâine foarte proastă și nehrănitoare, de

două ori pe săptămână se consuma o supă cu carne, iar porția de pâine (de aceeași calitate

îndoielnică) s-a mărit cu 50 de grame. În plus, toți prizonierii aveau voie să scrie câte o

carte poștală, cenzurată, către Crucea Roșie din Geneva sau la ,,Société Suédoise de la

Croix rouge –Comité de secours aux prisonniers de guerre” din Stockholm, precum și către

cunoscuți din țările aparținătoare Puterilor Centrale. Prin cărțile poștale trimise nu se

puteau cere decât informații despre cei rămași în țară și familiile refugiate în Moldova.

...şi ultimul proprietar al conacului,

Grigore Rioşanu (1910)



Toate aceste încercări de a lua legătura cu familiile, deși cu mare întârziere, au

avut finalități pozitive. Tot prin Crucea Roșie, în lagăr, încep să fie primite pachete cu

alimente cu destinație personală și ulterior pachete cu haine: cămăși și uniforme militare

din postav de o calitate mai bună, și, printre ele fel de fel de bunătăți precum: zahăr, cafea,

ciocolată, orez, pesmeți, țigări franțuzești, conserve cu sardele și carne fiartă. Asemenea

pachete, după aproape un an de

chinuri morale și materiale în

captivitate, au început să sosească

cu regularitate, de două ori pe

lună. Prin aceste mici ajutoare,

starea materială, și în special cea

morală a prizonierilor români

devine una mai bună, iar speranța

încolțește și capătă amploare în

sufletele lor zdruncinate de dorul

de țară, casă și familie. Viața lor

devine mai ușor de suportat în

condiții de îngrădire într-o țară

străină, doar trăind cu gândul că

undeva sunt alte suflete

mărinimoase care știu de existența

lor în captivitate și fac eforturi

pentru a le îndulci amarul pe care

privațiunea libertății îl aduce în viața celor năpăstuiți.

Tot prin Crucea Roșie Română ajunge și hrana spirituală. Astfel, în lagăr s-au

primit multe cărți, chiar la

comanda ofițerilor prizonieri.

Un rol important în

aceste binefaceri l-a jucat un

grup de doamne cu suflet mare.

Este vorba de distinsele doamne

Zulnie Sturdza, Lea Lahovary,

Lucreția Cionea, Aurelia Gr.

Popescu ș. a. Alături de acest

comitet de întrajutorare a

prizonierilor de război români,

un rol important, în strângerea

de fonduri, l-au avut și domni cu

prestigiu în epocă, precum:

compozitorul Constantin

Brăiloiu (n. 13 august 1893, la

București, d. 20 decembrie

1959, la Geneva, Elveția),

pictorul Socec, inginer

Două imagini cu Grigore Rioşanu şi Maria

Antonescu la Izbiceni (6 august 1942)



Constantinescu și o serie de studenți, dintre care s-a remarcat în mod deosebit Aurel

Marinescu. Fondurile, pe care acest comitet mixt le strângea, proveneau din spectacole și

festivaluri cu dansuri și cântece românești foarte apreciate de populația autohtonă și de

străini. Aceste spectacole au avut răsunete neașteptate: ,,Doamnele: Aurelia Gr. Popescu

și Lucreția Cionea, din Craiova, au cântat arii românești caracteristice făcând să răsune-

pentru prima oară în țară străină- accentele duioase ale doinei noastre Oltenești. D-

șoarele: Trancy și Mancy Cionea, Christescu, Popescu și altele al căror nume îmi scapă-

îmbrăcate în costume de ţărăncuțe din Oltenia și de ciobănași- au executat dansuri

naționale cari au stârnit admirație…”[6]

După pacea de la București (5/18 martie 1918), începe schimbul de prizonieri.

Prizonierii români de la Sopronnyèk au fost

primii la schimb cu prizonierii unguri prinși de

armata română. Ei părăsesc lagărul maghiar la

10 martie și ajung la Iași în ziua de 18 martie

1918. De aici, fiecare ofițer a plecat spre

regimentele lor refăcute pe frontul din Moldova

și spre regăsirea familiilor pierdute, fapt care a

însemnat despărțirea definitivă a grupului.

Revederea dintre camarazii de suferință a fost

ulterior mai mult sau mai puțin întâmplătoare,

împovărată peste ani de greutatea amintirilor

neșterse și de urmele necruțătoare pe care

scurgerea ireversibilă a timpului le sapă adânc în

viața oamenilor.

De aceea, acum, în aceste timpuri pe

care le trăim în care unii vorbesc făţiş despre

ştergerea identității noastre naționale, sacrificiile

înaintașilor noștri trebuie aduse la cunoștința

tinerilor spre a cunoaşte jertfa supremă a acelei

generaţii pentru apărarea gliei strămoșești care

asigură perenitatea unui popor.

Note:

[1]-Nic. Defleury, Divizia de la Cerna, DE PE FRONT ÎN CAPTIVITATE 1916- 1918;

AMINTIRI-GÂNDURI- IMPRESII, Editura RAMURI, Craiova, 1940, pag. 18-20 ;

[2]-Ibidem, pag. 36-40 ;

[3]-Ibidem, pag. 51-57 ;

[4]-Ibidem, pag. 63;

[5]-Ibidem, pag. 77-81;

[6]- Ibidem, pag. 139-140.

Centenarul Marii Uniri să ne îndemne la cunoaşterea trecutului



Din carnetul unui cercetaş romanaţean

Col. (r.) Dumitru Matei

Fascicola I a broşurii „Din carnetul unui cercetaş romănăţean” apărută la

Tipografia Românească din Caracal în anul 1920 sub semnătura lui Gheorghe N. Florescu

prezintă calvarul cercetaşilor din Cohorta „Doamna Stanca”, nr. 32 în perioada Marelui

Război pentru Întregirea Neamului.

După Legământul cercetaşului, autorul se

adresează cititorilor arătând că a găsit nimerit să

publice o scrisoare a Comandantului Marii Legiuni,

A.S.R. Principele Carol, scrisoare ce a fost publicată

de calendarul Regina Maria.

În scrisoare se arată că din prima zi a

,,acestui crunt război, toţi bunii români îşi

îndeplinesc datoria şi muncesc cu râvnă pentru

îndeplinirea visului nostru de veacuri”.

În acest cadru cercetaşii ca şi fraţii lor mai

în vârstă, au avut şi ei mobilizarea lor. Sunt

prezentate exemple din activitatea acestora,

emoţionante fiind cuvintele care evocă exemplul

cercetaşilor gorjeni care au dat piept cu duşmanul

în primele zile ale lunii octombrie 1916, când

trupele nemţeşti pătrunseseră până la porţile

oraşului. Demni urmaşi ai luptătorilor lui Tudor

Vladimirescu, aceşti copii gorjeni au ştiut să-şi

apere ţara de năvălirea duşmanului.

Sunt emoţionante rândurile care evocă

vitejia Ecaterinei Teodoroiu, eroina de la Jiu, rănită

în luptă şi evacuată mai întâi la Craiova, apoi la

Iaşi. Sunt evocate şi faptele de vitejie ale eroilor

regimentelor din Gorj, Mehedinţi şi Olt.

Un prim capitol face o evocare a războiului

european şi a intrării României în lupta pentru

eliberarea fraţilor ardeleni, război în care şi tinerii

între 7 şi 20 de ani depun toate eforturile. Autorul

făcea parte din Cohorta Doamna Stanca nr. 32, din

Caracal, comandant fiind dl. profesor Mihai

Dimonie, întemeietorul cercetăşismului din

Romanaţi. Alături de numeroase doamne din înalta

societate erau şi 5 cercetaşi, între care şi iubitul

nostru coleg Cionof, ajutau la îngrijirea răniţilor din

spitalul al cărui medic şef era dl. Gimârtu.

După o lună de muncă rodnică, cercetaşii

sunt nevoiţi a se evacua spre Moldova.

Capitolul următor descrie calvarul Profesorul Mihai Dimonie



evacuării, început în ziua de 6 noiembrie 1916, când au primit ordinul de retragere. Au

plecat în dimineaţa zilei următoare şi odată cu ei plecaseră mame tinere cu pruncii lor în

braţe, de frica duşmanului. […] Carele rechiziţionate erau conduse de moşnegi şi copii

care nu-şi mai fluierau doina ca odinioară. Cu feţele udate-n lacrimi mergeau pe lângă

boi. […] Convoiul nostru format din care

ia direcţia Stoeneşti pentru a trece Oltul.

La Roşiori întâlnesc alţi 3 cercetaşi din

Caracal, care li se alătură. Dimineaţa

soseşte şi prefectul de Romanaţi, Jean

Popescu, care anunţă că trupele bulgare au

năvălit pe la Zimnicea.

Ajung la Bucureşti cu speranţa că

acolo inamicul nu va veni, dar sunt nevoiţi

să plece şi din scumpa capitală a ţării

noastre şi după numeroase zile de mers

ajung la gara Crasna unde trebuia să

instaleze spitalul.

Autorul a fost repartizat la Spitalul

militar nr 45, unde au început să sosească

răniţii din luptele de la Siret şi Oituz.

Acolo lucram zi şi noapte cu râvnă desăvârşită. În ziua de 16 decembrie 1916 ne

prezentăm la Cohorta Mihail Kogălniceanu din Huşi următorii cercetaşi: Ştefănescu

Petre, Dumitrescu Paul şi Truică Petre spre a ni se da ordinele de serviciu. De aici 5 luni

de zile ne-am făcut datoria noastră, pot zice destul de conştiincios, uneori chiar peste

puterile noastre , cu toate dificultăţile ce am îndurat.

Comandantul Mihai Dimonie adună apoi toată cohorta în colonie la Huşi. Acolo

au primit ordin de la Marea Legiune, la 22 iunie 1917, să meargă la muncă, fiind lipsă de

braţe de muncă. O echipă de 7 cercetaşi a mers în comuna Tătărani, judeţul Fălciu, la

secerat, iar proprietarul Mihalache Popescu a fost mulţumit de munca lor. Au contribuit

apoi la repararea drumului stâncos şi prăpăstios, lucrând 3 zile cu târnăcoape şi cazmale,

iar porţiunea de drum reparată de ei au numit-o Aleea cercetaşilor romănăţeni.

La 1 august 1917 se întorc la vechile ocupaţii unde îşi fac datoria cu aceeaşi râvnă.

Sunt repartizaţi apoi la Spitalul militar nr. 456 din comuna Albeşti. Am fost

însumat la acest spital şi acum fac de santinelă noaptea, deoarece miliţienii23

au plecat în

teritoriul ocupat şi au lăsat spitalul în grija cercetaşilor. Sunt deci militar în regulă şi ar

fi plăcută viaţa militară dacă mâncarea de la cazan ar fi mai bună.

Primeşte o scrisoare din teritoriul ocupat de la colegul Petre Dulgherescu, prilej de

reflecţie şi de condamnare a acestor mişei care nu au urmat acel ideal mare, frumos şi pe

care naţiunea şi în special noi ăştia tineri îl strigam în culmea înflăcărărei.

În ziua de 4 iunie 1918 soseşte ordinul ca şi cercetaşii să se întoarcă în teritoriul

ocupat. Se încheiase pacea de la Buftea.

23 Ostaşii din corpul de miliţii, demobilizaţi după pacea de la Buftea



Au plecat la gara Crasna cu sublocotenentul Mihai Mihăescu, strigând rămas bun

celor care rămâneau. Trenul îi duce de la Crasna la Bârlad, apoi la Galaţi, unde ajung la 16

iunie 1918. În 3 zile ajung la Caracal, după un an şi nouă luni.

E gara noastră, gara pe care am lăsat-o când am plecat, dar ceea ce o făcea mai

obscură parcă era faptul că era semănată pe toate părţile cu militari străini.

Autorul însemnărilor vede suferinţele celor rămaşi acasă şi a înţeles că pe lângă

suferinţele provocate de fiii şi fraţii lor morţi, cei rămaşi aici mai îndură şi pe acelea ale

asupritorilor lor. Eroi, îmi zisei eu, după ce mă liniştii puţin. Eroi! martiri şi eroi suntem

cu toţi! Şi de atunci m-am

liniştit încetul cu încetul…

Finalul broşurii

cuprinde o copie de pe

Raportul din 6 octombrie

1916 dat de şeful patrulei,

Gheorghe Florescu (autorul

broşurii) către comandantul

Cohortei, arătând că, în

conformitate cu ordinul nr

114/19 septembrie 1916,

14 cercetaşi au făcut

donaţii de carte, 102

volume, pentru bolnavii din

Spitalul militar nr. 49;

poezia Vin cercetaşii ardeleni! scrisă la Huşi, în ziua de 22 iulie 1917, cu ocazia venirii

cercetaşilor ardeleni în localitate, un îndemn către cercetaşi şi o copie de pe scrisoarea de

mulţumire adresată lui Paul Brătăşanu care i-a ajutat pe cercetaşi în acele momente de

grea cumpănă.

Cât de dulci mi-au părut atunci cât şi acum cuvintele D-v. rostite, când goi fiind,

ne-aţi îmbrăcat ducându-vă şi stăruind zile întregi împreună cu d. Nicu Titulescu la Marea

Legiune, pentru a ne da îmbrăcămintea necesară.

Am citat mult din textul autorului

pentru a reda cât mai fidel atmosfera în

care au trăit înaintaşii noştri în urmă cu un

secol, iar numele colegilor citaţi ne sunt

cunoscute ca aparţinând unor vrednici

urmaşi.

D. Nicu Titulescu, la care face

referire autorul, era atunci un tânăr de 24

de ani, care a devenit reprezentantul

permanent al României la Liga Naţiunilor

începând din anul 1920, celebrul diplomat

Nicolae Titulescu, lansat în politică în 1912

de pe melegurile romanaţene, cu sprijinul

lui Pavel Brătăşanu.

Gara din Caracal



Documentele Mănăstirii Brâncoveni (II)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Continuăm în acest număr prezentarea documentelor Mănăstirii Brâncoveni aflate

la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Documentele sunt din perioada 1848-1863 şi aduc

informaţii despre proprietăţile acestei mănăstiri din judeţul Romanaţi, despre moşiile

vecine şi proprietarii lor, despre evenimente deosebite (revoluţie, invazii de lăcuste,

abonamente la gazete ş.a.)

CUTIA 10

1848

- În legătură cu raportul aleșilor satului Pârșani, proprietatea acestei mănăstiri, prin care

face cunoscută năpăstuirea unuia Ispas Dincă, clăcaș, de către arendaș;

-Darea răvașelor de drum la slujbașii și oamenii mănăstirii;

-Raportul arendașului moșiei Osica Mică prin care face cunoscut zurbalâcul săvârșit de

niște clăcași împotriva unuia Ștefan, isprăvnicelul moșiei Roșieni;

- Hotărnicia moșiei Șopârlița, la care face vestire și mănăstirii a trimite vechil cu

sineturile moșiei Roșieni și Osica Mică, județul Romanați;

- Reclamația acestei mănăstiri, împotriva unuia Dinu D. Truică, clăcașul moșiei Roșieni,

pentru niște lemne ce a tăiat din opritura ei;

-Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia și cu ai celorlalte – Romanați;

- În legătură cu raportul arendașului moșiei Obârșia, prin care face cunoscut[ă] porunca

stăpânirii pentru slobozirea de voie a locuitorilor, ca să dărâme din opriturile moșiei, ca să

scoată viile lor din iarnă, județul Romanați;

-Hotărnicia moșiei Golfinul, proprietatea serdarului Ioan Gigârtu și Toma Olănescu, vecină

cu moșia Robănești a mănăstirii, județul Romanați;

-Porunca Sf. Mitropolii, trimițând pe unul Marcu Bercu, pentru cuviincioasa catehizare,

cerând a primi botezul pravoslavnicei noastre credințe;

- Raportul arendașului moșiei Redișoara prin care face cunoscută întinderea oamenilor

boierilor Vlădeni, proprietarii moșiei Deveselu, județul Romanați;

-Hotărnicia moșiei Orezul, proprietatea lui Ghiță Calangiu, la care vestește și pe această

mănăstire cu sineturile moșiei Orezu, județul Romanați;

– Abonarea la gazeta Vestitorul Românesc și la Buletinul satului;

– Corespondență cu arendașul moșiei Corbeni, județul Romanați;

– Reclamația acestei mănăstiri dată către autoritățile locale, pentru nesupunerea

locuitorilor satului Mărgeni, la datoriile proprietăricești, județul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Osica Mică a Smarandei Piciuleasa, la care vestește și pe această

mănăstire, cu sineturile moșiei Roșieni, județul Romanați;

1849

– Slobozirea răvașelor de drum pe obrazul slujbașilor acestei mănăstiri;

– În legătură cu porunca Cinstitului Departament al Credinței, cerând a se trimite un ajutor

de bani pentru a se contribui la ținerea traiului nenorociților transilvăneni;



– În legătură cu porunca Departamentului Credinței către Egumenie pentru a nu mai primi

oameni fără căpătâi, pentru a nu se strecura vreun vagabond revoluționar;

– Corespondență cu arendașul moșiei Cioroiul;

- În legătură cu reclamația acestei mănăstiri, la cinstita judecătorie Dolj, împotriva

locuitorilor caliceni, pentru stricăciunea sau tăierea opriturii de pe moșia Rudari, județul

Dolj;

– Hotărnicia ce se face părții de moșie Zvorsca a clucerului George Geanoglu, la care face

vestire și mănăstirii să trimită vechil cu sineturile moșiei Rotunda, județul Romanați,

-Reclamație împotriva unor clăcași;

- Urmarea cererii zeciuielii îndoită, câte lei 6 de fiecare clăcaș, chibzuită de înalta

stăpânire- Romanați;

CUTIA 11

1849

- Călugărirea uneia Elenca Greceanca;

- Poruncă de la Sf. Episcopie de a se face și rugăciunea pentru întărirea oștilor rusești

asupra ungurilor;

- Poruncă de a se pomeni la slujbele bisericești, pe curând înălțatul la tron Barbu Dimitrie

Știrbei;

- În legătură cu porunca Cinstitului Departament al Credinței, cerând slobozirea a niște

material din zăvoiul Tomeni, pentru întărirea podului de peste gârla Beica, județul

Romanați,

- Reclamația acestei mănăstiri împotriva proprietarului moșiei Deveselu, pentru călcarea

moșiei Redișoara, județul Romanați;

- Reclamația unui clăcaș împotriva arendașului;

- Corespondență cu Cinstitul Departament al Credinței, pentru abonarea la niște cărți;

- Locuitorii clăcași sunt slobozi a-și face frunzare pentru hrana vitelor, de pe opriturile

mănăstirii.

- Reclamația mănăstirii în pricina unei călcări de holde în hotarul moșiei Dobrun;

- Act că Haralambie Cântărețul se află cântăreț la mănăstire de la 1840;

- Porunca Cinstitului Departament al Credinței prin care recomandă acestei mănăstiri pe

Sterie Lăcusteanu a i se socoti drept milostenie câte 50 de lei pe lună;

- Hotărnicia moșiei Tulburea a moșnenilor tulbureni, la care cheamă și pe această

mănăstire cu sineturile moșiei sale, din acel hotar, județul Gorj;

- În legătură cu porunca Sf. Mitropolii, către egumen, ca să se prezinte la București;

- Recomandația Egumeniei mănăstirii făcută unuia Petre care vrea a se călugări, către Sf.

Mitropolie;

- Mănăstirea cere de la Sf. Mitropolie un rând de mineie;

- Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia și cu ai celorlalte, judeţul Romanați;

- Slobozirea răvașelor de drum pentru slujbașii mănăstirii;

1850

- Reclamația preotului Popa Stan de la schitul Mamu, în pricina îndepărtării de la slujba

bisericească;



- Abonarea la Gazeta Românească și la Buletinul Satului;

- În legătură cu abonarea la niște cărți recomandate de Cinstitul Departament al Credinței;

- Hotărnicia moșiei Găvănești ce se învecinește cu moșia Băleasa și Sălișteni, județul

Romanați;

- Reclamația locuitorilor clăcași ai moșiei Cioroiul, dată împotriva arendașului ei pentru

tăierea unor lemne din zăvoi și năpăstuiri, județul Romanați;

- Embaticul unei prăvălii din satul Obârșia;

- În legătură cu trimiterea a niște bani, prin marele logofăt al credinței, pentru a se

contribui la ajutorul celor lipsiți de cele trebuincioase spre hrană;

- Se cere slobozirea a niște boi aduși de Costache Cămărășescu la mănăstire;

- În legătură cu porunca Cinstitului Departament al Credinței, ca să trimită tabel general de

numele părinților și fraților aleși pe lângă această mănăstire;

- În legătură cu adresa cinstitei subcârmuiri locale, prin care face cunoscută cererea ce fac

locuitorii satului Tomeni de a li se slobozi porumb din magazia de rezervă a satului

Mărgeni, județul Romanați;

- În legătură cu reclamația acestei mănăstiri dată împotriva locuitorilor satului Tomeni,

pentru nesupunerea la datoriile proprietărești, județul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Băluroaia sau Șopârlița a pităresei Sevastița Brătășanca, și pitarul

Toma Brătășanu, la care se face chemare și acestei mănăstiri a trimite vechil cu sineturile

curelii de moșie din Dobrun, județul Romanați;

- În legătură cu înapoierea unor bileturi prin clucerul Costache Tocilescu din București;

- Urmarea hotărniciei moșiei Falicea și Cîmșaru, a lui Barbu Izvoranu la care vestește și

această mănăstire a-și trimite vechil cu sineturile moșiei Rudari, județele Dolj și Romanați;

- În legătură cu cererea ce face un locuitor clăcaș, despre moșia Corbeni, de a se strămuta

pe altă proprietate, județul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Corlătești, proprietatea serdarului Fane Jianu, la care face vestire și

acestei mănăstiri să trimită vechil cu sineturile moșiei Roșieni, județul Romanați;

- În legătură cu chemarea făcută de stăpânire egumenului acestei mănăstiri pentru obștesca

alegere a mitropolitului și a episcopilor acestui principat;

- Adresa îndreptată către Cinstita Subcârmuire a plășii Oltețului ca să nu mai supere

pădurarul de pe opritura Orezul, fiind osebită această mănăstire dintre celelalte.

- În legătură cu primirea în mănăstire a doi părinți monahi bătrâni;

- Hotărnicia moșiei Rădești la care se face vestire și acestei mănăstiri cu sineturile moșiei

Ivănești, județul Romanați;

- Diversă corespondență privind moșiile mănăstirii;

- Corespondență cu arendașii moșiilor acestei mănăstiri;

- Hotărnicia moșiilor Vârtina și Româna, ale mănăstirii Căluiul, vecină cu moşia Corbeni a

acestei mănăstiri, județul Romanați,

- Slobozirea răvașelor de drum;

CUTIA 12

1851

- Abonarea la Vestitorul României și Buletinul satului;



- Reclamația acestei mănăstiri, cerând depărtarea de pe proprietatea ei, Mărgenii, a unui

clăcaș anume D-tru Liza, județul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Căpreni, despre Turburea;

- Hotărnicia părții de moșie ce are această mănăstire cu hotarul Dobrunul, județul

Romanați;

- Reclamația mănăstirii, cerând îndepărtarea a doi clăcași din moșia Perșani;

-În legătură cu porunca Sf. Episcopii de Râmnic nr. 483 cu care trimite acolo surghiunit

pe preotul Marin din satul Țînțăreni, județul Dolj;

- Jalba unor locuitori din satul Târnovița împotriva arendașului moșiei Lazu, pentru

luarea a niște otaștină;

- Un oarecare Filip cere a fi botezat;

- Cererea unui monah pentru a i se da o leafă;

- Departamentul credinței cere o listă de opriturile de pe proprietățile mănăstirii;

- Hotărnicia ce urmează a se face moșiei Orezu a mănăstirii, de către clucer Grigore

Oteteleșanu, județul Romanați;

- În legătură cu cererea ce face Andrei Ion Preda, clăcașul moșiei Mărgeni a se strămuta

tot la o proprietate a mănăstirii, Sfințești, județul Romanați și Teleorman;

- Hotărnicia moșiei Calu, proprietatea serdarului Iorgu Bibescu, ce se învecinește cu moșia

Turburea a mănăstirii, județul Gorj;

- În urmarea poruncilor Cinstitului Departament, pentru publicarea instrucțiilor noilor

legiuni ce urmează a se păstra între proprietar și consăteni;

- Pentru punerea la cale a strămutării locuitorilor clăcași din Osica Mică la Săliștea

Roșieni, unde sunt statorniciți și ceilalți, județul Romanați;

- Porunca Cinstitului Departament al Credinței, prin care se recomandă acestei mănăstiri

niște țigănci sărmane ale răposatului pitar Constantin Varlam, pentru a fi ajutate cu hrană;

- Porunca Cinstitului Departament al Credinței prin care recomandă pe paharnicul Ghiță

Penescu, pentru a-și mărita o fiică;

1852

- Corespondență cu arendașii moșiilor mănăstirii;

- Hotărnicia moșiei Robănești a mănăstirii Căluiul, vecină cu moșia Pârșani a acestei

mănăstiri, județul Romanați;

- Slobozirea răvașelor de drum pentru anul în curs;

- Corespondența referitoare la abonarea mănăstirii la Gazeta Românească și Buletinul

Satului;

- Hotărnicia moșiei Preajba și Româna, proprietatea serdarului Andrei Prejbeanu și

ceilalți părtași ai lui la care cheamă și pe această mănăstire, cu sineturile moșiei Roșieni,

județul Romanați;

- În legătură cu cererea făcută de această mănăstire pentru a li se da locuitorilor de pe

moșia Turburea lemne pentru a-și construi case;

- În legătură cu porunca Cinstitului Departament al Credinței, prin care cere să se

comunice venitul anual al acestei mănăstiri;

- Corespondență cu Cinstita Direcție a casei Brâncovenești pentru înființarea poștii la

moșia Brâncoveni, județul Romanați;



- În legătură cu jalba acestei mănăstiri împotriva locuitorilor satului Lazu pentru tăierea ce

a pricinuit la opritura de acolo, cerând despăgubirea după pravilă, prin autoritățile locale;

- Pentru abonarea la niște cărți recomandate de Cinstitul Departament al Credinței;

CUTIA 13

1852

- Corespondența cu arendașii moșiilor mănăstirii, pe termenul viitor până la 1858;

- În legătură cu cercetarea opriturilor și înființarea de pădurari pentru ele;

- În privința averii răposatului Grigore Ioan, servitor la această mănăstire;

1853

- Emanciparea a 2 000 pogoane din moșia Greci a clucerului C. Lenș, la care punându-se

mușuroaie noi de inginer, s-au ridicat noaptea de arendașul moșiei Ipotești, a mănăstirii,

județul Olt;

1857

- Aducerea la îndeplinire a hotărârii curții de apel Craiova, nr. 82/1855 prin care se

osândește Mănăstirea Brâncoveni a despăgubi pe pitarul Stancu Polin cu zece taleri, taxa

pe jumătate, răspunsă pentru călcarea moșiei Corlatele, județul Mehedinți;

1858

- Delă în privinţa călcărilor de hotare, lucrări inginerești, rânduire de păzitori la hotarele lor

și orice se atinge în asemenea privință;

- Prințul G. Brâncoveanu face cunoscut revizorului Ocolului de Mijloc că lipsind

vremelnicește din țară lasă în locu-i pe doctorul Arsache,

- Dosar pentru hotărnicia moșiei Rotunda a sfintei mănăstiri Brâncoveni;

- Pentru hotărnicia moșiei Obârșia a mănăstirii Brâncoveni;

- Hotărnicia moșiei Slătioara vecină cu moșia Găneasa a schitului Dintr-un Lemn;

- Procesul mănăstirii Brâncoveni pentru moșia Rotunda cu aga Grigore Oteteleșanu,

reprezentanței casei Const. Zătreanu;

- Procesele așezămintelor și călcărilor proprietăților din a.c.

- Aducerea la îndeplinire a hotărârii Tribunalului Romanați în procesul mănăstirii Căluiu

cu mănăstirea Brâncoveni pentru moșia Bobicești;

- Dosar pentru hotărnicia moșiei Brâncoveni;

- Moșia Roșieni.

CUTIA 14

1858

- Călcarea moșiei Robănești-Pârșani- Gorj;

- Hotărnicia moșiei Rudeni și Ciocănari;

- Cercetarea pretenției mănăstirii Sadova pentru călcarea moșiei Coteni de arendașul

moșiei Obârșia;

-Hotărnicia moșiei Vădastra cu Vârtopul, Câmpul Părului, Mănăileasa ale mănăstirii

Bistrița cu mănăstirea Brâncoveni pentru hotarele moșiilor Praporul, partea din hotarul

Grădinile și Studina;



- Procesul lui Banica Cioroianul pentru o parte ce o are în Cioroiașul, învecinată cu

Rudenii și Ciocănarii ai mănăstirii Brâncoveni;

- Hotărnicia moșiei Slătioara a Hrisei Tisameni, vecină cu moșia Criva a acestor

așezăminte;

- Hotărnicia moșiei Caraula a lui Constantin Cioacă, vecină cu moșia Ciocănari a

mănăstirii Brâncoveni;

- Hotărnicia moșiei Câmpeni, proprietatea răposatului Malciu Solea, vecină cu moșia

Pârșani a mănăstirii Brâncoveni;

- Procesul depunerii hotărniciei moșiei Deveselu, proprietatea lui Ilie Colonie, învecinată

cu moșia Redișoara a mănăstirii Brâncoveni;

- Procesul intentat de egumenul mănăstirii Brâncoveni în contra lui Costache Popescu,

pentru neîndeplinirea contractului de tovărășie asupra moșiilor Brâncoveni, cu Mărgeni și

Cocărești;

-Procesul hotărniciei moșiei Roșienii de Sus, a serdarilor Gh. Opran și Grigore Brătășanu,

vecină cu moșia Roșienii de Jos, a mănăstirii Brâncoveni, județul Romanați;

1859

- Corespondență referitoare la vânzarea caselor lui C. Viișoreanu, la licitație pentru plata

unei creanțe, către epitropia caselor Brâncovenești;

- Comunicarea făcută preoților de la bisericile moșiilor așezămintelor, de a pomeni în

zilele de slujbă pe ctitorii răposați și pe toți membrii familiei ctitoricești;

- Procesul pentru hotărnicia moșiei Obârșia, proprietatea mănăstirii Brâncoveni, județul

Romanați;

- Procesul Sf. Episcopii Râmnic intentat tuturor acelora ce posedă vii pe proprietatea

Drăgășani;

- Hotărnicia moșiilor Crângurile și Gârcovu ale lui D. Leoveanu și P. Mărăscu, vecină cu

moșia Rotunda a acestei mănăstiri, județul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Cătunul Bojoiu a lui Băluță Băicănoiu și Dimitrie Bojoiu, vecină cu

moșia Robănești a Mănăstirii Brâncoveni;

- Procesele intentate asupra arendașilor, care nerăspunzând arenzile după contract și

concesiile făcute de a plăti diferențele produse cu vânzarea lor din nou;

CUTIA 15

1859

- Aducerea la îndeplinire a sentinței Judecătoriei Dolj pentru formăluirea hotărniciei

moșiei Cioroiul a Episcopiei Râmnic;

- Hotărnicia moșiei Lazul și Crăișani din județul Dolj a Mănăstirii Brâncoveni;

- Hotărnicia moșiei Rotunda a mănăstirii Brâncoveni, de către moșnenii Amărăști și alții,

judeţul Romanați;

- Hotărnicia moșiei Bălănești din județul Romanați, a mănăstirii Brâncoveni;

- Procesul intentat de Ghiță Mărăscu arendașului moșiei Obârșia pentru despăgubire de

partea de moșie ce este călcată;

- Călcarea muntelui Pleșa de către Zamfir Broșteanu, județul Gorj;



1860-1861

-Diversă corespondență între ctitorul Așezămintelor Brâncovenești și revizorul ocolului de

mijloc (reguli pentru ducerea corespondenței oficiale, pensii, locuință la mănăstire, pește,

cimitire, reparații etc.)

1860

- Dosar de numărul și numirea proprietăților moșiei din acest ocol cu instrucție a

îngrijirilor;

- Contractul pentru construirea morii din comuna Corbeni, județul Romanați;

- Dosar pentru executarea sentinței Judecătoriei Dolj sec. II întăritoare moșiei Pleșoiu,

învecinată cu Lazu și Crășani a mănăstirii Brâncoveni;

- Dosar pentru executarea sentinței Judecătoriei Romanați, întăritoare hotărniciei Horezu a


- Procesele intentate în contra domnilor K. N. Moscu, arendașul moșiei Polovragi, A.

Aman, arendașul moșiei Roșieni, cu cureaua din Dobrun, D. Apostol arendașul moșiei

Mărgeni, Ion Dumba, arendașul moșiei Craiovița, pentru diferența produsă de vânzarea

acestor moșii prin licitația de la 12 aprilie a.c.

- Dosar pentru diferitele aduceri la îndeplinirea sentințelor pentru a căror procese nu se

află înființate dosare în birou;

- Hotărnicia moșiei Găvănești, a lui Anton Brăiloiu, învecinată cu Băleasa sau Siliștea a


- Dosar pentru intentarea procesului contra lui Ion Fratoștițeanu, arendașul moșiei

Gârcovul, pentru nerăspunderea arenzii și sechestrarea averii numitului;

- Hotărnicia moșiei Brâncoveni a Principelui Brâncoveanu, ce se învecinește cu moșia

Tomeni și Mărgeni a mănăstirii Brâncoveni, județul Romanați;

- Dosar pentru intentarea procesului contra moșnenilor Rezeni pentru indemnizarea

pagubelor pricinuite mănăstirii Brâncoveni, cu ocazia delimitării moșiei Redișoara;

- Așezămintele Brâncovenești ușurează pe G. Petrescu de sarcina de avocat al

stabilimentelor din districtul Romanați și Olt;

1861

- Acte referitoare la diferite pricini dinte sătenii din județele Romanați și Vâlcea, așezați

mai ales pe moșiile Așezămintelor Brâncovenești;

- Procesul depunerii spre formăluire a hotărniciei moșiei Ipotești și Cotina, proprietatea

principelui B. B. de Brâncoveanu, învecinate cu Sfințești, Mărgheni, Tomeni și Cioroiașul;

- Procesul hotărniciei părții de moșie din hotarul Pârliți a lui Ștefan Jianu, învecinată cu

Redișoara a mănăstirii Brâncoveni;

- Procesul intentat contra arendașilor moșiilor Sirineasa, Butoiul și Herișeșeti, a căror

arenzi s-au vândut la licitația din 8 aprilie 1861;

- Rudarii și Ciocănarii;

- Hotărnicia moșiei Galiciuica a lui Barbu Izvoranu ce se învecinește cu moșia Rudari a




- Dosar pentru hotărnicia moșiei Cornișani a lui Haralambie Politopolu, învecinată cu

Turburea de Jos a Mănăstirii Brâncoveni;

- Pentru hotărnicia moșiei Băleasa a moșnenilor Silișteni a Mănăstirii Brâncoveni și

Ungureni a Schitului Dintr-un Lemn;

- Procesul intentat de Leoveanu contra arendașilor moșiilor Obârșia, Rotunda și Praporul

pentru indemnizarea pagubelor ce au suferit cu exterminarea lăcustelor;

- Moșia Dobrun;

- Proces intentat contra principelui Brâncoveanu în pricina documentelor mănăstirilor zise

Brâncovenești;

1862

- Diversă corespondență privind ctitorul Așezămintelor Brâncovenești, revizorul Ocolului

de Mijloc și Min. Cultelor (administrarea produselor viilor, călcări de hotare, circulări

privind serviciul etc.)

- Tăierile de pădure ce s-au făcut la proprietățile Stabilimentelor Brâncovenești din ocolul

de munte și dispozițiunile ce s-au luat.

CUTIA 17

1862

- Dosar de proprietățile Stabilimentelor Brâncovenești din Ocolul de Câmp- România

Mică;

- Diversă corespondență dintre ctitorul Stabilimentelor Brâncovenești și revizorul Ocolului

de Mijloc;

- Hotărnicia moșiilor Șușani, Sârbi și Ușurei, proprietatea Așezămintelor Brâncovenești;

- Raporturi lunare de starea pădurilor și a hotarelor proprietăților din Ocolul de Munte;

- Corespondență privind vinul produs de viile Stabilimentelor Brâncovenești și vânzarea

lui prin licitație;

- Călcări de hotare ce s-au făcut pe la unele din proprietăți;

- Procesul intentat de Ioan Temelie de a se apăra de îndatorirea ce i se făcea prin

administrație la răspunderea banilor, după actul de estimație făcut pentru tăierea lemnelor

din pădurea de pe proprietatea Budoiu;

- Măsuri luate de minister privind averea ctitoriilor Brâncovenești;

1862- 63

- Registru pentru trecerea hârtiilor de ieșire pe anii 1862- 1863- Ocolul de Munte;

1863

- Instrucțiuni generale pentru procesele mănăstirilor zise Brâncovenești;



STUDIU ANTROPOLOGIC ASUPRA POPULAȚIEI SATULUI GROJDIBODU

Nicu Vintilă-Sigibida

Elaborarea unui studiu antropologic asupra populației satului Grojdibodu, a făcut

parte din preocupările oamenilor de știință români de a cerceta acest colț de țară, denumit

Oltenia, ce prezintă particularități diferite de restul țării.

În trecutul nostru istoric, cercetarile de antropologie în Oltenia au fost modeste și

fragmentare, limitându-se la studiul unor caractere morfologice restrânse la un contingent

mic de populație. Pot fi citate în această categorie în primul rând cercetările lui Eugene

Pittard (1927) referitoare la indicele nazal și ale aceluiași autor în colaborare cu A. Donici

(1926) despre indicele cefalic, înălțime, culoarea ochilor și a părului.

Un alt antropolog, R. Biassutti (1940), a cercetat de asemenea indicele nazal.

În tratatul său despre rase, Ilse Schwidetscky (1962) citează cercetările lui

Lebzelter referitoare la frecvența tipului mediteranian în Oltenia.

H. Fleischhacker a elaborat de asemenea o hartă în care Oltenia este cuprinsă

într-un teritoriu în care coincid pigmentarea și depigmentarea, iar Mourant a elaborat hărți

cu repartiția grupelor sanguine ABO și a factorilor Rh (D).

În linii mari se pot diferenția, după indicele pigmentar, talie, conformația feței și a

craniului, două grupe de caractere antropologice în Oltenia și anume dominația

caracterelor mediteraneene în partea de sud, ceea ce demonstrează mișcarea, migrarea

de populații din sudul țării peste Dunăre, în Balcani, Macedonia, Grecia, Albania, țări cu

influența Mării Mediterane și totodată migrații din aceleași zone ale peninsulei Balcanice

în sudul Olteniei și cu specială afirmație, în satul Grojdibodu, existând multe neamuri,

multe familii ce demonstrează această realitate.

În partea de nord a Olteniei predomină populația cu caractere dinaride.

Coincidența caracterelor dominante antropologice ale populației oltene cu acelea

din celelalte regiuni ale țării demonstrează adânca integrare biologică a populației

oltenești la fondul național caracteristic poporului român.

Studierea caracterelor antropologice ale populației din Oltenia, cu precădere

asupra populației din sudul teritoriului, de-a lungul fluviului Dunărea, prezintă interes

deoarece această provincie are o serie de particularități deosebit de interesante.

Situată în zona de sud-vest a țării, la poarta de pătrundere a coloniștilor și a

armatelor romane, populația Olteniei are o dominantă legătură de caractere mediteraneene

și dinaride.

Antropologia demonstrează, la rândul ei, că limitele geografice ale provinciei

istorice Oltenia nu au fost de loc bariere de netrecut.

Vechea endogamie a satelor, în epoca modernă, dispare treptat, producându-se un

larg amestec de populații prin desființarea opreliștilor de migrare la frontierele statelor

europene.

Este evident că în acest fel imaginea antropologică a populației din Oltenia și

implicit din Grojdibodu, se va schimba într-o măsură ce poate fi apreciată în perspectivă și

din acest punct de vedere studiul antropologic efectuat în acest sat va consemna,

asemenea unui document istoric, momentul actual biologic-social al populației oltenești în

general și a satului Grojdibodu, în special.

Studiul va putea servi de-a lungul secolelor ca un document de referință, a cărui

valoare va crește pe măsura transformărilor masive determinante în Oltenia.



Oltenia, așezată în partea de sud-vest a țării, este una din provinciile istorice ale

României, cuprinsă între lanțul Carpaților Meridionali la nord, râul Olt la răsărit și fluviul

Dunărea la sud.

În parea sa de nord își face apariția ,,primul areal continental geologic al regiunilor

carpatice” (I.P. Voitești), și înscrie pe teritoriul său dintre Olt și Olteț cea dintâi arie de

antropogeneză din țară.

Teritoriul său administrativ cuprinde aproape întreaga suprafață de pământ a

Olteniei istorice.

Cu peste 500 de comune și multe orașe, teritoriul regiunii este cuprins între

următoarele coordonate geografice:

-nord : latitudinea nordică 45 grade și 20 sec. (Vârful Mândra);

-sud : latitudinea sudică 43 grade și 44 sec.(comuna Grojdibodu) ;

-est : longitudinea estică 24 grade și 25 sec.(Comuna Islaz) ;

-vest : longitudinea vestică 22 grade și 28 sec. (fosta insulă Ada Kaleh).

În structura pământului oltenesc se disting, de la nord spre sud, trei regiuni :

-regiunea muntoasă la nord,

-regiunea podișurilor în partea de mijloc,

-regiunea de câmp (câmpie, luncă) în partea de sud unde există de mii de ani

așezarea cu numele actual Grojdibodu iar în antichitate: Sigibida.

Câmpia olteană se continuă spre Dunăre printr-o zonă de luncă de circa 10 km.

lățime. Datorită solului său aluvionar această regiune este favorabilă unei culturi agricole

de mare randament.

Proporțiile corporale ale locuitorilor de aici, arată față de statură membre

inferioare mijlociu de lungi către scurte și membre superioare mijlociu de lungi spre lungi,

umerii sunt mai mult lați și bazinul mijlociu îngust.

Raporturile de proporționalitate cefalică indică o brahicofalie preponderentă

asociată cu hipsicefalie și metrio-către acrocefalie, față de mezo-către leptoposofică și

mandibula raportată la lățimea feței este mijlociu de lată.

Indicele nazal prezintă o variabilitate mai accentuată intra regională, nasul fiind în

general mai mult lat.

Satul Grojdibodu este un sat exogam caracteristic satelor din lunca Dunării și are

anexat satul Hotaru, suprafața locuită fiind de 249 ha, arabilă de 3220 ha.

Pentru particularitățile sale distincte față de restul provinciei, a prezentat un

interes deosebit pentru cercetătorii antropologi din România de a efectua aici un studiu

complex ce este redat în continuare, rod al celor care au constituit colectivul de

cercetători în anul 1965 în acest areal.

Datorită pragului natural ce a creat un vad de trecere pietonală pentru traversarea

fluviului Dunărea, mișcarea populației de pe un mal pe altul al apei, a făcut posibilă o

caracteristică aparte a acestei localități din punct de vedere antropologic, întâlnind sute

de familii stabilite în sudul Dunării provenite din satul Grojdibodu, la un moment dat un

cartier al satului Dolni Vadin din Bulgaria actuală (vis-a-vis de Grojdibodu), avea numele de

Grojdibodu, aspect cunoscut și recunoscut de populația băștinașă de acolo.

Prezentăm în continuare studiul de antropologie efectuat în vara anului 1965 la

Grojdibodu de o echipă multidisciplinară, care pentru acest sat reprezintă un document

istoric de mare importanță, de mare însemnătate, cunoscând că în România se pot număra

pe degete asemenea studii de specialitate.



STUDIU ANTROPOLOGIC ASUPRA POPULAŢlEI SATULUI GROJDIBODU DIN

RAIONUL CORABIA REGIUNEA OLTENIA prezentat de H. DUMITRESCU ŞI

MARTA CIOVÎRNACHE

Cercetările antropologice de tip complex multidisciplinar efectuate în comuna

Grojdibodu - sat exogam - şi unde au fost studiate condiţiile de viaţă şi de muncă ale

populaţiei ca rezultat al analizei tipologice individuale şi aprecierea caracteristicilor

tipologice de ansamblu arată participarea următoarelor componente pentru seria masculină

studiată:

-mediteranidă (29,4%),

-nordică (28,5%),

-dinarică (29,6%) şi

-alpină (12,4%).

Hematotipologic sistemele A.B.O. şi Rh se înscriu în aria de variabilitate a satelor

din regiunea Oltenia, cu excepţia grupului B (21,2%), care dă o frecvenţă mai ridicată;

haptoglobinele dau pentru grupa 2-1 (56,25%), 2-2 (33,03%), 1-1 (10,71%).

Constantele biochimice înscriu această populaţie în aria de variabilitate a

normalului. Dermatoglifele arată o transversalitate mai accentuată a liniilor palmare, în

special a traseului liniei D.

Cercetările antropologice de tip complex multidisciplinar, pe care echipa de

cercetători ştiinţifici şi cadre tehnice le efectuează de mai mulţi ani în regiunea Oltenia, au

avut ca obiectiv de studiu antropologic în vara anului 1965 populaţia satului Grojdibodu

din raionul Corabia.

În cele ce urmează prezentăm profilul fizic al populaţiei din Grojdibodu, al

condiţiilor de viaţă al oamenilor şi al condiţiilor de muncă. O dată cu acestea vom prezenta

şi aspectul de mediu în care populaţia munceşte şi trăieşte.

CONSIDERAŢII GENERALE

La culegerea materialului şi la prelucrarea parţială a acestuia au contribuit următoarele persoane:

m-elle Pée-Laborde (Paris); medicii Maria Dumitrescu, Rişcuţia Cantemir, N. Ştefănescu, R.

Neacşu, conf. P. Firu, Poteraşu, Angela Mihai, Margareta Sendile, Hilda-Davidsohn-Herman, iar ca

personal tehnic: Sabina Mureşan, Ştefania Popescu, Minodora Ungureanu, Elena Mateescu, Viorica

Săndulescu, loana Băluţă, Irina Rişcuţia, Tatiana Macovei, Elena Antonescu, Sulu Gheorghe,

Luciliu Popescu, Claudiu Popescu. Am fost ajutaţi în muncă de corpul medico-sanitar al secţiilor de

sănătate din sfaturile populare ale regiunii Oltenia şi ale raioanelor Caracal şi Corabia, precum şi de

corpul medical al spitalului raional Corabia şi al circumscripţiei şi Dispensarului medical

Grojdibodu. Au dat sprijin activ personalul de direcţie al şcolii şi căminului cultural, cadrele

didactice şi culturale şi comitetul Sfatului popular al comunei Grojdibodu. Tuturor le aducem

mulţumiri.



Comuna Grojdibodu (sin. Grozdibod) este situată în partea de sud-vest a raionului

Corabia, pe drumul regional Corabia-Bechet, la 19 km de Corabia şi 27 km de Bechet,

având vecinătăţi la

vest hotarul comunei

Potelu, la nord

hotarul comunei

Vădăstriţa, la est

hotarul comunei Gura

Padinii. Are o

lungime de peste 3

km şi o lăţime de 800

m (fig.1, 2),

coordonatele

geografice fiind

43°45' latitudine

nordică şi 24°20'

longitudine estică. Ea

face parte din seria

satelor situate la

sudul Câmpiei Române, deci pe un teren cu mici diferenţe de nivel 47,5 m - 50 m (fig.2).

Este situată pe locul unei vechi aşezări La Tène dacice. Geologic, această zonă de câmpie a

Dunării face parte din platforma Moesică, formată din depozitele cuaternare, alcătuite din

loessuri şi lehmuri, care acoperă depozite mai vechi cenozoice, mezozoice şi paleozoice.

ISTORIC

Satul Grojdibodu este o aşezare veche; documentar, numele lui apare înaintea

epocii lui Constantin Brîncoveanu. În documentele vechi mănăstireşti, acest sat apare sub

numele Govăzdibrod = podul legat (informator C. Nicolăescu-Plopşor; comunicare

verbală).

Pe locul ocupat azi de acest sat se afla, după spusele celor bătrâni, un altul cu

numele de Vulpeni, astăzi

dispărut.

Cu prilejul surpării

vreunui mal mai apar

resturi de bordeie şi din

când în când bucăţi de

schelete umane, acestea

printre grinzi arse şi

cioburi de vase. Aceste

bordeie au dăinuit până în

jurul anilor 1830-1840.

Fig.1 - Amplasarea geografică a comunei Grojdibodu

Fig.2 - Schema amplasărilor cotelor de nivel ale comunei

Grojdibodu



În timpul ocupaţiei romane, pe acest loc se afla antica Sigibida.

Aspectul actual al satului este acela al unui sat evoluat, cu clădiri spaţioase,

având încăperi de dimensiuni mari şi în general luminoase şi uscate.

Un procent de 70% îl dau clădirile construite din pământ, chirpici sau paiantă,

restul fiind construite din cărămidă manuală.

Satul este electrificat parţial.

1. Condiţiile de viaţă şi de muncă

a) Caracteristicile factorilor de microclimat

Clima din arealul Grojdibodu prezintă un aspect care se desprinde cu mici

variaţii din cadrul general al climei de pe teritoriul ţării noastre. Pentru Câmpia Dunării,

unde este amplasat satul Grojdibodu, datele privind repartiţia temperaturii aerului în medii

anuale (1896-1955) arată o zonă cu t > 11°C. Temperaturile maxime şi minime absolute

(în ultimii 60 de ani) au depăşit 40°C pe întreaga suprafaţă a Câmpiei Române, iar cele

minime - 33°G, în 1907 -29,5°C la Caracal.

Frecvenţa zilelor cu temperaturi diferite prezintă un interes practic pentru

diferite sectoare de activitate, dintre care cel mai important este cel agricol. Datele ne

dau un total de 90 de zile îngheţ (cu temperaturi minime ≤ 0°C) şi 110 zile călduroase (cu

temperaturi maxime ≥ 25°C). Numărul zilelor cu temperatură maximă ≥ 30°C (zile

tropicale) sunt în medie de 50 de zile tropicale pe an, mai frecvente în lunile iulie şi

august.

Umezeala aerului variază între 56 şi 58%. Frecvenţa zilelor cu r ≥ 80% fiind la

ora 14, aceasta, după cum observă autorii, poate influenţa dezvoltarea culturilor agricole.

În ceea ce priveşte repartiţia precipitaţiilor atmosferice, cantităţile medii anuale

(1896-1915; 1925-1935) sunt cuprinse între 500 şi 550 mm, iar pentru zona de care ne

ocupăm < 300 mm.

Menţionăm că anual mediile de zile cu ninsoare ating pragul de 20 (pentru

Câmpia olteană 15-20 de zile).

Măsurătorile noastre, care au cuprins perioada 7-18 iulie 1965 şi au fost

efectuate de trei ori pe zi (ora 6, ora 14 şi ora 21), au arătat că factorii de microclimat

prezintă o variaţie mare în cadrul aceleiaşi zile, în cadrul perioadei respective de

cercetare.

Temperatura aerului a variat între 11 şi 40 °C în cursul celor 12 zile de

determinări şi între 11 şi 26 °C sau 16 şi 40 °C în cadrul aceleiaşi zile. Temperaturile

scăzute s-au înregistrat noaptea şi dimineaţa, iar cele ridicate între orele 12 şi 14.

Umiditatea relativă a variat între 20 şi 100%, valorile mici corespunzând orelor

10-18 şi cele mai ridicate perioadelor de noapte şi de dimineaţă (orele 2-6). Nu au existat

diferenţe între locurile de determinare. Viteza curenţilor de aer a variat între 0,1-6 m/s în

,,La Grojdibod", unde era antica Sigibida, s-au găsit table de aramă, pe care este

inscripţia: « Imp. Caesar Divi Traiani Patrici » etc., pe care se află mai multe nume de soldaţi,

cărora li se acordă drepturi de cetăţenie (vezi nota din Scrisori către V. Alecsandri de Ion Ghica, în

Monografia judeţului Romanaţi). Studiate de Hilda Davidsohn de la Institutul de cercetări pentru protecţia muncii.



comună şi 0,5-10 m/s pe câmp, direcţia predominantă a vânturilor fiind în perioada

respectivă NV-SE.

Viteza curenţilor de aer a fost mai mare în regiunile situate în partea de nord a

comunei decât în partea de sud.

În această perioadă, microclimatul locuinţei a prezentat variaţii mai mici.

Temperatura aerului a fost cuprinsă între 20,2 şi 27,8°C, valorile mai ridicate

corespunzând temperaturilor mai mari ale aerului exterior.

Umiditatea relativă a fost cuprinsă între 47 şi 91%, valorile ridicate fiind

înregistrate în cursul nopţii. Viteza curenţilor de aer a fost cuprinsă între 0,001 şi 0,002

m/s.

b) Structura populaţiei

Populaţia satului numără 4.532 de persoane în 1.021 de gospodării.

Figura 3, cuprinzând populaţia satului pe grupe de vârstă şi sex, arată procentul ridicat al

populaţiei prezente în sat în timpul cercetărilor noastre la vârstele de până la 15 ani şi după

50 de ani.

În cooperativa agricolă de producţie Grojdibodu lucrează 2.442 de persoane.

c) Munca populaţiei

Din toate sectoarele de muncă din C.A.P., sectorul cerealier este cel mai extins,

cuprinzând 2.184 de

persoane (91,2%),

pescuitul de lac cu bărci

şi năvoade cu 21 de

persoane. În C.A.P.

lucrează şi o brigadă de

tractorişti (27 la

număr), care aparţine

S.M.T. Corabia.

Membrii C.A.P. efectuează cea mai mare parte din muncile agricole manual;

unele din aceste munci se încadrează în categoria muncilor grele. La unele lucrări există

emanări de praf (treierat etc.), iar în unele perioade ale anului organismul este supus

acţiunii unor factori nocivi de microclimat (vânturi puternice, precipitaţii atmosferice,

radiaţii solare). De asemenea unele lucrări impun organismului poziţii vicioase la

efectuarea lor (plivitul etc.).

Muncitorii mai execută şi lucrări în gospodăria proprie. În general, programul

de activitate al unei femei este mai încărcat decât al unui bărbat, deoarece aceasta

execută şi cea mai mare parte din muncile din gospodăria proprie.

d) Starea de alimentaţie a populaţiei

Din datele pe care le avem reiese că alimentaţia este puţin variată, iar

alimentele de origine animală se consumă în cantitate mai mică, aportul de proteine şi

grăsimi animale fiind deci mai redus. De asemenea este mai mic şi aportul de vitamine

care se găsesc în alimentele de origine animală, în fructe şi în unele legume.

Fig.3 - Graficul populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe.



Indicele de carie redus (sub 70%) găsit la examenul stomatologic se explică

prin consumul mai mare de peşte, prin faptul că în alimentaţie sunt puţine dulciuri şi prin

consumul de oţet în cantitate mai mare şi de zarzavaturi crude.

Pe de altă parte consumarea alimentelor acide în cantitate mai mare, mesele

neregulate şi pregătirea mâncărurilor cu rântaş favorizează afecţiunile gastro-intestinale

care au dat un procent atât de ridicat în cercetarea din sectorul medical.

2. Caractere fiziologice

a) Sistemul A.B.O. Rh şi haptoglobine

Pentru sistemul A.B.O. s-au obţinut următoarele frecvenţe:

Grupa A ……………. 41,2%

Grupa B ……………. 21,2%

Grupa AB…………… 7,5%

Grupa 0…………….. 30,1%

Sistemul Rh+………. 90,3%

Sistemul Rh-……….. 9,7%

Ambele sisteme situează satul Grojdibodu în aria de variabilitate a satelor din

regiunea Oltenia cu excepţia grupului B, care obţine o frecvenţă mai ridicată faţă de

limitele de variaţie constatate (14,0-18,2).

Pentru haptoglobine3 s-au constatat frecvenţele:

Grupa 2-1 ………….. 56,25%

Grupa 2-2 ………….. 33,03%

Grupa 1-1 ………….. 10,71%

Frecvenţa genei Hp 1 (0,388) este mai mare decât frecvenţa constatată în

cercetările efectuate până în prezent (0,333 şi 0,357).

Constantele biochimice privind: glicemia, colesterolemia, proteinemia,

calcemia şi calciuria populaţiei de ambele sexe din Grojdibodu în

urma rezultatelor obţinute înscriu această populaţie în seria de variabilitate a normalului.

3. Tipul fizic

În cele ce urmează sunt prezentate rezultatele variabilităţii somatice ale seriei

masculine din Grojdibodu, urmând ca în nota viitoare, o dată cu aspectele corelative, să

fie prezentată şi analiza variabilităţii somatice feminine.

Variabilitatea somatică4 (metri şi indici) masculină este redată în tabelul nr.1.

Analiza acestor date arată: calota craniană prin dimensiunile transversale este

în special îngustă şi mijlociu de lungă către lungă, realizând în medie un indice cranian

predominant mezocefal. Repartiţia cazurilor pe categorii de indice cefalic arată o bună

reprezentare a categoriei de cranii dolicocefale (32,3%), urmată apoi în suită

procentuală de categoria brachicefală (24,0%).

Ca înălţime, atât ca dimensiune absolută, cât şi în raport cu lungimea şi

lăţimea ei, calota este înaltă. Spatele capului examinat din profil este în majoritate

bombat (60,8%) către mijlociu de bombat (17,5%), cel turtit fiind în minoritate

3 Determinări efectuate la Institutul de endocrinologie ,,C.I. Parhon". Sectorul

imunopatologic de către Rodica Stamatescu şi Ligia Simionescu 4 Prelucrare statistică de Radu Cănciulescu



(12,4%). Fruntea ca valoare absolută şi în raport cu lăţimea capului este lată; faţă de

lăţimea feţii ea este mijlociu de lată către lată. Văzută din profil, fruntea are o înălţime

mijlocie (41,2%) către înaltă (50,5%), fiind înclinată (60,8%) şi cu profilul drept

(68,0%). Faţa este mijlociu de îngustă către îngustă şi prin valoarea mediei mijlociu de

înaltă realizând în medie o faţă mesoprosopă. Trebuie să remarcăm că variabilitatea

indicelui morfologic facial este destul de accentuată, fapt demonstrat de altfel şi de

repartiţia cazurilor pe categorii de indice. O concentrare a cazurilor (45,4%) este

constatată în categoria feţelor lepto şi hiperleptoprosope.

Mandibula ca dimensiune absolută este mai mult lată, iar faţă de lăţimea feţei

mijlociu de lată. Marginea inferioară a mandibulei este mai ales oblică (80,0%) şi

mijlociu de înaltă (37,1%) către joasă (48,5%). Ca poziţie, bărbia este retrasă (51,6%) şi

cu conturul şters (48,5%). Într-o proporţie mai redusă se constată bărbii drepte şi

mijlociu conturate (34,0%) proeminente şi conturate (14,4%).

Caracterele metrice ale nasului cunosc atât pentru dimensiunile absolute, cât

şi prin raportul lor de proporţionalitate o variabilitate accentuată cu predominanţa

formelor de nasuri late.

Deschiderea palpebrală este în majoritate orizontală (88,3%) şi mijlociu de

largă (42,3%). Ca deschidere se mai semnalează o bună reprezentare a categoriilor

înguste (33,0%) şi largi (24,7%). La caracterele descriptive ale ochilor se mai adaugă şi

forma sprâncenelor, care sunt mai mult slab arcuite (34,7%) şi în unghi (15%). Forma

genelor este mai mult de geană dreaptă cu vârful în sus (32,3%) şi lungi arcuite

(31,2%).

Umerii obrazului au un relief şters (63,9%) cu orientare temporală (68,0%).

Relieful proeminent şi cu orientare frontală cunoaşte o minoritate (11,3%).

Conturul general al feţei este mai mult oval (45,4%), urmează în ordine

procentuală descrescândă următoarele forme: dreptunghiular (24,7%), pentagonal

(12,4%) şi ascuţit (10,3%).

Statura este mijlociu de înaltă (30,0%) şi către înaltă (35,6%). Greutatea

raportată la statură realizează un indice Rohrer la limita inferioară a troficităţii normale.

Aceasta se poate constata şi din analiza repartiţiei tipurilor constituţionale ce indică o

predominanţă a constituţiei dolico-mezomorfe (59,8%) şi dolicomorfe (24,7%).

Tabelul nr.1

Variabilitatea somatică a seriei masculine din Grojdibodu

Caractere N. X ±m ±σ CV

Amplitudi

nea

variaţiei

Categorii

prevalente Observaţii

Min. Max

. % %

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

a) Caracterizare cefalică (dimensiuni metrice)



g-op 97 185,47 0,70 6,92 3,731 170 203 178-185 35,1 x-169 0

186-193 38,1

eu-eu 96 145,59 0,62 6,03 4,142 128 164 140-147 57,3 164-x 0

148-155 25

x-139 12,5

t-v 93 130,97 0,60 5,82 4,444 116 147 126-133 50,5

134-x 33,3

ft-ft 96 111,06 0,52 5,10 4,592 100 123 107-113 50,0 x-92 0

114-x 28,1 93-99 0

100-106 21,9

zy-zy 97 138,49 0,63 6,18 4,462 125 155 136-143 48,5 x-127 4,1

128-135 28,9 144-151 16,5

152-x 2,0

go-go 94 105,78 0,59 5,70 5,389 90 120 105-110 48,9 x-86 0

99-104 27,7 87-92 10,6

11-116 12,8 117-x

n-gn 97 120,77 0,69 6,81 5,662 103 138 112-117 25,8 116-111 8,3

118-123 28,9 130-135 10,3

124-129 24,7 x-105 1,0

136-x

n-sn 95 52,41 0,39 3,82 7,288 43 62 53-55 28,5 45-49 16,8

50-52 31,6 56-58

59-64 4,2

x-44 2,1

al-al 97 35,07 0,26 2,52 7,186 30 42 34-36 39,2 x-30 3,1

31-33 26,8 40-x 6,2

37-39 24,7

Deschidere

palpebrală 97 30,95 0,22 2,17 7,011 26 35,5

b) Caracterizare cefalică (indici)

eu-eu/g-op 96 78,54 0,42 4,10 5,233 70,9 90,6 76,0-80,9 39,6

81,0-

85,4 24

71,0-75,9 32,3 91,0-x 0

t-v/g-op 93 70,59 0,36 3,48 4,930 60,6 79,1 63-x 99 68-72,9 50,5

t-v/eu-eu 92 90,0 0,47 4,48 4,978 79,1

100,

7 84,9-x 84,8

85,0-

89,9 30,4

79,0-84,2 15,2

90,0-

94,9 42,4

ft-ft/zy-zy 93 79,97 0,35 3,40 4,252 70,3 88,0 75,0-79,9 45,2 70,0-



74,9

80,0-84,9 37,6 85,0-x=

go-go/zy-zy 94 76,66 0,45 4,35 5,674 64,5 86,3 75,0-79,9 53,2 x-74,9 29,7

79,9-x 17,1

n-gn/zy-zy 97 87,03 0,60 5,94 6,825 71,0

100,

0 88,0-92,9 28,9

84,0-

87,9 19,6

79,0-83,9 26,8 93-x 16,5

x-78,9 8,2

al-al/n-sn 93 66,70 0,74 7,11

10,66

0 51,7 81,3 70,0-x 35,5 x-59,9 18,3

65,0-69,9 24,7

60,0-64,9 21,5

en-en/zy-zy 97 24,46 0,20 1,96 8,013 19,7 30,2

c) Caracterizare corporală (dimensiuni şi indici)

Statura 90

1

674,84 6,79 64 3,845

1

541

1

857

1,700-

1,799 35,6 x-1 639 32,2

1,640-

1,699 30,0

Înălţimea şezândă 90 883,17 3,58 34 3,850 803 956 850-899 42,2 x-850 61,1

899-x 38,9

sst-sy 82 509,99 2,84 25 5,039 440 561

Greutate (kgr) 96 59,032

0,76

6

7,50

6

12,71

5 50,5 78,6

Ind. Rohrer 88 1,24 0,01 0,13 10 0,98 1,60 x-1,19 40,9

1,20-1,34 32,9

1.35-1,54 23,9

Ind. Skelie 90 52,89 0,18 1,73 3,271 48,5 56,8 51,1-53,0 44,5

53,1-55,0 44,5

Membrul

sup./statură 90 45,16 0,13 1,20 2,657 42,7 48,3 45,0-x 57,8

43,0-44,9 38,9

În tabelul nr. 2 se prezintă pe decade de vârstă valorile medii ale indicelui Rohrer,

frecvenţele tipurilor de conformaţie corporală şi a celor antropologice. Analiza acestui tabel

arată, în concordanţă cu studiile noastre anterioare (1,2), o creştere a valorilor indicelui

Rohrer o dată cu înaintarea în vârstă, fapt care pe materialul nostru nu şi-a obţinut

confirmarea statistică. Din punctul de vedere al conformaţiei corporale, indiferent de

vârstă se constată o dominanţă a tipurilor dolicomorfe şi dolicomezomorfe, care se explică

şi prin structura antropologică a seriei examinate, în care predomină, în toate decadele de

vârstă, componenţa dinarică, nordică şi mediteranidă (pl. I).



Membrele superioare raportate la statură sunt mijlociu de lungi către lungi, iar

cele inferioare mijlociu de lungi şi scurte.

Pilozitatea este mijlociu de abundentă atât în regiunea facială, cât şi pe restul

corpului.

Culoarea părului este de nuanţă închisă : castaniu închis (35,5%) cu nuanţă

prevalentă V 31,3% şi negru (57,3%) cu nuanţe prevalente W = 29,2% şi X = 27,1%.

Pentru culoarea irisului predomină nuanţele închise cu prevalenţa nuanţei de

iris 11 (26,8%) şi 12 (24,8%). S-a mai constatat într-o proporţie de 14,4% nuanţa de iris

2.a. şi 8,2% nuanţa de iris 5 aparţinând categoriilor de nuanţe de iris de culoare

deschisă. Ca structură predomină forma circulară (65,6%). Complexul pigmentar

discordant a fost constatat într-o proporţie de 30,3%.

Diversele caracteristici examinate ale refiefului cutanat palmar şi

plantar arată pentru grojdibodeni variaţii obişnuite cu particularitatea unei

transversalităţi mai accentuate a liniilor palmare, apreciată în special prin traseul liniei

D.

Tabelul nr.2 Indicele Rohrer, conformaţia corporală şi componenta tipologică

pe decade de vârstă la populaţia masculină din Grojdibodu

Vârsta Indice

Rohrer

Conformaţia corporală

Dolico-

morf

Dolico-

mezomor

f

Mezo-

morf

Mezodo-

licomorf

Mezobra-

himorf Nr.

20-29 x = 1.20

Mn = 0,98 6 12 2 7 - 27

Mx = 1,44

n = 27 (22,2%) (44,5%) (7,4%) (25,9%)

30-39 x = 1.24

Mn = 1,09 8 10 3 3 - 24

Mx = 1,49

n = 24 (33,4%) (41,6%)

(12,5%

) (12,5%)

40-49 x = 1.27

Mn = 1,08 2 4 1 2 1 10

Mx = 1,59

n = 10 (20,0%) (31,3%) (10,0) (20,0%) (10,0)

50-59 x = 1.28

Mn = 1,04 3 5 1 5 2 15

Mx = 1,60

n = 17 (18,8%) (31,3%) (6,2%) (31,3%) (12,4%)

Vârsta Indice

Rohrer

Componenta tipologică

Observaţii Dinarică

Dinaro-

medit.

Dinaro-

nordică

Meditera

-no-

alpină

Dinaro-

nordică

alpină

Alpino-

dinaro-

medit.

Nr.



20-29 x = 1.20

Mn = 0,98 5 9 6 1 - 2 23

Mx = 1,44

n = 27 (20,8%) (41,7%)

(25,0%

) (4,1%) (8,3%)

30-39 x = 1.24

a fost scos un

subiect

Mn = 1,09 3 7 12 - - 1 23 cu indice Rohrer 2,02

Mx = 1,49 de const. BR -ME;

n = 24 (13,0%) (30,6%)

(52,2%

) (4,3%) M = A

40-49 x = 1.27

a fost scos un

subiect

Mn = 1,08 1 4 2 - 1 2 10 cu indice Rohrer 1,80

Mx = 1,59 de const. BR - ME;

n = 10 (10,0%) (40,0%)

(20,0%

) (10,0%)

(20,0%

) M = A

50-59 x = 1.28

Mn = 1,04 3 6 5 - - - 14

Mx = 1,60

n = 17 (21,5%) (42,8%)

(35,7%

)

Compararea parametrilor statistici privind: statura, raportul de

proporţionalitate al membrelor, indicele de troficitate, indicele cefalic, indicele

morfologic facial, indicele nazal la seria masculină din Grojdibodu şi seriile masculine

din împrejurimile Grojdibodului şi alte sate din regiunea Oltenia arată că între

Grojdibodu şi satele din împrejurimi diferenţele sunt minime, cu excepţia unei troficităţi

mai coborâte în satele din jurul Grojdibodului. Faţă de celelalte sate din regiunea

Oltenia, diferenţele sunt mai marcante în sensul unui indice cefalic mai coborât, un

indice nazal mai ridicat şi un indice de troficitate corporală mai coborât la Grojdibodu.

Analiza tipologică individuală, precum şi aprecierea caracteristicilor

tipologice în ansamblu arată participarea următoarelor componente divers asortate la

seria masculină din Grojdibodu: mediteranidă (29,4%), nordică (28,5%), dinarică

(29,6%) şi alpină (12,4%).

Completarea studiului cu datele privind variabilitatea somatică a seriei

feminine adulte ne va permite o apreciere concludentă asupra acestei populaţii.

CONSTANTELE BIOCHIMICE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN

GROJDIBODU REGIUNEA OLTENIA DE MARIA TIBERA-DUMITRU,

SIMONA BERONIADE ŞI TATIANA DRĂGHICESCU



Cercetarea efectuată pe un lot de 449 de subiecţi (bărbaţi şi femei) din comuna

Grojdibodu arată că populaţia se încadrează în limitele unor staturi mijlocii, prezintă un

deficit ponderal însemnat, un indice Rohrer mijlociu către scăzut, cu valori ale glicemiei,

colesterolului, proteinemiei, calcemiei, situate în limite fiziologice cu tendinţa către

media acestor valori. În ceea ce priveşte calciuria, se remarcă o tendinţă mai mare către

neeliminare faţă de celelalte cercetări efectuate în regiunea Oltenia, fapt explicat printr-o

cantitate foarte redusă de calciu în apa de băut şi a unei alimentaţii sărace în acest

constituent.

Pornind de la concepţia că criteriile morfologice nu sunt capabile să dea ele

singure o noţiune clară şi completă despre tipurile constituţionale, antropologia modernă

şi-a extins sfera de acţiune, arătând importanţa elementului funcţional, căutând să coreleze

elementul funcţional cu cel morfologic pentru a elucida problema.

Numeroase au fost până în prezent cercetările în domeniul modificărilor

biochimice ale organismului, efectuate la diverse grupări rasiale, grupări izolate, în

diferite condiţii de climat şi alimentaţie, dar nu s-a ajuns la nici un fel de concluzie

definitivă şi precisă.

Numeroase sunt de asemenea şi diversele ipoteze care incriminează unul sau

altul din factori, dar acestea continuă să aibă doar o valoare teoretică, neputând fi aplicate

în mod general.

În ţara noastră au fost făcute până în prezent câteva cercetări de acest gen, care

în mare parte au dus la concluzia că factorii principali în determinarea unei anumite

constelaţii metabolice i-ar constitui starea economică a populaţiei, regimul alimentar şi

mai puţin variaţiile climatice, neputându-se stabili care din aceşti factori ar fi

preponderent.

MATERIAL ŞI METODĂ

Lucrarea de faţă se referă la prezentarea unor constante biochimice mai

importante (glicemie, colesterolemie, proteinemie, calcemie, calciurie) studiate la

populaţia rurală din comuna Grojdibodu. Este vorba de o continuare a anchetelor

antropologice de tip complex efectuate în regiunea Oltenia.

Comuna Grojdibodu este o aşezare de câmpie în partea de sud-vest a

raionului Corabia şi cuprinde un efectiv de 4.532 de persoane. Ocupaţia de bază a

populaţiei o constituie agricultura şi pescuitul.

Alimentaţia este în primul rând vegetariană-făinoasă. Carnea este consumată

în cantitate mai mică (peşte, pui, carne de porc). Fructele şi laptele lipsesc aproape cu

desăvârşire din alimentaţia populaţiei. Se remarcă de asemenea un consum crescut de

alimente cu caracter acid (oţet, murături). Putem spune deci că este vorba de o

alimentaţie puţin diversificată, inegal reprezentată din punct de vedere nutritiv, în care

se observă în special o carenţă vitaminică şi lipidică de origine animală.

Morbiditatea generală nu diferă în mod specific de cea a regiunilor

învecinate, evidenţiindu-se o incidenţă crescută a patologiei gastro-intestinale.

Dezvoltarea fizică a acestei populaţii a fost caracterizată pe baza taliei, a

greutăţii şi a indicelui de plenitudine Rohrer.

Materialul pe care s-au făcut deterrninările biochimice se referă la un lot de 449

de cazuri, dintre care 325 femei şi 124 bărbaţi, împărţit pe grupe de vârstă.



Tehnicile utilizate pentru efectuarea analizelor biochimice au fost:

-pentru glicemie metoda Hagedorn,

-colesterolemie metoda Bloor,

-proteinemie metoda refractometrică,

-calcemie metoda Clark-Coliip,

-calciurie metoda Sulkovitch5.

Produsele de studiat (sânge şi urină) au fost recoltate dimineaţa pe

nemâncate. Toate analizele au fost executate în Grojdibodu, iar serul pentru

determinarea calcemiei a fost expediat în câteva ore la Corabia. Menţionăm că în

alcătuirea valorilor medii nu am reţinut valorile care depăşesc sau sunt sub limita celor

fiziologice. Am făcut o împărţire a valorilor pe grupe de vârstă şi în mai multe categorii

în cadrul limitelor normale pentru a ilustra mai bine modul de variaţie a constantelor

studiate.

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Studiind statura se observă o variaţie între 154,1 cm şi 185,7cm la bărbaţi, media

fiind 167,1 cm, şi între 146,0 şi 165,7 cm la femei, media fiind 155,8 cm. Prin valoarea

mediilor, populaţia se încadrează în categoria staturilor mijlocii.

Aprecierea greutăţii dă valori cuprinse între 40,5 şi 70,9 kg la bărbaţi, media

fiind 57,1 kg şi 40,0 - 67,5 kg la femei, cu o medie de 48,4 kg.

Comparând mediile de greutate la ambele sexe cu mediile corespunzătoare pe

ţară, care sunt 63,2 kg la bărbaţi şi 54,0 kg la femei, se constată existenţa unui deficit

ponderal însemnat.

Din calcularea indicelui de plenitudine Rohrer se constată că populaţia se

încadrează în limitele unei troficităţi normale, cu predominanţa clasei de eutrofie la femei

şi a celei de subeutrofie către hipotrofie la bărbaţi (tabelul nr.1).

Tabelul nr.1

Indicele Rohrer pe sexe

Clasele

Bărbaţi Femei

% % % %

Hipotrofie x-119 42 16

Eutrofie Subeutrofie 120-134 32 29

Eutrofie 135-154 23 58 38 79

Supraeutrofie 155-169 3 12

Hipertrofie 170-x - 5

Studiul biochimic al materialului prezentat se referă la aprecierea valorilor

glicemiei, colesterolului etc., expuse în tabelul nr.2. Analiza acestor date arată că glicemia

prezintă o medie generală de 0,93 g0/00, la bărbaţi fiind ceva mai ridicată decât la femei,

5 Determinările au fost efectuate de un colectiv compus din Angela Mihai şi Margareta

Sendile, precum şi din personalul auxiliar: Minodora Ungureanu, Elena Mateescu, Viorica

Săndulescu, Ioana Băluţă şi Irina Rişcuţia



adică 0,95 faţă de 0,92 g0/00. Limitele de variaţie au fost cuprinse între 0,7 şi 1,17 g

0/00.

Având în vedere că toate cazurile studiate se încadrează în limitele destul de largi ale

normalului, am împărţit valorile existente în trei categorii: prima cu tendinţă

hipoglicemiantă între 0,7 şi 0,9, a doua între 0,9 şi 1,1 şi a treia cu tendinţă

hiperglicemiantă între 1,1 şi 1,2 (tabelul nr.2). La ambele sexe, glicemia prezintă procente

maxime în jurul cifrei medii fiziologice 1 g0/00. Se observă o tendinţă de creştere a limitelor

extreme cu vârsta. Se remarcă apariţia valorilor de peste 1,1 g0/00 după vârsta de 30 de ani

la femei şi după 20 de ani la bărbaţi.

Tabelul nr.2

Variaţia glicemiei pe grupe de vârstă exprimate procentual

17-19 ani 20-29 ani 30-39 ani 40-49 ani 50-59 ani

1,1

-

1,2

g‰

0,9

-

1,1

g‰

0,7

-

0,9

g‰

1,1

-

1,2

g‰

0,9

-

1,1

g‰

0,7

-

0,9

g‰

1,1

-

1,2

g‰

0,9

-

1,1

g‰

0,7

-

0,9

g‰

1,1

-

1,2

g‰

0,9

-

1,1

g‰

0,7

-

0,9

g‰

1,1

-

1,2

g‰

0,9

-

1,1

g‰

0,7

-

0,9

g‰

BĂRBAŢI

- 78 22 3 72 25 3 52 45 12 47 41 8 54 38

FEMEI

- 67 33 - 55 45 2 62 36 6 64 30 5 60 35

Studiul colesterolului ne dă o medie generală de 1,91 g0/00, ceva mai scăzută la

bărbaţi (1,89 g0/00) faţă de femei (1,93 g°/00). Limitele de variaţie sunt cuprinse între 1,40 şi

2,52 g0/00.

Tabelul nr.3

Valorile medii a unor constante biochimice pe grupe de vârstă şi sex

17-19 ani

20-29 ani

30-39 ani

40 -49 ani

50-59 ani

B

F

B

F

B

F

B

F

B

F

Proteinemie (g%)

7,13

7,37

7,11

7,21

7,23

7,18

7,34

7,16

7,07

7,19

Colesterolemie (g

0/00)

1,87

1,96

1,80

1,91

1,91

1,94

1,99

1,94

1,90

1,92

Glicemie (g0/00)

0,96

0,90

0,94

0,92

0,92

0,92

0,94

0,95

1,00

0,93

Calcemie (g0/00)

10,4

9,0

10,4

9,94

9,95

10,1

10,2

9,72

9,26

9,68

Colesterolul efectuat cu metoda Bloor, ale cărui limite fiziologice sunt cuprinse

între 1,40 şi 2,60 g0/00, ne-a permis o împărţire în trei categorii egale în cadrul acestei

limite (1,4-1,8; 1,8-2,2; 2,2-2,6).

În cazurile studiate de noi (tabelul nr.4) se observă o tendinţă spre limitele

inferioare ale normalului, media generală fiind totuşi încadrată în categoria mijlocie.

Diferenţele pe categorii de vârstă arată o tendinţă de creştere progresivă a

colesterolului cu excepţia grupei 50-59 de ani la ambele sexe.

Tabelul nr.4



Variaţia colesterolului pe grupe de vârstă exprimate procentual


2,2

-

2,6

g‰

1,8

-

2,2

g‰

1,4

-

1,8

g‰

2,2

-

2,6

g‰

1,8

-

2,2

g‰

1,4

-

1,8

g‰

2,2

-

2,6

g‰

1,8

-

2,2

g‰

1,4

-

1,8

g‰

2,2

-

2,6

g‰

1,8

-

2,2

g‰

1,4

-

1,8

g‰

2,2

-

2,6

g‰

1,8

-

2,2

g‰

1,4

-

1,8

g‰

BĂRBAŢI

11 39 50 7 37 56 20 34 46 37 25 38 13 45 42

FEMEI

17 50 33 20 42 38 16 45 37 22 40 38 12 52 36

Menţionăm că printre cazurile studiate de noi s-au găsit şi câteva valori ale

colesterolului peste limitele superioare ale normalului care nu au fost luate în consideraţie

la alcătuirea mediei, deşi cazurile studiate nu prezentau nimic patologic decelabil.

Studiul proteinelor ne arată o medie de 7,1 g0/00, diferenţele de valori dintre bărbaţi

şi femei fiind neglijabile: 7,17 g0/0 la bărbaţi şi 7,22 g

0/0 la femei. Limitele de variaţie au

fost găsite între 6 şi 8 g0/0.

Tabelul nr.5

Variaţia proteinemiei pe grupe de vârstă exprimate procentual


7,5

-

8,0

g‰

6,5

-

7,5

g‰

6,0

-

6,5

g‰

7,5

-

8,0

g‰

6,5

-

7,5

g‰

6,0

-

6,5

g‰

7,5

-

8,0

g‰

6,5

-

7,5

g‰

6,0

-

6,5

g‰

7,5

-

8,0

g‰

6,5

-

7,5

g‰

6,0

-

6,5

g‰

7,5

-

8,0

g‰

6,5

-

7,5

g‰

6,0

-

6,5

g‰

BĂRBAŢI

28 66 6 25 62 13 36 58 6 41 54 5 39 39 22

FEMEI

34 66 - 34 53 13 30 55 15 24 60 16 33 50 17

Tabelul nr.6

Variaţia calciuriei pe grupe de vârstă exprimate procentual


+++ ++ - +++ ++ - +++ ++ - +++ ++ - +++ ++ -

BĂRBAŢI

11 6 83 14 7 79 23 19 58 25 5 70 13 37 50

FEMEI

10 20 70 14 30 56 16 28 56 19 35 46 17 30 53

+++ ELIMINARE ++ ELIMINARE - NEELIMINARE

Şi aici în funcţie de cazurile găsite am stabilit trei categorii (între 6,00 şi 6,5 g%,

între 6,5 şi 7,5 g% şi între 7,5 şi 8,00 g%) în cadrul proteinemiei normale.

Proteinemia arată atât la bărbaţi, cât şi femei, procentele maxime în jurul cifrelor

medii (tabelul nr.5). Se observă o creştere procentuală progresivă a categoriilor extreme,

explicată prin instabilitate metabolică pe măsura înaintării în vârstă.



Studiul calciuriei (tabelul nr. 6) ne-a permis să notăm pe figură cele 3 posibilităţi:

lipsa eliminării calciului, eliminare moderată şi eliminare masivă.

În studiul separat al calciuriei se observă o creştere treptată a eliminării în raport

cu vârsta la ambele sexe.

Faptul că în linii generale eliminarea de calciu prin urină este mai scăzută faţă de

subiecţii studiaţi în alte sate ale regiunii Oltenia este explicat pe de o parte, printr-o

cantitate foarte mică de calciu existentă în apa de băut, iar pe de alta printr-un specific de

alimentaţie bogat în vitamina D2 (consum mare de peşte), cu o tendinţă mai mare la un

bilanţ de calciu pozitiv.

Tabelul nr.7

Variaţia calcemiei pe grupe de vârstă exprimate procentual


11-

12

g

‰

10-

11

g

‰

9-

10

g

‰

11-

12

g

‰

10-

11

g

‰

9-

10

G

‰

11-

12

g

‰

10-

11

g

‰

9-

10

g

‰

11-

12

g

‰

10-

11

g

‰

9-

10

g

‰

11-

12

g

‰

10-

11

G

‰

9-

10

G

‰

BĂRBAŢI

29 57 14 32 50 18 8 84 8 14 85 - - 62 38

FEMEI

- 10

0

- 16 70 14 19 70 11 9 68 23 14 72 14

Omogenitatea social-economică a subiecţilor studiaţi atât în cazul nostru, cât şi în

cazul lucrărilor citate mai sus ne face să găsim suficientă această explicaţie (alimentaţie

specifică) pentru diferenţa procentuală a calciuriei între populaţia Grojdibodului şi a

celorlalte sate. Faptul că în lucrarea de faţă s-a studiat pentru prima dată în paralel şi

calcemia subiecţilor respectivi ne permite să facem o corelaţie între calciul sanguin şi

eliminarea lui urinară (vezi valorile calcemiei în tabelul nr.8). În linii generale, media

calcemiei pe grupe de vârstă se menţine în limite normale (tabelul nr.7). Micile diferenţe

sunt nesemnificative. Am găsit interesant raportul dintre vârsta şi cifra calcemiei la care

începe eliminarea calciului prin urină (tabelul nr.8).

Tabelul nr.8

Cifra calcemiei la care începe eliminarea de calciu prin urină


11,25 g0/00 9,75 g

0/00 8, 00 g

0/00 8,00 g

0/00 6,00 g

0/00

Concomitent din cifrele de calcemie şi eliminare de calciu pe grupe de vârstă se

observă că şi cantitativ calciuria la cifrele calcemiei în general eliminatorii creşte

proporţional cu vârsta. Astfel, dacă la cifra de 11,25 g0/00 calcemie la grupa sub 20 de ani

eliminarea este moderată (++), la o calcemie echivalentă la grupele următoare eliminarea

este mare (+++). Interpretarea pe care o dăm acestei corelaţii între calcemie şi eliminare

este aceea a unui bilanţ pozitiv de calciu la vârsta creşterii osoase, pentru ca bilanţul să se

echilibreze la vârstele medii şi să se negativizeze la vârstele înaintate.



Ceea ce verifică şi mai mult această afirmaţie este faptul că la cazurile studiate la

grupa de 20-29 de ani eliminările de calciu prin urină încep să crească la bărbaţi de la 25

de ani şi la femei de la 22 de ani (vârstele cunoscute ca sfârşit al creşterii osoase fiziologic,

pe sexe), cu toate că media generală a calcemiei a grupei respective nu este discordantă de

mediile celorlalte grupe de vârstă. La celelalte categorii de vârstă, diferenţele pe sexe sunt

nesemnificative.

Corelaţia dintre indicele Rohrer şi colesterolemie se verifică şi pe materialul de la

Grojdibodu (tabelul nr.9), cu excepţia clasei de hipertrofie la femei, datorită, probabil,

numărului insuficient de cazuri.

Tabelul nr.9

Valorile colesterolului în funcţie de indicele

Rohrer pe sexe

CONCLUZII

După cum am menţionat, lucrarea de faţă

vine să completeze alte studii de acelaşi gen asupra populaţiei din regiunea Oltenia. Studiul

comparativ al acestor constante (tabelul nr.10) ne arată că populaţia Grojdibodului prezintă

valori apropiate de mediile celorlalte aşezări cercetate din regiunea Oltenia, iar separat

studiate, constantele cercetate se situează în apropierea cifrelor medii ale mediilor

considerate ca fiind fiziologice.

Tabelul nr.10

Mediile constantelor biochimice din aşezările studiate din regiunea Oltenia

Submontan Deal Câmpia Dunării

Cloşani Sovarna Văgiuleşti Castranova Rogova Grojdibodu

Glicemia 0,95 0,94 0,94 1,0 0,90 0,93

Colesterolemia 1,84 1,59 2,20 1,85 2,20 1,91

Proteinemia 7,0 7,2 7,6 7,7 7,1

Glic./Colest. 0,51 0,59 0,43 0,54 0,41 0,43

Cele trei constante din tabel ne arată un grad de variaţie practic neglijabil şi care

nu necesită discuţii suplimentare în privinţa glicemiei şi a proteinemiei, deşi, după cum se

observă, aşezările studiate nu au o omogenitate geografic-economică.

Un grad de variaţie mai mare îl prezintă însă colesterolul, care oscilează

semnificativ de la media de 1,59 g0/00 (Sovarna) la media de 2,20 g

0/00 (Văgiuleşti) sau 1,85

g0/00 (Castranova) faţă de 2,20 g

0/00 (Rogova). Acest fapt ne surprinde cu atât mai mult cu

cât primele două şi ultimele două aşezări pe care le comparăm între ele sunt situate la

aceeaşi altitudine. Singura explicaţie verosimilă ar putea fi în aceste cazuri modul de

alimentaţie de la o aşezare la alta. În cazurile studiate de noi în regiunea Oltenia nu putem

susţine până în prezent influenţa factorilor climatici asupra constantelor biochimice

studiate, cu atât mai mult cu cât în ţara noastră nu există diferenţe climatice prea

importante. Cel mult se poate spune că aceşti factori acţionează indirect, determinând un

anumit specific alimentar. Problema practică imediată ce se ridică din acest gen de studii

este de a se cerceta constantele cu aceeaşi metodă în cât mai multe regiuni ale ţării, pentru

a se putea stabili limitele de variaţie ale normalului aplicabile la populaţia ţării noastre.

Clasele Bărbaţi Femei

x-1,19 1,81 1,85

1,20-1,69 1,85 1,92

1,70-x 2,13 1,77



100 de ani de la epopeea apărării Romanațiului în primul război mondial

Ion Zăuleanu După izbucnirea la 15/28 iulie 1914, primul război mondial a fost marcat în 1916 de

o violență și o continuitate a luptelor fără precedent, eforturile supraomenești și imensele

sacrificii determinând o oboseală generalizată, o resemnare apropiată de fatalism. În

asemenea condiții, presiunile Antantei la adresa României devin progresiv puternice, foarte

puternice, ultimative. În fața unui hotărât ,,acum ori niciodată”, după semnarea la 4/17

august 1916 a tratatelor României cu Rusia, Anglia, Franța și Italia, istoricul Consiliu de

Coroană din 14/27 august 1916 de la Palatul Cotroceni din București, convocat de regele

Ferdinand, a aprobat oficial tratatele și chiar în noaptea imediat următoare, în urma

declarației de război a guvernului român remisă Ministerului Afacerilor Străine al Austro-

Ungariei, armata română trece Carpații, eliberează primele localități din Transilvania și,

până la 27 august/7 septembrie, realizează obiectivele stabilite de Marele Cartier General.

Înfrângerea de la Turtucaia, eșecul operației Flămânda și pierderea liniei

Cernavodă-Constanța din Dobrogea centrală au determinat prima criză a campaniei din

1916. Ea s-a răsfrânt negativ asupra situației de ansamblu pe întregul front al armatei

române, și în plus prin oprirea ofensivei ei în Transilvania, a creat timpul necesar

concentrării forțelor Armatei a IX-a germane care împreună cu trupele austro-ungare din

contact, urmau să treacă la acțiunea împotriva trupelor române de la Vest de Carpați. În

această parte a frontului, după lupte îndârjite cu succese schimbătoare, cu numeroși morți,

răniți și prizonieri, ofensiva puternică a inamicului a dus la pierderea bătăliei de la Târgu-

Jiu din 3/16-4/17 noiembrie 1916.

Bătălia de la Târgu-Jiu a marcat a doua criză a campaniei din 1916, care a deschis

importanta rețea de drumuri ce ducea din munții Vulcan spre sud și sud-est și devenea

cheia pentru continuarea ofensivei strategice germane în direcția Oltului.

Într-un front larg de 20 de km, cu aripa dreaptă prin Filiași-Craiova, cu aripa

stângă prin Cărbunești-Valea Amaradiei, grupul Kuhne și-a început înaintarea spre Olt

care, cu malurile sale stâncoase și prăpăstioase, reprezenta acum ultima linie de apărare

strategică pentru români. La limita de vest a acestei linii se afla Romanațiul cu

importantele sale capete de pod din sectorul Caracal-Slatina.

În fața pierderii capetelor de pod de peste Olt, care ar fi atras după sine tăierea

retragerii trupelor române aflate încă în Oltenia, Comandantul Armatei I-a se adresează

M.C.G. cu nota nr. 1140 din 7/20 noiembrie, ora 18,30, prin care raportează în legătură cu

situația creată și măsurile stabilite și din care rezultă hotărârea „ de a rezista cât mai mult

și de a nu ceda terenul decât pas cu pas”( Dabija, A.G.,1936, p.48). Ca urmare, diviziile 1

și 17, față de amenințarea unei coloane inamice semnalate în Izăbreni și Rozești, primesc

ordin să se retragă pe direcția Albești-Pielești pe stânga Tesluiului pe șoseaua care duce

spre Balș.

Brigada II Roșiori (R.4 și 9 Roșiori), comandant colonel Nicolae Pribegi, a sosit

în ajutor, fiind cantonată în noaptea de 7/20 noiembrie în Caracal. Din ea s-a trimis un

divizion și o baterie în direcția Balș-Bălcești-Lădești, în scopul de a rezista și a întârzia

acțiunea inamicului, fie spre Drăgănești, fie spre Balș.



La ora 12,00, Brigada 2 Roșiori a ajuns la Călui și nu s-a izbit de inamic. În

noaptea de 8/21-9/22 noiembrie, Brigada 2 Roșiori cantonează la Vlăduleni, iar Brigada 8

Roșiori (R.1 și 10 Roșiori) la Balș la dispoziția Comandamentului Grupului Jiu. La 8/21

noiembrie, generalul Vasilescu, Comandantul Armatei I dă cu nr. 1142 ordin și

detașamentelor Dunărea și Cerna „să păstrați pozițiunile ce ocupați, rezistând până la

ultimul om. Toți românii așteaptă să îndepliniți în întregime rolul ce vi s-a hotărât,

binevoind a cunoaște că în curând veți fi eliberați din această situație dificilă” (Dabija,

A.G., p.51).

În fața iminentului atac german asupra capetelor de pod dintre Slatina și Caracal,

hotărâtor pentru deschiderea drumului spre Muntenia, s-a trecut la apărarea Romanațiului

(fig.1). Pe un front de peste 40 de km, având la dispoziție forțe cu mult inferioare

inamicului (grupul Kuhne și diviziile de cavalerie ale generalului Schmetow),

Comandantul Armatei I hotărăște:

-Diviziile 1 și 17 rămân pe pozițiile stabilite anterior, cu misiunea de a împiedica

inamicul să pătrundă spre Olt;

-Cavaleria, misiunea de a ține punctele de trecere de pe Olt la nord de Slatina;

recunoașteri și patrule pentru acoperirea concentrării grosului forțelor;

-Rezistență absolută, organizând mai multe linii (3-4) de apărare la o sută de metri

una înapoia celeilalte (Găvănescu,C.,1918, p.90).

Astfel era organizată apărarea Romanațiului, când, la 9/22 noiembrie, au loc

primele mișcări ale trupelor germane menite să pună în aplicare ordinul de operații german

prin care se urmărea curățirea

Olteniei de trupele române,

trecerea Oltului pe malul stâng și

înaintare către București. Această

acțiune urma să se desfășoare

concomitent cu aceea a trupelor

feldmareșalului Mackensen care,

la acceași dată, trebuiau să treacă

Dunărea la Zimnicea și să se

îndrepte apoi, la rândul lor, spre

capitala României.

Atacul german asupra

liniilor de apărare ale

Romanațiului începe printr-o

manevră a generalului Schmetow

care, la 9/22 noiembrie, împinge

Divizia 6 Cavalerie, în scopul de

a lua un avans înaintea infanteriei

și a pune stăpânire prin

surprindere măcar pe un pod de

pe Olt.

În același timp cu această

manevră, grupul Kuhne înaintează Fig 1. Luptele pentru apărarea Romanațiului



cu Corpul său de Cavalerie spre Stoenești, cu divizia 109 Infanterie spre Caracal și cu

Diviziile 41 Infanterie și 11 Bavareză spre Balș.

La 10/22 noiembrie, avangarda Diviziei 7 Cavalerie pune stăpânire pe podul de la

Stoenești (la est de Caracal), care era numai ușor deteriorat, deși escadronul lăsat în

apărarea sa primise

ordin ca, în caz de

retragere, să-l

distrugă.

În fața

înaintării Diviziei

41 germane pe

direcția spre

Robănești-Bojoiu-

Popânzălești,

Comandantul

Brigăzii 2 Roșiori

dispune ca

Regimentul 4

Roșiori să lupte pe

jos în direcția

Robănești, iar

Regimentul 9 Roșiori să manevreze pe aripa dreaptă și în spatele inamicului ce se afla în

Pădurea Pârșani.

Regimentul 4 Roșiori, comandant locotenent colonel Davidoglu, înaintează și

ocupă la ora 9,00 Robăneștii de Jos, iar Regimentul 9 Roșiori, comandant locotenent

colonel Călinescu, cu trei escadroane (1, 3, 4), pleacă din Bojoiu prin Golfinu-Lăcrița

Mare, ajungând la ora 9,00 la sud de Pădurea Pârșani.

Locotenent colonel Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roșiori, după ce

locotenentul Mora a făcut recunoaștere, l-a trimis la maiorul Odobescu cu ordin ca: „un

escadron să șarjeze de la nord-vest de Pădurea Pârșani”. Maiorul Odobescu dă ordin:

„un escadron să șarjeze bateria”, la care căpitanul Alexandru Filitti a răspuns:

„escadronul 3 este gata” (Botar,D.,1992, p.25).

Escadronul înaintează cu avânt la șarjă și la 9,35 bateria inamică este silită să se

retragă, dar escadronul cade sub

focul a trei mitraliere ce trag din

flancul său și e primit de front cu

focuri de armă; acest escadron

este nimicit; bravul căpitan Filitti

este grav rănit, alături de el a

căzut locotenentul Roșca,

adjutantul Regimentului 9

Roșiori, care de bună voie a luat

comanda unui pluton din

escadronul 3; asemeni a căzut

Podul de la Stoeneşti-Romanaţi, distrus parţial de trupele române

în retragere (S.J.A.N. Olt)

Şarja de la Robăneşti



sergentul voluntar Gheorghe Donici, în vârstă de 67 de ani care a luptat și în războiul

nostru pentru neatârnare.

Luptele pentru ocuparea liniei romanațene au continuat cu acțiunile Diviziei 41

Infanterie germane care la Lânga respinge rezistența diviziei 1/17 române obligată să se

retragă pe stânga Oltețului pe poziția Bârza-Teiușul-Leotești. În același timp, Brigada 1

Roșiori s-a retras la Bobicești, iar Brigada 2 Roșiori la Piatra-Olt.

La 11/24 noiembrie, Divizia 41 Infanterie germană trece Oltețul la Balș prin vad,

deoarece podul fusese distrus de români în timpul retragerii. În seara aceleiași zile, grupul

Kuhne ocupase 2/3 din județul Romanați, Divizia 6 Cavalerie făcând cap de pod pe stânga

Oltului, Divizia 7 Cavalerie ocupase Caracalul, Divizia 41 Infanterie se afla la Balș

pregătindu-se să treacă pe stânga Oltului în dreptul Slatinei, Divizia 101 Infanterie se afla

la Spineni, Divizia 11 Bavareză la Balș-Mirila, Diviziile 301 și 115 Infanterie se găseau,

prima în marș spre Drăgășani, iar a doua către Filiași.

La sudul județului Romanați acționau, după retragerea și regruparea ordonată la

stânga Armatei I, între Stoenești și Islaz, Detașamentul Dunărea (colonel Văitoianu) și

Grupul Cerna (colonel Demetriade). După ce la 7/20 noiembrie, colonelul Demetriade ia

comanda ambelor detașamente, sub presiunea inamicului (grupul Szivo) se hotărăște

deplasare spre Olt pe trei coloane:

-Coloana de Sud, căpitan Grigoriu, înaintează pe șoseaua Dăbuleni, Celeiu, Corabia;

-Coloana Centrală, colonel Lupașcu, pe drumul Ocolna-Sud, pădurea Dăbulenilor,

Iancuța, Ștefan cel Mare;

-Coloana de Nord, colonel Stavrache, de la Ocolna face un marș mai mic.

La 8/21 noiembrie, cele trei coloane înaintează spre Celeiu, Vârtop, Vișina Mare,

distribuindu-se pe direcții diferite pentru a asigura spre sud, înaintarea spre Olt.

La Corabia, batalionul maiorului Nicoleanu alungă trupa debarcată de pe

monitoarele „Sava” și „Maros”, luând aceste două vase sub foc și lovindu-le din plin.

La 9/22 noiembrie, cele două detașamente ajung pe Olt dar în spatele lor inamicul

începe urmărirea cu focuri de artilerie care, din cauza ceții, nu-și ating scopul.

Pentru zilele de 10/23 și 11/24 noiembrie, trupele sunt cantonate în satele înșirate

de-a lungul Oltului, până se va repara podul de la Izbiceni. În acest interval de timp, grupul

Szivo înaintează dinspre Vișina și Caracal și, după o luptă inegală cu cele trei batalioane

de militari români, ocupă satul Cilieni.

În zorii zilei de 10/23 noiembrie, inamicul atacă satul Potlogeni unde se produce

aceeași dramă – batalionul de milițieni cu maiorul Niculescu se predă inamicului.

La ora 6,30 inamicul care debarcase trupe proaspete la Corabia, înaintează pe la

sud de Tia Mare. Este întâmpinat însă de artileria Brigăzii 2 aflată la Izbiceni. Între timp,

podul, care se spera să fie gata, este luat țintă de artileria vrăjmașă, creându-se o situație

dificilă pentru trupele române.

La ora 10,30 are loc un mic consiliu la comandamentul Brigăzii I spre a judeca

situația și a lua măsuri în consecință. Descurajarea începuse să încolțească în sufletele

oamenilor. Părerile sunt împărțite, după ce se ascultă raportul șefilor de unități și

comandanților de sectoare. Erau de față colonelul Stavrache, colonelul Tăutu, colonelul

Cristodulo, maior Protopopescu, căpitan Corciu, locotenenții Tănăsescu, Papadopol și

Nicolaescu.



„-Cum stăm copile? – mă întreabă colonelul Stavrache.

Simțeam situația descurajatoare și în clipa întrebării mă hotărâi să răspund

energic și să dau curaj tuturor.

-Excelent, d-le colonel. În sectorul nostru nu va trece niciodată inamicul.

- Asta este băiete, la tine stăm excelent, dar e chestiunea cum stăm pe tot frontul!

Uite, îl vezi? Și-mi arătă cu degetul un băț cu batistă albă.

Am priceput și m-am grăbit să răspund:

-Nu, nu, d-le colonel, nu acum, în

nici un caz, soldații luptă cu moralul ridicat

și muniții mai sunt pentru toate armele”

(Nicolaescu, Șt., Crantea-Nicolaescu, N.,

1928, p.73).

În pofida acestei situații disperate,

când pânza de gloanțe se întindea peste tot

drumul până la Izbiceni, soldații români nu

părăsesc pozițiile lor și trag cu toată forța

până la istovire; încercările inamicului de a

pătrunde în sat prin unele puncte, au fost

respinse cu pierderi grele.

Ordinul colonelului Stavrache: „Se

atacă satul Potlogi; artileria bombardează

fără încetare; trupele de pe lizieră să

deschidă foc viu și puternic, fără

întrerupere. Acțiunea începe imediat”, suna

ca o hotărâre categorică într-un moment foarte greu. Luptele angajate își urmară cursurile

și focurile erau din ce în ce mai intense. Din nefericire, cu tot curajul și eroismul ostașilor

români, sprijiniți și de localnici romanațeni, fatalitatea își juca ultima carte pentru ei.

Iată, în cele ce urmează, cum descrie locotenentul Nicolaescu tragicul moment:

„În acest moment de

groazavă durere, când

totul s-a sfârșit, ochii

tuturor se îndreaptă

spre drapelul

Regimentului 17; toți

se reped plângând și îl

sărută. Pânza sfântă ca

și giulgiul lui Christos,

șterge lacrimile

noastre și mângâie

obrajii arși de focul

durerii […] scena era

nespus de dureroasă;

ființa noastră rămăsese

în întuneric și gândul

Col. Stavrache

Monumentul Eroilor din Caracal inaugurat la 2 iunie 1927



era îndreptat către drapel;

să nu cadă în mâinile

inamicului. Hotărârea

supremă a fost să ardem

pânza, iar acvila și bastonul

să fie îngropate.

Proprietarul casei unde ne

adăposteam lua parte la

această ceremonie tristă cu

toată familia, pătrunși de

durerea ce o simțeam cu

toții în acea clipă”

(Nicolaescu, Șt., p.78-79).

În imposibilitatea

de a mai continua lupta,

colonelul Stavrache

hotărăște încetarea focului

și-l desemnează pe maiorul

Protopopescu să trateze cu

inamicul depunerea armelor în schimbul garantării vieții luptătorilor.

Răspunsul telefonic aducea vestea că eroii au dreptul la respect. Românii nu

erau învinși, ci constrânși de împrejurări să capituleze.

Astfel se încheie odiseea detașamentelor „Cerna” și „Dunărea” și, odată cu ea, lua

sfârșit epopeea apărării Romanațiului. Invazia acestui străvechi colț de pământ românesc

era fapt împlinit. Începea, din păcate, calvarul ocupației străine și în județul Romanați.

Referințe bibliografice

1. Botar, D., (1992), Atunci la Robănești, Editura Didactică Și Pedagogică, București.

3. Găvănescu, C., (1918), Războiul nostru pentru întregirea neamului(August 1916-

aprilie 1918), Tipografia Serviciului geografic al armatei, Iași.

4. Nicolaescu, Șt.,căpitan, Cranta-Nicolaescu, P., institutor, (1928), Pagini de glorie din

Războiul pentru întregirea neamului. Grupul Cerna, Editura Institutului de Arte Grafice

„Ramuri”, Turnu-Severin.

1. Zăuleanu-Gheorghiu, D., Zăuleanu, I., (2002), Județul Romanați în anii Primului

Război Mondial. 1914-1918, Editura Fundației „Universitatea pentru Toți”,

Slatina.

Militari austrieci fotografiaţi la atelierul foto Chaland din

Caracal la 17 martie 1918 (S.J.A.N. Olt)



Oraşul Slatina sub ocupaţia germană 1916-1918

Ion D. Tîlvănoiu

La 15/28 august 1916, România intra în război pentru realizarea unităţii naţionale.

După trecerea Carpaţilor, fiind nevoite să facă faţă unei ameninţări pe un front larg,

armatele noastre au fost silite să se retragă, frontul fiind spart pe Valea Jiului. După

încercarea eroică de a întârzia înaintarea inamicului spre Capitală (Şarja de la Robăneşti),

trupele noastre au ajuns pe aliniamentul Oltului la 9 noiembrie 1916, încercând să reziste.

La 100 de ani de la aceste tragice evenimente, ne amintim cu pioşenie de jertfa

eroică a înaintaşilor noştri şi suferinţele îndurate de acea generaţie care a făurit România

Mare.

După bombardarea oraşului şi distrugerea podului peste Olt (inaugurat în 1892),

trupele germane intră în Slatina la 14 noiembrie 1916. Amănunte despre acest eveniment

ne dă negustorul slătinean Ion Hagi-Pop, care, fiind vorbitor de limbă germană, a fost

delegat de locuitorii oraşului

să îi întâmpine pe năvălitori:

,,Capitularea oraşului Slatina

la 14 noiembrie 1916. Totul

se petrecea într-o luni. Mă

întorceam de la prăvălie de la

domnul I. Sterian unde

avusesem conciliabule cu

maior Aldea şi căpitan

Savopol. Eram terorizaţi,

toată lumea, că vom fi

bombardaţi cu tunurile de 42

cm, că ne vor face una cu

pământul. Se hotărî să se

scoată la ferestre şi balcoane

drapele albe, fie prosoape sau cearşafuri- semnul păcii. Nu însă şi cel care va cere pacea

va capitula. Venind spre casă, văd la colţul străzii Lipscani, la casele Raicu, lângă stâlp,

un ofiţer într-o manta, în baston, cu ochelari. Mă duc drept la dânsul, îl salut frumos (nu

afectuos). Şi-i spun ferm:

-Domnule comandant, noi ne predăm (pe nemţeşte).

–Bine, răspunse dânsul impetuos. Să daţi trupei mele ceai, lapte, franzelă,

ciocolată. (Noi mâncam la două săptămâni fasole cu varză şi varză cu fasole).

Îi răspunsei:

-N-avem!

Dânsul însă ridică vocea şi-mi repetă:

-Trebuie să daţi, altfel vă închid.

De-astă dată-i afirm:

-Primesc!

Retragerea, desen de Iser



Îmi mai zice să zic poporului să treacă pe trotuar ca prin mijloc să treacă trupele.

Am zis acest lucru orăşenilor slătineni. Deodată iese din front un şeplan de catană şi

repetă tare vorbele

către public (era

român austriac

după uniformă şi

capelă). Faţă

dintre cetăţeni

erau: d. Atanasiu,

Titi pălărierul şi

Iancu Avram

funcţionar hăinar

care mâncă trei

bastoane de la

comandant fiindcă

se amestecase în

vorbă pe când

parlamentam cu comandantul. Se află ca prin fir electric cele petrecute şi începu a ieşi

lumea la iveală de prin beciuri şi pivniţe unde se ascunsese de frica bombelor şi a

schijelor. Seara, la orele 6 şi ½, vrând să tălmăcesc unui sergent german ce vrea de la

covrigăreasa de peste drum, mă luă ca călăuză, că ştiu nemţeşte, să le arăt magaziile de

producte arse. M-au eliberat la ora 9 seara după un dialog sever, spunându-mi de 4 ori că

mă împuşcă, să le spun numai adevărul. Adresându-se bărbăteşte: ,,Burger”(Cetăţene),

mai târziu ,,Onkel” (nene)...

Ziua de 14 noiembrie ar fi deci, o zi de groază pentru noi slătinenii dar şi pentru

mine c-am suit şi coborât calvarul. Har Domnului că exist.”

Mari pagube în oraş au fost cauzate de bombardamente. Mai multe imobile de pe

străzile Malul Livezii, Carol (Bucureşti), Rătescu, Vintilă-Vodă, Abator, Sopot, Lipscani,

Vederii, Dealul Viilor

au fost distruse sau

avariate. În special

strada Malul Livezii a

avut de suferit deoarece

acolo erau aşezate

tunurile armatei române

ce apărau oraşul. Au

suferit avarii mari

bisericile Sf. Nicolae

Târg, Sf. Nicolae

Coastă şi Adormirea

Maicii Domnului

situate pe aceeaşi

stradă, în bătaia

tunurilor germane

Intrarea trupelor germano-austro-ungare de ocupaţie în Slatina la

14 noiembrie 1916 (S.J.A.N. Olt)

Trupele germane ocupă Slatina la 14 noiembrie 1916



În oraş

s-a instalat o

garnizoană

având în frunte

pe colonelul

Nicolas, care

îndeplinise

această funcţie

şi la Bruxelles.

Administraţia

românească este

reorganizată,

prefect vine C.

Zănoagă în

locul lui Al. Ghirgiu care se refugiase în Moldova. La oraş s-a format o comisie interimară

având ca preşedinte pe Gh. Stavri şi ca ajutor pe D. Istrătescu, pentru că şi fostul primar,

N.M. Bircii, se refugiase.

S-au luat primele măsuri: pâinea şi carnea se distribuie numai individual şi pe

cartele. Imediat se instalează în oraş Comandaturile de ocupaţie: Comandatura de Etapă nr.

268 Slatina, Comandatura Districtului VII Olt, Comandatura Pieţei, Regiunea de încărcare

nr. 11, Biroul de încărcare a cerealelor, Comandatura Forestieră, Agronomul districtului.

Imediat, din birourile acestor comandaturi au pornit ordinele pentru tot felul de rechiziţii şi

confiscări sub ameninţarea pedepselor cu amendă sau închisoare. Termenele de executare

erau, de obicei, foarte scurte.

Comandantul

militar al trupelor de

ocupaţie a ordonat

demontarea utilajelor

de la întreprinderea

metalurgică (probabil

moara ,,Aluta”) din

Slatina şi expedierea

lor în Germania (A.

Deac, I. Toacă- Lupta

poporului român

împotriva

cotropitorilor 1916-

1918, Ed. Militară,

1978, p. 27).

Institutorul G. Poboran

a fost arestat pentru că

fusese în trecut

preşedintele Ligii

Culturale din oraş.

Trupele invadatoare pătrund în Slatina prin lunca Oltului

Imagine reprezentând ocuparea Slatinei de către trupele

germano-austro-ungare



La 12 mai

1917, şeful biroului de

control al etapei cere

primarului situaţia

exactă a locuitorilor

din oraş spre a le

elibera bilet. În termeni

foarte duri, primarul

este înştiinţat că dacă

până la 14 mai, ora 8

nu se vor prezenta toţi

cetăţenii la biroul din

str. Lipscani nr. 22

,,veţi fi amendat cu 500

de lei”.

Obligaţia de a

trimite femei la muncă

în folosul ocupantului revenea poliţiei locale. Astfel, la 5 iunie 1917, poliţaiul local M.C.

Georgescu raporta primarului că a trimis la Strehareţi pentru munca câmpului un număr de

68 femei. Pe o listă separată erau arătate cele 26 persoane care au refuzat să meargă şi

adresele lor.

La 10 iunie 1917 primăria oraşului emite ordonanţa nr. 251 în care se specifica

faptul că: ,,Toţi locuitorii acestui oraş, bărbaţi şi femei, de la vârsta de 15 ani în sus, fără

ocupaţiuni, buni de munca câmpului, trebuie să fie întrebuinţaţi la muncile agricole de la

Şcoala Strehareţi şi la muncile de pe moşia oraşului şi la locurile locuitorilor care n-au

braţe de muncă. Se va anunţa în sus cu două-trei zile înainte acei ce trebuie să se prezinte

la Strehareţi şi că trebuie să se prezinte singuri la ora 6 dimineaţa. Conform ordinului

Comandaturii Etapei Mobile nr. 268 Slatina, acei ce nu se vor prezenta în ziua şi ora

fixată vor fi pedepsiţi cu amendă şi închisoare sau cu amândouă pedepsele împreună.

Atragem atenţia populaţiunii asupra acestui ordin şi o invităm să se supuie de bună voie

pentru a nu suferi pedepse”.

Lipsa acută de alimente face să crească preţurile în oraş încât, într-un raport al

poliţiei către primar din 18 iunie 1917 se arată că ,,populaţiunea oraşului este nevoită să se

lipsească de zarzavaturi, care astăzi constituie singurul aliment al celor săraci, sau să fie

forţaţi să plătească preţuri cu adevărat fabuloase”. Asta în vreme ce populaţia era

obligată să predea săptămânal ouăle la comandatură după cum se vede din anunţul

primăriei Slatina din 12 august 1917: ,,Se aduce la cunoştinţa generală că pentru că nu

s-au adus 350 ouă săptămâna trecută, primăria a fost condamnată la 175 lei amendă. Aşa

fiind, se vestesc cei care n-au adus ouăle săptămâna trecută ca până sâmbătă 22 curent,

ora 12 din zi, să aducă la primărie câte cincizeci de bani de fiecare ou neadus. Cei care nu

vor aduce banii vor fi daţi pe listă la Comandatură care îi va condamna la închisoare cum

s-a întâmplat cu locuitorii satului Stejarul din judeţul nostru, care au făcut câte 14 zile de

închisoare fiindcă n-au adus ouăle la timp şi încă au plătit şi amendă câte 0,50 lei de

fiecare ou. Se atrage atenţia celor în cauză să se conformeze”.

Imagine reprezentând ocuparea Slatinei de către trupele

germano-austro-ungare



La 26 septembrie 1917, Comandatura germană de Etapă nr. 268 din Slatina

înştiinţează primăria Slatina să strângă şi să predea toate cazanele de ţuică aflate în oraş

care trebuiau predate la Secţia Materiale Prime de Război de la Cazarma Regimentului 43

Infanterie. În încheiere se menţiona că ,,dacă până la finele acestei săptămâni nu vor fi

furnizate la locul indicat

toate cazanele, veţi fi aspru

pedepsiţi”.

În 11 ianuarie

1918, Comandatura

Germană de Etapă trimite

Primăriei Slatina un ordin

prin care cerea să furnizeze

la 3 februarie 175 bucăţi de

gâşte specificând că ,, acest

număr trebuie neapărat

furnizat. Dacă nu se poate

completa cu gâşte şi raţe se

vor primi pentru

completare cocoşi şi în cel

mai rău caz găini şi curci. Veţi lua deci din orice curte unde veţi găsi păsări fără diverse

consideraţiuni.”

Pentru confortul şi distracţia ocupantului german, Primăria oraşului era de

asemenea obligată să acţioneze prompt. Astfel, la 27 ianuarie 1918, Comandatura de Etapă

cerea Primăriei din Slatina să pună la dispoziţie pentru seara aceleiaşi zile 5 lăutari la

cantina Zoller. La 22 aprilie 1918, aceeaşi comandatură cerea să se mobileze în aceeaşi zi

camera unui medic german de la spitalul judeţean. La 7 iunie acelaşi an, ordona Poliţiei să

pună la dispoziţia poştei militare germane o brişcă pentru transportul corespondenţei

militare de la gară în cursul aceleiaşi zile. Lipsa de scrupule îi făcea pe ocupanţi să

pretindă de la populaţie să contribuie cu ghirlande de flori şi coroane de brad la

înmormântarea ofiţerilor germani. Şeful muzicii militare austriece a reclamat la un moment

dat că aproape nu poate cânta cu muzica în grădina publică din cauza aglomeraţiei

,,diferitelor persoane civile” şi cerea ca prin agenţii poliţiei publicul să fie îndepărtat.

Îndrăzneţ şi ironic, poliţaiul Mandragiu răspunde: ,,Am onoare a vă comunica că luând act

de cele arătate, am luat măsuri în ce priveşte populaţiunea civilă. Cum însă s-a observat

de prima oară când a cântat muzica militară, aglomeraţia în jurul muzicii o fac şi militarii

germani şi austriaci, asupra cărora organele noastre nu au nici o influenţă. În consecinţă

vă rog a lua măsurile ce le veţi crede de cuviinţă pentru această a doua parte”.

După încheierea păcii de la Buftea şi demobilizarea soldaţilor, s-a dat o dispoziţie

prin care se interzice orice manifestare de simpatie faţă de demobilizaţii români, erau

interzise întruniri sau aglomerări de oameni ,,însoţirea de demobilizaţi ai armatei române

în mod ostentativ, ridicarea de ovaţii, discursuri către asistenţi precum şi orice acţiune

care este propice a periclita ordinea şi siguranţa circulaţiunii. Vizitarea în uniformă a

cârciumilor şi a altor localuri publice este interzisă demobilizaţilor. Organele poliţieneşti

sunt făcute atente să procedeze fără consideraţie contra abaterilor. Abaterile se pedepsesc

Sediul Comandaturii de Etapă 268 Slatina s-a instalat în

localul Băncii



cu amendă până la lei 3000 sau cu închisoare până la o lună, după alegere sau cu ambele

deodată, întrucât după legea de război nu este stabilită o pedeapsă mai mare”.

Fiind dificil de îndeplinit ordinele cu termene scurte, Poliţia oraşului a cerut

Primăriei la 11 iunie 1918 ca cererile pentru căruţe să fie făcute cu cel puţin o zi înainte,

deoarece proprietarii de căruţe sunt plecaţi la munci.

Uneori, pretenţiile ocupanţilor depăşeau posibilităţile locale. Astfel, la 16 aprilie

1918, Poliţia comunica Primăriei că ,,în acest oraş nu avem decât 50 de care cu boi, din

care cel puţin 25 sunt deteriorate, aşa că nu avem de unde să procurăm numărul de 70 de

care pe care-l cereţi dvs”. La 17 iunie 1918, Primăria se vedea nevoită să explice

camandantului de etapă că locuitorii nu pot da ouă conform recensământului deoarece nu

mai au cu ce hrăni păsările care sunt doar de formă ,,întrucât locuitorilor le lipsesc cu

desăvârşire alimentele chiar şi pentru familiile lor, dar a mai întreţine şi păsări”.

Autorităţile de ocupaţie nu se lăsau înduplecate de acest gen de plângeri aplicând

dispoziţiile cu o implacabilă duritate, storcând la maxim resursele localităţii. Documentele

de arhivă amintesc numeroase citaţii în faţa autorităţilor administrative şi judecătoreşti,

amenzi şi arestări. Locuitorul Gh. Florescu este amendat pentru că nu a tăiat iarba de lângă

gardul de la stradă, alţii sunt arestaţi.

O altă formă de jaf folosită frecvent de ocupant au constituit-o rechiziţiile. Au fost

rechiziţionate mai întâi clădirile necesare încartiruirii unităţilor militare şi diferitelor

instituţii. Cu prioritate au fost rechiziţionate locuinţele ofiţerilor români care erau refugiaţi

cu întreaga familie. Aproape zilnic se rechiziţionau căruţe, trăsuri şi brişti pentru

transportul materialelor. Se rechiziţionau şi oameni pentru muncile cele mai diferite:

încărcatul cerealelor, transportul vitelor, transporturi de lemne, cărămidă, gheaţă, curăţatul

pivniţelor şi altele. Rechiziţiile se făceau în prezenţa agenţilor primăriei sau poliţiei şi se

eliberau bonuri care, în general au rămas neachitate. Rechiziţiile au continuat şi după

Pacea de la Bucureşti care ne-a impus sarcini foarte grele. De asemenea s-a recurs la

confiscări. Toate obiectele din aramă au fost confiscate, de asemenea clopotele bisericilor.

S-au reclamat şi furturi. Astfel, la 17 iulie 1918, doi soldaţi austrieci au intrat cu forţa în

Grădina Publică din Slatina luând de la sera florilor, aflată în grija grădinarului Florea

Marin, 9 blăni în lungime de 5 metri pentru a face cutii de expediere în Austria. Trei

cetăţeni din strada Oltului s-au plâns primăriei că 2 germani înarmaţi le-au luat cu două

care cocenii ce-i aveau pentru vite. Din magaziile primăriei s-au luat 187720 kg. grâu

rechiziţionat iar la Şcoala de Agricultură de la Strehareţi s-a instalat un agronom care se

îngrijea de efectuarea semănăturilor, a muncilor şi a recoltării cerealelor. Au fost cultivate

toate terenurile libere din oraş şi chiar curţile mai largi. Oamenii erau scoşi la muncile

agricole în loturi săptămânale, organizate şi planificate de agronomul districtului, cpt.

Hauffe. Din magaziile producătorilor au fost ridicate toate rezervele de cereale, au fost

luate animalele mari (7 boi, 18 cai, 76 junci, 87 vaci, 810 oi, 6 scroafe, 125 miei, 142 porci

şi purcei, 21 viţei). Preotul Vasile Constantinescu reclama după război că i s-au luat stupii

cu albine. Nu era uitat nici părul animalelor, din ordinul Comandaturii, toţi locuitorii care

posedau boi, cai, vaci, viţei şi mânji de la un an în sus, au fost obligaţi să se prezinte în

ziua de 25 ianuarie 1918 în oborul de vite din târgul săptămânal pentru a fi tunse şi a preda

părul. Posesorilor de capre li s-a pus în vedere să-şi tundă caprele şi să predea părul la

comandatură. Şi cadavrele erau ridicate, desigur pentru pieile sau grăsimea lor. Erau



ridicate lemnele de foc din depozite şi curţi particulare, negustorul Gănescu din str.

Vederii, nr.1 reclamând că i s-au ridicat 7 vagoane de lemne tăiate în valoare de 7000 lei.

Inginerului G. Leduncă din str. Basarab, nr. 43 i s-au luat 18 836 litri de vin din beci.

Locuinţele au fost golite de mobilier, maşini de cusut, haine, lenjerie, bijuterii, obiecte

casnice, articole de menaj, unelte agricole, vehicule, furaje. Lui Dumitru Stănculescu din

str. Gării, nr. 43 i s-au luat 12 000 kg aramă lucrată, robinete şi automate de alamă,

lavoare, robinete, scule în valoare de 120 980 lei şi a fost şi amendat şi a făcut şi

închisoare. Intelectualii oraşului ( avocatul Ion N. Bellu, avocatul C. Polihron, avocatul Al.

Beletti, dr. N.A. Petrescu, profesorii L. Lazea şi D. Mirodot) au fost prădaţi. Lui Titus A.

Stoika i s-au luat 600 de cărţi şi colecţia ziarului ,,Ecoul Oltului” iar institutorului G.

Poboran, autorul unei valoroase ,,Istorii a oraşului Slatina” i s-au luat cărţi în valoare de

425 lei şi o colecţie de monede antice evaluată la 5000 lei. Căpitanul N. Vasiliu, şeful

muzicii şi-a pierdut biblioteca muzicală în valoare de 9000 lei. Au fost de asemenea

devastate bibliotecile instituţiilor din oraş şi ale bisericilor.

Instituţiile bancare şi de credit şi-au încetat activitatea, acestea fiind lipsite de

beneficiile ce ar fi putut realiza.

Nici retragerea ocupantului nu s-a desfăşurat în linişte, aşa cum s-ar putea crede.

La 29 noiembrie 1918, directorul Şcolii ,,Ştefan Protopopescu” din Slatina informa

revizoratul şcolar despre pagubele pricinuite şcolii de trupele de ocupaţie germano-

austriece: ,,Eri, 11 noiembrie, a.c. către seară, a sosit şi cantonat în oraş un convoi de

coloane germane care au venit din direcţia Piteşti şi au avut o purtare mai mult decât

sălbatică. După ce au ridicat de la locuitori porci, păsări, viţei, au aşezat bucătăria în

cancelaria şcoalei; antreul l-au făcut abator şi sala de clasă dormitor şi sufragerie. Şcoala

are pagube mari: podelele antreului cancelariei pline de două degete de sânge şi păr de

animale; pereţii afumaţi peste tot; băncile distruse; una jumătate de stânjeni de lemne ce

au fost tăiate mărunt şi depozitate în şcoală a fost arsă; diverse lucruri mărunte distruse

(mese, scaune). Faţă de diferite svonuri că în urmă vin alte convoiuri de care şi trupe, am

dispus evacuarea întregului mobilier şi şcoala a rămas goală”.

O altă mărturie ne

arată că un ofiţer german a

luat la retragere un

microscop de la abatorul

comunal ce servea la

examinarea trichinei şi un

cazan de aramă care servea

la opărirea porcilor.

După încheierea

păcii, colonelul Jitianu,

prefectul judeţului Olt,

comunica primăriei oraşului

la 12 decembrie 1919 că a

fost avizat de Ministerul de

Interne de crearea

Comisiunii pentru refacerea

Ocupanţii colectează produsele agricole de la populaţia

românească (S.J.A.N. Olt)



gospodăriilor şi întreprinderilor din zonele dăunate de război, în care intra şi oraşul Slatina.

Comisia judeţeană s-a constituit la 1 ianuarie 1920. Conform dispoziţiilor Ministerului de

finanţe, locuitorii de la oraşe trebuiau să completeze individual declaraţia model A, iar cei

din mediul rural declaraţia model B. Acestea se întocmeau în dublu exemplar, unul fiind

înaintat Administraţiei Financiare iar celălalt Judecătoriei de Ocol sau Tribunalului local.

La 27 decembrie 1918, Primăria oraşului Slatina a anunţat printr-o publicaţiune

pe locuitori, ca în termen de 15 zile să facă declaraţii la Administraţia Financiară de

pagubele avute. Comisia judeţeană pentru constatarea şi evaluarea pagubelor de război a

fost condusă la Olt de N. I. Crăciunescu, preşedintele Tribunalului Olt. Constatările au fost

făcute prin acte de expertiză de către persoane învestite cu această putere şi apoi

confirmate de tribunal. Printre aceşti experţi întâlnim numele judecătorului Buzescu,

avocatul C. Popoviceanu, inginerul Vasile Constantinescu, ing. Delugan, profesorul

Procopiu (directorul Şcolii de Agricultură de la Strehareţi). Cum comisia lucra încet, la 17

iunie 1920, Ministerul de Interne- Serviciul Despăgubirilor cu adresa nr. 42924 se adresa

Primăriei Slatina cerând: ,,Pentru a nu periclita interesele noastre înaintea comisiunii de

reparaţiuni de la Paris, care a început să funcţioneze şi ne poate cere dintr-un moment

într-altul cifra exactă a pagubelor de expertiză, să se urgenteze lucrările de constatare şi

evaluare a pagubelor”. Potrivit actelor păstrate, la Slatina, dintr-o populaţie de 10 806

locuitori s-au păstrat 550 cereri, desigur multe probabil s-au pierdut, suma totală a

despăgubirilor revendicate fiind de 14 483 897 lei în valuta dinainte de război. Cele mai

mari pierderi, potrivit cu starea lor materială, le-au suferit comerciantul Ioan T. Mihail,

care era şi proprietar funciar (3 766 979 lei) şi Zaharia Diculescu (3 411167 lei) iar dintre

instituţii Primăria a cerut să fie despăgubită cu 5 526 282 lei iar Banca Oltului cu suma de

1 342 000 lei. În declaraţia de despăgubire, avocatul slătinean I. I. Florescu care pierduse

bunuri în valoare de 57 600 lei aprecia: ,,Am fost bogat pe seama mea, iar astăzi sunt

sărăcit complet din cauza războiului”.

Ocupaţia germană din 1916-1918 asupra unei părţi din ţară, a însemnat o perioadă

neagră din istoria noastră. Ocupantul, în dispreţul oricăror principii a procedat la spolierea

sistematică a resurselor şi locuitorilor, s-a comportat abuziv şi discreţionar, a tratat

locuitorii rămaşi în teritoriul ocupat ca pe nişte sclavi. Aceste lucruri trebuiesc cunoscute

de generaţiile de azi când, se găsesc voci care afirmă că superioritatea ocupantului ar

constitui un element civilizator pentru cel ocupat, ceea ce ar justifica orice ocupaţie. Noi

credem că prima condiţie pentru dezvoltarea unei naţiuni este libertatea şi independenţa ei

economică (fără de care nu poate exista cea politică).

Bibliografie selectivă:

1. Gh.Mihai, Badea Geaucă- Istoria oraşului Slatina în documente, vol. 1-2

2. Constantin Chiriţescu- Istoria războiului pentru întregirea României, ediţia a II-a, vol. 3,

3. Al. Marghiloman- Note politice, vol. II, Bucureşti, 1927.

4. C. Găvănescu- Războiul nostru pentru întregirea neamului, Iaşi, 1918.

5. Augustin Deac, Ion Toacă- Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918,

Ed. Militară, 1978



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-- Noiembrie

_ 17 nov. 1538, prima atestare documentară a oraşului Caracal.

_ 9 nov. 1602, maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul dăruieşte mănăstirii Cozia

Frăsinetul şi Studiniţa din judeţul Romanaţi.

_ 9 nov. 1753, conform pisaniei s-a terminat zidirea bisericii ,,Episcopia” din Balş,

ctitor protopopul Radu Căzănescu.

_ 17 nov. 1793, Vodă Moruzi surghiuneşte la Arnota trei boieri olteni: Gigârtu,

Milcoveanu şi Vulturescu.

_ 20 nov.1795, m. filantropul slătinean Ionaşcu Cupeţul, ctitorul bisericii Ionaşcu, al

şcolii şi spitalului din Slatina. Înmormântat la ctitoria sa de la Slatina.

_ 20 noiembrie 1817, m. marele ban Constantin Filipescu, a donat Caracalului o mare

suprafaţă de teren.

_ 17 nov. 1820, se termină pictura la Biserica Tuturor Sfinţilor din Caracal.

_ 24 nov. 1821 n. în com. Leu- Romanaţi N.B.Locusteanu, om politic.

_ nov. 1853 n. Ion St. Cesianu, senator de Romanaţi între 1904-1907, mare proprietar la

Gura Padinii.

_ 7 nov. 1855, n. la Slatina violonistul Nicolae Buică (Memoria Oltului nr.8/2012)..

_ 1 nov. 1856, apare la Brusa publicaţia ,,Conservatorul”, scoasă de N. B. Locusteanu

aflat în exil.

_ nov. 1865, ia fiinţă la Slatina prima şcoală preparandală pentru învăţătorii comunelor

rurale din Olt şi Teleorman.

_ 16 nov. 1866, Ioan Varipati lasă prin testament Slatinei averea spre a se întreţine ,,şcoală

cu clasuri mai înalte”. Urmează un proces lung cu Casandra Varipati la sfârşitul căruia

primăria Slatina, cu ajutorul juristului C. Dissescu intră în posesia donaţiei.

_ 17 nov. 1866 ,,Ateneul Român” din Bucureşti îşi inaugurează conferinţele, P.S. Aurelian,

susţinător alături de C. Esarcu şi alţii al înfiinţării Ateneului, va fi primul conferenţiar.

_ 22 nov. 1870, n. Gh. Popescu Bragadiru, fost profesor de muzică la Liceul ,,Radu

Greceanu” din Slatina.

_ 4 nov. 1871, n. prinţul Barbu Al. Ştirbei la Buftea. A stăpânit şi moşia Ştirbei (Iancu

Jianu)- Romanaţi.

_ 1 nov. 1874, n. la Dioşti- Romanaţi Ilie Constantinescu, profesor şi colecţionar .

_ 8 nov. 1874, n. la Colibaşi Romanaţi g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012).

_ 1 nov. 1875 , n. prinţul C. Basarab Brâncoveanu în Franţa, botezat de fostul domn al

Moldovei Mihai Sturdza. A fost preşedintele P. Conservator din Romanaţi.

_ 19 nov. 1881, n. la Slatina ing. I.G.Tiberius Sfinţescu, fiul profesorului I. G.Sfinţescu.

_ 20 nov. 1884, n. la Caracal g-ralul Dumitru Rădulescu.

_ 28 nov. 1884, n.Vasile Alimăneşteanu, senator P.N.L. de Olt.

_ 4 nov. 1894, Take Gazan termină la Verguleasa volumul ,,Ore de nelucru”.

_ 15 nov. 1894, n. la Slatina juristul Mihai Chirculescu.

_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Progresul din Romanaţi”, ziar conservator ce susţine

candidatura lui Take Ionescu la Colegiul I de Romanaţi.

_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Romanaţii” organ P.N.L. Caracal condus de N. Bibian,

P. Brătăşanu şi I. Brabeţianu.



_ 29 nov. 1895, Alexe Nicolau lasă prin testament oraşului Slatina ,,Hotel Regal”.

_ 26 nov. 1901, n. scriitorul Mihai Drumeş. A copilărit la Balş unde a scos revista

,,Licăriri” din care apar 11 numere între 1 august 1915 şi iulie 1916.

_ 14 nov. 1902, n. la Caracal Mihai Uţă, dr. în filozofie.

_ 15 nov. 1908, G. Poboran scoate la Slatina revista ,,Salba”, revista corpului didactic din

judeţul Olt.

_8 nov. 1909, Pavel Brătăşanu termină zidirea bisericii din Şopârliţa- Romanaţi.

_ 13/26 nov. 1909, se naşte la Slatina dramaturgul Eugen Ionescu.

_ 8 nov. 1912, N. Titulescu devine deputat de Romanaţi cu sprijinul lui Pavlică Brătăşanu.

_ 23 nov. 1912, n. pr. Emilian Băldescu în comuna Mihăieşti-Olt, fost deţinut politic.

_ 1 nov. 1913, apare la Slatina ziarul ,,Vremea Nouă” scos de Ion Leţu.

_ nov. 1914, m. la Slatina Dr. C. Leonte, fost senator conservator.

_ 23 nov. 1914, apare la Slatina ,,Tribuna Oltului” cotidian naţional liberal, proprietar

N. Protopopescu. Ziarul duce o campanie contra liderului liberal local Al. Iliescu.

_ 10 nov. 1916, are loc ,,Şarja de la Robăneşti”, încercare eroică de a opri invazia germană.

_ 12-13 nov. 1916, la pătrunderea germanilor în Caracal se sinucide g-ralul Teodor

Iatropol.

_ 14 nov. 1916, trupele germane intră în Slatina deşi podul fusese distrus de români.

_ 8 nov. 1918, apare la Caracal ziarul ,,Ecoul”, primul ziar de după războiul mondial.

_ 20 nov. 1919, apare la Caracal ziarul ,,Conservatorul”, organul P. Conservator din

Romanaţi.

_7 nov. 1920, în prezenţa g-ralului Al. Averescu se face prima împroprietărire din judeţul

Romanaţi, la Deveselu.

_ 9 nov. 1920, apare la Caracal ,,Cooperatorul judeţului Romanaţi”.

_ 7 nov. 1922, N. Iorga conferenţiază la Caracal.

_ 15 nov. 1922, apare la Slatina până în 1928 ,,Gazeta Oltului”, redactor Ion Leţu.

_ 18 nov. 1923, inaugurarea monumentului eroilor din Clocociov.

_ 30 nov. 1923, George Enescu susţine un concert la Slatina (Memoria Oltului 14/2013).

_ 30 nov. 1924, n. la Slatina istoricul N. Stoicescu specialist în istorie medievală.

_ 1 nov. 1925, n. istoricul C-tin Preda la Moruneşti (Memoria Oltului nr. 8/2012).

_ 2 nov. 1925, n. prozatorul şi traducătorul Nicolae Teică la Balş.

_ 12 nov. 1925, este inaugurat monumentul eroilor din Stoeneşti -Olt (Memoria Oltului nr.

44/2015).

_ 23 nov. 1926, n. la Slatina prozatorul şi jurnalistul Tudor Manta, redactor şef la

,,Dobrogea Nouă”.

_ 1 nov. 1928, apare la Bălăneşti Olt ziarul „Brazda nouă” cu simpatii pentru P.N.

Ţărănesc, sub direcţia avocaţilor slătineni I.N. Bellu şi St. C. Păunescu.

_ 11 nov. 1928, dezvelirea monumentului eroilor din Vârtop.

_ 1 nov. 1929, apare la Balş ,,Ţărăncuţa culturală şi politică”, director G. Vasilescu- Balş.

_ 3 nov. 1929, este dezvelit monumentul eroilor de la Corabia.

_ 25 nov. 1931, m. aviatorul Octav Oculeanu (n. Brastavăţu- Romanaţi).

_ nov. 1932, apare la Ursoaia revista ,,Zâmbet de soare” scoasă de Marin Smarand şi

învăţătoarea Ecaterina Datcu (pseudonim Minodora Florişor).

_ 24 nov. 1932, m. Nicolae Buică, violonist, născut la Slatina în 1855.



_ 26 nov. 1932, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi în 1899) scoate la Bucureşti revista

de pamflet ,,Pumnul” (Memoria Oltului 13, 14/2013).

_ 20 nov. 1933, n. la Osica de Sus Mircea Mitran, diplomat şi filolog.

_ 21 nov. 1933, n. scriitorul Anghel Dumbrăveanu la Dobroteasa Olt.

_ 26 nov. 1934, apare la Caracal ,,Straja Ţărănismului” condus de Gh. Mazilescu şi

Victor Mihăilescu iar în 1946 de căpitanul N. Iliescu, organ politic al P.N. Ţărănesc.

_ 5 nov. 1935, m. Gh. Ciontescu, fost profesor de caligrafie-desen la Liceul Radu

Greceanu din Slatina.

_ 16 nov. 1935, n. la Caracal Ion Truică, grafician, regizor şi scenograf.

_ 26 nov. 1935, n. la Priseaca poetul Miron Cordun.

_ 19 nov. 1936, n. la Cungrea Olt poetul şi istoricul literar Iulian Negrilă.

_ 24 nov. 1936, n. la Caracal Tiberiu Prună, dr. în psihologie.

_ 8 nov. 1937, apare la Caracal ,,Buletinul Legionar al Judeţului Romanaţi”.

_ 10 nov. 1937, n. la Clocociov poeta Ioana Bantaş.

_ 24 nov. 1938, apare la Caracal ,,Prietenia Literară”, scoasă de Nellu Cristescu.

_ 7 nov. 1939, ia fiinţă Mitropolia Olteniei.

_ 30 nov.1939, este ales primul mitropolit al Olteniei, Î.P.S. Nifon Criveanu (Memoria

Oltului nr. 1/2012, 13/2013) născut la Slătioara-Romanaţi.

_ 9 nov. 1940 este sfinţită biserica din Doanca în prezenţa mitropolitului Nifon Criveanu.

_ 28 nov. 1940, este asasinat la închisoarea Jilava g-ralul Gh. Argeşeanu.

_29 nov. 1940, n. prozatorul Mircea Andreescu la Radomireşti.

_ 28 nov. 1942, m. Smarand Constantinescu, preşedintele Tribunalului Olt (n. 5 nov. 1889

la Tătuleşti).

_ 30 nov. 1942, m.Virgil Alimăneşteanu, inginer petrolist, frate cu Al. , C-tin şi Vasile

Alimăneşteanu, lideri ai P.N.L. Olt. Al. Alimăneşteanu era cumnat cu Ionel Brătianu.

_ 21 nov. 1943, Mitropolitul Nifon Criveanu publica volumul ,,În Grădina Ghetsimani”.

_ 1 nov. 1944, ia fiinţă la Caracal Societatea Culturală ,,Haralamb G. Lecca”, condusă de

profesorul Pătru Crăciun.

_ 6 nov. 1944, Ştefan Voitec (n. Corabia) devine ministru al Culturii Nationale.

_ 19 nov. 1946, în urma alegerilor falsificate de comunişti, N. Ceauşescu devine pentru

prima oară deputat de Olt din partea P. Comunist Român.

_ nov. 1951, istoricul slătinean N. Stoicescu scoate volumul ,,Repertoriul bibliografic

al monumentelor istorice din România”.

_ 4 nov. 1957, are loc accidentul aviatic de la Vnucovo. Din delegatia P.C.R. care

mergea la Moscova scapă cu viaţă N. Ceauşescu şi moare liderul comunist Gr. Preoteasa.

_ 2 nov. 1966 , m. col. Al. Petrescu, fost comandant al Detaşamentului Păuliş (1944).

_ 1 nov.1967, m. dr. docent Marin Gr. Popescu (n. Arceşti , 1896).

_ 26 nov. 1968, este dezvelită la Slatina statuia lui Tudor Vladimirescu.

_19 nov. 1970, m. g-ralul D-tru Rădulescu (n. Caracal).

_ 2 nov. 1988, m. profesorul caracalean Pătru Crăciun (n. 24 ian. 1908 la Cruşov).

_ 24 nov. 1994, Caracalul este declarat municipiu.

_ 8 nov. 1999, este dezvelit monumentul eroilor de la Radomireşti Olt.

_8 nov. 2001, se dezveleşte în curtea Liceului din Iancu Jianu bustul lui Barbu Ştirbei,

opera lui Eugen Ilina.



Ştiri culturale

Nicolae Coculescu-150

În 2016 se împlinesc 150 de ani de la naşterea profesorului Nicolae Coculescu,

numit de Spiru Haret, la 1 aprilie 1908, director al Observatorului din Bucureşti, în prezent

Institutul Astronomic al Academiei Române. Cu acest prilej, Institutul Astronomic al

Academiei Romane, în parteneriat cu Biblioteca Naţională a României a organizat luni, 31

octombrie a.c., la sediul Bibliotecii Naţionale a României din bulevardul Unirii 22,

simpozionul omagial ,,Astronomul Nicolae Coculescu - 150 de ani de la naştere".

Prof. Coculescu a fost decan al Facultăţii

de Ştiinte, prorector al Universităţii din Bucureşti

pentru o scurtă perioadă, autor al unor însemnate

lucrări de astronomie, primul director al

Observatorului Astronomic din Bucureşti, primul

participant la o expediţie astronomică

internaţională (Senegal, 1893, eclipsa totală de

Soare), membru fondator al Academiei de Ştiinţe

din România, una din cele mai reprezentative

figuri ale ştiinţei europene, continuată prin fiul

său, Pius Servien, fondator al teoriei ritmurilor şi

lingvisticii matematice. Oaspeti ai Simpozionului

au fost prof. Nikolaos Siokis de la Universitatea

din Thessaloniki, care a vorbit despre rădăcinile

aromâne ale astronomului, precum şi d-na

Elisabeth Lambert-Servien, care a vorbit despre

tatăl ei, Pius Servien, fiul astronomului. În timpul

simpozionului a fost lansată monografia ,,Nicolae

Coculescu - o viaţă printre stele" de Magda

Stavinschi şi a avut loc vernisajul expoziţiei

bazate pe documentele aflate la BNaR

sau în arhiva Institutului Astronomic,

care a stat deschisă pentru public toată

luna octombrie. Marţi 18

octombrie, a avut loc la Craiova

lansarea monografiei iar duminică 30

octombrie IPS Robu a oficiat un

requiem la mormântul astronomului de

la cimitirul Bellu Catolic.

Nicolae Coculescu a fost

proprietarul moşiei Constantineşti din

judeţul Olt (1910) care a revenit

Lucreţiei Coculescu (1935), acolo

existând şi un elegant conac al familiei.



Centenarul Şarjei de la Robăneşti

Eroii cavaleriei române, căzuţi la datorie în Marele Război, au fost comemoraţi joi,

10 noiembrie, şi în localitatea Robăneşti, judeţul Dolj. Evenimentul a amintit despre

istorica „Şarjă de la Robăneşti”, când aproape o sută de călăreţi au fost seceraţi de

mitralierele germane pe aceste meleaguri (în 1916 aparţinând de judeţul Romanaţi). Jertfa

bravilor ostaşi români, care şi-au dat viaţa pentru demnitatea şi libertatea noastră în primul

Război Mondial a fost amintită deseori anul acesta, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la

eveniment. Localitatea Robăneşti, din judeţul Dolj, are un loc aparte în această istorie,

fiind legată direct de unul dintre cele mai mari acte de eroism săvârşite de ostaşii noştri.

Aşa se face că, în acele clipe grele, 100 de călăreţi, au înfruntat cu preţul vieţii ploaia de

gloanţe. Comemorarea lor s-a făcut anul acesta într-un cadru solemn, fiind rostite

alocuţiuni şi depuse jerbe de flori la monumentul cavaleriştilor eroi din localitate.

Totodată, un sobor de preoţi, în frunte cu pr. consilier cultural Grigore Vulcănescu, a

săvârşit o slujbă de pomenire pentru cei adormiţi. La finele rânduielii liturgice, pr.

Vulcănescu a dat citire mesajului de binecuvântare, transmis din reşedinţa mitropolitană

pentru acest prilej: „În urmă cu un secol, în focul Marelui Război, sute de viteji din

pământul ţării noastre ieşeau cu arma în mână pentru apărarea demnităţii naţionale şi a

credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti. Cu inima plină de curaj şi virtute, înaintaşii noştri

au purtat această datorie sfântă, de care se leagă astăzi prezentul ţării. Aici, la Robăneşti,

clipele de jertfă ale cavaleriştilor olteni s-au înveşnicit într-un act unic de vitejie, care nu

poate fi nicidecum trecut cu vederea. A rămas înscris în istorie drept „Şarja de la

Robăneşti”. Momentul ne aduce aminte de cei 110 membri ai Regimentului 9 Roşiori,

jertfiţi până la ultimul pentru neam, pentru ţară şi pentru Sfânta noastră Biserică. Astăzi,

când gândim la aceşti bravi înaintaşi ai noştri, ne vin în minte cuvintele Sfântului Apostol

Pavel, care spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă

cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le

credinţa” (Evr. 13, 7).

Pomenindu-ne eroii,

facem și un bilanț al

vieții noastre care

trebuie să fie în

consensul jertfei, căci

jertfa este bineplăcută

numai dacă este

înconjurată de spiritul

pentru care omul s-a

jertfit. Mesajul şi

iniţiativa pe care le transmite astăzi această comemorare sunt spre folosul şi

binecuvântarea noastră. Sunt de folos întrucât învăţăm din pildele trecutului să ne

construim prezentul şi ne asigurăm viitorul, şi binecuvântare pentru că Dumnezeu a

îngăduit ca toţi cei ce i-au slujit să fie laolaltă cu drepţii în Împărăţia Cerurilor. Rugăm pe

Bunul Dumnezeu să dăruiască odihnă sufletelor înaintaşilor noştri, căzuţi la datorie pe

pământul Olteniei, la Robăneşti, iar pe noi, celor ce le facem pomenire, să ne



învrednicească spre împlinirea celor de trebuinţă pentru mântuire”, a consemnat IPS

Părinte Mitropolit.

Demetru Iordana

Vineri 18 noiembrie 2016 în holul Bibliotecii Judeţene ,,Ion Minulescu” din

Slatina a avut loc lansarea cărţii ,,Fata doctorului Ambrozie” de Demetru Iordana, scriitor

slătinean pe nedrept uitat, fost deţinut politic şi victimă a securităţii. Volumul este o

reeditare a singurei cărţi tipărite în timpul vieţii scriitorului slătinean şi apare din iniţiativa

domnului Vlad Iovu (fost prieten şi confident al scriitorului) cu sprijinul omului de cultură

Dumitru Sârghie. Felicităm pe iniţiatorii acestui emoţionant act de restituire culturală,

sperăm că vor fi scoase la iveală din arhiva C.N.S.A.S. şi alte documente, mărturii şi

manuscrise ce au aparţinut omului de cultură slătinean cu un destin atât de tragic şi

nedrept. Revista noastră a prezentat (prin efortul colaboratorilor noştri dr. Mircea Şerbu şi

dr. Nicolae Scurtu) câteva mărturii necunoscute despre viaţa şi zbuciumul creator al lui

Demetru Iordana (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51/2016).

Destinul unui sat de moşneni- Zorleasca (II)

Ilie Dumitru

Moșnenii au fost toți ,,oameni cu ocine încă dinainte vreme din zilele altor domni

bătrâni de demult”. Aceasta este formula tipică apărută în toate documentele care se

refereau la acești autohtoni. Începuturile moșneniei se pierd în negura timpului, dar este o

formă primară de organizare a așezărilor rurale românești. Forma de proprietate era

obștea, despre care amintește toponimul Obștea Veche care mai era numită și Devălmășia

sau Comuna. Apelativul moșnean sau moștean este derivat din cuvântul moș-bătrân,

înaintaș. Moșii sau uncheșii au fost întemeietorii satelor de moșneni. Proprietățile lor se

mai numeau deadine – proprietate moștenită de la bunici, ocinuri-proprietate moștenită de

la tată. Proprietatea moșnenească era numită ohabă – adică așezare liberă care se

autoadministrează după legi nescrise, dar acceptate cu strictețe.

Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: Cine a fost cel care a donat Mănăstirii

Dintr-un Lemn moșia pe care a deținut-o Trufanda vistierul? Cercetând pomelnicul Sfintei

Mănăstiri Dintr-un Lemn, publicat în revista Mitropolia Olteniei, an VIII, nr. 4-5, aprilie-

mai, 1956, Craiova, am găsit menționat pomelnicul jupâniței Asprei: Această jupâniță s-a

îngropat la mănăstire și au dat danie moșia Zorilești.

În anul 1763, octombrie 23, se face hotărnicia moșiei Zorilești: se alege partea

Mănăstirii și partea moșnenilor:

,, Anul 1763 octombrie 23

Carte de hotărnicie subscrisă de cinci persoane și anume: Petre biv-vel stolnic,

ispravnicul Vâlcii drept 12, Ştefan Egumenul Arnoteanu drept 6, Anghel logofătul

Rudeanu, Visarion Ieromonahul, Drăghici Olănescu, drept orânduiţi fiind de Constantin

Mihai Ştefan Racoviţă Vv, după jalba ce a dat Sofia Stareţa de la Sfânta Mănăstire



Dintr-un Lemn, cum că are Sf. Mănăstire moşie în Oltul de Sus ce se cheamă Zorleasca şi

este de-a laturea cu Barbu Zorlescu şi cu cetaşii lui, mai zic că adunându-ne toţi

dimpreună cu Ion Portărelu şi mergând acolo în faţa acei moşii mai fiind şi Stareţa şi acei

moşneni faţă şi luând întru înţelegere din scrisorile ce le-am arătat şi o parte şi alta, am

mers de am tras toată moşia, după obicei, în trei locuri.

- Trăsura I. La capătul moşiei despre răsărit, din Coada Văii Jiduleţului, din locul cu

Frasinul cel Mare drept spre miazănoapte prin Gârniţele Înfierate pe marginea Cornilor

dinspre răsărit drept în locul cu piatră în hotarul Turiei stânjini 930 şi moşnenii din locul

cu piatră spre miazăzi până în Gârniţa Înfierată, stânjini 185 şi am tras partea lor din

locul cu piatră spre miazăzi până în Gârniţa Înfierată..

- Trăsura II. La mijlocul moşiei din Coasta Dârjovului dinspre răsărit, începând din jos de

Copacul Înfierat, din hotarul Jidului drept în sus până la Frasin şi drept în hotarul Turiei,

stânjini 1128, dintre care am ales partea Mănăstirii pe moşia dinspre miazăzi, la jumătate,

stânjini 940 ½ şi moşnenilor pe moşia a doua 187 ½ stânjini şi s-a tras partea lor din

Frasinul cu Piatră iar spre miazăzi până în marginea Vâlcelei cu Ulmi.

- Trăsura III. La capul moşiei dinspre apus, din piatra cea din măgurice, de lângă moşia

Slatinei, drept peste câmp spre miazăzi până în Copacul Înfierat, din jos de Drumul

Humelor, stânjini 720, mai adaogă părţii hotarului lor din piatra din măgurice în sus până

în hotarul Turiei şi spre sud până în valea Obogii şi se cunoaşte prea bine că au intrat

orăşenii din Slatina în moşia Zorleşti şi care trăgându-se şi aceasta din hotarul Recii în

hotarul Turii s-au găsit stânjini 146 care s-au făcut stânjini 866. Dintr-aceştia, s-a ales

partea Mănăstirii, stânjini 720 şi partea moşnenilor, stânjini 146, mai adăugând că au dat

părţii moşnenilor această trăsură din Drumul Recii din hotarul Turii drept în jos, pe

coamă alături cu valea Obogii în semnul care s-a făcut iar lungul moşiei Mănăstirii

dinspre Slatina merge până în moşia Clocociovu, în piatră, mai adăugând plus, fiindcă au

poftit moşnenii să ia partea lor de moşie pe din sus de izvoare. S-au învoit moşnenii cu

Mănăstirea să fie suaturile slobode la mers.”

Din conţinutul acestui document se pot desprinde câteva concluzii:

a. Între Mănăstire şi moşneni relaţiile au fost relativ bune;

b. Proprietatea moşnenilor mult slăbită a fost încălcată de orăşenii slătineni şi multă vreme

conflictul cu orăşenii s-a perpetuat, după cum arată hotărniciile ulterioare.

În pomelnicul mai sus menţionat se precizează că doi moşneni zorileşteni au făcut

şi ei câte o mică danie Mănăstirii; în anul 1778, moşneanul Neagoe de la Zorileşti a dat

danie zece oi cu mieii lor iar Ioan sin Pătru ot Zorileşti a dat şase oi cu mieii lor. Moşnenii

care nu s-au rumânit aveau o stare materială bună, de vreme ce au din ce să facă o danie. În

actul de hotărnicie cu anul 1861 al moşiei Zorleasca ce-i zic Viespari, judeţul Olt,

proprietatea Schitului dintr-un lemn, vecină cu moşia Slatina surprinde denumirea de

Viespari, provenind de la numele donatoarei, jupâneasa Aspra.

Un document important este cel intitulat: Despre partea de moşie Zorleasca a

moştenitorilor Zorleşti; 1861 decembrie 25; inginer hotarnic C.V. Paleologu. Această

hotărnicie respectă întocmai datele hotărniciei din 23 octombrie 1763. Voi cita numai

partea de început a documentului. ,,Partea această proprietate s-au arătat dumnealor

moşnenii Zorileşti şi anume: Constantin Dimitrie, Uţă Popescu, Preotul Marin, fiul lui

Dumitru Cuţuruşe, fraţii Pârvu Zorlescu, Ioan Zorlescu, Nicolae Zorlescu, Ioniţă Ivan



Zorlescu, Iamandache Zorlescu, Ioan Zorlescu. Din partea Mării Sale ctitorul s-au arătat

dumnealui Ioan Călinescu, revizorul Aşezămintelor Brâncoveneşti însoţit de doi locuitori,

anume, Ion Ghioca şi Gheorghe Biftianu”.

Aceşti doi locuitori erau clăcaşii mănăstirii, împreună cu alţii: Niţu Gordasi, Radu

Petcu, Ghiţă Munteanu, Constantin Munteanu, care sunt menţionaţi în registru de născuţi,

cununaţi, morţi al Bisericii Adormirea Maicii Domnului Recea-Zorleasca – Fond Stare

Civilă Turia. Ceea ce mi-a reţinut atenţia a fost toponimia locului care păstra pe cea de la

1763, dar apăreau şi toponime noi: Valea Zorleasca, Valea Tufelor, Vâlceaua numită a

Pietrişului, Lacul Roşu şi altele.

Nu găseam documentul care să confirme spusele bătrânilor zorileşteni că s-a mai

vândut un grup de moşteni. Mi-am îndreptat atenţia spre hotărnicia Clocociovului, dar nu

am găsit nimic în afară de hotarul cu moşia Zorleasca. Informaţia care mă interesa am

găsit-o în hotărnicia moşiei Perieţi de Sus a lui Dumitru Bumbeş la care au participat şi cei

doi locuitori din Zorleasca, anume, Ion Ghioca şi Gheorghe Bifteanu reprezentând

Mănăstirea Dintr-un Lemn.

În hotărnicia din 1861, se face referire la hotărnicia moşiei Perieţi de Sus a lui

Dumitru Bumbeş făcută în 1850 decembrie 28 de Domnul Scarlat Stravolca. La această

hotărnicie, moşnenii Zorleşteni au fost reprezentaţi de Pârvu Zorlescu şi Drăghici Găbunea

şi cetaşii lor. Drăghici Găbunea, pitar deţinea moşie cumpărată de la moşnenii Zorleşteni

despre care se spunea că s-au strămutat la Clocociovu. Proprietatea moşnenilor avea o

lăţime de 10 de metri, iar proprietatea pitarului Găbunea avea o lăţime de 300 de metri. S-a

trasat un hotar care există şi astăzi. După cum sunt aşezaţi urmaşii moştenilor zorileşteni în

sat la Zorleasca, se pare că în 1864 mai erau 8 familii care mai stăpâneau o sfoară de moşie

lată de patruzeci de stânjini, cu suprafaţa de aproximativ cincizeci de hectare din cele două

mii cinci sute câte aveau strămoşii lor la început de secol al XVII-lea. De la Drăghici

Găbunea această proprietate a trecut în posesia lui Costache Dumitriu, comerciant din

Slatina, primar al oraşului în perioada 1869-1870. Proprietar al acestei moşii a devenit

Dumitru -Mitu- Dumitriu,

fiul lui Costache Dumitriu,

om politic, senator de Olt.

Pe o parte din

moşia secularizată a

Mănăstirii Dintr-un Lemn,

au fost împroprietăriţi

clăcaşii mănăstirii şi clăcaşi

proveniţi din Valea Mare şi

Mierleşti. Cea mai mare

parte din fosta moşie

mănăstirească a intrat în

posesia Statului Român,

care a pus-o în vânzare.

Partea de nord de Zorleasca

până la vechiul hotar al

Turiei a fost cumpărată de Conacul de la Zorleasca



către Dumitru Dumitriu, care a făcut uz, probabil, de dreptul de preemţiune. Cealaltă parte

situată la sud de Zorleasca, până la hotarul Jidului a fost cumpărată de Ion Viişoreanu, care

descindea dintr-o veche familie de boieri olteni. Dintr-un document vedem cu claritate că

I.I. Viişoreanu a cumpărat în 1869 o suprafaţă de 325 ha şi 7700 m.p. cu suma de 132600

lei (508 lei /ha). V. A. Urechia în Istoria României, vol. I menţionează pe slugerul

Viişoreanu, ucis de hoţi pe la 1804, pe clucerul Barbu Viişoreanu, care mai trăia pe la

1806. Urmaşii acestor boieri au fost Ioan şi Tache Viişoreanu. Ion Viişoreanu stăpânea

moşia din Berindeiul Vechi, unde s-a născut fiica sa Zoe în anul 1866; date consemnate în

Extractul din registrul actelor Stării

Civile pentru căsătoriţi pe anul 1889,

Primăria Craiova, la căsătoria Zoei

Viişoreanu cu Ioan Brabeţianu, avocat

şi viitor prefect al Romanaţiului.

Familia Zoe şi Ion Brabeţianu au avut la

Zorleasca un modest conac, chiar pe

malul Dârjovului. Copiii lui Ion

Viişoreanu au fost:

- Maria (Nicolau);

- Eliza (Marinescu);

- Zoie (Brabeţianu);

- Eufimia I. Viişoreanu;

- George I. Viişoreanu;

În Bucureşti mai trăiesc urmaşi ai Mariei Nicolau şi Zoe Brabeţianu. Fiicele lui

George Viişoreanu: Alexandrina Iarca, soţia generalului Iarca Haralambie nu a avut

urmaşi; Zoe Ciocâltău, soţia inginerului Ştefan Ciocâltău, a avut un fiu, diplomat, care nu a

mai revendicat nimic din proprietatea de la Zorleasca.

După împroprietărirea din 1864, nu se mai poate

vorbi de comunitatea de moşneni de la Zorleasca, pentru

că opt familii erau de moşteni, iar douăzeci şi opt erau de

împroprietăriţi. Moştenii, care au mai rămas după 1850, au

ieşit din devălmăşie şi şi-au primit dreptul lor de

proprietate: pădure, ţarină, coasta cu vii, păşune. Doar

toponimele Vâlceaua Moşnenilor şi Moşteneasca mai

amintesc de moştenii de odinioară. Vremurile atât de

schimbătoare şi nefavorabile au dictat acest destin

dramatic prin care au trecut şi alte sate de moşneni. Căci

nu vremurile sunt sub oameni-după cum a scris

cronicarul-, ci oamenii sunt sub vremuri.

Rănile de pe trupul unui popor se vindecă greu, în

timp îndelungat.

Detaliu



Alegerea moșiei orașului Caracal -16 februarie 1847 (IV)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Continuăm prezentarea hotărniciei din 1847 a oraşului Caracal începută în nr. 54

al revistei noastre. Documentul original scris cu caractere chirilice se află la Arhivele

Naţionale din Bucureşti, fond. Mihai Bălăianu, Pachet nr. 2, doc. nr. 135 şi a

aparţinut profesorului caracalean Ilie Constantinescu.

Pentru Hotărani, Recica și Dobrosloveni: După cercetarea ce am făcut și răzorului

despărțitor al moșiei orașului de către moșia Frăsinet, potrivit notei d-lui serdarului

Nicolae Vladomirescu de la 5 noiembrie, nr. 114 și a notei sfintei mănăstiri Hotărani, tot

de la 5 noiembrie, nr. 52, anul încetat, prin care încunoștințează C[institul] magistrat că

după sorocirile ce li s-au făcut, ar fi trei zile de când ar fi țiind oameni bătrâni martori cu

știință de hotară și că să grăbească și magistratu a veni în fața locului, căci într-așa chip va

da drumul oamenilor și mai mult nu să va cunoaște datori. În urmarea cărora

încunoștințări, am mers la fața locului dimpreună cu completul C. Magistrat, însoțiți de

mai mulți orășani și martori din partea d-lor, unde am găsit atât pe d-lui sărdar Nicolae

Vladomirescu, cât și pă părintele Nicolae Iconomul sf. mănăstiri Hotărani, având pe lângă

d-lui și martori trebuincioși, afară numai din d. Aga Petrache Obedeanu, ce nu s-a arătat la

fața locului, nici însuși, nici prin procurator, căci și d-au venit în Caracal pă la Ocol când a

trecut la București. Dar după întâlnirea ce am avut la D. Prezident al C. Magistrat, între

altele mi-au spus că sineturile moșiei Dobroslovenilor a uitat să le ia de la Craiova și că va

scrie a le trimite spre a se vedea. Însă până astăzi nimeni din partea D-lui, cu sineturi sau

fără sineturi, nu s-au văzut. Pentru care cercetarea după lege s-a făcut în lipsă. Și așa pe

lângă alte dezbateri ce s-au făcut asupra hotarelor, în cele după urmă am cerut de la

părintele Iconumu sf. mănăstiri ca să-mi arate ce documenturi are. Și mi-au înfățișat un

înscris de la anul 1716, noiembrie 23, iscălit de un moș călugăru Iacob Anastasie Călugăru,

Ioan Armeanul, unchiaș Teodosie Zaharia, Ilie Grecu, Călin Călărașu, Mihai Stuparu,

Radu Rumânul, Ignatie Igumenul, în copie adeverită de Cinstita Subt Cârmuire a plășii

Ocolului de Romanați, cu anul 1846, septembrie 4, nr. 5255 după altă copie adeverită de

cinstitul Trebunal local, la anul 1845, februarie 21 și coprinzătoare, încât să atinge de

învecinare cu moșia orașului, chiar așa: ,,Să se știe izvodul moșiei Hotăranilor, care este a

mănăstirii și care s-au adeverit din oameni bătrâni care au căutat pietrile. Însă să știe

hotarul de din sus de la vale de Măgura cea Mare, care să hotărăște cu Fărcășani din

Măgura cea Mare, apucă Drumul de Piatră la deal, de merge pe la stejar drept pășunea

lui Panait, unde au fost fântâna mănăstirii și apucă muchia pă din jos, până în fântâna

Maricăi în colțul moșiei. Și apucă drumul la vale până în Măgura Stejarului, și coboară la

vale până în Drumul de Piatră, unde a pus banul Știrbei stâlpul și este și cruce. Și



celelalte precum mai pă larg întrînsul se coprinde.”

De alegere pentru moșia Recica cu anul 1840, făcută de d-lui clucerul Grigorie

Otetelișanu și coprinzătoare încât să atinge de moșia orașului astfel: ,,Despre moșia

orașului Caracalului, de către care nu mi s-au înfățișat alt document deslușitor de hotar

decât când am hotărnicit moșia Liiceni, mi-au înfățișat în copie din partea d-lui

clucerului Nicolae Otetelișanu făcut în anul 1824, unde era în prigonire pe hotar moșia

orașului cu Frăsinetu, proprietate a răposatului marelui Ban Grigorie Brâncoveanu,

însoțit și de un plan ridicat tot de d-lui în anul 1827 pentru toată moșia orașului. Și pentru

că nici din sineturile sf. Episcopii nu se poate face deslușire de hotară, căci, precum s-a

mai zis, nu e nici unul arătător de semne de jur împrejur, ci numai de suma stânjinilor. Și

apoi, și aceea nu pentru toate părțile din câte se alcătuiește, ci numai pentru unele”.

Din care pricină nu s-a putut face deslușire, nici chiar de către moșiile cu care să

învecinește în coaste, cu cât mai vârtos de către moșia aceasta a orașului, cu care să

învecinește în cap. De aceea am fost silit a năzui și despre această moșie tot la semnele

vechii stăpâniri, care mi s-au și arătat de vechilul sfintei Episcopii, împreună și cu

isprăvnicelu și mulți lăcuitori. Însă din semnul de la litera C, despărțitor Recicăi de către

Hotăranii sfintei mănăstiri, făcut la Drumu Hoțului, pe acel Drum al Hoțului în sus, până

unde să răscurge acest drum cu alt drum vechi, unde mi-au arătat și piatră hotar Recicăi de

către moșia orașului și Dobrosloveni. A căror arătare făcută la fața locului și cu noaă

mahalagii și proprietari în moșia orașului, al căror nume să va vedea mai jos, au

mărturisit-o de adevărată: că pă acel Drum al Hoțului s-ar fi urmat stăpânirea și se

urmează și până acum, pricinuind numai că, de la bătrânii lor, ar fi auzit cum că adevăratul

hotar al moșiei orașului de către Recica ar fi fost mai spre miază noapte, în dreptul măgurei

ce să vede spre nr. 18. Iar mai la urmă, după ce au venit câțiva dintre boierii orășani, adică

d-lor pitari: Toma Vasiliu, Ioan Periețeanu, Nicolae Gazan și Petrache Purecel și câțiva

dintre orășanii neguțători. Dojănind pă acei noaă inși ce erau iar de d-lor trimiși înainte,

cum că rău ar fi arătat stăpânirea pă Drumul Hoțului, subt pricinuire că și cea veche

stăpânire și cea de acum ar fi fost în dreptul măgurei de subt nr. 18.

Dar fiindcă nu numai că n-au putut face pentru aceasta pravelnică dovadă, adică cu

vreun sinet sau cel puțin cu martori oameni ne‟nclinați, ci […] dimpotrivă, că deosebit că

acei noaă oameni chiar proprietari în moșia orașului n-au putut tăgădui că stăpânirea s-a

urmat și că urmează Drumul Hoțului, dar chiar planul acelei moșii ridicat iar după arătarea

orășanilor dovedește acest adevăr: că și într-însul cu bună deslușire că hotar într‟aceste

doaă moșii este tot Drumul Hoțului. De aceea zice numitu că din parte-i rămâne de hotar

tot acel Drum al Hoțului.

După ce am cetit documentele ce mi s-a[u] înfățișat, atât de părintele iconomul al

sf. mănăstiri Hotărani, cât și de d-lui sărdar N. Vladomirescu, apoi având amândouă părțile

martori, s-au cercetat mai întâi cei din partea mănăstirii Hotărani. Și de știința ce au avut,



au dat înscris mărturie cu anul 1846, noiembrie 6, sub coprinderea ce mai jos s-au trecut

întocmai. Noi cei mai jos însemnați, ale căror nume se vor arăta mai jos, aduși fiind de

sfinția sa părintele […] iconomul mănăstirii Hotărani, ca să arătăm hotarele moșiei numitei

mănăstiri de către hotarele moșiei slobodă orașului, unde fiind față atât D. boierul hotarnic

al orașului și d-lui marele serd. Nicolae Vladomirescu, orânduitul sf. Episcopiei moșiei

Recica, precum și d-lui marele serd. Cănuț Jianu, prezidentul Sfatului Orășănesc i D.

pitaru Hristea Gazan și D. Radu Pârvulescu, conțipistul cileni Sfatului, precum și d-lor

deputații mahalalelor și alți orășani și lăcuitori. În ființa tutulor arătaților boieri, ni s-au

cetit de către d-lui boierul hotarnic sinetul de la leat 1716, aprilie 23, în copie adeverită de

C. Trebunal al Romanațului la leat 1845, februarie 21. Și mai întâi ne-au întrebat de

măgura cea mare, care să hotărăște cu Fărcășanii. Și am mers cu toții de i-am arătat că

măgura cea mare este măgura care acum să cheamă a lui Alecsandru, iar această măgură

cu Fărcășanii nu să hotărăște, ci cu Recica. Ne-au întrebat ca de la măgură să-l ducem pă

drumul de piatră la deal până la stejar, drept Poiana lui Panait, unde au fost fântâna

mănăstirii. Și noi l-am dus de la această măgură pe Drumul de Piatră despre miazăzi, căci

așa știm noi că este la deal, dar stejarul nu-l știm unde este, decât Poiana lui Panait ce-am

arătat-o că este peste Drumul de Piatră spre apus și fântâna mănăstirii spre apus, unde este

groapa lângă drumul de piatră.

După aceasta ne-au zis ca să mergem în jos până la fântâna Maricăi, în colțul

moșiei. Și am mers cu toții de am arătat că fântâna Maricăi este lângă fântâna

Stoiculeștilor. După aceasta, ne-au zis d-lui ca să-l ducem la vale, după cum coprinde

sinetul, până în măgura stejăretului, de unde coboară la vale până în drumul de piatră. Și

am mers cu toții dimpreună de la fântâna Stoiculeștilor spre miază noapte pă drum, drept

pă drum, până în măgura stejăretului, căci spre miază noapte se cheamă la vale. Și de la

măgura cu stejăretul am apucat la vale spre răsărit de am coborât în drumul de piatră. Și

de știința ce am avut, arătăm știința noastră cu sufletele nevătămate, puindu-ne fiecare

degetile la numele nostru ca să să crează:

-Sandu Bodurogea, ca de ani 65, născut în Balta Gormanele, peste Jiu, județul Dolj

și venit în satul Hotărani ca de ani cinci ai vârstii mele, adeverez;

-Stroe Moraru, ca de ani 95, născut în Ișalniță și de copil mic venit în satul

Hotărani, adeverez;

-Dinu sin Radu, ca de ani 65, născut în Gormane, județul Dolj și venit în Hotărani

înaintea cârjaliilor în vârstă ca de ani 10, adeverez;

-Oprea sin Mihai, ca de ani 66, născut peste Jiu în Lipova, județul Dolj și venit în

satul Hotărani în vremea Cârjaliilor, adeverez;

-Ioan Obogeanu, ca de ani 65, născut peste Jiu în Șăgarcea și venit în Hotărani la

muscalii dintâi, adeverez;

-Stoica Sandului, ca de ani 90, născut la Bratovicești, județul Dolj și venit înaintea



cârjaliilor cu doi ani, adeverez;

-Pârvu Ioan, ca de ani 30, născut în Hotărani, adeverez;

-Voicu Duinea, ca de ani 70, născut în Hotărani, adeverez;

-Dinu Lăcătușu, ca de ani 60, născut peste Jiu, sud Dolj și venit în Hotărani de mic

copil, adeverez;

-Popa Dinu din satul Hotărani arată că au fost față la arătarea iscăliților;

După care d. sărdarul N. Vladimirescu a înfățișat și d-lui martori pentru hotarele moșiei

Recica de către Caracal, care au dat așternutul mai jos înscris mărturie cu anul 1846,

noiembrie 7 și coprinzătoare chiar așa:

-Eu Dinu Dobrescu, ca de ani 70, născut și șăzător în satul Reșca arăt în frica lui

Dumnezeu la întrebarea ce mi-au făcut d. sărdar Teodor Paladi hotarnicul și inginerul

moșiei orașului Caracal asupra științelor hotarelor moșiei Recica și Caracal. Că de unde

ne-am pomenit, stăpânirea s-a urmat pă Drumul Hoțului, din piatra unde este acum făcut

mușuroi și sub dânsul piatră. Și pă acest Drum al Hoțului la vale până în Drumul de Piatră.

Aceasta este știința mea și pre a fi crezut mi-am pus degetul la nume;

-Şi eu Mitrache Dumitrașco, ca de ani 66, născut și lăcuitor din satul Reșca

asemenea știință am;

-Şi eu Ioan Bugeac, ca de ani 65, născut și lăcuitor din satul Reșca asemenea

știință am;

-Şi eu Ștefan sin Dumitrașco, născut și șăzător în satul Reșca, ca de ani 55,


-Şi eu Ioan sin Radu Tianu, ca de ani 50, născut și lăcuitor tot din satul Reșca,


-Şi eu Barbu sin Iancu, ca de ani 35, născut și lăcuitor tot din satul Reșca,


Adăugând mai la vale și aceasta: că Drumul Hoțului ce-l arată orășanii că este

Drumul Hoțului, acela ar fi drumul Bulubașii Hristi, ce mergea de la frăsinet la stupină, dar

Drumul Hoțului este hotar ce-l arată ei; împotriva cărora au înfățișat și completul C.

Magistrat însoțit de toți orășanii ce erea față cu știință de adevăratele hotare ce au pomenit

despărțitoare moșiei orașului de către moșia Dobrosloveni, Reșca și Hotărani, care au și

dat înscris mărturie cu anul 1846, noiembrie 7 în coprindere chiar așa:

-Eu Barbu Ciobanu sin Ioan Ciobanu, născut și șăzător în Caracal, ca de ani 80,

chemat fiind pentru arătarea hotarelor moșiei orașului Caracal de către Dobrosloveni,

Reșca și Hotărani, mărturisesc în frica lui Dumnezeu că venind în cap cu tată-mieu din

vale de la Reșca în vremea nemților, când să tăia pădurea Reșca la Vadul Banului ce era în

dreptul satului acesta au dat fuga boii cu carul și atunci mi-a spus tată-mieu că Drumul

Hoțului l-au pomenit că este acesta ce-l arătăm și că este hotar al moșiei Caracalului de

către moșia Dobrosloveni, Reșca și Hotărani, care vine acest drum din sus de către



Ciocănești și dă pe la Lacul cu Inul. Și merge drept în jos pe la măgura cea mare a lui

Alecsandru și pe la stejar și iasă pe la măgura cu stejărica pierzându-să drumul din vii.

Acestea am pomenit și știu, care le și mărturisesc cu suflet nevătămat. Și spre a fi crezută

această arătare a mea, mi-am pus degetul la numele meu în loc de pecetie ca să se crează.

-Şi eu Neguț sin Simion ciobanul de ani 80. Născut și lăcuitor în Caracal asemenea

știință am că Drumul Hoțului este cel sus arătat, şi că este hotar despărțitor;

-Şi eu Sandu văcaru ca de ani 75, născut în Caracal și păzitor al vitelor orășanilor,

precum au fost și tată-meu, știu că până în drumul sus arătat al Hoțului am păzit păscând

vitele și cosind până în Drumul Hoțului ce este despre miază noapte de Braniștea lui

Berindei;

-Şi eu Nicolae Turcu, ca de ani 75, născut în Caracal și lăcuitor în acest oraș, am

știință că tot până în Drumul Hoțului au fost stăpânirea moșiei orașului, care drum vine pă

din sus de Braniștea lui Berindei, drept pă la Măgura lui Alecsandru;

-Şi eu Radu Șuică, ca de ani 70, născut și șăzător în Caracal, asemenea știință am;

-Şi eu Ioan Iova, ca de ani 65, născut la Slăveni și crescut în Caracal, asemenea

știință am.

-Şi eu Ilie Stănculescu, ca de ani 60, născut și șăzător în Caracal, asemenea știință

am care arată Barbu Ciobanu.

-Şi eu Ilie Petrișor, ca de ani 60, născut și lăcuitor în Caracal, asemenea știință am.

-Eu Călin sin Trașcă Ciobanu, ca de ani 50, născut și șăzător în Caracal, asemenea

știință am.

-Eu Vladu Turcitu, ca de ani 85, născut și lăcuitor în Caracal, asemenea știință am.

-Eu Dumitru sin Ștefan, ca de ani 52, pomenit și lăcuitor în Caracal, asemenea

știință am.

-Eu Năstasie sin Anghel ciobanu, ca de ani 50, asemenea știință am, care știm cu

toții unde este Poiana lui Panait, unde a fost stejarul și unde este măgura cu stejărica, pe

care am mers cu toții de le-am arătat în frica lui Dumnezeu;

-Şi eu ceauș Florea Brabete, ca de ani 60, asemenea știință am pentru Drumul

Hoțului, pentru Poiana lui Panait, pentru Măgura lui Alexandru, pentru locul unde au fost

stejarul și măgura cu stejărica;

-Eu Badea Dinu, ca de ani 52, asemenea știință am;

-Eu Marin Ilie Dafinoiu de ani 55, asemenea ştiinţă am;

-Eu Marin Ioan Drăguţoiu de ani 60, asemenea ştiinţă am.

-Eu Ruţă Brat de ani 55, asemenea ştiinţă am.

-Eu Ioan sin Ene de ani 55, asemenea ştiinţă am.

-Eu Radu Muscu de ani 40, asemenea ştiinţă am.

-Eu Marin Chirca de ani 52, asemenea ştiinţă am

-Eu Ioan sin Badea Rotaru de ani 40, asemenea ştiinţă am.



Iar completul C. Magistrat, precum şi ceilalţi domni orăşeni, după ce au ascultat

atât înscrisurile înfăţişate din partea Sf. Episcopii şi a Sf. Mănăstiri Hotărani şi după ce au

auzit şi mărturiile ce s-au luat din partea martorilor părţilor prigonitoare, s-au împotrivit

toţi de obşte, mai întâi asupra înscrisului înfăţişat de părintele Iconomul Sf. Mănăstiri

Hotărani, zicând că aceasta nu-şi are formă de document, ci de sinet. Se vede că este o

simplă scrisoare făcută de călugării mănăstirii, ei între ei şi că cu toate că nu s-ar fi cuvenit

aş arunca chiar ochii asupra lui pentru destoinicele cuvinte ce se arată. Dar spre a cunoaşte

învederat, mănăstirea, că chiar acele semne închipuite într-însul sunt în favorul oraşului. O

desluşesc chiar martorii mănăstirii, căci înscrisul acela dovedeşte poziţia figurii moşiei

Hotăranilor şi hotărăşte direcţia ei. Care martori ai mănăstirii spre a putea închipui figura

după cum mănăstirea voieşte a-şi însuşi din dreapta moşie a oraşului şi împotriva chiar a

acestui înscris prin mărturia ce o dau schimbă chiar glasul naturii, căci în loc de a mărturisi

dealul, la deal şi valea, la vale, ei şi-au dat mărturia că dealul este la vale, spre miazăzi şi

valea la deal spre miazănoapte. A căror mărturisire este vrednică de toată luarea în băgarea

de seamă a stăpânirii. Şi aşa văzând şi eu că aceşti martori spre a putea să aplece pă

menitul înscris, pă semnele fireşti după faţa pământului, că mărturisesc chiar împotriva

naturii, zicând precum se vede…

(Va urma)

Inscripții

O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI ION MARIN IOVESCU

Nicolae Scurtu

Biografia și bibliografia nuvelistului și romancierului Ion Marin Iovescu (n. 6

august 1942, Spineni, jud. Olt – m. 9 august 1977, Bughea-Argeş, Memoria Oltului nr.

6/2012) se impun a fi cercetate, cu rigoare, deoarece naratorul acesta a trezit curiozitatea

istoricului și criticului literar E. Lovinescu încă de la debut.

Se cuvine să precizez că Ion Marin Iovescu a frecventat, cu o oarecare regularitate,

şedinţele literare ale cenaclului Sburătorul. Aici a citit, de câteva ori, şi a stimulat atenţia

auditoriului. Şi, în special, s-a bucurat de simpatia și prețuirea lui E. Lovinescu.

Romanul care l-a impus, Nuntă cu bucluc1, publicat în anul 1936, a fost prefațat cu

un text incitant aparținând lui E. Lovinescu. Cartea aceasta s-a reeditat după trei decenii și

ceva și a avut un enorm succes la public.

Autorul, încurajat de succesul dobândit, solicită o suplimentare de tiraj sau o nouă

reeditare, ceea ce se și întâmplă datorită diligențelor depuse de Teodor Vârgolici și de

criticul literar Marin Mincu, care prefaţează cartea cu un amplu și concludent studiu.



Romanul Nuntă cu bucluc a fost receptat de noua critică cu simpatie, înțelegere și

o totală obiectivitate.

Epistola pe care o transcriu, aici, este trimisă istoricului și criticului literar Teodor

Vârgolici (n. 12 februarie 1930), redactor șef adjunct al Editurii Minerva, care avea un

departament de istorie literară și de valorificare a patrimoniului literar național.

*

[1] Com[una] Bughea de Jos, Jud[eţul] Argeş

16 sept[embrie]

1971

Mult respectate tov[arășe] Vârgolici,

Când am venit în iulie în audiență la

d[umnea]voastră, mi-ați promis că veți da

dispoziție ca Nuntă cu bucluc2 să apară în

toamna aceasta.

Cartea se află în pagini, dar stă

înțepenită și nu știu din ce cauză!

E o carte realistă, care s-a bucurat de un

mare succes de librărie între cele două războaie

și a fost prețuită de mulți critici, printre care E.

Lovinescu a vorbit la superlativ.

În Romane de ieri și de azi3, în colecția

din 1969, s-au epuizat într-o lună 33 000 de

exemplare. Acum s-au mai cerut 15 000 și e o

carte, printre primele cărți, care încerca să arate

starea de

mizerie și

de suferință a țăranului român înainte de 23 August.

În speranța că mă veți înțelege, mulțumindu-

vă din adâncul sufletului, vă salut și să trăiți.

I. Marin Iovescu

[Tovarășului Teodor Vârgolici, Director adjunct

al Editurii „Minerva“, Bulevardul Ana Ipătescu, nr.

39, Sector I, București; Expeditor: Ion Marin

Iovescu, scriitor, Comuna Bughea de Jos, Județul

Argeș].

Note

Originalul acestei epistole, necunoscute, se află

în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din

București.



1. Ion

Iovescu –

Nuntă cu

bucluc.

București,

Editura

Cugetarea

Georgescu

Delafras, 1936,

266 pagini.

2. Ion Marin Iovescu – Nuntă cu bucluc. Roman. Ediția a 2-a. Prefață de Marin Mincu.

București, Editura Minerva, 1971, XIV + 167 pagini.

3. Ion Marin Iovescu – Nuntă cu bucluc. [Cu o prefață de E. Lovinescu]. [București],

Editura pentru Literatură, 1969, 456 pagini. (Romane de ieri și de azi).

CÂTEVA NOI DATE DESPRE MIHAIL DRUMEȘ

Biograful profesorului, prozatorului, dramaturgului, jurnalistului și

memorialistului Mihail Drumeș (1901–1982) trebuie, în chip special, să cerceteze cu

rigoare literatura sa epistolară, care conține știri, note și informații relevante privind

itinerariile fizice și creatoare ale acestui narator așa de citit odinioară.

Cărțile sale, nu puține, s-au impus, încă de la primele apariții, unor categorii

diverse de cititori, de la copii și adolescenți, până la maturi instruiți și pasionați de lectură.

Receptarea critică s-a făcut cu o oarecare parcimonie și o anume circumspecție,

întrucât, în epocă, era prezent și foarte agreat Ionel Teodoreanu, care în cărțile de evocare a

universului adolescentin deținea un loc aparte.

După afirmațiile, desigur, temeinice ale unor cercetători și istorici literari, Mihail

Drumeș a scris și câteva piese de teatru care au fost reprezentate pe scenele teatrelor din

Pitești, Galați, Constanța și Craiova.

Epistolele sunt trimise poetului și publicistului Radu Bardeș, care, în perioada

interbelică a coordonat și supervizat revista Flamura (1 aprilie 1922 – mai-iunie 1928), în

paginile căreia Mihail Drumeș a publicat un fragment din romanul Scrisoarea de dragoste.

Datorită unei relații de aleasă simpatie și, mai ales, de rudenie, Mihail Drumeș,

apelează la soția și fiica lui Radu Bardeș spre a interveni la forurile decizionale din Teatrul

Național de la Craiova în vederea lecturii și aprobării unora din piesele sale de teatru

pentru a fi reprezentate în orașul din Bănie.

Observațiile și obiecțiile unor referenți, interni sau externi, adesea negative sunt

pentru Mihail Drumeș irelevante și, întotdeauna, cu un substrat politic, deci extraliterar.

*

[1] Dragoslavele, 8 august 1949

Măi, Bardeșule, ticălosule,



Epistola ta hipică a ajuns în Capitală în lipsa mea, așa că ghinionul tău se

dovedește încă o dată propriu și concludent.

Acuma, primind aici filipica ta, ce pot să-ți răspund? Că eu m-am născut la curse?

Așa că răspunsul tehnic la întrebările tale hipice ți-l voi trimite de la Buc[urești].

Sper să stau în această localitate până la sfârșitul lunii lui cuptor. După ce mă voi

întoarce la București am să-ntreb pe cineva specialist în curse și-ți voi răspunde.

Dar eu cred, omule, că tot mai bine e să vii la Buc[urești] că prin corespondență

n-ai să înveți niciodată cumsecade algebra curselor și că tot îți va rămâne câte ceva

neînțeles și necunoscut oricât ar fi cineva în stare să-ți explice de bine.

Aici e tare frumos și plăcut. Aer bun, mâncare ieftină și odihnă din belșug. Să tot

trăiești să nu mai mori.

Scrie-mi și tu aici dacă nu te doare mâna dreaptă. Săru-mâna nașei, iar tu șterge-te

pe bot,

Mihalache

[Domnului Constantin Țenovici Bardeș, Bulevardul Republicii, nr. 73, Craiova; Mihail

Drumeș, Oficiul Telefonic – Dragoslavele-Muscel].

*

[2] București, pe dreapta, 30 iulie [1]966

Str[ada] Câmpia Turzii, nr. 3A,

R[aionul] 30 Dec[embrie]

Nașule dragă,

Primit scrisoarea kilometrică. N-am înțeles mare lucru, fiind prea ermetică. Tu ai

rămas tot poet până la bojogi. Ce-a făcut Faraon? A adus piesele? N-am putut să dau de el.

Roagă pe Draga să-mi scrie două rânduri, cum și ce fel are de gând să facă? Mi-ar

părea bine să reușesc la Craiova adolescenței mele decât în altă parte.

Săru-mâna nășichii, pe tine te pupă și speră să te revadă în curând,

Drumeș

[Constantin Țenovici, Strada Republicii, nr. 74, Craiova].

*

[3] [Brașov, 17 august 1966]

Dragă Nășicule,

Îți trimit o vedere din simpaticul Brașov, unde am venit ieri cu fină-ta și unde sper

să rămânem până la finele acestei luni.

Ți-am mai trimis o vedere din Capitală, dar ca zăpăcitul, am uitat să pui localitatea

(credeam că Poșta Română te cunoaște ca pe un cal breaz), dar mi-a venit înapoi, am

completat localitatea și am pus-o din nou la poștă.

Dă-mi și mie o veste ce s-a mai întâmplat cu piesele mele. Dacă le-a dat Draga

cumva să le citească sau încă nu.

Săru-mâna lui nășica. Vă doresc multă sănătate și vă pup.



Fam[ilia] Sabina și Mihai

[Tovarășului Constantin Țenovici, Bulevardul Republicii, nr. 79, Craiova, Regiunea

Oltenia; Expeditor – Mihail Drumeș pe adresa Aurel Andreescu, strada Pe-Tocile, nr. 30,

Brașov].

*

[4] București, 11 sept[embrie] [1]966

Naşule Bardeşule,

Am primit piesele trimise de tine dimpreună cu epistoliile. Sigur că nu mi-am făcut

prea multe nădejdi, așa că n-am fost decepționat de nereușită, ci mai mult mirat.

Mirat pentru obiecția temei contemporane. Nu știu încă pe ce lume trăiesc cititorii

la care s-a adresat Draga, dar dacă asta e obiecția lor unică, n-au dreptate.

Codrul Vlăsiei1, piesa care se joacă la Galați, n-are nici ea o temă contemporană

însă a fost aprobată de Consiliul Teatrelor și recomandată spre a fi jucată.

Prin urmare, lipsa temei actuale nu constituie o piedică (sine qua non).

Asta e una la mână. Vinerea trecută am fost chemat la Pitești. De ce? Secretarul

literar al teatrului și regizorul Radoslovescu, plăcându-le Năluca au făcut formele de

rigoare și au înscris-o în repertoriu.

Păcatul e că n-o pot juca în stagiunea asta ci în cea viitoare, pentru că repertoriul a

fost deja făcut și aprobat din luna mai. Nimeni n-a obiectat că n-are... subiect actual.



De altfel se joacă atâtea piese ale autorilor în viață și decedați din perioada

interbelică încât nici nu se mai pune această problemă.

Asta nu numai în teatru, ci și în sectorul editorial. Am contracte pentru Elevul

Dima2 la Edit[ura] Tineretului și pentru Invitație

3 la Edit[ura] pentru Literatură.

Ba încă la această editură vor apărea vreo 200 lucrări care au fost bine primite de

public de la 1900 și până la 1944. Ce înseamnă asta? Trage și tu concluziile cum te-o tăia

capul.

Îi mulțumesc foarte mult Dragei pentru osteneală și bunăvoință. A fost foarte

drăguță și îndatoritoare. Aștept o ocazie să-mi arăt recunoștința. Și ei și ție.

Te-am pus chiar la cheltuială, dar n-ai pregetat să mă servești. Îți spun încă o dată

că nereușita acolo nu mă afectează deloc.

Aștept și alte

rezultate pe care am să ți le

comunic. Când se va

reprezenta Codrul Vlăsiei la

Craiova, sper să vin și eu, și

cu această ocazie să ne

facem plăcerea de a invita

„vârfurile“ Dragei.

Săru-mâna nășichii

și Dragei precum și

celorlalte membre ale

familiei, iar pe tine te pup pe

botișor.

Mihalache

[Constantin Țenovici, Strada Republicii, nr. 79, Craiova; Expeditor – Mihail Drumeș,

Strada Câmpia Turzii, nr. 3A, Raionul 30 Decembrie, București, 3].

Note

Originalele acestor epistole, necunoscute, se află în biblioteca profesorului Nicolae

Scurtu din București.

1. Mihail Drumeș – Codrul Vlăsiei. Comedie satirică în 3 acte. [Jucată de Teatrul de

Stat din Galați în 1966].

2. Mihail Drumeș – Elevul Dima dintr-a șaptea. Volumul 1–2, București, Editura Bucur

Ciobanul, [1946], 336 pagini (I) și 338 pagini (II). A fost revăzut și reeditat la Editura

Tineretului, cu o prefață de Ion Dodu Bălan, 1968.

3. Mihail Drumeș – Invitație la vals. Prefață de George Sanda. București, Editura

pentru Literatură, 1968. (Romane de ieri și de azi).



Monumentul eroilor din comuna Redea

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul din comuna

Redea a fost ridicat prin

contribuţia locuitorilor din

întreaga comună şi a primăriei

locale în cinstea eroilor care şi-au

jertfit viaţa în campania 1916-

1919. A fost inaugurat în anul

1925, fiind dezvelit de maiorul în

rezervă Isidor Dumitrescu, primar

fiind Ion Moanţă iar notar

Gheorghe Varia. La ridicarea

edificiului de cult eroic au

contribuit şi meşteri din localitate,

remarcându-se în cadrul echipei

maistorul Andrei Cebuc.

Monumentul se află în centrul

administrativ al comunei, peste

drum de Primăria Redea, în

apropierea intersecţiei şoselei principale (Drumul 542 A)

cu strada comunală Morărăşti. La miazănoapte de

monument se află clădirea Şcolii Gimnaziale Redea. În

anul 1976, monumentul avea în faţă, peste şosea, sediul

poştei cu centrala telefonică şi şcoala mai veche, iar la

miazăzi, căminul cultural şi localul consiliului popular.

Incinta este închisă cu un gard ai cărui stâlpi din beton

sunt legaţi prin bare metalice. Întreaga construcţie

(piedestalul şi statuia) se află aşezată pe un suport în trei

trepte placate în prezent cu gresie. Pe cele 4 laturi ale

piedestalului se găsesc 8 plăci de marmură, câte două pe

Monumentul eroilor din Redea în 1976...

...şi astăzi



fiecare latură, pe care sunt inscripţionate numele şi prenumele celor 172 de eroi din

comuna Redea, cu satele Redişoara şi Valea Soarelui. Deasupra suportului masiv

confecţionat din beton armat se află statuia din metal a soldatului necunoscut cu faţa spre

apus, aflat în marş, cu steagul fluturând în mâna stângă, cu raniţa în spate, iar în mâna

dreaptă ţine o puşcă. Statuia soldatului este creaţia sculptorului Ioan Schmidt-Faur (1883-

1934)- autorul unor importante monumente de cult eroic din ţară printre care şi al celui din

centrul oraşului Caracal- şi a fost turnat la Turnătoria de Arte Plastice Parcul Rahovei din

Bucureşti de fraţii Curani [?] , italieni. Ioan Schmidt-Faur s-a născut în localitatea Znaim

din Cehia şi a decedat la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul din Târgu-Jiu la 2 aprilie

1934 [Virgiliu Z. Teodorescu, Monumentele de forpublicdincentrele

oraşelor.Studiudecaz:IoanSchmidt-Faur.www.monumentul.ro/pdfs/Virgiliu%20

Teodorescu.pdf.].

Latura de vest

1. Andreescu Pantelie, slt.

2. Neda Ştefan, plut. major

3. Cercel Dumitru, serg.

4. Căpăţână Voicu

5. Ştefan Filip

6. Vlad Marin

7. Preda Ion

8. Stan Ion

9. Băjănescu Dumitru

10. Zâmbrea Marin

11. Ciobanu Marin

12. Dovan Ion

13. Dan Mihalache

14. Onescu Oprea

15. Baroană Pantelie

16. Neagoe Marin

17. Deveselescu Simion

18. Chivu Ştefan

19. Stoica Marin

20. Dan Ionel

21. Oprica Gheorghe, sold.

22. Ciobanu Gheorghe

23. Măceşanu Ion

24. Solomon Neacşu

25. Chiţu Dumitru

26. Răduţ Voicu

27. Căpăţână S. Ion

28. Calciu Marin

29. Ruţă Dumitru

30. Rădoi Marin

31. Ştefan S. Lică

32. Căpăţână T. Ion

33. Dinu Vasile

34. Dalea Pantelie

35. Marin Ion

36. Solomon Dumitru

37. Mateescu Ion

38. Rotunjanu Nicolae

39. Ciucă Haralambie

Latura de sud

40. Neagoe Ion

41. Barbu Voicu

42. Dobromir Stancu

43. Chivu Gheorghe

44. Pieptea Gheorghe

45. Stanciu Petre

46. Chivu Stan

47. Marin Toma



48. Dinu Petre

49. Ţapelea Andrei

50. Soreanu Dumitru

51. Purcea Dumitru

52. Zâmbrea Marin

53. Grama Nicolae

54. Truică Gheorghe

55. Varia Marin

56. Petrescu Ştefan

57. Firoiu Petre

58. Pieptea Ion

59. Neaţă Andrei

60. Dobromir Ilie

61. Vanea Ion

62. Andronache Ilie

63. Căpăţână Marin

64. Andrei Dumitru

65. Neda Toma

66. Răduţ Vasile

67. Ghiţă Petre

68. Ana Ion

69. Vanea Radu

70. Ştefan Andrei

71. Velişcu Ion

72. Ionescu Marin

73. Gaia Teodor

74. Păunescu Filip

75. Badea Ion

76. Chivu Nicolae

77. Dumitrescu Ştefan

78. Căpăţână Teodosie

79. Ruşcă Nicolae

80. Gilă Toma

81. Băica Oprea

82. Boldeanu Gheorghe

83. Ilie Petre

84. Neagoe Ion

85. Nicolae Emilian

86. Andreescu Constantin

Latura de est

87. Moanţă Mihai

88. Ciolacu Andrei

89. Racoviceanu Marin

90. Tunaru Ion

91. Cebucescu Ion

92. Neda Matei

93. Bădoi Marin

94. Cimpoeru Dumitru

95. Velişcu Ilie

96. Căpăţână Petre

97. Năuiu Tudor

98. Băica Oprea

99. Diaconu Ion

100. Căpăţână Nicolae

101. Dalea Toma

102. Baroană Gheorghe

103. Bădica Luţă

104. Prica Dumitru

105. Ionică Tudor

106. Nuţă Silvestru

107. Solomon Matei

108. Ciu Ion

109. Ciu Dumitru

110. Chivu Ştefan

111. Voicu Nicolae

112. Baroană Stan

113. Purcea Ştefan

114. Bălan Ştefan

115. Vasile Ştefan

116. Oprea Ştefan

117. Badea Isidor

118. Măceşanu Dumitru

119. Târnă Dumitru

120. Ţapelea Ion

121. Vasile Tiberiu

122. Băltăreţu Dumitru

123. Vlădoaia C-tin, plut. maj.

124. Bălan Trule

125. Neagoe Dumitru

126. Bălan Liţă



127. Răduţ Dumitru

128. Nedescu Toma

129. Prica F. Oprea

Latura de nord

130. Băjănescu Ion, cap.

131. Ciocârlan Ion

132. Mihai Marin

133. Dinu Ion

134. Dan Marcu

135. Varia Dumitru

136. Tănăsie Ion

137. Bălă Mihai

138. Păun Andrei

139. Velişcu Barbu

140. Bălă Mihai

141. Cruşoveanu Petre

142. Zâmbrea Constantin

143. Buruiană Constantin

144. Popa Pantelie

145. Boldeanu Andrei

146. Ilie Ion

147. Burtea Florea

148. Ştefan Nicolae

149. Ene Marin

150. Bulac Petre

151. Nuţă Ion

152. Cercel Ion

153. Vanea Marin

154. Cebuc Ion

155. Dincă Ion

156. D-trescu Teodor

157. Boldeanu Eugen

158. Măgurici Marin

159. Stănăşilă Toma

160. Voicu Ion

161. Ungureanu Ion

162. Ciobanu Petre

163. Ilie Eustaţiu

164. Cebuc Dumitru

165. Stănăşilă Stancu

166. Bălan Ispas

167. Truţă Petre

168. Soreanu Iacob

169. Măgurici Marin

170. Baroană Miron

171. Dovan Marcu

172. Cioplea Petre

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected]













Date post:	09-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	23 times
Download:	4 times

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · An. V, nr. 11 (57) noiembrie 2016 MEMORIA OLTULUI...

Documents