MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Petru Banu, după ce a fost obligat să părăsească postul...

An. VI, nr. 12 (70) decembrie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.12 (70), decembrie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Două imagini de epocă din Slatina şi Caracal:

Sus: Grădina publică ,,Regina Maria” din Slatina

Jos: Hotelul Popescu din Caracal

2. Sus: Şcoala de menaj din Slatina

Jos: Vila Riţa T. Stavrescu din Slatina

3. Revista ,,Zburătorul” a elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

4. Marius Bunescu- ,,Autoportret”

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- ,,Încrezători în dreptatea sfântă”................................................../3

2. Din manuscrisele lui Demetru Iordana (VI)........................................................./5

3. Ion Tîlvănoiu- Documente literare şi mărturii despre scriitorul Demetru

Iordana................................................................................................................../17

4. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (VIII).................................../21

5. Ion Lazu- Cum am scris Veneticii......................................................................./27

6. Dumitru Botar- Prin Romanaţul de altădată...................................................../31

7. Col. (r.) Dumitru Matei- Performanţa ofiţerilor cavalerişti R. Scărişoreanu şi

A. Alexiu: raid călare Bucureşti-Istanbul-Constanţa........................................./34

8. Petran Marin-Vlădila- Bulgarii şi sârbii din Vlădila (III)................................/43

9. Dumitru Nica- ,,Zburătorul”, revista elevilor liceului ,,Radu Greceanu” din

Slatina.................................................................................................................../46

10. Ion Tîlvănoiu, Nica Marcela- Un document necunoscut de la profesorul Ilie

Constantinescu...................................................................................................../53

11. Corneliu Vasile- Două reviste şcolare romanaţene: ,,Speranţa” (serie nouă) şi

,,Lumina”............................................................................................................../56

12. Comandor Nicola Tudor- Jurnal de operaţiuni Regimentul 59 Infanterie

(I).........................................................................................................................../61

13. Petre Oprea- Şeful meu- pictorul Marius Bunescu.........................................../69

14. Florea Stănculescu- Scurt istoric al comunei Teslui........................................../80

15. Ileana Monica Baebu, Mihai Barbu- Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos,

comuna Tâmpeni, plasa Mijlocul, judeţul Olt (II)............................................../84

16. Floriana Tîlvănoiu- Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă...................../91

17. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- decembrie................................../93

18. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre receptarea poetei Ada Umbră............../95

-O nouă contribuţie la bibliografia poetei Ada Umbră............./98

19. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii din satul Dranovăţu,

comuna Găneasa, judeţul Olt (I)........................................................................./99



,,Încrezători în dreptatea sfântă”

Ion Andreiță

Marile rapturi suferite de România în avanpremiera celui de-al doilea război mondial-

când i-au fost răpite teritorii vaste din trunchiul național: Basarabia și Bucovina de Nord,

Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul: ,,au separat frați, au distrus familii și destine” după

cum notează Ion D. Tîlvănoiu și Vasile Radian în revista ,,Memoria Oltului și Romanaților”.

Tot ei avertizează: ,,Avem datoria să cunoaștem aceste tragedii, să medităm o clipă

asupra nedreptăților făcute dascălilor, primii întotdeauna pe lista curbelor de sacrificiu în

trecut, ca și astăzi”. Acestui deziderat se supun și rândurile ce urmează: Prutule, râu

blestemat!

Ioan și Ana Ianculescu erau învățători cu titlu definitiv în comuna Sărăria, județul

Cetatea Albă. Timp de opt ani de zile, ei

munciseră aici ,,încrezători în dreptatea

sfântă a drepturilor noastre‖, se legaseră

,,din toată inima de vechiul pământ al lui

Ștefan cel Mare. Astăzi, loviți de crunta

soartă ce-a îndoliat întreaga națiune, am

fost siliți a apuca drumul pribegiei”

(pierzându-și slujba, casa proprie și 11

hectare de pământ). Ei solicitau

Ministerului Educației ,,transfer” la școala

din comuna Bărăștii de Vede, județul Olt,

unde soția, tot învățătoare, avea casa

părintească. El, ca toți dascălii acelui

moment tragic, era concentrat.

Ioan M. Paraschiv funcționa din anul

1937 ca învățător în comuna Dubăsari-

Lăpușna- și expedia cererea de transfer din

Regimentul 43 Infanterie, unde era

mobilizat din 1939. Înțelegător, el solicita

un post în orice comună din județele Olt,

Romanați, Teleorman, Argeș, Vâlcea - ,,și

chiar Făgăraș, Sibiu, Brașov.‖ Pentru

Napoleon Constantinescu înaintează

cerere mama sa, în care arată: ,,Fiul meu Napoleon Matei Constantinescu, de fel din

această comună, numit învățător în comuna Jora de Sus, județul Orhei-Basarabia, și cum

această localitate fiind ocupată de ruși și-a pierdut postul, iar actualmente se află

concentrat ca sublocotenent la Regimentul 43 Infanterie - vă rog respectuos a fi numit în

comuna Sinești, județul Olt, comuna natală, unde este post vacant.‖ Petru Banu, după ce

a fost obligat să părăsească postul din Heredeuca, județul Hotin, s-a refugiat cu familia în

Slatina, fiind cazați în căminul Asociației Învățătorilor din Olt: ,,Subsemnatul Petru Banu,

învățător definitiv cu două gradații, comandant al Cohortei de Străjeri din Heredeuca

Hotin, concentrat la Batalionul de Mitraliere Divizionar, având gradul de sergent TR, cu

familie compusă din soție, patru copii minori și soacră, cu onoare vă rog să binevoiți a

dispune să fiu plasat ca învățător - director la școala primară din suburbia Clocociov,



post care a devenit vacant. În urma evacuării,

am lăsat în Basarabia tot ce am agonisit în

timp de nouă ani.”

Elisabeta Bejan, fostă învățătoare definitivă

la Școala nr. 2 din comuna Chistelnița, județul

Orhei. ,,Soțul meu a fost numit preot ajutător

pe lângă biserica Sf. Nicolae din orașul

Slatina. Obligațiunile de soție și mamă a doi

copii îmi impun a fi în sânul familiei. Fiind

suferindă din cauza celor câteva săptămâni

petrecute sub regimul bolșevic, am nevoie de

asistența unui medic specialist pentru a fi

tratată. Soțul fiind numit în oraș, numai

conviețuirea și conlucrarea ne pot da existența

materială pentru trai, întrucât bolșevicii la

frontieră ne-au despuiat complet de puținii bani

pe care îi aveam. Domnule ministru, având în

vedere cele de mai sus, vă rog din tot sufletul

a-mi veni în ajutor, dispunând a fi utilizată pe

lângă o școală din orașul Slatina…‖ Cererea

este însoțită de o adeverință eliberată de către

Protoierie, preotul iconom D. Ceaușescu,

protopop, atestă faptul că preotul Tihon Bejan, refugiat, este ajutor de preot la parohia Sf.

Nicolae - Clocociov din Slatina.

...Pe atunci, cu prilejul dramaticului exod, ca și în alte vremuri de restriște, în

Moldova Voievodului Ștefan se murmura, cu obidă, un cântec al Prutului- consemnat de

scriitorul Ioan Barbu, în volumul său ,,Detașamentul alb‖ din care citez: ,,Prutule, râu

blestemat!/ Face-te-ai adânc și lat/ Ca potopul tulburat!/.../ Lăcustele când or trece/ La ist

mal să se înece!/ Holerele când or trece/ Pe la mijloc să se-nece!/ Dușmanii țării de-or

trece/ La cel mal să se înece!/ Iar tu-n valurile tale/ Să-i tot duci, să-i duci la vale/ Pân’ la

Dunărea cea mare…”

Din Ardealul de Nord - Vest - același strigăt disperat.

Dumitru V. Neagoe, fost învățător și director al școlii primare din comuna Sălard,

județul Bihor: „Având în vedere că localitatea unde sunt învățător titular aparține

teritoriilor cedate vremelnic Ungariei, cu respect înaintez următoarea cerere pentru a fi

utilizat ca învățător, conform dispozițiilor legale. Am funcționat la granița de vest a țării

din anul 1926.(...) În straja Țării am activat de la data de 12 mai 1936, fiind comandant

de Cohortă străjerească. Sunt căsătorit și am un copil de 11 ani.(...) Prin cedarea unei

părți din Transilvania Ungariei, mica mea gospodărie mi s-a distrus, rămânând astfel

fără avere. Nu am decât o mamă săracă, văduvă de război, și încă patru frați mai mici

decât mine.”

Mai tânărul său coleg, Dumitru M. Pănescu, originar din județul Olt, funcționa la

școala din comuna Urmeniș, județul Mureș. El scria, derutat,din armată: „Găsindu-mă

concentrat, nu m-am putut deplasa la inspectoratul Mureș spre a lua informațiuni dacă și

comuna mea a rămas în teritoriul cedat Ungariei. Din publicațiunile apărute în ziare

până în prezent nu se poate observa precis în care teritoriu va apuca, frontiera fiind

trasată în mare.”



Ioan Gh. Ciobanu, aflat și el sub arme, la Regimentul 3 Dorobanți – fost

învățător în comuna Tulgheș, județul Ciuc, știe clar că locul lui a fost invadat de horthiști.

Drept pentru care solicită un post în județele Brașov, Făgăraș, Dolj, Romanați - iar dacă se

poate, în comuna Tătulești din Olt, unde are părinții și doi frați, pe care îi întreține el.

În urma Dictatului de la Viena a rămas pe drumuri și învățătorul Cristache

Marinescu, titularizat în comuna Orman, județul Someș. Ar vrea să se întoarcă la Comani

- Drăgănești-Olt, unde avea casa părintească. Petrița Nicolaescu, maestră de gospodărie la

școala din comuna Ghimeș-Făget, județul Trei Scaune, ar reveni la Craiova, alături de

părinții bătrâni și cinci frați mai mici. Gheorghe M. Nicolae, rămas fără postul din

comuna Ditrău – Ciuc - concentrat la Batalionul 2 Infanterie ușoară: „cu profund respect

vă rog să binevoiți a dispune să fiu numit ca învățător la școala primară din comuna Ion

Kalinderu, județul Olt, de unde sunt și am obligații familiale față de tata și frații mei, care

sunt în imposibilitatea de a-și asigura existența.”

Balcic, Balcic-cântec dulce... L-a fredonat poate și Nicolae A. Ilinca, fost

învățător titular în satul Răzoare, județul Durostor, căci concomitent cu răpirea

Cadrilaterului, a fost smuls din locul în care Regina Maria se simțea mai acasă ca oriunde,

lăsând Balcicului, zălog de iubire, inima-i după moarte. Nicolae A. Ilinca și-a dăruit inima

copiilor, insuflându-le alfabetul dragostei de țară. Întrerupt din sfânta lui datorie, el roagă

să fie ajutat să se întoarcă în comuna Bălănești-Olt. Primarul Dumitru Andrei susține

cererea consăteanului său.

....Inima Reginei Maria sângerează și astăzi, departe de Balcic.

Din manuscrisele lui Demetru Iordana (VI)

Manuscrise de mare valoare provenind de la scriitorul slătinean Demetru Iordana

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51/2016; 61, 65-69/2017) au

fost păstrate cu grijă spre a fi restituite astăzi cititorilor de către prietenul său, dl. Vlad

Iovu din Slatina. Sunt texte ale maturităţii, care ne îndreptăţesc să credem că scriitorul

slătinean, departe de a fi uitat, va fi reconsiderat de către critica şi istoria literară actuală.

Astfel, credem că cerurile Oltului se vor îmbogăţi cu o stea!

Manuscrisul care se publică aici pentru întâia oară este un fragment de roman

inspirat de cutremurul din 4 martie 1977. El poartă titlul ,,Cutremur” şi a fost scris cu

cerneală pe un caiet studenţesc în 1979, anul morţii scriitorului. Simţindu-şi sfârşitul

aproape, Demetru Iordana a încredinţat manuscrisul prietenului şi confidentului său Vlad

Iovu, care l-a pus la dispoziţia redacţiei noastre. Într-o clipă de inspirată reflecţie, ultimul a

notat cu creionul sub titlu: ,,Cărţile te transpun într-un dialog cu fiinţa celui care le-a

creeat. Te fac să vezi viaţa din interiorul acestuia, aşa cum a văzut-o el, să înţelegi şi să

simţi ceea ce a trăit şi a simţit el”. Este ca şi cum autorul ar trăi din nou- am adăuga noi!

Din păcate autorul nu a apucat să termine acest roman.

CUTREMUR

(ROMAN)

Un bloc de tăcere surdă îi stă pe creieri, pe ochi, pe piept, urechiile îi sunt

înfundate de ea ca de niște tampoane de vată deasă. A alunecat, parcă în sus un strat de

mâl greu, apăsător, stagnant; se simte trăind larvar, dar continuu, nu mai știe pe ce tărâm:

în nori, pe pământ, sub pământ, la capătul simțurilor. Începe un hău nesfârșit, o beznă

deplină, un neant absolut și abia acum aude niște sunete firave, ca dintr-o depărtare



împăienjenită, surpată în gol, niște înfiripări de silabe stinse, ce se împlinesc în cuvinte

abia deslușite:

Pare că se trezește...

Și o umbră, care a mișcat către el moleculele de aer, s-a aplecat asupra amorțirii

lui, prin stratul gros al tăcerii de deasupra, răzbesc câteva cuvinte, ca într-un vis sonor:

-A scăpat... Eram sigur.

Tampoanele de vată deasă i-au sărit din urechi, blocul masiv de tăcere i se ridică

de pe creieri și de pe tot corpul, glasul femeii răsună clar în subterana amorțirii lui:

-Eu nu credeam. Dar uite că deschide ochii...!

Și-a deschis ochii, dar nu vede decât o ceață trandafirie, deasă, prin ea se zăresc

niște umbre albe, buzele i se mișcă, dar nu poate rosti nimic: a uitat cuvintele, nu-și

regăsește graiul pierdut, în fine poate să articuleze un sunet stins:

- Ce s-a în-tâm-plat?

-A prins glas... Vorbește! – a răzbit până în creierii lui glasul vioi al femeii.

-De-acum poate să-și continuie viața de unde s-a întrerupt, răsună, încă stins,

glasul bărbatului. Deci, poți să-i urezi noroc...

Glasul femeii gâlgâie un început de râs mic, cochet, care sugerează că este o ființă

simpatică, în conturele vagi ale umbrelor albe din preajmă, se limpezește mai întâi chipul

acelei femei, care pare tânără și slăbuță, apoi al unui bărbat în vârstă, cu ochelari în rame

de aur; el stă îndărătul femeii, și amândoi îl privesc cu o uimire pioasă, blândă; el iese din

nemișcare ca dintr-un mormânt de cârpe, cu mâna dreaptă amorțită și cu piciorul stâng

înțepenit ca un țăruș înfipt în șoldul lui slăbănog, își poate mișca doar mâna stângă și

piciorul drept, și puțin capul în stânga și în dreapta; în rest parcă n-ar exista, parcă i s-a

amputat din trup și n-ar mai avea nici măcar cioatele bandajate, în afară de degetele de la

stângul, pe care și le poate mișca în interiorul unei carapace aspre; degetele de la mâna

dreaptă i-au fost parcă retezate, îl doare capul și ce-a mai rămas neamputat din trup, cum i

se pare, mai ales șira spinării, îi arde pe dinăuntru, sau poate că prin inelele vertebrelor, în

loc de măduvă, curge acum plumb topit; ar geme dar nu poate, respirația i s-a ștrangulat,

nu-i mai rămâne decât să-și îndrepte ochii spre cele două întruchipări omenești în alb, și

întreabă din nou, mai articulat:

-Ce s-a întâmplat?

Femeia se apropie repede și se așează cu grijă pe marginea patului, cu ochii ei

mari și galeși ațintiți în ochii lui abia mijiți din beznă:

-Stai liniștit, te rog, nu te agita.

Ce enervantă este acum prezența ei prea concretă, cu glasul, cu privirile, cu

gesturile ei liniștite, mai ales cu blândețea aceea pioasă, cu care îl învăluie, îi pare lui

însuși că ar fi o adunătură de moaște sfinte. Și de ce nu-i răsunde la întrebare? De ce evită?

-Ce s-a întâmplat? repetă mecanic, prostește, dar cu dorința aprigă de a afla.

-Spune-i, vorbește bărbatul în vârstă, cu ochelari în rame de aur, care pare să fie

medic. Este ca unul care se îneacă și se agață de un fir de păr, nu vezi?

- S-a întâmplat un cutremur, zice femeia care trebuie să fie asistenta medicală a

doctorului.

-Ah, da, cutremurul... Gândul i-a răsucit creierii între tâmple, el și-a dus stânga la cap

spre a-l opri să se rostogolească de-a lungul timpului, care a început brusc să curgă din

nou: deci el a supraviețuit și mai trăiește, trăiește și respiră în voie, îi vine să țipe, bucuria

l-a inundat deodată, ca un torent de lumină vie, el este viu și se mișcă, poate să-și ridice

stânga și să-și legene capul, își poate îndoi dreptul și-și simte mișcându-i-se degetele de la

stâgul, în carapacea aia aspră, trebuie să fie un bandaj de ghips, ca să-i țină piciorul drept,



a fost probabil fracturat, ce importanță mai are asta, n-are absolut niciuna, trăiește și

respiră ca un om viu. Doamne ce sfântă e viața, câtă fericire poate să-ți dea doar faptul că

respiri și te miști într-un pat de spital, ce fericire să constați că timpul care se oprise în loc

ca un ceasornic stricat, acum din nou merge, îi aude tic-tacul. Ciudat, bărbatul vârstnic, cu

ochelari în rame de aur, care trebuie să fie medicul, intervine și oprește din nou timpul în

loc cu glasul lui baritonal.

-Acum, soră Natalia, a scăpat în sfârșit de înecul stagnării, căci uite, a reintrat în

Timp, în cursul existenței proprii, și se simte trăind în mers și fericit.

-Şi asta este esențial pentru reușita salvării lui, domnule doctor, o aude pe sora

Natalia.

Deci el a trăit un timp – oare cât de mult? – la hotarul dintre viață și moarte. Îl

inundă din nou o sălbatică bucurie, că este viu, viu ca iarba, ca florile și ca acei copaci ce

se văd prin fereastră, în minte îi năvălește trecutul ca apa într-un bazin gol, când se rupe

brusc stăvilarul, acum își aduce aminte: se afla în paralelipipedul ăla de cărămidă, piatră și

beton armat, de la etajul cinci, din acel afurisit de bloc al burlacilor, îl închiriase prin

Spațiul Locativ cu trei săptămâni în urmă, da, exact acum trei săptămâni, se plictisise să se

tot certe cu proprietarul din Sfântul Elefterie: îl tot pisa să nu mai îngăurească pereții

camerei închiriate, ca să-și agațe tablourle și să nu-i mai murdărească dușumeaua cu

vopsele, dacă se usucă nu se mai spală nici cu leșie – și își aduce bine aminte momentul

când a plecat de acolo: într-o după amiază, devreme, proprietarul dormea ca de obicei,

sforăind, s-a cărat pe nesimțite cu tot calabalâcul lui de pânze, cartoane, vopsele, cărți,

lenjerie, haine, câte puteau să încapă într-o furgonetă și dus a fost și toată gașca l-a ajutat

să se mute, în afară de Carolina, ea nu se vâră la treburi grele, şi a rămas acasă, sub pretext

că are mult de lucru, ea care chiulește mereu de la Institut, dar a scuzat-o în schimb Ionela,

sau Nela, sau Nely, cum îi zic ei în ultimul timp, a fost și au mai fost și Nadia, Grig și

Răduț, cinci cu toții, și ce haz au făcut tot contemplând fiecare în imaginația proprie mutra

plouată a domnului Gogu, când își va fi văzut chiriașul plecat englezește. Grig chiar a

încercat să-i imite mirarea indignată, Răduț încerca să-i țină isonul, Nadia râdea să se

prăpădească, numai Nela cea slăbuță și ștearsă sta tăcută și serioasă, chiar ușor plictisită,

de-o parte și parcă străină de toți și de toate. Furgoneta a tras în dreptul blocului, Nely a

sărit și ea inimoasă să ajute la descărcatul lucrurilor, apoi la căratul lor, le-au urcat pe rând

cu ascensorul, câte patru inși deodată, le-au urcat pe toate și le-au risipit prin garsonieră.

Apoi cheful ăla de „bun sosit acasă‖, cu sticle de bere și cu fursecuri cumpărate de la

cofetărie, au rămas acolo cu toții și-au dormit clae peste grămadă cum s-a putut, pe jos, cu

lenjeria lui drept așternut; peste noapte Nadia s-a apropiat de Grig, a auzit el bine, și au

făcut dragoste pe tăcute înăbușindu-și gemetele de voluptate, ca să nu-i trezească pe

ceilalți, lichelele; ceilalți dormeau ca duși de pe lumea asta, sforăind groaznic, Răduț mai

ales, Nely mult mai puțin, el sta suspendat între veghe și somn, dar până la urmă a uitat de

toate și-a adormit ca un pietroi cufundat într-o apă călduță, mirosea a spermă, i-a mirosit

tot timpul până a adormit. Dimineața s-au împrăștiat toți, s-au dus , care încotro, urma să

se întâlnească toți la Institut. Ce depărtată i se părea acum întâmplarea asta, de parcă

de-atunci au trecut ani-lumină, iar gașca lor... Oare au fost ei în toate mințile? Îi vede pe

toți ca printr-un binoclu întors, acum îi apar ca niște puști de școală, ștrengari și depravați

cu toții, și totuși așa de comuni, de șterși în ciuda strălucitoarei lor tinereți. Nu-i de mirare:

orice strălucire pălește pe lumea asta, chiar a marilor personalități, chiar și a regilor și-a

împăraților...

- Dorești ceva? – este din nou glasul sorei Natalia, a mai rămas doar ea în cameră,

medicul se pare a plecat de mult.



Un mic șoc electric, timpul inert i s-a cutremurat ușor, trebuie să ia, brusc, act de

prezența sorei, se pare că ea a asistat la internarea lui în spital, la operația urgentă care i s-a

făcut și la învierea lui. Un val de recunoştinţă îl îneacă, se silește să fie cel puțin

cuviincios cu putință:

-Spune-mi, soră, te rog: de cât timp mă aflu aici?

- De trei zile, domnule Barbu, n-ai simțit deloc timpul fiindcă ai zăcut în stare de

comă, zise femeia.

-Am fost operat între timp, nu-i așa? Și ce mi-au amputat, soră? Că mă simt

ciopârțit.

-Nu ți s-a amputat nimic, băiete, zice sora cu gravitate. Cutremurul te-a

„ciopârțit‖, ai un picior fracturat, care a fost dres și pus în ghips, ai mai fost lovit la cap și

ai fost pansat, iar o mână – dreapta – îți este paralizată din cauza șocului, însă își va reveni.

După cum vezi ai scăpat ieftin, față de alții, care, vai...!

- Îți mulțumesc, soră.

Acum, în sfârșit, poate să rostească, încet, cea mai intimă întrebare:

-S-a interesat cineva de mine?

- Încă nu. Ai rude sau prieteni în București?

-Am. Dar poate că nu m-au găsit...

- Este și greu să te găsească cineva printre atâția morți și răniți.

-Câți au murit?

- Morților nu li se cunoate numărul, al răniților este de vreo două mii. A fost un

dezastru nemaipomenit. Zeci de blocuri s-au dărâmat în întregime sau parțial. Mai ales

cele noi-nouțe.

- Dumneata cum de-ai scăpat?

- Pe 4 martie, eram de serviciu pe spital – și spitalului nu i s-a întâmplat nimic,

după cum vezi.

-Ai dumitale au scăpat?

-Nu am pe nimeni în București. Însă blocul, în care îmi aveam garsoniera, s-a

făcut praf. Mi-am pierdut toată „zestrea‖, închipuie-ți (și aici sora a zâmbit sarcastic).

tocmai mă pregăteam de măritiș – îmi găsisem omul – și strânsesem și eu ceva, nu cine

știe ce comori, dar în fine... Acum s-a dus totul pe apa sâmbetei, iar omul nu vrea să mă

mai ia, așa goaală pușcă, cum am rămas. Dar ce să fac, n-am să mă mor dintr-asta. M-am

cumințit. Când cu inundațiile, casa de la țară mi s-a umplut toată de apă și acum îi

putrezesc pereții, așa că am pierdut toată bruma mea de „avere‖, – și zâmbește din nou

sarcastic. Numai nenoroc, domnule Barbu, ca să vezi!

Gândurile îi fug nemiloase către garsoniera proprie, dar „averea‖ lui: picturile, cărțile,

vopselele, ce-or fi devenit, mica despărțitură din interiorul camerei care putea fi

considerată o „bucătărioară‖, și balconașul din drepul ei, care da în stradă, se umluseră de

pânze, de cartoane pictate, de cutii cu culori, în ultimul timp chiar făcuse rost de o cutie

mare, întreagă de tuburi de ulei franceze, de la nea Mișu, pictor îmbătrânit în rele și-n

sărăcie, i le vânduse pe trei sute de lei, ca să-și plătească impozitele apartamentului- apă,

lumină, spațiu vede, gunoi, zicea el, dar mai degrabă ca să-și cumpere sticle de coniac, viu

colorate, și poate că n-a mai rămas nimic din toată această „zestre‖, cum ar zice sora

Natalia, acum își amintește perfect: în seara de 4 martie, sta singur în mijlocul încăperii,

prepara un șasiu, pe el vroia să întindă o pânză proaspăt-cumpărată, când a simțit că

întregul paralelipiped se clatină cu el cu tot; părea prins între palmele unui uriaș invizibil

și înclinat într-o parte, de mai multe ori, cu o forță atroce, ar fi putut să îndoaie turnul

Eiffel ca pe un lujer de floare; el s-a răsturnat într-o parte spre canapeaua aia cu somieră, o



cumpărase tocmai în ziua aceea, dimineață, și-atât a mai avut timp, să se vâre sub canapea,

ca sub singurul adăpost posibil, că îndată jumătatea de garsonieră dinspre balcon,

dimpreună cu balconul însuși s-au prăbușit ca retezate de iataganul repezit în ele de mâna

unui ciclop, invizibil și el, și odată cu ele și o parte din dușumeaua aia cu parchet, până

aproape de locul unde sta el pitit, încât chiar sub ochii lui s-a căscat o genune de cărămizi

sărite, de piatră sfărâmată și de beton armat răsucit hilar, și păzea, o bucată mare de tavan

s-a desprins, cu grinzi cu tot au căzut peste canapea, ea s-a frânt peste el destul de apăsat

în spinare și pe piciorul stâng mai ales, a simțit că se scufundă într-o beznă și spaimă

feroce ca niște guri negre de fiară sălbatică, n-a mai simțit nimic apoi, și-acum se trezește

într-un pat de spital și abia își mai simte făptura; da, nu mai încape nicio îndoială: toată

„averea‖ i s-a prăpădit...

- Dacă întreabă cineva de mine, te rog să-l aduci aici, îi spune sorei Natalia. Ea îi

recepționează cuvintele în tăcere, doar cu un ușor semn din cap. Am mai mulți prieteni și

prietene – formăm toți o gașcă – și sunt sigur că ei mă caută peste tot și până la urmă o să

mă găsească...

- Dacă au să le dea voie portarii să ajungă până aici, la tine, zice sora Natalia.

-Aș dori s-ajungă, soră.

- Am să fac tot posibilul, băiete. Dacă sunt vii și mai pot umbla.

-Numai unul dintre ei stă la bloc, o informează. Fetele stau două la cămin, alta la

ea acasă – e din București – și nu cred să fi pățit ceva, sau poate că da? Dumneata ce

crezi?

-Cred ce este mai bine: că sunt teferi toți.

-Cred că din gașca noastră n-are să mai fie și altă victimă, în afară de mine, o

asigură el.

- Să sperăm, îl asigură și sora Natalia. Dar, spune-mi, tu, n-ai familie?

-Ba da, în provincie; tată, mamă, frați și o soră. Cred că-s sănătoși cu toții. Îmi

trimit două mii de lei pe lună, pentru angaralele mele; casă, masă, și toate celelalte.

-Ia spune-mi nu ți-e foame? Sete? N-ai vrea să mănânci ceva?

-Ca să fiu sincer, nu. De bucurie că sunt viu, mi-a pierit și foame și sete...!

-Mai este și-o altă explicație: în aste trei zile te-am hrănit artificial – ca pe un

prunc înțărcat!

-Parcă aș vrea totuși să beau o bere –

-Asta nu, băiete. Berea este interzisă.

-Cuvântul ăsta l-am întâlnit scris pe unele uși: este interzisă intrarea persoanelor

străine... Atunci adu-mi un suc de lămâie –

-D-asta cât vrei, zice sora, mă duc să-ți aduc o sticlă – și iese din cameră cu pași

mari și spriteni, de femeie tânără.

Abia acum vede: în cameră mai sunt și alte paturi, încă vreo cinci în afară de al lui,

în ele zac sau dorm oameni, oameni vii ca și el, dar bolnavi poate sau numai răniți, nu-și

poate da seamă, sunt acoperiți cu pleduri până în creștet; își întoarce către ferestre

privirile, geamurile sunt albastre acum ca și cerneala de stilou, da, trebuie să fie târziu, –

sora intră cu sucul, o sticlă subțire, plină, pusă pe o tăviță de plastic și-i zice cu un surâs

bun:

- Bea-l ca să-ți răcorești bucuria, apoi culcă-te dacă poți.

Ia sticla cu un gest rapid, o golește din câteva sorbituri, sub ochii galeși ai sorei, în care

privește tot timpul, sucul a fost dulce și acru, dar răcoritor, apoi arătă spre paturi și-i pune

o altă întrebare.

-Și ei sunt răniți de cutremur?



- Numai doi, răspunde repede sora. Ceilalți au diferite boli, unul de ficat, unul de

ulcer, al treilea e diabetic...

-Și răniții care-s?

- Ăsta și ăsta, i-i arătă sora pe rând și spune în cotinuare: n-am mai avut locuri

unde să-i punem, înțelegi? Am evacuat alți doi destul de bolnavi, dar vindecabili, ca să-i

punem pe ei: geme spitalul de victimele cutremurului...

Deci și el este tot o „victimă a cutremurului‖, și încearcă să surâdă, vrea s-o imite pe

soră, obrazul îi este înțepenit, refuză să i se încrețească.

-Încearcă să dormi, îl îndemnă sora. Somnul bun este altceva decât starea de comă.

Nu te mai gândi la nimic rău – și ai să te refaci repede.

-Să dorm acum, eu, când mă simt atât de viu? Soră, te mai rog ceva: adu-mi o

oglindă.

-La ce-ți trebuie? se interesează sora.

-Nu știu acum, probabil să văd cum arăt.

-Ai să vezi îndată, zice sora și iese, ca să reapară cu o oglindă mică, de femeie

cochetă. El i-o smulse din mână și o ridică până în dreptul ochilor: oglinda îi întoarse o

imagine oribilă, de cap bandajat gros, fără urmă din pletele lui de hipies, probabil au fost

nevoiți să-l tundă ca să-i trateze rana, și-o simte lângă fruntea cu totul acoperită de tifon

steril, i-au mai rămas doar mustățile și barba, crescute mult, neglijent, ca la morți, iar

ochii... parcă nu mai sunt ochii lui albaştri, copilăroși, sunt niște ochi lucizi, cu sclipiri de

oțel, care se uită drept și oarecum sever, chiar spre el însuși, de care sut nemulțumiți, nițel

batjocoritori; el n-a avut niciodată expresia asta de depravat, sau a aut-o, dar n-a știut,

acum o știe înfiorător de lucid, și cu un tăiș prin inimă ca de cuțit înfipt mișelește.

-Ei, zice sora, cum te găsești?

- Natural de rău ...

- Ce zici? Ăsta-i fleac, zice sora râzând. Ai să-ți scoți bandajul ăla, ca o broboadă

albă îngrămădită în cap, are să-ți crească pletele și ai să-ți placi iar ție însuți. Și poate lor.

Înțelegi?

- Da, cât mă mâhnește asta, că le înțeleg pe toate... Să înțelegi este cel mai mare

dar pe care ți-l poate face viața, soră Natalia, să știi.

- Se poate, însă darul ăsta are să mă facă fată bătrână.

- Deocamdată adu-mi o foarfecă. Vreau să-mi tund din barbă și din mustăți.

- Astă seară ești bine dispus...

- Fiindcă mă simt atât de viu, soră, și respir liber, mai liber ca niciodată.

- Dar oglinda nu te-a mustrat de fel?

- Ba da... Dar nu mi-ai adus foarfeca...

Sora iese din nou și aduce o foarfecă mare, ca aceea de tăiat struguri.

- Poftim, băiete, tunde-ți păroșenia cu asta...

- Nu-i chiar de tot rea, apreciază el cu obiectivitate.

- Să-ți păstrezi părul tăiat și să-l pui într-un plic, îl îndeamnă sora. Vrei să-ți aduc

și un plic?

- Nu, soră. Nu port cu mine relicve sentimentale. Poți să-l păstrezi tu, dacă-ți

place... Tu ai o inimă de ceară, puțină căldură în glas și cineva ți-o poate topi repede.

- Ba da, băiete și inima asta de ceară are să mă îmbătrânească fată, ca și darul de

care vorbeai. Astăzi trebuie să ai o inimă de oțel...

- Nu-i tocmai rău spus, soră. De ... oţel oxidat. Dar spune-mi, cum arăt acum?

-Ca o gorilă ceva mai copilăroasă, băiete. Sunt convinsă acum că dacă ai să-ţi razi

barba şi mustăţile ai să arăţi ca un prunc nou născut.



Râde şi se oprește aici, se simte cam obosit, iar sora e istovită.

- Eu plec, îl anunță sora. Încearcă să dormi.

A ieșit repede, parcă rușinată că și-a permis să se comporte așa de ușuratic cu un

băiat în definitiv străin. Biata soră, are dreptate: din cauza bunătății ei sentimentale, are să

rămână toată viața o fată bătrână. Dar este știut cât de idioți sunt bărbații: ei nu vor

bunătate, ci sex apeal. Nu vor să fie iubiți, ci acaparați. Aleargă după femeile care-i excită,

nu după cele care-i liniștesc. Și cât de liniștitoare este sora Natalia... O femeie ideală

pentru un om cu scaun la cap. Însă în general bărbații n-au la cap nici măcar un calapod de

cismar. Închide ochii și-și propune să doarmă, dar somnul nu se înfiripă, în schimb vede

în continuare filmul care se derulează din trecut către prezent, îi vede pe cei din gașcă

alarmați de dispariția lui, întrebând de el peste tot, căutându-l mereu, trebuie c-au intrat în

panică mare, erau obișnuiți să se întâlnească zilnic la Institut, într-o cafenea de pe Calea

Victoriei, sau în Cișmigiu uneori, când era vreme frumoasă, ca să se poată plimba cu

barca, nu chiar într-un chip romantic, mai degrabă într-un stil mic-burghez, moștenit din

student în student, sau în holul unui cinematograf, ca să vizioneze cu toții un film, asupra

căruia căzuseră în prealabil de acord, vreun western american, cu cow-boy aiuriți, sau

vreun film italian, neo-realist, de artă, Hoțul de biciclete, Suspine pe stradă, Obsesia,

Strigătul, sau se întâlneau la unul dintre ei acasă, mai deseori la Răduț și la Carolina, de

care erau îndrăgostiți toți băieții, chiar și fetele. Ei și-o disputau pe rând, fără gelozie, în

afară de el, care suferea în secret, făcuse o pasiune nefericită și nu avea curajul s-o dea pe

față, nici chiar Carolina n-o bănuia, poate numai Nely, sfrijita aia tăcută și ștearsă, dar

poate cea mai talentată dintre ei toți, care pleca zorită când începea orgia de carne fragedă,

sâni și pulpe descoperite; rămânea doar la bere sau la un vin spumos, îi era frică de o

sarcină previzibilă, dar greu evitabilă, și mai greu de eliminat, pe când Carolinei nu-i

păsa, avea și câțiva medici printre rude, o ajutau să scape din încurcătură, făcuse apoi rost

de acele pastile anticoncepționale, de la niște neamuri plimbate prin America. Cât dorește

acum să-i revadă pe toți, ca să le strige în urechi: ,,Trăiesc! Ştiți voi ce însemnează asta, a

trăi? Este ca și când ai aflat c-ai pătruns clandestin într-un paradis interzis celorlalți

muritori‖. Dar oare trăiesc și ei? În acest caz, trebuie că au aflat întâmplarea care l-a adus

aici, numai că nici unul nu știe unde se află el și-n ce stare, și acum el trebuie să aștepte, au

să-l caute desigur și-au să-l găsească, până la urmă, au să se revadă fericiți, fericiți

desigur, – se lăsă pe nesimțite furat de somn...

Nici a doua zi dimineața, nici în zilele următoare nu vine nimeni să se intereseze de el.

Sora îl asigură că i-a instruit pe portari să lase să intre pe oricine va întreba de Dan Barbu.

Acum sora este lângă el, în picioare și-l privește îngândurată, ca dintr-o depărtare învăluită

în ceață.

-N-au cum să afle că ești aici, spune ea. Ar trebui să le scrii. Cunoști adresa măcar

a unuia dintre ei?

- Stai, tresare și el, bucuros, cunosc numărul de telefon al Carolinei Negrea, o

prietenă și colegă a mea, cum de nu mi-a venit în minte până acum? Iată-l: 178161! Te

rog întreabă de ea și comunică-i unde mă aflu.

- Bine, consimte sora. Am notat. Dar dacă domnişoara Caroline nu este acolo?

- Roagă persoana care-ți răspunde să-i comunice unde sunt.

- Mă duc, zice sora cu gravitate, și-n cinci minute îți dau răspunsul.

Iese grăbită și serviabilă și exact peste cinci minute ste înapoi

-Nu răspunde nimeni, îi comunică ea dezolată. Am sunat de mai multe ori, dar

aud telefonul lor țârâind în gol.



- Ce s-o fi întâmplat acolo? Se îngrijoră el. Poate deocamdată să nu fie nimeni

acasă...

- Bine, am să mai telefonez de câteva ori până la prânz – și în timpul prânzului.

Poate că până la urmă are să-mi răspundă cineva de acolo...

Până la prânz nu răsunde nimeni. Și nici în timpul prânzului. Nici după prânz.

Poate că fata și familia ei sunt plecate din București...?

- Încearcă să-i scrii celui mai apropiat prieten, îi propune sora. Este un mijloc sigur

ca să te pui în legătură cu „gașca‖ ta, care-ți este atât de dragă, după câte văd.

- Să încercăm și asta, soră. Eu am să-ți dictez, iar tu ai să scrii. Am să mă adresez

lui Răduț Sârbulețu, coleg cu mine la Institut...

I-a dictat vreo zece rânduri simple și convingătoare: „Dragă Răduț, cutremurul

m-a despărțit de voi și de restul lumii și m-a obligat să mă internez la Spitalul Filantropia,

salonul 4 de chirurgie, și acum aștept să veniți pe la mine, ca să ne refacem rândurile.

Interesează-te și de ceilalți, ca să mă informezi. Te aștept ca pe un mântuitor. Dan”.

- În cât timp are să ajungă scrisoarea la el?

- Dacă o pun acum la cutia poștală a spitalului, mâine după amiază, cel mai târziu,

o are acolo.

- Poimâine, sau chiar mâine seară Răduț are să fie aici... sunt sigur!

- Ar trebui să nu fii tocmai așa de sigur, surâde sora. Trebuie să pui la socoteală și

întâmplarea, sau soarta, sau cum îi mai zicem. Dacă n-o primește? Dacă o primește și nu

vine?

- Este imposibil! Exclamă el. De primit, trebuie s-o primească, dar în fiecare

după-amiază lucrează la Institut. Și-o va primi chiar dacă nu lucrează, fiindcă i-o va da

portarul. Iar dacă o primește va veni sigur, doar îl cunosc!

- Doamne ajută, face sora cu un zâmbet de o blândă și obosită ironie ca la toate

ființele tandre și înțelegătoare. Și iese cu scrisoarea în mână, ţinând-o ca pe un dar primit

din dragoste.

Timpul trece acum încet. Poate să numere una câte una, clipele care intră una

într-alta, precum cutiile scamatorului din bâlci, după ce le-a scos una dintr-alta, iar până la

urmă a scos un iepure sau un porumbel. Vecinicia nu este o înșirare de clipe, cum sunt

înșirate mărgelele pe o ață întinsă la infinit, ci este un spor de clipe care se conțin una pe

alta, fiindu-și interioare lor înseși cum sunt interioare cutiile scamatorului care le vâră pe

toate în prima, deci nu întinde numărul lor liniar, ci îl strânge într-un volum sferic, sau

cubic; vecinicia este nemăsurabilă cu ceasornicul, cum este timpul, care se poate împărți în

fragmente, este măsurabilă doar cu gândul, sau cu tic-tacul inimii noastre, sigurele care se

pot măsura în vecinicia cea indivizibilă, iar când aștepți, fiecare clipă devine în sine o

vecinicie...

Până a doua zi seara, el și sora Natalia trăiesc stagnant, mai multe vecinicii, o

infinitate, în așteptarea unei aparații cu chip uman, dar nu se întâmplă, poate dintr-o

întâmplare absurdă, poate din vrerea sorții, cum a insinuat sora Natalia. Și nici a treia zi nu

apare nimeni. Nici măcar în visul roz, pe care-l visează treaz, că scrisoarea a fost primită

totuși, cu întârziere poate, Răduț nu va fi fost pentru moment acolo, sau nu i-a fost dată la

timp, dar până la urmă el are să apară ca un Lohengrin, adus nu de o barcă trasă de lebede,

ci de un tramvai sau autobuz. Însă nu apare. Absența lui este asemenea unui vid care îi

absoarbe toată bruma de veselie pe care o mai are, și i-o risipește în vânt. Sora Natalia îl

întreabă cu timiditate.

-Nu mai ai pe nimeni căruia să-i scrii?



- Ba da, pe Grigore Ionescu, zis Grig, coleg cu mine la Institut – dar cu Institutul,

ai văzut, nu merge – iar adresa lui de acasă n-o știu , i-am uitat numărul. Dar ar mai fi

Nadia Borcea și Ionela Stănescu, care stau la căminul studențesc de fete.

- Scrie-le lor, îl sfătuieşte inimoasă sora, fetele sunt mai active decât băieții în

privința asta.

- Să încercăm. Ele sunt, oricum, singura șansă care mi-a mai rămas.

I-a dictat sorei Natalia o scrisoare și mai scurtă decât lui Răduț: „Domnișoarelor

Nadia Borcea și Ionela Stănescu, la căminul studenţesc de fete din Bucureşti. Dragi

prietene și colege, mă aflu internat în Spitalul Filantropia, salonul 4 de chirurgie, și vă

rog umil să veniți ca să ne revedem. Aș vrea să știu ce mai faceți și mi-e dor de voi toți.

Sunt sigur că aveți să răspundeți la chemarea mea. Vă doresc pe toți alături de mine.

Dan”. Iar pe plic a scris: „Tovarășelor ...‖.

Scrisoarea a fost pusă de sora Natalia în aceeași cutie poștală misterioasă, până la

ora nouă, ca să fie ridicată la timp și expediată rapid. Acum se deschide o nouă așteptare,

în clipe infinite, ca niște infinite vecinicii plutitoare, stagnante; el se cufundă în așteptarea

asta ca într-o mare neliniștită, cu nădejdea mai mult în Nadia, ea a fost mai asiduă la

întâlnirile din trecut, și mai rezistentă la chefurile și destrăbălările lor, ținea însă mai mult

la Grig, iar Grig ținea mai mult la Carolina, care nu-l prefera, sau era și față de el la fel de

indiferentă, sentimental, ca față de toată lumea, cât despre Nely... ea la cine ținea mai

mult? Niciunul dintre băieți nu-i făcea curte și nici ea nu se prăpădea din pricina asta, o

fetiță sfrijită, fricoasă și mai mult tăcută, la ce te poți aștepta din partea uneia ca ea, acum,

când este în joc situația lui? Nici el nu i-a dat vreodată prea multă atenție și niciodată n-a

sărutat-o, cum a făcut-o atât de des cu Nadia şi mult mai des cu Carolina. Era îndrăgostit

de ea până în vârful unghiilor de la picioare, o adora, dar în taină, crezând că astfel o să-i

placă ei, se simțea legat de ea ca printr-o magie neagră, făcută de vrăjitoare. Avea uneori

stări de reverie halucinantă, i se părea că o vede prinsă când de brațele unuia, când ale

altuia, sfidându-l din captivitatea ei, disprețuindu-l chiar dintr-un capriciu de curtezană

nerușinată...

A doua zi, sora Natalia intră repede, radioasă, în cameră, pe la ora patru după-amiază:

- Te caută o fată, băiete...!

- Nadia Borcea, nu-i așa?

- Nu! A spus că cheamă Ionela Stănescu.

- Nely! Și tocmai pe ea n-o așteptam, soră. Te rog, adu-o imediat aici.

O altă vecinicie până ce sora pleacă, întorcându-se, ajungând până la ușă,

deschizând-o, ieșind, ca într-un film luat cu încetinitorul, și încă una până când reapare cu

Nely, ea palidă și slăbită arată, de parcă s-ar fi ridicat dintr-un pat de bolnavă. Într-o

mână are un buchet de flori, în cealaltă o sacoșă umflată, pobabil a cumpărat portocale din

sursa ei, ca să-i aducă „ceva‖, să nu vină la el „cu mâna goală‖. Scoate punga cu mișcări

stângace, ca de fetiță firavă și chiar niște portocale a adus, sunt mari și cu pielea

zgrunțuroasă ca spinarea unor crocodili în miniatură. Deci Nely, timida Nely, coruptă

totuși și ea, ca și el, ca și ceilalți din gașca lor, ea singură a venit!

O întreabă grăbit:

- Ceilalți de ce n-au venit cu tine? Nu i-ai anunțat?

Nely abia a zis „bună ziua‖, dar nu răspunde, ochii îi sunt mari și umezi, de o tristețe

infinită, dar ascunsă, nemărturisită de niciun gest, de nicio atitudine luată și cenzurată cu

luciditate.

O întreabă nervos:

- Pe mine mă mai cunoști?



Ea se apropie de marginea patului și-i spune cu o vioiciune voită:

- Abia te mai recunosc, Dan...

Și adaugă încet, obosită brusc, ca de un mare efort penibil făcut:

- Sora m-a prevenit însă și m-a pregătit, nu sunt surprinsă, ci doar mâhnită. N-arăți

prea rău, dar... parcă nu mai ești Dan Barbu, student la Institutul de artă plastică, ci un

frate al lui, care-i seamănă de departe...

-În fine acum te văd, îi zice, mișcat. Acum văd totul, chiar și lucrurile cele mai

ascunse, chiar și gândurile oamenilor. Îmi aduci aminte de ultima noastră întâlnire la

Carolina acasă... Dar apropo, ea ce face? De ce nu dă niciun semn de viață?

-A plecat cu familia ei în provincie... Le-a murit cineva...

- Din cutremur?

Sfrijita și palida Nely privește alături de el și-i răspunde cu o încetineală suspectă:

- Da...

- Iar Nadia? Grig? Răduț? Ei ce fac? De ce n-au venit?

- Nadia este bine, dar era prea ocupată cu nişte rude din provincie, care au venit

s-o vadă, iar pe Grig și pe Răduț ... n-am avut timp să-i anunț.

- Deci sunt bine, sănătoși?

Același răspuns șovăitor, suspect:

- Da...

Îi spune nestăpânit:

- Să-i anunți și să mi-i trimiți aici, pe toți. Te rog. Și chiar tu să vii zilnic să mă

vezi, singură sau cu ei. Da, Nely. În fiecare zi care este o frântură din vecinicie. Am

pretenția asta. Gașca se va întruni aici, și vom face „chefuri‖ aici, ca în „Symposionul‖ lui

Platon, spune-le asta. Acum n-am voie să beau și nici n-am să mai beau vreodată, dragoste

nu pot să fac că sunt țintuit la pat, dar trebuie să ne reluăm viața de unde am întrerupt-o

pentru un moment. Mă rog, altfel decât până acum. Spune-i-o fiecăruia în parte. Este o

rugăminte și o poruncă, înțelegi, Nely?

- Înțeleg. Dar eu nu cred c-au să vină – aici. Au să te aștepte să te faci bine și să te

reîntorci tu la ei.

- Nu, insistă el, plictisit. Pretind să vină ei la mine, aici. Îi oblig. Altminteri să știi

– și spune-le-o și lor – o rup cu voi.

- Tu nu-i cunoști... nu i-ai cunoscut niciodată, vorbește Nely, ațintindu-și privirile

în ochii lui.

A încremenit în pat. Puștoaica asta și-a permis să-i vorbească așa, de parcă ea ar fi o

vestală albă păzind un foc sacru, iar el un biet rătăcit la minte. Mâna dreaptă îi este

amorțită tare, altminteri ar plesni-o peste gură, ca să-l țină minte cât o trăi.

-Te rog, Nely, fără complexe de superioritate.

- Nici nu încerc, Dan, zice ea liniștită, chiar demnă într-un fel ciudat. Nu este în

firea mea să prevalez asupra oamenilor, față de care, de fapt, eu mă simt dată de-o parte.

Spun ce gândesc, Dan. Tu nu-i cunoști cum îi cunosc eu, acum. N-are să vină niciunul

aici. Unul nu va voi, altul nu va putea, dintr-un motiv sau altul. Eu am venit fiindă am

primit scrisoarea...

-Ei n-au fost îngrijorați de dispariția mea? Nu și-au putut închiui că mi se va fi

întâmplat ceva? Nu m-au căutat peste tot?

- Nu știu...

Răspunsul a sunat din nou echivoc, suspect. Nely continuă:

- Nadia te crede mort și îngropat într-o groapă comună, de vreme ce nu ţi s-a găsit

cadavrul, ipoteză de care m-am temut și eu, un timp. Când din întâmplare m-am întâlnit cu



Grig, la Institut, el și-a exprimat aceeași nedumerire: „Ce i s-o fi întâmplat lui Dan, că

blocul lui s-a făcut praf, iar el nu este nici viu, nici mort? Poate o fi fost dus, săracuʼ, la

groapa comună!‖ Cât despre Carolina ...

- Da, ea cum s-a exprimat?

- Ea nu s-a exprimat în niciun fel, Dan, că... era plecată.

- Unde?

- Nu știu. Acasă la ei nu este nimeni care să-mi poată spune. O vecină mi-a dat

ideea că trebuie să fie plecată în provincie, pentru că cineva le-a murit acolo; o văzuse pe

mama ei în doliu...

-Iar Răduț?

- Cu Răduț nu m-am întâlnit până acum... Nu știu nimic de el, căci lipsește de la

Institut...

- De aeea nu mi-a răspuns la scrisoarea, pe care i-am trimis-o. Înțeleg. Dar trăiesc

toți – sunt vii nu-i așa?

-Cred că da. Dar nu mă văd decât cu Nadia și cu Grig.

- La voi, la cămin s-a întâmplat ceva?

- Au crăpat pereții din dormitoarele noastre și cei din sufragerie – atât. N-am avut

nicio victimă.

- Sper că nici printre ceilalți colegi ai noștri nu avem nicio victimă, sau avem?

- Nu știu, Dan. Câțiva dintre ei lipsesc, dar nu știu de ce.

- Îmi pare bine, Nely, c-ai răspuns scrisorii mele și-ai venit să mă vezi. Vreau să

rămânem prieteni.

-Am fost oare vreodată, Dan?

- Vrei să spui că n-am fost? tresare el uimit.

-Gaşca noastră a fost o iluzie, Dan. Acum că privesc în urmă... Nimic, Dan nimic.

N-aș vrea să devin sentimentală, dar asta a fost doar o prietenie care timpul a stins-o

complet.

-Așa de repede? Fir-ar să fie. Te-am plictisit cu întrebările și nervii mei... Mai stai!

- Mai stau... dacă vrei tu.

-Vorbește-mi despre tine, Nely. Este drept că n-am fost un prieten prea atent cu

tine. Dar spune-mi, fetițo: Acum ce te preocupă? Ce te frământă?

- Trebuie să-ți răspund sincer la întrebara asta, da?

-Da, sigur.

-Mă frământă tot trecutul meu, al nostru. Mă preocupă să găsesc un drum nou...

Asta este tot ce pot să-ți spun, Dan.

-Ciudat, zice el cu ochii întorși în sufletul lui. Și eu mă gândesc, zi de zi la trecutul

meu, al nostru... Ce sens dai tu expresiei ăsteia; „la un drum nou‖! foarte literar, care este

un truism?

-Exact sensul pe care îl are: o altă cale în viață, în artă, o altă concepție. Nu ți se

pare ceva nou, că viața pe care am dus-o noi, în gașcă, a fost abjectă?

- Cum a fost, Nely?

- Lasă, o să vorbim altădată. Arăți obosit și sora m-a rugat să nu stau mult, că încă

nu ești bine întremat. Am să plec, Dan, și-am să revin mâine... da?

-Te aștept cu căldura sufletului!

- În cazul ăsta – la revedere!

- Pe mâine, Nely!

A plecat... în cameră a rămas un gol, în el simte încă efluviile Neley, reverberația

ochilor ei mari și umezi, niciodată n-a fost ea așa de concretă ca azi, de arcă s-a născut din



nou, nimic nu-i mai aminteşte de Nely cea din trecut, decât ușoara ei timiditate din primele

clipe. Nu mai este fata aia tăcută și ștearsă, cea înfricoșată de libertățile lor senzuale, pe

care și le permiteau cu o îndrăzneală cinică, dar și cu inconștiență. Asta acum o vede,

puțini le aveau ca ei, nu-i dar de mirare că li se dusese pomina, mulți îi priveau cu invidie,

dar poate și cu un dispreț ascuns, pe care atunci nu l-a putut detecta, mai ales după ce

făceau tărăboi la cafeneaua de pe Victoriei, provocau pe toți la discuții contradictorii, la

cafele și la cărți de joc, pretexte ca să iște ceartă și chiar bătaie. Nely însă nu se amesteca

în toate intrigile acelea, participa la întruniri doar prin prezența ei, prin priviri, și se distra

în felul ei: cochetând ușor în dreapta și-n stânga, trimițind ocheade destul de inexpresive și

surâsuri destul de fade și vorbe destul de inofensive, care nu incintau pe nimeni, nici nu

iritau pe cineva, și foarte rar accepta câteo strângere de mână pe sub masă, câteo

mângâiere discretă pe pulpe, pe genunchi uneori și chiar pe sâni. Dar atât, se oprea aici,

reteza orice elan către apropiere mai intimă, mai senzuală, și avea ciudățenia de a se

comporta ca o fecioară frigidă, când de fapt este doar o fată extrem de timidă și de

fricoasă. La Carolina acasă au golit mai multe

sticle de bere decât degetele de la mâinile lor

luați în corpore, berea era pe atunci singura lor

băutură preferată, tocmai fiindcă este vulgară și

leșioasă, „un fel de bragă amară‖, cum zicea

Răduț, scuipând. Într-o zi Grig a încercat s-o

violeze pe canapeaua din odaia vecină, dar

Nely l-a aruncat de pe ea cu o putere de care

nici Grig n-o credea în stare, le-a povestit chiar

el, și s-a rostogolit până sub masa din mijlocul

încăperii, de parcă ar fi fost îmbrâncit de o

leoaică fiindcă îl prinsese la puii ei. Chiar el a

făcut comparația, iar când au dat toți năvală în

odaia de alături l-au văzut pe Grig sculându-se

cu greu de jos, cu o mână pe șodul care i se

jdrelise în cădere, iar pe Nely netezindu-și

rochia șifonată, cu obrajii roșii de rușine și de

mânie, după care i s-a adresat lui Grig pe un

ton prietenos și blând: Să nu mai îndrăznești

altădată, colega, de enervare s-ar putea să te

zgârâi pe ochi. „Ca o pisică blândă, care

zgârâie rău‖, i-a întors-o Grig, râzând zgomotos, ca să dea întâmplării o nuanță de glumă

neroadă, dar încercarea lui nu s-a mai repetat, ba chiar ai fi putut să juri că Grig se ferea de

Nely și-o ocolea. A doua încercare a făcut-o Răduț, într-alt-fel; lui i-a reușit, i-a povestit-o

însuși Răduț, iar Nely n-a tăgăduit-o: erau cu toții la cinema, rula filmul japonez „Cei

șapte samurai”, film de lupte și spaime. Răduț se așezase în scaun alături de Nely, ea nu

se izolase ca de obicei, el i-a făcut avansuri cu mâna în tot timpul cât a durat filmul, a

palpat-o prin cele mai dosite și mai gingașe locuri, pe sub sâni, pe sâni, pe la subsuori,

apoi pe sub rochie, fără ca Nely să se împotrivească, doar la început, foarte slab, și în final

a ajuns cu palparea până sub lenjeria ei de corp, pe bujorul ei negru, și nici de data asta

Nely n-a protestat sau chiar l-a încurajat ușor, încât Răduț a putut să-i producă o ușurare

neașteptată, tocmai când filmul era mai palpitant, și până la urmă Nely și-a înclinat capul

pe umăul lui și s-a lăsat sărutată de el, dar atât. I-a respins ulterior toate stăruințele de-a

face dragoste și el n-a mai insistat, de atunci nimeni nu s-a mai putut atinge de Nely...



Documente literare şi mărturii despre scriitorul Demetru Iordana

Cu aceeaşi grijă faţă de memoria scriitorului slătinean Demetru Iordana, au fost

păstrate în arhiva d-lui Vlad Iovu din Slatina şi documentele care se reproduc mai jos

pentru întâia oară. Valoarea lor documentară este excepţională având în vedere că provin

de la Tudor Arghezi, Perpessicius şi fiul acestuia, D. Panaitescu. Aceste mărturii vin să

arunce o lumină nouă asupra legăturilor dintre scriitorul slătinean şi contemporanii săi.

Mulţumim domnului Vlad Iovu pentru că a

ales să publice aceste documente în paginile

revistei noastre şi adresăm rugămintea şi către

alte persoane care posedă asemenea mărturii

valoroase de a le publica. Paginile Memoriei

Oltului şi Romanaţilor le stau oricând la

dispoziţie.

Ion Tîlvănoiu

[1]

30 ianuar‘ 1941, Bucureşti

Dragă domnule Demetrescu,

Aş fi preferat să mai ţin manuscrisul

d-tale la mine. Când te întorci din concentrare dă

pe la mine; cred că n-o să mai fiu răcit în pat.

Versurile făgăduiesc şi rămâne să te ţii d-ta de

făgăduiala lor, lucrând în fiecare zi.

Noroc!

T. Arghezi

[2] Bucureşti 28 octombrie 1965

Scumpe domnule Iordana,

Precizările ce mi-aţi dat în legătură cu

brusca d-tale dispariţie în penultimul d-tale drum la

Bucureşti m-au interesat în chip deosebit. În nici un

caz nu te-aş fi bănuit şi nici mi-aş fi putut închipui

că se mai pot petrece astfel de silnicii. Înţeleg de

aceea şi [admir?] şi prudenţa d-tale. În haitele de

tigri nu există decât o singură strategie, aceea a

retragerii. Dacă am fost lipsit de plăcerea de a sta

de vorbă cu prilejul ultimului d-tale drum, am

vorbit totuşi despre d-ta, şi încă multe, cu

profesorul Nijloveanu1, şi asta m-a, oarecum,

consolat. Mi-a plăcut, între altele, să aflu că n-ai

fost de acord cu el în tratarea unor teme de folclor

în forme clasice. Şi mie mi-e teamă că astfel de

1 Ion Nijloveanu (n. 27 sept. 1913, Rădeşti, com. Oporelu-Olt- m. 23 iunie 2000, Craiova), poet,

prozator, folclorist, memorialist, profesor la Liceul Radu Greceanu din Slatina (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 19/2003, 43/2015, 63/2017). Este autorul mai multor culegeri de folclor.

Demetru Iordana

Scrisoare de la Tudor Arghezi



experienţe sunt mult prea artificioase. Şi

apoi, precât se pare, meritele lui sunt din

cele mai serioase în [planul?] culegerii de

folclor, ca să-şi poată îngădui luxul de a nu

încerca experimente vulnerabile.

În ianuarie, când sper să

[petrecem?...] mai în voie, vom dezbate şi

astfel de probleme.

Ieri am avut o zi grea, ce încă nu

s-a terminat. Un examen de o oră şi

jumătate la oculist, pentru reverificarea

dioptriilor a descoperit hipertensiunea la

ochi, simptom alarmant, deşi încă

misterios. Până marţi, 2 noiembrie, urmez

un tratament cu [ilizibil] şi nişte pilule

şi-apoi marţi nou examen. Abia atunci se

va decide şi gravitatea şi terapia. Şi toate

lucrurile astea tocmai acum când, la muzeu

pe de-o parte, am colaţionarea volumului

,,Memorial de ziaristică‖, şi de alta, lucrul

mă înghioldeşte.

Volumul de care-ţi vorbesc are cel

puţin două cusururi: întâi că nu-mi displace de tot şi al doilea că va întâmpina dificultăţi cu

cenzura, de un fel sau altul. Evident doctorul mi-a recomandat suspendarea lucrului,

condiţie greu de suportat. Sentimentul de inutilitate, pe care mi-l dă scăderea ritmului de

lectură şi scris mă invadează şi mă nelinişteşte.

În curând, mai exact la primul prilej liber al băiatului meu, care face şi oficiul de

curier, îţi voi trimite volumul III (Literatura populară) din Eminescu [.?..] care apar la un

an după primele două din lipsă de hârtie. Ţi-am promis şi un volum din ediţia cu desene de

Ligia Macovei. Nu l-am uitat, dar e mai greu de expediat.

Aştept cu nerăbdare

examenul de marţi la oculist. De-ar

[depinde?...] oricât de greu aş

lucra, totuşi [execuţia?..] câteva

proiecte şi îndeosebi ,,Memorialul

de ziaristică‖.

Dacă-i vezi pe prof. Botez2

şi Nijloveanu, transmite-le

afectuoase salutări din parte-mi.

Dumitale, din partea mea

toate cele bune, alor d-tale urări de

bine şi personal calde îmbrăţişări.

Perpessicius.

2 G. V. Botez (n. 17 febr. 1892, Ghidiceni, Galaţi- m. 5 iunie 1980, Slatina), absolvent al Şcolii Normale

din Bârlad (1914) şi al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1928). A funcţionat ca profesor la Liceul Radu Greceanu din Slatina până în 1954 (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013).

Scrisoare de la Perpessicius...

...cu semnătura acestuia



[3] 6 septembrie 1979

Mult stimată doamnă Ştefana Dumitrescu,

Tot astăzi vă expediez şi volumele 9 şi 10 din Opere-le lui Perpessicius, prietenul

prietenului nostru şi regretatului dvs. soţ, Demetru Iordana. Facă cerul ca lectura acestor

volume- şi cronica dedicată romanului său (din Opere 9) să vă aline, parţial, marea

durere3 şi să fie călăuză fiilor dvs. în drumul lor prin viaţă. Suferinţelor îndurate de tatăl

lor, până în ultima clipă, să le urmeze momente mai senine, mai pline de linişte

sufletească.

V-aş mai pune o întrebare, care poate părea deplasată în aceste zile de tristeţă. Eu

alcătuiesc Corespondenţa lui Perpessicius:

scrisori primite de tatăl meu (care sunt la

mine şi printre cari multe sunt de la soţul dvs,

Dem. Iordana4 şi scrisorile trimise de tatăl

meu care se află la destinatari . În cazul în

care mai păstraţi scrisorile lui Perpessicius

către soţul dvs. şi aţi vrea să mi le

împrumutaţi ca să le xerografiez şi să le

public, v-aş rămâne îndatorat şi aş veni în

persoană să le iau şi apoi vi le-aş înapoia. În

cazul în care le-aţi încredinţat unei biblioteci,

v-aş ruga să-mi spuneţi unde le pot găsi. În

cazul în care aţi vrea să le daţi Muzeului

Literaturii Române (înfiinţat de tatăl meu, şi

unde ar fi bine să stea), contra cost, v-aş

putea face acest serviciu. Dacă vreţi să le

păstraţi printre amintirile de la soţul dvs. şi

pentru fiii dvs. când vor fi mari, puteţi opta

pentru această alternativă.

În orice caz, eu aştept un răspuns de

la dvs. şi vă doresc multă sănătate şi linişte

sufletească.

Cordiale salutări, Dumitru P. Perpessicius.

[4] 10 februarie 1980

Dragă domnule Iovu Vlad,

Vă mulţumesc pentru frumoasele rânduri primite de la dvs. Mi-a făcut plăcere să

vă aud că aţi fost în preajma lui Demetru Iordana în ultimii ani şi că – aşa cum ştiu prea

bine din întrevederile bucureştene ale sale cu taică-meu – aţi petrecut ore de desfătare în

abordarea unor teme majore de discuţie. Aşa îl ştiu pe amicul Iordana, aşa îl revăd în

desele întrevederi cu Perpessicius şi ultima dată- la venirea sa în Bucureşti- cu mine, când

despicam firul în patru al actualităţii literare. Era şi un filosof, era şi un bun critic şi un

psiholog. Avea şi condei- în corespondenţă era vorba de poemul Mama, care-i plăcea

tatălui meu- şi avea şi talent plastic; portretul lui Perpessicius, făcut din memorie şi după

3 Demetru Iordana încetase din viaţă la 15 martie 1979, fiind călcat de o maşină în Slatina. Se crede că

ar fi fost o acţiune a securităţii. 4 Cea mai mare parte a acestor documente au fost publicate în revista noastră de către dl. prof. dr.

Nicolae Scurtu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 44-46/2015; 47-51/2016; 61/2017. Un manuscris necunoscut al aceluiaşi autor a apărut în serial în revista noastră (nr. 65-69/2017).



fotografii, stă la loc de cinste, deasupra fotoliului de la biroul tatălui meu şi, ciudat lucru,

este împreună cu un altul (lucrat în aceleaşi condiţii), singurul- ori singurele- existent(e)

(Perpessicius refuzase într-o vară la Câmpulung să-i ,,pozeze‖ lui Steriade) şi ambele

datorate unor diletanţi (să le spunem): unul este al lui Demetru Iordana (în tonuri mai vii),

altul al lui Cristian Bălan, profesor din Scăieni-Prahova (în tonuri mai ,,morne‖).

Legat de corespondenţa dintre taică-meu şi Iordana, înţeleg dificultatea (şi poate

imposibilitatea) de a regăsi ceva din ea. Eu am scrisorile lui şi ele vor constitui partea

unui alt, viitor (quando?) volum: Corespondenţa primită... Ştiu că avea surori ori o soră;

i-am scris şi lui G. V. Botez cu care Iordana era prieten, dar nu mi-a răspuns. În şirul

pierderilor literare vom mai înregistra una... Regretul este mai mare pentru oamenii buni

care se duc înainte de vreme, nedrept de repede...

Vă mulţumesc mult şi dvs. şi d-nei Ştefania, pe care o asigur de stima şi simpatia

mea şi vă rog- dacă vă face plăcere- să reveniţi oricând cu scrisul ori cu vorba. Vă urez

multă sănătate, veşti bune şi mult bine.

Dumitru Panaitescu.

[5]România

Consiliul Popular al or. Slatina

Comitetul executiv

Certificat de deces

Seria D nr. 029263

Numele de familie: DUMITRESCU

Prenumele: DUMITRU

Data naşterii:1918 martie 20

Oraşul Slatina

Sexul bărbătesc

Prenumele tatălui PANDELE

Prenumele mamei IORDANA

Locul şi data decesului

Oraşul Slatina

Judeţul Olt

Anul 1979 (una mie nouă sute şaptezeci

şi nouă)

Luna martie

Ziua 15 (cincisprezece)

Decesul a fost trecut în registrul stării

civile la nr. 89 din anul 1979, luna

martie, 15

În oraşul Slatina

Judeţul Olt

Ultimul domiciliu: oraşul Slatina

Strada Libertăţii, nr. 4 sc. 3, ap. 3

Eliberat astăzi 15. 03. 1979 cu nr. 21225

Semnătura L.S. [indescifrabil]

[6]

România

Consiliul local al mun. Slatina

Certificat de deces

Numele de familie DUMITRESCU

Prenumele ŞTEFANIA

Sexul Femeiesc

Data naşterii 1931 decembrie 11

Comuna Turia

Judeţul Olt

Prenumele tatălui ŞTEFAN

Prenumele mamei ANGELA

Locul şi data decesului

Oraşul Slatina

Judeţul Olt

Anul 1991 (una mie nouă sute npuăzrci

şi unu)

Luna Noiembrie

Ziua 17 (şaptesprezece)

Decesul a fost trecut în registrul stării

civile la nr. 981 din anul 1991 luna

noiembrie ziua 18

În oraşul Slatina

Judeţul Olt



Prefecţii judeţului Romanaţi (VIII)

Cornel Manolescu

STĂNOIU, MIRCEA I. *1931, aprilie 24 – 1932, iunie 7, prefect de Romanați

Născut la Craiova, în anul 1896. Licențiat în

drept, la București. Preşedinte al Partidului Agrar

din Romanați.5

Presa locală informa despre instalarea noului

prefect: ,, Instalarea noului Prefect de Romanați. La

solemnitatea actului participă un numeros public.

Cuvântările. Programul noului Prefect: muncă

cinstită, economii și restabilirea prestigiului

instituțiilor compromise de politică‘‘.

,,Caracal 27.-Astăzi 27 a.c. ( n.n. aprilie

1931 ), orele 5 ½ p.m. a avut loc în sala consiliului

județean instalarea noului Prefect de Romanați, d-l

Mircea Stănoiu, avocat și publicist din Craiova.

La solemnitatea acestui act a luat parte un

public numeros, format din cetățeni, funcționari și

capii autorităților locale. Formalitățile instalării au

fost făcute de d-l Ilie Gănescu secretarul general al

directoratului ministerial V Craiova‘‘.6

POPESCU, THEODOR 1932,iunie 8 – 1933, iunie 30, prefect de Romanați.

Avocat. Ziarul ,,Inelul’’, organ al

Partidului Național-Țărănesc din județul

Romanați, în primul număr al apariției sale, din

15 august 1933, prezenta sărbătorirea lui Tudor

Popescu, fost prefect de Romanați

,,Sărbătorirea fostului Prefect de

Romanați

La 26 Iunie a avut loc în Caracal

banchetul dat de parlamentarii Romanațeni și

organizația Național-Țărănistă județeană, d-lui

Tudor Popescu, fostul Prefect al județului

Romanați, pentru cinstea și demnitatea cu care a

gospodărit județul timp de un an.

Au participat peste 300 persoane,

preoți, învățători, primari și consilieri comunali.

În afară de fruntașii național-țărăniști din județ,

a luat parte și d-nul Căpățâneanu, deputat de

Olt, Vice Președinte al Camerei.

5 Predescu, Lucian, Enciclopedia României-Cugetarea, Editura Saeculum I.O. Vestala, București.

6 Vremea, Anul IV-Nr.1, Caracal, 3 Mai 1931, p.1



Dr. Al. Popescu, deputat și Vice-Președintele organizației Partidului Național

Țărănesc din Romanați a spus: ,,Ne-am strâns astăzi aci spre a sărbători pe fruntașul

nostru Tudor Popescu, fost Prefect al județului, care timp de un an a condus județul și a

dat dovada că posedă calități de bun și cinstit gospodar. D-sa a înzestrat județul cu școli

și biserici, cu șosele și poduri, fapte care-i atrag omagiile noastre.’’

PĂLTINEANU, IOAN * 1933, iunie 20 – noiembrie 15, prefect de Romanați

Născut în septembrie 1882, în comuna Gura Nișcovu din județul Buzău.7

Licențiat în drept, la București, avocat.

La câteva luni de la instalarea sa la conducerea județului Romanați, ziarul

,,Frontul’’- organ de propagandă națională-culturală, anul I, No.2, septembrie 1933, face,

sub semnătura lui Ștefan Viișoreanu, o analiză a prefectoratului în curs al prefectului Ioan

Păltineanu: ,,Noul Prefect de Romanați, d-l avocat Păltineanu, fiu al unei vechi familii,

care în viața politică a statului român s’a evidențiat printr’o caldă iubire și încurajare a

democrației, cât și printr’o însetată dorință de adevăr și lumină, a adus județului

Romanați un nou val sănătos de muncă și prosperitate .

Instalat, de curând în postul de grea răspundere al unui județ bântuit de mari

probleme economice și financiare, cum este județul Romanați, se achită cu pricepere de

toate chestiunile imperioase dovedind o cultură vastă, un spirit de bun organizator și mai

presus de toate o caldă înțelegere a problemelor județului nostru.

Familiar cu funcționarii înțelegând o colaborare strânsă animată de acelaș suflu:

totul pentru binele județului, păstrează contactul zilnic cu subalternii ceace explică –că

deși nou venit la conducerea județului, îi păstrează o iubire filială și o nețărmurită

subordonare. Ceace îi trebuia județului Romanați s’a înfăptuit – a venit omul- așteptăm

încrezători înfăptuirea programului –destul de cunoscut și admirat de întreg județul, care

suntem convinși că se va realiza intr-un viitor apropiat.

Ne permitem a profita de bunul prilej

pentru a aduce la cunoștința d-lui prefect

halul șoselelor județului nostru și în special

al șoselei Caracal-Stoenești, încredințați că

se vor găsi mijloacele de îndreptare.

Ștefan Viișoreanu‖

VELEANU, IOAN (,,IONEL’’) E. *1933,

noiembrie 15 – 1937, decembrie 28, prefect

de Romanați.

Născut în Caracal, la 24 iulie 1891.

Fiul lui Eliodor, și al Ecaterinei Veleanu.

Licențiat în drept al Facultății din

București în anul 1916, luna iunie 9, diploma

N.7945 / 1916. Înscris în corpul avocaților

din județul Romanați la 29 august 1918, în

baza diplomei de licență.

Prin D.R. 442, dat în București, la 29

ianuarie 1919, în ziua de 1 ianuarie 1919, Ion

Veleanu se numește avocat, la județul

7 Anuarul Magistraturii, ian.1904-1906, pag.155.

Ionel Veleanu



Romanați, în locul lui Șt.Mardaloescu, demisionat.8

La 25 ianuarie 1919, prin D.R. nr.331, Ioan E. Veleanu, licențiat în drept de la

facultatea din București se numește magistrat stagiar la judecătoria ocolului Băilești din

județul Dolj, în locul vacant‘‘.9

La 6 august 1921 se căsătorește cu D-ra Sabina Pop, împreună având două fete:

Gabriela și Carmen. După decesul soției Sabina, pe 20 iulie 1928 se căsătorește cu Florica

C. Raicu. Cu Florica are doi băieți: Mircea și Eugen.

,,Romanațul’’ din 3 iulie 1927 prezintă candidații Partidului Liberal, pentru

alegerile de la cameră. I.Veleanu era astfel caracterizat: ,,tânăr, inteligent, semeț,

drăgăstos și apropiat ca un copil fără prihană, el face fala baroului avocaților nostri.

Spaima proprietarilor cari căutau să sustragă din folosința țăranilor moșiile lor

expropriate, nu mai departe zilele acestea a scormonit și a descoperit pe Dr. Vaias că

furase sătenilor din Preajba 40 de pogoane.’’

Periodicul ,,Vremea‖ , care apărea la Caracal, în numărul 36-37,din 1 Ianuarie

1930, publica ,,Bilete de plăcintă’’, răvașe pentru politicienii romanațeni. Iată-l pe cel

dedicat lui : Ionel Veleanu

D-lui I.Veleanu

,,Ca un copil ascultător

Așa frumos tu te-ai purtat

În opoziție, c’o să te-alegem

Foarte curând, iar deputat’’.

Prin D.R. 2943 din 1933, noiembrie 15, este numit prefect al județului Romanați.

A demisionat în 29 decembrie 1937.

,,TELEGRAMĂ

MINISTERUL DE INTERNE

BUCUREȘTI

Rog primiți dimisia subsemnatului din postul de

Prefect al județului Romanați.

Prefect,-Romanați

I.VELEANU

No. 13927

1937, Decembrie 29‖.10

În 1934 a procurat medicamente, în anul 1935,

a dat pentru o parte din cele necesare înzestrării

laboratorului, în 1936 a cumpărat teren pe care se

clădește pavilionul de contagioși, a dat în numerar

30.000 lei pentru construiea unei remize pentru etuva

spitalului. A mai dat 10.000 lei pentru împrejmuire.11

În nr. 39, din 19 septembrie 1937, ziarul

,,Romanațul’’ în pagina 1, prezenta realizările

prefectului I.Veleanu ( încă în funcție ), în cei 4 ani de

mandat:

8 Monitorul Oficial al României nr. 248, din 2 februarie 1919, pag. 4979.

9 Ibidem , nr. 244, din 27 ianuarie 1919

10 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud. Romanați, dos.37 / 1937, pag. 59.

11 Prefectura jud. Romanați, Aspecte din activitatea și gospodăria romanațeană, 15 noiembrie 1933 –

15 noiembrie 1937, lucrare întocmită de Ion Veleanu, prefect județul Romanați și Edgar Constantin Russu, ing-șef al jud.Romanați, pag.248



,,Sub prefectoriatul D-sale, s’au

construit din nou și s’au refăcut radical

aproape 200 km. șosele; s’au reconstruit

și refăcut poduri și podețe metalice și de

beton; s’au procurat mașini rutiere și de

transport; s’au construit 50 localuri

noui de școli și s’au reparat 47; s’au

clădit din nou 18 biserici și s’au reparat

44; s’au clădit din nou 33 localuri de

primărie; s’au reparat 46 și sunt

începute alte 5 din nou; s’au construit

noui linii telefonice și altele s’au

refăcut; s’a cumpărat și distribuit din

fondurile Camerii Agricole și ale

Ministerului, următoarele cantități

pentru însămânțat: grâu, 128 vagoane;

porumb,17 vagoane; ovăz, 11 vagoane;

orz, 5 vagoane și mazăre 6 vagoane. De

asemenea s’au mai distribuit peste

50.000 kgr. semințe de plante furajere și

s’au înființat 32 stațiuni montă în

diferite centre ale județului.’’

La 14 septembrie 1944, s-a constituit Blocul Național Democrat din Romanați.

Iată componența Delegației permanente:

P.N.L.- Ioan Veleanu,

P.N.Ț.- Marin A.Mihăiescu,

Partidul comunist-Petre Puican,

P.S.D.-Vasile Zamfirescu.

SIMIONESCU, IOAN *1937, decembrie 31 – 1938, februarie 10, prefect delegat

,,Doctorul Ioan Simionescu s-a născut la 30 septembrie 1894 în familia preotului

Ion Simionescu din comuna Erbiceni-Iași.

A fost absolvent al Școlii militare de infanterie, combatant în război, decorat cu

ordinele ,,Steaua României’’, în grad de Cavaler și ,,Coroana României’’, în grad de

Ofițer. Absolvent în anul 1926, al Facultățiii de Medicină. După obținerea titlului de

doctor prin concurs, a fost numit medic la Spitalul Mixt din Chilia Nouă, județul Ismail

(azi Republica Moldova), între 1927-1934, interval, în care a făcut o specializare în

Franța și Germania.

Transferat ca medic primar chirurg la Turnu-Măgurele până în 1942, apoi la

Spitalul Sfântul Spiridon din Galați pentru 2 ani. În perioada 1944-1945 s-a aflat pe

câmpul de luptă cu Spitalul de campanie, activând cu gradul de maior chirurg până la

terminarea războiului”.12

Angajat în politică, a ocupat postul de prefect de Romanați (31 decembrie-10

februarie 1938), sub guvernul Goga-Cuza.13

12

Ionițoiu, Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși . Dicționar, Editura Mașina de scris, București, 2000.

13 Guvernul Octavian Goga a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 29

dec.1937-10 feb.1938.

Medalion închinat lui Ionel Veleanu într-un

ziar local



Ziarul ,,Romanațul‖ , nr. 1, din 1 ianuarie 1938, nota în paginile sale: ,,Dr. I.

Simionescu, Medicul Șef al Spitalului din Turnu Măgurele, a fost numit prefect al județului

Romanați’’ , iar în nr.4, din 30 ianuarie 1938, pag.1-2 , scria despre prefectul de Romanați,

dr. I.Simionescu următoarele:

,,Gospodăria publică localizată

Acum câteva zile un prieten al ziarului nostru, vine la redacție și cu un

temperament de mulțumire sufletească spune:

-Domnule Director ! Ceva îmbucurător. Am fost față în cabinetul d-lui Dr. I.

Simionescu, prefectul județului nostru când, un om politic de marcă și cu avere l-a rugat

să înlocuiască pe un funcționar vechi de carieră, cu un partizan politic al D-sale. D-l

Prefect Dr. I. Simionescu, în primul rând s’a interesat de aptitudinile funcționarului ce

urma să fie înlăturat și găsind că este un funcționar destoinic și priceput a spus că nu are

curajul nici să-l mute și cu atât mai mult nu are curajul să-l înlocuiască.

La insistențele acelui om politic, d-l Prefect Dr. Simionescu i-a răspuns în cele din

urmă textual:

-Dragă Domnule…dacă ții atât de mult să te servesc, te rog mergi la tribunal cu

protejatul D-tale și faceți o declarație autentică solidară, prin care să vă obligați că

suportați orice riscuri pe care le-ar încerca statul român în urma unei acțiuni în

contencios ce eventual ar introduce funcționarul înlocuit în valorificarea drepturilor sale

câștigate prin statut și legile țării.

Se înțelege că d-l politician a renunțat la intervenție și prin aceasta s’a dovedit

abilitatea, buna credință și dreptatea ce caracterizează pe d-l Dr. I. Simionescu Prefectul

nostru, pe care îl felicităm pentru modul cum D-sa înțelege să apere finanțele statului

român.

ȘTEFAN OPRESCU‖.

Cicerone Ioniţoiu mai adaugă: ,,A fost ministru subsecretar de Stat la Ministerul

Sănătății în Guvernul Gigurtu ( 04.07.-03.09.1940 ), din care a demisionat după cedarea

Transilvaniei de Nord. Spre sfârșitul războiului, în timpul campaniei comuniste pentru

înlăturarea generalului N. Rădescu de la conducerea țării, pe 23 februarie 1945, a fost

îndepărtat din toate spitalele din țară. Și-a deschis un cabinet particular în București

(1945-1946) și un sanatoriu particular la Alexandria (1946-1950).

Arestat în mai multe rânduri și anchetat, pentru o scurtă vreme. În 1949 a fost din

nou arestat. Condamnat la 5 ani închisoare pentru contribuția la ,,dezastrul țării’’

De la Jilava a fost transferat pentru scurt timp la penitenciarul Aiud. La sfârșitul

lui noiembrie a fost transportat cu o dubă la Canal, alături de alți deținuți. După Poarta

Albă a ajuns în lagărul Peninsula, în 1951. A fost repartizat într-o brigadă, care lucra la

săpăturile de la Mamaia.

A încercat să treacă neobservat, dar informatorii, în special studenții din brigăzile

13-14, au aflat curând că printre ei se află un fost ministru, iar Bogdănescu și Enăchescu,

amândoi mediciniști, s-au dus la politrucul Chirian și i-au adus la cunoștință

descoperirea. Bogdănescu i-a cerut lui Chiroiu să îl repartizeze în brigada pe care o

conducea ca să-l învețe cum se muncește ,,pentru construirea socialismului’’.

Enăchescu a cerut și el să-i fie repartizat propriul unchi, avocatul-deputat manist,

care ,,îi exploatase pe țărani’’. Cererile au fost aprobate și cei doi au fost aduși în noile

brigăzi, după ce au trecut mai întâi prin biroul ofițerului politic unde au fost bătuți cu

îndârjire.



Dr. Ion Simionescu era obligat să

muncească din greu, iar la înapoierea de pe

șantier trebuia să spele dormitorul, noapte de

noapte pentru a fi împiedicat să se odihnească.

Cel care-l supraveghea era mereu

nemulțumit, lovindu-l în permanență cu

picioarele și cu bâta. Îl chema uneori în ajutor

și pe Bogdănescu, acesta administrându-i și el

porția de bătaie. Acestui regim de teroare a fost

supus câteva luni în șir, câte doua-trei ore pe

noapte.

Singurele momente mai liniștite erau

atunci când în brigadă se făceau acțiuni, adică

se aduceau ,,recalcitranții’’, dușmanii

regimului, care o noapte întreagă erau bătuți

până la leșin, se arunca apă pe ei să-și revină și

erau bătuți.

Aceasta în timp ce se cânta cu

acordeonul și la ferestre se puneau pături ca să

nu se vadă ce se petrece înăuntru.

Dimineața cei zdrobiți erau aruncați prin șanțurile din jurul barăcii, ca să-și

revină și să plece la muncă.

Pe 12 iulie 1951 au venit la vorbitor soția și fiul cu un pachet, dar n-a fost lăsat să

se prezinte, fiind pedepsit; în realitate nu trebuia să fie văzut în starea în care era, cu

coaste rupte, cu corpul zdrobit și tumefiat.

Așa era obligat să muncească, având în permanență alături un student care-l

însoțea peste tot în timpul lucrului, chiar și când mergea la W.C. Și așa s-a întâmplat și pe

12 iulie 1951 pe șantierul de la cărămidăria de la Constanța, unde lucrau studenții. Cel

care era umbra lui, se numea Cojocaru Petre, student originar din comuna Țepeș Vodă-

Constanța.

În acea zi de joi, 12 iulie 1951, spre prânz

lucra la cărat moloz cu roaba din hală în curte.

Lucra din greu, nu încărca roaba la capacitate

maximă, dar supraveghetorul lui a susținut (asta

în anul 1995), că închidea ochii și chiar îl ajuta la

încărcat. A mai susținut că înainte de prânz a

lăsat roaba și s-a îndreptat spre W.C. fără să fi

spus ceva. Cum erau două cabine, imediat a intrat

și Cojocaru în cea alăturată, ca să-și

îndeplinească misiunea de supraveghetor. Dar

probabil n-a observat că, în timp ce el închidea

ușa, dr. I. Simionescu ieșea din cabina lui

îndreptându-se spre cordonul de pază.

S-a auzit o împușcătură și când a ieșit din

W.C. l-a văzut pe doctor culcat la pământ, în timp

ce se declanșase alarma. Incidentul a fost anunțat

biroului de la Peninsula, la fața locului au venit

Fişa matricolă penală a lui I.

Simionescu- faţă...

...şi verso



anchetatorii, au făcut procesul-verbal, iar cadavrul doctorului a fost urcat într-un camion.

După circa o lună a sosit în lagăr o comisie de anchetă de la București.

Între timp se aflase și în țară și în străinătate despre această tragedie. Vestea a

căzut ca un trăznet asupra familiei, care a fost informată după o lună, în ziua de vorbitor.

Comandantul Georgescu, pe un ton dur i-a spus fiului :,,Cred că înțelegi, tatăl

d-tale a murit, să nu faci scandal că vă arestez’’.

La cimitirul satului Valea Neagră, preotul cu teamă, le-a indicat mormântul

doctorului. Pentru gestul său preotul a fost arestat.

După 7 ani de la asasinarea doctorului Ion Simionescu, osemintele au fost

deshumate din cimitirul de la Valea Neagră și înmormântate la cimitirul Sf. Vineri din

București.

În memoria sa, la Palatul Studenților în Medicină de la Podul Izvor din București

și la pavilionul nou al Spitalului din Turnu-Măgurele, care-i poartă numele, s-au montat

plăci comemorative și i s-a ridicat o statuie’’.14

Cum am scris Veneticii

Ion Lazu

Am scris această poezie: ,,Ai crede cerul că-n gând sfârşeşte / de n-ar fi pasărea

care-l inventă / iar decât apa cea lentă / mai adânc e un peşte // mai de nădejde ca însuşi

pământul / se-arată a fi irepresibila iarbă / iar decât focul flămândul / mai izbăvit e

cuvântul‖. (Izbăvire, 15 aprilie 1980).

În 1981 a apărut în fine, la ed. Eminescu, prima mea carte de poezii: Muzeul

Poetului (din care am citat mai sus). Coperta aparţine autorului: un trunchi descojit de

copac, şănţuit în fel şi chip de lucrarea obscură a carilor. Am aflat că fiecare specie de cari

are felul ei de a sfredeli

lemnul. Deci tot un fel de

scriere, nu? O amprentă

genetică.

Acea amânare de

peste un deceniu a

volumului de poezii m-a

mâhnit, am perceput-o ca pe

o obstrucţie, ca pe o

frustrare; dar m-a şi îndârjit:

să scriu numai şi numai cum

mă duce capul, fără a mă

lăsa influenţat, ispitit, sedus.

În ultima clipă, redactorul de

carte mi-a pus în braţe vreo

15 poezii care nu ,,mergeau‖. Exista acest gest, bine pus la punct prin redacţii, îndelung

exersat, să te trezeşti plocon cu poeziile respinse: pe neaşteptate, te pomeneai cu ele în

braţe, erau asupra ta, nu mai aveai cum spune că nu le primeşti înapoi: le primiseşi deja!

14

Ionițoiu, Cicerone-Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar, Editura ,,Mașina de scris’’, București, 2000.



Însă uitându-mă mai cu atenţie prin mapă, am băgat de seamă că dispăruse şi poemul final,

cel care dădea titlul cărţii. Precum că fascicula respectivă ,,s-a rătăcit‖. Mai găseşte-o, pe

moment. Volumul musai să plece în tipografie (după întîrziere de 15 ani, se foarte

grăbeau. Vrei să ne ţii în loc?). Dar multele păţanii mă învăţaseră câte ceva. Am trecut în

biroul secretarei şi acolo, la o maşină de scris, am rebătut după textul olograf poemul în

chestiune, l-am reintegrat în mapă, am mai scris cîteva dedicaţii şi i-am predat dosarul de

data asta redactorului, cu gestul simetric, deja ştiut pe de rost.

Din Referatul criticului Cornel Regman: ,,Ion Lazu e un poet din familia celor

obsedaţi de taină, în el vibrează un fior blagiano-arghezian (…) din poezia citată s-a putut

deduce înzestrarea poetului, meşter al corespondenţelor delicate, al sugestiei, însuşire

statornică, ce se va exprima şi în celelalte cicluri.(…) Ultimele două cicluri: Arhitectura

durerii şi De pe mal sporesc natura meditativă a acestei poezii, oarecum în felul lui Blaga,

care extrăgea motive de meditaţie existenţială din contemplarea a tot şi a toate. Sporesc în

aceste cicluri şi presimţirile poetului şi se accentuează o nostalgie eminesciană după viaţa

nediminuată (de unde obsesia percepţiilor copilului). Totul - în cântece foarte simple în

aparenţă, dar de o mare putere de penetraţie emoţională…(…) La atâtea pricini care-mi

întăresc convingerea că avem de-a face cu un poet remarcabil ce trebuie neapărat editat,

(sublinierea în text) aş adăuga-o pe aceea, deloc secundară, că în ciuda unui anumit

nomadism al stărilor de spirit ale poetului, el găseşte mijloace foarte variate de a pune în

scenă sentimentul său, ceea ce face ca poemele să capete individualitate…‖

Destule poezii rămăseseră pe dinafară, fie că nici nu le inclusesem în selecţia mea,

fie că mi-au fost returnate de redactor. Împreună cu altele pe care le-am scris după 1980,

le-am predat Editurii Albatros, unde deja repurtasem un succes nemaisperat prin aparirţia

romanului meu Curtea interioară, amânat şi el sine die. Mircea Sântimbreanu mi-a dat

bune asigurări, îmi declarase în plină redacţie încântarea de a-mi fi citit romanul, dar…

Nici el n-a mai stat mult ca director, nici vremurile nu erau propice, iar redactora mea

Gabriela Negreanu fusese trimisă la munca de jos…; fapt e că al doilea volum de versuri

nu a mai apărut înainte de Decembrie. Apoi a intervenit cenzura… economică, o formă

nouă şi neiertătoare, cu care a trebuit să ne obişnuim din mers, - aşa încât abia în 1996 am

putut publica Poemul de dimineaţă, elegii, Ed. Vinea. Iar în 1999, Cuvinte lîngă zid….

În toate cele trei cazuri a fost vorba de selecţii, cu voia sau fără voia mea. Poezia

este unul din cei doi timpi ai respiraţiei mele de scriitor. Rostul poeziilor mele a fost să

întreţină un foc mocnit, neostentativ, deşi tenace în felul său, atunci cînd se părea că spuza

o să-l copleşească. Integrate în şuvoiul scrisului diaristic, locul poeziilor e cu precizie

stabilit în jurnalul meu. Numai aşa se poate reface cât de cât contextul în care ele au ţâşnit

din structura mea sufletească. În pagina de jurnal s-ar putea ca ele să aibă relevanţa lor.

Dar, repet: pe cine interesează?

Poezie am scris mereu, în aceşti ultimi 40 de ani, însă numai când asta a devenit

inevitabil. Una peste alta, nu cred să se fi adunat mai mult de 400-450 de poezii. Nu pot

spune nici că e prea puţin, nici că e deajuns…Am mai vorbit despre izvoare, faptul în sine

nu trebuie să surprindă la un hidrogeolog. Despre fântâni la răscruci. Din două trei mişcări

energice scufunzi ciutura, apoi o tragi afară, o fixezi pe ghizd, într-o poziţie unde stă de la

sine. Cât poate să bea drumeţul însetat? O cană. Două. Te satură mai mult ideea că acolo,

la 3-4 metri adîncime există apă îndestulă. Aqua mater, vorba lui Astaloş.

Din cuţite şi pahare. Ce pot să spun? Aş fi scris mai multă poezie dacă

întâmplarea ar fi făcut să-mi apară volumul în ‗67-‗68? Poate că da! (Aş fi renunţat la a

scrie proză?; mai degrabă nu!); să-mi fi apărut fiecare carte la 2-3 ani de la predare (iar nu

cu 5-10-15 ani întârziere!), şi asta s-ar fi putut, trăgând sfori; să fi fost corect receptate, iar



nu cu fereală, cu jumătăţi de măsură – asta e mai greu de crezut, căci eram oamenii lui

Dulea, ai tov. Suzănica Gîdea (,,Două ministrese hâde/ A numit marele Vornic. /Cum să

meargă treaba spornic/ Cînd cultura e sub gâde?15

‖ – un catren pe care mi l-a şoptit Mircea

C., într-o seară, singuri în staţie la Străduinţei, în Berceni; să mai fi publicat pînă în ‘89

încă 4-5 cărţi, care existau; alte câteva pe care le-aş fi putut scrie; şi nu în ultimul rând: să

mi se fi făcut filmele: întîi Vestea, care fusese premiată la concurs; apoi măcar Rămăşagul,

dar şi alte 2-3 scenarii pe care le-am scris. (Cum li s-a întîmplat prea bine lui DRP, lui F.

Neagu, lui Băieşu, Buzura, Uricaru, chiar lui Sorin Titel, lui Petru Popescu – iar de Eugen

Barbu, Marin Preda, Titus Popovici nici nu mai vorbim). (L-am întrebat cîndva la telefon

pe Sorin Titel: cum aş face să urnesc din loc scenariul meu de la Casa de filme 3? Mi-a

spus că nu ştie nici o cale cinstită şi la îndemâna noastră. Şi a încheiat: Oamenii aceia nu

vor să facă filme bune, asta e problema!). Nu ştiu ce să zic, mi se părea că n-aş fi putut

răzbi prin acea mafie…Pur şi simplu, după atâta timp de la evenimente, nu am destulă

imaginaţie ca să mă văd un scriitor de succes în comunism. Ce aş fi devenit şi cum m-aş fi

simţit în ipostaza de om realizat, când eu nu mă ştiam de-al lor şi nu-mi doream să fiu

considerat de-al lor? Când nu binevoisem să am ,,reprezentativitate‖ precum cei citaţi mai

sus. Pentru că discutăm totuşi despre perioada ceauşistă. Şi eu n-am putut trece niciodată

peste sentimetul de respingere a regimului respectiv. Între neîmplinirea netă şi o

,,împlinire‖ care nu mi se potrivea nicicum, o aleg încă o dată pe prima.

Campanii. Venind la ale noastre. Ce să spui despre debutul în poezie, la 41 de ani,

al unui prozator? Una din două: ori că e vorba de o revelaţie, de o bombă cu explozie

întârziată, ori (,,semnez!‖) că e o apariţie onorabilă… Mai recidivaseră sau aveau s-o facă

şi alţi prozatori: Şt. Bănulescu (Cîntece de câmpie) Eugen Barbu (Osânda soarelui), dar şi

Fănuş Neagu, dar şi…Nicolae Breban (Stanţe Pariziene). Ca să nu mai vorbim de

interbelici. În receptarea critică a acestor cărţi se făcea simţită de fiecare dată o pedală,

sugerând că e vorba de un capriciu al prozatorului… În cazul meu, au fost câteva

consemnări de reală receptivitate, însă nimic care să-l pună pe gânduri pe fratele cititor.

Am văzut cu ochii mei cum se lansau autorii agreaţi de cei cu pâinea şi cuţitul… cultural:

se iniţiau adevărate ,,campanii‖, ca să-l citez chiar pe unul dintre organizatorii şi

participanţii febrili la reprizele de aplauze. Ocazii în care ,,echipa de zgomote‖, vorba altui

confrate care se bucura de astfel de răsfăţuri, îşi făcea din plin şi la unison datoria. (Să

observaţi că nici titlurile astea nu sunt chiar nevinovate, la plesneală… (Gura păcătosului

adevăr grăieşte!) Un prozator în mare vogă prin anii ‘80 a putut să facă mare tapaj,

nemulţumit fiind că în România Literară nu apăruseră simultan ,,decât‖ trei cronici la

cartea lui nou-nouţă şi foarte curajoasă, despre audienţele de dimineaţă la un secretar de

partid dintr-un mare centru industrial! ,,Numai trei cronici?!‖, se burzuluia temerarul autor

la bieţii redactori fără ,,nivel‖, care se pare că nu depuseseră destul zel întru cădelniţarea

capodoperei. ,,Numai trei?!‖ Din antreu ascultam cum îi beşteleşte maestrul P.P. pe

simbriaşi. Mi-am zis: Dezmeticeşte-te, Lazule, nu mai dormì pe tine! (o expresie de

extracţie cazonă, vezi bine, pe care, chiar dacă vă veţi mira, am auzit-o prima dată din gura

lui Eugen Barbu). Fapt e că nu mă dezmeticeam o dată, continuam să mă mişc într-o stare

de semi-trezie, care niciodată nu m-a purtat spre onoruri, onorarii, etc., dar se pare că s-a

dovedit propice tocmai scrisului de taină la care făcea referire criticul.

Grafica de carte. Şi m-am întors la proză…, măcar din punct de vedere editorial.

Rămăşagul, roman, Cartea Românească, 1982. L-am datat: 6 ianuarie – 30 iulie 1981. Îl

începusem deci de ziua naşterii. Cândva trebuie să începi. Thomas Mann începea din ziua

15

Aluzie la Suzana Gâdea şi Aneta Spornic



Anului Nou. Pe prima copertă am plasat

fotografia unui trunchi de copac ornamental

(din parcul oraşului Rm. Vâlcea), un copac cu

deosebire contorsionat, cu crengi ce sugerau

coarnele o două jivine ce se înfruntă pe viaţă şi

pe moarte; sunt acolo frunţi oţelite, ochi

halucinaţi, coame aprige, - una dintre

fotografiile de efect, făcute de mine după ce

mă exersasem cu ,,megalitele‖ de pe valea

Gresarea, care tot aşa, privite din anumite

poziţii şi la ore speciale, cînd incidenţa luminii

învie detaliile pietrei, sugerează privitorului

etc., etc… O imagine ce l-a sedus pe ,,Mircea

însuşi‖, care venise cu altă propunere de

copertă: un desen al fiului său Matei - tipărit ca

desen autonom, între pagina de gardă şi textul

propriu-zis.

Un desen în peniţă, trimiţînd mai cu

seamă la ,,Sf. Gheorghe omorând balaurul‖,

oricum ceva neasemuit de frumos şi în mod

cert foarte adecvat subiectului, executat deci în

cunoştinţă de cauză: pe fondul complet negru

al nopţii care s-a lăsat, corpul contorsionat

(observaţi aceeaşi sugestie) al unui balaur cu

cap de om, desfoliindu-se din crusta lui reptiliană, iar deasupra sa, în picioare, în chip de

învingător, un bărbat suplu, cu umeri ascuţiţi, îmbrăcat în ceva ce aminteşte zalele

medievale, cu o lance în mâna stângă şi cu dreapta atârnând în jos, odihnindu-se după

încordarea asaltului. Alte câteva lăncii albe înfipte ici şi colo în pământ, printre cozile

lighioanei răpuse, rupte ele însele, semn al unei înfruntări teribile. Şi, lipit de umărul

luptătorului, în mod neaşteptat şi de mare efect, trupul unui cal ce-şi înalţă botul spre stele,

însă foarte trist, uman aş zice, cu o duioşie sfâşietoare, căci crâncena faptă l-a îndurerat

nespus. Dar ce se ridică în spatele calului însuşi: faldurile unui stindard?, sau cumva nişte

aripi inoroage? Dacă nu cumva duhul fâlfâitor al celui hăcuit… Cel care a învins pe

neaşteptate priveşte în jos, spre rotocoalele balaurului răpus, pleoapele îi stau peste globii

ochilor precum solzii, iar cel de jos, (învinsul, Moşul meu!) deja a murit, însă cu ochii

deschişi, parcă aşteptând o urmare. Cel în viaţă şi triumfător pare mort, iar cel mort pare

mai vigilent ca oricând… Şi ce te frapează: marea asemănare dintre chipurile celor doi

protagonişti ai turnirului ce s-a încheiat, capetele nude, frunţile bombate, arcadele înălţate.

În mirarea încă vie a acelei crunte întâmplări de pe vremuri…

Uneori, deschid cartea la acest desen şi mă las visării. Mi se năzare că ilustraţia e

chiar mai iscusită/expresivă decât povestirea mea. Şi tot nu ştiu, pentru că mi-a fost jenă să

întreb: este fiul Matei autorul desenului, ori Mircea, care atât de frumos desena? (Şi care el

însuşi a murit într-o noapte de Sf. Gheorghe, ca luptător ce s-a ştiut…). Alteori dau peste

fragmetul de cronică medievală – îi spun în sinea mea ,,textul Purcărescu‖, în amintirea

bătrânului la care l-am găsit - şi îl citesc în transă, cu fior, ,,tot tresărind‖… de teamă să

nu-mi fi scăpat totuşi vreo sugestie, vreun amănunt, vreo cale de atac – sau chiar înţelesul

de căpetenie! E un text înşelător, la prima vedere de-o mare acurateţe şi simplitate, însă de

o densitate faptică şi ideatică teribile. Un „obiect‖ pe care nu-l poţi înţelege decât



privindu-l alternativ, de aproape şi de la distanţă. De la înălţime şi plonjând apoi în inima

lui vie. Metoda şoimului. Însă când ajung la schimbul de replici: ,,- Mai poţi, moşule? -

Mai poci, nepoate…‖, îmi spun că esenţialul nu mi-a scăpat: Grozea i se adresează

bătrânului cu ,,moşule‖, pentru că ţăranul e mai vârstnic, dar şi în sensul de înaintaş,

strămoş. Toate aceste conotaţii, pentru că efectiv moşul merge în faţă, cu povara lui, iar

boierul îi calcă în urmă. Apoi, răspunsul: ,,mai poci‖, formă populară, pe care am auzit-o

adesea în copilăria mea oltenească. Şi adresarea ,,nepoate‖, care altora nu le va fi spunând

mare lucru, dar mie mi-a atras atenţia: nepotul e un grad de rudenie, între generaţiile

succesive ale aceleiaşi familii; dar e şi o formă de adresare colocvială către cineva mai

tânăr, în general. Care e înţelesul? Este cumva Grozea rudă cu ,,conu‖ Mihai Obeanu, sau

ce se întâmplă? Odată prinsoarea declanşată, nu mai avem în fapt un boier şi un ţăran, ci

doi protagonişti de vârste şi resurse energetice foarte diferite – pe acest teren are loc

înfruntarea, chiar de aici s-a iscat ideea rămăşagului, nu? Boierul nu mai e boier, ţăranul

nu mai e ţăran, ci doar un om mult mai vârstnic ale cărui resurse fizice şi volitive au fost

negate/batjocorite de mai tânărul preopinent – iar problema care trebuie tranşată este chiar

repunerea în drepturi a celui dat de-o parte de prejudecata umană. ,,Da‘ moşu era hoţ! Ştia

el ce putea şi era om muncit…‖ Nu mai insist. Iar un alt înţeles al cuvântului nepoate,

provenit din latineşte (nepos), se referă la situaţia de urmaş, aici cu două sensuri. Grozea îl

urmează pe moş în strădania sa de a duce sacul cât mai departe; dar este şi unul dintre

urmaşii moşului, care va cădea în curând. De aici şi înţelegerea/mila (!) moşului pentru

Grozea, pe care nu-l vede ca pe un căpcăun, ci ca pe un om faţă de care viaţa l-a plasat

într-o poziţie de adversitate. Poate ar trebui să adaug că tema nonviolenţei este o constantă

a scrisului meu, însă plasată mereu în planul secund.

Iar pe coperta a IV-a a ajuns o fotografie pe care mi-a făcut-o Lidia în camera cu

formă de stea, cea în care am migălit povestea moşului…

PRIN ROMANAŢUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Multe fapte şi întâmplări derulate cu ani în

urmă aşteaptă să fie readuse spre lectură celor de

astăzi, pentru umorul de calitate, dar şi pentru

ineditul lor, care făcea deliciul celor de atunci, cu

impact asupra vieţii economice, politice şi sociale

din judeţul Romanaţi.

Ne oprim pentru început la ziarul

ROMANAŢUL (04.01.1915) unde se poate citi că

poliţaiul Ştefănescu continuă la modul serios cu

chefurile, în final stabilindu-şi locul la Berăria

„PLOEŞTEANU‖. Dar, se întreabă autorul

articolului, de ce la Berăria „Câinele Negru‖ a dat

ordin să se cânte fără chetă, iar la

„PLOEŞTEANU‖ se încasează mereu chetă la

consumaţie de către muzicanţi. Nu care cumva

este vreo legătură între această dispoziţie şi



sticlele de şampanie ce le consumă seara la d-l Ploeşteanu, însoţit de Ghiţă şi alţi amici?

Din acelaşi ziar aflăm că ,,În comuna Dăbuleni, a fost organizată o vânătoare la

care a fost invitat şi M.S. Regală Ferdinand. Cu un tren special M.S. a trecut săptămâna

trecută prin gara Caracal. Primăria şi Prefectura din Caracal au ţinut să profite de

această ocazie şi să-şi arate rândurile de haine negre ce şi le-au făcut de curând, ieşind

spre întâmpinarea M.S. Regelui, care nu s-a uitat deloc la ţinuta lor vestimentară.

Însă cetăţenii care se aflau în gară, i-au măsurat de sus până jos şi au exclamat:

Mă... da bine le şade”.

În ziarul ROMANAŢUL (19.02.1926) găsim ordonanţa cu nr. 12802 a Primăriei

Caracal, prin care se pune în vedere patronilor stabilimentelor de consumaţie publică:

restaurantele, cafenelele, cârciumile, cluburile, berăriile, cinematografele etc. dacă doresc

să ţină deschis peste ora 1 noaptea urmează să plătească comunei cu titlu de donaţie suma

de:

- 300 lei, stabilimentele de lux şi de

clasa 1

- 100 lei, celelalte localuri.

Din Corabia ne vine ştirea

(ROMANAŢUL 06.11.1927) că s-a

redeschis cinematograful „Împăratul

Traian‖ sub direcţiunea lui C. ZACCONIS,

vechiul şi cunoscutul cinematografist din

Bucureşti. Sala destul de spaţioasă şi bine

amenajată a fost dotată cu pian electric, de

ultimă calitate. Au rulat sau vor rula

filmele: „Noaptea Sf. Bartolomeu”, „Hotel

Potemkin” şi „Curtezana din Veneţia‖. În

curând şi „Moartea obosită‖ cu celebrul

artist Conrad Wiedt.

În ziua de 16.03.1914 – ne spune

ROMANAŢUL (09.03.1914) – va avea loc,

în oraşul Corabia o mare serbare cu bal, în

scopul ridicării unei statui destinată a

imortaliza evenimentul istoric al trecerii

Dunării de către brava noastră armată la

1877.

Serbarea se va da sub patronajul lui

RADU IVĂNESCU, senator de Romanaţi, şi preşedintele de onoare al Comitetului de

iniţiativă al acestui monument, cât şi al d-lui Maior Mişu Dobruneanu, preşedintele activ

al acestui comitet.

În acest scop s-au bătut la Viena medalii comemorative artistic executate, cu efigia

M.S. Regelui, a statuii şi a podului peste Dunăre. „Rugăm pe toţi Românii de bună

credinţă să participe la această frumoasă şi patriotică sărbătoare şi să încurajeze cu acordul

lor realizarea scopului‖.

Continuăm tot cu ROMANAŢUL (19.06.1927) unde citim poezia:

IMPLORARE

Cum că s-ar fi frânt aicea

Carul cela din poveşti

Te-apucaşi să scrii la rime

Dacă văzui că n-o brodeşti.

S-o fi frânt odată carul

Şi-am fost proşti în el, se poate

Marele proprietar şi om politic Radu

Ivănescu



Dar nu cred că noi cu toţii

S-o ţinem eternitate.

O fi mult de-atunci şi-n capu-mi

Gogoneţ de cetăţean

Nu-mi pot face-nchipuire

Cum trăita-i atâţi ani.

Rămânând la ROMANAŢUL din 1927, aflăm că în seara zilei de 05.07.1927,

Partidul Naţional Liberal, filiala Romanaţi a organizat în sala Teatrului Naţional din

Caracal, o grandioasă întrunire, prilejuită de prezenţa lui Istrate Micescu, ilustră

personalitate politică, profesor universitar, decanul Baroului de Ilfov, fost deputat de

Romanaţi, în două legislaturi. Acesta a venit la Caracal pentru a mulţumi lui Jean Popescu

şeful liberalilor din Caracal şi Romanaţi cât şi lui Marin Voiculescu prefect de Romanaţi,

dar şi altor personalităţi liberale din judeţ pentru sprijinul acordat în alegerea sa ca deputat

de Romanaţi.

Simpatizanţii şi liberalii locali au început să sosească încă de la ora 19, fiind vorba

de o prezenţă numeroasă încât au fost deschise şi uşile de la intrare ca să audă şi cei de pe

sală. Cel care a deschis întrunirea a fost Jean Popescu, apoi dă cuvântul lui Istrate

Micescu, primit cu puternice şi nesfârşite urale, concomitent cu muzica unei orchestre

formate din 24 de persoane.

Acesta în cuvântul său subliniază contribuţia decisivă a monarhiei la făurirea

României Mari, amintind de regele Carol I, de Ferdinand dar şi de Ion C. Brătianu şi fiul

acestuia Ionel Brătianu. Critică dur pe generalul Averescu, pe Maniu şi Mihalache,

insistând pe omul politic Ion C. Brătianu, despre care Carol I îi scria tatălui său: „Am găsit

în viitoarea mea patrie, un singur om care să-mi

înţeleagă politica mea regală şi sper că noi amândoi

vom face din România de azi o Românie de mâine‖.

Istrate Micescu, face în continuare şi o precizare de

mare frumuseţe morală şi politică: „Acest om, fraţi

romanaţeni nu a fost altul decât Ion C. Brătianu, tatăl

scumpului nostru Ionel Brătianu‖ care a fost chemat la

conducerea guvernului nu ca o pomană „ci ca o dovadă

certă a capacităţii sale politice şi organizatorice, a

valorii lui incontestabile‖.

În acest moment I.D. Ianculescu se ridică în

picioare (era pe scenă) şi strigă: „Trăiască Regele‖, cei

prezenţi ridicându-se şi ei, strigând în cor aceleaşi

cuvinte, timp de 5 minute.

Termină mulţumind numeroasei asistenţe, care

aplaudă şi mai frenetic, iar Jean Popescu şi Marin

Voiculescu puternic emoţionaţi sărută pe ilustrul orator.

Apoi toţi coboară de la Teatru spre Cadrilater strigând:

„Trăiască Regele‖, „Trăiască Ionel Brătianu‖.

Printre cei prezenţi în sală au fost personalităţi de marcă ai liberalilor romanaţeni:

Jean Popescu, avocat, şeful liberalilor din Romanaţi, fost deputat şi senator, Marin

Voiculescu, avocat, prefect de Romanaţi, fost deputat, Silvestru Băleanu, ,,fost şi actual

director al Liceului de Băieţi Caracal‖, I.D. Ianculescu, avocat, fost deputat, Ionel Veleanu,

avocat, secretarul general al Partidului liberal Romanaţi, Titi Soreanu, primarul oraşului,

fost deputat, D.C. Eftimescu, distins profesor, Preotul Florescu, fost protoereu, Tudorică

Borcescu – proprietar, Alexandru Teodorian – maior, Niţă Ghizdăveanu – comerciant,

Marin Apelevianu – comerciant, etc.



Performanţa ofiţerilor cavalerişti R. Scărişoreanu şi A. Alexiu:

Raid călare Bucureşti-Istambul-Constanţa

Col. r. Dumitru Matei

Ofiţer devotat cu trup şi suflet cavaleriei – arma sub culorile căreia a ales să-şi

facă datoria faţă de patrie – ofiţerul romanaţean Romulus Scărişoreanu a fost întotdeauna

un exemplu de curaj şi devotament în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, asumându-şi

riscul calculat în îndeplinirea misiunilor.

Dornic să contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor necesare ofiţerilor în câmpul de

luptă, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre călăreţ şi cal în condiţiile unui marş pe distanţe

foarte mari, în teren necunoscut, cât şi în privinţa cunoaşterii unui eventual teatru de

operaţiuni militare, şi-a propus să execute călare

un marş de rezistenţă pe distanţa Bucureşti-

Istambul şi de acolo la Constanţa, garnizoana de

reşedinţă a regimentului său.

Era convins că alţi temerari au putut

străbate un număr mai mare de kilometri, însă în

teren neaccidentat, cu şosele în bună stare, cu

localităţi ce pot pune totul la dispoziţie şi în care

limba e cunoscută. Deşi în raidul său situaţia a

fost cu totul alta, concluzia sa este că orişicare

ofiţer poate duce la bun sfârşit o asemenea

întreprindere dacă, pe lângă cal bun şi voinţă,

va avea hotărâre şi îndrăzneală.

Voia să cunoască din punct de vedere

geografic regiunea ce avea de străbătut, zona

muntoasă impracticabilă, greutăţile ce se vor

întâmpina în străbaterea unor regiuni atât de

accidentate (...) care vor influenţa marşul, mai

cu deosebire în acest teren lipsit aproape în total

de şosele. Voia să cunoască posibilităţile calului

ca viteză şi rezistenţă, în măsura în care nu este

afectată îndeplinirea misiunii. Totodată voia să

facă (şi a făcut) o apreciere sumară asupra

armatelor turcă şi bulgară, asupra vechilor

fortăreţe din aceste ţări şi asupra rolului pe care şi în prezent (aceste puncte de sprijin) se

pare că-l vor îndeplini.

Aflând despre intenţia temerarului cavalerist, inimosul căpitan A. Alexiu16

din

Marele Stat Major i s-a alăturat, interesat fiind şi el de aceleaşi probleme.

16 Locotenentul de infanterie Alexandru Alexiu din Regimentul Nr. 14 Roman, a publicat în anul 1900 a doua ediţie a unui

„Manual de teorii” al soldatului de infanterie, împreună cu camaradul său, locotenentul Gheorghiu Teodor. În 270 de pagini

manualul, având un format ce permite utilizatorului să-l aibă permanent asupra sa, avea ca introducere Câteva cuvinte

asupra modului de a se preda teoriile, în care prezentau cartea pe capitole; urmau Câteva poveţe instructorilor, cărora le

recomanda blândeţe, răbdare şi pricepere, apoi le recomanda să desfăşoare instrucţia în 3 faze: prima fază era cea de

Iniţiere, a II-a de Complectare şi a III-a de Perfecţionare. În cuprinsul manualului explicau amănunţit cum se execută fiecare

activitate din cele trei faze ale instrucţiei.

Valoarea teoretică şi practică a manualului justifică pe deplin faptul că la gradul de căpitan îl găsim pe Alexiu în Marele

Stat Major. Era de aşteptat ca atunci când a aflat despre iniţiativa căpitanului cavalerist Romulus Scărişoreanu să fie alături

de acesta în proiectatul raid de la Bucureşti la Constantinopol şi de acolo la Constanţa, dându-şi seama de marea valoare a

informaţiilor militare ce puteau fi culese cu acest prilej.



Rapoartele separate prin care cei doi

ofiţeri solicitau aprobarea de a străbate teritorii

din Principatul Bulgar şi Imperiul Otoman au fost

înaintate la 15 iunie 1907, iar Ministerul de

Război şi cel de Externe le-au susţinut cererea,

urmând ca cheltuielile să fie suportate de cei doi

ofiţeri. Acest fapt a uşurat îndeplinirea

formalităţilor necesare deplasării pe teritoriul

Bulgariei şi Turciei, căci guvernele bulgar şi turc

au dat aprobarea solicitată, contribuind astfel la

îndeplinirea misiunii celor doi temerari. Ministrul

de război a aprobat ca marşul să înceapă la 16

august 1907.

Guvernul otoman le-a pus la dispoziţie un

ordin dat jandarmeriei, care le asigura libera

trecere pe teritoriul otoman. La data executării

marşului între statele balcanice nu existau

divergenţe care să împiedice misiunea, astfel că ei

au fost primiţi cu respect în toate localităţile şi au

putut culege informaţiile dorite chiar cu ajutorul

gazdelor.

La rândul lor, cei doi ofiţeri au prezentat în detaliu itinerariul de urmat, cu

punctele de trecere a frontierei şi locurile de staţionare pe timpul nopţii.

Autorul concepe lucrarea sa ca fiind un Memoriu asupra marşului de rezistenţă

Bucureşti-Constantinopol-Constanţa şi dă detalii despre modul cum a conceput şi executat

misiunea ce şi-a asumat-o.

Căpitanul Romulus Scărişoreanu şi-a importat personal calul de la furnizorul

armatei noastre din Timişoara, Ardeleanu, iar calul a fost apreciat de ministrul

plenipotenţiar Papiniu şi de colonelul Socec, care s-a deplasat special în acest scop la

Constantinopol, iar la Constanţa calul a fost apreciat de generalul Boerescu şi de întregul

corp ofiţeresc.

Şi calul căpitanului Alexiu era de provenienţă ungurească, din Szabadka. A fost

apreciat de aceleaşi personalităţi pentru bunele condiţiuni în care a executat marşul.

În vârstă de 7 ani, calul autorului a purtat pe distanţa de 1680 km greutatea de 85

de kilograme, iar calul camaradului său, având aceeaşi vârstă, a purtat numai 68 de

kilograme.

Autorul arată, într-un capitol separat, preparativele în vederea marşului, respectiv:

antrenarea în perioada 16 iunie-16 august pentru el şi pentru camaradul său, după un plan

de antrenare prezentat la finalul cărții; stabilirea itinerariului pe baza hărţii la scara

1/600.000 a statului major rusesc, alegând la plecare traseul Rusciuk-Rasgrad-Şumla-

Verbiţa-Iambol-Adrianopol-Constantinopol, iar la întoarcere Constantinopol-Ceatalcea-

Kirkilise-Kaibilar-Burgas-Varna-Dobrici-Caraomer-Constanţa; durata raidului a fost de 23

zile, din care 3 zile repaus. Autorul prezintă tabloul etapelor cu indicarea localităţilor

străbătute şi numărul de kilometri parcurşi în fiecare zi. Prezentăm pe scurt datele mai

importante despre fiecare etapă.

Plecarea a avut loc la 16 august 1907, orele 5 a.m. din localul Şcoalei de

Război, fiind însoţiţi până la satul Jilava de 6 ofiţeri – un maior, 4 căpitani şi un

locotenent – toţi de la acelaşi serviciu cu căpitanul Alexiu. Făcând două pauze scurte la

Manualul locotenentului Alexiu



Jilava şi Călugăreni, au ajuns la bariera Giurgiului la ora 1,30 p.m. și la ora 2.15 la

portul Ramadan, unde au găsit un vas necorespunzător cerinţelor, pentru pregătirea lui

fiind necesar timpul de 1½ ore, iar pentru traversare 20 minute.

La Rusciuk au fost întâmpinaţi de căpitanul Ilief, trimis de garnizoană, care

vorbea binişor româneşte. La vamă nu se ştia de personalul auxiliar şi au plătit 250 lei,

apoi se cerea să fie caii inspectaţi de veterinar, fapt ce a cauzat o întârziere de încă 1½ ore

şi după ce au străbătut 3 km prin oraş, au ajuns la cazarma cavaleriei la ora 6 p.m. Caii au

fost duşi la infirmeria de cai sub îngrijirea gazdelor, iar seara cei doi ofiţeri au invitat la

masă pe căpitanul Ilief. A doua zi dimineaţa au plecat la ora 5.30 însoţiţi de locotenentul

Cercovski cu 3 soldaţi, până la Verbiţa.

La Rasgrad au fost conduşi la cazarma regimentului de artilerie şi invitaţi la masă

la popota Cercului militar. În

garnizoană era un regiment de

infanterie şi altul de artilerie, iar

oraşul, cu străzi pavate cu bolovani

mari de piatră, nu avea restaurante

şi hoteluri confortabile.

La Şumla, oraş înconjurat

de vechi fortificaţii, au ajuns la ora

2 p.m. şi li s-a spus că sunt

cartiruiţi la cazarma cavaleriei, dar

regimentul având caii bolnavi de

morvă au fost trimişi la cazarma

artileriei, unde au ajuns abia la ora

4.30 p.m. Împreună cu veterinarul

regimentului şi 2 locotenenţi au

vizitat localul unei berării din

localitate. Şumla avea 20-22 mii

locuitori, turci, bulgari şi mulţi

evrei. Au remarcat moscheea

sultanului Selim şi faptul că în oraş

se află un regiment de infanterie,

unul de artilerie, altul de cavalerie

cu 3 escadroane, un batalion

artilerie de cetate, un batalion de

pionieri şi un comandament de

divizie.

De la Şumla au mers la

Verbiţa pe traseu muntos, greu accesibil, mergând mai mult timp pas pe jos (22 km); au

fost întâmpinaţi de ofiţerul Canazirski din Regimentul 7 Cavalerie cu garnizoana în Sliven.

Însoţit de soldaţi, i-a condus până la graniţa cu Turcia. La Verbiţa, sat cu vreo 2.000

locuitori, au fost cazaţi la un han. De la Verbiţa au pornit spre Iambol, la 20 august,

dimineaţa la ora 5.30, coborând versantul sudic al Balcanilor pe poteci cu pante repezi,

unde accesul trăsurilor nu este posibil. Defileul Balcanilor pe o lungime de 70 km, are 3

catene: Preslav-Balcan, Balcanii Principali şi Stara Planina.

Au traversat calea ferată ce merge de la Burgas la Sofia şi au ajuns la Iambol la

orele 10.00 seara, fiind găzduiţi la un hotel. În mijlocul oraşului au fost întâmpinaţi de

aproape tot corpul ofiţerilor din regimentul de cavalerie, a cărui cazarmă au vizitat-o. În

Traseul urmat de cei doi ofiţeri



oraş se află Regimentul 4 Cavalerie al Principelui Boris, dar au lăsat caii la un han aproape

de hotel, fiind mai aproape decât cazarma. Doi locotenenţi din acest regiment şi un căpitan

din regimentul de infanterie vorbeau bine româneşte. Iambul este un vechi oraş turcesc, cu

străzi strâmte, pavate cu bolovani mari de piatră. Populaţia este în mare parte bulgară,

puţini turci şi evrei, în total 10-12 mii.

La 22 august au plecat la ora 6.00 dimineaţa la Tatarkioi, însoțiţi de doi ofiţeri

bulgari pe distanţă de 20 km. Lângă satul Hasan Beili soldaţii unui batalion din Kisalagaci

executau trageri asupra unor ţinte de figuri în picioare, la distanţa de 300 metri. Tatarkioi

era localitate cu numai 3-4 sute de locuitori bulgari şi în sat era vama bulgărească.

La 23 august ofiţerul însoţit de soldaţii bulgari i-a condus până la pichetul turcesc,

unde au fost întâmpinaţi de un căpitan, un locotenent şi un sublocotenent, iar postul

compus din 4 ostaşi a dat onorul. Cazarma pichetului avea clădiri de piatră, cu etaj, cu un

efectiv de 80 oameni.

Un sublocotenent i-a însoţit la Adrianopol, la comandantul Corpului 2 Armată,

unde au fost bine primiţi de 8-10 ofiţeri turci cu cafele şi ţigări, apoi au fost invitaţi ai

mareşalului Nazir Paşa, cu care au discutat în limba germană, căci acesta făcuse 4 ani

serviciul într-un regiment de gardă german; cunoştea însă şi România, fiind trimis de M.S.

Sultanul la M.S. Regele Carol, în urmă cu 10 ani, ocazie cu care a vizitat Bucureştii şi

Sinaia.

Adrianopol avea 100.000 locuitori turci, alături de mulţi greci, evrei şi puţini

bulgari. Aici era o moschee a sultanului Selim şi alta a Sultanului Baiazid. Garnizoana

avea 20 batalioane de infanterie, 3 regimente de artilerie de câmp, două regimente de

cavalerie, reşedinţa corpului de armată şi ale celor două divizii. Mai era un regiment de

artilerie de cetate, cu trupa repartizată în forturile din jurul oraşului. Pe tot traseul

ordonanţa s-a deplasat cu căruţa, iar unde nu a fost posibil acest lucru, a mers cu trenul.

În ziua următoare au pornit spre Baba-Eski dimineaţa la ora 5.30 pe vechea şosea

a sultanului Baiazid. Au fost bine primiţi de subguvernator, cu care s-au întreţinut în limba

franceză. Pe traseu au fost însoţiţi de jandarmi, unul mergea înaintea lor, altul înapoi.

Etapa următoare a fost până la Tschoorlu, un oraş cu aproximativ 10.000 locuitori

turci şi puţini greci, care aveau în mână comerţul. De aici au telegrafiat legaţiei române din

Constantinopol, anunţând sosirea. Pe un timp ploios, ca în ziua precedentă, la 26 august au

pornit spre Bogados şi după 20 km au zărit ţărmul mării Marmara.

La Silivri, oraş cu 7-8.000 locuitori au făcut pauză o oră pentru hrana şi odihna

cailor. Aici nu era garnizoană militară, ci numai un detaşament de jandarmi comandat de

un căpitan.

Bogados era un orăşel cu 2.000 locuitori, toţi greci, dar cu obiceiuri ca ale turcilor:

nu intrau în casă încălţaţi. De aici au fost aduse în ţară moaştele Sfintei Paraschiva în

timpul domniei prinţului Vogoride, în schimbul unei sume de bani şi a angajamentului de a

plăti anual oraşului Bogados o sumă de bani, sumă care nu se mai plăteşte demult.

În dimineaţa următoare au plecat la ora 6.00 spre Constantinopol urmând coasta

mării Marmara, pe un drum nisipos, îmbibat cu apă din cauza ploii. Până la

Constantinopol malul mării este o plajă continuă. Au trecut prin localităţile Bujuk-

Cekmege şi Kuciuk-Cekmege.

Au ajuns la poarta de sud din direcţia oraşului San Stefano la ora 5.15 şi de aici la

intrarea Eni Kapu, unde erau aşteptaţi de colonelul Socec, directorul şcoalei române din

Constantinopol, al doilea dragoman şi un cavaz. La palatul legaţiei române erau aşteptaţi

de ministrul Papiu, dl. Carp, secretarul legaţiei, inginerul Bunescu şi fiul acestuia, veniţi

ocazional la Constantinopol. Dragomanul legaţiei a dat un act jandarmilor că i-au adus în



bună stare. La masa de seară ministrul i-a felicitat pentru raidul de a cărui reuşită se

interesează și autorităţile străine din localitate.

În ziua de 28 august au vizitat oraşul şi vechiul bazar din Stambul. În ziua

următoare au făcut vizite protocolare la şeful casei militare a Sultanului, iar la legaţie au

făcut fotografii împreună cu ministrul nostru. Toate ziarele din Constantinopol au scris

despre vizită, dar autorităţile au fost indiferente faţă de acest eveniment.

Garnizoana militară este formată din trupe de toate armele (un corp de armată),

aflate în cazărmi în jurul oraşului, iar flota de război se afla în Cornul de Aur, de unde

rareori iese în larg.

În dimineaţa zilei de 30 august, după ce au făcut o fotografie de grup cu

colonelul Socec și domnii Carp, Bunescu şi La Hay, au părăsit orașul prin ieșirea de

nord, trecând pe la capul Cornului de Aur, în drum spre Ceatalgea, unde au ajuns seara

la 7.30 și s-au prezentat la guvernatorul provincial. Ceatalgea era un orăşel cu populaţie de

6-7.000 locuitori, turci şi puţini greci şi bulgari. Batalionul de jandarmi care are sediul în

localitate are formaţiuni dispersate în zonă, în oraş fiind numai o companie, colonelul

comandant al batalionului şi un locotenent, ajutorul său.

La 31 august au plecat spre Sarai la ora 5.30, străbătând oraşul Ceatalgea cu caii la

mână, din cauza bolovanilor mari de piatră cu care erau pavate străzile. La Sinecli este

staţia de cale ferată ce merge spre Constantinopol. Acolo se află un batalion pentru paza

căii ferate, având şi călăreţi. Seara, la orele 7.00 au ajuns la Sarai, un orăşel cu 2-3.000

locuitori în care se afla numai un pluton de cavalerie şi postul de jandarmi comandat de un

locotenent. După ce au servit masa de seară şi s-au întreţinut cu primarul şi ofiţerul

cavalerist, au dormit pe saltele în camera în care au servit masa.

La 12 septembrie au pornit spre Kirkilise şi după 28 km au ajuns la Visa pe un

teren foarte accidentat, pe şosea în construcţie presărată deasupra cu piatră pe care nu se

putea umbla, motiv pentru care mergeau pe lângă şosea, alternând pasul cu trapul. Înainte

de Kirkilise au fost întâmpinaţi de un căpitan cu 3 jandarmi, trimişi de comandantul

garnizoanei, au fost conduşi la hotel şi salutaţi de adjutantul generalului comandant al

diviziei din Kirkilise.

Au fost primiţi şi de comandant, apoi au servit masa cu ofiţerii turci de care s-au

despărţit la ora 12.00 noaptea. Oraşul avea 21-22 mii locuitori, din care 8-9 mii turci,

ceilalţi fiind bulgari, evrei şi greci. Garnizoana avea 8 batalioane de infanterie, un batalion

de vânători, un regiment de artilerie şi altul de cavalerie. Aici avea reşedinţa comandantul

de divizie din corpul de armată de la Adrianopol. Aceste forţe erau justificate de faptul că

se aflau în apropiere de frontiera bulgară (60 km) pe comunicaţia ce duce în Bulgaria şi se

aflau în flancul direcţiei Adrianopol-Tatarkioi, direcţie probabilă a unei invazii bulgare

prin valea Tungei şi de la Adrianopol spre Constantinopol. Trupele din Kirkilise pot face

faţă în oricare direcţie şi pot fi întrunite cu cele din Adrianopol.

Plecarea din Kirkilise spre Kisilsi Kilisia în dimineaţa de 2 septembrie la ora 5.30

pe un drum ordinar care traversează dealuri şi văi, cu teren pietros, din care cauză trapul se

face pe distanţe foarte scurte. Jandarmii însoţitori rătăcind drumul, au mers pe câmp şi

abia la ora 4 p.m. au ajuns la Malcoci, localitate la frontiera turco-bulgară şi au trecut fără

formalităţi vama turcă, iar la 500 m de pichetul bulgar i-a întâmpinat un locotenent bulgar

cu 3 soldaţi care-i ia luat în primire de la jandarmii turci şi i-a condus până la Aivagic.

În satul Caibilar au fost întâmpinaţi de întreaga populaţie, fiind duminică, au

servit masa pregătită de ofiţerul care i-a întâmpinat, au făcut cunoştinţă cu primarul şi

preotul localităţii şi au fost conduşi la han. Deşi era localitate de frontieră, în sat erau

numai bulgari, fiindcă în urmă cu 15 ani, prin înţelegere, turcii şi bulgarii au făcut schimb



de terenuri în localităţile de pe frontieră şi au trecut fiecare pe teritoriul naţiei sale.

La 3 septembrie ora 6.00 au plecat spre Burgas, traversând o pădure de 34 km în

teren accidentat, până la localitatea Carabunar, unde au ajuns la ora 12.30 şi după o pauză

de o oră au pornit la drum pe o şosea mai bună, mergând pe ţărmul Mării Negre şi au ajuns

la Burgas la ora 5.00 p.m. Oraşul avea 15-20 mii locuitori, bulgari în cea mai mare parte,

apoi turci, greci şi evrei. Garnizoana avea numai un regiment de infanterie. Aici este

capătul căii ferate Sofia-Filipopoli-Iambol, care deserveşte portul. Golful are o radă foarte

bună şi este amenajat printr-un cheu terminat de curând, care pune la adăpost vasele aflate

în port.

La ora 6.00 în dimineaţa zilei de 4 septembrie au plecat din Burgas pe un drum

ordinar pe malul mării, străbătându-l în trap şi după 21 km. au ajuns la Anhialos, localitate

în care bulgarii au comis excese asupra populaţiei greceşti în urmă cu 2 ani şi jumătate. Se

mai vedeau ruinele caselor dărâmate. Mulţi greci s-au refugiat în Grecia şi doar puţini

şi-au refăcut casele.

La ora 11.00 au ajuns la Misivria, localitate a cărei populaţie se compunea numai

din greci, iar după 45 km ajung al Köplekli, la poalele munţilor Emineh Balcan, unde au

făcut pauză o oră şi jumătate, apoi au străbătut locuri pietroase, fiind nevoiţi să meargă pe

jos o oră şi 40 minute.

La ora 6.30 ajung la Aivagic, pe versantul de nord al Balcanilor, unde i-a

întâmpinat locotenentul Ghencef din Regimentul 10 Cavalerie, venit din garnizoana Şumla

cu 3 soldaţi pentru a schinmba însoţitorul care urma să se întoarcă în garnizoana sa. Au

servit masa şi li s-au aranjat pe jos saltele pe care au dormit până la 5 dimineaţa.

La 5 septembrie ora 6.00 dimineaţa au pornit spre Varna, trecând apa Camciei pe

un pod de lemn. Debitul apei era mare, viteza mică, iar lăţimea de 30-40 m. se putea trece

numai înot. Au traversat o pădure mare, multe dealuri şi văi până la localitatea Hasânlar,

de unde au coborât o jumătate de oră şi au mers pe ţărmul mării până la Varna, ajungând la

ora 4½. Acolo au găsit cu greu cameră de locuit, în oraş fiind mulţi generali ruşi şi Marele

Duce Vladimir, veniţi pentru serbările de la Plevna şi inaugurarea mausoleului ridicat în

amintirea războiului din 1877-78.

Varna avea 25-30 mii locuitori de naţionalităţi diferite şi la înfrumuşeţarea oraşului

se lucra cu mult zel. Portul are un golf mai mic decât cel de la Burgas, dar are un cheu

amenajat pentru adăpostirea vaselor comerciale. Localitatea este bogată în vii care produc

un vin de bună calitate. Garnizoana militară are un regiment de infanterie, reşedinţa

comandantului unei divizii şi comandamentul vaselor maritime.

Pe o înălţime chiar lângă malul mării, la Euxinograd, localitate situată la 10 km de

Varna, se vedea castelul A.S.R. Principele Ferdinand, domnitorul Bulgariei. Urmând

şoseaua bună din toate punctele de vedere, la 6 septembrie ora 6.00 dimineaţa, au pornit

spre Dobrici ajungând, după 27 km., la poalele catenei Deliormanului. După o pauză de

20 minute au mers cu caii la mână 7 km, pe un teren asemănător celui din Dobrogea. Apa

fiind la mare adâncime, se scoatea cu animale care se învârt în jurul unui pilon pe care se

înfăşoară frânghia ce susţine găleata. La ora 4.00 p.m. au ajuns la Dobrici sau Hagioglu

Bazargic, au dus caii la un han şi ei au mers la un hotel care, deşi era cel mai bun din

localitate, lăsa mult de dorit.

Oraşul avea 7-8 mii de locuitori, în mare parte bulgari, puţini turci, evrei şi greci.

Străzile erau rău pavate. În jurul oraşului, pe o rază de 4-5 km se vedeau întăriri cu

fortificaţii pasagere orientate spre N, N-E şi N-V, aşezate pe înălţimi care domină oraşul

aflat pe fundul unei văi de mică adâncime. Garnizoana avea numai un regiment de

cavalerie cu 3 escadroane.



La 7 septembrie au pornit în penultima etapă, spre Mustafaci, pe şoseaua ce duce

spre frontiera noastră, la Caraomer, drumul fiind bun numai până la Ceair Osmanli, apoi

devine ordinar, dar se lucra la transformarea lui în şosea. La ora 12,00 ajung la Ciufut

Cuius. La frontiera aflată la 1.500 m. îi aşteapta primarul din Caraomer şi 8 călăreţi din

Regimentul 9 Călăraşi sub comanda unui brigadier. Şeful pichetului de grăniceri a dat

onorul cu oamenii ce-i avea disponibili. Au vizitat pichetul şi după 20 minute au pornit

spre Caraomer, unde au invitat la masă pe ofiţerul şi vameşul bulgar. S-au despărţit de

ostaşii bulgari (un soldat era de origine română) cărora le-au mulţumit şi aceştia s-au

întors pe teritoriul bulgar.

La Caraomer, localitate situată la 7 km de la frontieră, i-a întâmpinat căpitanul

Craioveanu, comandantul companiei teritoriale a Regimentului Constanţa nr. 34 şi câţiva

proprietari din comună, care i-au felicitat pentru reuşita marşului executat. După ce au

servit masa s-au despărţit de locotenentul Ghencef, căruia i-au mulţumit pentru serviciile

aduse şi atenţia deosebită ce le-a acordat-o.

La ora 3 p.m. au pornit spre Mustafaci însoţiţi de 2 soldaţi din Regimentul 9

Călăraşi, au ajuns la ora 4.20 şi au lăsat caii la hanul românesc, care avea pregătită o

cameră şi pentru ei. Au telegrafiat generalului comandant al Diviziei a IX-a, anunţând că

sosesc la Constanţa a doua zi la orele 3 p.m.

La 8 septembrie au parcurs ultima etapă a raidului, de la Mustafaci la Constanţa,

trecând prin Topraisar şi Techirghiol, pe şosea foarte bună şi teren puţin accidentat. La

Techirghiol au făcut o pauză de o oră şi jumătate, au curăţat caii şi au servit masa.

La orele 2.00 p.m. i-a întâmpinat, cu 7 km înainte de Constanţa, căpitanul Ţuhaşi

de la comandamentul Diviziei a IX-a, iar la Km 3 i-a aşteaptat generalul Boerescu, cu toţi

ofiţerii disponibili din garnizoana Constanţa pentru a le ura bun sosit. În unanimitate

aceştia i-au felicitat pentru buna reuşită a marşului şi buna stare a cailor după străbaterea

unei distanţe aşa de mari. Au trecut prin centrul oraşului şi pe bulevard, apoi au mers în

cazarma Regimentului 9 Călăraşi, unde au lăsat caii.

Seara au fost invitaţi la popota de la Cercul militar la orele 7.30, cu toţi ofiţerii din

garnizoană, incluisiv generalul Boerescu. Cei doi ofiţeri au fost aşezaţi în dreapta şi în

stânga generalului, iar în timpul mesei a cântat muzica regimentului de infanterie. Primul

pahar s-a ridicat în cinstea M.S. Regelui, apoi generalul a ridicat paharul în cinstea celor

doi ofiţeri, felicitându-i pentru reuşita raidului.

A doua zi au primit foi de drum pentru transportul lor şi al cailor la Bucureşti; la

trenul de persoane care a plecat seara din Constanţa a fost ataşat un vagon în care erau

caii. În Bucureşti caii au fost duşi la minister pentru a fi văzuţi de generalul Hartel şi

colonelul Socec.

Cu aceasta autorul încheie descriera marşului, apoi face aprecieri cu privire la

elementele culturale ale celor două popoare pe al căror teritoriu s-a deplasat, insistând în

special asupra elementelor care au importanţă din punct de vedere militar.

A observat că terenul este cultivat pe terenurile lipsite de piatră, adică pe fundul

văilor, dar se lucra pământul cu pluguri de lemn cu un singur corn, iar treieratul se făcea

cu caii. Din cauza terenurilor necultivabile, ocupaţia principală a unei mari părţi din

populaţie este creşterea vitelor, în special oi şi capre.

Nu a văzut maşini agricole, iar marea proprietate lipseşte, populaţia rurală având

între 30-40 pogoane, iar unii chiar mai mult. Calea ferată Sofia-Adrianopol-

Constantinopol este proprietatea unei societăţi străine, limba oficială întrebuinţată pe c.f.

este limba franceză.

În Turcia situaţia este similară. În acel an, în special în Bulgaria, producţia



pământului a fost slabă.

Despre populaţia din Bulgaria face precizarea că grecii se găsesc în toate oraşele

de pe coastă dar şi prin oraşele mari din interiorul ţării, iar evreii se găsesc în toate oraşele,

dar nu în comunele rurale. Comunele sunt formate din câte un sat şi au locuinţe bine

întreţinute. Lipsesc complect liniile telefonice, iar telegraf există numai în centrele mari.

Rezerviştii din toate satele dinspre frontiera cu Turcia sunt înarmaţi cu arme

Krinka şi cu muniţia necesară, ei formând prima linie de apărare în caz de invazie.

În Turcia predomină elementul turcesc. Până aproape de Constantinopol cu 60-70

km sunt sate cu populaţie bulgară, ortodocşi sau mahomedani, care vorbesc numai limba

bulgară.

Pe litoralul Mării Marmara şi al Mării Negre predomină populaţia grecescă, iar

evreii se găsesc în centrele mari şi în cele cu comerţ dezvoltat. Grecii din satele turceşti

sau greceşti au în mână comerţul: hoteluri,

birturi, etc. Lipsesc liniile telefonice, iar

cele telegrafice sunt de-a lungul căii ferate.

Populaţia priveşte cu indiferenţă

întreprinderile aventuroase ale străinilor,

rar au avut curiozitatea de a se interesa de

cei doi călăreţi.

Respectul autorităţii în ambele ţări

este mare: se dă mare ascultare

guvernatorilor şi subguvernatorilor, care au

sub autoritatea lor jandarmii.

Deşi a notat la fiecare etapă date

despre unităţile din garnizoanele prin care

a trecut, la finalul cărţii a reluat

informaţiile cu caracter militar, prezentând

detalii cu privire la regimentele din fiecare

localitate prin care a trecut, precum şi

despre cazărmi şi despre trupă. Reţinem că

aproape toate cazărmile sunt rămase de la

turci, statul bulgar a făcut numai mici

investiţii pentru repararea lor. Oamenii nu

au paturi individuale, ci comune şi poliţe

(tot comune) pentru păstrarea muniţiei.

Fiecare cameră de trupă are o mică

bibliotecă cu cărţi de utilitate casnică şi 1-2 reviste cu acelaşi scop. Cadrele militare

reangajate dorm acasă, iar ceilalţi în cazarmă, pe cât posibil separaţi de soldaţi.

Caii pentru 5 regimente vechi sunt mai buni, cu remonta în Ungaria şi sunt ca ai

cavaleriei noastre, iar pentru 6 regimente cu remontă autohtonă sunt de talie mai mică şi

întreţinerea lor lasă de dorit, astfel că pot face faţă cu greu la marşuri de mai multe zile.

Nu au manejuri închise.

Cele 5 regimente vechi au la pace câte 120 de cai, dar cifra nu este atinsă, fiind

105-110. Celelalte 6 regimente de câte 3 escadroane au prevăzut să aibă tot 120 cai, dar au

câte 80-90, însă în doi ani urmează să aibă efectivul complet. Toate regimentele formează

3 brigăzi, din care două au câte 3 regimente. Se dau detalii despre instrucţia soldaţilor şi

pregătirea ofiţerilor.

Cartea se încheie cu învăţăminte privitoare la cai şi îngrijirea lor: antrenarea,

Generalul Romulus Scărişoreanu...



potcovitul, harnaşamentul, hrana, adăpatul, opririle, călăritul şi conducerea cailor la mână.

*

Am făcut recent un traseu în Bulgaria, străbătând câteva din localităţile descrise de

autor. În afara reliefului, care nu s-a schimbat în cei 110 ani de la celebrul raid şi până

astăzi, nimic nu mai este cum a fost atunci. „Raidul” nostru, organizat de Asociaţia

cadrelor militare în rezervă din garnizoana Caracal, cărora li s-au alăturat câţiva din

Craiova şi Alexandria, s-a făcut cu caii-putere ai unui autocar modern, astfel că distanţa

Caracal-Giurgiu a fost parcursă în 3 ore, cu pauzele de rigoare. Trecerea la Giurgiu s-a

făcut fără dificultăţi şi în timp scurt pe podul la care nici nu visau înaintaşii noştri acum

110 ani.

Rusciukul (azi Ruse), Şumla, Verbiţa, Burgasul, Varna şi Dobrici (Bazargic) sunt

oraşe moderne, cu blocuri de locuinţe confortabile, cu hoteluri şi restaurante în care mulţi

dintre românii noştri îşi consumă economiile pe care unii abia la agonisesc, dar vor şi ei să

meargă afară.

Nu am văzut militari sau cazărmi şi nu am avut legături cu autorităţile locale,

deplasarea având scop turistic, cazarea fiind asigurată de un hotel din Balcic.

Am privit cu interes împrejurimile oraşului Turtucaia, pe care era dispusă apărarea

oraşului în 1916, traseul pe care trebuia să vină ajutorul de la Silistra, zona în care au

acţionat trupele române în 1913 şi în care s-au confruntat trupele române cu cele bulgare,

turceşti şi germane în 1916.

Am străbătut teritoriul care vremelnic a aparţinut României şi am vizitat domeniul

cumpărat de Regina Maria la Balcic17

, transformat cu ajutorul a doi arhitecţi italieni în colţ

de rai cu care astăzi se mândresc bulgarii. Acolo, pe un spaţiu generos, cu relief variat, se

pot vedea în sere uriaşe sau în aer liber, flori, plante şi copaci exotici, între care

impresionează în mod deosebit varietatea, numărul şi dimensiunea cactuşilor, ale căror

fructe erau deja coapte şi se vând în unele magazine din localitate. M-am întrebat, de ce

nu a fost revendicat acest domeniu, proprietate privată obţinută legal, de urmaşii Reginei,

aşa cum a fost revendicat (şi primit!) castelul Bran, construit cu sute de ani în urmă şi la

care ultimul proprietar din familia regală română a renunţat, oferindu-l primăriei Braşov.

Am apreciat pădurea de instalaţii

eoliene de la Capul Caliacra, frumuseţea

oraşelor de pe litoralul bulgar, meniul cu

specific local, la preţuri modeste, numărul mare

de hoteluri şi restaurante care răspund celor mai

mari exigenţe, atenţia deosebită acordată

turiştilor noştri şi am înţeles acum de ce

românii preferă staţiunile de pe litoralul

bulgăresc. Aceeaşi conduită lăudabilă am

constatat-o şi cu ocazia altei vizite în Bulgaria,

când am vizitat localităţi de interes istoric

pentru noi, între care Griviţa, Poradim şi Plevna

cu celebrul muzeu panoramic dedicat

războiului din 1877-1878. În toate localităţile

de pe litoral am văzut mari unităţi comerciale

care, ca şi la noi, aparţin unor lanţuri de

magazine străine.

17Maria Konstantinova, ŢĂRMUL ALB, Ed. Largo City SRL, Varna, 2013, pag. 6.

...şi fratele său, generalul Constantin

Scărişoreanu



Bulgarii şi Sârbii din Vladila (III)

Petran Marin-Vlădila

Informaţiile despre aceste ,,neamuri‖ de bulgari şi sârbi, sunt puţine. Câteva date

despre ei păstrează Colecţiile de Stare Civilă. Printre ei amintim familia Russan, din care

primul găsit este Russan Ghena căsătorit cu Maria. Din această familie, Ghena, tatăl, este

ajutor de primar în Vlădila (1870-1871).

Urmează primul fiu al acestuia, Petcu Cârstea

Russan (n.1839- d. 1897), primul primar al

comunei Vlădila, 1864-1866. Celălalt fiu al

lui Ghena Russan, numit Apostol Russan,

n.1843- d. 1923, este şi el primar de la 1892-

1898. Copiii celor doi, ajung şi ei primari în

Vladila la începutul secolului XX, Ion

Russan (n. 1876- d. 1940) şi Petrache Russan

(n. 1880- d. 1944). Au fost printre puţinele

familii de bulgari ,,înstărite‖ din Vlădila. Au

deţinut suprafeţe mai mari de pământ,

animale mari şi mici, mori, cazane de ţuică,

maşini de treierat, automobile, ,,docare‖ ,

şarete, casele cu etaj, făcute de firme din

Italia. Oamenii satului îşi amintesc despre

familia Russan că a contribuit cu ,,donaţii‖ de

cereale atunci cand a fost nevoie (pentru

nevoiaşi şi în cazuri de secetă). Au exportat

animale, au donat bisericii clopotul şi pământ,

au construit Şcoala în Vlădila- Nouă etc.

În comuna Vlădila, se află astăzi, în

stare bună, două dintre casele (conacele) familiei. Una construită de Apostol Russan,

proprietate a dl. Tiţa Iulian, folosită ca locuinţă, magazin alimentar si restaurant şi alta

dispensar uman al comunei.

Dintre urmaşii familiei Russan, astăzi niciunul nu mai locuieşte în comună. O

dată cu ,,exproprierea din 1949‘‘ au fost ,,goniţi‖ din sat şi locuiesc în Bucureşti, Craiova,

Sibiu, Slatina, peste tot în lume. Nepoţii lor sunt: doctori, ingineri, avocaţi, ofiţeri. Tot din

acest neam, Russan, sunt alte familii de ,,plugari‖ ca ; fam. Russan Slane, fam. Russan

Neda, fam. Russan Marin, fam. Russan Enache. Astăzi mai sunt urmaşi ai Russanilor în

Vlădila.

Bulgari sau sârbi, nu ştim prea multe despre ei, dar ştim că au fost în număr mare,

familiile Pârvan. Arhivele ne spun că în documentele anului 1850 se numărau mai multe

familii cu acest nume: Pârvan Asene, Pârvan Leşcu (Lişcă), Pârvan Reoziz, Pârvan Pate,

Pârvan Demetrie (Dumitru). Pârvan Dumitru, a fost primar în a doua jumătate a secolului

al – XIX-lea. Un alt Pârvan, tot primar al comunei Vlădila, în prima jumătate a sec.

al-XX-lea. Din această familie au fost eroi în cele două războaie mondiale, confirmaţi de

Ministerul de Război (este posibil să fi fost eroi şi în războiul de Independenţă şi

Balcanic). Familia Nine, tot bulgari, aşezaţi în satul Sârbi, pe str. Ion Creangă (azi), trei

case la rând, ocupându-se cu grădinăritul. Şi din neamul lor au fost primari şi eroi în

Constanţa şi Costică Russan (1934)



războaie. Nedelcu Ivan, venit din Târnovo, tot grădinar. Manea Stoian, venit din Târnovo,

avea în 1882 casă, pământ şi cârciumă. Din neamul lui se naşte în 1890 (d. 1975), Manea

Ilie, primar al comunei, venit din Târnovo. La 12 aprilie 1912, se căsătoreşte Ştefan Ion,

din Redea, cu Floarea Dimova din

localitatea Mariţa-Bulgaria

domiciliaţi în Vlădila-Nouă.

Despre strămoşul familiei

Paţa, ştim că a trecut Dunărea

odată cu Ghena Russan şi Ghena

Procop care s-a numit tot Ghena.

Ghena Paţa (n.1821- d. ?) a fost

căsătorit cu Nenca şi primar a ajuns

în 1870. Alt Paţa este primar la

jumătatea secolului XX. Şi din

acest neam de bulgari avem trecuţi

pe lista de eroi în cele două

războaie mondiale. Din neamul

,,Paţa‘‘, amintim pe cei care au

reprezentat comuna Vlădila în

diferite funcţii: Paţa C. şef al

I.J.P.-Olt şi Paţa I. (Ţucudan),

contabil la F.C. Dinamo Slatina.

Despre ,,Ţucudan‘‘, iubitorii de

fotbal îşi amintesc de tot ceeace a

făcut pentru acest sport în Vlădila.

A reuşit să-i adune pe spectatorii

vlădileni şi din comunele vecine în

număr mare la meciurile susţinute

pe terenul de fotbal, azi denumit

,,Ion Paţa‖ , în competiţiile cu echipe din Liga a-3-a (Div. C) ca ; Răsăritul Caracal,

Dunărea Corabia, Rapid Piatra Olt, Ştiinţa Drăgăneşti etc. A sprijinit baza sportivă cu

echipament (tricouri), mingi, plase de porţi, în timp ce deplasarea se făcea cu camionul

descoperit al C.A.P.-ului.

Despre familia Vela, azi numită Velea, ştim că şi aceasta a trecut ,,încoace‖ la

începutul secolului al-XIX-lea. Strămoşul familiei este Vela, (n. 1796- d. 1876), fiica lui

Pârvan Petcu şi a lui Ghena. Şi din acest neam au căzut eroi în războaie.

De amintit că mulţi dintre bulgarii noştri sunt trecuţi în acte ,,din părinţi

necunoscuţi‖. Asta înseamnă că sunt născuţi în Bulgaria sau Serbia sau nu s-au păstrat

actele de stare civilă. Familia Procop, este şi ea în număr mare. Avem numele lor ca eroi

în războaie. Astăzi, urmaşii lor sunt (au fost), profesori, contabili, oameni de afaceri,

profesori universitari. Din neamul Tocea, stabiliţi tot în Sârbi, numeroşi ca şi celelalte

familii de bulgari, avem veterani ai războiului de Independenţă şi eroi în celelalte războaie.

O altă familie de bulgari este Mândreanu. Primul este Dumitru, care a avut fii:

Tudor (Durac) şi pe Iancu. Tudor, zis Durac, a avut copii pe: Stela, Petre, Haralambie şi

Gheorghe. Numele lui Haralambie Mândreanu apare în documente ca donator cu suma de

20 000 lei pentru reparaţia Bisericii din Vlădila după cutremurul din 1940. A fost în

perioada războiului unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din Cernăuţi, născut în

Florina Petran, Ristea V. Costin şi Mariana

Petran (1923)



Vlădila în 1910. Al doilea Mândreanu, pe nume Gheorghe, îl avem erou în al doilea

Război Mondial.

Alte familii, care au trăit în Sârbi (sec. XX) au mai fost: Mărăcineanu, Tănasie,

Gane, Ristea Mladen (Dilala), Ristea (Belcă), Nicola, Izbiceanu, Vene, Ţenea, Dorobanţu.

În documente sunt menţionaţi şi ,,sârbul‖ Ion Sârbu (n. 1831- d.1903), Călin Ciocea,

Gaidarov (Găidaru), Nicolae Sârbu. Au locuit în Vlădila, alături de români, ,,sârbi şi

bulgari‖.

Făcând un tur scurt de orizont în timp, vedem cum felul de viaţă şi firea

,,migratorilor‘‘, s-au potrivit cu îndeletnicirea şi firea localnicilor. Agricultori şi crescători

de vite ca şi aceştia, bulgarii au trăit în bună înţelegere cu ,,băştinaşii‖.

Până la reforma lui Cuza, ţăranii erau obligaţi să dea dijmă stăpânului sau să

muncească pământul stăpânului care nu fusese dat în folosinţă, obligaţie numită clacă.

După achitarea acestor obligaţii, ţăranul oprea din recolta de grâu cât să-şi ducă traiul până

la recolta următoare, o alta o vindea la târg să-şi ia în schimb cele de trebuinţă pentru casă

(îmbrăcăminte, opaiţ sau felinar sau poate ceva cuie), apoi se întoarcea acasă cu carul cu

boi unde nevasta făcea gălăgie ,,că ei nu i-a cumpărat nimic‖. Sau punea în car trei-patru

saci pentru măcinat şi mergea la moara cu piatră a lui Petrache Russan sau Petrache

Ulmamei.

Îşi mai amintesc

bătrânii, că în vremurile de

demult ,,lua omu‘ găina sub

braţ, şi o da p-un bulgăre dă

sare sau pă câteva lumânări‘‘.

Majoritatea lucrurilor

de trebuinţă, şi le făceau

singuri ; carul, jugul, ascuţeau

fierul, toate se desfăşurau în

linişte şi tihnă. Datorită

strădaniei lor necontenite,

oamenii locului, prin hărnicia

lor au mers mereu înainte, de la

formele de viaţă primitivă,

până la civilizaţia înaintată de

astăzi. De aceea observăm în

istoria comunităţii noastre,

înainte de toate, cum s-au

dezvoltat, începând din cele

mai vechi timpuri şi până

astăzi, ce oameni au trăit în

decursul a sute de ani, de când

se găsesc aici urme ale vieţii, ce unelte au folosit şi cum le-au îmbunătăţit continuu, cum

au muncit cu ele asigurându-şi traiul.

Ea, istoria locală, ne mai arată relaţiile, adică legăturile ce s-au statornicit între

români, bulgari şi sârbi.

Bibliografie: - Registrul ,,Colecţiei de stare civilă‘‘ pe anii 1850- 1950,

-Din memoriile Nicola Petre, Paţa C-tin, Petran Ilie.

Tudor Ilaria, Păşune Băluţa cu Gigica, Tănasie Ghiţa,

Tudor Durca, Răducanu Veta, Dumitru Oprica



,,Zburătorul” – revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

Dimitru Nica

Într-un articol publicat în ziarul local Oltul (1968), profesorul Nicolae Popescu –

Optași scria: ,,Între cele două războaie mondiale a fost editată, revista Luminița iar din

1967 apare trimestrial revista Zburătorul”.

Seria revistelor școlare în Liceul „Radu Greceanu‖ a fost reluată o dată cu apariția

primului număr al revistei „Zburătorul” din decembrie -1967. Revista ,,Zburătorul‖ a

fost publicația „Cu cea mai

îndelungată apariție în istoria

liceului”.1

Pe coperta numărului

1/196718

, apare scris: Liceul

„Tudor Vladimirescu‖ Slatina.

Apare așa pentru că între anii

1948-1959 s-a numit „Școala

Medie nr.1‖, iar între anii 1959-

1970, Școala medie „Tudor

Vladimirescu‖. Începând cu 1970,

liceul își recapătă numele de

„Radu Greceanu‖. În partea de jos

a copertei, este scris, în stânga

„Revista Cultural –științifică,

trimestrială a elevilor‖, iar în

dreapta ,,Anul I, nr. 1, decembrie,

1967‖, ca la mijloc să fie

fotografia clădirii liceului (corpul

principal). Coperta și primele două

pagini sunt frumos tipărite,

cuprinzând: pag. 1 ,,Ansamblul

coral al liceului”, ,,În laboratorul

de științele naturii” și „Elevi

fruntași care ne-au reprezentat la olimpiadele școlare‖, fiecare însoțită de câte o

fotografie reușită iar pag. 3, cuprinde „Anagrame și Criptografie‖ realizate de elevul

Dumitra Gheorghe, cls. aXIRC. Am insistat pe copertă și primele două pagini pentru că

apar într-o grafică acceptabilă, spre deosebire de restul revistei.

Conducerea revistei era asigurată de redactorul șef, această răspundere, revenind

unui director adjunct: la numărul unu și doi –prof. Emil Constantinescu; la numerele trei,

patru și cinci- prof. Gheorghe Zamfira și la numerele 6-10- prof. Dumitru Nica.

Colectivul de redacție, pentru primul număr, a mai cuprins ca profesori redactori pe:

Ungureanu Maria, Matache Maria, Jitaru Lavinia, Popescu-Optaşi Nicolae, Coman Iustin

și elevi responsabili de rubrici, șapte elevi pentru numărul 1.

18

Demn de menţionat este faptul că la această dată în judeţul Olt nu apăreau alte publicaţii periodice. Ziarul local Oltul avea să apară abia de la 18 februarie 1968.



În această pagină, mai stă scris: ,,Zburătorul‖ – Revistă școlară editată de Liceul

nr.1. ,,Tudor Vladimirescu” din Slatina. Apare trimestrial. Prețul unui exemplar 5 lei.

Redacția Slatina, str. N. Bălcescu nr. 8.

Merită menționat, că pe pagina primă, trasă la ,,ghestender‖ sunt scrise câteva rânduri:

Chemare:

Veniți, veniți cu toții,

Am împlinit un vis,

Revista ,,Zburătorul‖

Un număr și-a deschis.

Apoi, urmează materialul „La început de drum....‖ scris de prof. Tudor Ilie, directorul

liceului, care menționează: „Denumirea aceasta care a întrunit adeziunea voastră a

tuturor este simbolică și sugerează pe de o parte aspirația tinerei generații spre atingerea

unor idealuri superioare, iar pe de altă parte , ancorarea ei în tradițiile culturii și

literaturii noastre clasice prin reluarea titlului celebrei poezii a lui I. Eliade Rădulescu și

a denumirei revistei lui E. Lovinescu (Sburătorul)”.

În paginile următoare apare un ,,Îndemn....‖: ,,Labor omnia vincit‖.

Am să prezint mai multe citate din acest material, pentru că este semnat de prof. Traian

Biju, pensionar, fost director al liceului, peste 14 ani: ,,...... îndrept tot bunul meu gând

spre voi, încredințat că veți simți și gândi la fel; îndrept spre voi gândurile de față și cele

ce vor urma, rânduri pornite din inimă, în speranța că le veți asculta glasul și că fibrele

inimii voastre vor vibra la unison. Cel ce vi se adresează astăzi, este unul din cei care cu

întreaga lui generație a trăit sfârșitul și începutul a două veacuri. ...Nu fiți surzi la

dreptele și bunele îndemnuri; deschideți inimile voastre sfaturilor date de părinții și

profesorii voștri – adevărați prieteni.

Supuneți-vă disciplinei, ca mâine să vă supuneți pretențiilor și exigențelor societății.

Atitudinea și înfățișarea voastră în școală, în

societate, în lume să fie serioasă, la înălțimea

pregătirii voastre, să vădească demnitatea și

conștiința valorii. Nu este putere mai mare

decât să-ți poruncești ție însuți: voiește și vei

putea. Munca de orice fel înnobilează. E grea?

E ușoară? Calea muncii e ușoară când vrei, e

grea numai când nu vrei. E lungă, însă roadele

se culeg târziu, dar vă vor bucura. ...Toate

aceste prefaceri nu se înfăptuiesc decât prin

pricepere, voință, răbdare, muncă.... Învățați

deci, dragi copii și stăruiți în muncă”. Cât de

actuale sunt și azi aceste cuvinte!

Urmează un material foarte interesant și

documentat, scris de prof. Nicolae Popescu –

Optași: ,,Tiberiu Popescu, directorul

gimnaziului din Slatina, solidar cu răscoala

țărănimii de la 1907.”

În rubrica ,,Succesele noastre‖ sunt

prezentate câteva materiale, cum ar fi:

,,Reuniunile științifice – mijloc de stimulare a interesului elevilor pentru activitățile de

cercetare‖ – semnat Andreescu Ghizela, cls. XI E, „Participarea noastră la olimpiadele



școlare” – semnat Matei Eleonora, cls. XIa A sau „Fruntași la învățătură. Fruntași la

sport” – semnat Bălanescu Traian, cls. a XIaF.

În rubrica „Studii și cercetări‖ se găsește un material: ,,Trecutul istoric oglindit în

denumirea străzilor orașului Slatina” – semnat

de elevii: Stănescu Adrian, Drăghici Ion, Grosu

Dumitru, cls. XI F, la obiect, bine documentat.

Urmează ,,Creații literare originale‖ unde

își prezintă creațile Ștefănescu Cornel, cls.

aXIaC, poeziile: Partidul, Cântați plaiuri

argeșene, Pace și Maricica Elena, cls. a XIaD,

poeziile: Țării Mele, Îndemn etc.

În paginile următoare este prezentat un

reportaj, care notează impresii, din excursia

efectuată de elevi în luna Octombrie – 1967 pe

traseul: Slatina - Bistrița – Horezu – Tg. Jiu –

Craiova – Slatina, semnat Zamfir Ana, cls. a

XIaB.

De remarcat este articolul „Însemnări de

călătorie” – semnat prof. Elena Coman, „O zi în

cartierul latin‖ unde sunt prezentate impresii

dintr-o călătorie la Paris.

La pag. 31 este rubrica „Vă

recomandăm..... aceste noutăți literare și științifice”, unde sunt prezentate cărți, broșura

„Newton – arhitect al științei‖, broșura ,,Și totuși .......se mișcă‖.

La pag. 35 este ,,Rubrica distractivă‖ cu „Cine știe......răspunde‖ și „Știați că...”,

iar la pag. 40 este publicat „Umor”.

Numărul 1/1967 se încheie cu „Poșta Redacției‖ din care remarcăm: „...Solicităm,

de asemeni, elevii de la Cursul seral să colaboreze cu reportaje de la locul de muncă,

creații literare și lucrări științifice, caricaturi și epigrame......”.

În numerele următoare se vede că elevii de la învățământul seral, au răspuns

acestei solicitări. Tot de aici reiese că era o permanentă legătură între colectivul de

redacție și cititori căci : „...Scrisorile se pot depune la caseta instalată la gazeta „Limba

și scrisul nostru”, iar la începutul lunii ianuarie vă invităm la o consfătuire cu

cititorii......”.

Primelor cinci numere le-a fost dat să apară în condiții grafice modeste. La toate

cele cinci numere, ca tehnoredactor apare Emil Diaconescu – absolvent al liceului –

promoția 1962 și Adrian Stănescu (la nr. 5) – elev cls. a-XIIa F.

Zilele trecute, în timpul documentării mele despre această revistă, am stat de

vorbă cu prof. Emil Constantinescu, redactor șef al revistei nr.1, acum pensionar, trecut de

80 de ani, care mi-a mărturisit că au fost multe discuții asupra numelui, dar a rămas cum

au vrut elevii, împreună cu secretarul de redacție, prof. de limba și literatura română

Victor Ursu, pe atunci, îndrumător U.T.C. Tehnoredactorul Emil Diaconescu, fiind angajat ca pedagog până în 1969, a

primit sarcina dificilă, de a sprijinii multiplicarea materialelor, pentru ca revista să apară la

timp. Astăzi, este pensionat de la catedra de educație fizică și sport a Școlii „Constantin

Brâncoveanu‖ Slatina și zilele trecute îmi mărturisea: „...multiplicarea materialelor s-a

făcut cu sprijinul aparatelor care aparțineau Uzinei de Aluminiu din Slatina, prin

aprobarea MARELUI OM – Director FILIP – munca făcându-se noaptea, pentru a nu fi



perturbat programul uzinei....”. Iată, că atunci când există preocupare, voință și

perseverență din partea unor oameni, se pot face lucruri mari.

Restul numerelor ,,... se înscriu drept o reușită tipografică, fără nici un cusur....‖,1

pentru ca începând cu nr. 6/1970 să apară în condiții grafice deosebite, tipărite.

Ce s-a întâmplat? În august 1970, la vârsta de aproape 29 de ani, eu devin director

adjunct al liceului, având ca

director plin pe doamna prof. Elena

Achimescu și al doilea adjunct pe

dl. prof. Ion Bodescu.

Fiind absolvent al liceului,

promoția 1959, fiind titularul unei

catedre de matematică, mi-am

trecut printre priorități și

schimbarea aspectului revistei

„Zburătorul‖ al cărui nr. 6 trebuia

să apară (în liceu, devenise tradiție,

ca un director adjunct să răspundă

de apariția revistei, în general de

activitatea cultural educativă din

școală). În această direcție, am

primit un sprijin deosebit din partea

doamnei prof. Maria Ungureanu,

care avea o îndelungată experiență

în apariția revistelor școlare.

Am făcut o adresă la

Ministerul Învățământului, pe la

începutul lunii septembrie 1970,

prin care solicitam aprobarea

tipăririi revistei școlare

„Zburătorul‖ (așa era atunci). N-au

trecut multe zile și pe la sfârșitul

lunii am fost invitat la Minister la o discuție cu directorul Direcției Activități Educative,

doamna prof. univ. dr. Constanța Bărboi, o distinsă profesoară de limba și literatura

română.

Probabil că nu se aștepta să apară un tânăr director și pe deasupra și profesor de

matematică. M-a invitat să iau loc și să-i spun ce doresc. După ce i-am prezentat proiectul

nostru, a fost foarte încântată de ambiția elevilor liceului și mi-a întins hârtia. Cu

aprobarea în mână, m-am prezentat la școală și împreună cu doamna prof. Maria

Ungureanu și cu vreo zece elevi am început să organizăm apariția, în continuare, a revistei

„Zburătorul‖ , dar tipărită.

Așa se face că, la propunerea elevilor, s-a hotărât să se mențină, în general, rubricile

existente în numerele anterioare, să se mențină coperta, precum și coperta interioară, cu

clădirea principală a liceului. Dacă urmărim toate cele zece numere, colectivul de redacție

– format din elevi – și-a mărit numărul, de la șapte (la nr.1), la 12 (la nr.10).

Colectivul de îndrumare, format din profesori, este, aproape același, la toate numerele.

La începutul lunii decembrie 1970 apare nr. 6 al revistei „Zburătorul‖, în conditii

grafice deosebite, care a fost apreciat de elevi, motiv pentru care a fost tipărit în peste

Profesorii Gheorghe Zamfira (centru) şi Emil

Diaconescu (dreapta)



3000 de exemplare. Au fost

solicitate exemplare și de

celelalte licee și școli generale

din oraș.

Spicuim din pag. 3, unde

apare materialul ,,Către

cititori‖, semnat – Redacția.

,,Colectivul de redacție anunță

că, începând cu acest număr,

revista va fi tipărită,

realizându-se astfel o dorință

manifestată atât de

organizatori cât și de cititori,

încă de la apariția ei. O

schimbare se va produce și sub

aspectul conținutului. Revista „Zburătorul” va aborda într-o măsură mai mare, probleme

din domeniul științei și tehnicii. Iată de ce, fără să fie neglijat sectorul literar artistic, vor

fi solicitate, îndeosebi, studii referitoare la stadiul de dezvoltare al matematicii, fizicii sau

chimiei”. Ne reține atenția acuratețea științifică a tuturor materialelor, ceea ce confirmă

,,atât exigența colectivului de coordonare a revistei, cât și discernământul de rigoare al

tuturor autorilor‖ spunea prof. Gh. Ungureanu, în monografia sa.

Aș evidenția din nr. 10/1974, articolul „Liceul „Radu Greceanu” – Slatina la 90 de

ani (1884-1974)” scris de eleva Ioana Grecu, anul IV A. Prin acest material, anunțam

astfel că în toamnă vom sărbătorii 90 de ani de existență. În urma acestui anunț am primit

scrisori de la mulți absolvenți ai liceului, diferite promoții, spunând că vor să participe,

inclusiv la organizare.

Acesta a fost motivul primirii scrisorii din partea d-lui Traian Diaconeasa – primul

redactor al revistei ,,Luminița‖ a elevilor din Liceul „Radu Greceanu‖ sau din partea

domnului prof. dr. Valeriu Streinu, absolvent al clasei aVIIa în anul 1945 și multe alte

scrisori.

Dar conducerea comunistă a

vremii nu a vrut să audă nici de 90,

nici de 100 de ani, în 1984.

Am reușit însă să facem o mare

sărbătoare la 110 ani, în 1994.

,,Având conştiința minusurilor

sale explicabile, revista

„Zburătorul” a dat prin

numeroasele ei pagini de știință o

direcție activă valorilor intelectual-

morale ale elevilor noștri,

înscriindu-se în istoria liceului ca

moment de indiscutabil progres, cu

valoare propulsivă pentru

generațiile care vor veni”,

apreciază prof. Gh. Ungureanu.

Am urmărit, de curiozitate,

câțiva dintre autorii materialelor din

Profesori ai liceului ,,Radu Greceanu” (1967). În

rândul întâi, al treilea din stânga prof. Emil

Constantinescu

Coperta interioară a revistei ,,Zorile” a liceului

,,Al. Odobescu” din Piteşti



cele zece numere, ce au

făcut, după terminarea

liceului. Am rămas

plăcut impresionat, că

numărul celor

,,realizați‖ în domeniul

în care au scris, este

foarte mare.

Aș începe cu

Vasile Voinea, cls. a

XiaC, a cărui fotografie

apare în nr. 1/1967, la

rubrica ,,Elevi fruntași

care ne-au reprezentat

la Olimpiadele

școlare”. Despre el se

mai scrie, la pag.

11/nr.1, în urma desfăşurării unei reuniuni științifice ,,....a venit apoi rândul

matematicienilor care prin Voiculescu Petria și Voinea Vasile ne-au făcut o veritabilă

demonstrație de siguranță, competență și ne-au furnizat speranțe serioase în ceea ce

privește evoluția lor viitoare.....‖. Ajuns în clasa a XIIa C, publică în nr. 3/1969, un articol

,,Despre grupuri‖ (abia se introdusese teoria grupurilor în matematica clasei a XIIa).

Termină liceul, absolvă Facultatea de matematică – informatică, după ce creează și

conduce Centrul de calcul al jud. Olt, devine în 1991, prof. titular la catedra de

informatică, a liceului Radu Greceanu, la care predă și în prezent.

Aș continua cu Dimitrie Pintescu, cls. a Xa A care publică în nr.3/1969, articolul

„Viteza de propagare a undelor longitudinale în mediile solide‖, ca și în nr. 5, un articol

de chimie; termină liceul în 1971, absolvă facultatea de chimie a Universității București și

ajunge profesor, titular al unei catedre de chimie, apoi director, la Colegiul Național „Ion

Minulescu‖, la care activează și azi.

Aceleași cuvinte frumoase pot spune despre Daniela Ungureanu, anul II E, care

publică în nr. 6/1970, ca și în nr. 7/1971, articole pe teme de matematică; termină

Facultatea de Matematică a Universității București și este numită profesor de matematică

la Liceul Radu Greceanu.

Ca ei sunt mulți alții: Buicescu Alexandru, Aurel Bobei, Cornelia Rodica Săraru,

Georgeta Coman, care ajung profesori titulari, în domenile la care s-au format prin

revista ,,Zburătorul‖.

Revista ,,Zburătorul‖ și-a întrerupt activitatea „în plină afirmare, datorită

extensiei „Cântării României” care a confiscat literalmente cea mai importantă parte de

timp ce mai rămânea disponibilă profesorilor și elevilor, pentru activități de acest gen, în

afara clasei” după cum aprecia prof. Gh. Ungureanu.

Zilele trecute când admiram cele zece numere ale revistei „Zburătorul‖, împreună cu

dl. Prof. Emil Constantinescu, primul redactor al revistei, l-am întrebat: „Domnule

profesor, cum de începând, cu numărul șapte a dispărut secera și ciocanul din mâna

zburătorului?” la care dânsul, un pic mirat, mi-a răspuns: „Știi că nu m-am gândit la

asta?” L-am liniștit, spunându-i că știu eu, pentru că am fost de acord cu propunerea unui

elev de la seral, care se ocupa cu tehnoredactarea. Acum mă întreb cum de nu și-au dat

seama comuniștii vremii?

Profesori ai Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina (1972). În

rândul întâi, a şasea de la stânga, prof. Elena Achimescu

(director). Alături, prof Dumitru Nica (director-adjunct)



Despre revista „Zburătorul” s-au scris foarte multe pagini19

, multe cuvinte frumoase,

pentru că a fost apreciat conținutul ei, a fost apreciată tehnica de redactare, făcută de

profesioniști de la Tipografia Slatina, toți absolvenți ai liceului, învățământ seral.

Am trimis mai multe numere, la diferite

licee din țară. Aș exemplifica, strânsa

colaborare între redacția revistei ,,Zburătorul‖

și redacțiile revistelor „Lyceum‖ – Liceul

Gheorghe Lazăr din Sibiu și „Năzuințe‖ –

Liceul Pedagogic din Craiova. Aș menționa,

îndeosebi, cuvintele de laudă adresate revistei

„Zburătorul‖ de redacția revistei „Zorile‖ a

Liceului ,,Al. Odobescu‖ Pitești, pentru

colaborarea elevului Nichita N. Florin, anul III

E, care a publicat în nr. 9/1971 și nr.10/1972,

două poezii, respectiv „Închinare‖ și

„Brâncușiana‖.

Merită evidențiată aprecierea făcută

asupra revistei ,,Zburătorul‖ de redacția

revistei „Tribuna‖ din Cluj Napoca, care a

prezentat la rubrica „Blazonul școlii‖,

„personalitatea liceului Radu Greceanu‖.

Revista „Zburătorul‖ a participat la

diferite concursuri ale revistelor școlare

organizate de Ministerul Învățământului fiind apreciată în diferite materiale apărute în

presă.

Spre exemplu, ziarul Oltul din 6 ianuarie 1973 scria: „ ... rămân remarcabile sub

aspect științific contribuțiile referitoare la trecutul orașului....”. Aceleași aprecieri reies și

din lucrarea „Reviste literare ale elevilor‖ de prof. Tudor Opriș. Despre paginile revistei

„Zburătorul‖ au făcut aprecieri și revistele: „Zori de Zi” – biblioteca județeană Olt – ,,Ion

Minulescu‖ și „Caietele Agora‖ prin cuvintele unor absolvenți ai liceului „Radu

Greceanu‖. Aceleași aprecieri le-a avut și scriitorul Ion Andreiță, absolvent al liceului, în

diferite materiale scrise.

Bibliografie:

1. Gh. Ungureanu-Liceul „Radu Greceanu” – 110 ani de la înființare, 1994

2. Însemnări – Traian Biju – nepublicate, 10.09.1974 „Liceul Radu Greceanu – 1884-1984‖

3. ,,Prezența liceului în viața spirituală a orașului” – prof. N.Popescu –Optași – ziarul

Oltul,17.01.1969

4. Pagini de monografie – Slatina, 1992

5. ,,Tradiție și perspectivă‖ – prof. Dumitru Nica ,,Leregeul‖ nr.1/1991

6. ,,Zorile‖ revista de cultură a elevilor, Liceul de matematică și fizică Al. Odobescu Pitești nr. 9/1971

și nr.10/1972

7. ,,Zburătorul‖, nr.1-10, 1967-1974

8. prof. Ion Țecu, prof. Ilie Catană- ,,Colegiul Național “Radu Greceanu – File de monografie‖ –

9. Documente nepublicate, arhiva personală prof. Dumitru Nica, privind istoricul Liceului ,,Radu

Greceanu‖

19

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013, p. 273.

Lecţii în laboratoarele de biologie şi

fizică ale liceului



Un document necunoscut de la profesorul Ilie Constantinescu

La Arhivele Naţionale din Bucureşti, fond Mihai Bălăianu (inv. 2242 ), pachetul II,

Dosar 212 am descoperit un document provenit din arhiva profesorului caracalean Ilie

Constantinescu. Documentul care se reproduce aici pentru întâia oară aduce informaţii

despre componenţa familiei acestuia şi despre starea materială a familiei lui Ilie

Constantinescu.

Ion Tîlvănoiu, Nica Marcela

DOMNULE PRIM PREȘEDINTE,

Subsemnatul Ilie Constantinescu, profesor domiciliat în orașul Caracal str. Negru

Vodă Nr. 25 prin petiția înreg. la Nr.16647/936 la Trib. R-ți. S.2-a am intentat acțiune de

partaj care face obiectul dos. Nr. 2875/936 al acelei secții, pentru a mi se recunoaște

calitatea de moștenitor legitim al tatălui nostru C.I. Pătru zis și Constantin Ionescu și

dreptul de a succede cu o cincime în averea succesorală rămasă de la acesta arătată în

acțiunea de partaj și care se compune din:

1.-O curea pământ arabil, în suprafață de aproximativ 16 pogoane, situată în hotarul com.

Dioști, vecină la R. cu moșt. Dumitru Pătru, la A. cu moșt. Smărăndache Pătru, la MZ. cu

hotarul Ghisdăvești și la MN. cu hotarul Ciocănești.

2.-O curea de pământ în suprafață de șase zeci de pogoane, situată în moșia Dioști, vecină

la R. cu moșt. I. Matei, la A. cu moșt. D-tru Pătru, la MZ. cu hotarul Ghisdăvești și la

MN. cu hotarul cătunului Bondrea.

3.-O curea pământ arabil, în suprafață de patru zeci pogoane, situată în hotarul com.

Radomir, moșia Măcioaica, vecină la R. cu moșt.Voicu Voiculescu, la A. cu Const.

Popescu, la MZ. cu hotarul Ghisdăvești și la MN. cu șoseeaua Caracal-Craiova.

4.-O bucată pământ arabil în suprafață de două

pogoane și jumătate, situată în hotarul com.

Ghisdăvești vecină la R. cu Gh. C.I. Pătru, la

A. cu cu Ion C.I. Pătru, la MZ. cu moșt. Guran

și la MN. cu valea heleșteului.

5.-O bucată pământ arabil în suprafață de două

pogoane și jumătate, situată în hotarul com.

Dioști, moșia Joița, punctul Lăculețe vecină la

R. cu moșt. Mitru Matei, la A. cu Const. I.

Pătru, la MZ. Valea Bratii și la MN. cu moșt. I.

Matei.

6.-O bucată pamânt arabil, în suprafață de cinci

pogoane, situată în hotarul com. Dioști, moșia

Joița, vecină la R. cu moșt. Mitru Matei, la A.

cu moșt. C.I. Pătru, la MZ. cu drumul

Caracalului și la MN. cu șoseaua Caracal-

Craiova.

7.-O bucată pământ arabil, în suprafață de un

pogon situată la hotarul com. Dioști, vecină la

R, cu moșt. C.I. Pătru. la MZ. cu hotarul com. Un vizionar: Ilie Constantinescu



Ghisdăvești, și la MN. cu moșt. Smărăndache Pătru.

8.-O bucată pământ arabil în suprafață de un pogon situată în hotarul com. Dioști, vecină

la R. cu moșt. C.I. Pătru, la MZ. cu punctul numit Carantina și la MN. cu delinița satului.

9.-Una bucată pământ arabil, în suprafață de aproximativ un pogon și un sfert, situat în

hotarul com. Dioști, vecină la R. cu Gr. D. Pătru, la A. cu moșt. Florea Mihai, la MZ. cu

Valea Ariciului și la MN. cu poteca țiganilor.

10. –O bucată pământ arabil, în suprafață de circa un pogon și jumătate, situat în hotarul

com. Dioști, vecină la R. cu moșt. C.I. Olteanu, la A. cu moșt. Dincă Mihai la Z. cu valea

heleșteului și la MN. cu poteca țiganilor.

11.-O bucată pământ arabil, în suprafață de un pogon situată în hotarul com. Dioști, vecină

la N. cu moșt. Pavlache Voiculescu, la A. cu C.I. Olteanu, la MZ. cu Valea Bratii şi la

MN. cu hotarul com. Ciocănești.

12.-Un dop vatră de sat, situat în Dioști, vecin la R. cu moșt. C.I Pătru, la A. cu moșt.

Ștefan I. Văsuică, la MZ. cu moșt. Smărăndache Neagoe și la MN. cu linia de nord a

satului.

13.-Un dop vatră de sat, situat în Dioști, cumpărat de autorul nostru de la moșt. lui

Neagoe Smărăndache

în 1904 octombrie 26.

14.-Un coș vatră de

sat, situat la Dioști,

situat în Dioști,

cumpărat de autor de

la moș Stan Pătrașcu,

vecin la R. cu Stan

Dincă Olteanu, la A.

cu moșt. C.I. Pătru, la

MZ. cu linia de mijloc

a satului și la MN. cu

linia de nord a satului.

15.-Un dop vatră de

sat, situat în Dioști,

vecin la R. cu Ștefan

Păsărică, la A. cu moșt. C.I. Pătru, la MZ. cu linia de nord a satului.

16.-Un dop vatră de sat în Dioști, vecin la R. cu moșt. C.I Pătru, la MN. cu Dincă

Boțoghină, la MZ. cu linia de nord a satului.

17.- O casă de locuit cu o cameră construcție cu cărămidă, împreună cu dependințele

situată în Dioști.

18.- O garnitură de treerat, cu batoză de porumb, un cazan de aramă de fabricat țuică, două

trăsuri,un car, doi cai, o casă de bani, și creanțe în valoare de aproximativ una sută mii lei

în efecte.

Cealaltă avere indicată în acțiunea de partaj întru cât nu se mai găsește în mâinile

moștenitorilor rămâne să se stabilească cu ocazia judecății fondului cine anume este

obligat să raporteze valoarea.

În baza acțiunii de partaj ce am intentat și conf. art. 615 pr. civ. comb. cu art.1632 cod

civ. chem în judecată pe moștenitorii și deținători achizitivi ca față de dânșii să se

hotărască punerea sub sechestru judiciar a averii succesorale indicată mai sus și acțiunea

de partaj.



Justific cererea de sechestru judiciar pe existența litigiului- acțiunea de partaj- și pe

considerațiunea că în succesiune sunt mobile și imobile care reclamă măsuri de

administrație asupra cărora părțile nu pot cădea de acord, rezultând astfel un prejudiciu

real și ireparabil, pentru subsemnatul moștenitor.

Pe de altă parte averea succesorală este deținută numai de pârâți, m-aș găsi după

soluționarea procesului în imposibilitatea de a dovedi pe culegătorii fructelor dreptului

meu succesoral.

Chiar mai mult, moștenitorii nu înțeleg să păstreze o bună administrație a masei

succesorale ci dimpotrivă prin înstrăinări caută să diminueze conținutul succesoral

înstrăinând în cursul anilor 1935-1936 32 de pogoane din masa succesorală după cum

urmează:

Nicolae C.I. Pătru a vândut d-nei Marin Marin Voiculescu 16 pogoane,

Gheorghe C.I. Pătru a vândut d-lor Gh. Scarlat și Filofteia Gh. Scarlat 8 pogoane; Ion C.I.

Pătru a vândut lui Ştefan Pretorian 8 pogoane, iar Gh. C. I. Pătru a înstrăinat garnitura de

treierat în valoare de lei una sută cincizeci mii, înstrăinări care arată reaua credinţă a

comoştenitorilor în conservarea masei succesorale pe cari o deţin exclusiv.

Nu numai atât: o parte din comoştenitori sunt debitori aproape de insolvabilitate şi

orice acţiune ulterioară pentru despăgubiri împotriva comoştenitorilor care au cules

fructele şi au diminuat patrimoniul succesoral ar rămâne iluzorie.

Îmi voi dovedi prezenta acţiune cu interogatoriul pârâţilor şi martori.

Recomand sechestru judiciar în persoana d-lui Ion Macarie Neagu din com.

Redea, jud. R-ţi sau orice altă persoană asupra căreia vom cădea de acord în instanţă.

Rog a se cita:

1.– Ion C.I. Pătru, din com. Dioşti, jud. Romanaţi

2. – Nicolae C.I. Pătru din com. Dioști jud.Romanați .

3. – Gheorghe C.I Pătru din com. Dioști jud.Romanați.

4.- Maria C.I.Pătru căsătorită Bălăianu din com. Dioști jud. Romanați.

5.- Ștefan Pretorian din com, Dioști, jud. R-ți.

6. -Maria Marin Voiculescu, din com. Dioști, jud.Romanați.

7. -Gheorghe Scarlat din comuna Drăghiceni, jud. R-ți.

8.- Filofteia Gh. Scarlat din com. Drăghiceni, jud. R-ţi

Anexez certificatul Trib. R-ți S. 2-a

Nr. /936 , copie legalizată după

acțiunea de partaj, fiecare în original și

opt copii, precum și opt duplicate după

prezenta pentru comunicare pârâților.

Soluționarea prezentei fiind de natură

urgentă vă rog să binevoiți a dispune

scurtarea termenului prevăzut de art.4

din legea accelerării.

Cu stimă,

ILIE

CONSTANTINESCU

[Mai jos, adăugat cu creionul de Ilie

Constantinescu: ,,137: 5=27,4 pogoane

pentru fiecare copil în realitate‖.]

Ultima pagină a documentului



Două reviste şcolare romanaţene: „Speranța” (serie nouă) şi ,,Lumina”

Corneliu Vasile

Cu excepția concursurilor anuale ale revistelor școlare și a unor sporadice

schimburi între școli sau licee, aceste publicații, în general cu tiraje mici, rămân puțin

cunoscute. Lucrarea monumentală a prof. Ion D. Tîlvănoiu și Floriana Tîlvănoiu20

cuprinde un număr mare de reviste ale elevilor, altele rămânând să fie scoase din uitare.

După ce fusese redactată revista „Facla‖, în perioada comunistă, a apărut, după anul

1989, o nouă publicație a elevilor, cu caracter literar.

Pe coperta numărului 1/1993, se precizează: ,,Revista Liceului „Ioniță Asan‖, Caracal

– Romanați. Fondată în anul 1934‖; are o fotografie a clădirii liceului, partea din unghi, cu

cunoscuta turlă și cu sălile rotunde, iar jos

este citată o strofă din poezia „Speranța‖

scrisă de Mihai Eminescu. Spre deosebire de

prima serie, editată de D. Eftimescu în

deceniul patru al secolului al XX-lea, care

era în format mic, seria nouă apare în format

A 4, cu coperta cartonată.

Pe coperta a doua scrie: ,,Caracal, 1993‖;

revista are 30 de pagini, iar în interior apar

profesorii coordonatori, Corneliu Vasile și

Alexandra Ștefan, precum și redacția,

formată din elevii: Veturia Catrina, redactor-

șef (devenită ulterior profesoară de limba și

literatura română), Gabriela Căpățînă,

redactor-șef adjunct și redactorii Tony Popa

(trimis apoi într-o tabără de elevi, ca

reprezentant al unei reviste școlare premiate

de inspectoratul școlar), Cosmin Iliescu,

Ileana Micu, Alina Căldăruș, Dana Bălăican,

Aura Nițu, Dana Ruță, Delia Fărcășanu. Mai

jos este menționată Tipografia Panait SRL,

unde s-a tipărit publicația, pe hârtie

obișnuită, de ziar.

Revista debutează cu saluturile adresate redacției de scriitorii, foști elevi ai liceului: Ion

Potopin și Nicolae Paul Mihail, datate 14.05.1993.

Urmează cuvântul directorului, prof. Marin Ștefan, la 105 ani de la înființarea

instituției, trecând în revistă personalitățile culturale și științifice – foști elevi și prezentând

valoroasa colecție de tablouri – Pinacoteca Marius Bunescu, și al d-nei prof. Elisabeta

Avram, director-adjunct, despre preocupările de istorie, în special ale unui director

anterior, prof. Ilie Constantinescu.

O pagină este dedicată activităților cu elevii: evocări, aniversări, bacalaureat.

20

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013



Un colț de suflet este genericul unor pagini de poezie, unde, în afara redactorilor,

publică Iuliana Băltărețu, Maria-Beatrice Gâlcă (devenită ulterior bibliotecară la

București), Dana Ruță, Ștefania Epure.

Despre subprograme scrie absolventul Liviu Dobrinescu, sub coordonarea prof.

Constantin Dan, iar eleva Gabriela Ghiță publică impresii din tabăra națională de

matematică.

Sub genericul Tinere condeie sunt publicate versuri scrise de elevii: Mimi

Gramnea, Gabi Vișanu, Izabela Humă, Xenia Căroi (ulterior scriitoare și jurnalistă la

Craiova), Ionuț Octavian Botar (ulterior profesor al liceului), Ioana Mustață, Dana

Pătrașcu, Geanina Încrosnatu, Dorina Florea (ulterior profesoară la liceu).

Alte articole vizează prezentarea pictorilor Gh. Teodorescu-Romanați și Ion

Musceleanu, cugetări de Marius Bunescu, o scrisoare a soției scriitorului Virgil

Carianopol, umor, ghicitori, epigrame (de Naum Smarandache, Valentin Smarand Popescu

etc.), un concurs de poezie și o consfătuire rebusistă, prezențele românești în știința

mondială, noțiuni de cultură generală, Valea Oltului- vatră de istorie, prezentată de

cercetător doctor Marcel Nica de la Craiova (originar din Fărcașele), despre viața de licean

de Cristina Nicola.

Câteva pagini sunt alocate interviurilor cu elevii distinși la olimpiadele școlare:

Nadia Dincă (biologie), Catrinel Popa (română), Mirela Păun (geografie), semnate de

Corina Oprea și Olga Dorina Ghimiș (nu am mai citat colaborările redactorilor revistei).

Vivant professores! Este o evocare sentimentală a anilor de liceu, de către un

absolvent din promoția 1965, devenit profesor al liceului.

Sondajul revistei privește preferințele culturale, sportive, muzicale, de orientare

profesională și diciplinele școlare preferate.

În încheiere, este transcris salutul scriitorului Dumitru Radu Popescu, care a

vizitat liceul, în anul 1991, împreună, cu alți oameni de cultură.

Numerele următoare ale acestei reviste conțin redacții schimbătoare de la număr la

număr, altă coordonare și reducerea paginilor elevilor prin includerea unor materiale scrise

nu numai de profesorii liceului, dar și de către personalități locale, agreate de redacții.

Astfel, nr. 2 apare abia după doi ani, în anul 1995, nr. 3 la fel, nr. 4 în 1996, nr. 5 ne este

necunoscut, nr. 6-7 (anul III!) în 1998 și nr. 8-9 probabil în 1998 sau 1999, neavând

specificat anul apariției, ci doar anul IV!

Revista „Speranța‖, în serie nouă, a reînnoit tradiția revistelor școlare ale liceului

devenit Colegiu Național în anul 1994 și a stimulat creativitatea elevilor. A mai apărut, cu

câteva numere, revista „Ani de liceu‖, coordonată de d-na prof. Magdalena Maria.

De menționat că toți profesorii inițiatori și coordonatori ai revistelor școlare s-au

transferat ori s-au pensionat între timp, lăsând această misiune unor generații viitoare.

„Lumina”, serie nouă (2006-2010)

Dintre revistele școlare apărute la Colegiul Național „Ioniță Asan‖ din Caracal,

seria nouă a acestei publicații este înregistrată cu ISSN (1841-7728) la Biblioteca

Națională a României.

Sunt cinci numere duble, această modalitate fiind determinată de regulamentul

concursului național al revistelor școlare, care premia doar în condițiile apariției a două

numere dintr-un an sau a unui număr dublu. A și fost premiată: premiul I la concursul

național al revistelor școlare, etapa județeană, acordat de Inspectoratul Școlar al Județului

Olt (2008), premiul al II-lea la concursul de revistă școlară din cadrul simpozionului



național „Comunicare și educație multiculturală în școală‖, acordat de ISJ Prahova și

Școala Gimnazială „Sfânta Vineri‖ din Ploiești (2008), premiul al II-lea la concursul

„Autori: copiii!‖, organizat de revista „Cronica‖, Iași, 2006.

Pe coperta I este înscris numele instituției de învățământ, iar subtitlul este

„Revista literară a elevilor‖, spre deosebire de publicațiile mozaic apărute anterior aici.

Numărul 1-2, anul I, ianuarie 2006, are pe coperta I un frumos portret al poetului

național Mihai Eminescu, iar pe coperta IV o fotografie a liceului. Pe coperta II apare

redacția: coordonator prof. dr. Corneliu Vasile, redactor-șef eleva Ina Constantinescu, din

clasa a IX-a C, doisprezece elevi redactori, din clasele IX-XII, și tehnoredactarea, de către

informatician Petre Popa.

Primul material publicat este poezia „La steaua‖ de Mihai Eminescu, având la

sfârșit semnătura olografă a autorului. Un salut cordial adresează revistei scriitorul Ion

Georgescu. Urmează articole, semnate de elevi, despre excursia tematică la Craiova, cu

vizionarea piesei „Romeo și Julieta‖ de William Shakespeare, la Teatrul Național „Marin

Sorescu‖ și vizitarea Muzeului de Artă, a Universității, Bibliotecii Județene Dolj

„Alexandru și Aristia Aman‖, la revista „Ramuri‖ și la Radio Craiova. Cititorul mai află

că patru eleve ale liceului au câștigat premii literare, iar absolventa Beatrice Gâlcă Holdon

a scos o carte, intitulată „Umbrele destinului‖, la Editura „Amurg sentimental‖ din

București, carte prezentată într-o recenzie semnată de eleva Gabriela Pătru, din clasa a

XI-a A.

Un articol menționează despre vechea serie a revistei, apărută în anul 1933, că se

tipărea la Tipografia și legătoria de cărți „Unirea‖, situată pe strada Regele Ferdinand, nr.

96, și că includea materiale culturale vizând folclorul, unirea Basarabiei cu România,

eseuri pe teme literare, ca de exemplu despre scrierile lui George Topîrceanu și încercări

literare ale elevilor.

Opt liceeni sunt întrebați cum ar sintetiza personalitatea lui Eminescu, iar un grup

de participanți descriu o altă excursie literară, la București, la Muzeul Național al

Literaturii Române, întâlnirea cu actrița Adriana Trandafir, în Grădina Cișmigiu, la British

Council, la Institutul Francez, la ASE și la Universitate.

Mai multe diplome obținute individual, de către elevi, și acordate cenaclului

liceenilor „Un colț de suflet‖, un articol despre „Europa – orizontul tânărului român‖, un

articol despre protejarea naturii, coperte ale unor culegeri literare unde figurează elevi ai

cenaclului și redacției, o fișă biobibliografică a scriitorului Ion Georgescu și imnul liceului

compus de profesorii Ion Constantinescu (muzica) și Corneliu Vasile (textul) completează

imaginea acestui vechi liceu centenar, înființat în anul 1888.

O pagină întreagă enumeră premiile obținute de elevii liceului, publicațiile,

antologiile și culegerile în care au apărut timp de două decenii, între 1990 și până în

2006, anul publicării acestui număr. Versuri, proză și eseuri semnate de elevi, precum și

desene ale membrilor cercului de arte plastice, coordonat de d-na profesoară Emilia Burlan

completează publicația. Coperta acestui număr, color, a fost tipărită la Craiova, la Editura

Arves.

Numărul 3-4, anul II, decembrie 2007, are pe coperta I portretul scriitorului

Mircea Eliade, pe coperta II aceeași coordonare, iar în redacție nouă elevi, plus redactorul-

șef și tehnoredactorul Marin Constantin Georgel, redactor-șef adjunct Oana Avram, iar pe

coperta IV imagini de la excursiile organizate la Craiova (Teatrul Național) și la București

(Muzeul Literaturii Române).

Prima pagină are poezia „Lumina‖ de Lucian Blaga‖ și o imagine sugestivă pentru

acest titlu și o trecere în revistă a acțiunilor organizate de cenaclul literar „Un colț de



suflet‖, din anul 1990 (înființarea, la 1 Decembrie 1990) până în anul 2007 (obținerea de

către elevi și de către coordonatorul revistei a diplomelor la concursul „Ce înseamnă

comunismul pentru mine‖, organizat de IICCR și de ministerul educației), plus o imagine

a monumentului „Poarta sărutului‖ creat de Contsantin Brâncuși la Târgu Jiu.

Paginile 4 , 5, 6 și 7 cuprind articole despre șansele în viață (Marilena Pătru) ,

despre vizionarea unei piese de teatru la Craiova (Oana Avram) și despre viața de studentă

(absolventa Monica Istrate). La centenarul morții savantului B.P. Hasdeu, paginile 8, 9 și

10 au articole despre acesta și despre contribuția lui la cercetarea istoriei locurilor de pe

Olt, semnate de elevele Ina Constantinescu și Sofia Constantin.

Studentă la Medicină, absolventa Gabriela Pătru își amintește anii de liceu, iar

redactorul-șef prezintă personalitatea lui Mircea Eliade. Scriitorii originari din zonă sunt

prezentați de Bogdan Rusu; sculptorul Brâncuși și românii cu premiul Nobel sunt

prezentați de alți elevi; versuri scriu Mădălina Tudor (studentă), Mihaela Rădoi (idem),

Mihaela Tudor, Georgiana Ozunu, Cristina Elena Enache, Marilena Pătru, Nicoleta

Diaconu. Sunt mai multe reproduceri după operele lui Constantin Brâncuși, precum și

numeroase diplome obținute de membrii redacției și ai cenaclului literar, la București, Iași,

Onești, Roșiorii de Vede, desene color ale cercului de arte plastice (prof. Mihaela Olaru) și

o listă cu scriitorii (9) și profesorii liceului (25) care au fost aici elevi. Mai cuprinde

titlurile cărților (12) publicate de actualii profesori ai liceului (13).

Numărul 5-6,anul III, decembrie 2008, are pe coperta I un portret al poetului

Virgil Carianopol, pe coperta II aceeași coordonare și redactor-șef, cu 11 elevi redactori,

ca și mențiunea că revista este avizată de inspectorat, pe coperta III imagini de la intrarea

în liceu și de la o excursie școlară, iar pe coperta IV diploma (premiul I) acordată de ISJ

Olt.

George Emil Palade, român laureat al premiului Nobel, este prezentat de

redactorul-șef, poezie publică elevele Gabriela Verdeși, Lelia Nicolae, Mihaela Rădoi,

Mihaela Diaconu, Mădălina Gâlcă, Mihaela Tudor, Valentina Păun, Mirela Mădălina

Știrbu și absolventele Gabriela Dumitru și Mădălina Iuliana Tudor.

Centenarul Virgil Carianopol (1908-1984) este prezentat de Mihai Alex

Constantin, proză publică Ina Constantinescu, Luminița Dumitrache, Iulica Elena Bojan și

Gabriela Băluțescu; este prezentată pictorița Hermina Barbu Scobici, absolventă a liceului,

stabilită la Roșiorii de Vede, este evocat Ion Creangă. Numeroase succese ale elevilor

liceului și cenaclului la concursurile literare sunt enumerate aici, fiind reproduse copertele

unor culegeri unde aceștia au publicat: „Vara visurilor mele‖ (coordonator Ion Machidon,

revista „Amurg sentimental‖, cu Monica Patriche cea mai nouă câștigătoare) și „Un colț de

suflet‖ (coordonator Corneliu Vasile, cu peste 50 de elevi poeți ai liceului).

Numărul 7-8, anul IV, decembrie 2009, are pe coperta I un mic portret al

dramaturgului, academician francez de origine română, născut la Slatina, Eugen Ionescu,

pe coperta II aceeași coordonare și redactor-șef, apoi redactor-șef adjunct Roxana Predoi

și 8 elevi redactori, pe coperta III o diplomă a unei eleve la un concurs și pe coperta IV un

desen, al altui elev.

Revista debutează cu poezia „Emoție de toamnă‖ de Nichita Stănescu, în mijlocul

unui desen sugestiv; urmează articole despre Ioan Budai Deleanu, scrisorile de mulțumire

de la concursurile unde elevii au participat, din partea școlilor „Nicolae Tonitza‖

Constanța și „Mihai Eminescu‖ Arad, un articol despre personalitățile pe care le-a dat

Oltenia, un articol pe teme ecologice, semnat de eleva Raisa Lia, aniversările culturale

2010, evocarea poetului Virgil Carianopol, teste de evaluare la limba română, biografia lui

August Treboniu Laurian, a Ioanei Postelnicu, versuri de Gabriela Verdeși și numeroase



diplome câștigate de elevi la concursuri

literare din Craiova, Caracal, Roșiorii de

Vede, Arad și Constanța.

Numărul 9-10, anul V, decembrie

2010, are pe coperta I imaginea

„Octoihului‖ lui Macarie, apărut în urmă

cu 500 de ani, coperta II aceeași

coordonare, redactor șef Roxana Predoi,

fostă adjunct, acum adjunct Robert Tița,

cu 8 elevi redactori, copertele III și IV

având reproduse diplome ale elevilor la

concursuri literare prin corespondență de

la Ploiești și Măgurele-Ilfov.

Sunt enumerați câștigătorii

premiului Nobel pentru literatură din

ultimii 10 ani, personalitățile: Albert

Camus, Mario Vargas Llosa, Grigore

Alexandrescu, Mihai Eminescu (Amanda

Cristina Iliescu, Damaris Părăluță, Raisa

Lia), Radu Tudoran, cu aniversări sau

comemorări rotunde, eseuri despre târgul

de carte „Gaudeamus‖, respingerea

agresivității, adolescență, simțul dreptății,

prietenie, compasiune și toleranță, semnate

de elevele Andreea Florența Tudorache,

Miruna Andreea Ciucă, Roxana Riza, Olivia

Florea.

Din cultura zonei sunt articole

despre Radu Șerban, Teatrul Național din

Caracal, mănăstirea Brâncoveni. Sunt

menționate parteneriate și concursuri literare

unde elevii s-au distins. Versuri sau proză

publică Lavinia Segărceanu, Valentina Păun,

Roxana Predoi, Robert Tița, Ionela

Gheorghe, Loredana Voinescu. Mai sunt

teste de limba și literatura română pentru

ultimele clase de liceu. Imaginile acestui

număr ilustrează monumente și personalități

ale Caracalului și ale județului.

Având acreditarea cu ISSN, revista

se găsește nu numai în biblioteca liceului,

dar și la cele mai mari biblioteci din

România, începând cu Biblioteca Națională

a României.

Vechea serie a revistei Lumina apărută la

Caracal în aprilie 1933…

... este continuatoarea revistei Lumina

(1933) în care a debutat poetul Ion

Potopin (Ion Magnea)

Revista Lumina, serie nouă (nr. 1-2/ ian.

2006)...



JURNALUL DE OPERAȚIUNI AL REGIMENTULUI 59 INFANTERIE (I)

Originalul documentului pe care îl vom prezenta în serial în continuare se află la

Arhivele Militare din Piteşti şi descrie evenimentele şi faptele de arme la care au participat

militarii Regimentului 59 Infanterie Caracal în urmă cu 100 de ani. Cum din acest regiment

(devenit Regimentul 43/5921

) a făcut parte şi sublocotenentul erou Ecaterina Teodoroiu,

importanţa sa este cu atât mai mare.

Comandor Nicola Tudor

PERIOADA 15 august 1916 - 6 ianuarie 1917

14-15 august ora 12 noaptea

Conform ordinului Ministerului de Război nr. 12891 comunicat de

Comandamentul Teritorial cu nr. 1789 se transmite Mobilizarea generală a Armatei

Române. Prima zi de mobilizare începe în noaptea

de 14-15 august 1916 ora 12 noaptea, toate

Comandamentele, trupele și serviciile vor

deschide plicurile „Ipoteza Z‖.

Primindu-se această telegramă s-au

chemat ofițerii și li s-a comunicat acest ordin

spre a lua dispozițiuni a se echipa trupa.

Companiile au primit carnetele de mobilizare și

s-a început echiparea conform programului stabilit

(un batalion sub arme cu 600 oameni cu muniția,

hrana, echipament și medicamente de război).

Conform ordinului telegrafic nr. 489 al Corpului

de Armată s-au îmbarcat în gara Caracal cu

destinația „Balota” în seara zilei de 15 august,

ora 10 noaptea, luând toate rechizițiile ce s-au

putut primi până la acea oră.

Batalionul 1 sub comanda maiorului

Gavrilescu Ion cu ofițerii: Turbețeanu Nicolae

(căpitan activ), Motoceanu Marin (căpitan

rezervă), Nica Vasile (locotenent), Popescu

Gheorghe (sublocotenent), Cristescu Mihail

(sublocotenent), Popescu Ștefan (sublocotenent),

toți ofițeri activi și oameni de trupă au părăsit cazarma la ora 10 noaptea îmbarcându-se în

gara Caracal și la ora 3,30 noaptea au părăsit garnizoana. S-a continuat cu echiparea

oamenilor ce au sosit de la vetrele lor.

Conform ordinului telegrafic al Corpului de Armată nr. 7 și al Comandamentului

Teritorial nr. 11, ni se face cunoscut că ne aflăm în stare de război cu Austro-Ungaria din

ziua de 14 august ora 9 seara. Conform ordinului Comandamentului Teritorial nr. 23 ni se

face cunoscut ordinul telegrafic nr. 21 al Corpului de Armată a se citi integral trupei sub

arme cu cele mai mari onoruri următoarea Proclamație a M.S.Regelui către oștire:

OSTAȘI,

21

În perioada 6 ianuarie 1917-1 aprilie 1918, Regimentul 43 a fost contopit cu Regimentul 59 sub titulatura Regimentul 43/59 Infanterie conform Ordinului 1014/22 decembrie 1916 al Marelui Cartier General.

,,Copie după Jurnalul de

operaţiuni al Regimentului 59

Infanterie întocmit de sub locot.

activ Mazilu Ion, curierul

Regimentului, zi cu zi pe front,

sub supravegherea locot. colonel

Homoriceanu Ion, pe atunci

comandant Regimentului 59

Infanterie”



V-am chemat să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă

așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.

Umbrele marilor voevozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare ale căror rămășițe zac

în pământurile ce veți dezrobi vă îndeamnă la biruință ca vrednici urmași ai oștilor care

au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna, veți lupta alături de marile națiuni cu

care ne-am unit.

O luptă aprigă vă așteaptă, cu bărbăție însă să îndurăm și cu ajutorul lui

Dumnezeu izbânda va fi a noastră.

Arătați-vă deci demni de gloria străbună. Un neam întreg vă va iubi, binecuvânta

și slăvi.

FERDINAND

15-17 august

S-a continuat cu echiparea oamenilor ce soseau de la vetrele lor, s-a continuat cu

primirea rechizițiilor de cai, căruțe, hamuri, etc. necesare mobilizării și s-au dat toate

dispozițiunile ca trupa să fie gata de război în cinci zile.

17-18 august

S-a terminat echiparea oamenilor, s-a continuat cu primirea rechizițiilor. Trenul de

luptă și trenul regimental au executat un marș de antrenare cu trăsurile pentru a se obișnui

caii cu trăsurile și a se ajusta hamurile. Tot în aceasă zi prin Înaltul Ordin al M.S. Regelui

se face cunoscut că ofițerii activi și în rezervă până la comandanții de regimente să poarte

arme pe tot timpul cât va dura mobilizarea.

Tot acum s-au instalat posturi de observație pentru semnalarea aeroplanelor și

observarea spionajului care poate face semnalizări indicând locul trupelor noastre.

18-19 august

Trupa a executat marș de antrenare pe batalion în diferite direcții apropiate fiind

echipată cu muniția de campanie și hrana rece la șold.

S-a continuat cu predarea localului părții sedentare. S-a primit hrana trupei pe zile,

furajul pentru cai și s-au dat dispozițiuni în vederea părăsirii garnizoanei a doua zi

conform ipotezei prin care trupa trebuie să plece în direcția Severinului cu trenul până la

stația Prunișor, jud. Mehedinți.

20-21 august

Conform „Ipotezei Z” Regimentul 59 Infanterie trebuia să părăsească garnizoana

cu trei trenuri câte unul de fiecare batalion. Îmbarcarea în stația Caracal, debarcarea în

stația Prunișor. La ora 1 și 30 ziua s-a făcut îmbarcarea trenului regimentului și trenului de

luptă al Batalionului 1 ce rămăsese a se echipa pe măsură ce veneau oamenii de la vetrele

lor, al Companiei mitralieră, al Bateriei de artilerie de 53 mm și Statului Major al

Regimentului.

La ora 2 și 30 ziua s-a făcut îmbarcarea Batalionului 2, trenului regimental și

trenului de luptă și la ora 3 și 30 ziua s-a făcut îmbarcarea Batalionului 3, trenului

regimental și trenului de luptă. Îmbarcarea trăsurilor s-a făcut foarte greu deoarece a fost

lipsă de vagoane platformă necesare îmbarcării trăsurilor.

La ora 6 după amiază s-a sfârșit îmbarcarea oamenilor din Batalionul 1, Compania

mitralieră, Bateria de artilerie și Statul Major al Regimentului al căror tren conform

„Ipotezei Z” trebuia să părăsească gara Caracal la ora 1 și 40 noaptea și să ajungă la

Prunișor a doua zi la ora 12 și 59.

La ora 7 după amiază s-a făcut îmbarcarea oamenilor din Batalionul 3 care trebuia

să părăsească gara Caracal la ora 3 și 10 după amiază și să ajungă la Prunișor la 22 august

ora 2 și 22 după amiază.



La ora 8 după amiază s-a făcut îmbarcarea oamenilor din Batalionul 2 care trebuia

să părăsească gara Caracal la 6 și 7 minute dimineața și să sosească la Prunișor la ora 5 și

8 minute în ziua de 22 august.

Din cauza blocării stației cu trupe care aveau aceeași direcție de marș, trenul unu a

plecat la ora 3 și 30 noaptea, trenul 2 la 6 și 30 dimineața și trenul 3 a plecat la ora 8

dimineața.

Regimentul astfel format a părăsit garnizoana în efectiv de 60 ofițeri și anume:

Lt.col. Homoriceanu Ion-comandant R.59 I.

Lt.col. Mlădinescu Constantin - comandant B.3 ștafetă călare

Lt. Ștefănescu Ion - adjutantul Regimentului

Slt. Mazilu Ion - delegat contabil

Lt. Donescu Măndiță - ofițer cu aprovizionarea

Slt. Alifante Anastasie - farmacist

Lt. Antonescu Ștefan - comandantul trenului de luptă

Mărculescu Emanoil - preotul Regimentului

Rămași din Batalionul 1 care au părăsit garnizoana în noaptea de 15 august:

Lt. Rez. Hagichirea Gheorghe

Slt. Ionescu Grigore

Slt. Priboianu Grigore

Slt. Brudariu Adrian

Slt. Friedman Alfred

Slt. Bădescu M. Florea -

adjutantul B.1

Slt. Ricmănescu Ștefan

Slt. Ilescu Mihail

Slt. Ciufu Rafail - medic

Slt Carol Marcus - medic ajutor

Slt. Iliescu Gheorghe

Mr. Vasiliu Aristotel -

comandant B.2

Slt. Eftimescu Gheorghe -

adjutantul B.2

Slt. Coteanu Mihail - medic B.2

Cpt. Condeescu Nicolae22

-

comandant Cp.5

Slt. Popescu Preda

Slt. Marotinec Ion

Slt. Triculescu St. Nicolae

Cpt. Uloineanu Alexandru -

comandant Cp.6

Slt. Petrescu Constantin

Slt. Mateescu Ion

Slt. Constantin Florea

22

Viitorul general N.M. Condiescu, adjutant regal, fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

Lt. Florian Nicolae - comandant

Cp.7

Slt. Rădulescu Florea

Slt.Popescu Urluianu Nicolae

Slt. Cosăcui Crăciun

Lt. Pavlovici Constantin -

comandant Cp.8

Slt. Bălănescu Victor

Slt. Crăciun Constantin

Slt. Peca Nicolae

Slt. Predețeanu Gheorghe -

adjutant B.3

Slt. Ionescu T. Mihail - medic

B.3

Slt. Burileanu Grigore -

comandant Cp.9

Slt. Stănculescu Virgil

Slt. Dumitrescu Nicolae

Slt. Alexandrescu Titu

Lt. Petroian Matei - comandant

Cp.10

Slt. Bădulescu Constantin

Slt. Bancă Ion

Slt. Andreescu Pantelie

Lt. Ionescu Daniel - comandant

Cp.11

Slt. Colțan Ion

Slt. Teodorescu Ștefan

Slt. Iliescu Ștefan

Cpt. Surugiu Gheorghe -

comandant Cp.12



Slt. Voiculescu Pavel

Slt. Tudoran Pantelimon

Slt. Enculescu Romul

Lt. Căpitănescu Teodor -

comandant Cp. Mitalieră

Slt. Amărăscu Ioan - ofițer

instructor

Cpt. Măinescu Ilie - comandant

Bt. Artilerie de 53 mm

Slt. Dumitrescu Gheorghe

Trupa din 29 plutonieri, 188 sergenți, 232 caporali, 2456 soldați. Total 2955

oameni, 383 cai, 87 trăsuri, 6 tunuri, 4 mitraliere.

21-22 august

Din cauza blocării stațiilor, toate cele trei trenuri au avut întârzieri foarte mari

rămânând în fiecare stație 3-4-5 ore până seara când au rămas în gara Craiova.

22-23 august

Regimentul a continuat marșul cu trenul având iarăși întârzieri din cauza blocării

stațiilor în direcțiile Vârciorova și Târgu-Jiu. În urma Ordinului de marș dat de către

comandantul de regiment trupa trebuie pusă în marș în direcția Piatra Albă la ora 5 după

amiaza în ziua de 23 august însă Divizia trimite ordinul telegrafic cu următorul conținut:

„debarcați în Prunișor și rămâneți în această localitate până la noi ordine”. Regimentul

a bivuacat la intrarea în satul Prunișor.

23-24 august

La ora 3 după amiază Regimentul s-a pus în marș în direcția satul Ghelmejoaia.

27-27 august

Aici a făcut teorie cu oamenii din serviciul de companie despre avanposturi și

datoriile soldatului în bivuac. S-au făcut specialități despre cercetași, patrule de

semnalizare și gradieri. S-au spălat rufe și echipamentul, s-au curățit armele.

28 august

În urma ordinului verbal al colonelului Dumitrescu, Șeful de Stat Major al Diviziei

1, Regimentul a primit ordin să plece în direcția Cireși pe itinerariul: Ghelmegioaia,

Mormanul, Valea Copcei, Cerneți, Jidoșița, Cireși. Noaptea a bivuacat la Halânga, iar a

doua zi la 4 dimineața s-a pus în marș în direcția Cireși. Trecând prin Bunoaica

Regimentul a ajuns la Cireși la 4 după amiaza, a bivuacat pădurile din împrejurimile

satului Bunoaica.

30 august

Regimentul a stat tot în bivuac la Bunoaica din cauza timpului ploios. Tot azi cu

adresa nr. 1 a Batalionului 1 ce se găsește la Turnu-Severin pentru paza frontierei pe

Dunăre, ne face cunoscut că în noaptea de 23/24 august a.c. sold. Sfârăială Alexandru din

Cp.8 ce se afla de santinelă în timpul nopții pe marginea Dunării a căzut în apă și s-a

înecat.

31 august

Regimentul a stat în bivuac tot la Bunoaica. Dimineața s-a făcut experiență cu

aruncarea grenadei model Savopol. O companie din Batalionul 3 s-a trimis în avanposturi

care să schimbe o altă companie din Regimentul 1 Vânători care se găsea pe dealurile de

la nord de Cireși.

1-3 septembrie

S-a executat școala companiei, ordinul de luptă, s-a făcut o tragere de instrucție pe

Valea Topolniței între Cireși și Jupâneasa asupra unor ținte cu bateria de artilerie.

Duminică 4 septembrie

A fost apelul general și revista Regimentului pe dealurile dintre Cireși și Jupânești.

5 septembrie



S-a făcut instrucție.

6 septembrie

Regimentul a făcut instrucție pe grupe mici. Ofițerii au făcut o recunoaștere spre

frontiera Vârful Cocoșului spre a recunoaște drumurile și potecile ce duc spre acest punct.

S-a instalat Cp. 7 în avanposturi la nord-vest de satul Jupânești.

7 septembrie

Dimineața s-a făcut instrucție pe subunități mici. După amiază la 3 și 30

Regimentul a primit ordinul verbal al Diviziei 1 de a se pune în marș pe direcția Balta

împreună cu trenul de luptă și trenul regimentului.

8 septembrie

În Balta la 8 și jumătate dimineața s-a primit Ordinul de Operații nr. 7 al Diviziei 1

care prevedea ca Regimentul 59 Infanterie să se concentreze în raionul Cornești unde se va

întâlni cu Batalionul 1 ce se găsește la Turnu-Severin. La ora 8 seara Regimentul a ajuns la

Baia de Aramă.

9 septembrie

Regimentul a ajuns la Ciuperceni. Apoi a continuat marșul la Ivănești unde urma

să se întâlnească cu Batalionul 1. La ora 4 după amiază s-a găsit la Timișești, a intrat în

cantonament și a trecut sub ordinele Diviziei 11 Infanterie.

Cu telegrama nr. 5 Divizia 11 ordonă Regimentului să se pună în marș spre Târgu-

Jiu. Regimentul a ajuns la Târgu-Jiu la 11 noaptea. La ora 12 și 30 noaptea Regimentul a

primit Ordinul nr.182 al Diviziei 11 din Bârsești care prevede ca: „două batalioane și

mitralierele să pornească în direcția Buliga unde vor primi ordine de la col. Anastasiu Ion

Comandantul Sectorului de Vest”. S-a hotărât ca batalioanele 1 și 2 împreună cu o secție

de mitraliere (companie) să pornească în această direcție iar Batalionul 3 comandat de lt.

col. Mlădinescu conform unui ordin verbal să pornească în direcția Bărăști – Carpeni –

Vai de Ei cu același obiectiv Vârful Straja punându-se sub comanda colonelului

Scărlătescu.

La ora 7 și jumătate dimineața Batalionul 1, Batalionul 2 și o Secție mitraliere s-au

pus în marș în direcția Buliga iar Batalionul 3 în direcția Vai de Ei. Regimentul a urmat

drumul Târgu-Jiu – Vădeni – Cartiul – Horezu. La vama Buliga a găsit instalată Brigada

22 mixtă comandată de colonelul Anastasiu Ion care le-a ordonat: „Trupe inamice ocupă

frontiera și în special Vârful Merișor care se găsește în sectorul acestui Detașament

central care operează între Vârful Straja și până la Vârful Dimitrian. Pentru a feri aripa

noastră dreaptă de o învăluire veți ocupa cu un batalion sectorul între Stânca Dimitrian și

Vârful Murgile, iar Batalionul 2 îl veți ține în rezervă în pădurea Sade ca făcând legătura

cu Batalionul 1 la dreapta iar la stânga cu trupele ce luptă pe Vârful Merișor și care sunt

formate din Regimentele: 18, 58, 43, 71 infanterie, iar ca artilerie Regimentele: 1

Obuziere, 5 Artilerie, 21 Artilerie de Munte. În dreapta acestui Detașament central se

găsește pe Valea Jiului Detașamentul colonel Jipa care operează în această vale, având

direcția Petroșani, iar în stânga se găsește Detașamentul colonel Scărlătescu care are

obiectiv Vârful Straja-Cota 1870.”

În urma acestui ordin, Regimentul și-a continuat marșul în direcția frontului de

luptă Vârful Merișor unde a ajuns la ora 8 și 30 seara intrând astfel în zona focului

artileriei și infanteriei, după o ploaie măruntă și pe un timp noros.

Punându-ne în legătură cu lt. col. Nicola comandantul Regimentului 18 Gorj și al

infanteriei de pe frontul de luptă, s-a hotărât, avându-se în vedere oboseala trupei și marșul

destul de lung ce l-a făcut de la Cireși până la Buliga, să se ocupe cu două companii din

Batalionul 1 dreapta șoselei Buliga, pasul Vulcan iar cu alte două companii stânga șoselei



trimițându-se numeroase patrule pe toate vâlcelele ce duc la Jiu iar Batalionul 2 împreună

cu Secția mitraliere în prima vâlcea din dreapta și răsărit de șosea, în rezervă.

Duminică 11 septembrie

În dimineața zilei de 11 septembrie 1916 ora 7 s-a început o canonadă puternică de

către Bateriile de artilerie asupra Crestei Merișor fără însă a se putea apropia pe această

creastă din cauza ploii de gloanțe inamice foarte numeroase și din cauza artileriei care

bătea toată Valea Merișor unde se afla Batalionul 2 rezervă și panta ocupată de trupele

noastre.

La ora 7 și 10 dimineața în timpul puternicei canonade a artileriei noastre s-a

transmis Ordinul nr. 8 Batalionului 2 ce se găsea în rezervă pentru a detașa o companie cu

o secție mitraliere să treacă în vâlcelele de la răsărit de șosea cât se poate de defilate pentru

a ajunge pe coama dealului și a pune mâna pe el.

Fiind susținut de artilerie, Batalionul 1 se găsea cu toate companiile pe panta

Vârful Merișor, adăpostită fiecare companie în diferite unghiuri moarte ale terenului gata

pentru a intra în linia de luptă de care se găsea la 300 m.

În panta foarte repede, terenul este stâncos având o înclinare de 1/75. Pe el se

găsesc diferite vâlcele care pot ascunde de gloanțe și foarte puțin de vedere și foc. Urcarea

este aproape imposibilă.

La ora 8 s-a primit raportul Comandantului Sectorului din stânga frontului nostru

de luptă, prin care arăta că în urma tragerii artileriei, inamicul se retrăsese din creasta

Merișorului pe care încearcă s-o reocupe imediat ce artileria încetează iar artileria să tragă

mai lung spre a bate și creasta munților din spate ocupată de inamic în care timp infanteria

din față să ocupe poziția.

La ora 10 și 29 seara, căpitanul Bădescu care făcuse raportul și care făcea parte

din Regimentul 18 Gorj cu care operau trupele noastre, dă Ordinul nr. 10 către trupele

noastre care se găseau în rezervă pe o pantă. Canonada de arilerie și focurile de infanterie

reciproce au continuat puternic până la 12 noaptea când s-a produs o liniște pe tot frontul.

La ora 1 noaptea s-a dat Ordinul de operații de către comandantul Detașamentului

Vulcan către comandanții de batalioane prin care se hotăra atacul acestei poziții astfel:

„Inamicul a fost respins înapoia crestelor, trupele ce compun Detașamentul

Vulcan sunt cuprinse între Vârful Straja și Valea Jiului de Est în Sectorul de Vest iar în

defileul Jiului până la Prisloape este Sectorul de Est format din trupe amice. Trupele

noastre mai dispun de o flangardă la nord-est formată din Batalionul 2/Regimentul 58

Infanterie.

Trupele noastre din toate sectoarele vor ataca asăzi pe inamic pentru a cuceri

sectorul pierdut fost în stăpânirea noastră până la 2 septembrie.

Batalionul 2 din Regimentul 59 Infanterie va da câte o companie rezervă la toate

cele trei coloane iar o companie va rămâne rezervă la dispoziția subsemnatului.

Batalionul 1 din Regimentul 59 Infanterie cu o Secție mitraliere va forma rezerva

sectorului care se va afla lângă șosea înapoia crestelor pe care le ocupă acum la

dispoziția domnului colonel Comandantul Sectorului Central.

Atacul începe la ora când flangarda coloanei din stânga se va găsi pe înălțimile

de la nordul Jiului Românesc când se va da și un semnal cu tunurile Bateriei de 75 mm de

la Vulcan care va trage 5 lovituri la interval de 5 secunde.”

Atacul acestei poziții fiind în legătură cu atacul celorlalte două coloane nu s-a

putut executa în ziua de 11 cum se hotărâse și s-a amânat pentru a doua zi la ora 6

dimineața.



Pentru a feri de o întoarcere aripa dreaptă a sectorului nostru s-au trimis Compania

5 și Compania 7 pe dreapta centrului ocupând poziție între Stânca Demetrian și Murgile.

Conform Ordinului nr. 75 s-au mai trimis și Companiile 6 și 8 și Secția mitraliere la

apărătorii aripei noastre drepte spre Dimitrian și Murgile. Pe tot frontul a durat focul de

artilerie și infanterie de ambele părți până dimineața la ora 6 când s-a început atacul.

Luni 12 septembrie

În dimineața zilei de 12 septembrie 1916, Regimentul se găsea cu două companii a

5-a și a 7-a la Stânca Dimitrianul –Murgile, iar companiile a 6-a și a 8-a cu Secția

mitraliere la dreapta Vârfului Merișor. Batalionul 1 în rezervă, în formațiunea linii de

companii prin flanc înapoia dealului la curba de nivel 1840 m. De la ora 6 dimineața

artileria a pornit o canonadă puternică; a bombardat culmea Merişorului reocupată de

inamic şi puternic întărită de tranşee, flancată de două mitraliere. La ora 7 şi 15 minute

am înaintat cu rezerva de la poalele vârfului Merişor în formaţiunea de mai sus,

adăpostindu-se fiecare companie în cutele terenului cele mai pronunţate pentru a fi ferite

de loviturile artileriei şi focurilor infanteriei, care, de pe culme cădeau asupra noastră.

Fiind desconspiraţi de un aeroplan inamic, s-a dat ordin companiilor pentru a se

risipi deoarece proiectilele de artilerie deveniseră foarte supărătoare. S-a trimis Compania

4 pe culmea dealului pentru a întări dreapta centrului Merişor unde erau angajate în lupte

Regimentele 43, 58 şi 18 infanterie. Compania 4 a executat ordinul şi s-a apropiat în ploaia

de gloanţe până la 150-170 m de creastă. Sublocotenentul Brundari Adrian, din această

companie, s-a apropiat de dreapta inamicului spre a distruge mitralierele.

La ora 10 s-a primit Ordinul nr. 31 prin care se ordona să facem legătura cu linia

de foc. S-a ordonat Companiei a 3-a să urmeze imediat Compania a 4-a. Sublocotenentul

Friedman Alfred din această companie, urmat de bravul său pluton s-a apropiat de creastă

pentru a fi el însuşi exemplu celorlalţi camarazi. Cu chipiul în mâna stângă şi cu carabina

în mâna dreaptă a strigat: „După mine băieţi” şi a căzut rănit ca un erou pe cadavrele

celorlalţi camarazi morţi pentru aceeaşi cauză comună.

La ora 10 şi 45 minute s-a dat Ordinul nr. 17 comandantului Batalionului 1 spre a

înainta cu o companie spre dreapta liniei de luptă şi a pune stăpânire pe Merişor. La ora 1

p.m. s-a transmis Ordinul nr. 17 Companiei 1 spre a concura spre dreapta la atacul vârfului

Merişor, iar Compania a 2-a pe stânga.

La ora 1 şi 30 minute noaptea, Compania 1 înaintase în linii dese de trăgători şi se

afla la 100 m de pantă aproape de culmea Merişor. La ora două, Regimentul se găsea cu 6

companii întrunite în linie de luptă, iar cu două făcea legătura cu coloana din dreapta. A

survenit o acalmie pe tot frontul de luptă, urmând ca atacul să fie înaintat la ora cinci

dimineaţa.Vârful Merişor a fost o poziţie foarte bine întărită de inamic în tranşeele noastre

şi în flanc cu minim 8 mitraliere. Datorită terenului său în pantă face inaccesibilă aproape

orice urcare în linie dreaptă.

La ora 5 s-a început din nou o puternică lovitură de artilerie. Lupta a continuat

puternic cu focuri numeroase de ambele părţi până seara când Compania 1, profitând de

întunericul serii, a înaintat în tranşeele inamicului. S-au strecurat şi Companiile a 4-a şi a

3-a făcând astfel ca prima linie de tranşee inamice să fie ocupate până la ora 9 şi 30 minute

seara. Cu tot numărul colosal de morţi şi răniţi companiile au continuat de a ţine în

stăpânire aceste poziţii când, la ora patru dimineaţa, au intrat şi celelalte regimente în

poziţia duşmanului după ce se retrăseseră grăbite şi în dezordine. Inamicul a început

retragerea de la ora 1 şi 30 noaptea când nu s-au mai auzit focuri aşa dese.

La ora 6 şi 30 minute dimineaţa cele 6 Companii au ocupat definitiv Merişorul,

Demetrianul, Murgile şi Cândeţul cele mai importante vârfuri ce fuseseră întărite



de duşman.

Cele şase companii au avut un ofiţer mort, şapte ofiţeri răniţi, 117 morţi, 272

răniţi şi 36 dispăruţi. S-au distins în luptă lt. Nica Vasile, cpt. Motoceanu Marin, cpt.

Turbeţeanu Nicolaie, lt. Hagichirea Gheorghe, cei morţi şi răniţi, de asemenea şi medicii

sublocotenenţi Coteanu Mihail şi Carol Marcus.

În urma luptei de la Merişor s-au strâns de pe câmpul părăsit de duşman

numeroase arme, muniţii precum şi diferite obiecte şi accesorii. S-a stabilit după numele

morţilor că aici a luptat Regimentul 187/189 german, Batalionul 12 Vânători german

precum şi trupe de honvezi austrieci şi unguri.

13 septembrie

La ora 2 noaptea s-a primit Ordinul nr. 88 al Comandantului Infanteriei Vulcan

prin care Regimentul 59 Infanterie trebuie să urmărească pe inamic pe Valea Babei şi

Valea Merişorului spre Cota 825, trecând prin satul Vulcan şi ocupând dealul de la nord de

satul Vulcan unde să se instaleze în avantposturi. Regimentul s-a instalat la Muntele de

cărbuni ocupând intrarea defileului la pârâul Crivaţiului. Satul Vulcan prin care s-a trecut

era devastat de inamicul care se retrăsese în grabă.

14-15 septembrie

Regimentul a primit Ordinul nr. 92 dat de Comandantul Infanteriei Vulcan spre a

ocupa cotele 912, 826, 739, 771 care se vor întări puternic spre a rezista oricărei încercări

de contraofensivă din partea inamicului. S-a înapoiat la sud de satul Vulcan şi sud de Jiul

Românesc spre a ocupa acele cote. A ordonat Batalionului 1 să ocupe cotele 912, 826, 739

începând din Valea Jiului Românesc spre dreapta iar Bataloinul 2 să ocupe cotele 825 şi

771, făcând legătura cu un batalion din Regimentul 43 Infanterie care ocupa cota 815.

La ora 8 şi 30 seara a primit Ordinul nr. 39 de la Comandantul Detaşamentului Jiu

Centru, colonel Anastasiu, prin care batalioanele din acest corp să ocupe Dealul Faţa, Cota

996, Cota 1003 şi Dealul Negrile, Cota 879, făcându-se legătura cu coloanele vecine.

Drumul urmat a fost: Vulcan –Plesnitoarea – Dealul Negrile, care s-a şi ocupat de către

Batalionul 2 ca rezervă a Batalionului 1 ce ocupase cu câte o companie punctele ordonate.

La ora 4 s-a primit Ordinul nr. 16 prin care se ordona a se ocupa cu un batalion

înălţimile de la nord de Balta Băniţei iar cu

alt batalion Dealul Botanilor, Cota 999.

Aceste puncte n-au putut fi ocupate de

trupele noastre deoarece pe ele se găseau

trupe inamice în poziţii fortificate. Aşa că

regimentul a ocupat cu două batalioane şi

Secţia mitralieră Dealul Palina spre dreapta

500 m pe malul drept al Văii Aninoasa.

16 septembrie

Regimentul primeşte Raportul

nr.13 al Batalionului 3 care se găsea pe

Muntele Piatra Zănoagei pe dreapta

pârâului Crivăţiului. Se raportează că la

stânga noastră se găsea Batalionul 4 din

Regimentul 43 Infanterie iar la dreapta pe

Valea Aninoasei luptau trupele colonelului

Scărlătescu. Seara regimentul a primit

ordin să vină la Lupeni unde intra sub

ordinele Brigăzii 3 Mixte. Familia Hagichirea din Caracal (S.J.A.N. Olt)



Şeful meu- pictorul Marius Bunescu

Petre Oprea

Născut la 11 martie 1928 în comuna Merii Petchi din judeţul Ilfov (m. 28 iulie 2011),

Petre Oprea (diplomat al Facultăţii de Istorie din Bucureşti în 1952) a activat pe rând la:

Institutul de Istoria Artei al Academiei (1950-1953 şi 1956-1957), Ministerul Culturii (1957-

1961), Muzeul de Artă (1961-1988). A fost membru al secţiei de critică a Uniunii Artiştilor

Plastici din România din 1960. Preocupat de istoria artei plastice româneşti, a publicat

peste 350 de studii, articole şi cronici plastice. De-a lungul îndelungatei sale activităţi, a

avut privilegiul de a se afla în preajma unor mari artişti ca: Miliţa Petraşcu, Al. Ciucurencu,

Lucia Bălăcescu Demetriade, C. Artachino, Marius Bunescu, M. H. Maxy.

Între altele, în 1971 a scos monografia ,,Marius Bunescu” iar în 1995 şi-a adunat în

broşura ,,Şefii mei, pictorii Marius Bunescu şi M.H. Maxy” amintirile despre cei doi mari

pictori, şefii săi de la Muzeul de Artă din care reproducem aici partea referitoare la pictorul

romanaţean. După mărturisirea autorului, în redactarea textului acesta s-a abătut de la

,,tonul elogios cu care suntem obişnuiţi să evocăm figurile unor pesonalităţi”, figura

pictorului caracalean fiind înfăţişată aşa cum a perceput-o autorul, acesta dorind să fie cât

mai sincer în relatări şi mai direct în opiniile exprimate.

Titlul aparţine redacţiei noastre.

Pe Marius Bunescu l-am cunoscut din vedere între anii 1950—1957 când

colaboram la Institutul de Istoria Artei, al cărui sediu era pe atunci în fostul palat regal, ca

şi cel al Muzeului de Artă al României. A da mâna cu un om de circumstanţă, când te

prezintă cineva, şi aceasta de vreo patru - cinci ori în şase ani nu înseamnă nimic. Mai

apoi, din martie 1957, când am început să răspund de Muzeul de Artă în calitate de

inspector al muzeelor din cadrul Direcţiei artelor plastice din Ministerul Culturii, am avut

deseori contacte cu „maestrul Bunescu‖ , cum îl numeau cei tineri din muzeu pe şeful

Galeriei Naţionale. Nu era şef în problemele curente de serviciu, întrucât frâiele secţiei au

fost ţinute în mod semioficial şi de toată lumea ştiut, de adjunctul său, Mircea Popescu,

până în aprilie 1959, dar devenea şef în situaţii delicate când Direcţia artelor decidea ca o

acţiune sau o hotărâre a sa mai importantă să fie prezentată forurilor superioare cu câteva

semnături de rezonanţă în specialitate. În asemenea împrejurări mă duceam să-l întâlnesc

la muzeu, atunci când ştiam că soseşte în instituţie, adică la ora zece şi un sfert, căci având

o educaţie nemţească, deşi nu semna condica, la ora 10 precis ajungea la grilajul palatului.

Circa zece minute dădea de mâncare la porumbei - îi făcea o grozavă plăcere să se uite

lumea la el în exerciţiul acestei funcţiuni şi gură-cască se găseau berechet, chiar şi iarna -

apoi se îndrepta spre cabinetul directorului să-1 salute, fie deschizând doar uşa şi băgând

capul ca să se ştie că a sosit în muzeu, fie intrând, dar fără a sta mai mult de zece minute,

după care se îndrepta spre biroul său. Conversaţia noastră debuta cu lucruri

nesemnificative, iar apoi după scurgerea a vreo douăzeci de minute îi înmânam hârtia

concepută în minister pentru a lua cunoştinţă de conţinut şi pentru a o semna în caz că era

de acord. După ce da o citire atentă luând un aer solemn şi grav, tot atât de grav şi solemn

îşi punea semnătura. Niciodată nu a făcut vreo obiecţiune asupra textelor.

Petre Oprea



Din 22 februarie 1961, când am trecut ca muzeograf principal la Galeria

Naţională, devenind şi adjunctul acestei secţii, am avut câteva luni contacte zilnice, rărite

apoi la două pe săptămână, datorită unei gripe primăvăratice abătută cu virulenţă asupra

capitalei. O atare primejdie l-a făcut extrem de precaut în privinţa îngrijirii sănătăţii sale şi

l-a determinat să nu mai vie zilnic la muzeu. Cele două vizite săptămânale ale maestrului

la serviciu durau fiecare una-două ore şi decurgeau invariabil în acelaşi mod. Ele debutau

printr-o mică discuţie tete-â-tete cu Georgeta Peleanu şi ea tot şef de secţie la Galeria

Naţională, amândoi împărţind aceeaşi cameră. După un scurt interval de la sosirea lui, aşa

cum convenisem cu Georgeta Peleanu, mă prezentam în biroul lor şi începeam o

conversaţie în trei despre unele evenimente artistice petrecute recent. De la o vreme,

întreţinerea conversaţiilor devenise o corvoadă, căci el nu dorea să comenteze ceva anume

sau să depene amintiri, şi nici nu vroia „să tragă‖ de timpul ce-l dăruia instituţiei,

scurtându-şi şederea. Am ieşit din impas graţie ideii salvatoare a unei colege, iar Georgeta

Peleanu a fost de acord s-o punem în practică: i-am solicitat maestrului si ne ţină câteva

prelegeri despre culoare. A acceptat, dar discuţiile pe această temă erau anoste si după

doar câteva ne-am plicstisit şi el şi noi. Au fost abandonate tacit. In schimb subsemnatul a

profitat. Întrucât ni se cereau la vremea aceea articole pentru numărul trei şi următoarele

ale revistei muzeului, i-am solicitat şefului meu ierarhic, Georgeta Peleanu, aprobarea de a

înscrie în planul de muncă al secţiei un studiu despre viaţa şi opera maestrului, mai ales că

îi solicitasem permisiunea acestuia în acest sens încă din primele zile ale venirii mele în

muzeu şi acceptase imediat. Nazuri a făcut însă directorul Maxy, iar unii colegi au crezut

că vreau să-l perii pe maestru.

Adevăratul meu scop era acela ca

din relatările lui Marius Bunescu despre

viaţa lui să aflu şi alte lucruri despre alţi

artişti, cât şi despre activitatea Sindicatului

Artelor Frumoase, al cărui secretar şi

preşedinte fusese cândva sau despre

atmosfera artistică a Capitalei între cele

două războaie mondiale. Printre picături

speram că voi reuşi să încheg un articol şi

despre pictor. Dar n-a fost să fie aşa.

Privitor la ceea ce mă interesa a fost mai

mult decât laconic, şi am putut afla foarte

puţine date. Conversaţiile se purtau

anevoios, căci maestrul îşi depăna

amintirile tinereţii cu lux de amănunte,

revenind la unele dintre ele din senin, de

zeci de ori, expunându-le după acelaşi

tipic, astfel că ajunsesem să le ştiu ca pe o

poezie, întrucât le spunea de parcă le citea

dintr-o carte; nu adăuga, dar nici nu scurta,

nici nu sărea ceva. Când nu-i convenea o

întrebare, nu răspundea la ea, ci îmi repeta

ceva spus anterior, accentuând că acea

relatare avea importanţă şi merita

consemnată.



Cu greu am înţeles că repetările unor episoade aveau drept scop să mă convingă,

fără ca eu să-mi dau seama, că provenea dintr-o familie săracă, dar nu prea săracă, că a

urmat liceul, dar într-un fel aparte, de fapt deloc, că a muncit şi s-a ridicat numai prin

munca şi meritele lui, fără căciuleli, si această poziţie ţinea s-o sublinieze mai ales în

privinţa raporturilor sale cu colecţionarul Anastase Simu şi cu numirea lui ca director la

muzeul acestuia.

Pentru a obţine lămuriri suplimentare am dus alte nenumărate conversaţii,

nerăsplătite cu răspunsuri edificatoare, recompensate însă din belşug de doamna Bunescu,

care de fiecare dată apărea cu câte o trataţie, un aperitiv însoţit de unul, două pahare mari

de vin vechi.

Este adevărat că a reţinut întrebările mele, dându-le pe ici pe colo un răspuns, dar

nu mic, ci, aşa cum aveam şi eu să aflu, completându-şi de fapt memoriile care au apărut

cu câteva luni înaintea publicării articolului meu despre el23

.

În discuţiile purtate încerca să dirijeze modul în care să redactez, astfel încât

articolul să fie cât mai laudativ. În consecinţă mi-a pus la dispoziţie zeci de cronici plastice

care se refereau la activitatea şi opera sa, cronici strânse în două mari albume. De la

început mi-am dat seama că lipsesc cronicile defavorabile. Făcând pe naivul, am ţinut să

subliniez că voi accentua în articolul meu că încă de la începutul carierei sale a fost mereu

elogiat, neexistând păreri contrare şi că nimeni nu pomeneşte de vreo influenţă străină în

creaţia sa. Mi-a ţinut un lung logos despre pictura lui de sihastru în faţa naturii, singura şi

cinstita lui învăţătoare.

Până la urmă am pierdut multe din după amiezele anilor 1962— 1964 mergând

acasă la maestru pentru documentare, iar prima versiune a articolului despre activitatea sa

l-a dezamăgit. Se aştepta la un ton entuziast al textului.

Într-un târziu, pe 15 ianuarie 1963, mi-a spus că datorită discuţiilor cu mine şi la

îndemnul unor apropiaţi s-a decis să-şi scrie o biografie şi a realizat-o. Mai deunăzi a şi

predat-o la Editura Meridiane. Am citit textul, nu pe îndelete la mine acasă, ci la el în

atelier, pe o măsuţă improvizată dintr-o planşetă pusă pe ansele unui fotoliu pe care

şedeam şi care se dezechilibra ori de câte ori îmi schimbam poziţia, periclitând întregul

eşafodaj. Şi aşa se întâmpla permanent, spre disperarea ordonatului maestru care mă

urmărea fără sfială din priviri ca să-mi surprindă reacţiile în timpul lecturii.

De la primele pagini am constatat că tot ceea ce îmi relatase despre viaţa lui era

consemnat acolo şi nici nu se abătuse cu ceva pe de lături. Am observat cu acest prilej că a

scris în treacăt şi despre pictorii Hârlescu şi Tonitza şi am atribuit-o faptului că îi

împărtăşisem impresia că amintirile lui se opresc prea strict la propria-i persoană şi nu

pomeneşte nimic de artiştii care i-au fost apropiaţi.

Cartea sa „Însemnările unui pictor" s-a difuzat în decembrie 1965, iar articolul

meu a apărut mult mai târziu, în numărul III din 1966 al revistei „Studii muzeale", deşi

fusese predat în redacţie cu un an şi ceva mai înainte.

Materialul meu redactat în prima formă l-am dat de altfel maestrului la citit pentru

observaţii. Îi adăugasem câteva superlative în plus, stridente de altfel, pe care le pusesem

intenţionat pentru a minimaliza întrucâtva criticile asupra perioadei de debut, superlative

pe care doream să le înlătur mai apoi.

23

Marius Bunescu- ,,Însemnările unui pictor”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965, reproduse integral în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 46/2015; 47,49-53/2016;



Când ne-am întâlnit la sorocul stabilit ca să-mi spună ce părere are despre tot, am

constatat din felul searbăd-călduţ cu care m-a primit că articolul nu-l satisfăcea. N-a suflat

o vorbă despre laudele prea multe şi cam lipite, ci s-a oprit, aşa cum mă aşteptam, la

semnalările critice, întrebându-mă cine mi-a „furnizat" cronicile negative. A răsuflat

uşurat când l-am asigurat că nimeni nu mi le

indicase şi i-am explicat împrejurările în care le

găsisem întâmplător în ziarele răsfoite la Biblioteca

Academiei în timp ce căutam informații pentru

articolul despre Societatea Tinerimea Artistică și

pentru catalogul expoziției Tonitza. Apoi, mi-a

argumentat șubred că nu sunt reale afirmațiile

acelor cronicari. Înainte de a da textului ultima

formă, am mai făcut o verificare atentă a celor

semnalate de artist.

aprilie 1966

Marius Bunescu era o prezenţă care nu

putea trece neobservată în nici o împrejurare. Avea

o statură scundă, solidă, o ţinută plină de

demnitate, întărită de poziţia neclintit verticală, cu

umerii drepţi, cu capul sus - un cap mare şi o chelie

lucie. Pot afirma că nu se impunea, ci doar se

remarca. Costumele pe nuanţe de gri sau maron, de

o discretă eleganţă, cu care se îmbrăca, croiala şi

calitatea stofei la rândul lor îi întăreau prestanţa.

De o jovialitate reţinută, se făcea simpatic interlocutorului de la primul contact,

prin călduroasa strângere de mână - o mână marc şi puternică - şi privirea blândă şi sincer

copilărească cu care îl învăluia, în convorbirile uzuale sau în şedinţele de lucru vorbea rar

şi puţin, dar permanenta seriozitate, interesul şi concentrarea cu care asculta pe fiecare îl

impunea ca pe o prezenţă activă şi benefic necesară. Când vorbea îşi expunea ideile clar şi

sobru, în puţine cuvinte, fără a avea însă un punct de vedere personal tranşant. Oricum, nu

contrazicea pe nimeni, dar avea întotdeauna o părere împărtăşită de mai mulţi şi astfel

opinia lui determina mai totdeauna luarea hotărârilor finale în sensul poziţiei sale. Avea

răbdare să asculte pînă la capăt expunerea unui interlocutor sau ale mai multora,

impunând, în cazul ultim, ca fiecare în parte să-şi expună păsul sau argumentele, ca după

aceea să ceară un răgaz de chibzuinţă pentru a se pronunţa. În majoritatea cazurilor,

conflictele se stingeau de la sine, căci părţile constatau, în schimbul de păreri, datorită

acestei atitudini a lui Bunescu, şubrezenia motivaţiei care i-a pus în situaţia de adversari.

Era foarte meticulos şi conştiincios în munca lui, ceea ce impunea respect tuturor

în muzeu, mai ales datorită vârstei matusalemice (n. 1881).

Experienţa muncii administrative însuşită ca subaltern în anii tinereţii, apoi ca

director al Muzeului Simu, director în Ministerul Artelor şi preşedinte al Sindicatului

Artelor Frumoase constituia şansa sa de reuşită. Atât tinerii muzeografi fără experienţă din

colectivul lui, cât şi ceilalţi din serviciul administrativ, care erau dezinteresaţi în ţinerea la

curent a scriptelor patrimoniului artistic şi administrativ, trebuiau să întocmească actele la

timp şi corespunzător legislaţiei, căci „maestrul Bunescu‖, apelativ dat de toţi salariaţii

muzeului, cu excepţia profesorului Oprescu care i se adresa cu „Bunescule", nu admitea



nici o abatere de la aceste îndatoriri. Când apăreau cazuri mai dificile şi era consultat,

dădea soluţiile cele mai corect legale, întrucât nu-i scăpa necitit Monitorul Oficial,

adresele şi circularele financiare şi administrative adresate muzeului de către forul tutelar,

Ministerul Culturii sau Ministerul Finanţelor. Această preocupare a încetat brusc la

începutul anului 1961 când înălţarea în rang de care a avut parte a înţeles-o corect ca pe un

cântec de lebădă pentru existenţa sa de salariat.

Prin numirea Georgetei Peleanu în februarie 1961 pe aceeaşi funcţie de şef de

secţie la Galeria Naţională, cum era şi este denumită secţia de artă plastică românească

modernă şi contemporană, el, ca mai vechi în grad, a fost însărcinat să coordoneze atât

activitatea acestei secţii, cât şi cea a secţiei de artă feudală condusă de Corina Nicolescu.

Ţinând seama că noua venită, Georgeta Peleanu, era transferată din Ministerul Culturii, iar

Corina Nicolescu, având şi ea sfinţii săi şi o fire roasă de ambiţia avansării, era pusă pe

harţă cu oricine, socotindu-se nedreptăţită, era normal ca Bunescu să vadă în această

avansare de fapt o ştirbire a autorităţii şi prestigiului său. Avea atunci 76 de ani. A

acceptat situaţia cu calm, căci interese personale îl determinau să pozeze intr-un om

mulţumit de noua poziţie.

A trecut de acest prag întrucât, aşa cum am putut constata de-a lungul anilor de

colaborare ca subaltern şi apoi ca autor al monografiei sale, meschina situaţie nu 1-a

perturbat prea tare, deoarece era sigur că va reuşi să domine situaţia, fiind conştient de

valoarea capacităţii sale profesionale şi mai ales de notorietatea sa artistică.

Conducerea ministerului îl ţinea în funcţie din mai multe motive, întâi, avea multă

experienţă în domeniul muzeografic. Profesionalitatea şi vârsta îl impuneau

colaboratorilor şi, mai ales, putea fi contrapus directorului M. H. Maxy, al cărui

devotament faţă de partid era suspectat ca fiind izvorât din dorinţi veleitare. În al doilea

rând şi punctul forte, era util politicii de stat. Pe de o parte se putea demonstra în exterior

că o mare personalitate din lumea burgheză de odinioară, deşi în vârstă, a aderat şi susţine

politica culturală a statului deci o notă bună regimului comunist; iar pe de altă parte, ori de

câte ori i se cerea declara public că-şi repudiază fiul care, plecat la studii în Apus în 1936,

rămăsese acolo şi era acum colaborator la un post de radio străin, de unde prezenta critic

situaţia din România.

Bunescu era un egoist feroce şi trăia cu tot sufletul şi dăruirea pentru gloria artei

lui. Nici un sacrificiu nu era prea mare pentru menţinerea gloriei artistice pentru care se

străduise atât de-a lungul vieţii. Ca un mare actor reuşea să-şi ascundă această vanitate,

arătându-se modest şi dezinteresat pentru gloria sa artistică în posteritate. Se aprecia în

intimitate drept un foarte mare pictor român, egal sau superior unor colegi de generaţie sau

unora mai tineri, dar cu mai multă faimă, fie ei Pallady, Petraşcu, Tonitza, Şirato, Dărăscu,

Ressu s.a. În ceea ce-l privea, deşi fără studii liceale, reuşise să se dedice picturii, însuşită

ani de zile la München. Obţinuse o bursă de studii din partea oraşului natal Caracal, prin

relaţiile părinteşti la mai marii Primăriei, şi tot prin relaţii cultivate printre localnicii

caracaleni reuşise să stea mai mulţi ani în capitala Bavariei. Limba o învăţase cu ajutorul

unei tinere văduve drăguţă şi sufletistă, căci nu cunoştea o boabă nemţească atunci când a

poposit în gara Munchenului, văduvă care împreună cu graţiile acordate, se străduia să-1

înveţe limba Iui Goethe prin lecturi din clasicii germani.

Contactul cu ceilalţi români aflaţi la studii, prieteniile legate cu unii dintre ei i-au

modelat comportarea. Vorbea puţin, căci trăia complexul lipsei studiilor liceale şi implicit

pe acela al lipsei culturii generale. Aceste carenţe l-au determinat să depună eforturi

susţinute de instruire, să citească mult, să se informeze asiduu, dar şi să se autocontroleze,



creând imaginea unui om care trăieşte doar pentru arta lui. Fire de ţăran orăşenizat, era

foarte preocupat de starea sa materială şi ştia tacit s-o urmărească îndeaproape spre mai

binele lui.

Progresele lente dar certe în meşteşug, soldate cu încurajări şi recompense

imediate i-au dat suportul moral şi încrederea în soarta lui de pictor. Odată convins de

acest har, s-a aplecat cu şi mai multă pasiune asupra picturii şi, ca orice avar, posesor al

unei comori numai de el ştiută, a devenit precaut în relaţiile cu cei din jur. Pentru a nu

avea inamici profesionali şi a nu-şi crea duşmănii din partea lor s-a abţinut să comenteze

arta altora, atât critic cât şi laudativ.

Dacă cineva dorea să-i afle părerea despre creaţia unui artist, Bunescu evita

răspunsul. Atunci când nu putea să se mai eschiveze, enunţa un răspuns foarte sibilic. De

exemplu, despre Tonitza spunea întristat, aproape confidenţial: „Ce păcat ! Era un mare

artist, care putea să se realizeze şi mai deplin dacă băutura nu i-ar fi fost fatală‖. Şi

povestea întâmplarea, descrisă şi în jurnalul său, despre sfârşitul raporturilor dintre acesta

şi colecţionarul Malaxa, al căror deznodământ a fost acela că a devenit el, Bunescu,

consilierul artistic al industriaşului. În cazul lui Ressu afirma; „Învăţământul l-a pierdut,

sustrăgându-1 de la pictura în care se afirmase ca un mare portretist. De altfel era scârbit

de relaţiile cu oficialităţile şi colecţionarii din cauza scandalului cu cortina realizată de el

la Teatrul Naţional.” Despre Petraşcu : „Un mare colorist, bârfit pe nedrept că nu are

fantezie”, iar despre Pallady : „Un rafinat pictor, socotit pe nedrept de unii ca aparţinând

şcolii franceze, şi influenţat de Matisse‖. Asemenea aprecieri stereotipe erau întotdeauna

spuse pe un ton grav şi cu multă părere de rău. De fapt era răbufnirea reţinută a unui

invidios, socotindu-i pe cei vizaţi norocoşi, cu o glorie mai mare decât cea pe care ar fi

meritat-o.

Arta lui o socotea tot atât de valoroasă, dacă nu ceva mai mult dar, din păcate,

credea el, nu se bucura de adevărata preţuire. Lupta cu tenacitate pentru dreptatea şi

meritele care i se cuveneau, mai ales că socotea că şi pe plan social făcuse enorm de mult

pentru mişcarea artistică. Condusese destinele Sindicatului Artelor Frumoase timp de şase

ani, cu reuşite concrete pentru acesta, pe care le enumera cu satisfacţie. Afirma că

renunţase la această funcţie obştească deoarece îi acapara prea mult din timpul creaţiei.

Ulterior, după moartea sa, după ce mi-a apărut monografia consacrată lui, clevetitorii şi

duşmanii săi mi-au pus la îndemână informaţii şi acte care infirmau că nu a părăsit funcţia

din proprie iniţiativă. De un răspuns al lui la un pamflet al unui coleg adversar, datat 14

aprilie 1930, n-a pomenit niciodată nimănui şi textul tipărit nu se găsea în documentaţia

foarte bogată pe care o punea cu multă largheţe la dispoziţia celor ce se interesau de viaţa

şi opera sa. Tot aşa nu sufla o vorbă despre tragerea lui la răspundere de către conducerea

SAF24

în 1931 pentru că şi-ar fi însuşit pe nedrept sume de bani din averea sindicatului.

Aveam să aflu că în şedinţa comitetului de conducere al SAF-ului din 28 mai 1931,

Bunescu recunoscuse că din proprie iniţiativă, ca preşedinte, şi împreună cu Chirovici,

casierul sindicatului, îşi făcuseră o leafă lunară de 3.000 lei fiecare pe care o reţineau din

banii sindicatului, dar susţinea că era un drept şi deci nu are de ce să fie tras la răspundere,

nu făcuse ceva ilegal, întrucât sumele figurau în scriptele sindicatului. În schimb,

comitetul nu a fost mulţumit de răspuns, deoarece salariul fusese stabilit din proprie

iniţiativă şi a hotărât să înainteze justiţiei cazul, apreciind că a fost o încălcare flagrantă a

statutului SAF.

24

Sindicatul Artelor Frunoase



O altă pledoarie în favoarea calităţilor sale de om onest si intransigent ţinea şi

atunci când amintea numirea sa ca director sau custode, cum era denumirea pe atunci, la

Muzeul Simu. Anastase Simu îl ademenise cu o leafă bună, dar el refuzase. A acceptat să

facă această muncă benevol, ca să nu fie subordonat capriciilor donatorului. În schimb îi

ceruse îngăduinţa de a avea locuinţa şi atelierul într-o clădire anexă a cărei destinaţie

fusese odinioară de grajd şi magazie de trăsuri el urmând să suporte şi toate cheltuielile

legate de amenajare. Numai aşa a acceptat, spunea el mândru.

Era de pomină răbdarea lui Bunescu la pârţagurile lui Simu, care dorea cât mai

multă activitate pentru popularizarea sub toate formele, unele insolite, ale muzeului ce-l

crease.

Marius Bunescu, înregistrat de fapt la oficiul stării civile Marin, îşi schimbase

prenumele, legalizându-l în Marius, un cognomen roman care îl înnobila şi pe care-l

socotea de bun augur, ca un porte-bonheur, pentru realizarea lui în pictură. De altfel, toate

gândurile şi acţiunile lui se învârteau în jurul picturii.

Ca şef al Galeriei Naţionale, era drept si corect cu subalternii, anihilând orice

tentativă din partea oricăruia dintre ei de a-l linguşi. Cu o singură excepţie. Sesizată de

aceştia, era practicată de unii pentru plăcerea izbânzii în întrecerea dintre ei pentru

câştigarea şefului. Se străduiau să depisteze lucrări ale maestrului de orice valoare,

îndreptându-le spre Comisia de achiziţii a muzeului, unde erau prezentate cu referate

elogioase, în care se argumenta că achiziţia este extrem de necesară. Bunescu nu cenzura

aceste referate, deşi ca şef ar fi putut, întrucât el avea sarcina să le avizeze şi ar fi putut

returna atari referate pentru a fi redactate în termeni obiectivi.

Se mulţumea ca în cadrul comisiei de achiziţii, atunci când era luată în discuţie o

lucrare de-a sa, să dea să iasă afară din sală, spre a nu influenţa, chipurile, comisia prin

prezenţa sa. Se ţinea dârz pe poziţie şi pleca din comisie atunci când lucrarea avea certe

calităţi şi era convins că majoritatea membrilor comisiei erau pentru achiziţionarea ei. În

schimb se lăsa înduplecat să rămână, ca simplu observator, fără să voteze, când lucrarea

era de o valoare scăzută şi exista posibilitatea de a fi respinsă. Cel ce sugera în asemenea

cazuri rămânerea în comisie era directorul M. H. Maxy, care, oricum, conform

regulamentului, nu era membru al ei pentru a nu influenţa poziţia comisiei în hotărârile ei

și ca atare, nici nu avea drept de vot. Maxy nu participa întotdeauna la aceste comisii, ci

numai atunci când pleda pentru vreo achiziţie, pentru prioritatea ei şi suma la care să fie

acceptată de către posesor, căci mi întotdeauna ajungeau banii pentru toate ofertele care ar

fi meritat cumpărarea. Întâmplător sau nu ori de câte ori erau lucrări de Bunescu la

achiziţii, participa şi el. De fapt venea interesat, întâi dorea să-i dovedească lui Bunescu

că este alături de el, susţinându-1 în faţa cerberului Oprescu, preşedintele comisiei, care nu

avea o bună părere despre arta lui Bunescu, deşi scrisese numai de bine despre aceasta în

cronirile sale din ziarul Universul. Răsplata aşteptată de Maxy din partea lui Bunescu era

ca la rândul lui, acesta să-i susţină la achiziţii lucrările precum şi pe cele ale

avangardiştilor, care erau prost văzute de membrii comisiei şi de cei din minister. O

apreciere favorabilă a lui Bunescu în sensul dorinţelor Iui Maxy determina în majoritatea

cazurilor acceptarea achiziţiei de către comisie: nici ministerul nu o respingea, dar

scădea simţitor preţul recomandat. Totodată Maxy ţinea ca în această situație să-l anhileze

pe Oprescu, să-1 pună într-o situaţie dificilă, dacă se putea de inferioritate, prin neputinţa

de a se opune la achiziţionarea lucrării. Membrii comisiei, supravegheaţi de Maxy şi

Bunescu, deşi erau în multe cazuri de partea lui Oprescu, cedau în favoarea

achiziţionării. Oprescu, deși se supăra şi o spunea deschis, nu purta ranchiună membrilor

comisiei, înţelegând situaţia lor, ceea ce ei ştiau, şi de aceea nici nu se temeau de el,



votând contra opţiunilor lui prin ridicare de mâini.

Calităţi umane native au constituit pentru Marius Bunescu un reazem de nădejde

în țelul lui de a se dedica picturii, de a se realiza prin pictură, precum și de a se bucura de

succesele ei: o sănătate de invidiat, un temperament calm, chibzuit, o mare tenacitate în tot

ceea ce întreprindea și o mare putere de muncă.

Ducea o viață de familie simplă şi ordonată, cu autoritatea unui adevărat pater

familiae. Era econom, dar nu zgârcit. Deși o fire deschisă și prietenoasă cu cei din jur,

evita întâlnirile în grup, ca și pe cele la el acasă sau la atelier, reducându-le la obligaţiile

strict protocolare care îi erau necesare.

La aniversarea frumoasei vârste de 80 de ani ne-a invitat la o masă festivă pe toți

colaboratorii săi din cadrul Galeriei Naţionale. În timpul dejunului, la desert, ne-a

demonstrat că are o dantură foarte hună, spărgând cu dinţii coaja a două alune, alese de

noi, comesenii. Apoi la cafea ne-a poftit în atelierul de pictură unde ne-a arătat vreo zece

minute mişcările de gimnastică pe care le făcea zilnic şi le-a executat cu o precizie şi o

grație demne de invidiat, mai ales că le-am încercat imediat şi eu, dar n-am reuşit să le duc

până la capăt cu tot efortul depus. Am putut constata pe viu ce sănătate de fier avea şi

perseverența cu care şi-o întreţinea.

Dar griia pentru sănătatea lui îl făcea precaut și evita orice presupus bolnav de la

care ar fi putut contacta vreun microb, se temea în special să nu ia vreo gripă. Mânca

ponderat, cum aveam să constat în după-amiezele când mă documentam pentru articol

(1961-1963) şi apoi pentru monografie (1969-1970). Seara avea un meniu special: o seară

bea un pahar de vin vechi - îl avea asigurat din pivniţele patriarhiei - îndulcit cu o linguriţă

de zahăr și mânca o felie de caşcaval de vreo 50-100 de grame: în următoarea îşi bea

porţia de vin mâncând un măr, muşcând cu poftă din el. Astfel se hrănea seara de la vârsta

de 60 de ani, respectând o recomandare a unui doctor de nutriţie. În rest, dimineaţa și la

prânz mânca normal, dar la ore fixe. Dimineaţa după ce se scula, la ora şase făcea

gimnastică aproximativ douăzeci de minute, folosind greutăți şi executând flotări şi lăsări

pe vine care, afirma el, îi întreţineau îndeosebi agilitatea membrelor.

Mândru de realizările recente în domeniul picturii, înscrise în preceptele artei

realist-socialiste, ţinea să n-o arate la intensitatea intimă adevărată. O lovitură recentă, căci

o putem numi astfel, a fost realizarea marii compoziţii „Şantierul Sălii Palatului".

Autorităţile nu-şi mai puneau speranţe în executarea de către pictor a unor lucrări tematice

de valoare, dată fiind vârsta lui prea înaintată și trecutul lui de pictor peisagist. În cadrul

expoziţiei anuale din 1956, în care expune tabloul, acesta se dovedise a fi o realizare de

valoare în sine, mult superioară celorlalte picturi expuse și, în plus, răspundea pe deplin

comandamentului politic. Acest succes i-a ridicat enorm de mult acţiunile pe piaţa

artistică, precum şi prestigiul în fata autorităţilor care au încenut să-i confere decoraţii şi

ranguri sociale (Maestru emerit al artei, 1961 ; Artist al poporului, 1966).

Era econom si practic în tot ceea ce întreprindea. Dacă se aranjase în privinţa

locuinţei şi atelierului în condiţii de invidiat, tot astfel a reuşit şi în privinţa expozițiilor

personale. Anual, din 1922 si până în 1936, cu câteva excepții îşi va organiza expoziţiile

în chiar cadrul atelierului. Era o iniţiativă pe care şi alţi artişti o practicau cu succes, ca

Ştefan Popescu sau Eustaţiu Stoenescu, care ofereau unora dintre invitaţi şi mese copioase

de-a lungul zilelor de expoziţie. Se economiseau cheltuielile cu închirierea unei săli, iar

pentru colecţionari era atractiv de a intra în atmosfera unui atelier de pictor. Bunescu nu

expunea multe lucrări, circa patruzeci-cincizeci, cam toată producţia dintr-un an, căci,

grijuliu şi conştiincios se străduia să realizeze cel puţin un tablou pe săptămână. Îsi alegea

cu greu motivul pe care urma să-1 picteze şi îl realiza cu multă strădanie în timp



îndelungat.

Prezența la Muzeul Simu i-a împiedicat deplasările prin ţară, căci Anastase Simu

dorea ca muzeul său să nu fie deloc închis. De aceea a început să privească cu mult interes

clădirile din jurul muzeului și le-a găsit demne de a fi transpuse pe pânză, îndeosebi în

anotimpul iernii. În ele întâlnim un senzualism viguros şi armonios, artistul executându-le

la faţa locului, însoţit de şevalet, de scândura de sub picioare şi de godinașul cu cărbuni

aprinşi, la care îşi dezmorţea degetele îngheţate pe penel (purta mănuşi de lână fără

degete). Un coleg mai înstărit, Arthur Verona, picta ierni mai ales când erau viforniţe,

stând într-un cupeu încălzit. Bunescu prefera să reprezinte peisajele din timnul iernii când

era moină. Poezia vieții o căuta pictând case vechi, solide, vestigii care se opun dârz

vicisitudinilor vremii. Spre deosebire de colegii atraşi de spaţiul solar mediteranean sau de

Balcic, el a ales în călătoriile sale locurile în care omul luptă din greu cu asprimea naturii,

cum ar fi Olanda şi ţinuturile nordice, iar atunci când s-a oprit să redea meleagurile sudice

a ales ţinuturile aride ale Athosului sau râpele şi malurile abrupte de pe ţărmul Mării

Negre.

Pentru intrarea în posteritate, Bunescu era dispus la fapte şi gesturi spectaculoase.

Unul dintre acestea, care a împărţit colectivul muzeului în două tabere, una împotriva mea,

a fost decizia luată în octombrie 1967 de a se despărţi încă din timpul vieţii de biblioteca

sa pentru a o dona instituţiei la care lucrase până la pensionare. Hotărârea o luase după o

lungă deliberare în urma sugestiilor mele mereu repetate. De ce eram blamat de unii şi

susţinut de alții dat fiind faptul că eu eram cel ce declanşase şi susţinea primirea donaţiei ?

Cu ani în urmă - mai precis în 1964 - din „dispoziţie de sus" s-a demolat Casa si Muzeul

Simu, ca și fostul grajd transformat în locuinţă de Bunescu în 1920, iar acesta a trebuit să

se mute într-un apartament de pe Strada Paris. Deși destul de spațios, avea cinci camere,

biblioteca nu-şi găsea acolo decât în parte spații, drept pentru care multe luni, cărţile şi

revistele au stat împachetate în camera destinată atelierului, maestrul văitându-se că nu

poate lucra cu chef când vede pachetele. În această perioadă i-am sugerat să facă o triere a

cărţilor, iar ceea ce nu-1 mai interesa să doneze muzeului, acesta având o bibliotecă

săracă. Mi-a răspuns evaziv ori de câte ori i-am dat această soluţie. Odată, când mi-a

repetat necazul cu neputinţa de a se concentra la lucru din cauza atmosferei deprimante

pe care i-o creează pachetele, i-am replicat pe un ton şugubăţ că îl asigur că operaţiunea

despachetării nu va avea niciodată loc întrucât nu are o nevoie atât de urgentă de vreo

carte astfel încât să se apuce să desfacă pachetele, iar dacă ar avea, sunt sigur, i-am spus,

că va apela la biblioteca muzeului sau la altă bibliotecă. Ca atare, cred că locul lor este la

muzeu, unde se simţea lipsa cataloagelor de expoziții, pe care de altfel el le împrumutase

deseori. La muzeu, ele sunt mult mai utile, pe când la el sunt puţin sau deloc. Cred că îl

preocupa mai mult aspectul estetic al bibliotecii, care trebuia să-l impresioneze pe cel ce

intra în atelier. S-a uitat descumpănit la mine și nu a mai zis nimic, dar după două-trei

săptămâni a venit la muzeu și a povestit întâmplarea mai multor muzeografi şi lui Maxy.

cerându-le sfatul în această privinţă. Directorul a sărit în sus, povăţuindu-l să nu-mi ia în

serios sugestia nesăbuită, căci un om de cultură are întotdeauna nevoie de cărți și a opinat

că acest gest să-l facă prin testament. Maxy nu avea bibliotecă şi nu citea cărţi decât arar.

De fapt nu dorea să-l facă erou în ochii celor din minister şi ai altor artişti care ar fi aflat

de dania generoasă a maestrului Bunescu. De partea directorului s-au situat cei ce nu

dădeau prin biblioteci sau doreau să fie în graţiile acestuia. Ceilalţi aşteptatau cu nerăbdare

să intre cărţile în biblioteca muzeului, îndeosebi fondul de cataloage, mai toate de negăsit

în celelalte biblioteci, nici măcar la cea a Academiei. Am învins, sfătuindu-l pe Bunescu să

instaleze corpurile de bibliotecă de care dispunea, apoi cu ajutorul soţiei şi al fiului să



pună în rafturile lor cărţile despre care credea că îi sunt de primă necesitate. Pentru restul

cărţilor fie că îşi improviza noi rafturi, fie renunţa la ele. Părerea mea era că nu avea ce

face cu atâtea publicaţii. Într-o bibliotecă publică, o carte veche, mai ales de artă, care nu

are ilustraţii color poate fi necesară şi binevenită unui cercetător, în schimb într-o

bibliotecă particulară, care are şi cărţi mai noi cu

reproduceri color, mai mult încurcă. Au trecut

mai multe săptămâni până când maestrul a dus la

îndeplinire prima etapă. Mulţumit de această triere

m-a chemat la telefon şi mi-a spus să trimit

bibliotecarul să ia pentru muzeu restul cărţilor,

cataloagelor si revistelor. N-am putut da curs

imediat dorinţei sale căci mi s-au pus beţe în roate.

Directorul a hotărât să mai amânăm demersul lui

Bunescu, căci socotea că facem un act de

impietate şi-mi cerea să-1 determin să-şi retragă

donaţia. Nu-mi amintesc ce pretext am găsit

pentru a amâna acţiunea, probabil acela că maşina

muzeului este defectă, dar Bunescu, simţind că i

se pun piedici a forţat nota şi astfel biblioteca

muzeului s-a îmbogăţit cu 1466 cărţi, cataloage şi

reviste, între care 346 de titluri de reviste

româneşti, franţuzeşti si germane. Când mai venea

pe la muzeu făcea un popas şi la bibliotecă.

Un alt act de generozitate pentru slava memoriei sale a fost şi dăruirea a câte unui

tablou celor săraci ce lucrau în domeniu. Toţi colaboratorii săi şi unii de prin minister sau

de la partid au primit câte un tablou sau desen înrămat. Nu oferea un tablou neînrămat.

Socotea că primitorul fie nu-1 va înrăma si-1 va arunca după vreun dulap, fie îi va pune o

ramă care să-l sluţească.

În ultimii ani, lucrase cu spor multe tablouri. Cum la vremea aceea colecţionarii

cumpărau puţin sau deloc, iar statul achiziţiona îndeobşte de la un artist una sau două

lucrări pe an, depozitul maestrului era burduşit cu lucrări. Aşa că a realizat o triere foarte

scrupuloasă. Un lot de lucrări pe care le-a socotit extrem de valoroase le-a pus de-o parte

pentru vânzare şi familie. Pentru restul lucrărilor, pe care le-a găsit mai puţin reuşite şi

care nu mai meritau efortul de a încerca să le îmbunătăţească, a socotit că era demn de

urmat exemplul lui Petrașcu, care considera că şi acestea sunt bune pentru amatorii de artă

mai săraci, drept pentru care a hotărât să le ofere celor din jur. A făcut-o cu tact, răsplătind

pe cei tineri care iubeau arta, dar nu aveau mijloace materiale. În diverse împrejurări, cum

ar fi fost zilele de naştere sau onomastice sau alte evenimente importante din viaţa lor,

nunţi, botezuri, le dăruia lucrări. Credea sincer că faima numelui său va crește, căci toţi cei

ce primeau o lucrare de la el deveneau virtuali admiratori ai creaţiei lui şi implicit avocaţi

luptând pentru arta sa.

ce ce primece primeau o lucrare de la el deveneau virtuali admiratori ai creaţiei lui si

implicit avocaţi luptând pentru arta sa.

Marius Bunescu



Era mai mult decât satisfăcut de

situaţia lui socială. Oficialităţile

încetaseră sâcâială cu Udrea, feciorul

plecat în străinătate, iar doctorul Preda

era bine văzut în spitalul în care lucra.

El, Bunescu, reuşea să picteze

satisfăcător şi pictura lui era din ce în ce

mai apreciată, drept pentru care nu mai

trebuia să fie atent la temenele.

Dintotdeauna față de oficialităţi fusese

rezervat, doar mici concesii, rezonabile,

făcute de-a lungul vremii. Sprijinise

odinioară Direcţia Artelor și punctul de

vedere al acesteia ca membru numit de

aceasta în juriile Saloanelor Oficiale

precum şi în comisiile de achiziţii ale

ministerului şi în alte comisii instituite

de acesta; realizase o compoziţie cu cei

doi fii ai săi îmbrăcaţi străjeri pentru a-și

arăta ataşamentul pentru monarhie şi

Frontul Renaşterii, ceea ce i-a adus

numirea de director al Direcţiei Artelor.

În anii comunismului, atunci când s-a

pus problema demolării Muzeului Simu, Bunescu a făcut cunoscut că în noiembrie 1933

Primăria Municipiului Bucureşti a hotărât dărâmarea lui pentru lărgirea bulevardului, ceea

ce a şi probat prin articolele apărute în ziarele vremii. Toate aceste concesii le-a făcut nu

din obedienţă, ci din necesitatea de a se putea dedica artei, căci intrarea în panteonul

culturii româneşti se putea face numai prin reuşitele penelului, onoare pe care a dorit-o

întotdeauna şi pentru împlinirea căreia meritau făcute sacrificii. De aceea, avea un cult

pentru munca şi realizările lui, fapt care i-a dat tăria morală să înfrunte vicisitudinile vieţii,

ca si victoriile, fără a se bucura zgomotos de ele, socotindu-le ceva normal, pe drept

cuvenite, la fel de pe drept cuvenite ca cele care trebuiau cu siguranţă să mai urmeze. Cu

sufletul împăcat că-şi pune o cărămidă trainică la postamentul nemuririi - cum el însuşi

mărturiseşte în autobiografia publicată - în octombrie 1962 și-a depus cererea de a fi

primit în rândurile partidului, iar în 1965, când sărbătorea 80 de ani, dorinţa i-a fost

îndeplinită. Nu ajunsese la narcisism, departe de el asemenea lucru, dar dorea

recunoaşterea totală din partea celorlalţi a meritelor sale artistice.

De altfel merită reamintit faptul că

Marius Bunescu s-a singularizat printre

confraţii săi prin aceea că nu a bârfit, dar

nici nu a lăudat pe nimeni, nici ca artist, nici

ca om, căci un mare artist, cum se

considera, îşi este sieşi suficient.

Marius Bunescu- ,,Portret”

Pictorul Marius Bunescu în faţa casei părinteşti din Caracal, str. Ţepeş Vodă, nr. 51, la

31 octombrie 1957. Fotografie din colecţia profesorului Crăciun Pătru (S.J.A.N. Olt)



SCURT ISTORIC AL SATULUI ȘI COMUNEI TESLUI

prof. dr. Florea Stănculescu

Autorul textului de mai jos este născut în satul Teslui din judeţul Olt. Este

absolvent al Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina (iunie 193425

), bacalaureat în septembrie

1934 şi licenţiat în litere al Universităţii Bucureşti, specialitatea istorie. Pentru o perioadă

scurtă de timp a funcţionat ca profesor de istorie (probabil suplinitor) la Liceul ,,Radu

Greceanu” din Slatina26

(în februarie 1942 este inspectat iar la 1 aprilie 1943 făcea parte

din corpul profesoral al aceluiaşi liceu). În noiembrie 1943 funcţiona la gimnaziul

comercial de băieţi ,,Regele Ferdinand” şi cerea să fie numit profesor suplinitor de istorie

la colegiul naţional ,,Sf. Sava” din Bucureşti dar fără succes. La 1 aprilie 1944 îl găsim ca

asistent cu titlu provizoriu la catedra de istoria Românilor de la Facultatea de istorie din

Bucureşti27

. Din 1943 colaborează la Revista istorică română şi, împreună cu alţii la

realizarea celor 3 volume Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, de Constantin

Giurescu. După 1960 va publica în colaborare manuale de istorie antică şi medie pentru

învăţământul liceal iar în 1981 era conferenţiar doctor.

Manuscrisul a fost semnalat redacţiei noastre şi tehnoredactat de către dl. Ciprian

Elena de la Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu” din Slatina, căruia îi mulţumim!

Satul Teslui este situat pe valea pârâului cu același nume28

, ce curge dinspre răsărit

spre apus, vărsându-se în râul Olt. Cursul aceastuia este, în prezent, modernizat și dotat cu

cu o salbă de hidrocentrale, una dintre acestea fiind chiar pe raza comunei, în satul

Moșteni.

La origine, Tesluiul este o așezare

omenească formată din coloniști ardeleni și

olteni de aceea îl găsim mult mai târziu (sec.

XVIII) atestat documentar, în comparație cu

satele vecine: Cutișoara (începul sec. XVI),

Delenii și Comănița ( a doua jumătate a

aceluiași secol). Într-o carte de judecată a

ispravnicilor de Olt din 23 septembrie 1799

se pomenește mărtuiria preoților „Ion i (și)

Toma și alți lăcuitori ot (din)Tezlui, oameni,

ungureni, zic că au venit în țară de ani 23

(prin 1776)”(vezi I. Ionașcu, Biserici,

chipuri și documente din Olt, pag. 136.)

Precizarea referitoare la originea

locuitorilor este confirmată și de un alt

document prin 1791, prin care este atestată

așezarea „Ungureni la nord-est de

Curtișoara unde ulterior se notează satul

Tesui‖ (L. Roman – Așezarea statornică a românilor trasilvăneni în Țara Românească

25

Gh. Ungureanu- Liceul ,,Radu Greceanu” 110 ani de la înfiinţare, 1884-1994”, Slatina, 1994, pp. 171, 224.

26 Iancu St. Toma- ,,Liceul Radu Greceanu din Slatina 1884-1945”, 1994, manuscris dactilografiat (vezi

în Muzeul Oltului, tom. 4, pp. 329-330). 27

Monitorul Oficial din 19 iulie 1944 28

A nu se confunda cu pârâul Teslui din Romanaţi care curge prin com. Fărcaşele vărsându-se în Olt lângă Stoeneşti, pe dreapta Oltului.

Ştampila satului Tezlui, plasa

Mijlocului, judeţul Olt (1861)



1739-1831, în Studii, 1971, pag. 925). Demn

de reținut este și faptul că în aceeași carte de

judecată, amintită mai sus se atestă și

vechimea satului Cherlești ca fiind din anul

1725 numit Chirilești și care „iaște alăturea

de Curtișoara i (și) Racovățul”. Satul era

probabil populat tot de ardeleni, ca și

Tesluiul, ciobani care treceau cu turmele de

oi, dinspre munte spre bălțile Dunării, pe

drumul oii, ce trece în apropiere de cele două

sate și în prezent fiind în Cherleștii din Deal

o familie ce poartă numele de Turmacu.

În conculzie, din cele arătate mai

sus, rezultă că în decursul secolului al

XVIII-lea (1725 Cherleștii și 1726 Tesluiul)

iau ființă satele respective, prin așezarea mai

multor grupuri de coloniști din Transilvania,

cărora populția autohtonă le-a dat demunirea

de „ungureni‖ adică ardeleni din părțile

Ungariei. Aceștia au emigrat la sud de

Carpați din cauza poverilor fiscale

apăsătoare impuse de autoritățile maghiare la

care s-au adăugat, din 1700 și presiunile austriece, de a trece la credința catolică.

Că majoritatea locuitorilor satului Teslui era compusă din trasilvăneni, este

învederat și de faptul că, în anul 1842, când s-a deschis prima școală sătească, învățător a

fost un ardelean, pe numele său David Ungureanu.

La grupurile de ardeleni, așezate în

sat, s-au adăugat și alte familii de țărani din

Oltenia, de pe valea pârâului Teslui, care

curge prin județul Dolj și se vărsa, tot în Olt,

dar pe partea dreaptă a râului. Aceștia au

schimbat numele satului din Ungureni în

Teslui, de unde veneau ei, localitatea Teslui

din Dolj fiind atestată documentar încă din

secolul al XVI-lea. Foarte multe mișcări

demografice s-au produs, din Oltenia spre

Muntenia, în timpul ocupației austriece

(1718-1739), când țăranii fugeau de sub

„jugul de fier‖ al fiscalității excesive,

preferând „jugul de lemn‖ al turcilor, mai

puțin apăsător. O altă cauză a emigrării

țăranilor olteni a fost și aceea că nu mai

puteau suporta jafurile și prădăciunile

armatelor turcești ale pașei din Vidin,

Pasvantoglu (de unde și zicala „țara lui

Pazvante‖)

La începutul sec. al XIX-lea,

populația satelor Cherlești și Teslui,

Eroul Marin Cocoş (n. 15 ian. 1831,

Teslui- m. 30 august 1877, Griviţa)

Colţul eroilor de la Parohia Cuvioasa

Paraschiva din satul Teslui



devenise stabilă pe moșii boierești și grupată în jurul bisericilor sătești. Catagrafia eparhiei

Argeș din anul 1824, menționează la Teslui o biserică de lemn „Sf. Troiță, cu preotul Ioan

Banul, pe moșie boierească”, iar la Cherlești, tot o biserică de lemn „Sf. Nicolae, cu

preoții Tudor și Iane (probabil grec) pe moșia boierului Dumitrache Izvoreanu”. (I.

Ionașcu, Catagrafia eparhiei Argeș la 1824, p. 90).

În anul 1835, potrivit hărții întocmită de ofițerii ruși, Tesluiul avea 62 de

gospodării, la fel ca și Cherleștii (ortografiat în hartă Ghirilești-Racovița), mai mult decât

satele vecine: Comănița – 47 sau Curtișoara – 41 (C.C. Giurescu, Principatele române la

începutul sec.al XIX-lea, p.257)

În conștiința locuitorilor satelor Teslui și Cherlești ca și a autorităților, rămăsese

convingerea că stămoșii lor erau ardeleni și olteni. Aceată stare de spirit este consemnată și

în „Marele Dicționar Geografic al României‖, apărut în 1902. Iată cum apare Tesluiul în

acest dicționar: „Comună rurală împărțită în 4 cătune - Tesluiul, Cherleștii din Deal și

Vale și Curtișoara, cu o populație de 1434 locuitori. Parte din locuitori sunt veniți din

Transilvania și o parte de peste Olt. 220 de locuitori fiind împroprietăriți prin Legea

rurală (1864) a lui Cuza”. De aceea, până mult mai târziu, în 1934, prin unele case ale

țăranilor din Teslui se mai putea vedea, alături de icoane și portrete ale lui Cuza și

Kogălniceanu, artizanii primei reforme agrare din istoria noastă.

De asemenea, mulți țărani din Teslui au participat la Războiul de Independență din

1877, numele unor veterani fiind înscrise pe tabloul de onoare, care se păstrează în

biserică.

În timpul Primului Război Mondial (1916-1918) pe cursul râului Olt în dreptul

satului Teslui s-au dat lupte cu trupele germane, care încercau să forțeze trecerea Oltului

prin acest loc, podul de la Slatina fiind distrus.

Câțiva dintre eroii care au căzut în aceste

lupte, au fost înmormântați în cimitirul satului

Teslui, acolo unde, an de an, se organizau de

Ziua Eroilor, serbări comemorative cu

participarea elevilor și profesorilor din satele

limitrofe.

Perioada cea mai înfloritoare și

prosperă a satului și comunei Teslui, ca

dealtfel a tuturor satelor românești, a fost

după Primul Război Mondial și Marea Unire

din 1918 când au cunoscut o dezvoltare

economică, socială și culturală deosebită.

Aceasta s-a datorat și faptului că , în urma

Reformei Agrare din 1921, cea mai

substanțială din istoria noastră, s-a creat o

țărănime proprietară de pământ, cu gospodării

înstărite. Ca urmare a început plecarea la

studii secundare și universitare a fiilor de

țărani, care a dus la apariția intelectualității

satului. Mișcarea culturală a prins aripi, astfel

că, mai în toate vacanțele școlare se organizau

serbări cu reușite programe artistice, care se

adăugau horei duminicale, ce strângea aprope

toată suflarea satului, de la mic la mare. În Un fiu al satului Teslui fost şi prof.

univ. dr. Marin C. Firu (1910-1975)...



timpul sărbătorilor de Crăciun și Paște, la

Curtișoara se întâlnea tineretul din toate

satele, de la Proaspeți până la Moșteni, într-

o autentică paradă a jocului și a costumului

popular local. De asemenea, de Rusalii, se

organiza echipa de dansatori ai Călușului.

Dintre fiii satului și comunei Teslui

s-au distins subinginerul Stan Marin,

premiantul I al gimnaziului din Slatina și

bursierul Școlii de Poduri și Șosele (actuala

Politehnică din București), un remarcabil

matematician, și Marin Firu, care după

studii strălucite la Academia de Înalte Studii

Comerciale și Industriale a beneficiat și de

o bursă în Germania. Și autorul acestui

scurt istoric s-a remarcat în timpul studiilor

universitare, rămânând cadrul didactic în

acest învățământ, fiind și doctor în științe

istorice. A publicat numeroase studii

științifice și cărți de istorie, dintre care trei

se găsesc în biblioteca școlii generale din

Cherlești.

Toate aceste frumoase și benefice

manifestări culturale și obiceiuri legate de

obiceiurile religioase, care țineau trează

tradiția strămoșească locală, au dispărut în cei aproape 50 de ani de regim comunist,

devenind istorie.

Descriind, cu oarecare sentimente de nostalgie, viața satului din perioada

interbelică, nu înseamnă că pledăm pentru o reîntoarcere la trecut. Generațiile prezente ale

satului trebuie să păstreze ceea ce este bun și valoros din tradiție și să construiască o viață

nouă, modernă, în pas cu cerințele vremurilor în care trăiesc.

În finalul acestui scurt istoric, să explicăm și denumirea satului. După opinia

filologilor și istoricilor, rădăcina cuvântului este „tesla‖ de origine slavă, uneltă străveche

a tâmplarilor cu trei întrebuințări (bătut, scos cuie și cioplit lemnul pe verticală) și

terminația „ui‖ de origie cumană, păstrată și în alte toponime și hidronime: Călmățui,

Covârlui, Bahlui, etc. Aceasta dovedește faptului că strămoșii noștri au conviețuit până

i-au asimilat pe slavi cât și pe cumani.

Este bine ca întreaga obște a satului și comunei Teslui și în special elevii din școli

să-și cunoască obârșia și trecutul locului natal, pentru că istoria locală este o parte a

istoriei naționale, care, după expresia lui Nicolae Bălcescu este cartea de căpătâi a unui

neam: în ea își poate vedea trecutul, prezentul și viitorul. De asemenea cunoașterea

trecutului satului natal și în cazul nostru, a Tesluiului, are o semnificație deosebită,

deoarece fiind la origine o așezare formată din ardeleni, olteni și munteni, lipsind doar

moldovenii, reprezintă, în mic, un mod de unitate etnică și lingvistică, dealtfel ca și în alte

multe sate din Muntenia, pe care se va clădi mai târziu, Unirea cea Mare din 1918, când

întreg poporul român s-a întregit.

...de la care a rămas în manuscris o

interesantă monografie tipărită în 2015

cu sprijinul Academiei de Studii

Economice din Bucureşti



Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos, comuna Tâmpeni, plasa Mijlocul, judeţul Olt (II)

Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu

Memoriei lui Iancu Stan Toma, autorul monumentalei

lucrări ,,De la Bacea la Tituleşti”

Continuăm cu prezentarea hotărniciei moşiei Tâmpeni de Jos, comuna Tâmpeni,

plasa Mijlocul, judeţul Olt. Hotărnicia a fost întocmită de inginerul hotarnic Al. Poenaru în

august 1882. Documentul original se află la Arhivele Naţionale din Bucureşti, colecţia

Hotărnicii. Prima parte am prezentat-o în nr. 69/2017 al Memoriei Oltului şi Romanaţilor.

Nu am folosit denumirea de azi a comunei – Movileni – împărtăşind concluziile lui

Iancu Stan Toma care arăta: ,,Numele de azi dăruit prin decret comunei nu e rău sub

aspect geomorfologic, fiind oarecum în acord cu microrelieful ondulat şi cu movile.

Între cele două toponime este însă o mare deosebire: pe când Movileni consună

numai cu geografia locului, Tîmpeni sau Tâmpeni – în cele două variante ale sale era un

produs, făurit de popor, de la naşterea sa, document al memoriei colective a satului şi al

istoriei zonei şi ţării” ( Iancu Stan Toma, De la Bacea la Tituleşti, pagini de istorie, pag. 41).

DESPRE VECINĂTATEA CU MOȘIA ȘERBĂNEȘTI DE SUS A D-LUI

MIHALACHE CARACOSTEA

D-nu Mihalache C. Caracostea prezentându-se

la la ziua fixată prin citațiune mi-a declarat că moșia d-

sale împreună cu cea de alături Șerbănești-Momiceni

ce a vândut-o d-lui Dimitrie Hagi Pandele, formau un

corp și făceau parte în vechime din moșia Negrenilor,

ca și cea a d-lui Christodor Caracostea, după cum se

constată din actul de hotărnicie al celor 12 boeri din

anul 7304 și din acela al d-lui inginer Prededici,

reproduse mai sus, că acea moșie a cumpărat-o la anul

1881, prin licitație de la Onor. Trib. de Olt; că alte

documente vechi de posesiune nu posedă în prezent

decât Ordonanța Trib. din anul 1881, sub No. 145

fiindcă toate documentele se află rămase la debitorele

expropriat, d. C. Caracostea care refuză de a le da pe

cale pacifică, și că astfel fiind, d-sa susține pentru

stabilirea hotarelor, de a se aplica punctele și liniile de

hotare coprinse în actele moșiei Tâmpeni de Jos a d-lui

Vasile Gugiu, compuse din hotărnicia celor 12 boieri și

acela al inginerului Prededici din 1833, aplicându-se

însă hotarul despărțitor după semnele stabilite într-o hotărnicie nerecunoscută și

neconfirmată de Onor. Trib. a d-lui inginer Cateluza și după altă hotărnicie a dlui

Oteteleșteanu din anul 1739 pe care însă d. Caracostea nu o poseda.

După situațiunea planului ridicat de subsemnatul posesiunea hotarului moșiei

Tâmpeni de Jos despre vecinătatea cu d. M. Caracostea, hotarul despărțitor actual se

găsește astfel: începând din punctul No. 3 din răspântia Dealului Pietrișului linie dreaptă în

Iancu Stan Toma



sus spre sud-vest, pe distanța de 375 m la punctul de hotar No. 4, de aici în linie dreaptă pe

distanța de 312 m la No. 5, semn de hotar, de unde apoi prin valea Benga asemenea la No.

5, pe marginea drumului de azi, pe drumul ce se vede însemnat trecând prin semnul de

hotar No. 7, pe distanța de la No. 5-7 de 990 m; iar de aci în linie curbă la No. 8

(moșoroiul făcut de dl. inginer Zeuceanu tot în timpul acelei hotărnicii).

De la acest punct, păstrând direcțiunea șerpuindă a drumului, în sus, trecând prin

valea Smerdioasei mici, prin moșoroiul vechi de hotar No. 9 iar pe drum până la lit. a de

unde începe moșia Momiceni-Șerbănești a d-lui Dumitru Hagi Pandele; iar pentru ceea ce

privește hotarul despre Momiceni-Șerbănești ce formau un corp cu aceea a d-lui

Caracostea, semnele de posesiune sunt prin moșoroiul vechiu (No. 10) în linii curbe până

la punctul No. 11 (moșoroiul făcut de d-nu inginer Zeuceanu), iar de aci, șerpuind pe drum

prin moșoroiul No. 12, d-asupra dealului Smerdioasei până în dreptul lacului cu acest

nume; apoi linie dreaptă pieziș în vale la moșoroiul No. 13 din capul de dincolo al lacului

Smerdioasa.

În lipsă dar de alte acte din partea d-lui Caracostea, am întrebat și pe locuitorii cei

mai bătrâni dupe moșia Tâmpenii de Jos ce se aflau față și anume: Andrei Chitucu, Ilie

Pătrașcu, Petre Dochin și alții ca să arate și ei adevăratele semne de hotar pe unde s-a

stăpânit moșia Tâmpeni; iar aceștia ne-au declarat că ei nu cunosc de când locuiesc pe

această moșie decât acelea ce au arătat și pentru moșia Jarcaleți, adică moșia Tâmpeni,

fiind după vreme stăpânită de Călugării Greci, care nu se interesau mult de această

proprietate se calca mai pe fiecare an de către vecinătăți căci pe când se afla întreaga

moșie Negreni, era o singură linie, ca hotar din lacul Oanei până în lacul Smerdioasa

Mare; și hotarul era cu mult mai intrat în moșia Negrenilor decât cum se stăpânesc astăzi;

iar răzoarele și moșoroaiele după cum se stăpânesc astăzi, sunt intrate mult pe moșia

Tâmpeni. În urma acestor declarațiuni și în vederea că alegerea hotarelor urmează, ca

posesiunea actuală să se facă pe baza hotărniciei celor 12 boieri și din aceea a inginerului

Prededici.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOȘIA ȘERBĂNEȘTI-MOMICENI A D-LUI

DIMITRIE HAGI PANDELE

În ziua de 27 Maiu 1883, fixată prin citațiune, d. Dimitrie Hagi Pandele, însoțit de

dl. Mihail Caracostea viind în fața locului ne-a prezentat moșia după actul de

cumpărătoare a acestei părți de moșie de la Domnul Mihail Caracostea legalizat de Onor.

Trib. de Olt, anul 1881, noiembrie 14, No. 274 pentru suma de 71817/24 pogoane ce

posedă astăzi. Această vânzare se vede a fi făcută de D-nu Caracostea în sensul unei

convențiuni încheiată cu D-nu Dimitrie Hagi Pandele, omologată de Onor. Trib. Ilfov

secția notariatului sub No. 5756 anul 1881, și cu adițiune la declarația făcută la formarea

ordonanței de adjudecare No. 145, același an.

În lipsă de alte acte, sau carte de hotărnicie d-nu Dimitrie Hagi Pandele ne-a

declarat, ca și d-nu M. Caracostea că își bazează posesiunea d-sale tot pe actul de

hotărnicie al celor 12 boeri din anul 7204 Maiu 6, și pe acea făcută în anul 1833 a

Monastirii Glavaciocului pentru moșia Tâmpeni prin d-nu hotarnic Prededici; dar totodată

își menține liniile de hotare pe semnele și moșoroaiele arătate mai sus și însemnate și pe

plan știind că așa a cumpărat-o. Din cele constatate însă în fața locului pretinsul hotar

actual, după mărturisirea făcută de locuitorii de mai sus nu datează cu cât prin permutările

semnelor de hotare ce s-au succedat în cei din urmă ani, și care în realitate nu corespunde

de loc cu hotarul stabilit prin hotărniciile cele vechi ale moșiei Tâmpeni, pe care se

bazează chiar d-lor.



Începând executarea, prin facere de moșoroaie a liniilor de hotare dintre moșiile de

mai sus și moșia Tâmpeni de Jos, adică din punctul No. 3, situat în răspântia drumului

pietrișului linie dreaptă la No. 4 din deal unde se află semn de hotar; iar de aici tot linie

dreaptă pe distanța de 3880,0 m la lacul Smerdioasa Mare (pe plan lit. C).

D. Mihail C. Caracostea și Dimitrie Hagi Pandele, nemulțumiți, se vede, pentru

parcelele de pământ ce se iau din moșiile d-lor și se încorporează cu moșia Tâmpeni de

Jos, din al cărui trup au fost cotropite, fără însă a ține cont de partea de pământ ce li se

cedează din moșia Tâmpeni de Jos, cu compensare, au arătat nemulțumire, înmânându-mi

două declarațiuni înscrise cu data de 27 maiu 1883, prin care contestă lucrarea stabilirei

acestui hotar, servindu-se de niște argumente slabe și confuze, deoarece acele linii de hotar

s-au executat în sensul hotărniciei vechi, a celor 12 boeri, reprodusă mai sus, pe care au

invocat-o însuși d-lor a servi de bază la alegerea și determinarea hotarului. Liniile de

posesiune dintre moșiile d-lor Caracostea și Dimitrie Hagi Pandele, despre Tâmpeni, fiind

după cum se vede pe plan, în zigzag probează în destul că nu este decât rezultatul

călcărilor făcute pe moșia Tâmpeni în diferite epoci, după cum se constată chiar de

primarul comunei Tâmpeni împreună cu consilierii, prin proces verbal dresat la 20 aprilie

1883, în care se precizează călcarea făcută din nou de către d-nu M. C. Caracostea, pe

moșia Tâmpeni arătând că D-sa prin arătura ce a făcut a intrat în acea moșie, arătând și

drumul, la piscul Benga, pe lățime de 2 ½ stânjeni iar la drumul Șerbănești cu câte 4 ½ stj.

În urmă, D. D. Mihail Caracostea și D. Hagi Pandele din inițiativa d-lor îmi

prezentară alte două declarațiuni în scris cu data de 28 maiu 1883, prin care propun ca: în

scopul de a evita orice proces de hotare între moșiile d-lor și Tâmpeni a D-lui Vasile

Gugiu, convin a se stabili ca linie de hotar, o linie dreaptă, începând din măgura veche din

capul lacului Smerdioasa mare până la punctul din coasta dealului pietrișului; iar de aici o

altă linie până la moșoroiul din răspântia drumului pietriș, care este depărtat de cel din

coastă cu 275,0 m, (dacă va consimți și d.l Vasile Gugiu).

Astfel dar subsemnatul, spre a înlătura orice proces de hotare între moșia Tâmpeni

de Jos de o parte, și moșiile Șerbănești de Sus a d-lui M. Caracostea cu Șerbănești-

Momiceni a D-lui Hagi Pandele, pe de alta, precum și în vederea rectificării hotarului prin

compensațiune, primind în scris și declarațiunea în scris a acestor 2 vecini, am convenit de

a trage și a stabili hotarul prin două linii între aceste 2 proprietăți și moșia Tâmpeni, adică

din moșoroiul făcut de subsemnatul, (însemnat pe plan cu No. 3), în răspântia drumului

pietrișului, am fixat de acum înainte hotarul definitiv prin o linie dreaptă pe distanța de

275,0 m în moșoroiul din deal No. 4, iar de aici o altă linie până la moșoroiul din capul de

dincolo al lacului Smerdioasa mare, (însemnat pe plan cu No. 13) care linie de hotar va

trece prin moșoroiul No. 5, prin valea Benga, valea Smerdioasa mică și prin lacul

Smerdioasa mare, iar din acest punct hotarul va merge, ca și până acum despre vecinătatea

cu moșia Momiceni-Șerbănești a d-lui D.H. Pandele, prin viroaga din valea Smerdioasei

mari în sus până la moșoroiul No. 14 din dreptul liniei despărțitoare de moșia Buta-

Momiceni, precum se vede însemnată și pe plan cu linie albastră. Ughiul format de aceste

două linii drepte de hotar la punctul No. 4 din deal, este de 106,45,.

Prin linia definitivă de hotar însemnată pe plan cu coloare albastră din punctul No.

4 până la No. 13, terenul ce se cedează moșiei Tâmpeni de Jos, din moșia Șerbănești de

sus a d-lui Mihalache C. Caracostea, însemnate pe plan prin figurile colorate cu galben,

este în suprafață de un hectar, 48 a, 68 c.a., iar terenul care dă ca compensare din Tâmpeni

de jos, moșiei Șerbănești de sus însemnată pe plan prin figurile cu culoare roșie conține o

suprafață de 1 ha, 39 a și 10 c. a.



Despre vecinătatea cu moșia Momiceni-Șerbănești a D-lui D. H. Pandele se

cedează moșiei Tâmpeni de jos 1 ha, 12 a și 12 c.a. (exprimată pe plan prin figura de

culoare galbenă); iar terenul ce se dă ca compensare din Tâmpeni de jos, moșiei

Momiceni-Șerbănești, însemnată pe plan cu coloare roșie, este în suprafață de 98 a și 80

c.a.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOȘIA BUTA-MOMICENI A D-LUI VOLGA

Din partea D-lui Volga neprezentându-se nimeni la fața locului, hotarul între

această proprietate și moșia Tâmpeni va respecta prevederile vechilor hotărnicii.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞIA MIERLEŞTI A MOŞTENILOR

În ziua fixată prin citaţiune s-au prezentat la faţa locului din Moşteni, preotul I.

Bălăceanu şi D-nu Grigore Vasilescu, precum şi Ghiţă Dumitru prin procură din partea

obştei – celorlalţi moşteni, care în lipsă de alte acte, mi-au arătat o copie de plan de

inginerul hotarnic Cumpănăşanu din anul 1855, precum şi Hotărârea Onor Tribunalul

de Olt cu No 6905 din 17 maiu 1872, prin care se stabileşte hotarul moşiei moştenilor

despre vecinătatea cu moşia Tâmpeni de Jos, începând din moşoroiul vechiu de hotar al

moşiei Schitu – Grecilor, (No. 15) prin valea Smerdioasa până la punctul cu lit. E, pe

distanţă adică de 210 m, iar de aici linie dreaptă pe distanţă de 171 stj., sau 336 m, până în

lit. F, moşoroiul vechiu trecând această linie prin moşoroaiele No. 16 şi 17.

În baza dar a acestei sentinţe rămase definitive, am aplicat acest hotar pe faţa

terenului, stabilind acele moşoroaie de hotar ca definitive între ambele aceste moşii, după

care operaţiune moştenii au declarat mulţumire angajându-se a nu face nicio contestaţie.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞIA MIERLEŞTI A DOMNULUI COLONEL

VÂRNAV

În locul d-lui colonel Vârnav s-a prezentat la faţa locului în ziua fixată, d-l M. C.

Caracostea, autorizat fiind prin procură legalizată sub No. 303 cu data de 1882 octombrie

26, şi mi-a înfăţişat planul topografic al moşiei Mierleşti lucrat de inginerul hotarnic

Cateluzza şi vizat de Onor Tribunalul de Olt din anul 1872 Maiu 20, precum şi copie

după sentinţa Onor Tribunalul de Olt cu No. 89, prin care confirmă hotărnicia inginerului

Cateluzza din anul 1855 octombrie 1, în ceea ce se atinge de hotarul moşiei Tâmpeni de

Jos (mânăstirea Glavacioc), în coprinderea următoare: trăsura I-iu a moşiei moşnenilor,

începând în linie dreaptă spre Tâmpeni de Jos (Glavacioc), la semnul din livada

Uncheaşului Florea Dorobanţul No. 7, (pe planul actual lit. G) şi împlinind până acolo

numai 425 stj. inginerul Cateluzza a tras înainte până unde s-a completat peste tot 450 stj.

după acea hotărnicie: găsindu-se o călcare de moşia Tâmpeni de 25 stj. pe care a şi

împlinit-o în sus, fiind reclamaţi în vremea legiuită, unde s-a făcut semn de movilă No. 16

( pe planul actual No. 18); şi fiindcă la acest cap d-nu Caracostea s-a găsit stăpânind numai

110 stj. luând din semnul împlinirii stânjenilor totali ai moşiei în jos, i s-a împlinit stânjeni

150, unde s-a făcut semn de movilă No. 17 ( pe planul actual lit. F); iar din punctul No. 15

(pe planul actual No. 18) a tras linie dreaptă până la piatra din câmp No. 9 (pe planul

actual lit. I) şi din piatra din câmp linie dreaptă, pe distanţa de 485 m şi 90 cm până în

moşoroiul vechiu lit. K, ce este de comun între d-nu General Dabija, Colonel Vârnav şi d.

Vasile Gugiu.

În baza dar a acestei sentinţe, am executat conform coprinderii ei, hotarul dintre

moşia Tâmpeni şi Mierleşti a d-lui Colonel Vârnav, stabilindu-se definitiv liniile de hotar



din punctul F, linie dreaptă la semnul de movilă No. 18, iar de aici linie dreaptă spre Nord

până la piatra din câmp (moşoroiul vechi de hotar lit. I.) pe lungime de 3530 m; de unde

apoi iar linie dreaptă la moşoroiul vechiu de hotar (lit. K), unde se termină moşia Tâmpeni

de Jos.

Unghiul intern, format în punctul No. 18, de cele două linii de hotar, este de

113,45' ; iar unghiul format în punctul K de liniile IK şi LK este de 39'.

Terenul ce se încorporează de linia definitivă de hotar, cu moşia Tâmpeni de Jos,

din Mierleşti a d-lui Colonel Vârnav, însemnată pe plan cu culoare galbenă, sub figurile

lit. IJ 19 şi FG şi p, coprinde suprafaţa de 5 ha 85 a şi 18 c.a; iar terenul ce se cedează

moşiei Mierleştenilor din Tâmpeni de Jos, însemnată pe plan cu culoare roşie (fig. p. 18,

19 H), conţine o suprafaţă de 4ha, 88 a şi 64 c.a.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞIA TÂMPENI DE SUS A D-LUI GENERAL

DABIJA

D-nul General Dabija, proprietarul acestei moşii, viind în persoană la ziua

fixată, ne-a declarat că această moşie o are cumpărată de la Stat în anul 1881; că actele de

posesiune cu care susţine hotarul sunt identice cu acelea ale moşiei Tâmpeni de Jos a d-lui

Vasile Gugiu, reproduse la începutul acestei hotărnicii şi anume: Cartea de hotărnicie a

celor 12 boeri din anul 7204 Maiu 6; hotărnicia celor 4 boeri cu data de 1796 aprilie 4; şi

hotărnicia executată de ing. Prededici din anul 1833 octombrie 25.

Din situaţiunea planului topografic al moşiei Tâmpeni de Jos, lucrat de

subsemnatul, şi după măsurătoarea făcută la faţa terenului, am constatat că hotarul acestor

două moşii, în loc de a fi format de două linii drepte, se compune din 4 linii, adică: din

moşoroiul lit. A (din curături) linie dreaptă până la moşoroiul lit. N din capul delimitărei

locuitorilor, în dreptul piscului Dobrei; iar de aici, în loc de una, sunt 3 linii până la

punctul lit. K. din capul moşiei, trecând prin moşoroaiele intermediare lit. L şi M; că

trăsura de la mijlocul moşiei Tâmpeni de Jos, începând din lacul Smerdioasa (lit. C) spre

Gura Văii piscului Dobrei, conţine în linie dreaptă până la moşoroiul de hotar lit. N. numai

stânjeni 1391, 115/196, în loc de 1416 stj., adică în minus 20 stj. aproape, sau 48 m; din

care se constată că hotarul actual se află intrat în moşia Tâmpeni de Jos la punctul lit. N.

Spre a ne încredinţa mai bine despre existenţa adevăratului hotar, D. Christache

Mihail, delegatul D-lui Vasile Gugiu,

propune a se chema şi întreba la faţa locului

locuitori cei mai bătrâni după acea moşie

care cunosc mai bine hotarele cele vechi, şi

anume: Andrei Chitucu, Petre Dochia, Ion

Linte, Nicolae Beica şi alţii, cari, după

întrebarea ce li se făcu, din copilăria lor au

pomenit şi ştiu că piscul Dobrei se află pe

dealul însemnat pe plan sub lit. P, unde se

află şi o piatră de hotar, şi sunt aproape 30

de ani de când acea piatră s-ar fi mutat cu

totul, pe când moşia Tâmpeni de Sus se

stăpânea de către N. Opran, proprietarul ei.

În contra acestora D-nul General Dabija

însoţit de primarul acelei comuni, precum şi

de alţi locuitori bătrâni după moşia D-sale Ştampila satului Tîmpeni de Jos (1861)



transportându-ne împreună cu subsemnatul în faţa locului şi întrebându-se acei locuitori

despre Piscul Dobrei ei răspunseră că piscul Dobrei, se numeşte chiar malul unde există

moşoroiul vechiu din capul delimitărei locuitorilor (lit. N) dar pentru completarea

declaraţiunii acestor oameni, ce se aflau în contradicţie cu oamenii cei de pe moşia

Tâmpeni de Jos, propunând D-l General Dabija de a se trage cu lanţul pe faţa terenului

trăsura a doua de 1416 stj. spre valea piscului Dobrei, ca să se găsească adevăratul punct

de hotar ce este acum în îndoială D-sa a replicat că nu poate primi a se face o asemenea

verificare, susţinând că punctul actual din mal (lit. N) din colţul delimitărei locuitorilor,

trebuie să fie cel adevărat, deoarece aceste linii servă şi de hotare la delimitarea între

locuitorii împroprietăriţi după ambele moşii.

Pe lângă aceasta D-sa ne prezentă, pentru susţinerea acestui hotar, şi un act de

mulţumire, sub No. 378 din 1833 sept. 25 al Eforiei Şcoalelor, asupra hotărniciei făcută de

inginerul Prededici, din anul 1833, prin care se constată că, după cercetarea făcută de

Eforie, s-au găsit că toate trăsurile au fost făcute după orânduială, şi că hotarele dintre

moşia D-lui Opran şi moşia monastirii Glavacioc s-au aşezat cum au fost până acum,

potrivit cu sineturile monastirei. Dar acest act nu poate proba întru nimic că hotarul ce s-a

verificat în anul 1854, a rămas tot acelaşi, şi că nu a fost supus la nicio modificare în

decurs de 40 de ani, mai cu seamă cu ocazia delimitărilor locuitorilor. Subsemnatul dar în

basul vechilor cărţi de hotărnicie menţionate, am fixat punctul din valea gurii piscului

Dobrei la punctul însemnat pe plan, lit. O, ce se află la depărtare de lacul Smerdioasei cu

1410 stj. sau 3784,56 m prin care am stabilit liniile de hotar despre moşia Tâmpeni de Sus,

trăgând o linie dreaptă din moşoroiul vechiu de hotar (lit. A) din valea Rogojinei până la

punctul O; iar din acest punct o altă linie asemenea până la moşoroiu (lit. K) din gura văii

Ceretului.

Suprafaţa terenului în litigiu este reprezentată pe plan cu culoare galbenă sub lit.

N M L O N, ce cade pe proprietatea D-lui General Dabija în sumă de 28 pogoane, iar

figura terenului sub lit. N A O ce cade în delimitarea locuitorilor tot pe moşia Tâmpeni de

Sus, însemnată cu aceeaşi culoare, este de 48 de pogoane.

DESPRE VECINĂTATE CU DELIMITAREA LOCUITORILOR DUPE MOŞIA

TÂMPENI DE JOS

Primarul comunei Tâmpeni împreună cu mai mulţi locuitori viind la faţa locului

în ziua fixată, mi-a prezentat actul de delimitare al locuitorilor împroprietăriţi pe

moşia Tâmpeni de Jos cu data de 1865 august 21, în care se vede că suma pogoanelor

dată în periferia acelei delimitări este de 772 pogoane şi 21 prăjini precum se detaliază mai

jos.

pog. prăj.

1.Pentru 27 fruntaşi, cu câte 11 pogoane 297 -

2. Idem 50 mijlocaşi cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini 389 12

3. Idem 2 toporaşi cu câte 4 pogoane şi 15 prăjini 9 6

4. Idem 2 nevolnici

Pentru 81 familii cu câte 498 stj. pătraţi pentru casă şi grădini 31 21

----------------------

Total 726 21

Pe seama proprietăţii în vatra satului şi izlaz 40

Pentru drumuri, apă şi locuri sterpe 6

----------------------

Peste tot 772 21



După aceea, verificând pe faţa pământului limitele posesiunei, am constatat că

suprafaţa terenului ce stăpânesc locuitorii azi conţine 816 pogoane şi 21 prăjini, în loc de

772 pogoane şi 21 prăjini, după actul lor, fiind intrată delimitarea despre miază-zi cu latura

b. c. pe moşia Tâmpeni, pe lăţime de 52 m în toată lungimea, călcare pe care numiţii

locuitori o justifică pretextând că nu au avut moşoroaie fixe când li s-a delimitat pământul.

Pentru stabilirea dar a adevăratei linii de hotar în această parte, s-a redus prisosul de 44

pogoane ce posedă mai mult locuitorii

din moşia Tâmpeni, precum se vede

exprimată pe plan prin dreptunghiul a. b.

c. d; am fixat punctele a şi d la

extremităţi şi am determinat hotarul

trăgând o linie dreaptă între aceste 2

puncte pe lungimea de 4265 m sau 2168

stj. 8 palme. În perimetrul acestei

delimitări, conform actului de posesiune

respectiv am despărţit şi 40 pogoane

rezervate pentru proprietate, din care 24

pogoane în ţarină însemnându-se prin

figura sub lit. d. e. f. g. pe lăţime de

49,40 m şi lungime de 3430 m; iar restul

de 6 pogoane s-a lăsat proprietăţii în

vatra satului din locurile libere ce se află prin răspântii.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞTENII BĂDEŞTI

Din partea acestor moşteni neprezentându-se nimeni la faţa locului în ziua fixată,

şi din partea lui Christache Mihail delegatul proprietarului nefiind nicio contestaţiune de

călcare, din cauză că aceste 2 moşii se află hotar natural valea Rogojinei, care s-a

respectat şi se respectă şi astăzi de ambele părţi am stabilit şi pe viitor liniile de hotar tot

pe unde se află, însemnând-o pe plan cu linia albastră.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞIA FLORU PROPRIETATEA D-LUI GUVA

Pentru această proprietate nu s-a prezentat nimeni la faţa locului, conform

citaţiunii şi, fiindcă între dânsa şi moşia Tâmpeni se află hotarul natural tot valea

Rogojinei, în contra căreia nu s-a ridicat nicio contestaţiune de călcare din partea D-lui

Christache Mihail am determinat şi stabilit hotarul cel actual din valea Rogojinei,

însemnându-l pe plan tot cu linie albastră.

Prin alegerea despre vecinătăţi determinându-se perimetrul moşiei Tâmpeni de

Jos, am calculat suprafaţa ei, şi am constatat că conţine 2187 pogoane sau 1075 ha 75 a şi

11 c.a; pe lângă care adăugându-se suma de 40 pogoane, sau 20 ha, 4 a şi 4 c.a, rezervate

pe seama proprietăţii în delimitarea locuitorilor Tâmpenii de Jos, înseamnă peste tot 2227

pogoane sau 1095 ha 20 a şi 51 c.a de suprafaţă.

Inginer civil şi hotarnic Al. C. Poenaru Grefa Tribunalului Oltu

Prezenta copie fiind conformă cu originalul aflat în dosarul 1189/83 se

certifică de noi.

Grefier, Ionescu 1909, noiembrie, 19



Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă

Floriana Tîlvănoiu

Personalitatea pictorului Marius Bunescu ni se relevă nu doar din opera sa

artistică de incontestabilă valoare ci şi din evocările contemporanilor, interviurile,

corespondenţa trimisă ori primită de pictorul caracalean. Este şi cazul acestor două

epistole descoperite de noi în cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române

din Bucureşti. Din prima scrisoare, adresată scriitorului Liviu Rebreanu, director al

Teatrului Naţional din Bucureşti în acea perioadă, deducem cordialitatea raporturilor dintre

cei doi şi pasiunea pentru teatru a lui Marius Bunescu. Cea de-a doua epistolă, primită de

la I.E. Torouţiu, ne prezintă situaţii şi realităţi perpetuate până în zilele noastre cu referire

la cheltuirea banului public în funcţie de alte

criterii decât cele valorice.

[1] 5 sept. 1929

Iubite domnule Rebreanu,

Îmi dai voie să te deranjez cu o

rugăciune?

Dacă îmi dai voie de data aceasta, îmi

voi permite să repet, pentru că aș dori ca iarna

aceasta să mă mai pun și eu la curent cu

teatrul. Și având în vedere că poate ai dori și

d[umnea]ta să te apropii în aceeași măsură de

pictură, te rog a-mi da concursul și a-mi libera

și mie din când în când intrări în teatrul

d[umi]tale.

Rugăciunea e pentru două locuri și aș

începe de azi cu Letopisețile fratelui Sorbul.

Se aprobă?

Al d[umi]tale cu salutările și

mulțumirile cele mai cordiale.

Pictorul M. Bunescu

[Pe plic: ,,Domnului Liviu Rebreanu,

directorul Teatrului Naţional‖. Biblioteca

Academiei Române, cota S 23/CMLVIII]

*

[2] Profesor I.E.Torouţiu, membru corespondent

al Academiei Române [antet tipărit]

21. X. 1936

Stimate și scumpe domnule Bunescu,

Țineam să vă vizitez personal și să vă exprim felicitările mele sincere, că după

odioasa campanie care s-a dus împotriva Domniei-Voastre, s-a făcut dreptate și ați fost

readus în locul de cârmă a unei instituții de prestigiu, dar și de mare răspundere.

După o întârziere destul de mare, vin acum abia și pe această cale să-mi exprim

sincera satisfacție de a vă vedea la postul de comandă al Imprimeriilor Statului, nu numai



de comandă, ci și de veghe. Domnia Voastră cunoașteți opinia mea în ceea ce privește

atitudinea instituţiei D[umnea]v[oastră] de Stat față de industria grafică particulară. Mi-am

exprimat-o odată verbal și Domnia Voastră m-ați întrebat, dacă aș fi solicitat, aș avea

curajul să spun Ministrului (de Finanțe) adevărul că Monitorul Oficial în prima linie

trebuie să exercite un control al prețurilor, atunci când industriei grafice particulare i se

lasă libertatea să concureze la lucrările Statului, ca să nu abuzeze de acea ,,libertate‖…

Dar dacă atunci, - sunt vreo patru ani- replica privea numai pe colegii mei, din industria

particulară, astăzi cu aceeași sinceritate aș spune tuturor Miniștrilor, care s-au perindat pe

la departamentul finanțelor, de care Imprimeriile Statului depind, că cele peste 120

milioane de lucrări de imprimerie care s-au dat prin Monitorul Oficial s-au repartizat

numai ținând seama de factorul politic de partid și de guralivitatea presei, care la un

moment dat poate deschide sau închide o campanie.

Este nevoie să ilustrez aceste reflecții?

La 2 Iulie 1934 se înregistrează la Dumneavoastră hârtia Adevărului sub numărul

6058 A, prin care se protestează că i s-a dat numai pentru suma de 996.000 ,,numai‖

pentru ca a doua zi la acest ,,numai‖ să se adauge încă pe atâta.

La 26 sept[embrie]1934 sub n[umă]rul 10.927 A, firmei fictive Editura Noastră,

care n-are tipografie, n-are lucrători, nu plătește impozite, n-are grija zilei de mâine

primește de 500.000 lei lucrări, pe care le-a speculat pe piață și le-a dat în lucru industriei

particulare neatașată unei gasce politice sau fără agrementul unui basbulibașa, care

dispune, taie și spânzură.

Doriți să vă dau un răspuns: unde s-au dus lucrările de peste 120.000.000 lei și

după care criterii? Statistica de la 1928-1936 e interesantă și graficul revoltător! Vă asigur

că aș face un volum respectabil, de vreo 500 pagini, numai din facsimile care reprezintă

acte autentice de abuz, arbitrar etc. Mă întreb însă la ce bun și dacă sunt eu cel chemat să

mă lovesc cu capul de ziduri chinezești?

Firește ceea ce vă scriu, nu vă privește pe dumneavoastră personal. Comunic

numai unui om sincer o opinie sinceră, bazată pe documente, ca să vedeți și

D[umnea]v[oastră] că suspendarea legii contabilității publice, în ce priveșe darea lucrărilor

de imprimerie industriei particulare, în mod

automat a pus acest capitol de repartiție a

lucrului în mâinile și la discreția absolută a

câteorva inși din Ministerul Finanțelor.

Nu vorbesc și nu pledez cauza mea

proprie, ca patron tipograf, ci pentru nenorociții

de lucrători care șomează și dintre care vin

regulat sâmbăta seara, când fac plățile, la ușă și

cerșesc câte un pol, pentru ca alți lucrători de la

ziare să lucreze în supra- supra ore.

Este un evident dezechilibru și o

inechitate socială, care cade asupra conștiinței

celor care cred că actuala lege de ilegală

canalizare prin oficialul Monitor Oficial a

lucrărilor partizanilor politici [sic!]. Nu știu cum

să vă scriu ca să mă credeți că nu vorbesc ,,pro-

domo‖. Eu am biruit pe toate liniile. Aproape

toată intelectualitatea românească din București

și numeroasă din provincie îmi dă concurs



neprecupețit, știind că nu va fi speculată și că va fi servită onest, conștiincios. Personal am

înregistrat marea satisfacție ca în primăvara sta, între cei 45 oameni ai Țării să fiu ales

membru corespondent al Academiei Române, cu aproape unanimitate de voturi. Mi-am

consolidat toate datoriile, grație gestului unic al marelui fost ministru de finanțe, d[omnu]l

Victor Slăvescu, prin acordarea unui venit de 5 milioane la Creditul Industrial. Instituția

mea curat românească va rămâne danie Statului Român, pentru că familie n-am. Deci- vă

rog, scumpe domnule Bunescu să mă credeți, că cele ce vă scriu pornesc numai dintr-o

sinceră dragoste de îndreptare a relelor, în interesul societății românești și mai ales al

muncitorului din breasla grafică. E doar ceva putred în Danemarca, pentru că într-o țară cu

60-70% analfabeți să se poată vorbi, la o industrie grafică în fașe, de șomeri tipografi. Și

totuși este o realitate.

Deodată cu aceasta vă rog să primiți continuarea colecției mele de Studii și

Doc[umente] Literare (vol. IV, V și VII- VI încă și a apărut) și dacă se poate rogu-vă a mă

onora în schimb cu ultima D[umnea]v[oastră] lucrare. Lucrarea jubiliară M[onitorul]

O[ficial] de unde aș putea s-o cumpăr?

Cu cele mai alese semtimente!

I. E. Torouțiu

[pe plic: ,,profesor I.E. Torouţiu, Bucureşti III, str. Argentina, 39‖. Biblioteca Academiei

Române, cota S 3/XLIII]

Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- Decembrie -10 dec. 1505, prima atestare documentară a localităţii Şuici – Scorniceşti.

-7 dec. 1612, m. Preda Buzescu după o boală de 4 ani. Înmormântat la m-rea Căluiu.

-25 dec. 1744, Dumitraşcu Pleşoianu închină M-rii Bistriţa biserica sa din Pleşoiu- R-ţi.

-13 dec. 1833, n. la Slatina P.S. Aurelian, economist, ministru, fost preşedinte al

Academiei Române, fost prim-ministru.

-14 dec. 1842, m. Iancu Jianu haiducul. Înmormântat la Caracal.

-7 dec. 1857, deputatul ţăran Constantin Tănase din Izvoarele- Olt (Memoria Oltului

16/2013) ţine o cuvântare memorabilă în Divanul Ad- Hoc al Ţării Româneşti luând partea

ţăranilor clăcaşi.

-20 dec. 1869, n. la Orlea gazetarul şi folcloristul Nicolae Păsculescu (m. 1942, Bucureşti).

-13 dec. 1870, n. Gh. Popescu-Bragadiru, profesor de muzică la Liceul ,,Radu Greceanu‖

din Slatina.

-6 dec. 1871, apare revista ,,Dreptul‖. Va fi condusă o vreme de C-tin Dissescu.

-dec. 1872, ia fiinţă primul serviciu poştal rural din judeţul Romanaţi.

-2 dec. 1876, ia fiinţă la Slatina Regimentul 3 Olt.

-1 dec. 1878, m. Răducanu Simonide, ctitor al bisericii din Brebeni (Memoria Oltului

nr.7/sept. 2012).

-12/25 dec.1883, n. Traian Biju (director al Gimnaziului Radu Greceanu), la Caransebeş.

-25 dec.1883, n. la Zănoaga g-ral Pion Georgescu (Memoria Oltului nr. 8/oct. 2012).

-17 dec. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, publicist , dir. Editurii Ramuri, în Făgeţel , jud. Olt.

-13 dec. 1886 se dă în folosinţă linia ferată Piatra Olt-Drăgăşani (34,1 Km), lucrare

executata de inginerul Mihai Râmniceanu.

-ante 22 dec. 1887, apare la Caracal ziarul ,,Romanaţii‖, organ P.N.L. condus de I.

Brabeţianu.

-15 dec. 1892, n. la Caracal profesorul D. C. Eftimescu.

-5 dec. 1896, apare ziarul ,,Ţărăncuţa‖ la Găvăneşti Romanaţi, scos de pr. I. Pretorian.



-30 dec. 1904. n. la Caracal istoricul şi academicianul Vasile Maciu.

-5 dec. 1905, C. Şaban Făgeţel înfiinţează revista ,,Ramuri‖ la Craiova.

-10 dec. 1905, n. la Craiova Hortensia Popescu, pictor. A trăit la Caracal peste 25 de ani.

-20 dec. 1907, apare la Caracal ,,Romanaţul Conservator‖.

-18 dec. 1908 , n. la Corabia actriţa Paula Iliescu (Pola Illery, m. în S.U.A. oct. 1994).

-23 dec. 1911, n. medicul Şerban Milcoveanu.

-17 dec. 1912, m. Spiru Haret (Memoria Oltului nr. 10/2012) , om al şcolii, întemeietorul

multor şcoli rurale inclusiv în Olt şi Romanaţi.

-11 dec. 1913, m. I. Kalinderu, administrator al Domeniilor Coroanei, fost proprietar al

moşiei Greci- Olt.

-13 dec. 1913, la sala Martinescu din Slatina s-a jucat piesa ,,O scrisoare pierdută‖ .

-14 dec. 1914, apare la Caracal ziarul ,,Romanaţul‖ (total 20 numere).

-9 dec. 1915, apare la Caracal ziarul ,,Ardealul‖ susţinând candidatura lui O. Goga la

Colegiul I Romanaţi (Memoria Oltului nr. 3/mai 2012).

-dec. 1915 , apare la Caracal ,,Patriotul‖, organ conservator susţinând candidatura lui

Radu Ivănescu .

-20 dec. 1916, m. la Iaşi Gh. Nicolaescu, învăţător la Caracal şi revizor şcolar al judeţului

Romanaţi.

-26 dec. 1916 , n. poetul Ion Ţolescu la Izvoarele (m. 1988, Franţa).

-dec. 1917. m. de tifos la Iaşi în refugiu D-tru Şuculescu, fost deputat, senator şi prefect de

Romanaţi.

-2 dec. 1918, apare la Slatina până la 15 oct. 1922 ,,Democraţia Oltului‖ (Memoria

Oltului 6/2012).

-28 dec.1919, apare la Caracal ,,Voinţa Romanaţului‖.

-25 dec. 1920 , apare la Caracal publicaţia ,,Comerţul Romanaţean‖ (Memoria Oltului

nr. 4/2012).

-15 dec. 1924, apare la Balş ,,Ordinea‖, organ al Partidului Naţionalist al Poporului.

-8 dec. 1926, n. la Redea actorul Gh. Pătru.

-12 dec. 1926, Şt. Oprescu scoate la Caracal ziarul ,,Romanaţiul‖ ce apare cu întreruperi

până în 1945.

-1 dec. 1927, n. la Caracal compozitorul Radu Şerban.

-9-16 dec.1932, se fac săpături la Biserica ,,Sf. Gheorghe Nou‖ din Bucureşti care

confirmă că aici se găseşte mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

-5 dec. 1933 apare la Caracal ,,Stindardul‖, organul P. N. Agrar din Romanaţi.

-13 dec. 1934, m. Demetru D. Stoenescu, jurist, n. la Slatina în 1881.

-30 dec. 1934, n. la Valea Mare lingvistul Ion Ionică.

-1 dec. 1936, apare la Caracal revista ,,Domnul de rouă‖ (Memoria Oltului nr. 6/2012).

-12 dec. 1936 ia fiinţă ,,Societatea Scriitorilor Olteni‖. Printre fondatori sunt scriitorii

romanaţeni: Mircea Damian, Şt. Braborescu, I. Dacianu, Şt. Mardaloescu , Scarlat Preajbă

şi olteanul C. Şaban Făgeţel.

-15 dec. 1936, n. la Drăgăneşti- Olt Traian Zorzoliu, artist plastic şi om de cultură.

-dec.1937, m. Anton Ionescu Andreas (n. Slatina 1881), scriitor , avocat, directorul

ziarului ,,Progresul‖, deputat în 1924.

-11 dec. 1937, N. Titulescu candidează la alegeri în Olt din partea P.N.Ţ. Câştigând,

renunţă la mandatul de deputat în favoarea liderului local D. Căpăţineanu.

-25 dec. 1937, n. la Slatina poetul şi gazetarul Aurel Gagiu. -

-4 dec. 1939, n. istoricul Paul Barbu în com. Praporu-Romanaţi.

-12 dec. 1939, Nifon Criveanu (n. Slătioara Romanaţi) devine mitropolit al Olteniei



(Memoria Oltului 1,7/2012; 13, 18/2013; 52/2016).

-27 dec. 1941, n. la Seaca- Olt poetul Grigore Albu- Gral.

-5 dec. 1943, la Pleşoiu Romanaţi se inaugurează Troiţa eroilor (Memoria Oltului 2/2012).

-11 dec. 1944 n. la Zănoaga publicistul Gabriel Eliescu.

-22 dec. 1944 n. la Slatina poetul Dan Mutaşcu.

-25 dec.1944, g-ral. Al. Petrescu (n. 1893, Cireaşov-Olt) scoate revista ,,Gând Tineresc‖ la

Radna.

- dec. 1944, Mircea Damian (n. Izvoru R-ţi) publică volumul ,,Rogojina‖ cuprinzând o

descriere a vieţii de detenţie.

-12 dec. 1945, n. istoricul şi muzeograful Otilia Gherghe la Amărăştii de Sus.

-5 dec. 1947, m. C. Şaban Făgeţel.

-21 dec. 1947, scriitorul Eugen Barbu debutează publicând tablete în ,,Fapta‖, ziar condus

de Mircea Damian.

-2 dec. 1950, m. pianistul Dinu Lipatti. A copilărit la Slatina, mama sa fiind din familia

Racoviceanu.

-2 dec. 1953, m. în detenţie g-ral Radu Băldescu (n. 1888 la Mihăieşti- Olt).

-5 dec. 1955, s-a înfiinţat la Caracal Casa de cultură ,,Radu Şerban‖.

-dec. 1957, m. la Jilava în arest g-ral Ion Mihăescu (n. 1891 Amărăştii de Jos).

-5 dec. 1984, m. Ştefan Voitec, fost lider P.S.D. apoi P.C.R. (n. Corabia 19 iun. 1900).

-7 dec. 1987, m. poeta Ioana Bantaş (n. la Slatina în 1937).

-25 dec. 1989, este executat în urma unui simulacru de proces Nicolae Ceauşescu (n. la

Scorniceşti Olt la 26 ian. 1918).

-12 dec. 1991 m. medicul emerit Oreste Alexiu (n. Caracal 1922).

-dec. 1993, Biblioteca Judeţeană de la Slatina se mută în noul sediu.

-17 dec. 1994, m. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (n. 1924 la

Bălăneşti).

-25 dec. 2003, m. la Slatina N. Popescu Optaşi, istoric, fost elev al lui N. Iorga.

-4 dec. 2009, m. Marin Mincu, scriitor, critic literar, directorul revistei ,,Paradigma‖ (n.26

aug. 1944 la Slatina).

Inscripții

NOTE DESPRE RECEPTAREA POETEI ADA UMBRĂ

Nicolae Scurtu

Biografia și bibliografia poetei Ada Umbră (1885–1928) au fost cercetate, cu

rigoare, de către istoricul și criticul literar Florea Firan1 (n. 1933), care a stabilit, în câteva

sintagme critice, imaginea unei scriitoare aproape necunoscută pentru generațiile mai

tinere.

Autoare a unei singure plachete de versuri, Sub plopi2, Ada Umbră și-a făcut

simțită prezența în revistele: Ramuri, Luceafărul, Flacăra, Sburătorul, Drum drept, Viața

literară, Năzuința, Revista noastră și altele.

A reținut atenția lui N. Iorga, E. Lovinescu, I. Valerian, Constantin Şaban-Făgețel,

Const. D. Fortunescu și a altora, care, în propoziții critice adecvate, au subliniat temele

majore ale poetei Ada Umbră.

Poeta Ada Umbră, pe numele ei de naștere Eugenia Fl. Ionescu, a fost o excelentă



institutoare la școala din comuna Ianca, județul

Romanați, unde a lăsat o amintire din cele mai

durabile în conștiințele discipolilor săi.

Deși a trăit și a creat în provincie, în

ținutul Romanațiului, ecouri ale receptării critice

am identificat și în presa literară și culturală din

Capitală.

Un astfel de ecou îl constituie și

microrecenzia3 publicată în revista Lamura, pe

care o conducea prozatorul I. Al. Brătescu-

Voinești, și în care autorul, un anume V.C.,

intuiește cu finețe critică valoarea creației

poetice a Adei Umbră.

Reține și decupează câteva fragmente

poetice de o reală expresivitate și argumentează,

convingător, puterea de plăsmuire a unei foarte

talentate scriitoare.

*

Ada Umbră: Sub plopi. Poezii. Editura

„Ramuri―, Craiova.

Poezia noastră feminină se îmbogăţeşte

cu un nou volum care, dacă nu descrie o

proeminenţă faţă de cele cunoscute, aduce totuşi o

notă aparte. În reviste ca „Ramuri“, „Flacăra“,

„Luceafărul“, „Drum Drept“, au apărut pe rând

cântecele, adumbrite de discreţia unui pseudonim,

ale Adei Umbră. Conţinutul lor e conţinutul

obişnuit al poeziei: doruri, păreri de rău, duioase

urme de bucurii trecute. Nu sentimente privite în

adâncul lor de scânteiere întunecată, ci uşoarele lor

atingeri cu conştiinţa creatoare, ca nişte aripi de

rândunică ce izbeşte din zbor suprafaţa apei.

Forma care le cuprinde e interesantă. Sunt

cincizeci de poezioare în versuri scurte, şi-n ritmuri

care variază de la una la alta: miniaturi sufleteşti

brodate pe reţeaua unei felurite fantezii metrice şi

ritmice. Şi în aceasta stă, în rândul întâi, gingaşa

frumuseţe a acestei cărţi.

E o sprintenie de ritm, spontană fără ca să

fie ieftină, variată fără să fie căutată, care-ţi

comunică imediat aceste cântece ale Adei Umbră.

Muza populară e prietenă acestei poete şi-i

împrumută tonalităţile şi timbrul poeziei populare;

de aci, firescul nepretenţios al cântecelor ei.

Pe sub poala cenuşie

A doi plopi ce nu mai tac,

Drum din sat şi drum din vie

Ada Umbră



Se-ntâlnesc şi cruce fac...

Preciziunea de termeni a versurilor sale se abureşte uşor de neprecisul pe care îl

sugerează substantivele nearticulate: drum din sat şi drum din vie, – versul acesta dă tot

farmecul strofei citate. Şi-l remarc fiindcă e un procedeu pe care Ada Umbră îl foloseşte

des şi-l foloseşte cu izbândă.

Dar cum au venit

Rândunele

Dorm sub văl cernit

Cer şi stele.

Uneori tonalităţile sale aduc aminte de poezia doamnei Elena Farago care desigur

i-a slujit de model:

Tăcere, tăcere...

Culcate-s acum

Şi crengile goale...

Şi frunzele-n drum...

Când însă, după exemplul doamnei Elena Farago, Ada Umbră cearcă să-şi

destăinuie simţirea analizând-o oarecum în versul alexandrin, nu izbuteşte: stărilor sale

sufleteşti li se potrivesc numai strofele scurte, săltăreţe, sintetice.

În această formă ea prinde fericite inspiraţii din război, – minunatele strofe mici de

zile mari, care o aşează în rândul de frunte al poetelor noastre:

Volbură de fum

Ce te-nalţi spre stele,

Face-le-ai d-un drum

Grijurilor mele,

Peste văi şi ape

Să le duci grăbit,

Să le ştiu aproape

De-un oştean iubit.

Sau :

Crainic dorul meu

Cu aripi bolnave

Suie zări din greu

Către Dragoslave.

Ah, şi-i ard sub pleoape

Răni ce-au sângerat

Că n-a fost aproape

Să le fi legat.

Editura „Ramuri― din Craiova a tipărit foarte

îngrijit această carte de cântece care se recomandă,

cred, prin sine.

V. C.

Note

1. Florea Firan ~ Eugenia Fl. Ionescu în Profiluri

și structuri literare. Contribuții la o istorie a

literaturii române. [Volumul] 1. Craiova, Scrisul

Românesc, 1986, p. 418.

2. Ada Umbră ~ Sub plopi. Poezii. Craiova,

Editura „Ramuri―, [1921], 112 pagini.

3. V.C. ~ Ada Umbră ~ Sub plopi. Poezii în

Lamura, 2, nr. 12, septembrie 1921, p. 972-973.

(Recenzie).



O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA POETEI ADA UMBRĂ

Biografia poetei Ada Umbră (n. 21 ianuarie 1885, Turnu Severin – m. 8 octombrie

1928, Ianca, jud. Romanați) necesită o cercetare

temeinică spre a completa cu precizări și informații

noi portretul unei creatoare, așa de sensibilă, în ceea

ce privește lirica erotică.

A colaborat, cu oarecare ritmicitate, la

revistele Ramuri, Flacăra, Drum drept, Sburătorul,

Revista noastră, Luceafărul, Viața literară, Năzuința

și, desigur, altele.

Debutul s-a produs în revista Ramuri, în anul

1908, cu poezia La răscruci, care a confirmat un

talent autentic și o anume viziune despre lirica erotică

a acestei autoare.

Este autoarea unei singure plachete de versuri

Sub plopi...1 semnată cu pseudonimul Ada Umbră

întrucât numele real al scriitoarei este Eugenia Fl.

Ionescu.

A fost o excelentă învățătoare în comuna

Ianca din județul Romanați ce s-a bucurat, constant

de prețuirea colegilor și, mai ales, a elevilor săi pe

care i-a instruit și modelat cu dăruire și pasiune.

Importante, sub aspect documentar, sunt

epistolele trimise lui N. Iorga, Const. Șaban-Făgețel2, I. Valerian, Constantin D.

Fortunescu și, firește, altora.

A fost inclusă în antologiile locale, elaborate de I.C. Popescu-Polyclet3 și C.

Pajură4, fapt însemnat, dar și în crestomația

5 lui B. Jordan, care a antologat pe cei mai

talentați și valoroși învățători din întreaga țară.

Restituim, aici, din antologia lui B. Jordan, poezia La răscruci, ca fiind o nouă

contribuție la bibliografia poetei Ada Umbră.

*

La răscruci

Pe sub poala cenușie

A doi plopi ce nu mai tac,

Drum din sat și drum din vie

Se-ntâlnesc și cruce fac.

La o parte-n grâul verde,

Presărat cu flori de mac,

Legănat de vânt se pierde

Cântecul de pitpalac.

Și aci-i povestea toată

A iubiților din sat,

Ce din vreme-ndepărtată

S-au iubit și s-au uitat.

În oricare primăvară,

Doruri noi aci se strâng,

La răscruci adesea iară

Multe suflete se frâng.

Iar de cântă pitpalacul,

La răscruci cu doru-mi greu,

Când se scutură-n grâu macul,

Singură mă duc mereu.



Note

1. Ada Umbră ~ Sub plopi... Poezii. Craiova, Editura „Ramuri― S.A. [F.a.], 112 pagini.

(Colecția Ramuri).

2. Corespondența Ramuri. Documente literare. Ediție îngrijită și prefațată de Florea

Firan. [Craiova], Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 248-249. [Epistolele Eugeniei Fl.

Ionescu: 1. Ianca, 8 noiembrie 1910, prin Corabia; 2. Ianca, Romanați, mai 1912 și 3.

Ianca, Romanați, 24 decembrie 1920. Vezi şi în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

54/2016, p. 53-54].

3. I.C. Popescu-Polyclet ~ Antologia poeților olteni. Craiova, Editura Ramuri, 1929, p.

77-80.

4. C. Pajură ~ Antologie poetică mehedințeană. Turnu Severin, 1932, p. 12.

5. B. Jordan ~ Antologia învățătorilor în literatură. București, Editura „Cugetarea―,

[1939], p. 137-138 + 1 foto bust Ada Umbră.

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi Eroii din satul Dranovăţu, comuna Găneasa, judeţul Olt (I)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian În satul Dranovăţu aparţinând de comuna Găneasa, judeţul Olt (în trecut Romanaţi) nu

există un monument închinat eroilor. S-a amenajat însă o troiţă în curtea bisericii parohiale în

colţul sud-estic. Pe pereţii interiori ai acesteia se află scrise numele eroilor din cele două războaie

mondiale. Într-o situaţie înaintată Protoeriei Slatina în 1976, preotul paroh raporta lista cu numele

celor 92 eroi din localitate căzuţi în primul război mondial cu gradul, contingentul şi regimentul

fiecăruia:

Parohia Dranovățu – com. Găneasa jud. Olt

Tablou cu eroii căzuți pe câmpul de luptă în războiul 1916-1918

1. Mihai D. Ionescu, slt., 1919, 3 Olt

2. Albu Petre, serg. 1913, 43 Inf.

3. Marin Gheorghe, serg., 1906, 43 Inf.

4. Nițulescu Gheorghe, serg., 1914, 3 Olt

5. Topoloiu Dumitru, serg., 1915, 3 Olt

6. Ciotârnoiu Alexandru, serg, 1916, 3 Olt

7. Marin Dumitru, serg. 1913, 3 Olt

8. Chiriță Stancu, serg., 1914, 3 Olt

9. Stegaru Marin, cap., 1909, 43 Inf.

10. Popescu Gheorghe, cap., 1917, 3 Olt

11. Știrbescu Dumitru, sold., 1916, 5 Vân.

12. Dobeanu Nicolae, sold., 1905, 43 Inf.

13. Oprea D-tru, sold., 1914, 2 Art.

14. Ghiță Dumitru,sold., 1903, 43 Inf.

15. Matei Marin, sold., 1900, 43 Inf.

16. Rizoiu Constantin, sold., 1909, 43 Inf.

17. Stanciu Dumitru, sold., 1909, 43 Inf.

18. Alexandru Marin, sold., 1898, 3 Olt

19. Soare Ilie, sold., 1910, 3 Olt

20. Dincă Alexandru, sold., 1903, 43 Inf.

21. Lixăndru Constantin, sold. 1907, 43 Inf.

22. Rada Dumitru, sold., 1903, 43 Inf.

23. Trăistaru Marin, sold., 1911, 43 Inf.

24. Stegaru Ion, sold., 1899, 3 Olt

25. Pițigoi Constantin, sold., 1909, 43 Inf.

26. Oprea Constantin, sold., 1909, 43 Inf.

27. Andrei Ilie, sold., 1905, 43 Inf.

28. Stegaru Ion, sold., 1896, 43 Inf.

29. Nicolae Ilie, sold., 1899, 43 Inf.

30. Matei Marin, sold., 1899, 43 Inf.

31. Barbu Ilie, sold., 1898, 43 Inf.

32. Albu Ilie, sold., 1898, 43 Inf.

33. Toader Stancu, sold., 1896, 43 Inf.

34. Dincă Ion, sold., 1906, 43 Inf.

35. Toader Marin, sold., 1903, 43 Inf.

36. Marica Matei, sold., 1899, 43 Inf.

37. Topoloiu Ignat, sold., 1918, 3 Olt

38. Petrescu Nicolae, sold., 1918, 43 Inf.

39. Sandu Nicolae, sold., 1918, 43 Inf.

40. Dincă Petre, sold. 1916, 2 Gr.

41. Nicolae Savu, sold., 1909, 3 Olt

42. Ungureanu Ilie, sold., 1909, 3 Olt

43. Stegaru Smarandache, sold., 1918, 43 Inf.



44. Nedeloiu Gheorghe, sold., 1899, 43 Inf.

45. Băduș Marin, sold., 1899, 3 Art. Grea

46. Fieraru Ilie, sold., 1912, 3 Olt

47. Stănică Ștefan, sold., 1918, 43 Inf.

48. Ion M. Constantinescu, sold., 1904, 43 Inf.

49. Mitran M. Dumitru, sold., 1900, 43 Inf.

50. Mitran Ștefan, sold., 1916, 43 Inf.

51. Sfătosu Marin, sold., 1911, 3 Olt

52. Vitan Gheorghe, sold., 1908, 43 Inf.

53. Ilie Marin, sold., 1896, 43 Inf.

54. Petrache Vlad, sold., 1900, 43 Inf.

55. D. Bârnă Mihai, sold., 1902, 43 Inf.

56. Lixăndroiu Constantin, sold., 1905, 43 Inf.

57. Dicu M. Dumitru, sold., 1918, 43 Inf.

58. Matei S. Ion, sold., 1903, 43 Inf.

59. Florică Constantin, sold., 1898, 43 Inf.

60. Ungureanu Alexandru, sold., 1916, 5Vân.

61. Butucea L. Marin, sold., 1914, 3 Olt

62. Brezoi P. Ion, sold., 1907, 43 Inf.

63. Fieraru Gheorghe, sold., 1900, 80 Inf.

64. Fieraru Ștefan, sold., 1914, 3 Olt

65. Brezoi Constantin, sold., 1910, 43 Inf.

66. Ilinca Marin, sold., 1900, 80 Inf.

67. Dincă M. Enache, sold., 1918, 43 Inf.

68. Dincă M. Marin, sold., 1920, 43 Inf.

69. Nicolae I. Ilie, sold., 1918, 43 Inf.

70. Iliescu Dumitru, sold., 1919, 3 Olt

71. Moronescu I. Stoian, sold., 1900, 80 Inf.

72. Barbu Ion, sold., 1889, 43 Inf.

73. Chiriță Marin, sold., 1902, 3 Olt

74. Crăciun Enache, sold., 1899, 5 Art.

75. Meleancă Dumitru, sold., 1916, 5 Vân.

76. Ilie R. Nicola, sold., 1889, 43 Inf.

77. Constantin Soare, sold., 1889, 3 Olt

78. Ion S. Nițulescu, sold., 1920, 3 Olt

79. Nicolae I. Sandu, sold., 1919, 3 Olt

80. Marin I. Truşcă, sold., 1910, 43 Inf.

81. Butucea Florea, sold., 1904, 2 Art.

82. Văduva Ilie, sold., 1909, 5 Vân.

83. Ion P. Popescu, sold., 1907, 43 Inf.

84. Popescu B. Dumitru, sold., 1899, 43 Inf.

85. Ștefan Dobeanu, sold., 1907, 43 Inf.

86. Gheorghe I.M. Nicolae, sold., 1899, 3 Art.

87. Marin I. Albu, sold., 1899, 80 Inf.

88. Mihalache Munteanu, sold., 1913, 2 Roş.

89. Alexandru M. Matei, sold., 1899, 43 Inf.

90. Marin Dumbravă, sold., 1913, 3 Olt

91. Andrei Visarion, sold., 1913, 3 Olt

92. Ungureanu Mihai, sold., 1913, 3 Olt

La această listă trebuie să mai adăugăm numele eloului sublocotenent Mihai Nistorescu,

învăţătorul şcolii din Dranovăţu, căzut eroic în octombrie 1916. Numele său se regăseşte în ziarul

Lumina Satelor29

(Caracal, 1 iunie 1919) alături de alţi învăţători eroi din Romanaţi. Dealtfel

numele acestor învăţători eroi se află dăltuit în piatră şi pe monumentul eroilor din Caracal. Date

suplimentare despre învăţătorul Mihai Nistorescu avem de la colegul său de catedră de la şcoala

Izvoru, învăţătorul Ioan S. Dumitrescu. Acesta raporta revizoratului şcolar al jud. Romanaţi că ,,Dl.

Mihai V. Nestorescu, dirigintele şcoalei din com. Dranovăţu a decedat în războiul actual în ziua de

18 septembrie 1916‖30

. Tot aici, învăţătorul de la Izvoru arăta că localul şcolii din Izvoru ,,a ars

complet în timpul trecerii trupelor germane”. Întors de pe front, sergentul Eremia T. Radu din

Dranovăţu şi-a notat amintirile sale din timpul primului război mondial31

.

În războiul de independenţă din 1877 au căzut din satul Dranovăţu soldaţii Albu Păun şi

Andrei Chiriţă Stan, ambii din Batalionul 1 Vânători32

.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

Cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou, redacţia revistei Memoria Oltului şi

Romanaţilor urează tuturor cititorilor, colaboratorilor şi susţinătorilor săi un sincer

şi călduros ,,La mulţi ani!”

29

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013, pp. 148-149.

30 S.J.A.N. Olt, fond Şcoala Izvoru, corespondenţă, dosar 1/1918-1919, fila 1.

31 Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 4-5/2012.

32 Vezi ,,Tabelă de ostaşii morţi în războiul din 1877-1878” în ,,Buletinul Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunii Publice”, Bucureşti, 1889, pp. 99-101.











Date post:	14-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	22 times
Download:	1 times

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Petru Banu, după ce a fost obligat să părăsească postul...

Documents