MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢAn. VII, nr. 2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 5...

An. VII, nr. 2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr.2 (72), februarie 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,

Mirela Livia Dincă, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Poetul, dramaturgul, traducătorul şi memorialistul Haralamb G. Lecca

(n. 20 februarie 1873 Caracal- m. 9 martie 1920 Bucureşti)

2. Ansamblul folcloric din Vitomireşti-Olt în 1978 (imagini din arhiva

Memoria Oltului executate de Dima Burcă).

3. Două imagini din Slatina anului 1969:

Sus: piaţa veche a oraşului cu blocul ,,Cozia”, centrul Cooperaţiei

Meşteşugăreşti şi Hala.

Jos: proprietatea Memish şi căruciorul cu care se transporta îngheţata.

4. Sus: O parte a scrierilor lui Haralamb G. Lecca aflate în colecţiile

Bibliotecii Academiei Române.

Jos: Act de căsătorie din 22 martie 1879 al căpitanului George Lecca din

Caracal ,,de 37 ani, văduv, fiu al d-lui Constantin Lecca şi al Victoriei

Lecca” cu Elisa Chabudeanu ,,domiciliată în Caracal, de ani 27, văduvă

prin deces”. Tatăl dramaturgului se recăsătorea după moartea primei

soţii, Zoe Mănăstiriceanu, mama lui H.G. Lecca (S.J.A.N. Olt, Fond

Primăria Caracal, Stare civilă 1879).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Făclia vieţii, făclia şcolii................................................................/3

2. Aurelia Grosu- Slatina în perioada La belle epoque............................................/5

3. Dumitru Botar-Un uitat- Haralamb G. Lecca.................................................../17

4. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (I)................................./20

5. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XVIII)........................................./25

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (X)......................................../30

7. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (II)..................................................................../39

8. Corneliu Nedelciuc- Unirea Basarabiei cu România în 1918 (II)..................../51

9. Victor Anestin- Haralamb G. Lecca autor dramatic........................................../57

10. Corneliu Vasile- ,,Facla” şi ,,Muguri”, două reviste şcolare din Romanaţi...../63

11. Petran Marin-Vlădila- O şcoală şi... cinci cârciumi........................................../67

12. Dumitru Nica- ,,PROECO”- revista elevilor Colegiului Economic

,,P.S. Aurelian” Slatina, la 20 de ani de apariţie (I).........................................../70

13. Col. (r.) Dumitru Matei- Drama prizonierilor români captivi în Ungaria

(I).........................................................................................................................../75

14. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnal de operaţiuni al Regimentului 59

Infanterie (III)....................................................................................................../89

15. Mirela Livia Dincă- O monografie necunoscută a mănăstirii Clocociov din

judeţul Olt............................................................................................................./98

16. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la biobibliografia lui Damian

Stănoiu................................................................................................................/104

-Însemnări şi mărturii în epistolele lui Demetru Iordana......./107

17. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii satului Radomir,

comuna Dioşti (fost în judeţul Romanaţi) ......................................................../112



Scrisori natale (II) Făclia vieţii, făclia şcolii

ION ANDREIŢĂ

Pe mormântul profesorului Dumitru I. Anton, aflat în cimitirul Bisericii

Adormirea Maicii Domnului din comuna Perieţi, este dăltuit în piatră următorul Epitaf, în

limbile latină şi română: Et quasimo cursores, Vitae lampada tradunt-Şi ca alergătorii,

oamenii îşi trec din mână în mână făclia Vieţii. Citatul, desprins din opera lui Lucreţius,

are o dublă valoare în ceea ce-i priveşte pe dascălii perieţeni (ca, de altfel, pe marea

majoritate a dăscălimii ţării) . Întâi, pentru că arată gradul înalt de cultură al lor- şi încă o

dată, pentru că acestă transmisibilă făclie a vieţii era, în acelaşi timp, o făclie a şcolii

slujite cu devoţiune, a luminii, în succesiunea generaţiilor.

Autorii monografiei acestei comune, profesorii Claudia-Theodora Truţă şi Mihai

Barbu - citând documente şi mărturii - notează: ,,Carte a început a se învăţa în Perieţi la

1800”. O performanţă, aş zice, având în vedere că, deşi Regulamentul Organic (1831)

statuează învăţământul drept instituţie publică, susţinută de stat, şcolile săteşti nu sunt

cuprinse în această legiuire. Viitorii luminători erau

pregătiţi în şcolile din capitalele

judeţelor, în câte două etape anuale,

primăvara şi toamna. După trei-

patru ani de astfel de instrucţie,

reveneau în satele natale cu

certificatul de învăţător în buzunar.

În comuna Perieţi, primul învăţător

official (pregătit astfel) a apărut în

anul 1840 şi se numea Anton Dima.

,,Şcoala în care se învăţa- zice

documentul- era o casă ţărănească,

din nuiele desăvârşită, cu două

camere, cu pământ pe jos şi

acoperită cu coceni”. Iniţial, pe la mijlocul secolului al-XIX-lea, şcoala era urmată numai

de băieţi; ceva mai târziu au fost acceptate şi fetele, care stăteau ,,în bănci separate”.

Programa şcolară se compunea din: rugăciuni din manual, spuse în cor; tabla lui Pitagora,

spusă la prânz în cor; seara tot rugăciuni. Sâmbăta şi duminica- la biserică, unde cântau în

strană. Învăţătorul avea şi datoria ca, după slujbă, să citească sătenilor din ,,Învăţătorul

satului1”.

Înnoirile aduse de Spiru Haret şi, apoi, de Simion Mehedinţi, au revoluţionat

învăţământul primar românesc, cu reverberaţii puternice şi pe plaiurile noastre. Un

adevărat apostol al acestui loc a fost învăţătorul Florea Drăghicescu care, după absolvirea

Şcolii Normale din Câmpulung Muscel, s-a întors acasă şi a slujit catedra vreme de 26 de

ani 1890-1916 având o contribuţie decisivă la trecerea Şcolii Perieţi în categoria

superioară: şcoală rurală de tip urban. Alături de el, alt mare dascăl: Ion F. Popescu-Nacă.

Trec anii, se înmulţesc cei ce ard făclie pentru transmiterea, din generaţie în generaţie, a

făcliei cărţii – cu toţii, oameni ai acestui loc. Notez câţiva, pe care i-am cunoscut personal,

1 Publicaţie culturală scoasă de Petrache Poenaru la Bucureşti în octombrie 1843. În 1848, trece

pentru scurt timp sub direcţia lui N. Bălcescu care reia aici din Poporul Suveran articolul ,,Drepturile românilor către Înalta Poartă”.

Şcoala din Perieţi



unii mi-au fost chiar învăţători: Alexandru Toma şi soţia sa Virginia, Ilie Popa, Maria

Preoteasa-Ionescu, Marin Ioniţă, Mihalache Stoica, Gheorghe Lincă.

Dar vine un moment când apele şcolii se tulbură, odată cu apele vieţii românilor,

ale perieţenilor. Vine tancul sovietic, care zdrobeşte sub şenile tot ce ţine de identitatea

românească: şcoală, cultură, societate, viaţă. În şcoală, icoana şi portretul regelui sunt date

jos de pe perete şi înlocuite cu cei patru dascăli ai clasei muncitoare (pe care, hâtri, ţăranii

îi numeau două babe şi-o chelie şi-o mustaţă răsucie). Profesorul Mihai Barbu, elev la

primară pe atunci, îşi aminteşte o întâmplare tragic-comică: învăţătorul care îi învăţase

cântecul Ţară mândră şi vitează/Dumnezeu s-o aibă-n pază se chinuia s-o dreagă cu Ţară

mândră şi vitează/Partidul s-o aibă-n pază. Şi oricâte repetiţii încerca cu elevii-la serbarea

din faţa lumii, printr-o ciudată, imprevizibilă alchimie, partidul se pierdea pe drum şi

învingea tot Dumnezeu-spre bucuria auditoriului, care apalauda.

Partidul însă şi-a arătat colţii…repede, grăbit, sfâşietor. Pe ţărani i-a cocoşat sub

povara cotelor, întovărăşirile, ceapeurile.

Dascălii, strânşi şi ei cu uşa: unii periculoşi

pentru noua orânduire, sunt excluşi din

învăţământ; ceilalţi obligaţi să asculte

,,comanda socială”. La 1 septembrie 1952,

reputata învăţătoare Virginia Toma este dată

afară de la catedră. Doi ani de repetate

memorii, i se răspunde, prin adresa nr.

48857/1954, că Ministerul Învăţământului nu

aprobă reîncadrarea … fiind element

necorespunzător. Politizarea se întinsese ca o

pecingine pe faţa şcolii. Până şi profesorii de

matematică erau obligaţi să compună

probleme cu zile-muncă- CAP, norme noi,

vaci cu lapte, viţei, miei, tone/ha.

O istorie aparte are profesorul Anton

I. Dumitru, de pe al cărui mormânt am

desprins citatul de la începutul acestor

rânduri. Era absolvent de Seminar Teologic-

şi profesor de muzică, terminând între timp

Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu” din

Bucureşti. Un om dăruit cu harul artei: dirija

coruri, regiza piese de teatru, formaţii de

dansuri populare, îngrijea biblioteci. Cu toate

acestea, a fost îndepărtat din învăţământ şi acceptat, cu chiu- cu vai, director de cămin

cultural. Sub directoratul lui s-a înfiinţat, în comuna Perieţi-Olt, primul muzeu sătesc de

după cel de-al doilea război mondial: pictură, gravură, sculptură etc. Artişti valoroşi, în

frunte cu Ciucurencu, au donat lucrări şi au participat la vernisaj. Organele locale,

primăria, partidul, nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie. Dădeau interviuri la presă

(inclusiv Radioului naţional) se fotografiau cu artiştii, închinau pahare cu zaibăr. O clădire

fastuoasă, fost conac boieresc, adăpostea în mai multe săli valoroasele exponate. Până într-

o zi; până când primarul Gutuiţă, Ţântoc- secretarul de partid şi Vave- preşedintele

ceapeului au avut acelaşi vis urât: să mute muzeul din acest spaţiu central şi generos doi

kilometric mai la deal, într-o clădire mai mică- şi să aducă de acolo, aici la centru, sediul

ceapeului. Este chemat directorul Anton I. Dumitru şi i se pune în vedere ca în câteva

Învăţătorul Gheorghe Lincă de la

Perieţi, participant la cel de-al doilea

război mondial (locotenent), fost

prizonier



ceasuri să plece cu muzeu cu tot. Până să-ncerce omul să spună ceva, să-şi anunţe forurile

– ,,noi suntem forurile, bă, tovule!”- la scara clădirii trag două căruţe. Câţiva inşi încep să

coboare exponatele , pe care le aruncă alandala în căruţe. Tablourile se zgâlţâie, câteva

pânze ies din ramă, statuile sunt ciobite (vreo două trei, din ipsos, se sparg). ,,Gata!-

decretează forurile Gutuiţă-Ţântoc-ia-ţi maimuţele şi pleacă! Executarea!”.

Nu mai ştiu cum şi cât a mai funcţionat muzeul în noul spaţiu. Mai târziu, tot ce

se mai putuse salva din teribila aventură a fost luat de Muzeul judeţean şi pus la adăpost

într-un subsol, sub ocrotirea mucegaiului2. Umilit şi mâhnit, profesorul-artist Anton I.

Dumitru a părăsit satul; s-a refugiat la Slatina- şi, după un timp, când se mai înmuiase

politica stalinistă, a lucrat în Cultură şi a ieşit la pensie de la o şcoală din oraş. Dar s-a

întors (precum se vede) să-şi doarmă somnul cel lung în satul pe care l-a slujit şi pentru

care a ars ca o făclie de lumină.

…Şi totuşi. Cu toate intemperiile ce

le-au avut de înfruntat, dascălii din Perieţi

s-au străduit- şi de cele mai multe ori au

izbutit- să-i înveţe şi să-i formeze pe copii

în spiritul iubirii de carte şi de pământul

străbun, românesc. Au obţinut chiar unele

succese. Un exemplu: pentru activitatea

desfăşurată cu elevii la Gazeta Matematică,

Şcoala din Perieţi a fost evidenţiată în anii

1968, 1971 şi 1973, când a ocupat locul 23

pe ţară. Dar cel mai frumos succes constă în

faptul că începând cu anul 1966, personalul

şcolii era/este aproape în totalitate alcătuit

din cadre didactice locale; de la învăţători la

profesori: 15 învăţători şi 26 de profesori-

după cum atestă Monografia. Şi tot ei sunt

cei care au propus/impus noilor foruri locale

ca şoseaua –strada ce taie comuna de-a

lungul (vreo 6-8 kilometri) să poarte numele

celor doi mari şi longevivi învăţători ai

locului: Alexandru Toma- din dreptul şcolii

vechi spre nord- şi Gheorghe Lincă, din

acelaşi punct spre sud.

Tuturor - câte o coroniţă, împletită

din florile preţuirii şi recunoştinţei noastre.

2 În articolul ,,Tablouri de valoare expuse în ... depozit” semnat de Victor Ursu (Oltul, An. I, nr. 67/10

mai 1968) sunt amintite între tablourile luate de la muzeul din Perieţi lucrări de Ciucurencu, Iser şi D. Ghiaţă, colecţia valorând atunci 200 000 lei. Starea lor era atât de precară încât Mihai Butoi, directorul de atunci al Muzeului Judeţean, afirma că ,,sunt totalmente lipsite de valoare” şi propunea ,,să fie împărţite caselor de cultură”. Ideea de a reface muzeul sătesc din Perieţi era încă vie în mintea intelectualilor din localitate şi în 1973, şi a fost una dintre propunerile de la întâlnirea cu fiii satului, la care au participat: Gheorghe Lincă, Laurenţiu Guţescu, Dumitru Vişoiu, Dumitru Anton, ing. Toma Oporanu, Ion Caragică, Toma Popescu, Ion Andreiţă şi Ilie Badea (vezi articolul ,,Întâlnirea fiilor satului din Perieţi”, de Nicolae Diaconu, în Oltul din 26 aprilie 1973).

Învăţătorul Alexandru Toma de la

Perieţi, fost revizor şcolar al judeţului

Olt



SLATINA ÎN PERIOADA LA BELLE ĖPOQUE

Aurelia GROSU

Vechi mahalale și cartiere

Veacul al XIX-lea debutează dramatic: incendii, cutremure, inundații, revoluția de

la 1821, după înfrângerea căreia turcii au dat foc orașului care a ars trei zile. Urmează

războiului ruso-turc din anii 1828-1829 când aproape întreg efectivul trupelor rusești

staționează în Slatina. Nici nu se vindecase bine de rănile unui război care îi fusese impus

că asupra Slatinei se abate biciul ciumei în anul 1830.

Cu toate acestea, Slatina, asemeni celorlalte orașe-târguri din Țara Românească,

pășește pe drumul modernizării netezit de prevederile Regulamentului Organic adoptat în

anul 1831.

Prin Regulamentul Organic se instituie primele măsuri obligatorii de amenajare și

sistematizare menite să creioneze trăsăturile civilizației urbane. Măsurile vizau, în

principal, stabilirea

întinderii orașului,

obligativitatea

solicitării autorizației

de construcție, secarea

bălților, clasificarea

străzilor în mari și

mici, îmbunătățirea

stării acestora prin

lucrări de pavare și

aliniere, canalizare și

iluminat.

Orașul este condus de

un sfat orășenesc

numit magistrat

alcătuit din 5 membri

și un președinte, aleși pe o perioadă de un an de delegații mahalalelor; după cum se

precizează în documente, veniturile magistratului erau folosite „pentru obștești trebuințe și

în alte înfrumusețări orășenești”. Conform Catagrafiei din anul 1832, Slatina era împărțită

în patru cartiere numite sub influență turcă mahalale sau „văpsele”: Roșie (45 familii),

Galbenă (40 familii), Albastră (91 familii) și Neagră (46 familii), structurate în jurul

bisericilor, la care se adaugă cătunele Obrocăreni (19 familii) străbătut de ulița Obrocari

(azi str. Tudor Vladimirescu) și Clocociov (63 familii). Pe atunci Slatina număra 1 594

suflete, 357 case, o mănăstire și 6 biserici.

Ulițele deschise arbitrar, în funcție de necesități erau strâmte și neregulate, sfatul

orășenesc preocupându-se de îndreptarea acestora. În anul 1833 încep lucrările de pavare

cu piatră brută a Uliței Mari, „pe care se număra până la 35 de prăvălii”; din rândul

comercianților aveau întâietate băcanii (cei care vindeau fructe, legume, mirodenii,

coloniale, alimente de import), bogasierii (țesături și alte articole de manufactură),

cojocarii subțiri (cojocari de lux, renumiți pentru măiestria lor).

Printre obșteștile trebuințe ce necesitau grabnică rezolvare se aflau: dotarea

serviciului de incendii și de stropire a străzilor cu tulumbe, paza și iluminatul orașului pe

Banca Slatina şi terasa ,,Obuzierul” la începutul secolului al

XX-lea



timp de noapte cu felinare, construirea de

fântâni și întreținerea cișmelelor făcute de

Ionașcu.

În ciuda greutăților, școala

întreținută din fondurile lăsate de Ionașcu

funcționa „spre bună rodire și sporire” în

chiliile bisericii zidită de marele filantrop

slătinean Ionașcu. Între 1800-1821 școala

lucra cu trei dascăli și a fost frecventată de

aproape 100 elevi, printre care amintim pe

poetul Barbu Paris Mumuleanu și chimistul

Alexe Marin inventatorul sistemul de

iluminare cu gaz lampant. Începând cu anul

1834 se construiește în curtea bisericii zidită

de Ionașcu localul Școlii Naționale din

Slatina sau „Școala Mare din Vale”

întemeiată pe principiile învățământului

românesc de Gheorghe Ardeleanu, originar

din Transilvania.

Dascălul Gheorghe

Ardeleanu, căsătorit cu

Uța Găbunea, este

părintele viitorului

academician și om politic

Petre S. Aurelian, care în

memoria tatălui său va

înființa la Slatina, în anul

1883, Școala de

Agricultură Strehareț.

O atenție

deosebită a fost acordată

mijloacelor de

comunicație. Pentru că

Slatina era un important

loc de trecere și popas,

aici se construiește unul dintre primele poduri stabile peste un râu intern românesc. Piatra

de temelie a podului, proiectat de arhitectul Giovani Balzano din Trieste, este pusă de

însuși domnitorul Gheorghe Bibescu la 24 iunie 1846 în cadrul unei ceremonii de rang

organizată de Ocârmuirea județului Olt. Pentru a se marca evenimentul se bate o medalie

comemorativă ce înfățișează pe revers imaginea ideatică a podului, aflată în colecțiile

Muzeului Național de Istorie. Inaugurarea podului din lemn pe picioare din zidărie, una

dintre cele mai complexe realizări tehnice românești, are loc pe 8 septembrie 1847, cu

toate că lucrările nu erau finalizate. A fost un eveniment național la care au participat

domnitorul Gheorghe Bibescu, Doamna Maria în cinstea căreia se inaugurase podul,

miniștri, diplomați, publiciști care au relatat pe larg grandioasa festivitate. Gazeta

„Vestitorul românesc” relatează că solemnitatea inaugurării s-a încheiat cu un prânz

domnesc pregătit lângă pod, pe malul Oltului, de care s-au bucurat invitații, constructorii,

Podul de peste Olt şi Şcoala Protopopescu din Slatina



locuitorii orașului, în timp ce fanfara

militară cânta și se trăgeau salve de

tun de pe dealurile Grădiște și Malul

Livezi.

Orașul s-a dezvoltat treptat,

înglobând cartiere din ce în ce mai

întinse. Astfel, la sfârșitul secolului al

XIX-lea Slatina se compunea din

centrul orașului, cartierele Sopot,

Obrocari, Caloianca, Dealul Gării și

cătunul Clocociov. Orașul cuprindea

1 997 case (121 cu etaj), 11 biserici,

5 localuri proprii de școală (celelalte

funcționau în spații închiriate), 330

prăvălii, 7 hoteluri, 22 de hanuri și

cârciumi, 3 cafenele și 8 029

locuitori. Era străbătut de 42 străzi,

luminate pe timpul nopții de 300

lămpi cu petrol, întreținute de

lampagii care seara porneau să le

aprindă și ziua, cocoțați pe scări,

ștergeau geamurile înnegrite de fum;

străzile principale – București,

Lipscani și Primăriei – aveau

„trotuare pavate cu bazalt pe o întindere liniară de 1584 m”.

Centrul orașului, structurat pe axa străzilor București, Lipscani și Primăriei, avea

forma unui amfiteatru triunghiular cu vârful la est în muchia dealului pe care se înălțase

Palatul Administrativ, baza la vest pe măgura Grădiște, la nord și la sud fiind mărginit de

dealurile Sopot și Caloianca.

Străzile ca și oamenii au amintiri, iar numele lor ascund o întreagă istorie, învestită

cu noi și noi semnificații.

Pe vechiul drum al Bucureștiului pe care „se călătorea cu birjii când nu era drumul

de fer” s-a conturat strada București (azi Mihai Eminescu și George Poboran), care

străbătea orașul de la Podul Olt până în strada Pitești.

Pe traseul

străzii București se

înșirau case de locuit

pe un singur nivel, cu

grădini și curți sau pe

două nivele, parterul

fiind destinat

prăvăliilor și

atelierelor meșteșu-

gărești. În pas cu

cerințele vremii, apar

restaurante și hoteluri

cu nume de

rezonanță: „Princiar”

Negustorul şi filantropul slătinean Ionaşcu



și „Regal”, ce dispunea de

grădină înspre strada Vintilă

Vodă unde se susțineau

reprezentații cinemato-

grafice, spectacole de

muzică lăutărească și de

varieté.

În apropierea

Grădinii publice „Principesa

Maria” (azi parcul Eugen

Ionescu) se aflau alte două

stabilimente apreciate de

slătineni pentru serviciile

oferite: „Cafeneaua Traian”

cu terasă deschisă în zilele de vară și Hotelul „Nicola Cosma” la parterul căruia funcționau

un restaurant, o cofetărie și berăria „La izvorul cu bere”, unde se pregătea un grătar special

stropit din belșug cu bere rece.

La intersecția străzii București cu Lipscani și strada Încrucișată (azi Mihail Kogălniceanu), pe terenul donat de familia Găbunea, ce a dat Slatinei un primar, se construiește Palatul Comunal, finalizat în anul 1905. Sala mare a Palatului Comunal era folosită nu numai pentru desfășurarea unor

activități specifice

administrației: ședințe ale

Consiliului Comunal,

licitații, întâlniri oficierea

căsătoriilor; aici se celebrau

căsătoriile de argint sau de

platină, se organizau

concerte și baluri de

binefacere pentru strângerea

de fonduri folosite în scopuri

culturale și umanitare. În

această clădire monument

istoric funcționează și astăzi

administrația urbei, respectiv Primăria Municipiului Slatina.

Strada București s-a consacrat în universalitate prin numele a doi titani: Eugen

Ionescu și Dinu Lipatti. În casa de la nr 3, situată la capătul estic al străzii conform

numerotării vremii, pe 13 noiembrie 1909, la ora 8 și jumătate dimineața s-a născut Eugen

Ionescu.

Slatina a reprezentat pentru Eugen Ionescu ceva mai mult decât locul în care s-a

născut. Aici a trăit o perioadă frumoasă din tinerețe, pe când efectua stagiul militar la

Regimentul 3 Olt. Amintirile acelei perioade iau rămas vii în memorie și sunt evocate cu

nostalgie în scrisoarea pe care o trimite de la Paris, la începutul anilor 1970, prietenului

său Puiu Ionescu. Cei doi Ionescu (o coincidență de nume) continuau prietenia părinților –

avocatul Eugen Ionescu și medicul veterinar Ion Ionescu, martor pe certificatul de naștere

al dramaturgului Eugen Ionescu. Ca și cum ar fi fost ieri, Eugen Ionescu reînvie

duminicile petrecute în casa părinților lui Puiu, partidele de șah, drumul pe jos sau în

căruță la herghelia de cai de la Brebeni, aventura lecțiilor de călărie pe armăsarul arab

inițiate ad-hoc de Puiu. În încheiere, Eugen Ionescu îl asigura pe Puiu Ionescu de întreaga

sa prietenie.



În fața casei în

care s-a născut Eugen

Ionescu se afla casa

Racoviceanu, unde

pianistul și compozitorul

Dinu Lipatti a petrecut o

parte din copilărie la

casa părintească a mamei

sale, Ana Racoviceanu.

Era o clădire gen culă,

reprezentativă pentru

arhitectura tradițională

românească, din păcate

demolată la începutul

anilor 1980.

Din anul 1932, străzii i se atribuie numele lui Constantin Dissescu, eminent jurist,

specialist în dreptul constituțional (a fost principalul autor al constituției din 1923),

diplomat, deputat și senator de

drept, născut într-o casă de pe

această stradă în anul 1857.

O altă stradă cu

binemeritată faimă era Lipscani,

numită mai întâi Ulița Târgului

sau Ulița Mare, strada

negustorilor care își aduceau

mărfurile de la marele târg de la

Lipsca (Leipzig-ul de astăzi).

Strada Lipscani nu era

numai o arteră tipic comercială;

era o oglindă a Slatinei de

odinioară în care se reflectă viața

unui oraș în plină expansiune

economică, edilitară, culturală.

Încărcătura istorică a Uliței Târgului vine din evul mediu, conservat în memoria

zidurilor groase ale Sfintei Treimi, cea mai veche biserică din Slatina. Cunoscută și sub

numele de Biserica Domnească, locașul se leagă de curtea domnească temporară care a

funcționat în vremea domniilor lui Vlad Vintilă (1532-1535) și Radu Paisie (1535-1545),

după cum mărturisesc documentele emise în „orașul de scaun Slatina”. Se pare că biserica

Sf. Treime a fost construită din cărămidă în anul 1645 pe locul vechii biserici paraclis a

curții domnești, înălțată din lemn.

În acest perimetru se dezvoltă nucleul urban impulsionat de activitățile comerciale

concentrate pe străzile deschise de o parte și de alta a bisericii Sf. Treime: Ulița Mare

(Lipscani) și Ulița Boiangiilor (Frații Buzești).

Pe Lipscani găseai de toate: coloniale și alte delicatese etalate îmbietor „La

Armeanul” lui Dicran Ferahian, covrigăria „La Macedoneanul” ce aparținea lui Lambe

Spirea, cofetăria lui Stricescu renumită pentru baclavale, manufactură și hăinărie

comercializate în magazine mari, universale deschise de Niță Dobrescu și Dumitru

Marinescu, ateliere de pălării și croitorie englezească, ceasornicării, oferta de bijuterii și

Constantin Dissescu

Cazarma Regimentului 3 Olt de la Slatina



ceasuri aduse din Elveția de Ionel Marinescu era de neegalat; mai existau farmacii, dotate

cu laboratoare, cum a fost farmacia Sf. Gheorghe, cizmării, sticlărie și porțelanuri, trei

librării: Cartea Românească, Panțurescu și Polihron, tipografia și legătoria de cărți Bulbeș.

În casele profesorului Andreian donate Primăriei Slatina prin testamentul

autentificat la Tribunalul Olt în anul 1913 s-a amenajat prima bibliotecă publică a orașului.

Intelectualitatea slătineană a organizat diferite activități pentru strângerea de fonduri

destinate îmbogățirii patrimoniului bibliotecii, ajungând la 31 500 volume în 1936.

În anul 1890 cojocarul Marin Jianu donează Primăriei Slatina hotelul construit de

el pe strada Lipscani, inclus în statistica adreselor importante pe anul 1893. După primul

război mondial, hotelul este

administrat de Carol Zoller,

comerciant de mașini agricole.

Carol Zoller moderni-

zează hotelul pe care îl denumește

„Carol” și îl dotează cu teatru și

sală de cinematograf (în clădirea

hotelului modificată și extinsă

funcționează în prezent

Judecătoria Slatina). Același Carol

Zoller administra și Cazinoul, o

clădire superbă, situată în fața

bisericii Sf. Treime, după cum

vedem din fotografia inedită

prezentată de dl. Ion D. Tîlvănoiu

în ,,Memoria Oltului și

Romanaților” nr.1 (71)/ ianuarie

2018.

Reînviem pulsul străzii

Lipscani amintind de sala de

spectacol Martinescu, unde mari

artiști români: Bulandra, Nottara,

Marioara Voiculescu, George

Enescu, Constantin Tănase au

încântat pe slătineni cu spectacole

memorabile. Un alt punct de

atracție era Clubul subofițerilor

deschis în clădirea cu cupolă,

frecventat pentru mult așteptatele

baluri ale ofițerilor sau pentru

filmele proiectate în sala de cinematograf „Select”, deschisă în anul 1934.

Ansamblul arhitectural de pe Lipscani, astăzi trist și dezolant, exprimă moda

vremii și o nouă concepție de viață promovate cu frenezie în perioada La Belle Epoque.

Se construiește din materiale durabile – cărămidă – îmbrăcată cu tencuială și

decorații în stuc inspirate din stilurile în vogă, cu precădere eclectic și neoromânesc. Dacă

planul este unitar, respectându-se aceeași împărțire a spațiului: pivnițe la subsol, prăvălie

la parter și locuință la etaj, fațadele prezintă o deosebită varietate stilistică. Decorația se

concentrează pe nivelul superior, rezervat locuinței, astfel încât să pună în valoare statutul

social al familiei. Efectul decorativ este sporit de balcoane care separă parterul de etaj,

Cazinoul din Slatina în vremea ocupaţiei germane



lucrate artistic în fier forjat

cu elemente caracteristice

„Artei 1900”; unele

balcoane au încorporate în

zona de maximă vizibilitate

anul construcției și inițialele

numelui proprietarului

accentuând personalitatea și

pitorescul străzii.

Paralel cu strada

Lipscani se afla Ulița

Boiangiilor/Frații Buzești,

ce aparținea boiangiilor

(meșteșugari neîntrecuți în

vopsitul lânii și al pânzelor) și cojocarilor. Unul dintre aceștia a căpătat o faimă atât de

mare încât și-a întregit numele cu cel al meșteșugului - Ion Sava Boiangiu. Averea adunată

din boiangerie o folosește pentru ridicarea bisericii Sf. Nicolae din Târg, în fața bisericii

Adormirea Maicii Domnului. Distrusă de bombardamentele germane din primul război

mondial, biserica este demolată în anii 1930, mai păstrându-se doar crucea de la masa

altarului în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Ulița Boiangiilor poartă numele

negustorului și filantropului Ionașcu până în anul 1926 când i se atribuie denumirea de

Tache Protopopescu, una din marile personalități ale țării în domeniul financiar-bancar;

este fondatorul celei mai vechi bănci din Slatina – „Oltul” – după modelul căreia va crea

numeroase bănci cooperatiste în județele

Romanați, Teleorman, Argeș și Dâmbovița.

Primar al Slatinei în intervalul 1890-1892 și

în anul 1895 Tache Protopopescu inițiază

primele lucrări de pavare cu bazalt a

trotuarelor și de construire ale unui local

propriu pentru Primărie.

Mergând din strada Tache

Protopopescu pe strada Sf. Treime se intra

în strada Primăriei/Dinu Lipatti aproximativ

pe la mijlocul ei unde se afla casa

cumpărată de la boierul Toma Gigârtu în

care funcționa Primăria. În „Ospelul

Municipal” au fost concentrate mai multe

instituții aflate în subordinea Primăriei:

Poliția, Casieria Comunală, Serviciul

Tehnic, Serviciul Sanitar, Cazarma

pompierilor și a sergenților de noapte. În

fața Primăriei se întindea piața orașului cu

gherete destinate zarzavaturilor, brutării,

măcelării, pescării.

După anul 1905 când Primăria se

mută în localul unde se află și astăzi, strada

este denumită Carol. Pentru regele Carol I

Clădiri din centrul vechi al Slatinei



orașul așezat între dealuri, pe malul râului Olt, prezenta deosebite avantaje strategice

valorificate în manevrele militare din anii 1887 și 1910, efectuate în prezența sa și a elitei

armatei române.

Fotografiile de epocă ne dezvăluie farmecul unei străzi pe care întâlneai case de

locuit stil vilă sau han, magazinul de fierărie „Turnul Eiffel” al lui Zaharia Diculescu,

decorat de regele Carol I cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, prima fabrică

de lumânări din Slatina deschisă de Nicolae Șerbu și Ilie Banu învecinată cu magazinul de

coloniale „La steaua” ce aparținea fraților Nicolae și Dumitru Șerbu. Prin bunăvoința dr.

Mircea Șerbu parcurgem facturile comerciale ale magazinului pentru a cunoaște gusturile

slătinenilor de acum un secol. Rămânem uimiți de varietatea și calitatea produselor:

ciocolată, de mai multe sortimente, cacao elvețiană, rahat, halva, susan, cofeturi, cafea de

Rio, de Puerto Rico, Santos, Mocca, Martinica, ceaiuri, lămâi Messina, portocale Faffa,

fistic, ulei de măsline grecesc și italian, nisetru marinat, sardele rusești, caracatiță,

scrumbii de Constantinopole, măsline, cașcaval, roșcove din Grecia și Turcia foarte

căutate de copii, tapioca, stafide negre, fierte, brumate, sultanine, curmale, migdale,

vanilie Tahiti și Bourbon etc.

Pe partea cealaltă a

străzii se mai păstrează casa

negustorului de cereale Ioniță T

Mihail, ce impresionează prin

decorația exterioară, în ciuda

stării avansate de degradare.

Încăperile erau împodobite cu

stucaturi și picturi murale

inspirate din mitologia greacă ori

scene câmpenești în peisaj rustic.

La capătul străzii, lângă Bancă,

se aflau restaurantul și berăria

„La Obuzierul”, locul de întâlnire

al boemei slătinene, frecventat cu

plăcere de poetul romanțelor, Ion

Minulescu, ori de câte ori venea

în orașul copilăriei sale.

Centrul orașului era

delimitat la vest de Ulița

Boierească (Ionașcu, în prezent);

de-a lungul ei se înșirau casele

boierilor Deleanu, Ernest de

Lapommeray, medic francez de

origine nobiliară stabilit în

Slatina, Urdăreanu, Milcoveanu,

Periețeanu, Berindei.

În anul 1856 ia denumirea

de strada Solomon de la numele

căpitanului Alexandru Solomon

care în calitate de ispravnic

(prefect) al județului Olt

întreprinde primele măsuri de

Ion Minulescu, Al. Macedonski, N. Davidescu, Al. T.

Stamatiad

Vila dr. Lapommeraye din Slatina



îndreptare și nivelare a Uliței Boierești.

Din anul 1926 strada Solomon se numește

Ionașcu în amintirea celui mai mare filantrop

slătinean; opinăm că ar fi binevenită o statuie

dedicată memoriei sale, revenind la recunoașterea

acordată de înaintașii noștri care i-au amplasat

bustul în fața bisericii Ionașcu. Pe această stradă

se află două edificii emblematice: biserica și

școala, înălțate din averea donată de Ionașcu Ioan

Sârbu și de jupâneasa lui Neaga.

Din timpul vieții, Ionașcu ridicase între

anii 1780-1786 o biserică din care se mai

păstrează doar pisania cu slove măiestrit cioplite

și piatra de mormânt a ctitorului, mort la 28

noiembrie 1795. Cu timpul biserica zidită de

Ionașcu s-a degradat, astfel că între anii 1873-

1878 se reclădește o monumentală biserică din

fondurile lăsate de primul ctitor, zugrăvită în

interior de pictorul Gheorghe Tattarescu.

Spre capătul vestic al străzii Ionașcu , în

anul 1894 antreprenorul italian Bardeli

construiește „Școala de băieți nr. 1 Ionașcu”,

slujită de dascăli devotați, fie și numai dacă îl

amintim pe George Poboran, autorul primei

monografi a orașului Slatina, publicată într-o

primă ediție în anul 1901.

Din strada Ionașcu porneau două străzi cu o semnificație deosebită:

Obrocari/Tudor Vladimirescu și Gimnaziului/Nicolae Bălcescu. Numele străzi Obrocari,

arteră principală care lega orașul cu partea de nord a județului, derivă de la micii dregători

fiscali care încasau obroacele într-un important punct de vamă cum a fost Slatina. Pe

strada Gimnaziului între anii 1889-1891 se construiește localul Gimnaziului real din

Slatina care ulterior primește numele cărturarului Radu Greceanu. Transformarea în liceu

la 1 septembrie 1914 se datorează insistențelor locale care au asigurat finanțarea clasei a

V-a din fondul donat de filantropul Varipatti. Lângă gimnaziu funcționa moara Olteanca,

renumită pentru calitatea făinii, grișului și bulgului, înlocuitor sănătos al orezului fabricat

din mai multe tipuri de boabe de grâu măcinate mare. Spre capătul străzii Gimnaziului, în

apropierea locului unse se țineau târgul săptămânal și bâlciul anual de Sf. Gheorghe, la 1

aprilie 1913 se dă în folosință Uzina electrică (acum Fabrica de oțet) și astfel orașul este

iluminat cu electricitate.

În punctul de convergență al celor mai vechi și mai frecventate străzi (București,

Lipscani și Carol) în anul 1887 se construiește Palatul Administrativ al județului Olt, pe

locul celui vechi. Pentru a fi și mai mult pus în valoare, în jurul Palatului Administrativ se

amenajează o cochetă Grădină publică, locul de agrement al slătinenilor în acordurile

fanfarei Regimentului 3 Olt. De o parte și de alta a impozantei clădiri a Palatului

Administrativ se aflau casa boierilor filantropi Fântâneanu, una dintre cele mai frumoase

din oraș, în care a fost găzduit regele Carol într-una din vizitele sale, Palatul Băncii și

Palatul Poștei și Telegrafului. Această zonă a fost considerată o podoabă a orașului și

imaginea ei a fost reprodusă în sute de exemplare pe cărți poștale ilustrate.

În 1897, G. Poboran întocmeşte

,,Istoricul Şcoalei primare de

băieţi nr. 1 Ionaşcu din Slatina”



Grădina Publică „Principesa Maria” sau Grădina Palatului completa un alt spațiu

de agrement – Grădina Publică „Regina Elisabeta” ce ocupa o suprafață de 2,5 ha pe

strada Pitești. Alei umbroase plantate cu arbori și flori, bănci, statui, o grotă amenajată

artificial din care țâșnea un izvor ofereau slătinenilor o atmosferă îmbietoare și relaxantă.

În anul 1968 cu prilejul aniversării a 600 de ani de la atestarea documentară a Slatinei

parcul se îmbogățește cu o operă de artă valoroasă, intitulată sugestiv „Slatina 600”,

semnată de sculptorul Ion Irimescu; era un omagiu adus Slatinei de maestru Ion Irimescu

în amintirea celor doi ani de profesorat la liceul Radu Greceanu (1938-1940).

În vecinătatea Grădinii Publice „Elisabeta Doamna” prin grija medicului Ion

Stăncescu, prefect al județului, în anul 1896 se construiește din fondurile lăsate de

Ionașcu, Spitalul. La aproape 100 de ani de la moartea filantropului, dorințele sale

testamentare au fost împlinite, biserica, școala și spitalul aducând mult folos slătinenilor.

Cum în această perioadă se construiește foarte mult, se impune necesitatea elaborării unui

„Regulament de construcțiuni și alinieri”, votat în ședința Consiliului Comunal din 18

martie 1896. Prin acest Regulament orașul este împărțit în patru secțiuni, cu norme

generale pentru fiecare secțiuni. În plus, secțiunea I ce cuprindea centrul orașului,

prevedea o seria de restricții speciale pe străzile București, Lipscani, Ionașcu și Primăriei

cu privire la înălțimea clădirilor, dimensiunile și amplasamentul ușilor, ferestrelor,

balcoanelor, burlanelor și coșurilor, estetica fațadelor. În zona centrală erau interzise

brutăriile, grătarele cu cărbuni pentru mici și fripturi, depozitele cu materiale inflamabile

sau materiale de construcții.

Pe lângă constructori și arhitecți locali, în Slatina s-au stabilit constructori și

arhitecți italieni care au imprimat orașului o notă aparte: Bardeli, Francisc de Mezzo,

Hermano Noale și sculptorii în piatră Mesaroba și Bianchi.

La cumpăna secolelor XIX și XX, Slatina înregistrează câteva evenimente cu o

rezonanță națională și internațională deosebită.

Construirea între 1888-1891 a primului pod de fier peste un râu intern românesc

reprezintă o lucrare în premieră națională și una dintre primele încercări de materializare

autohtonă a construcțiilor în metal lansate pe plan mondial cu prilejul expoziției de la Paris

din 1889. Martor al unor evenimente majore sau loc de promenadă sentimentală, podul de

peste Olt face parte din viața urbei și unește teritorii românești cu mari artere de circulație

europeană. Ca și Grădina din fața Palatului Administrativ, Podul de peste Olt este redat, în

diferite ipostaze, pe numeroase cărți poștale ilustrate, nelipsind din colecțiile de cartofilie.

În toamna anului 1896 trenul regal în care se aflau împăratul Austriei Francisc Iosif și

regele Carol I oprește în

gara Slatina întâmpinați de

o mulțime emoționată.

Impresionați de prestația

corului Gimnaziului „Radu

Greceanu”, majestățile lor

coboară din tren (contrar

uzanțelor) și înmânează

prof. Ioan Ștefan Paulian

medalia emisă de regele

Carol în cinstea vizitei

împăratului Austriei.

Absolvent al Conserva-

torului de muzică și



declamațiune din București, Ioan Ștefan Paulian a fost primul profesor de muzică al

gimnaziului și a fondat primul cor al școlii.

Un alt eveniment demn de semnalat este participarea Slatinei la Expoziția

universală de la Paris din anul 1900, manifestare exponențială a perioadei Belle Epoque.

În acest sens, s-au pregătit obiecte reprezentative pentru identitatea culturală a orășelului

de la primul vad din câmpie al râului Olt: o cutie cu batiste brodate lucrate de Maria Ion,

un cojoc împodobit cu motive tradiționale confecționat de Bălan Vâlceleanu (cojocarii din

Slatina se bucurau de o mare faimă) și cinci caiete ale elevilor Școlii de agricultură

Strehareț.

În șirul expozițiilor universale din aceea perioadă se înscrie și Expoziția Generală

Română din anul 1906 dedicată jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.

Printre obiectele prezentate de Slatina amintim: „Albumul orașului Slatina” realizat de

fotograful slătinean Haimovici ce cuprinde 56 de fotografi sepia (imagini panoramice,

străzi, instituții, case, biserici, stabilimente industriale) și „Albumul primarilor.1864-

1906”, începând cu Mache Racoviceanu (1864-1866) și terminând cu C. Drăgoescu

(1905-1906). Prin grija lui Eugen Castan, dirigintele Oficiului telegrafo-poștal, se

reconstituie olacul care l-a transportat pe principele Carol la venirea în țară pe ruta Slatina

– Mogoșești. Ștefan D. Suvalcea, comandantul pompierilor din Slatina, Nicolae Nicolau,

fost căpitan de poștă la Mogoșești și Radu Odobâc îmbrăcat în costum de surugiu care a

condus olacul în 1866 au defilat cu olacul reconstituit în fața regelui Carol I la expoziția

jubiliară din 1906 și au fost decorați. Casa Eugen Castan inclusă în Albumul orașului din

1906 există și astăzi, aflându-se în proprietatea medicului Romeo Stănculescu.

Dezvoltarea urbană cunoscută la începutul secolului XX pune cu acuitate

problema rezolvării

unor obiective de

strictă necesitate:

alimentare cu apă,

iluminat cu electrici-

tate și canalizare. În

acest sens, între 1911-

1912 sub primariatul

lui Ion Belu se

contractează un

împrumut de 800 000

lei, aprobat de

Corpurile Legiuitoare

prin stăruința depusă

de prințul Gheorghe Gr. Cantacuzino, personalitate politică de anvergură. După moartea

sa, în anul 1913, str. Lipscani îi poartă numele în semn de recunoștință pentru bunele

servicii aduse Slatinei.

Documentația lucrărilor de alimentare cu apă, iluminat cu electricitate și

canalizare este întocmită de inginerul M. Colleano, sub direcțiunea inginerului B. Giulini,

iar în urma licitației este declarată câștigătoare societatea I. Motzoi&C. Reschowsky din

București. Se pune în discuție și construirea unei linii de tramvai care să lege moara

Olteanca de pe strada Gimnaziului cu gara, lucrare care urma să fie suportată parțial de

Alexandru Iliescu, proprietarul morii Olteanca. De altfel, Al. Iliescu donează Comunei

Urbane Slatina 50 000 lei pentru alimentare cu apă, în rate anuale de 10 000 lei.

Reconstituirea olacului cu Radu Odobâc (după G. Poboran)



Alimentarea cu apă se făcea prin intermediul

unor puțuri de captație, sistem Lindley, situate sub apa

Oltului. Apa era aspirată în puțul central cu ajutorul

pompelor Sulzer, după care era repompată către

rezervorul de la Castelul de apă construit pe dealul

Grădiște, a cărui înălțime permitea distribuția apei

prin gravitație. Bazinul săpat în pământ aproviziona

orașul de jos, iar apa înmagazinată în bazinul inelar al

turnului deservea partea de sus, populată la un nivel

mai scăzut. În jurul castelului de apă, finalizat în

ianuarie 1912, s-au plantat brazi pentru a proteja apa

stocată de arșița verii.

Consiliul Comunal hotărăște să amplaseze

Uzina electrică la capătul străzii Gimnaziului lângă

Obor și propune să fie contactat arhitectul Francisc

Billek din Craiova (după proiectul căruia se realizase

și Teatrul Național din Caracal); se dorea ca Uzina

electrică să aibă fațade frumoase „cu o arhitectură

corespunzătoare și în stil românesc”.

Energia produsă de Uzina electrică, dată

în folosință la 1 aprilie 1913, era

destinată „în primul rând pentru

producerea forței motrice necesară

pompării apei din oraș, cât și pentru

iluminatul străzilor și al serviciilor din

sarcina Primăriei, iar restul disponibil

pentru trebuințele locuitorilor din raionul

orașului și al autorităților publice din

acest oraș”.

Consiliul Comunal ia în discuție

și alte proiecte îndrăznețe menite să ofere

vechiului târg caracteristicile unui oraș unitar, pe deplin închegat: elaborarea planului de

sistematizare încredințat ing. M. Colleano, amenajarea unui parc pe dealul Grădiște, idee

reluată după primul război mondial, materializată în anul 1924.

La Belle Epoque ce a

cuprins cu efervescență și Slatina

este întreruptă brutal de primul

război mondial.

După doi ani de război în

care dispare aproape ca stat,

România înregistrează cel mai mare

succes: alipirea teritoriilor

românești – Basarabia, Bucovina și

Transilvania – la patria mumă. În

anul de grație 1918, într-un proces

democratic și plebiscitar, se năștea

România Mare, eveniment-centenar

pe care îl sărbătorim în acest an.

Dintr-un manual de geografie

scos de Poboran şi

Spulbereanu în 1912...

...reproducem două imagini reprezentând

Şcoala Ionaşcu...

...şi şcoala Protopopescu



Un uitat- Haralamb G. Lecca (1873-1920)

Dumitru Botar

Puţini scriitori au fost contestaţi şi elogiaţi deopotrivă precum Lecca, însă mulţi

dintre cei care l-au pus la zid au avut în vedere în primul rând omul, care era un caracter

autoritar, incomod, pătimaş, de o sinceritate aproape brutală, situaţie în care cu greu îşi

putea face amici. Nici nu ştim unde să-l mai plasăm (poet sau dramaturg) pentru că unii l-

au apreciat în ambele ipostaze iar alţaii l-au blamat, dar cei mai mulţi au afirmat că rămâne

totuşi un autentic dramaturg, un adevărat

precursor, piesele lui prevestind ziua cea

mare a dramaturgiei româneşti, fapt

relevant pentru cultura unui popor.

Ca poet a fost contestat aproape în

totalitate, poezia sa fiind considerată

minoră, declamatoare, fără valenţe

artistice deosebite (Iorga), versificată cu

uşurinţă şi abilitate, dar comunică puţină

substanţă poetică (,,Istoria Literaturii

române”, vol. III, Ed. Academiei R.S.R.,

1973), are un vers obosit, fără nici o

surprindere în ritm şi rimă (Iorga), este o

lungă trivialitate de un realism hâd (G.

Călinescu). Puţini l-au apreciat, precum

Ilarie Chendi (,,este un artist rafinat” ) sau

Hasdeu (,,nu pot a nu iubi pe Lecca

recunoscând întrânsul o stofă de mare

poet”).

Dacă în ceea ce priveşte poezia

opiniile sunt atât de acide, contribuţia pe

care a adus-o la dezvoltarea teatrului

românesc este în afară de orice discuţie, cu

toate că şi în acest domeniu a fost

contestat vehement de către Mihail

Dragomirescu, Al. Davilla, N. Iorga, G.

Călinescu etc, mai mult sau mai puţin pe considerente profesionale. Au fost însă şi mulţi

cunoscători ai genului care s-au rostit favorabil, considerându-l un factor de seamă în

evoluţia teatrului românesc, un precursor al teatrului nostru social (Ioan Livescu), în timp

ce Radu D. Rosetti care l-a cunoscut îndeaproape remarca serviciul pe care l-a făcut

teatrului românesc apreciindu-l ca remarcabil, subliniind faptul că alături de Davilla şi

Gusti ,,a fost unul dintre oamenii de teatru cei mai pricepuţi”.

Prozatorul şi omul de teatru Liviu Rebreanu afirmă cu toată convingerea că Lecca

ştie să construiască o piesă iar scenariile sale sunt iscusite, ,,este sentenţios în dialog,

cizelat, tăios, cu fraze scurte, sclipitoare”. Categoric, Rebreanu ştie ce spune şi nu face

afirmaţii gratuite atunci când continuă ideea: ,,îşi pregăteşte efectele teatrale cu precizie iar

în scenele cele mari gradaţia este inteligentă”.



Însă cel mai categoric este un alt om de teatru, care cred că exagerează puţin-

Victor Anestin. Acesta afirmă că ,,Din autorii dramatici incitaţi de Caragiale să scrie piese

moderne, Lecca s-a ridicat mai presus decât ceilalţi. Dl. Lecca nu a făcut altceva decât să

urmeze pe dl. Caragiale, suind însă o treaptă mai sus”.

În peioada 1898-1902, piesele sale: ,,Casta Diva”, ,,Suprema forţă”, ,,Câinii”,

,,Cancer la inimă”, ,,Jucătorii de cărţi” etc. erau frecvent jucate pe scenele teatrelor

bucureştene în timp ce astăzi nici un regizor nu se arată preocupat de dramaturgia sa.

Mânuia o limbă frumoasă cu care a captivat o generaţie şi nu cred că poate fi socotit un

dramaturg perimat deşi uitarea a căzut peste el şi opera lui ca un adevărat blestem.

Trist mi se pare faptul că deşi în judeţ există două puternice formaţii de teatru

(Slatina şi Caracal) nu s-a încercat nimic, nici măcar în oraşul natal, acolo unde talentaţii

actori l-ar fi putut readuce în actualitate pe acest om care şi-a jertfit scurta sa viaţă de 47

de ani pentru dramaturgia românească. Ar fi fost bine dacă odată cu inaugurarea Teatrului

din Caracal (2008) s-ar fi prezentat măcar secvenţe din piesele sale iar această instituţie să

primească numele lui. Era un est de iubire şi preţuire, pentru că indiferent de luminile şi

umbrele dramaturgiei sale, trebuie să recunoaştem că pe făaşul creeat de el au pornit şi

ceilalţi autori dramatici români cu piesele lor moderne.

În oraşul natal (Caracal) unde a văzut lumina zilei la 20 februarie 1873, amintirea

lui se păstrează într-un bust de bronz aşezat pe Aleea Bibian din Parcul Poroineanu, dar eu

tot mai sper să fie readus acolo unde a fost, unde de fapt îi este locul, în faţa Teatrului

Naţional.

Sigur, nu se mai poate în faţa lui, dar în locul statuii lui Toma Ruşcă s-ar putea şi

am face astfel nu doar un gest de reparaţie

morală dar mai ales un act de dreptate şi în

ultimă instanţă un act de cultură, rezolvând

cu acest prilej şi o greşeală făcută de

înaintaşii noştri care au trecut pe soclu

greşit data decesului 1918 în loc de 1920

aşa cum este corect.

Decedează la Bucureşti în ziua de 9

martie 1920, fiind înmormântat la Bellu iar

pe mormânt se poate citi epitaful său scris

cu propria mână, pe care-l redau mai jos

pentru ineditul fiorului său impresionant:

,,În sutimi de rânduri mi-am pus

întrebarea

Dacă-i drept că viaţa asta e un rai?

Pentru ce stau triste păsările?

Marea

De ce curge? Vântul de ce strigă:

Vai!

De ce la icoane plânge lumânarea?

De ce lăcrimează viţa când o tai?”

I. Bacalbaşa, Radu Rosetti, H. Lecca, Gr.

Ventura şi G. Ursachi în ,,Jucătorii de

cărţi” (desen de N. Petrescu)



Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (I)

Haralamb G. Lecca

La 145 de ani de la naşterea dramaturgului, traducătorului şi memorialistului

caracalean H.G. Lecca, găsim nimerit să readucem în actualitate jurnalul său de front din

vremea participării la Războiul Balcanic. Cartea este apărută chiar în 1913 şi descrie

realităţile văzute în Bulgaria de ochiul poetului şi nu de militarul care a fost Lecca

(provenit de fapt dintr-o familie de militari).

Lucrarea din care prezentăm aceste fragmente este mai puţin cunoscută, are 104

pagini şi dezvăluie o faţă necunoscută a lui Lecca- profundul său ataşament faţă de

România ,,ţara noastră, România, pentru care zece vieţi de-am avea fiecare, pe toate zece

le-am da!”

Volumul a fost identificat de noi în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din

Bucureşti şi se reproduce respectându-se grafia epocii.

Eram de trei săptămâni la Văratic. Aerul, liniştea şi lipsa de orăşeni îmi prieau.

Bilanţul psiho-trupesc, încheiat în ajun, arăta: 4 kilograme în plus, 11 volume citite şi-o

mare poftă de a scrie. Începusem chiar o baladă, afară, în pridvorul înzorzonat cu maldăre

de clopoţei, de mărgăritare şi de aglice, când aud alături pe-un deal, ţipătul unei trâmbiţi.

Tot atunci, la poartă, trei ţărance în goană trec speriate, întrebând o maică eşită-n drum:

-Ce-o mai fi, măicuţă?

-Ce să fie!... Posnă.

-Aoleo!... Război?

-Păi n-auzi clopotele?

Aşa era. Trei turle, de la trei biserici,

hăuiau nebune, în chemări de clopot.

Am uitat balada, am sărit pălimarul

şi-n cinci minute eram sus în deal. Acolo,

droaie. Trei sate-mprejur, strânse şi de svon,

aşteptau primarul să le citească slova. Şi când

le-a citit-o, un chiot straşnic a ţâşnit deodată

ca dintr-un gât. N-a fost unul care să nu strige

apoi ,,Ura!” şi n-am văzut pe unul să nu-i

sticlească ochii. Numai fetele stau locului

prostite iar mamele, ca varul, oftau foc, ori se

lipeau de câte-un flăcău, văicărindu-se.

Seara, pe la 5, într-o ladă poreclită

,,landou”, două perechi de gloabe osândite la

un fel de ,,perpetuum mobile” prin

neîntrerupte drumuri şi zi şi noapte mă

treceau la pas podul Moldovii, ducându-mă la

Paşcani. Atât am văzut: podul. Încolo, nici

conacul de la Hristeşti, nici priveliştea de la

Monţa spre Văratic, nici lunca Siretului spre

Paşcani- nimic. Patru ceasuri şi mai bine mi-a

fost fiinţa departe-departe, unde mă chemase

trâmbiţa. Volumul memorialistic al lui H. G.

Lecca



Noaptea, în vagon, n-a fost noapte. A doua zi, acasă, să mă fi-ntrebat cineva unde

sînt, n-aşi fi ştiut. Şi-n sfârşit, luni seara, după 13 ore într-un vagon devenit cuşcă de

tortură, m-am pomenit în Bacău, la Regiment.

Încă şease zile de forfot în cazarmă, încă alte trei de sâcâială în tren şi, după

coborârea la Vişina, dintr-o clasă-ntâi purtând pe-o parte lauda ,,Bateria fără frică” iar pe

alta destinaţia ,,Bacău-Sofia”, am încălecat în sfârşit vineri la 4 şi-am pornit, cu brigada,

spre Corabia.

Vişina-Corabia. 15 kilometri, fugăriţi de-o ploaie cu doniţa, pe care unul din regimente a

putut-o păcăli; cellalt însă, leoarcă.

Seara, cum am ajuns, potop. Caii, rău dispuşi după atâtea zile-n tren, bivuacul în

noroi, duruiala de toată noaptea, au fost de ajuns ca să ne strice cheful.

A doua zi, nori, igrasie şi clisă până în glezne. Tocmai la 1 şi 40, după o bogată

colecţie de aşteptări, ba prin oraş, ba pe la divizie, ba pe malul împotmolit al Dunării- am

început a trece podul: trecere cu flori, ca pe-o punte de primejdie plăcută.

Dincolo, în Bulgaria, necunoscut şi stepe. În loc de drum- pârtii, cu făgaşe cât

brazda. Noroi şi ape, berechet. Vite, idem. Bulgari, nici pui. Am mers vreo trei ceasuri,

suflând din greu, până să zărim primul lor sat, căţărat pe coapsa unui deal, sărăcăcios ca şi

el, fără biserică, dar cu multe păsări, spre bucuria batalionului cantonat în el.

Am trecut înainte, liberi, rasna, ca la noi acasă, şi-am dat, minune! de-un drum.

Am dat şi de pomi, şi de oameni şi de-un otomobil beteag, şi de-un convoi de care, şi în

sfârşit, spre înnoptate, de-al doilea sat, Ghigheni-Mahala, prima noastră etapă. Când

m-am lungit, peste un ceas, în cort, la lumina şi la dogoarea unui foc, hrănit cu nuielele

unui fost gard de stână- coada de cometă a farului din Corabia, plimbându-se pe

deasupră-ne, mi-a adus aminte unde sunt. Şi nu ştiu cum, mi-a pierit pofta de mâncare.

Coaja de şvaiţer, din cobur, acolo a rămas.; nici cismele, nici tunica nu mi le-am scos, şi

m-am culcat.

Spre ziuă, somnul, cam iepuresc, mi l-a trezit roua. Fânul-saltea erea umed iar

perina de ploaie, pusă căpătâi, parc-o muiasem atunci. În loc să bombăn, cum se cădea, în

faţa unui aşa supărător fenomen, m-am mulţumit să-mi interpelez organismul, rugându-l a

mă lămuri cum se face că acasă, în pat, învelit, oblojit, cocolit, imediat ce plouă

mă-njunghie al dracului ciolanele iar aici, în frig şi pe jos, ca ţiganii, nu m-a durut nici un

oscior?...

Drept răspuns, un poruncitor ,,Puneţi şeile!” mi-a poruncit şi mie să ies din cort, să

mă spoiesc pe ochi ca să zic că m-am spălat, să beau nişte apă fiartă cu pretenţii de ceai, şi

la 6 punct, avanti.

Nu făcusem

cincizeci de paşi, şi,

deodată Ager, calul

meu, viitor prieten,

singurul din subordo-

naţii mei care nu şi-a dat

deloc în petic, cât a ţinut

campania,- s-a-nfipt

locului, ţintuind urechile

ca un binoclu, asupra

unui soi de burduf cu

picioare, trântit pe-o

H.G. Lecca a fost şi un talentat desenator după cum o

dovedesc ilustraţiile volumului său ,,Octava” (1904), unele

purtând semnătura sa



dungă de şanţ. Burduful erea un biet cal, căzut de inaniţie. Nişte cărăuşi, trecuţi pe-acolo

noaptea, simţindu-l prăpădit, îl deshămaseră şi-l lăsaseră în drum, părăsit. Noroc că nu

murise. I-am dat repede fân din plasa unuia din soldaţii mei, am stat până a-nceput să

mănânce, şi, când m-am uitat apoi îndărăt, de la o cotitură, l-am văzut ridicat în capul

oaselor şi rumegând lacom. Săracul!... Să nu-i fi dat fânul, îl sfâşiau câinii.

Am intrat pe urmă-n marş. 22 de kilometri în 10 ore, spre disperarea artileriei, nu

numai dusă în continuu pas, ci şi oprită într-una, alandala, când prin oboseala pedeştrilor,

când prin simpla poftă a vreunui căruţaş tembel, care ţinea în loc mii de oameni ca să-şi

adape caii.

După primii cinci kilometri grei, cu drumuri mâncate, cu râpe-n Isker, cu surpături

umplute şi cu podeţe putrede, s-a deschis un şes mare, larg, frumos, păzit într-o coastă de

satul Zlatiţa, frate bun, probabil, cu cel din creasta Balcanilor, şi presărat cu zeci de clăi de

fân, cari parcă ne ziceau:

-Poftiţi! V-aşteptăm!

Nici nu se putea mai nimerit loc ca

să-şi vadă un general Divizia. Şi, după ce

s-a scurs toată, 20 de mii de oameni, toţi

privitorii, mari şi mici, ofiţeri şi trupă şi de

stat-major, au conchis că infanteria e molâie

şi dezordonată, că, prin urmare, ţăranul,

reputat că duce la tăvăleală, nu şi-ar merita

faima decât la el acasă, adică numai pentru

un minimum de muncă, că, cum îi ceri o

sforţare, nedeprins fiind, şovăie, şi că din

contra, artileria e bună, şi ca-nfăţişare şi ca

fond: disciplinată, conştientă şi, punct

important, solidară. Când se-nnămoleşte un

tun- s-a văzut asta pe urmă, în dese

împrejurări- sau când cade un cal, toţi, ca

unul, sar de pun mâna, fără nici un ordin,

spontan, instinctiv- pe când infanteristul,

trece chiar pe lângă un camarad căzut, fără

să-l vadă, şi puţin îi pasă că o căruţă din

coloana lui s-a răsturnat sau şi-a rupt osia.

Mai departe, toiul căldurii culcase pe drum, pe sub pomi, pâlcuri de iude

deghizate-n rumuni, nu sângeraţi de bocance, sau doborâţi de răniţi, cei doi calâi ai piotii-

nu numai ubusiţi, iar când au ajuns în Rahoviţa, lipsa de pân-atunci de fântâni a stârnit o

năvală straşnică la gratiile cârciumilor şi-un asalt cu delir la şipote.

Rahoviţa e primul sat bulgăresc, văzut de-aproape şi de-a-ntregul. Pustiu,

grămădit, cu bătrâni jerpeliţi, fără ţipenie de femei, vieţuind numai prin ferestruica câte

unui han, unde stăpânul vindea prin obloane vin, rachiu şi coniac.

Am descălicat sub un salcâm, din curtea unui fruntaş- baricadat cine ştie unde,

căci nu s-a zărit- şi-am văzut de-acolo, sub mine, tot satul, ca-ntr-o albie.

Toate casele la drum, cu două caturi, îngrădite, de cărămidă şi piatră, nelipsindu-i

nici uneia şura de vite şi pătulul de porumb, cesta din urmă fiind mai totdeauna alipit casii,

chiar la bogătaşi. În multe balcoane sunt oale cu flori, iar porţile unora au coperişuri în

stilul nostru mânăstiresc. Catul de jos e magazie, loc de păstrare; nu e locuit decât cel de

sus. Pardoseala celui dintâi e de scânduri; a celuilalt, de lut spoit. Ferestrele mari, cu câte



patru ochiuri, au ori gratii ori obloane . Când e regiune

pietroasă, ca aci, toate clădirile sunt învelite cu lespezi

suprapuse, altfel decât în satele de câmp, unde am văzut

mai târziu că acoperişurile sunt de olane.

Biserica, curată şi masivă, cu turnuri scunde,

parcă-ar fi fost adăugate mai târziu, priveghea mândră,

amintind prin curbele arhitecturii moscheele otomane.

În schimb, puţinii locuitori neascunşi erau osoşi,

posaci şi murdari, parcă nu se dezbrăcaseră de luni

întregi. Şi m-am convins cu timpul, după mai lungă

şedere în Bulgaria, că murdăria aceasta nu era mărginită

la bătrânii aceia, la pleava rămasă spre paza satelor

părăsite, şi că e deosebire mare între interiorul şi

exteriorul bulgăresc. Aspectul oricărui sat e rânduit, e

gospodin, aproape bogat; iar realitatea, adică viaţa, e

sgârcită şi răpănoasă. Doar atât că mănâncă pâine în loc

de mămăligă;

încolo, nici

cirezile de vite,

nici turmele de oi,

nici cetele de

porci, nici

treieratul cu

maşina, nici bogăţiile de pe câmp nu le-mbunează

traiul. Un singur pat; numai o masă; scaune, rar;

mai rar saltele; velinţa-n zdrenţe- nimic din ce

promitea belşugul înfăţişării. În fiecare ţăran e un

sgârcit, care strânge ca să rabde.

Am plecat în sfârşit şi de-acolo. Din când

în când, rotunjimile îmbinate ale dealurilor se

coborau, dezvăluindu-ne o luncă aburie ca a

Siretului,

plină de

păşuni şi de turme. Pe cât am asudat şi-am ocărât

toată ziua, pe atât am chiuit de bucurie seara, la

Staroslei, a doua etapă pe malul umbrit şi răcoros al

Iskerului, unde-am dat peste o herghelie regală din

care, zice-se, mulţi cavalerişti de-ai noştri se

chivernisiseră cu cai de soi. Până şi sublocotenenţii

îşi luaseră cel puţin câte un mânz, cum am văzut

unul peste vreo săptămână, la Ceranoviţa, printre

caii de rezervă ai unui escadron din 11 Roşiori.

O baie-n braga râului şi-o ciorbă cu

zgârciuri de la cazan mi-au încheiat ziua, urmată de

înc-o noapte-n cort, vânând ţânţari.

A doua zi, luni, 8 iulie, sub cer noros,

numai o jumătate de poştă şi ,,numai” în patru

ceasuri, până la Mahlâta, sat ceva mai chipeş, pe



acelaşi râu, cu bivuac iarăşi bine ales şi cu cea mai dulce budincă; somn după masă. Păcat

că s-a sfârşit dramatic, adică mi l-a speriat spaima celor cari, auzind că nişte ofiţeri ai

noştri trag la ţintă spre a-şi deprinde ochiul, au luat împuşcăturile drept o surprindere

inamică, şi mai-mai să dea alarma.

Aici, la Mahlâta, s-au ivit primii bulgari întorşi dinspre Cealalgea, şi tot aici s-a

svonit că, pe deoparte, un aeroplan străin a trecut peste tabără spionându-ne, iar pe de alta,

că un căpitan al lor, travestit, a fost prins luând planuri şi că o Divizie de cavalerie fusese

atacată de bulgari în pasul Orhaniei. Toate basme, cari au întărâtat soldaţii, făcându-i să-şi

verse necazul în grădinile unui zarzavaiu. Grindina să fi trecut prin ele, tot ar mai fi iertat

un ardei; mânia oastei, nu!...

Seara, adio ciorbă. Fiind rânduit de Brigadă să mă duc la Divizie spre a lua

ordinele, cari, până să treacă discuţiile, zăpăceala necunoscutului şi mai ales prânzul, nu

mi-au fost date decât spre miezul nopţii, tocmai pe la 1 mi-am revăzut cortul şi ţânţărimea,

care m-aştepta cu o nerăbdare de concubină abandonată. Am tratat-o nu cu arţag, ci

diplomatic, prezentându-i o cârpă aprinsă, şi, ca să evit o imediată răzbunare, m-am suit pe

o măgură vecină, să văd bivuacul.

Feerie!... Şase regimente incendiau atmosfera cu flacăra focurilor aprinse. Fumul,

suit în rotogoale, roşea pomii, dându-le înfăţişări de stâni. Din corturile înghesuite ca nişte

grămezi de prund, venea o-nvălmăşeală de glasuri, huind ca o laie de ţigani răculaţi.

Iar peste toate, noaptea, urâtă, fără stele

Chemându-şi vârcolacii şi gândurile rele.

Dela Mahlâta la Radomirci, nu atât mers cât pâclă, dar prin locuri fertile, cu

tablouri de pictor. Izvoare multe şi multă umbră.

Am dat de o mult aşteptată gară, Teliş, memorabilă prin confiscarea unor vagoane

cu grâu şi prin descoperirea într-o cârciumă a două portrete ale lui Daneff, unul din iunie

iar celălalt recent, legate ca printr-o trăsură de unire cu harta Marei Împărăţii Bulgare,

întinsă ca un labirint:

din Adriatica-n Egee şi dela Dunăre-n Corint

Tot drumul, plin de cute şi de-ntortocheri, ne-a pregătit cunoştinţa cu viitoarele

trecători, în care toţi s-au convins când le-au văzut, că, dacă bulgarii ne-ar fi rezistat,

le-ar fi ajuns câteva batalioane, cu două-trei duzini de mitraliere, ca să ne secere.

Am lăsat la o parte matca noroioasă a roşcatului Isker, am aplaudat ,,dezertarea” a

doi bivoli indignaţi, cari, profitând de o baltă, au rupt jugul şi-au pornit-o în galop, până-au

scăpat de sclavia rechiziţiei, am făcut apoi haz văzând câţiva boi cum păşteau, sub leneşa

pază a câtorva soldaţi, cari, spre uşurare, îşi legaseră mantalele între coarnele lor- şi-am

răbdat de sete până la Peserevo-, cătun poetic, răcorit de ape şi demn de menţiune, prin

dărnicia unui locuitor care ghicind cu ce jind mă uit la grădina lui plină de corcoduşi

încărcaţi, mi-a dăruit o creangă, roşie ca o ghirlandă.

Nu mult apoi, după o coamă de deal, ni s-a deschis cea mai admirabilă privelişte

de pân-atunci: zidul violet al Balcanilor, spre care ducea o şosea, umbrită de peri pădureţi

şi jalonată de telegraful, ale cărui sârme atârnau, pe alocuri, tăiate de premergători.

Când am intrat în curtea unei case din Radomirci, ca s-adăpostesc caii brigăzii, trei

fetiţe şi-o bătrână ne-au întâmpinat bocindu-se. Tălmăcindu-le printr-un soldat dobrogean

că nu le vom face nici un rău, baba ne-a lămurit că nu de frică plâng, ci pentru că venirea

noastră le-a reamintit cruzimea războiului lor, care-i luase cinci băieţi.

Pe la 5, ne-a sosit prima poştă, primele scrisori din ţară, iar după ele, drrr... o tobă:

primarul îşi chema sătenii să le citească pe bulgăreşte, următoarea proclamaţie: ,,Armata

română a călcat peste raniţele Bulgariei, silită de împrejurări, iar nu din duşmănie către



poporul bulgar. Ţinta

noastră e de a pune capăt

unei stări de lucruri

primejdioasă pentru toate

ţările vecine Bulgariei, şi

care apasă chiar populaţia

bulgară. Dacă vom fi

nevoiţi, pentru atingerea

acestei ţinte să

întrebuinţăm armele,

populaţia paşnică n-are a

se nelinişti. Soldatul

român e tot atât de

disciplinat, pe cât e de

brav, şi nu va fi decât

blând şi binevoitor cu

locuitorii din sate şi

oraşe, pentru a căror

liberare de sub jug şi-a vărsat sângele la 77, alături de viteaza armată rusească. Fiecare

să-şi vadă deci de ocupaţaiile sale zilnice, deplin încrezător că nu i se va pricinui, pe nici o

cale, vr-o stânjenire, sau vr-un neajuns din partea ostaşilor români.

Comand. de căpetenie, Ferdinand.”

Vorbe frumoase, dar cam în doi peri, cam cu portiţe, întreţinând în noi un

neastâmpăr, cu care ne-a fost greu să ne dedăm. Nesiguranţa zilei următoare se traducea în

veşnica întrebare: unde şi pentru ce ne ducem? Aşa că, multă vreme, în miile de oameni

cari ne treceau pe dinainte, necazul ne făcea să fim nedrepţi, şi să nu vedem decât

murdărie încuibată, stârpire de muncă şi inteligenţă-n surghiun- de ce? Pentru fudulia unui

arbitragiu.

Am mâncat, totuşi, cu foame, un pui mai mult pârlit decât fript şi doi pumni de

prune acre, culese din pomii şcolii, în al cărei pridvor am şi dormit.

Amintirile unui scriitor slătinean (XVIII)

Ion Lazu

Anul 2007

Vineri 8 martie, 07, vizită la dl. Dinu Rocco şi la fiica sa Mihaela Roco,

profesoară universitară, dr. în psihologie, din căsătoria lui DR cu fiica poetului român

Charles Adolph Cantacuzino, moartă prin 1969. Am aflat toate astea dintr-o discuție la

telefon. Soneria roşie, greu de depistat printre grilaje şi viţe. Mare problemă cu păzitul

uriaşului câine, într-un colţ al holului, în timp ce eu mă strecuram înfricoşat pe scări.

Acolo, surpriză: dna Victoria Dragu, revăzută după 3-4 decenii, practic de pe vremea

cenaclului Labiş, deci pe care nu o recunosc, spre jena mea, poate şi a ei. Lungit în pat, un

venerabil la 90 de ani, care se ridică un pic şi facem puţină conversaţie: se simte ceva mai

bine sau ceva mai rău decât în ultimele zile. Facem şi 2-3 poze. El însuşi specialist, cu

lucrări ştiinţifice. Scriitoarea Victoria Dragu-Dimitriu venită să asiste la discuţie, dar în

fapt o obişnuită a casei, căci cultivă astfel de relaţii cu vechile familii boiereşti şi de

Monograma poetului Haralamb G. Lecca



intelectuali urgisiţi şi scrie în acest fel cărţi minunate, necesare. O felicit pentru intrarea în

Uniune, deodată cu Lidia. Iată un alt gen de abordare a destinului de scriitor. Este din seria

Mălăncioiu, Melinescu, Buzea, Raicev, a debutat la rând cu ele dar dintr-un motiv sau

altul a pierdut contactul cu plutonul, fie că i-a fost de-ajuns iubirea soţului ei Ştefan

Dimitriu, fie că s-a lăsat absorbită de colaborarea la radio, de probleme familiale, dar mai

curând retrasă prin firea ei potolită, de bun simţ, răbdătoare. A scos nişte cărţi, unele cu

foarte bun ecou, dar s-a sfiit să ceară intrarea în Uniune. Şi iată, o dată cu ieşirea la pensie,

această soţie de scriitor şi soră de scriitor, e vorba despre Doru Davidovici, scriitorul-

pilot, dispărut prea curând, ajunge acolo unde îi era locul de drept încă din anii 70. Punem

la punct datele pentru fixarea unei plăci memoriale scriitorului nostru, mai cunoscut la

Paris decât acasă, pentru că acolo îi apărea mai în fiecare an un nou roman. Prieten cu Ch.

Baudelaire, cu alți corifei ai vremii.

15 martie 2007. De dimineaţă telefon de la G. Chifu, îmi spune că a arătat lista şi

preşedintele i-a trasat sarcina să mă capaciteze, pentru că Uniunea nu are oameni, ar

însemna să blocheze un funcţionar cu această problemă – şi că se vor gândi la o modalitate

de plată pentru mine. Îi spun că altele au fost intenţiile mele, crezusem că se vor implica

cei de la Muzeu, cei de la Asociaţie, dar dacă aşa stau lucrurile, în câteva zile mă voi

debarasa de nişte probleme urgente, după care mă voi prezenta şi mă voi ocupa personal

de proiectul plăci memoriale.

23 martie, vineri. Joi, o seară de neuitat, la Teatrul studenţesc Podul, Gâlceava

sonetelor de la Neptun, trei poeţi, colegi de generaţie: Istrate, Lazu, Murgeanu, prezentând

„manuscrisele de la Marea Neagră”; ne susţine Ţone, vorbind foarte frumos despre cei doi

pe care i-a editat: Lazu şi Murgeanu. Iar pe Istrate îl doreşte în colecţia Ediţii definitive...

Azi obţin semnătura lui Gârbea. Acolo şi Bujor N., ceea ce le derutează pe

doamnele din antecameră. Plătesc cotizaţia, vizez legitimaţia, îi spun câte ceva lui BN

despre întâlnirea de aseară. Gârbea îmi cere poze de la lectură, pentru dosarul lor. I le voi

trimite prin mail. Apare de dincolo Gelu Voican şi aflând că am fost geolog (promoţia 61,

el 63), mă întreabă de Zah, de Şeclăman etc.; şi reiese că povestea cu clitorisul a apărut în

interviu dintr-o eroare, GV citase o zicere de-a lui Paul Barbăneagră.

Fug la România literară, clădirea-anexă a Casei Vernescu e în renovare, directorul

economic Al. Istrate tocmai plecase. Dar mai înainte mă întâlnisem cu Marin Bălosu la

chioşc (nu e vreo poreclă, nu e numele unui personaj din Preda, e chiar numele lui din

acte), mergem la poarta MNLR şi îmi arată DVD-ul tras de el aseară la Pod, foarte reuşit.

Coborâm să bem o halbă şi-mi spune diverse avataruri de dizident. Tipograf, dat afară ca

periculos, nevoit să facă diverse munci de hamal, altfel prieten cu Emil C., cu Corneliu

C., cu Liiceanu, Patapievici, Blandiana, după cum se prezintă. Admirator al meu, ce-i

drept știu că a fost la lansarea Veneticilor, acolo i-a văzut în sală pe Emil C., la tribună pe

Blandiana, a auzit toate laudele şi s-a pătruns. Se oferă să mă însoţească la fixarea plăcilor,

să facem un film emoţionant etc. Ar fi o idee. Dar omul vrea să câştige un ban - de unde?

Pentru zilele următoare: Să obţin de la CopyRo adresele unor scriitori dispăruţi.

24 martie 2007, duminică. Toată ziua corectez la Pândă şi seducţie, de N. Breban,

pe care o termin la 23:00. Mâine atac lista adreselor. Voi merge mai întâi la Muzeu,

(Corneliu Lupeş, Valentina Pituţ, Simona Cioculescu), apoi la Asociaţie, la Istrate şi la

Copyro; apoi caut străzile pe internet.

Pândă şi seducţie, construit mai simplu ca îndeobşte, chiar mai riguros. Ca în toate

cărţile lui NB, acţiunea se întinde peste „un fond de plictiseală generală”, p. 46. Nici un

personaj de prim plan nu e normal, ci paranoid, de nu de-a dreptul nebun, p 47; inşi-

prieteni care mint mai mult sau mai puţin, nimic strict, zona ambiguităţilor, toţi mai mult



sau mai puţin pânditori, provocatori: „Treaba mea este să fiu un martor limbut,

amestecând mereu adevărul cu minciuna..., cu ficţiunea. Un scriitor trebuie să fie un bun

mitoman...”. Nelipsitele teme ale lui NB: pânda, posesia, Stendhal, Dostoievski,

Nietzsche, Gogol-Cicicov. A înţelege egal a accepta. „Propriul daimon... Vorbăria mea

exaltată... Întârziat în pubertate... Ratarea mea melodioasă... Controlarea tuturor prin toţi...

Celebru, arogant şi fără sprijin de sus...”.

28 martie 2007. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă Tabelul

celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din

cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese,

dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, ceea ce pare

incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două aflate la îndemână, spune

că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să

expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la

Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti care ar putea fi bătute la o

dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului

bine făcut? Merg la Casa Vernescu, omul lui Al. Istrate iese după mine pe coridor, îi

predau ultima listă, se pare că nu mă poate ajuta cu adresele celor decedaţi: la ei nu vin

decât cei ce au de luat bani, pe ştat, cu buletinul şi atât. Nu au şi adresele, cu atât mai puţin

cele de altădată. Poate la Uniune... de unde venisem la ei. Cu doar câteva adrese mai noi:

Paleologu, Chimet, Zaciu. Şi aflu în ultimă instanţă că dosarele de la cadre au dispărut în

zilele Revoluţiei. Chiar aşa!

La colţul cu Academia mă văd cu Ioan Lăcustă şi Constantin Stan şi spunându-le

despre luptele mele, Ioan L. îmi sugerează să încerc la Biblioteca Academiei sau la BCS

sau BCU, consultând anuarele de pe vremuri şi cărţile de telefon. Un om bine orientat. Ar

fi ceva! La câţiva paşi mai încolo, pe Mihail Moxa opreşte lângă mine cineva pe a cărui

maşină scrie Pagini aurii. La plesneală, îi cer un exemplar şi culmea este că mi-l întinde

imediat prin geamul deschis, altfel n-aş fi îndrăznit să-l abordez. Am deci planul străzilor

din capitală. Asta îmi dă ideea să fac un alt tabel, cu Străzile din Bucureşti care au nume

de scriitori. Şi să-l depun la Asociaţie. Ca să înfăptuieşti ceva, cât de cât, dar asta nu se

prea ştie pe la noi, nu-ţi trebuiesc decât trei lucruri: să ai ideea, și tot tu să preiei iniţiativa

şi să duci lucrul la bun sfârşit...

Intru la Dan Condeescu şi-mi promite că va scoate cât de curând manuscrisul meu

(care zace la ei de ani, cu menţiunea: pe mâinile bunilor mei prieteni) Tinereţea pe

sfârşite.

Ceva ce-mi sare în ochi abia azi: de ce în martie ‟44 noi eram încă cetăţeni

sovietici, cum pretindeau autorităţile comuniste? Apoi îmi cade fisa: era încă un abuz de-al

sovieticilor, deşi noi recăpătasem cetăţenia română în ‟41...

31 martie 07, sâmbătă. Ieri şi astăzi în casă – m-a întors răceala... Scot din ghidul

Pagini aurii străzile cu nume de scriitori, azi pe planşele aceluiaşi ghid punctez adresele

celor de pe lista cu viitoarele plăci, cu numărul din tabel, ca să le depistez mai lesne când

sunt la drum. Dar câte adrese mai sunt de depistat!

4 aprilie 2007 şi miercuri. Prima zi de alergătură pentru identificarea imobilelor

unde au locuit marii scriitori dispăruţi: Plec de acasă înainte de ora 10, încă nehotărât din

ce latură să atac harta Bucureştiului, pe care încă de ieri-alaltăieri am însemnat locul unor

adrese. Iar pe listă sunt mai mult de 50 de nume, nu la toate le-am putut stabili ultimul

domiciliu, sau oricum o adresă unde s-ar cuveni să punem placa memorială a scriitorului

respectiv. Ca să plec de la un punct de sprijin cunoscut mie (ca în cercetare, ca în meseria

de geolog), fac două poze la intrarea în blocul unde a locuit Cezar Baltag. Pe drum spre



metrou, mă hotărăsc să intru la Dristor 2, cu gând să ies la Victoriei, dar mă răzgândesc: să

refacem legătura, să asigurăm continuitatea!

Ies deci la Dinamo, ajung în calea Dorobanţi, revin la Intrarea Camil Petrescu,

scriitor, mie cunoscută, căci pe colţ a locuit un coleg de facultate la care am făcut un

revelion; la celălalt colţ, cu casă fără etaj, întreb de casa C.P. pe o doamnă în vârstă, slabă,

în halat, care evolua fantomatic prin grădiniţă. Păşeşte cu grijă printre lăstarii de stânjenei,

văd că încă nu are flori pe straturi, mă întreb unde sunt zambilele de altădată, - sau poate

zambilele se încăpăţânează să nu înflorească printre zidurile şi în ungherele întunecoase

ale Bucureştilor? - doamna vine la gard, acum văd că e tare în vârstă, însă vopsită blond,

derutant pe cât se poate; acum şi ea aude ce-i spun, o întreb de casa lui Camil, îmi spune

că mai departe, pe stânga, la numărul 3, unde acum stă Dan Iordăchescu. Trec de două

firme noi, reamenajate, îmi dau seama că aş fi putut să o întreb pe doamna din grădiniţă,

pe care o bănuiesc a fi trăit aici dintotdeauna, sau măcar de la căsătorie, dacă l-a cunoscut

sau l-a văzut pe scriitor (micuţ, surd încă de pe vremea războiului, cu marii lui ochi verzi,

care ”au văzut idei”), pe vremea când locuia pe străduţa asta. Dar fapt este că sunt la

începutul ostilităţilor şi nu mi-am pus încă la punct o strategie din care să mă aleg cu un

maxim de informaţii... Mi-l închipui pe Camil plecând în preumblările lui zilnice pe străzi,

să observe oamenii, să facă însemnări cu caracter meteorologic şi privind evoluţia

vegetaţiei, necesare când îşi scrie romanele „de ficţiune”. Zăresc pe stânga o vilă extinsă

pe lăţime, cu faţadă domnoasă, retrasă de la stradă (pe cât se poate asta în centrul unui

Bucureşti ultraaglomerat), cu un fel de curte-peron-grădiniţă în faţă, iar în stânga treptelor

de la intrare, cam greu de văzut printre fire electrice şi crengi, un basorelief în bronz al

scriitorului, însă doar atât, fără placă memorială. Practic un oval aproape negru, iar chipul

nu se prea descifrează de la această distanţă. Fac două poze. Un vecin îmi spune că Dan

Iordăchescu a cumpărat vila de la văduva lui Camil, care a plecat în străinătate acum vreo

20 de ani. Să fie vorba despre actriţa Lucia Mara, pe care eu însumi am văzut-o pe scenă,

nu neapărat extraordinară, dar având cotă bună, jucând roluri extinse şi despre care cineva

mi-a spus (poate C.), că în ultimii ani ai maestrului aducea boxeuri în casă... Să înţeleg că

vila a aparţinut marelui scriitor? Ar însemna că înainte de război un mare scriitor îşi putea

cumpăra o casă. Locul e bun, ferit de trafic, propice scribului, dar, pe de altă parte, mai

nimeni nu trece pe străduţa asta gen fundătură, aşa că basorelieful respectiv (indescifrabil

de pe trotuar…) este ignorat de toţi. N-ar fi cazul să-i punem totuşi o placă memorială

propriu-zisă, la numărul 58 de pe strada Câmpineanu, unde a locuit înainte de război?

L-am depistat în cartea de telefon a vremii. Să găsesc numărul respectiv. (Notă ulterioară:

imobilul nu mai există, ar fi fost pe la blocul turn dinspre Sala Palatului.)

Mă lansez de-acum cu curaj în căutarea adresei lui Iosif Naghiu, înapoi pe Ştefan

cel Mare, trec de stadion, intru în spatele blocurilor de 10 etaje care străjuiesc bulevardul,

aici în spatele frontului de mari blocuri parcă e o altă lume, căci mai departe de parcările

pentru locatari sunt casele cu două-trei nivele ale vechiului oraş. Găsesc blocul, găsesc

scara, tocmai bine, căci ieşea cineva, întreb, nu ştie -, nici nu-i de mirare, cu teribila

fluctuaţie din blocuri; coboară un alt domn, ca la 30-35 ani, înalt, elegant, alură sportivă,

atent, receptiv, înţelege din prima, îl aud: ar fi o onoare pentru bloc; nu pierd nici o clipă

să-i livrez toate amănuntele despre Naghiu: înalt de tot, sobru, cehovian, cu bărbuţă

roşcată, poet, prozator, dramaturg, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti – cred

că Naghiu ar fi mulţumit de prestaţia mea, dacă nu şi puţin mirat, nu? Şi îmi dau seama că

o fac cu toată convingerea, indiferent de părerea mea personală despre scrisul celui în

cauză; locatarul l-a cunoscut pe Naghiu, erau în bune relaţii. Dar, zice, chibzuit: să nu

cumva să pun placa în faţa blocului, unde ce-i drept, e mare circulaţie de oameni, însă



acolo faţada e acoperită de o teribilă înghesuială de firme... De acord, aşa văd şi eu

lucrurile, am studiat situaţia. Iar pentru aprobare să apelez la preşedintele asociaţiei de la

scara vecină, dl Câmpeanu. Sun la interfonul indicat, mi se deschide, urc cu liftul, acasă

este doar soţia preşedintelui, el e la spital, mâine se operează fiica. Să dau un telefon

diseară. Mi-l dictează, ea crede că îşi va da acordul pentru instalarea plăcii.

Cobor, fac două poze cu intrarea la scara lui Naghiu şi ies din nou la şosea, ca să

ajung la intersecţia cu Barbu Văcărescu. Ţintă cartierul Floreasca. O zi primăvăratică; aş

vrea să identific casa lui Eugen Botez-Jean Bart. Planul îmi indică o stradă Doamna Oltea

desprinzându-se din Barbu Văcărescu, imediat pe partea stângă. Îl abordez pe un ins care

îşi spală maşina, la intrarea garajului, îmi indică prin gesturi: undeva, mai departe - însă eu

găsesc la doar câţiva paşi intrarea pe strada căutată, planul meu e mai deştept decât al

domnului Logan. De unde ştiu că Eugen Botez a stat pe strada asta? Păi din cartea de

telefon a anilor 30, consultată la Academie. Strada Doamna Oltea nu are case decât pe

partea dreaptă, iar în stânga, îmi dau seama, este zidul spre stadionul Dinamo. Case

liniştite, parcă o enclavă de vechi cartier, netulburat de schimbările acestor ultime decenii.

Spaţii aerisite. Zarzări înfloriţi. Dar devin neliniştit, căci caut un număr 158, iar strada, cât

o văd eu, nu e destul de lungă şi nu poate cuprinde nici jumătate dintre ele. La nr. 56 deja

intru la idei, întreb pe o doamnă pândită la geam: nu ştie, dar mă îndrumă la o doamnă de

vis-a-vis, în vârstă. O chem la portiţă. Nu ştie de un Jean Bart, nici de Eugen Botez, deşi o

stradă cu numele acesta există în cartier. Oamenii aceştia pe ce lume trăiesc? Derută. Iată

ce-mi spune, totuşi: la nr. 62 a stat nepoata lui Kogălniceanu. A stat, dar nu mai trăieşte...

Ajung la intersecţie, îmi apare din dreapta un domn pe bicicletă, ca la 60 de ani, îi

fac semn să oprească. Nu ştie de un număr 158, iar Jean Bart a fost un actor care trăia pe-o

stradă vecină, a jucat în filmul Erupţia şi i-o trăgea Licăi Gheorghiu. Ştiţi cine era Lica?

Păi ştiu... Iar strada Eugen Botez e ca o potcoavă, îmi spune: pleacă din Barbu Văcărescu,

ocoleşte spre stadion şi revine în Barbu Văcărescu. Derutat, merg mai departe pe str.

Doamna Oltea, dar ea se opreşte la numărul 76. Eh, aici deja sunt case-vile în

reconstrucţie, în transformare. Trec pe strada Eugen Botez şi avansez pe partea ei stângă,

foarte atent. Aşa că printr-un noroc zăresc o tăbliţă veche, uitată, dar cât de necesară mie!

pe care scrie Eugen Botez, fostă Parc D-na Oltea nr. 154. Măi să fie! Înseamnă că a

existat o altă numerotaţie şi că eu mă aflu foarte aproape de ceea ce caut. Caut înainte şi

înapoi, din calculele mele reiese că e una dintre casele dinspre zidul depoului auto

Floreasca. Aleg o casă cu poatra deschisă, strig generic: Allo, Allo!, apare o doamnă la

scara din spatele clădirii, intru, întreb. Ea e aici de exact 50 de ani, de când a terminat

facultatea, este de fel din Iaşi, dar spre mirarea mea nu ştie de scriitorul de la Viaţa

românească Jean Bart, de Comandor, de... Nici ieşenii nu se citesc între ei? Ies, revin la

intersecţie, tot socotind numerele vechi din doi în doi. Există pe hartă, văd abia acum, un

parc Eugen Botez. Şi o stradă Comandor E. Botez. Apar două doamne foarte vârstnice, le

întreb de Jean Bart, de Eugen Botez, nu au auzit de scriitor, nici de Comandor, însă una

dintre ele îşi aminteşte că pe o altă stradă se află casa lui Grigore Băjenaru, acum decedat,

autorul cărţii Cişmigiu et Co. Am să dau singur de adresa respectivă, ea nu mă poate

însoţi, are mari dureri de picioare. Cu atât mai puţin cealaltă, chiar mai dărăpănată decât

prima, roşcată la faţă, basedofiană, cu ochelari groşi de-un deget. E sora ei, îmi spune, a

venit în vizită, din Canada. Eu, totdeauna galant: Aţi pândit o vreme foarte frumoasă, ia

uităţi ce magnolii minunate! Şi cea mai tânără, localnica, nemairezistând seducţiei mele, îi

transferă cheile surorii mai mari, explicându-i ce şi cum, declarându-mi că mă însoţeşte

până la casa Băjenaru.



Pornim, în ritmul ales de însoţitoarea mea prea amabilă. Îmi spune că mai este o

casă, pe colţ, cu un înscris, însă nu l-a citit niciodată. Soţie de medic ORL-ist, decedat, iar

unicul lor fiu este plecat în Germania. Mergând în acest ritm „de recuperare”, pe strada

Buestrului, zăresc o placă memorială pentru pictorul Schwaitzer-Cumpăna. Însoţitoarei

mele nu-i reproşez că nu mi-a spus nimic despre această placă, din stricta ei vecinătate.

Îmi amintesc a fi asistat la un vernisaj S.-C., la galeria Simeza, pe la mijlocul anilor 60,

împreună cu colegul Lungu Petre, asta după ce, tot acolo, văzusem Păsările căzând ale lui

Eugen Ciucă, plecat mai apoi în Italia, din câte am aflat. Fac două poze, din mers. Ea are

mari dureri faciale, un coleg al soţului a consultat-o, nu are ce-i face. Zic, foarte doct: Cea

mai păcătoasă durere facială: nevralgia de trigemen! (Vorba lui Mircea Crişan: Cultura

mi-am făcut-o din conversaţii...) Şi, pe când mergeam spre casa lui Gr. Băjenaru, ne

pomenim la colţul unde doamna cea amabilă îmi arată o inscripţie, cea pe care nu a citit-o

niciodată. Minune! Este vorba despre basorelieful cu placă memorială al lui Jean Bart! Iată

că Uniunea, Muzeul, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria

scriitorilor dispăruţi! Comandorul a cărui adresă o căutam, în ideea de a-i pune o placă

memorială autorului lui Europolis...

Doamna rămâne crucită. Iar eu cum nu se poate mai mirat. Ce-i drept, placa este

pusă de curând, aurie, strălucitoare-şanjantă, pe metal, deci cam greu să citeşti din stradă.

Răsuflu uşurat. O excursie instructivă. Mergem mai departe, la colţul spre Calea

Floreasca, pe stânga, e o casă mare, o vilă cu etaj şi cu două intrări: aici a locuit Grigore

Băjenaru. Un domn în curte, spre 40 de ani, care se declară mai nou în cartier, dar amabil

îmi dă telefonul lor, să vorbesc deseară cu soţia, care ştie mai multe, căci dânsa a copilărit

aici. Revenim încetinel la vila Botez, o rog pe amabila doamnă să stea în faţa inscripţiei,

vreau să intre în poză. Fac poze şi notez ce scrie sub efigia de bronz a bărbosului căpitan:

„Aici a trăit şi a creat între anii 1928-1933 comandorul Eugen Botez 1874-1933 prozator

şi publicist de marină cu pseudonimul Jean Bart, membru fondator şi secretar al Ligii

Navale Române. Liga navală română, 2003”.

Şi aflu că amabila mea însoţitoare provine din extremul nord al ţării, practic din

Bucovina şi se numeşte Şerban Varvara. Nume românesc, zic. Doamnă!, exclam, într-o

ieşire sentimentală, şi eu sunt refugiat basarabean, am plecat de-acolo la numai 4 ani, însă

îmi amintesc şi azi că pe una dintre vecinele noastre o chema Varvara, cu ai cărei copii mă

jucam în drum. (Şi nu-i mai spun că una dintre primele mele amintiri este acea femeie care

chemase puişorii şi le azvârlea bulgur – boabe de grâu măcinate foarte mare). Poate nu mă

credeţi: dar nici nu vă daţi seama ce bine se leagă lucrurile în viaţa asta, îi spun, cu fior. O

mai conduc câţiva paşi, apoi îmi iau rămas bun, sub semnul acestei emoţii izbucnite

irepresibil.

Prefecţii judeţului Romanaţi (X)

Cornel Manolescu

DOBRIAN, ILIE ( ILARIE ) GH. 1. 1941, ianuarie 21 – septembrie 9, prefect

delegat. Lt.col. Delegat prin D.168 din 1941, ianuarie 30. 2.1944, septembrie 1 – 1945,

februarie 15,prefect de Romanați

Numit prin D. R. 1642, din 1944, septembrie 1.

Lt.col. Dobrian Gh.Ilie, s-a născut în comuna doljeană Poiana Mare, la 1

noiembrie 1893.



Prin Decretul nr.168, din 30 ianuarie 1941, este delegat a îndeplini funcția de

prefect al județului Romanați.

,,MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

GENERAL ION ANTONESCU

Conducătorul Statului Român și Președintele Consiliului de Miniștri

Asupra raportului d-lui ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor

Interne cu Nr.1.798 P. din 1941;

În baza dispozițiunilor decretelor-legi Nr. 3.052 din 5 Septembrie și Nr.3.072, din

7 Septembrie 1940.

Art.I.-Următorii ofițeri superiori se deleagă a îndeplini funcțiunea de prefect de

județ:

*D-lt.col. Măescu E.Victor, la județul Dorohoi.

*D-l col. Zănescu C.Ion , la județul Olt.

*D-l lt. col. Dobrian, la județul Romanați.

*D-l col. Utză A. Ion, la județul Severin”.

În al doilea prefectorat este numit prin D.R. nr. 1642, din 1944, septembrie 1, în

locul lt. col. Constantin Loghin.

,,MIHAI I.

Prin grația lui D-zeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de stat la Departamentul Afacerilor

Interne cu Nr. 54.890 din 1944,

Având în vedere dispozițiunile decretului-lege Nr. 629 / 2.582 din 21 Septembrie

1943 pentru modificarea art. 4 din legea pentru desființarea Rezidențelor Regale și

reorganizarea prefecturilor de județe.

Am decretat și decretăm:

Art.I. Se numește de Noi în funcțiunea de prefect fără pradație, grupa A.23, tipul

18, d-l lt. colonel în rezervă Ilarie Dobrian, la județul Romanați, în locul d-lui lt. col în

rezervă Loghin Constantin, a cărui funcțiune încetează.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București la 1Septembrie 1944.

MIHAI Ministrul Afacerilor interne

Gen.de divizie Aurel Aldea3

Nr. 1642”.

În 1952, este propus de către Ministerul de Interne, la încadrare în U.M., pe timp

de 24 de luni. Motivele invocate erau:

,,Fire brutală, s’a purtat ca un sbir cu ostașii cât a fost militar activ. Nu muncește

și comentează toată ziua știrile politice, criticând regimul și propagînd ura împotriva

U.R.S.S’’.4

PAȚA, GHEORGHE. *1941, septembrie 9 – 1944, iulie 25,prefect de Romanați.

S-a născut, la 24 martie 1886.5

,,MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

3 Monitorul Oficial al României, P.I-a, Anul CXII-Nr.204, din 5 Septembrie 1944, pag. 6242.

4 www.cnsas.ro / documente / colonii.

5 S.J.A.N.Olt. Fond Prefectura județului Romanați , dos., nr.37 /1948, p.29.

http://www.cnsas.ro/



ANTONESCU MAREȘAL AL ROMÂNIEI și CONDUCĂTORUL STATULUI În baza dispozițiunilor decretelor-legi Nr. 3.052 din 5 Septembrie și Nr. 3.072 din

7 Septembrie 1940 și a delegațiunii dată prin decretele Nr.1.799 din 21 Iunie 1941 și

Nr.1.916 din 29 Iunie 1941, d-lui Mihail A.Antonescu, vicepreședinte și Președinte

ad-interim al Consiliului de Miniștri,

Noi, Mihai A. Antonescu, vicepreședinte și Președinte ad-interim al Consiliului de

Miniștri, în baza delegațiunii dată prin decretele Nr. 1.799 din 21 Iunie 1941 și Nr. 1.916

din 29 Iunie 1941;


Interne cu Nr. 12.323 P.din 1941,


Art. I. Se numesc în funcțiunea de prefect cl II următorii ofițeri superiori:

-D-l col. în rezervă Pața Gheorghe, la județul Romanați, în locul d-lui col.

Dobrian Ilie, a cărui delegațiune încetează.

Art.II. D-l ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este


Dat în București la 9 Septembrie 1941.

Vicepreședinte și Președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri

Mihail A. Antonescu

Ministrul afacerilor interne

General de divizie, D.I. Popescu

Nr. 2527”.6

În numărul 27 -30, din 15 iulie-1 august 1944 ziarul Romanațul scria despre

demisia prefectului de Romanați, Pața Gheorghe: ,,D-l Gen. Gheorghe Pața a demisionat

din postul de prefect al județului nostru. Plecarea D-sale de la conducerea județului a

lăsat regrete unanime întrucât d-sa se identifica cu interesele județului și își crease

numeroase simpatii. Ca prefect al județului Romanați a fost numit D-l Colonel Constantin

Loghin, cavaler al Ordinului ,,Mihai Viteazul’’

În 1948, Gen.Pața Gheorghe, avea domiciliul în București.

LOGHIN, CONSTANTIN *1944, iulie 25 – septembrie 1

S-a născut, în orașul Roman, la 19 iunie 1886. Colonel în rezervă. Pensionat de

Ministerul Apărării Naționale.7

Numit prefect al județului Romanați prin Decretul 1361, din 1944, iulie 25, în

locul demisionarului Gen.Gheorghe Pața. Iată ce scria ziarul Romanațul, în nr.27-30, din

15 iulie-1 August 1944: ,,Ca prefect al județului Romanați a fost numit D-l Col.

Constantin Loghin, cavaler al Ordinului ,,Mihai Viteazul.’’( n.n. căpitan în Primul Război

Mondial ). D-sa este de origină Moldovean, născut în județul Roman.

D-l Colonel Loghin a fost prefect al Județului Vaslui apoi în Transnistria în

județele: Berizafca, Tulcin și Moghilău. A fost inspector general administrativ peste

județele: Tulcin, Moghilău și Jugastru cum și Comandant al Regiunei Administrative de

Nord.

Pentru merite deosebite, D-sa a fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în

gradul de Comandor, astfel că dl. Colonel Loghin, vine în fruntea județului ca

reprezentant al Guvernului, cu o bogată experiență în Conducerea administrativă.

6 Monitorul Oficial al României, partea I, Nr.217 din 13 Septembrie 1941, pag. 5458-5459.

7 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.37 / 1948, pag.29.



În toate județele în care a funcționat, D-l Colonel Loghin, a lăsat opere

gospodărești și a dat dovezi că este un energic și perfect organizator administrativ.

Ziarul ,,Romanațul’’, urează d-lui prefect Col. Loghin bun venit pe plaiurile

noastre și îi dorește o activitate cât mai fructuoasă pentru ridicarea județului Romanați.

ROMANAȚUL”

A funcționat ca prefect până la 1 septembrie 1944

ULMEANU, IOAN A. *1945, februarie 15 – martie 19, prefect- delegat de Romanați

S-a născut în anul 1904, decembrie 22, în comuna Ulmeni județul Sălaj.

Părinții au fost: Alexa Covaciu și Maria Covaciu ( n. Dulfu ).

Căsătorit în 2 februarie 1935 cu Alexandrina-Margareta Podoabă, în comuna

Aluniș.

Sublocotenent în rezervă, conf. Decretului Regal N.3572 / 932. Religia- greco-

catolică.

*Studii

Doctoratul în Studiile juridice conform Diplomei No.1119 / 1933, eliberată

de Universitatea din Cluj.

A fost decorat cu: ,,Răsplata Muncii‟‟ pentru construcții școlare, cls.III-a din

13.IV. 1937; Medalia ,,Serviciul Credincios‟‟, clasa a III-a, din 7 mai 1937.

*Funcții ocupate și diferite mutații

~Clasa II-Intendent-Spitalul de Stat Baia Mare. Numire –Decizia M. Sănătății

nr. 938 din 1925, Februarie 1.

~Clasa II-Secretar-Pedagog, Liceul de Stat Baia-Mare-Numire-Ord.Insp.III.

școlar nr.16208-1925,oct 1.

~Secretar-Școala de ucenici, Satu-Mare. Numire ord. Certif.No.177 / 933-

1927,nov.1.

~Stagiar. Impiegat stag. Prefectura jud. Sălaj-Zalău.Numire , Decizia Pref. 15.956,

1931, decembrie 21.

~Impiegat definitiv, Prefectura jud.Sălaj- Zalău.

~Definitivare-Deciz.Prefect-No.121, 1933, Februarie 28.

~Notar-jud. Sălaj-Ulmeni. Numire-Decizia Pref.12763, 1933, August 23.

~Notar-Minist. Int. București-Detașare, Decizia Ministerului No. 11049 P.1934,

Sept.27.

~Notar-jud. Sălaj-Ulmeni. Încetat Deleg.-Decizie Minist.13034 P.1934, Noembrie

13.

~Def. Notar Jud. Sălaj-Ulmeni-Definitivare, Decizie Ministerială 8696 P. 1935,

Iulie 16.

~Stabil. Notar jud. Sălaj-Ulmeni. Stabilitate Decizia Ministerială, No.12.039 P.

1936, Sept.1.

~Șef de birou cls.II-Notar, jud. Sălaj-Ulmeni. Încadrare Deciz.Ministerială 14 740

P.1937, August 9.

~Cl.I.Notar-Jud. Sălaj-Ulmeni . Încadrare Deciz.Ministerială 12344 P.1938,

Aprilie 29.

~Cl.I.Notar jud. Sălaj-Jibou. Transferare Decizie 17.322, 1938, Mai 30.

~Cl.I.Notar Jud. Brașov-Peștera. Repartizare Deciz.Ținut Bucegi-35618, 1940,

Sept.30.

~Cl.I.Notar jud. Brașov-Peștera. Încadrare Deciz.Ministerială 17760,1940, dec.5.



~Cl.I.Notar jud. Hunedoara. La dispoziția Prefecturii Hunedoara. Repartizare Ord.

M.Int. 1666 P.1940, Noiembrie 18.

~Cl.I.Notar-jud Gorj. La dispoziția Pref. Gorj-Repartizare Decizia Minist.1239

P.1941, Apr.17.

~Cl.I.Notar-jud.Hunedoara. La dispoziția Prefecturii Hunedoara .Repartizare

Decizia Minist.3718 P.,1941, Maiu 26.

~Cl.I Notar-Jud. Hunedoara. La dispoziția Prefect.Hunedoara.Repartizare,

Decizia Ministerială 3718 P.1941, Maiu 26.

~Cl.I. Notar-jud. Huned. Rapoltul Mare.-Transferare . Decizia 17.971-1941, iunie

4.

~Cl.II.Pretor, jud. Muscel-Plasa Râuri. Numiri.Decizie Ministerială 6073 P.,

1941,Iulie 5.

~Pretor fără gradație jud.Muscel, Plasa Râuri-Încadrare.Decizie Minist.2203

P.1941, Dec. 29.

~Fără gr.-Subprefect Jud. R-ți. Caracal, Numire , Decret 3499, 1942, Ian.1.

~Subprefect cu o gradație-Jud. R-ți, Caracal. Acordare de gradație pe 1.I.1944,

Decizie Minist.19057-1944, III. 24.

~Subprefect cu 1 gradație-Prefectura Someș.Transferat.Deciz.Minist.57769,

1944, X. 30.

~Subprefect cu1 gradație Prefect.R-ți. Revenire la transferare. Deciz. Minist.

17939 A-1944,XII,29.

Copie de pe telegrama nr. 28022 din 23 Februarie 1945 a Ministerului Af.

Interne, către Prefectura Jud.Romanați. înregistr.la nr.1182 / 945.

,,Prin Înaltul Decret Regal nr.459 din 15 Februarie 1945, Domnul Ulmeanu Ion

Subprefectul acelui județ a fost numit în funcțiunea de Prefect fără gradație, grupa A 23

tipul 18 la acelaș județ, considerându-se de drept în concediu din funcțiunea de

Subprefect pe tot timpul cît va îndeplini funcțiunea de Prefect în locul Domnului

Locotenent Colonel în rezervă Ilie Dobrian, a cărui funcțiune încetează, stop.’’

p.Ministrul Afacerilor Interne

ss / A. Sfetcu.

Nr.28.022

1945 Februarie 23”.

Încetarea funcției de prefect are loc la 19 martie 1946:

,,Prefectura jud.Romanați

Serviciul Ad-tiv.

Nr.3050/ 1945, Maiu 11

Serviciul Financiar

Pref. Romanați

Conform ordinului telegrafic nr.4031 din 4 Mai 1945, al Ministerului Af. Interne,

vă comunicăm spre știință că, prin deciziunea Ministerială nr. 4031 din 5 Mai 1845, Dl.

Ion Ulmeanu, Subprefectul județului Romanați, a fost considerat demisionat din funcțiune

pe data de 2 Aprilie 1945, pentru neprezentare la serviciu.

Prefect Avocat Șeful Serviciului

ss. Ilie Olteanu ss. I.Neagoe”



OLTEANU, ILIE *1945,

martie 19 – 1946, martie

16, prefect de Romanați

Avocatul Ilie

Olteanu s-a născut la 18

septembrie 1887.

Este primul prefect

comunist instalat prin forţă

în urma ,,asaltului

prefecturilor”.

La Romanaţi, în

urma acestei acţiuni, a murit

pe treptele prefecturii din

Caracal Ştefan Dobrescu.

,,Prin decretul regal nr.782, dat în București, la 19 Martie 1945, contrasemnat de

Ministrul afacerilor interne, Teohari Georgescu, se numesc în funcțiunea de prefect fără

gradație, grupa A 23, tipul

18, domnii:

-Ioan A.Tomescu,

la județul Olt în loc vacant.

-Avocat Olteanu

Ilie, în locul d-lui Ulmeanu

Ion a cărui funcție

încetează.‟‟8

Ziarul ,,Înainte’’,

Organul Comitetului

Regional din Oltenia al

Partidului Comunist din

România, în numărul 220 ,

din 7 iulie 1945, prezenta

,,Campania de vaccinări

anticarbunoase în județul Romanți’’care se execută,, sub directa supraveghere a d-lui

Prefect al județului Romanați d-l Avocat Ilie Olteanu: În cadrul marilor acțiuni de

redresare intreprinse de actuala conducere pentru îmbunătățirea economiei naționale – în

județul Romanați s’a început o vastă campanie de vaccinări preventive contra tuturor

boalelor contagioase care produc anual pagube imense în economia națională.

Această campanie de vaccinări se execută în întreg județul sub directa

supraveghere a d-lui Prefect al județului Romanați d-l Avocat Ilie Olteanu, care cu un

spirit de adevărat gospodar și înțelegător al nevoilor momentului a înțeles să vină în

ajutorul tuturor sătenilor crescători de animale și prin ordonanța Nr.2922 din 1945 a

dispus vaccinarea intregului cheptel ( n.n. șeptel ) animal contra antraxului

(dălacului),brâncei etc.’’

La 11 martie 1946 a demisionat din funcția de prefect , iar în locul lui a fost numit

provizoriu dr. Mihail Macavescu9:

8 Monitorul Oficial p.I, nr.66 din 21 martie 1945, pag.2110-2111

9 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, pag.166.

Moartea lui Ştefan Dobrescu la 24 februarie 1945 a fost

intens speculată propagandistic

Ion Popescu Puţuri, liderul P.C.R. Romanaţi, la

Drăghiceni la înmormântarea lui Ştefan Dobrescu



,,MIHAI I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României.

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru

secretar de Stot la Departamentul Afacerilor

Interne cu Nr.13.183 A din 1946.

Văzând dispozițiunile art.9 din cadrul

funcționarilor publici.


Art.I. Se primește demisia d-lui

Olteanu Ilie, din funcțiunea de prefect al

județului Romanați, pe data de 16 Martie

1946, pentru motive de sănătate.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de

Stat la Departamentul Afacerilor Interne, este


Dat în București, la 20 Martie 1946

MIHAI.


Teohari Georgescu.

Nr.885”.

MACAVESCU, MIHAIL * 1946, martie 16

– noiembrie 18.

Medicul Mihail Macavescu s-a născut

în Caracal, la 1 noiembrie 1895.

Fost președinte al Societății

Studenților în medicină, medic de spital și

asistent la Facultatea de medicină.

Fost secretar general al Societăţii

,,Prietenii Științei‟‟. Medic la Spitalul din

Corabia la începutul anilor ‟20, apoi șef al

Oficiului Asigurărilor Sociale Corabia.

Deputat la alegerile parlamentare din

1933. În această calitate a obținut împrumuturi

avantajoase cu care s-au înfăptuit importante

proiecte edilitare: extinderea spațiului școlar al

Gimnaziului Şt. Popescu, finalizarea construc-

ției Gimnaziului de fete, a școlii din Valea-

Seacă, uzina electrică a orașului (Corabia),

Școala de meserii, dispensarul, baia publică,

fiind declarat cetățean de onoare al orașului

Corabia.

Opera

~Bugetul Statului -1934,

~Cuvântări parlamentare -1934,

Ziarul Înainte, An. II, nr. 220 din 7 iulie

1945 informează despre campania de

vaccinări din Romanaţi desfăşurată sub

supravegherea prefectului de Romanaţi

Ilie Olteanu



~Discurs-1934.

În 20 martie 1946 este numit prefect al

județului Romanați:

,, D E C R E T

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

MIHAI I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru

secretar de Stat la Departamentul Afacerilor

Interne cu Nr. 13.184 A,din 1946.

Văzând dispozițiunile legii Nr.169 din

1945, pentru modificarea art. 4 din legea

pentru desființarea Rezidențelor Regale și

reorganizarea prefecturilor de județe,

publicată în M.O. Nr. 57 din 10 Martie 1945;

Văzând și avizul favorabil al comisiunii

prevăzută de art.19 din legea Nr.237 din 1945,

pentru unele măsuri financiare excepționale,

aplicabile în cursul exercițiului 1945-1946,

comunicat cu adresa Ministerului Finanțelor Nr. 21.302 din (….).


Art.I. D-l dr. Mihail Macavescu se numește în funcțiunea de prefect fără

gradație, grupa A 23, tipul 18, la județul Romanați , pe data 16 Martie 1946, în locul

vacant. Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne,

este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 20 Martie 1946,

MIHAI.


Teohari Georgescu

Nr.884”

A fost deputat B.P.D. de Romanați (19 noiembrie 1946-28 martie 1948)10

, iar în

guvernele Petru Groza-2 (5 noiembrie-29 decembrie 1947) și Petru Groza-3

(30.12.1947-13.04.1948), a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Cooperației.

CHERCIU, TRAIAN D. *1946, octombrie 8 – 1948, februarie 12 , prefect-delegat.

S-a născut la 26 octombrie 1909, în comuna Niculițel, jud. Tulcea. Fiul lui Dobre

și Niculina. Licențiat în drept. Căsătorit cu Lidia Bogdan,1 copil (fată). Inspector general

administrativ.

Delegat prefect al județului Romanați prin D.40240 din 1946, octombrie 18.

Încetarea delegării prin D. 259, din 1948, februarie 12.

10

Crișan,Gheorghe,Piramida puterii.Oomeni politici și de stat din România ( 23 august 1944 – 22 dec. 1989 ), Editura Pro Historia, București, 2001.



În 1952, exclus din P.M.R. este arestat și

condamnat la 5 ani de inchisoare. Motivul invocat

de acuzare era: ,,A ascultat la radio posturile

imperialiste difuzând la alții știri imperialiste.

A scris diferite scrisori calomnioase la

diferiți membri de partid.‟‟11

La arestare avea domiciliu în Târgu-Jiu,

era funcționar, iar soția contabilă.

NEACȘU, MARIN 1948, februarie 5 – 1950,

martie, prefect al județului Romanați.

S-a născut în octombrie 1915, în comuna

Vîlcele-Argeș. Pe 5 februarie 1948 este numit

prefect al județului Romanați.

Este ultimul prefect al judeţului Romanaţi.

,,NOI PREZIDIUMUL PROVIZORIU

al

REPUBLICII POPULARE ROMÂNE


Interne cu Nr. 2.833 din 1948,

Văzând dispozițiunile legii cu Nr. 746 din 1946, pentru Statutul funcționarilor

publici;

Văzând și avisul favorabil al comisiunii prevăzută de art. 25 din legea pentru

evaluarea și perceperea veniturilor și pentru fixarea cheltuielilor Statului pe exercițiul

1947 / 1948, comunicat cu adresa Ministerului Finanțelor Nr. 24.751 din 14 Iunie 1947,

Decretăm,

Art.I. D-l Neacșu Marin, se numește în funcțiunea de prefect al județului

Romanați, pe data de 5 februarie 1948, în locul d-lui inspector administrativ Cherciu

Traian, a cărui delegațiune încetează.

Art.II. D-l ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este


Dat în București la 12 Februarie 1948.

C.I.Parhon

G.C.Stere.


Teohari Georgescu

Nr. 250.12

*************************************************

11

Fișa matricolă penală. 12

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 44 / 23 februarie 1948, pag.1542.

Fişa matricolă penală a lui Traian

Cherciu



Un roman necunoscut al lui Paul Dogaru (II)

Poet, prozator, critic şi istoric literar de certă valoare, Paul Dogaru (5 iulie 1944- 8

aprilie 2012), a fost profesor de limba

română la Şcoala Găneasa din judeţul Olt.

Ne-a lăsat volumul de versuri ,,Fotografii

voalate” (2002), romanele ,,Singurătatea

lupului” (2007) şi ,,Obsesiile Mădălinei Crişu”

(2008) ca şi monografia ,,Nicolae Fulga –

între fabulaţie şi adevăr” (2010). O mulţime

de articole de critică literară pe care ştim că

le dorea adunate într-un volum de

,,Critice” au rămas risipite prin presa locală.

Paul Dogaru a avut o viaţă tumultuoasă şi a

avut prieteni puţini dar valoroşi. Un astfel de

prieten i-a fost dl. Nicu Petria din Slatina,

căruia scriitorul i-a înmânat spre sfârşitul

vieţii manuscrisul unui roman cu rugămintea

de a-l face cândva să vadă lumina tiparului.

Dl. Petria a trudit cu devotament la

tehnoredactarea manuscrisului, încredin-

ţând redacţiei noastre acest text valoros

care, nădăjduim, va apărea şi în volum la 6

ani de la moartea autorului.

Manuscrisul romanului ,,Mirajul

Afroditei” cuprinde 411 pagini de caiet

dictando şi este scris cu tuş negru. Autorul a schiţat cu talent pe prima pagină portretul

unei femei, iar la finalul celor 12 capitole urmate de un epilog notează că romanul a fost

început la 28 mai 1972 şi a fost terminat la 12 septembrie 1972. Cum însă pe coperta 1

autorul a scris anul 1968, bănuim că ideea acestei cărţi este mai veche.

Astfel, ca şi Demetru Iordana, Paul Dogaru ni se dezvăluie drept un alt valoros

autor oltean de literatură de sertar din epoca totalitarismului.

CAPITOLUL II

Care dintre iubirile lumii e a mea?

N-am întâlnit-o în peisaje romantice, luxuriante prin cine ştie ce întâmplare

ieşită din obişnuit. Şi nici nu i-am sărutat mâna după ce, conform tiparelor, o salvasem de

la o moarte sigură, din şaua calului nebun, la câţiva metri de prăpastie! N-am nici o rană

oricât m-aş încăpăţâna să-mi cercetez braţele sau corpul, ceea ce înseamnă că nu i-am

prescris vitejia mea ocrotind-o de mârşăvia câtorva hoţi de noapte largă la drum pustiu. Şi

după câte s-au întâmplat n-am fost mai prejos decât vijehişii cavaleri sau demonii

miracolului aducând clipe de prihană după bătălii interminabile cu sânge scurs în cantităţi

enorme pe iarba ofilită de ură. Fiecare cu vitejia lui proprie şi încadrată precis de

coordonatele timpului în care se-mbaie. Dar nu, nu vreau să găsesc comparaţii! De ce să

anulez totul, pierzându-mă în parada siropoasă a comparaţiilor? Pot alinia la acest capitol

trierea şi simţirea mea cu ale semenilor cuprinşi de indolenţa timpului nesemnificativ?

Răspunsul este „Nu” căci cu toate că existenţa este una, parcurgerea ei are numai uneori

similitudini cu a altora. Dragostea înfloreşte asemenea celei fără jurăminte tensionale, lină

Paul Dogaru



ca o apă în câmpie, fără trvialităţi sau

nonsensuri. Alteori vulcanică şi

neastâmpărată mă inunda demenţială

tăindu-mi răsuflarea. În genere reală, şi-a

zămislit puiul, înţelegerea, dorinţa ardentă

de a fi unul lângă celălalt nu din capriciu,

nu din carnaţie. Din rest. Socotiţi bine şi

vedeţi ce-a rămas. Eu zic c-a rămas

„ceva” ce aduce a dragoste. Dar să-mi

încep povestea căci o simt sfredelindu-mi

sufletul, ţopăind prin corp laolaltă cu

sângele într-un dans hieratic, nebun,

incredibil.

O zi senină de august, cu soarele

mustind a dogoare deasupra. Anotimpul

presupune nopţi îmbătătoare de miresme

persistente, lună plină şi cântec

neîntrerupt de greieri, pretutindeni,

clipocit de izvoare în fântâna văii, trosnet

de iarbă la răscruci şi păsări, multe păsări

în zbor inform peste capetele noastre...

Ce-şi doreşte muritorul la această

cumpănă a lumii? A, da. O iubire spre

înflorire, pârguită, gata de savuraţie.

Fructu-i oprit! Admiră doar... Mângâie

mâna fină pitulată între ale tale şi opreşte pentru tine zâmbetul cald slobozit de două buze

feciorelnice. Să fie numai al tău egoistule şi credulule!

Mă întorceam, în grupul prietenilor, mulţilor şi simpaticilor mei prieteni, mai

mari sau mai mici, toţi veseli, de la un meci de fotbal. Balonul rotund pesemne că-şi

adusese un aport deosebit de vreme ce entuziasmul ne purta, nereţinut, într-o lume a

feericului, încă nedefinită de cineva. Numai cei care au în sânge impregnat microbul

fantasticului joc cu balonul rotund înţeleg sufletul învolburat, furtunile odihnitoare ce

scaldă fiinţa într-o escapadă tinerească şi şugubeaţă pe gazonul verde al terenului. Ceilalţi,

extrema opusă primei categorii, n-au habar, ridică din umeri socotind că timpul se

consumă fără rost, iar protagoniştii sunt ca nişte pierde-vară, oameni fără căpătâi. Ah,

Dumnezeule, şi zâmbetul acela arborat cu îndârjire, zâmbet de autoritate profesională, în

colţul gurii, profanator. Să ucidem zâmbetele! Sau, nu. Am face-o degeaba. Sub ele zac

altele în unduiri fără de capăt. Tai capul şarpelui şi răsar în locu-i trei. Trudă de Sisif, rană

usturătoare a celor cu inima deschisă spre cele patru anotimpuri. Şi tot atâtea puncte

cardinale.

Nu este aşa şi nu va fi niciodată! Mirajul balonului rămâne miraj, inviolabil,

obsedant, ademenitor indiferent de spaţiu sau timp! Nu-i aşa copile, fiu al Terrei,

zburdalnic cu suflarea întretăiată de euforia rostogolirii balonului înainte-ţi? De ce-ţi laşi

frăţiorul în leagăn cu lacrimile cât boaba de strugure îndemnând pe întinderea catifelată a

obrazului şi alergi hai-hui să te alături celorlalţi ce bat mingea pe maidan? De ce, de ce?!

Ajungem lângă robinet, în apropierea morii îndoit leneş peste un jgheab din beton

erodat şi plângător încă folositor cu bătrâneţile lui, sorbim din pumnii-căuş apa cu

lăcomie, ne înviorăm şi dăm vina pe soarele ce ne urmăreşte pretutindeni fierbându-ne. O



melodie de muzică uşoară răzbătea nazal printre zecile de maşini şi alte mijloace de

locomoţie, ce bandaja sufletul ca după o îndelungată convalescenţă. Plimbăm privirile în

toate părţile, prudenţi de a nu traversa strada cu destinaţia sub roţile vreunei maşini sau

copitele calului de vis-a-vis. Şi tot analizând că-i timpul să înaintăm pentru a nu prinde

rugină, observăm la câţiva metri două fete modeste pe linie verticală, în mâini purtau

plase, cea din dreapta are o faţă mică, rotunjoară, şatenă cu ochii negri, mari ce se rotesc în

orbite timid, parcă temători de ceva imprevizibil şi dureros. Îi întâlnesc razele câteva

secunde, de ajuns să ghicesc în străfundul lor o înfiorare gravă, intolerabilă, predestinată

înecului fără scăpare. Şi nu mă înşel, tresărise abia perceptibil, ca la atingerea unui obiect

rece dar cunoscut. Încep o căutare anevoioasă în trecut. Mă cunoaşte de undeva, dar de

unde? Asta înseamnă că nu-i sunt străin! Miile de întrebări se împleticesc în minte,

transpar lividitatea şi mă aruncă la margine de drum ca pe ultimul beţivan după o noapte

de chef straşnic. Transfigurare în câteva secunde! Între timp mă apropiasem atras ca de un

magnet invizibil. Ce fac?! Nimic nu are importanţă în atari împrejurări, cerul şi pământul

au numitor comun, raţiunea se doreşte pe undeva neputincioasă şi eu merg, merg...

Cuvintele-mi dau să ardă gâtlejul şi când vreau să le scuip afară ca pe-un lucru de prisos

ele migrează prin tot corpul şi-şi cer dreptul la viaţă. Înjur uşor cuprins de panica vorbelor.

Dacă mă analizează ca pe cel din urmă individ, fără cei şapte ani de acasă, ce acostează

fetele pe stradă dintr-un motiv neverosimil sau pentru că-i face plăcere să le intimideze cu

îndrăzneala lui sarcastică! Zâmbetul ironic altoit în colţul gurii frumos arcuite mă

dezarma, greşeala ar fi enormă de-aş spune c-am înaintat cu instictul lupului spre ţarcul

oilor, nici invers nu-i bine, îmi pierise obişnuita dezinvoltură, parcurg o perioadă de

tortură agreabilă impusă de lumina pupilelor ce cheamă parcă necondiţionat. Sta cu faţa

întoarsă nici spre mine, nici spre direcţia paşilor şi mişca sacadat buzele rotunjind

cuvintele. Unde am mai văzut această gură senzuală, năsucul puţin aruncat în vânt şi

ochii? Unde, unde? Suntem la câţiva paşi, cuvintele mi-au scrumit buzele şi sunt surprins,

când un alt om din mine (întotdeauna m-am definit ca fiind fiinţa cu două caractere, fiinţă

ciudată fără sorţii izbândei în cunoaşterea pe sine) a silabisit:

– De unde vine şi încotro se scurge frumuseţea relativă?

– Din necupris şi merge în nemărginire, filozofule! răspunde fata prompt.

Întorsese capul spre mine şi mă examina atentă ca pe un obiect curios expus în geamul

vreunei vitrine. Zâmbetul se zahariseşte şi eu deduc că o parte din bătălie e câştigată.

– Cum e acolo, cum va fi?

– Hm, scăpă fata înainte de a-mi răspunde. Era proologul efortului de a nu

ironiza. E cald şi bine! Nimeni nu te sâcâie cu insistenţe sau cu aluzii indiscrete. Crezi că

noi, sexul feminin, n-am ajuns încă la concluzia că frumuseţea-i trecătoare? Sau poate îţi

închipui că faci o categorie aparte? Te rog să nu-mi mai spui aşa! Mă cheamă Rodica

Seceleanu, am şaptesprezece ani, ştiu să rezolv o integrală şi-mi petrec vacanţa de vară

între bunici şi părinţi. Şi să mai ştii că nu-mi plac denumirile improprii şi gesturile

gratuite. Pa!

S-a răsucit pe călcâie a răutate adolescentină şi a plecat, probabil spre părinţi, cu

paşi mărunţi, urmată îndeaproape de prietena ei care asistase la convesaţie cu aerul omului

smintit ce se strâmbă la fiecare cuvânt neînţeles. Rămân singur şi nu preget să-i admir

mersul graţios şi pletele-i zburând în aer până când o pierd în iureşul străzii.

Dacă scăpasem de ironia Rodicăi, nu scap de fluxul ironic al prietenilor: „O

piesă mică şi simpatică – mi-am zis. Da, dar ei o joacă destul de reuşit”. Mai târziu, în

noianul amintirilor, am găsit, scormonind angos, un crâmpei de întâmplare. Fetiţa cu două

codiţe, fermecător unduite pe umeri, timidă şi elevă în primul an la liceul din localitate –



unul dintre ele, puţină clemenţă nu strică, – era una şi aceeaşi cu cea întâlnită astăzi în zi

de august, lângă robinetul morii veşnic zburdalnic, îndoit leneş peste un zgheab de beton

erodat şi plângător...

O vizitasem chiar acolo însoţit sau însoţind o verişoară de-a ei. Era un copil firav

şi consideram ca un sacrilegiu gestul meu de a-mi fi stăruit privirile asupra unui mugure

ieşit la lumină cu timiditate şi teamă de împrejur. De-mi spuneam că-i interesantă, cu

siguranţă că cei trei ani scurşi între vizită şi prezent ar fi spulberat conceptul. Cine să

oprească timpul în loc? Dimpotrivă, zilele s-au înşiruit una după alta ca nişte semne

colorate pe alfabetare, ca nişte răni mari pe corp de spadasini, ca zeci de chinuitoare

gânduri intermitente în fantezia mea bolnăvicioasă. Fiţi precauţi cu vârsta! A mea-i

frumoasă, dar periculoasă! Nu?

Uşor de dedus ce-a urmat. Plimbări nocturne, multe, multe. Singur prin parcul

probabil drag copilăriei mele! Voi întâni-o? Trebuie s-o întâlnesc! Căutam asemănare Ei

(şi contur clar) cu umbrele feminine ce se strecurau dansante, fără glas pe lângă umbra

mea şi rugam sosirea unui cuvânt, unei voci să-mi domolească letargia. Din frunzele teilor

se întregea pe-ndelete o siluetă umană, de fată, cobora din vechile basme pe-o scară

invizibilă şi-mi şoptea durut: „Te rog să nu-mi mai spui aşa!” Era o poruncă a umbrelor!

Desluşeam ochii de întuneric ca argintul viu, doi licurici proiectaţi pe abis. Nu-i ştiam

portretul. Cred că e frumoasă, sau mă-nşel. De n-ar fi cum vreau! Altfel sunt sortit pieirii!

Atunci am început lungul dialog cu steaua mea, cea din înalturi, mai strălucitoare decât

celelalte – fiecare îşi are steaua lui, crede-n ea, i se-nchină, o-njură şi-o bate cu pietre şi

rămâne totuşi cea mai luminoasă din constelaţie. O întrebam la nesfârşit înţelegându-i

zeflemisirea, şi-n nebunia ce-mi clătina creierii pe terasament credeam că limbajul ne

aparţine, că-i doar al nostru, al meu şi al ei.

– Nu-i aşa că fata cu ochii migdalaţi, de noapte, este urâtă?

Steaua clipoceşte în imesitate:

– E frumoasă, mai frumoasă decât în închipuirea ta de muritor făurită pentru o

iubire muritoare. Râdea, râdea cu hohote, departe de râsul uman, dispărând sub mantia

norilor. Râsul ei mă înfierbânta, mă învenina răbufnindu-mă în beznă, amestecându-mă cu

ea. Îmi urc trupul la loc, fără durere, fără scrâncet şi întreb avid după închipuite poveşti:

– Unde-i acum, n-o văd, n-o aud?

– În inima ta. Caută şi o vei găsi!

Mă scufund în mine să pescuiesc mărgăritarul. Nu găsesc nimic, de fapt nu

ştiu să mă analizez. O doresc ca pe un ghem de aer otrăvitor, ca pe o bulă peste catargul

sufletului semeţ, neaplecat nicicând către lut.

– Nu este. Minţi, stea a întunericului.

– Eşti nebun! Caută bine. E în tine şi lângă tine, aproape, pe bancă. Nu-i simţi

răsuflarea, nu-i auzi glasul? Întinde mâna ta muritoare şi mângâie-i obrajii catifelaţi de

felină. Şi iarăşi râdea şi iarăşi se pierdea în nori. Caut înfrigurat, umbrele discrepante şi

pustiul se cern înainte-mi ca nişte speranţe exaltate. Mergi acasă, eşti obosit. Voi, muritorii

aveţi nevoie de somn şi mai apoi de dragoste. Vorba-i rece, lipsită de alternativă, ca

materia din care este plămădită.

Plec împleticit pe nisipoasa alee, cu visul spart de efemere aşteptări. Dacă

analizez pierdeam timpul în zadar, aşteptând o nălucire n-ai sorţi de a fi luat drept sănătos,

şi de n-am înţeles prea multe atunci nici a doua seară când mă găseam în acelaşi loc, cu

aceleaşi întrebări pe buze n-am reuşit să mă definesc. Din coaja norilor, pe nesimţite, se

dezgheoacă şi steaua mea, alunecă spre unul dintre catargele cerului şi-i dă ocol, când

râde, când e sobră. Se continuă dialogul tinereţii mele cu nesomnul.



– Ai cearcăne, omule. Rânjetul ei îmi crâmpoteşte carnea, o face mlaştină cu

refluxuri de roşii flăcări. Te-au brăzdat cearcănele, şi timpul şi simţirea. Nu vrei să ştii ce

face fata cu ochii migdalaţi? Diadema-i de raze, se hurduca pe frunte. Doarme şi visează.

Vrei visul? O văd pe un câmp mănos, cu iarbă verde şi multă, zburdând ca o gazelă.

Undeva la capăt stă omul, entuziasmat şi nerăbdător. Mândră mai e! Ca o nălucire! Acum

pletele-i flutură în vânt şi-ţi mângâie obrazul, ţi-l învăpăiază. Ochii ei mari te privesc cu

dragoste.

– Cine-i omul? Eu?

Steaua face haz de naivitate, pe când eu îmi zdrobeam trista fantezie cu

icoana necunoscutei.

– Te iubeşte, muritorule. Poţi fi mândru, fericit de iubirea ei adevărată.

– Cât eşti de hidoasă, stea a întunericului. Iubirile nu ne-au aparţinut în

întregime de când lumea oricât ar fi de incendiare cuvintele...

– Niciodată n-am greşit. Şi dacă râd o fac pentru sentimentele voastre mici

fără de care viaţa voastră n-ar avea farmec. Caraghioasă! A noastră dăinuie la nesfârşit

tocmai prin lipsa lor. Cândva am fost îndrăgostită de un luceafăr, dar iubirea-mi pură şi

neîmplinită m-a pietrificat într-o stea nemuritoare cum mă vezi. Când te observ,

sălbăticiune chinuită pe catafalcul dragostei, îmi amintesc de sângele cald ce-a gâlgâit prin

vinele mele de fecioară. Era frumos, prea comun însă şi extrem de plictisitor. M-am smuls

efemerului de teama morţii, de teama dragostei, a dureroaselor simţuri. Ce folos vă aduce

dragostea când tot acolo ajungeţi, materie neînsufleţită ca mine şi încă lipsită de strălucire.

Şi iubirea, iubirea se transformă în lumină, va fi un luceafăr pe recea boltă care sfătuieşte

îndrăgostiţii cum să-şi aleagă şi împartă sentimentele ciudat de calde. Când adevărul este

crud, ţine minte, nu-l spune. Lasă-i să pătimească căci numai aşa viaţa li se pare mai

euforică, mai a lor... Îţi vor mulţumi la tinereţe, te vor blama la bătrâneţe scuipându-te

dezgustaţi de minciună. Şi tu mă vei blestema ca ceilalţi. Nu eşti primul şi nici ultimul

care-mi cere sfaturi. Victime am pe toate planetele. Acum, că ţi-am spus adevărul şi

destule ai aflat pentru o viaţă de-a voastră, pleacă într-ale tale. Visul ţi se va îndeplini mai

curând decât crezi. Du-te, muritorule, du-te! Ha, ha, ha...

* * *

Ziua-şi târa trena prin noroi şi se pierdea alene către apus sau poate era o dorinţă

prietenească de a lăsa noaptea în locu-i. El plecase de acasă să-şi poarte corpul chinuit spre

infinit. Îl măsurau priviri, îl loveau braţe, frunzele i se aşterneau pe cale, mici regrete ale

anotimpului, dar el mergea în nicăieri sau în diversitate. Cineva l-a întrebat nu ştiu ce a

răspuns c-un semn enorm de mirare, nu i-a plăcut interogatoriul şi nici paşi pierduţi în

seară. Intră într-un debit, cere tutun, înjură când foiţa pachetului rezistă. Ţigara-i sărută în

cele din urmă buzele şi le linişteşte aproximativ. Din obişnuinţă şi după un ceremonial

anume priveşte cerul, numără stelele înţepate de turla bisericii... Oboseşte. Aruncă ţigara.

Scoate alta. Gândeşte la nimic, apoi o aruncă neaprinsă. Parcul zace înfipt în coasta nopţii,

are băncile răsturnate peste tulpini de tei, un miros de viermi ucişi deşertează în nări, pe

câteva stau îndrăgostiţi, frunzele îi îmbrăţişează pentru a doua oară. Ar vrea să ştie, îl

cuprinde nebuna dorinţă, ce-şi şoptesc îndrăgostiţii, cum le este inima, un foc vâlvătaie sau

o apă nelimpede, mârşavă în mocirla ei! Dar nu, e un caraghios! Privirile unse cu amurg

alunecă în lungul aleii. Nici o umbră singulară, speranţă deşartă de un deceniu. Şi ştie aşa,

pe neaşteptate că nu va veni. Fruntea i se crispează ca o lăută ce-şi dospeşte cântecul

înainte de naştere. Apoi se pierde în noapte, însoţit de umbră...

A doua zi, către seară, a plecat în diversitate întâlnind-o dintr-un capriciu al

hazardului, i-a spus că-i frumoasă, ea s-a oprit mirată, mai mult disecată de nerv că nu-i



privită insistent. O prinde de mână, călăuzit de-un instinct, zicându-şi că-i mai aproape de

tiparul trăirii fireşti, că-l strângea din toate puterile, înfierbântată, ireală. Luna scormonea

cu secera norul de deasupra ridurilor frunţii. El zâmbeşte. Cui? Fecioarei sau lunii. Nu ştie

precis. Lucrurile inexacte nu-i pun probleme. Nu întârzie să-i repete, până la nesfârşit

dacă-i cazul, sâcâitor, că trenul fluieră în gară o proaspătă plecare, şi de fiecare dată cercul

e tot rotund, dar spiralat, că stelele au ocupaţia lor precisă; ea îngâna o melodie veselă, de

curând auzită, şi gropiţele din obraji adânceau atâta aer pur încât faţa-i devenise

translucidă. Dintr-odată el s-a pomenit vorbind despre Labiş şi despre vin, şi-i părea rău că

în seara aceasta nu plouă des şi rece ca prin sită, că grâul nu mai parlamentează cu greierii

pentru următoarele două secole, ar fi dorit să fluiere, dorinţă izvorâtă din nelinişte, însă

totul e normal şi el ca fiinţă, destul de absent. Melodia se terminase şi ea căuta alta cu

aceleaşi priviri prăvălite peste obrajii băiatului. Pieptul se arunca iscoditor înainte. Din

buzunarul mantoului scoate câteva seminţe cu mâna-i liberă, le mestecă ritmat, cu efect şi

le scuipă la întâmplare, degajat, spre partea dreaptă, inexpresiv, cu multă monotonie şi

convertire la tăcere. Au ajuns în acelaş loc de unde plecaseră. (Pământul este oare

într-adevăr rotund ?!). El constată, cu precizia ceasului din turnul Catedralei că mâna ei

este fierbinte şi-i sfârtecă răceala braţului. Luna trecuse cu secera prin jumătatea nopţii,

numai câţiva nori ai dracului de albi se odihneau în haos, nepăsători, nesimţitori la

rigiditatea albastului boltei. Era spre dimineaţă, începuse ploaia, o ploaie măruntă, rece şi

deasă, dorită sau nu, fără repercursiuni pentru sistemul nervos. Parcă mai era cu cineva,

pacă auzise un nume? Ochii i se bălăceau în boabe corelate de apă, incoloră, fără gust şi el

se întreba cum arăta şi ce nume auzise...

A treia scară se opreşte lângă o uşă cu nr. 27 şi sună prelung. O dată, de două

ori... Un nas bine conturat, doi ochi vioi, şi un gât fin de alabastru se ivesc din cameră.

Surâsul blajin, agresiv poate, scuza oarecum goliciunea trupului pe jumătate îmbrăcat.

– Intră, şi s-a arcuit surprinzător pentru a-i face loc. În trecere i-a atins sânii

electrizanţi, aruncaţi înainte, micuţi ca două boţuri de calcar, mai mult sau mai puţin

potenţaţi de dorinţe, lui nu-i păsa de aşa ceva şi totuşi s-a înfiorat ca la o aducere aminte.

În cameră miros de gutui şi aer ingrat de fecioară, pe pat un tigru mare de gumă, tolănit

pe labele din faţă, gata de atac. Pe aragaz cafeaua. S-a răsturnat pe pat neobservând că

aterizează peste platonica înfăţişare a fiarei. Tigrul răbufneşte ca unul adevărat. Fără nervi,

protector îl apucă de coadă şi-l împinge jos, pe covor. Scoate ţigara, iar ea bricheta,

bricheta lui, dăruită cândva, la o anivesare. Câţi ani împlinise atunci? Imposibil de

calculat. Plictis. Caută cutia cu chibrituri şi scapără, degajat, libertin, pe când ea îşi lasă

uşor, fără răutate, epuizată bricheta pe masă prilej ca el să-şi încremenească imediat

privirea pe cearcănul rotund de sub gene şi să-şi aducă aminte că azi este duminică şi n-a

fost la servici. Ce frumoase cearcăne! Nu-l interesează calea prin care le-a obţinut, ci

rotunjimea lor perfectă. Îşi simte sufletul bolnav şi nu-i bine. Ea (nu-i ştia numele, îl

ştiuse poate, îl uitase însă) credea în gândurile lui şi zâmbea, l-a servit într-o ordine de ea

şiută, ca drept recompensă cu o cafea. Mâna lui a împins mecanic ceaşca din faţă-i, nu era

dispus decât pentru analiza geometrică a ochilor, la forma lor enorm de dilatată, în neştire.

Privind-o i-a răvăşit zâmbetul; ea înţelege inversul situaţiei, se culcă lângă el rugându-l

să-i mângâie pletele aşa cum face ea cu degetele-i lung terminate cu sidef. Afară şuiera

vântul, înăuntru trona liniştea curgătoare peste cele două fiinţe parcă transformate în

statui, fără vlagă. Monotone erau mişcările fecioarei, încremenit zăcea bărbatul de alături.

Într-un târziu şi-a făcut calculul că-i treaz şi că-i duminică. Cearcănele rotunde de sub

gene! Frumoase cearcăne! Ia tigrul şi-l dă pradă vântului de afară. Îi urmăreşte traiectoria



prin fereastră, îl urmează ca să-l returneze în braţele ei, dincolo în cameră. Aplecat peste

temelia ferestrei a suspinat tumultos:

– Am inima bolnavă... tare bolnavă! Înţelegi tu? Ador cearcănele rotunde,

molipsitor de rotunde. Ticăloaso!

A plecat. Doi ochi albaştri, cu cearcăne rotunde l-au urmărit înlăcrimaţi până

l-au pierdut în profunzimea străzii, iar buzele nuanţau aceeaşi întrebare:

– De ce? De ce?

Prin fereastra deschisă se tărăgănau razele grele neiertătoare ale soarelui ca un

plâns icnit de copil flămând...

* * *

În parc lumina se cerne printre ramurile copacilor cuminte, tremurătoare. E o

dimineaţă de august cu iz de sălbăticie şi nuditate. Paşii mă poartă, aşa fără vreo pregătire

în prealabil, printre aleile presărate cu frunze pe jumătate îngălbenite, la banca îndrăgită,

lăcaşul nopţilor de insomnie şi de întrebări sinistre despre tinereţe şi efemer. Ochii

deschişi visează peste rotunjimea cerului, prelinşi laolaltă cu munţii de cretă, albi, suavi în

intimitate şi ştiam că mă încearcă purificarea de păcate, păcate de gând, păcate de vis,

păcate de rugă. De la o vreme, lesne de înţeles aparţineam tot mai mult Ei, fata cu ochii

migdalaţi, şi mă întrista faţa ei de întuneric mută, înfiptă în creier de cineva anume, pentru

a-mi face zilele negre şi nopţile albe ca nelumea. Râs şi plâns într-o iubire pretinsă fără

ecou! Cuvintele au puteri ucigătoare! Mă osândesc la moarte şi-mi şoptesc de fiecare dată

când desluşesc peste căpătâiul anotimpurilor că sunt trecător ca toţi ceilalţi pe strada vieţii

largă. Deodată visul se sparge neputincios în lupta directă cu realitatea. La capătul aleii ca

o proorocire a zeilor înduioşaţi de rugăminţile sclavului, la sacrificiile de fractură ale

sufletului, a apărut EA. Păşea alene, ca un susur de izvoare, pulsionată de telepatia

nevăzută a chemării îndrăgostiţilor sau a întâmplării undeva chibzuită anume. Nu cred în

telepatie, dar îmi place s-o spun cu toată gura, descompus până la culoarea trandafirie a

invizibilului, convins că în lupta dreaptă cu hazardul câştigasem încă un punct de sprijin.

Totul se destramă. Văd copilul-femeie plimbându-şi şoldurile ademenitoare încă

neîmplinite, îmi întreb sentimentele unde zac, cum de nu sucombă sub tensiunea

adevărului. Tortură, tortură, tortură. Gura mi se destinde însetată, îi soarbe fiinţa, îi sărută

pletele de vânt, buzele-i roşii de adolescentă, sânii mici, pitulaţi sub rochie, zvâcnind a

pasăre, dans nebun de pomi înfloriţi sub zarea albastră a cerului.

Râdea unei imagini ghicite, alt zâmbet decât cel ironic, desenat în mine la robinet în

plină zi, şi nu încetez să-mi spun că avem zâmbetele ordonate pe categorii, unele aspre,

altele blânde, unele ca o furtună, altele ca o briză... Nu mă zăreşte sau intenţionează să mă

integreze în sfera materiei neemoţionale! Iarăşi teama de mine? Dacă n-o strig, numele ei

îmi pare delirant, va trece fără să-i aud glasul, să-i sărut ochii frumoşi şi aşa mai departe

până la o explorare totală a fiinţei, deşi posed amestecul anacronic al intenţiilor. Clipa de

răscruce-şi fâlfâie aripile. Totul stă în cumpănă, timpul îşi întoarce faţa spre mine şi

aşteaptă îngheţat în pendulare. (Cu ce cuvinte fatidice am zdrobit tăcerea, moleculă cu

moleculă, mişcarea întreagă şi conturul lor de soare!, de-am oprit timpul în loc

încleştându-l peste sufletul meu!). Mi-a zâmbit. E cineva lângă mine sau pe aceeaşi

direcţie? M-am dumerit în cele din urmă că mie-mi zâmbea. Se apropie. Doamne, venea

să-mi reteze chinul, să spulbere un vis făurit înăuntru, să-l înlocuie cu altul în afară, fără

tenebre! Aţi intuit vreodată cum se deplasează pe traiectoria vieţii iubirea primă la prăzile

sale? Nu?! Păcat! Încercaţi şi veţi obţine, în voi, în zilele şi nopţile voastre neodihna. E un

ritual neîncăpător în gesturi sau cuvinte, prea în marginea lumii pentru a fi uman! Viaţa

aduce-n lucruri seve noi şi decalifică fantastice, dar ele există, irup din divers şi împânzesc



teluric orele cu miresme şi răcoare, cu crudă simţire şi panică. Îmi întinde mâna

catifelată, tot mai visez!, pe care atingând-o simt cum se adunau epidermic milioane de

fulgere, răbufnite cu putere peste jilava cantitate de viaţă din mine. Migrez în trup de

luceafăr şi simţire terestră. Profeţia Stelei îşi arată colţii într-o dureroasă nuntă de culori.

Cum de-a rezistat neamul meu potopului de-abia acum înţelegeam. Apa-i o nimică pe

lângă avalanşa discursivă a autosugestiei şi prezumţiei fataliste. Ea vorbeşte, vorbeşte. Şi

eu... Nu înregistrez ce şi cum. Apoi pleacă zâmbind încrezătoare. Cât am stat unul lângă

celălalt? Poate un deceniu înmănuncheat într-o secundă! Câte secunde statornicesc a doua

oară? E de neconceput o asemenea repetare. Totul se repetă, dar legea se aprofundează

având şi excepţii.

Caut steaua în necuprins dintr-o pornire lăuntrică să nu rămân singur pe vecie,

s-aud în ceasul acesta pe cineva vorbind. Se ascunde în hăul deschis deasupra şi pândeşte,

deduc până la certitudine, cu aer misterios măruntele bucurii ale oamenilor. Şi râde.

Fireşte, râde de mine. Sunt furios. La noapte voi veni s-o cert, să-mi dea satisfacţie pentru

purtarea ei extraterestră. Voi fi crud cu ea, voi fi crud, voi fi...

* * *

Nopţile-s fără vise, pure, dar noi, de vrem le inventăm aşa cum un savant reuşeşte

să încleieze din abstracţii obiectul de preţ ce revoluţionează lumea. Îndrăgostiţii vrând să

revoluţioneze dragostea urcând-o din soclu în soclu spre alte înălţimi, mai rodnice, visează

îndărădnici, capricioşi jocuri de lumini şi tenebre, se integrează în ele şi sunt copii şi sunt

înţelepţi. În naivitatea lor îndrăgostiţii ating cea mai tenace înţelepciune din câte există! În

oricare dintre ei inteligenţa mediocră devine terifiant de lucidă, ia forme de grandoare. Şi

arde paralel cu dragostea. Întregindu-se!

Visul meu se dovedeşte a fi neclar şi oricât m-aş strădui nu pot sconta pe un

rezultat agreabil. A început cu întâlnirea de la robinet şi se îndârjea să continuie, zic eu,

frumos intangibil cu tenebrele, intrând în toamnă nealtarat. În fiecare zi mă purific, sunt

altul Steaua călăuzitoare nu trădează, n-a trădat niciodată. Trăiesc realitatea cuvintelor ei,

nu însă destul de lucid să-mi întrevăd viitorul. Nici nu interesează. Clipa prezentă e otravă

şi apă vie. De ea sunt legat, prin ea trăiesc. Ridic ulciorul cu amândouă mâinile şi mă

încumet să-i beau conţinutul nesimţitor de repercursiuni.

Pe Rodica Seceleanu o reîntâlnesc într-o duminică probabil, prea semăna a fi

sărbătoare, şi-i propun o plimbare prin crâng. Ideea îi surâde, o califică drept bună şi se

bucură discret. Traversăm oraşul, ajungem în margine unde-şi face loc pitorescul, dealurile

se întrec în frumuseţe cu pădurile, cu râul, cu cişmelele. Şi-n toate, ca un tatuaj în zig-zag

pe trupul zvelt al papuaşilor domină parfumul uscat al toamnei precum cel pur al florilor în

primăvară. Într-adevăr frunzele păliseră, totul transpira greu sub razele soarelui. Era

veselă, aşa-i este firea, doar e tânără şi frumoasă, o geantă mică pe braţ – indispensabilă

ustensilă feminină, cu zâmbetul relaxat, eu mă străduiam până la obişnuinţă să-i fur

asemenea cadouri pe când privea galeş spre mine:

– Cred c-am întârziat puţin! Aştepţi de mult? Se înrădăcinează o secundă,

veghează încă una ca apoi să rămână inertă, cu ochii dilataţi odihnind pe buzele mele.

– Nu. Dar n-are importanţă... când aşteptarea-i un dulce chin.

– Mergem? Ochii-şi continuau popasul pe faţa mea. Citeam în ei o insistenţă

drăcească de a mă iscodi până-n măruntaie, dincolo de abisul lor prevedeam sănătatea şi

blândeţea fără de margini. Ochii, ciudatul organ al fiinţei umane! Nu mă întreabă unde

mergem din prudenţă sau prea multă încredere. Unul lângă celălalt cântărind fiecare

cuvânt, fiecare gest, străbatem câteva văi şi încă una. Drumul lung, îl doream la nesfârşit,

ne-a accentuat buna dispoziţie. Ne cunoşteam prea puţin, ba deloc, de aceea am avut grijă



ca discuţia să ne aparţină, conştienţi fiind că îndrăgostiţii sunt de-un egoism feroce, de

s-ar putea numai despre ei ar vorbi ca şi cum planeta îi are ca oaspeţi singulari. Pe îndelete

intrăm în tiparul clasic al îndrăgostiţilor, pe acelaşi drum bătătorit de milioane de paşi.

– Nu vrei să-mi spui câte ceva despre tine, Dane? Ştiu atât de puţin...! Îşi rătăci

ea ochi în zare, emanând sinceritate. Din străfunduri mocnea lupta, îndârjita luptă dintre

mâinile noastre ce se căutau fierbinţi, dintre gurile ce se doreau şi ochii ce-şi eschivau

traiectoria. Lupta cu mine, lupta cu Ea! Un joc anevoios şi chinuitor, sângeros, de inimă

tăiată în mii de bucăţi pe catafalcul dăruirii. Caut un echilibru, punct în spaţiu, să-mi

liniştesc tremurul genelor, al mâinilor. Ce să-i povestesc despre viaţa mea? Viaţa mea!

Oricât aş căuta, în aceste momente, nimic interesant nu găsesc, şi cum stam la îndoială să

nu mă creadă răutăcios, căutând o clipă de linişte să m-adun, totuşi să-i spun ceva chiar

dacă viaţa-mi este ca a celorlalţi, cu urcuşuri şi prăbuşiri în mâlul tristeţii, cu întârzieri la

cină şi prelungite vise dintr-un calcul pur personal, ochii ei întrebători ard într-o izbucnire:

– Vai, Dane, iată un fluture ce pare rătăcit prin anotimpuri. De unde a apărut

întârziatul de el? Catadicsesc gestul omului ce vrea să-l prindă. De nereuşita mea râde. Te

rog lasă-l...! Îi e atât de scumpă libertatea ce-i oferă viaţa decât o deplină libertate?!

– Da, dar noi, noi ce avem mai de valoare în afară de libertate? Încercam să-i

fac uitată dorinţa de a vorbi despre mine şi mă agăţam cu înfrigurare de prima eschivă.

– Dragostea! Şi ar fi de ajuns. Să nu uităm însă prietenia sinceră, înţelegerea,

blândeţea, bunătatea şi multe altele. Tu ai lăsat fluturele să-şi conti nue zborul. Cum putem

numi această calitate? Bunătate, desigur, o bunătate întruchipată, conchise ea teatral.

Sunt stupefiat şi mândru oarecum. Mă tratează ca pe un copil! O inversare de

poziţii şi vârste. Înghit totul neşocat de aciditatea interioară a cuvintelor, ca un sclav ce-şi

poartă povara, o tânără cadână prin nisipul încins al deşertului. Şi eu aş fi purtat-o în braţe

prin nisipuri până la totala epuizare dacă ar fi fost cazul. Iarăşi capricii.

– Dragostea, zici. Se poate. Dar există ea acolo unde se face atâta consum de

energie? Crezi tu, credem noi în dragostea adevărată, sau ne amăgim cu viclene gânduri şi

autosugestii?

Fruntea de-o acurateţe impecabilă se ridase. Gândea, se frământa. Secunde,

fracţiuni de secundă. Se destinde şi cutele se împrăştie parcă dispărute înăuntru.

– Nu ştiu precis, dar am în mine crezul. O încredere, un reflex tulburător,

feminin mă predispune spre a da dragostei o anumită importanţă. Gândesc la lucruri

autentice din viaţa voastră, nu sunt ruptă de realitate. Altfel aş greşi. Am o prietenă colegă

cu mine şi îndrăgostită nebuneşte de un băiat. El nu-i răspunde cu aceeaşi intensitate sau

joacă teatru cu tact. L-am respins politicos când într-una din zile şi-a manifestat simpatia

pentru mine arătându-i că se înşeală în sentimente, nu eu sunt cea aleasă, că altă inimă bate

pentru el şi aceea nu-i a mea. Nu-i mediocru şi a înţeles. A fost o muncă intensă, cu risipă

de întrebări şi răspunsuri. În cele din urmă toţi trei am triumfat. I-am văzut la braţ într-o

seară. Mi-a plăcut să cred că dragostea nu le este străină. Astăzi sunt tot împreună. Mă

bucur. Juca pe călcâi cu freamăt de căprioară, îşi înşurubase pe retina ochilor mei silueta

să mă îmbrăţişeze ameţeala. În depărtare zărim pădurea. Primitoare, aşa cum este aşezată

între două dealuri, tăiate pe mijloc de un râu fără nume şi fără însemnătate. Pe partea

dreaptă, un eleşteu. O parte din clipele frumoase le-am consumat aici, pescuind sau

îmbăindu-mă. Poteca se acoperise rituos cu ierburi. Pe ici, pe colo se descifra şerpuirea-i

lucitoare de miraj. Prind pe Rodica de mână, la încheietura cotului pentru a o conduce pe

poteca îngustă. Nici un gest de împotrivire, ba mai mult, şi-a arcuit mâna strecurând-o

după braţul meu în unduire de felină. Aşa, ca două vase comunicante în care se învolbură

otravă, admiram înfioraţi frumuseţile sălbatice ale pomilor, un parfum învechit ne gâdila



nările, atmosfera dovedindu-se matură prin ineditul ei şi se strecoară în corp, ne atribuie

însuşiri de oamni serioşi. Aşa, pe neaşteptate, mă cuprinde o poftă nebună să zburd, să

cânt, cu ea lângă mine, dar mă strunesc la timp, nu din timiditate. Bondarii zumzăiau

găurindu-ne vederea, prezenţa lor sparge mirificul, îl deşănţează, impune realităţii

aciditate. După eleşteu, la câteva sute de metri, se întinde volubil o poieniţă. Ştiu cu

precizie că-i înconjurată pe magine de treizeci şi trei de copaci drepţi ca înaltul şi şase

tăiaţi. Anul trecut, asta. Între timp poate au mai crescut sau au murit câte puţin. Ne aşezăm

fără protocol sau cuvinte multe pe iarba încă moale şi fărâmiţată de intemperii, ea

rezemată în cotul mâinii stângi, eu cu faţa spre cer. În trup vibrau urme de oboseală

împletite cu emoţii. Rup ritmic fire de iarbă şi le crestez între dinţi. Aşa simt că trebuie să

fac. Mi-am întors faţa de la cer la Rodica şi probabil c-o privesc altfel decât ar fi dorit căci

mă întreabă ofensiv:

– De ce mă priveşti aşa, Dane? Pare timorată de căldura ochilor mei, căldura

împrumutată cerului. Eu salt din umeri neconvingător, surprins de tonalitatea vocii.

Întregeşte:

– Au ceva ciudat privirile tale!

– Te supără insistenţa lor?

– Stărui pe mine şi am senzaţia că sunt un obiect expus într-o vitrină, un tablou

sau ceva în felul ăsta. Nu-s decât o fiinţă, pricepi, o fiinţă. Cerul se întinde elasic, până se

rupe, bubuie înăbuşit şi în locu-i apar norii grei mişcaţi parcă de respiraţia mea dintr-o

dată tensionată.

– Exact, Rody. Nu te-am categorisit altfel. ( Îi spuneam pentru prima dată

Rody, şi-mi plăcea nespus de mult „y” de la urmă, sonorizant şi dulce ca o apă limpede

peste prundişul văii. Mă gândeam chiar la râul ce curge prin apropiere şi-l aud). Nu cred,

nu pot concepe că ne aflăm aici, eu şi tu, copilă delicată când în urmă cu puţin timp nu

existam unul pentru celălalt. Să nu înţelegi greşit. Iată de ce privesc „ciudat” cum spui tu.

Stând strâmb - într-adevăr stam cam incomod ca s-o privesc cât mai privilegiat – şi

judecând limpede, am comis un sacrilegiu aducându-te prin sălbăticia pădurii. Contrast!

De o mie de ori contrast! Linia ta mondenă integrată în perimetrul primitiv al naturii! Încă

o ciudăţenie. M-ai însoţit din plăcere sau capriciu? (Capriciile iau naştere din te miri ce

considerente, ca ciupercile după ploaie!)

Părul lung îi încadra faţa acoperind-o pe alocuri. Îl depărtă delicat cu mâna

de pe un obraz şi de pe celălalt azvârlindu-l pe spate şi mă privi îndrăzneaţă. Pierzanie.

Refugiu în necuprins. Picioarele gândului nu-mi dau ascultare, rămân, nu strig după ajutor,

n-am decât perspectiva înfruntării.

– Dane, aş vrea să ştii că nu fac nimic dacă la mijloc nu se află o fărâmă de

plăcere. Aşa că... mi-a făcut o deosebită plăcere să te însoţesc. Nu oricând ai ocazia să vezi

pădurea, să inhalezi aerul pur şi tare, cântecul păsărilor. Comportarea ta îmi dă încredere.

Sunt oarecum surprinsă şi mă bucur că te-am întâlnit!

Iarăşi fug cuvintele din mine, alunecă pe limbă, se pierd prin ierburi.

Resemnat o privesc, recunoscător brăzdat de sensibilitaea-mi proprie, de altfel dată

dracului, şi-i mângâi obrazul fin cu insistenţă. Închide ochii, surâde parcă într-o oglindă

uitată de hazard în adâncuri, încerc să-i îndrept bărbia cercetând-o nesăţios, aproape, tot

mai aproape, respiraţia mă face incadescent, şi când voi s-o sărut o palmă mică, mâna ei,

interpusă între buzele noastre devastează gestul criminal. (Sărutând o floare inoportun

comiţi indiscutabil o crimă absolută!) Cetatea frumoasă, bine ornamentată şi preţioasă,

trebuie asaltată luni şi chiar ani de zile nu din lipsă de armament ci dintr-o anumită



pudoare şi dintr-o anumită chibzuială a întâmplărilor ce echivalează valoric

circumstanţele.

– Nu, Dane, nu acum. Te rog!... Nu te supăra. E mai bine să mergem.

Îngân, să mă limpezesc, refrenul sufletului, al ocolului nostru în formă de

spirală până către piscuri, pentru ca apoi privind de sus să ameţim şi să ne socoatem în

prăbuşire cadavre: Ne legăm cu batiste de întuneric/ şi căutăm lumina cu strigătul vieţii/ -

joc dens de izvoare/ curse în haos,/ la poarta uitării!/ Ne însemnăm paşii cu stele/ ca

drumul să nu-şi piardă/ beteala primăverii sălbatice; vârsta crescută în rădăcina zorilor/

Smulge jocul năuc, îl surpă/ în durere de prezent./ Eu, de mână cu umbra zădărnicind,/

citesc în târziul nopţilor/ abecedarul sărutului scurs/ între două decenii./ Atât am fost

potecă suită/ spre prânz sau cină,/ belşug al trecerii/ prin jocul de copii!

* * *

Iarba culcată inform, încă păstrând căldura trupurilor noastre, rămâne ca un ecou

al pudicului. Tatuate, acolo zăceau cuvintele, zâmbetele noastre, primele zâmbete

adevărate (fost-au şi altele cu siguranţă, dar nu mi le amintesc de la un capăt la celălalt.

Renunţ deci). E o amintire sacră ce-n triste dimineţi mă îndeamnă să apuc calea pădurii, să

ascult îndrăgitul murmur al buzelor moi şi arderea lor înşurubată în aer: „Nu, Dane, nu

acum. Te rog...” Cuvinte magie ce deschid sufletul pentru purificare şi sete de viaţă.

Pădure, iartă-mă că nu ţi-am mai tulburat răcoarea cu veninul dragostei mele;

iartă-mă că nu sunt izvor să-ţi mângâi străfundurile cu valul, să-ţi cresc iarba cu cântecul.

M-ai aşteptat îndelung la ceas de beznă şi zori, dar paşii noştri şi-au pierdut ecoul aiurea

fără sorţi de întoarcere. Am fost înţelegători insomniei tale, iată scriu acum singur, nu

mă-ntreba, îţi ghicesc întrebările şi-ţi răspund în ordine cronologică. Îngenunchez să-ţi

sărut iarba moale, aici unde a odihnit ea, aerul ce-i mai păstrează parfumul părului frumos,

apa clară ce-mi aminteşte de numele cu „y” la urmă vuiet sălbatic în timpane şi minte şi-ţi

voi spune că aştepţi zadarnic! Ea nu se va întoarce niciodată aici, nici singură, nici cu

mine. Moartă-i pentru noi căci neîntoarcerile-s jumătate cântec de lebădă, jumătate delir.

Răcoreşte-mi fruntea arsă de înstrăinare cu roua stejarilor tăi şi cântă-mi ceva din tinereţea

ta, freamătă în crâmpeie de iubire pură, am reuşit să le învăţ începutul până la un capitol

anume, adăpat în paragină. Voi asculta îmbătat de otrăvuri şi voi avea puterea să cred că

ea există, trăieşte, aici, aproape lângă mine, că ardem în îmbrăţişări şi te ascultăm

transfiguraţi de blestemul destinului !... că dragostea mea n-a fost o scânteie tremurată în

furtună şi stinsă înainte de a lumina! Şi dacă sunt trist, tu cântă, vuieşte puternic prin toate

frunzele să mă-nec cu lacrimi, în durere. Râul lacrimilor mele să se unescă cu al tău,

împreună să fremătăm a neîmplinire printre bolovanii greţoşi din coasta malurilor. Ţi-o

mai aminteşti?! Era şatenă, cu ochii migdalaţi, cu părul lung revărsat pe umerii ghiciţi

feciorelnici. Te-ai înfiorat când ţi-am sărutat umbra amestecată cu lumini! Primii noştri

paşi te-au renăscut, valsându-te ca o ciută peste stânci în dimineţi zvelte şi ne-ai pierdut în

peregrinare arcuind lăstarii în retinele ochilor noştri! Când voi fi lut, fără simţire şi

cuvinte, întâmplător vor poposi în tine alţi oameni, alte iubiri. Dăruie-le povestea mea

începută frumos şi întretăiată, scurtă ca un fulger pe scutul furtunii. Un bob de nisip în

nemărginirea deşertului. Şi de te vor asculta, iubirea lor va fi cu patimă, fără minciună!

Privirea Ei, ultima privire, atât de adâncă şi densă a fost de „Adio”, nu de revedere, aşa

cum am sperat amândoi. Ai trimis păsările să ne fie călăuze pe cale; ai crezut în prietenia

noastră şi te-am trădat, te-am trădat...

Ziua era pe sfârşite. Rodica întinde mâna cuibărind-o într-a mea.

– Îţi mulţumesc pentru aceste frumoase clipe! A fost cea mai frumoasă zi din

viaţa mea! Rotunjeşte maliţios cuvintele, vocalele cu gura ei mică şi udă. Închid ochii şi o



sărut imaginar nemairezistând tentaţiei. Ea pleacă şi n-are habar că-ntr-unul din cele patru

anotimpuri am comis totuşi gestul criminal.

Seara întâlnesc steaua întunericului, pare mai matură, mai serioasă, eu pesemne

că am la extremitatea ochilor cu câteva riduri în plus...

– Mai vezi pe unde mergi, muritorule?

– Da, răspund îngheboşat de presimţiri.

– Iată o dovadă că eşti muritor ca ceilalţi. N-ai mai venit cam de multicel prin

parc! Dragostea a început frumos în murmur de izvoare, cântec de păsări, cuvinte duioase,

lacrimi de bucurie. Semn rău, muritorule, semn rău! Furtuna erupe după zile senine. De nu

eşti bine împlântat cu rădăcinile lucidităţii vei pieri stupid cu cenuşa sentimentelor,

acoperit de ea. Fereşte-te! O, nu-mi spune c-o iubeşti! Ştiu eu cât este de puternică iubirea

voastră şi mai ales nu face jurăminte că niciodată n-ai s-o părăseşti, la durere sau bucurie,

că este viaţa ta, a doua viaţă, prima dragoste! Minciuni. Minciună eşti şi-acum când stai

pe bancă dorind să vină Ea sau oricare altcineva. Te minţi singur, de teamma timpului, de

teamă să nu înfrunţi singurătatea sufletului. Eşti slab, muritorule! Ea te iubeşte, dar până

când, căci va veni clipa când dragostea se numeşte, ură, răzbunare, dorinţă nebună de

dărâmare a castelului cu vise trudnic clădit. Va plânge, va suferi din cauza ciudăţeniilor,

dar va veni şi liniştea aşternându-se în paşii furtunii.

– Doare proorocirea ta. Şi răneşte sufletul cu nebulozităţi închipuite.

– Te temi! Fii demn în hainele tale de bărbat. Femeile au minţit întotdeauna.

Au avut şi clipe de sinceritate de contopire în ele, dar rezulatul fost-a tot minciună,

goală-goluţă, perversă şi distrugătoare. Clar nu rămâne nimic, nici cuvintele de început,

nici vacarmul izvorului cununat cu al păsărilor... Iar lacrimile, stupidele lacrimi, una mai

înşelătoare decât alta n-au nici pe departe tenta stropilor de rouă, purificarea sărutului de

ciute. Vă devastează ploile, vă îngheaţă neaua pe buze şi florile lângă rotunjimea

călcâiului veştejesc şi voi credeţi că-i miracol. Miracolul împlinirii, al desăvârşirii, al

adevărului! Ha, ha, ha! Nimic, nimic nu-i adevărat! Timpul curge leneş peste minciună,

cuvintele fierbinţi se răcesc, se descompun, trecând peste capetele voastre neştiutoare,

neteze în vraja exaltării!

– Aiurezi!

– Mă vei asculta şi de nu vrei dragostea te-a transformat atât de repede, de subit !

– Nu stea a întunericului, voi ţine seamă de sfaturile tale, dar voi avea grijă ca ele

să nu-mi lovească al meu castel cu vise, să mi-l sfarme. Atât am în mine mai bun, acest

castel cu vise, la zămislirea căruia am sângerat pe tronul somnului, am sfârtecat obstacole,

rostogolindu-mă perpetuu în beznă, de unde cu ghearele, cu umerii, cu părul şi dinţii m-am

zbătut să ies la suprafaţă. Triumf! Străjuiesc la porţile castelului. Înăuntru odihneşte Ea,

cea căutată de un deceniu, mai frumoasă decât visarea, mai pură decât uitarea, mai

adevărată decât materia. Şi tu vrei să-mi dovedeşti că nu-i adevăr?! Cum? Eşti doar fără

simţire, fără sânge. N-ai iubit niciodată şi minţi când declami c-ai fost fecioară. Ştii ce

este iubirea? Poţi tu pricepe cât de învolburate, de vânjoase şi adânci îi sunt mareele? Din

răceala ta scapără lumini reci, incolore, orbitoare, din căldura noastră, a muritorilor

scapără lumini calde, de viaţă. Iată diferenţa, iată de ce nu-nţelegi şi baţi câmpii cu

neghiobiile tale!

– Ha, ha, ha, eşti un copil şi încă trei sferturi naiv, dar drăgălaş. N-ai decât să te

legeni în braţele dragostei până vei scăpa jos, în colbul drumului. Te vei trezi în cădere şi

vei fi un om adevărat sau numai o umbră. Şi fără dragoste se poate trăi. Nu dragostea e

viaţa voastră. Bătrâneţea n-are nevoie de dragoste. Fii tu cel dintâi care sparge sfera

umană, subjugând, distrugând dragostea în folosul său. Vei deveni nemuritor. Vei fi un



luceafăr lângă mine, pe boltă unde vom râde nopţi de-a rândul de slovele banale ale

îndrăgostiţilor, de maimuţărelile lor. Mă simt singură. Te aştept. Vezi, nu zăbovi mult, îmi

pierd uşor răbdarea.

– Eşti hidoasă! Nu voi asemănare ţie. Noi muritorii avem cale proprie.

– Ce mai cale, ironiza steaua. Vă naşteţi, trăiţi şi muriţi. Ce melodie tristă şi

banală: dimineaţă, amiază, seară!

– Da, însă dimineaţa musteşte a zori, amiaza-i plină de flori, iar seara-i calmă,

binefăcătoare. Pe când tu şi suratele tale dormitaţi încremenite în veşnicie ca nişte statui pe

soclu nereceptive la calamităţi. De-aţi avea puţină simţire, doar o fărâmă, aţi sucomba de

melodia trăirii noastre, fie ea tristă şi banală cum crezi.

– Ha, ha, ha! Îţi aperi semenii, aspiraţiile lor minore, dragostea voastră

mincinoasă. Credeţi în cuvintele pe care le

rostiţi cu atâta pompositate?

– Eşti hidoasă! Priveşte florile şi

vei avea răspunsul, ascultă nopţile cum

foşnesc, tulburător de sacru, stăpâne pe feeria

lor şi-ţi vei da seama că sunt ale noastre, că

sunt vii, că se nasc, cresc pentru noi, pentru

visele noastre...

Steaua e palidă. Se pierde uşor în

strălucire, sugrumată de norii nopţii. Se

vestea o ploaie umană, de purificare a

sentimentelor. Sosea o ploaie efervescentă...

Unirea Basarabiei cu România în 1918 (II)

Corneliu Nedelciuc

Pacea de la Bucureşti din 1812 a dat însemnate avantaje imperiului rus, alipind

Rusiei o provincie fertilă şi populată, care se afla între Prut şi Nistru, şi partea de sud,

adică Bugeacul în 1829, deşi prin tratatul din 1656 dintre voievodul moldovean Gheorghe

Ştefan şi marele Prinţ al Moscovei Alexei Mihailovici, acesta se obliga să-l ia de la turci

cu forţa armelor şi să-l înapoieze Moldovei pentru totdeauna.

Rusia a ocupat un teritoriu cam de trei ori suprafaţa cât Alsacia şi Lorena, iar

comparativ cu unele state din Europa este mai mare decât Danemarca, Elveţia, Olanda sau

Belgia. Teritoriul acesta, numit de ei Basarabia, aşa cum am arătat anterior, poseda

fortăreţe istorice vestite ca : Hotin, Bender (Tighina), Chilia, Ismail, Akerman(cetatea

Albă), Soroca şi multe centre comerciale. Cetăţile acestea erau cu adevărat istorice şi

vestite, findcă ele veacuri de-a rândul apăraseră contra năvălitorilor din stepele nesfârşite

ale răsăritului.

Sus: Gheorghe Nicolăescu,Paul Dogaru,

Dumitru Sîrghie, dr. Ioan Florin Tuinea,

un prieten al lui Paul Dogaru din

Clocociov, jos: Ioan Smedescu, Nicolae

Truţă, Ion Popescu Labă (patronul

cafenelei Art-Delia din Slatina)



Prof. A. Crihan notează în cartea sa că : „ în loc să distrugă ţara care a construit

cetăţile la Nistru pe malul drept, iar la Dunăre pe malul stâng, fiindcă aşa cereau

necesităţile de apărare a unităţii ei, ţarul Alexandru I făcea fără îndoială o operă mult

mai demnă de numele său dacă o lăsa în pace. Ceea ce a făcut a fost şi NEDREPT fiindcă

a distrus o ţară cu care nu fusese nici măcar în război şi pe care în plus avea datoria să o

apere în baza obligaţiilor pe care ţara sa le luase faţă de aceasta din urmă în trecut şi

JOSNIC, deoarece cucerirea aceasta nu era un scop în sine, ci doar mai degrabă un

popas dintr-un lung şir de socoteli politice, singura menire a cărora era să-l ducă cât mai

neîntârziat la Constantinopol-ul râvnit”.

În cartea prof. A. Crihan, acesta subliniază faptul că istoricul rus P.P. Svinin în

„Descrierea guberniei Basarabia” scrisă la 1867 mărturiseşte fără tăgadă că Basarabia a

fost desprinsă din MOLDOVA, că istoria ei este strâns legată de aceasta din urmă, că

populaţia ei se trage din coloniştii romani şi are acelaşi trecut ca întregul popor românesc.

„Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt Moldoveni sau Români (Vlahi), iar ei vorbesc

o limbă de origine latină asemănătoare cu cea a popoarelor neo-latine”.

Până la anexarea la Rusia în 1812, Basarabia era supusă la acelaş regim de guvernare

ca şi Moldova, din care făcea parte integrantă. Prin urmare, nici istoria, nici documentele

istorice cu privire la Basarabia nu pot să nu se refere la Moldova. Este imposibil să se

discute despre administraţia Basarabiei până la anexarea la Rusia, fără să se amintească de

Divanul Moldovei, la ale cărui hotărâri Basarabia era supusă. În Basarabia nu exista

proprietate care să nu aibă documente emise de la Divanul Moldovei. Chiar şi după

anexare, în procesele din Basarabia care vizau drepturi de proprietate se invocau decizii

ale Divanului Moldovei, care fiind confirmate de Domnii Moldovei, nu puteau fi anulate

de decizii ale tribunalelor Rusiei, păstrându-şi întreaga lor valoare şi putere. Tocmai de

teama forţei valorii şi puterii acestor documente, ţarul Nicolae I a dat un ucaz ca ele să fie

adunate de la deţinători sub motivaţia ca să li se dea acestora documente elaborate de

legislaţia rusească, întăritoare ale drepturilor celor care le deţineau, documentele elaborate

de Divanul Moldovei urmând a le fi înapoiate posesorilor, fapt care nu s-a mai întâmplat

NICIODATĂ. Totuşi, unii dintre posesori, răzeşi şi mazili, care îi suspectau pe ruşi de

numeroase josnicii, nu au predat documente originale, ci copii ale documetelor originale

pe motiv că le pierduseră. Totuşi majoritatea documentelor originale au fost adunate de la

cei încrezători în cuvântul autorităţilor. Iată de ce, la studiile sociologice şi etnografice

efectuate de echipele multidisciplinare studenţeşti ale Prof. Dimitrie Gusti în Basarabia în

perioada anilor 30, au fost găsite aşa de puţine documente originale.

Un alt aspect demn de menţionat şi ţinut minte este consemnat de Prof. A. Crihan în

cartea sa şi anume că: „ţăranii când au aflat, după încheierea păcii de la Bucureşti că au

rămas la Rusia, au început să fugă pe capete, peste Prut, în Moldova rămasă liberă.

Locuitorii fugeau din Basarabia la început izolat, dar apoi în grupuri şi câteodată sate

întregi, care se ridicau cu tot ce aveau şi treceau Prutul. Ruşii, pentru a pune capăt

acestui exod extrem de păgubitor pentru ei din toate punctele vedere, au mers până acolo

încât să declare Moldova contaminată cu ciumă şi au interzis trecerea Prutului sub

pedeapsa cu moartea. Totul a fost în zadar, lumea continuând să fugă mulţi ani de-a

rândul. Ceea ce era impresionant la aceşti fugari era sentimentul de deznădejde de care

erau cuprinşi mii de locuiitori din Basarabia”.

Asemănător s-au petrecut lucrurile şi în 1944, când numai datorită intervenţiei

Mareşalului Antonescu, care totuşi mai credea, în vara anului 1944, înainte de 23 august,

într-o pace finală corectă la încheierea ostilităţilor dintre noi şi Uniunea Sovietică şi care

după unele documente era destul de aproape să o obţină în vara acelui an, conform



demersurilor intreprinse la Stocholm cu ambasadoarea URSS în Suedia (D-na Kolontai),

noi urmând a plăti numai despăgubiri de război, dar fără a ceda teritorii şi fără o

administraţie sovietică în ŢARĂ şi de aceea a oprit exodul care se contura şi care în mod

sigur ar fi lăsat Basarabia cvasi pustie, mai ales că stăruiau în mintea tuturor fărădelegile

administraţiei sovietice şi deportările silnice ale atâtor şi atâtor nevinovaţi în Siberia.

Aşa cum am arătat anterior, în cercurile guvernamentale ruseşti se ştia foarte puţin

despre Basarabia, dar Ruşii ştiau perfect de bine că aveau de a face cu o ţară

completamente străină de ei. Acest lucru se înţelege din felul cum au organizat ei

administraţia în Basarabia imediat după anexare.

În acest sens, Prof. A. Crihan, în lucrarea sa, ne arată că : „pentru început, ei l-

au însărcinat pe boierul basarabean Scarlat Sturza, imediat după anexare, cu

administrarea noii lor provincii , dându-i cu această ocazie titlul de Guvernator al ei. În

acelaşi timp au pus în fruntea bisericii basarabene tot un român, pe Gavril Bănulescu-

Bodoni, căruia mai târziu i-au dat titlul de mitropolit al Basarabiei, creând astfel pentru

biserica din Basarabia o organizaţie proprie”.

Aceasta a fost la început, deoarece Ruşii au început organizarea metodică a

Basarabiei, elaborând un sistem organizatoric bazat pe o largă autonomie. Este foarte

adevărat că dacă pentru înscăunarea Ruşilor în Basarabia aceştia au apelat la două

personalităţi locale, totuşi acestora le-a fost adăugat şi un Guvernator militar în persoana

comandantului armatei ruseşti de la Dunăre, care supraveghea îndeaprope activităţile

acestora pe care le superviza şi numai aşa se aplicau.

Tot în 1812, Ruşii elaborează şi o Constituţie provizorie, prin care locuitorilor

Basarabiei le-au fost lăsate legile lor proprii. Problemele judiciare urmau să se judece după

legile şi obiceiurile ţării, iar populaţia Basarabiei putea participa la administrarea locală.

La conducerea provinciei erau puse două departamente (ministere): unul pentru

problemele administrative şi altul pentru cele economice, iar Guvernatorul nu era decât

preşedintele acestor departamente întrunite, iar dezbaterile se făceau bilingv : rusă şi

română şi din această cauză fiecare departament avea două cancelarii: una rusească şi alta

româneasă. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, neamestecându-se în detalii.

Dar rezolvarea propriu zisă a problemelor administrative şi în special a celor

economice au fost lăsate de la început în mâinile ruşilor. Cu alte cuvinte, cum să facem,

ca să facem aşa!

Sintetizând, Prof A. Crihan, arată că această Constituţie provizorie din 1812 se

caracterizează prin două trăsături :

1. „Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul

civil, ci şi cel public;

2. Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale luate în majoritate dintre

proprietarii locali”.

Autonomia Basarabiei acordată prin acea Constituţie din 1813, nu a fost de

lungă durată. În anul 1828, odată cu urcarea pe tronul Rusiei a ţarului Nicolae I

(1825), aceasta a luat sfârşit. Există păreri că de fapt aceasta nici n-a funcţionat vreodată, adică a fost fictivă,

iar unii memorialişti ruşi susţin că din prima zi a anexării, Basarabia a fost de fapt

administrată de un reprezentant al ţarului şi al guvernului de la Petersburg.

Cu toate aceste opinii, Prof. A. Crihan arată că „autonomia Basarabiei a existat,

atât în drept cât şi în fapt, dar un lucru este cert şi anume că aceasta nu a funcţinat în mod

normal cum ar fi trebuit. De vină a fost neîndoielnic ţarul Rusiei, prin hotărârile luate

(ukazuri), dar la aceasta s-a mai adăugat în oarecare măsură şi distanţa foarte mare



dintre Basarabia şi capitala Rusiei- St. Petersburg, care făcea iluzoriu orice control din

partea autorităţii centrale, control care ar fi putut diminua mult abuzurile unor

funcţionari croiţi pe îmbogăţire şi consistentă şi cât mai rapidă”.

Aşa cum s-a arătat şi anterior, Ruşii au numit ca prim Guvernator în Basarabia pe

boierul localnic Scarlat Sturza, dar acesta nu era o fire autoritară, fiind şi în vârstă de 80

ani, dar şi bolnav, iar cel care îi supraviza hotărârile (comandantul Armatei ruse de la

Dunăre) numit Guvernator militar, dar acesta sta departe de boierii moldoveni. Din

această cauză, după nici un an, acest Guvernator militar a fost înlocuit cu un alt general,

mult mai energic, ca reprezentant al guvernului la Chişinău pentru tendinţa evidentă de a

apropia administrarea Basarabiei de structura statului rus.

Până în 1820, funcţia aceasta va mai fi deţinută de încă doi generali. Aceştia

aduceau după ei o armată de „oameni de încredere”, adică vânători de slujbe gras

remunerate, pescuitori în ape tulburi, în posturi cât mai avantajoase. În cele din urmă,

aceştia au intrat în relaţie foarte încordată cu localnicii, sau mai exact cu boierimea din

Basarabia. Ruşii înţelegeau să se comporte ca stăpâni şi îi priveau pe localnici de sus, cu

dispreţ şi nu scăpau nicio ocazie să-i jignească, să-i umilească, să-i bârfească ca ignoranţi

şi stupizi, deşi nobleţea acestora era mult mai veche, iar capacitaea lor era atestată prin

diplome ale unor bravi Domnitori ai Moldovei, faţă de aceşti ocupanţi, numiţi în funcţii pe

petece de hârtie dubioase, întocmite pe colţuri de birouri din cabinetele stufoasei şi

coruptei birocraţii a administraţiei ţariste.

Dacă boierii basarabeni au trecut la început cu vederea înţepăturile acestor

trepăduşi aduşi de valul primilor ani după anexare, atunci când aceste invective

totalmente neîntemeiate au atins cote care vizau permanentizarea, reacţia a venit promptă

şi faţă chiar de un reprezentant de marcă al nobilimii ruse. Ocazia a apărut, aşa cum arată

jurnalistul Ion Iachim de la Chişinău în a sa „Istorie a Rusiei (curs scurt)” publicată acolo

în anul 2006, când A.S. Puşkin, considerat încă din viaţă poetul naţional al Rusiei acelor

vremuri a fost exilat la Chişinău, atât pentru o atitudine critică faţă de imobilismul

administraţiei ţariste, dar mai ales pentru viaţa extrem de destrăbălată de fustangiu şi

duelgiu (de fapt chiar moartea i se va trge dintr-un asemenea duel). De aici el scria

prietenilor săi din capitala Rusiei că „se vede pe sine, între moldovencele cochete

asemenea unui zeu printre imbecile, iar printre moldovenii mereu trişti, el e asemenea

unui leu printre maimuţe, ori aidoma unui armăsar arab într-o herghelie smerită de

măgari”. Peste o anumită vreme, a luat cunoştinţă de astfel de afirmaţii Vasile

Alecsandri, poetul nostru moldav, boier cu atestări de nobleţe de sute de ani, aureolat cu

Marele Premiu de la Montpelier din Franţa pentru a sa Odă gintei latine, care îi dă prompt

şi la obiect replica în această poezie scurtă, mai puţin cunoscută :

Fiind mai negru ca ţiganii,

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

Tu, cel primit cu dor de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine şi de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Râzând te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii,

Ai tot umblat, râzând alene,

Ei, vezi, atunci pun mâna-foc,

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

Starea aceasta de fapte îi determină pe guvernanţii de la St. Petersburg să ajungă

la concluzia că trebuie să se restrângă înlesnirile date populaţiei Basarabiei în 1813.

De aceea, arată Prof A. Crihan „nu a fost de mirare că la întronarea ca Ţar al

întregii Rusii a lui Nicolae I, care era un autocrat convins, chiar un despot, şi sub mâna



lui de fier nu era decât firesc ca autonomia Basrabiei să ia sfârşit. I s-a pus capăt prin

ucazul din 29 februarie 1828, care a abrogat Constituţia din 1818 şi a înlocuit-o cu Legea

de administrare a provinciei Basarabia.”

Consiliul suprem a fost defiinţat şi înlociuit cu un consiliu provincial compus din

funcţionari numiţi, fără nicio legătură cu provincia.

Limba română a va fi scoasă din toate instituţiile administrative, iar toate dosarele

instituţiilor de stat ale provinciei Basarabia, vor fi scrise numai în ruseşte.

De acum înainte totul se face după model rusesc. Scopul era desnaţionalizarea

poporului moldovenesc şi introducerea în Basarabia a spiritului rusesc.

Acest lucru s-a făcut prin şcoală şi biserică.

Primele şcoli deschise de ruşi în Basarabia au fost cele secundare, în Chişinău:

Seminarul teologic, Pensionul pentru nobili şi Liceul nr.1. Predarea în aceste şcoli se făcea

în limba rusă. După un timp s-au mai adăugat trei şcoli primare urbane cu predarea tot în

limba rusă, precum şi şcolile ţinutale, în care la început predarea tuturor obiectelor se

făcea numai în limba rusă şi după mari sforţări ale Moldovenilor, a fost admisă şi

predarea limbii Române, dar numai ca obiect şi numai în unele din ele. Cu timpul numărul şcolilor se va mări, cu precădere în oraşe, unde apar şi şcoli, în

special licee, construite prin donaţii ale unor mari proprietari, chiar şi de naţionalitate rusă.

Aşa a fost, de exemplu, Liceul de fete din Soroca, construit de Alexei Oleinicov, având

toate dotările şi condiţii foarte bune de învăţare.

În priviinţa satelor nu s-a făcut nimic. Acolo educaţia tineretului, continua să se

facă la fel ca mai înainte, adică pe lângă mânăstiri, sau pe lângă parohii, sau chiar pe la

învăţători particulari, dar presiunea pentru însuşirea cu precădere a limbii ruse s-a

manifestat de la început prin diverşi funcţionari ai administraţiei, care întocmeau rapoarte

în acest sens.

Acest sistem de şcoală rusească în Basarabia, unde elementul rusesc era

neînsemnat ca populaţie, a dat rezultate nesatisfăcătoare pentru rusificarea provinciei

fiindcă elevii intrau în şcoli neştiind deloc limba rusă, din care cauză cei care terminau

studiile, după 4-5 ani de şcoală, arătau mai puţine cunoştinţe de limba rusă decât la

celelalte obiecte. În timpul vacanţelor de vară, în special, elevii aproape uitau cuvintele şi

expresiile în limba rusă învăţate şi astfel la începutul unui nou an şcolar trebuia reluată

învăţarea cuvintelor şi expresiilor cunoscute înainte. În şcoli copiii erau siliţi să înveţe

limba rusă, acasă continuând să vorbească limba natală. De aceea moldovenii care

constituiau majoritatea populaţiei din Basarabia au dat cel mai mare procent de neştiutori

de carte. Din această cauză, în rapoarte întocmite pentru guvern, în special după 1900, se

sugerează ideea că era necesară libertatea predării în şcolile primare în limba maternă cu

obligativitatea de a se învăţa şi însuşi limba statului, adică limba rusă.

Aşa cum arată şi prof. A. Crihan în cartea sa „mare lucru însă nu s-a făcut şi

după 1905, data primei revoluţii ruse, problema educaţiei în Basarabia a rămas

nerezolvată, deoarece Duma (Parlamentul) a respins propunerea ce i s-a făcut ca

educaţia în Basarabia să se facă în limba română, iar limba rusă să fie obiect de examen

de absolvire cu putere absolut prioritară. În acelaşi timp acest lucru a fost permis altor

naţionalităţi din Rusia.”

În ceea ce priveşte biserica, anexarea din 1812 a Basarabiei la Rusia a găsit aici o

populaţie moldovenească doritoare profund de învăţătură creştinească religioasă, de

povăţuire în special prin cuvântul tipărit. Aceste cărţi care se tipăreau până atunci la Iaşi,

apar după anexare ca fiind tipărite peste Prut, adică peste graniţă.



Din acest moment, prima grijă a guvernului rus faţă de situaţia aceasta, a fost ca

slujba în biserică să se facă în slavonă, iar cărţile liturgice şi chiar de povăţuire

creştinească să fie tipărite obligatoriu în tipografia sinodală din Moscova. Aceasta

însemna că, chiar din prima zi, se interzicea ca acestea să mai fie tipărite în Moldova. De

asemenea corespondenţa bisericească să se facă numai în limba rusă, hotărând totodată ca

şi registrele bisericeşti şi actele de stare civilă să fie ţinute în mod exclusiv tot în ruseşte şi

nu în moldoveneşte cum se făcea până atunci. În plus, cu timpul, pe măsură ce

administraţia rusească se întărea, deşi legile imperiului rus dădeau dreptul tuturor

popoarelor Rusiei să aibă şefi ecleziaştici proprii, Moldovenii ortodocşi nu aveau niciun

şef spiritual oficial dintre ai lor sau măcar să le vorbească limba.

Pregătirea preoţilor a început să se facă la Seminarul teologic de la Chişinău, unde

aşa cum am arătat anterior predarea se făcea în limba rusă şi numai după un timp s-a

folosit limba română, dar care a fost studiată numai ca un obiect oarecare.

Aceasta nu era deloc pe placul Moldovenilor şi aşa cum precizează Prof. A.

Crihan, „aceştia au preferat să-i ignore existenţa şi prin urmare nu-şi trimeteau copiii la

Seminar la Chişinău şi nici nu căutau să-i facă preoţi cu orice preţ în noile condiţiuni”.

Preoţii astfel pregătiţi în limba rusă, trebuiau să meargă în mediul rural şi în multe

parohii din Basarabia populaţia ortodoxă era compusă majoritar - iar uneori chiar

exclusiv- din Moldoveni, care ştiau numai limba lor, adică moldoveneşte şi nu înţelegeau

deloc limba liturgică slavă şi nici pe cea rusească chiar şi numai în forma ei vorbită. De

aceea, când slujba se făcea pe slavoneşte, Moldovenii stăteau în biserică neînţelegând, iar

apoi au început să se dezveţe da a merge la biserică, oprindu-se chiar cu totul în

dezvoltarea lor religioasă creştină şi au început să cadă tot mai mult în vicii şi superstiţii.

Din această cauză, treptat, preoţii, pentru a-şi face datoria de răspândire a credinţei

creştine ortodoxe prin biserică, dar şi prin comportamentul lor conversaţional, se vor

dezvăţa treptat de limba rusă, pe care de altfel nici nu o stăpâneau prea bine, şi după ce

intrau în legătură permanentă cu sutele de Moldoveni ai parohiilor lor, s-au întors repede

la moldovenism, iar acesta a devenit un fenomen permanent chiar şi asupra preoţilor ruşi.

Rezistenţa Moldovenilor i-a învins pe cei care doriseră să-i „topească” în masa

rusească şi în acest domeniu.

Prin urmare, arată Prof. A. Crihan: „ Populaţia moldovenescă era străină nu

numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar de felul ei de viaţă civică şi administrativă.

Rusificatorii au făcut ca ţăranul venind la oraş să se simtă ca într-o pădure întunecoasă şi

necunoscută. În orice birou era permis ca acest ţăran să nu fie înţeles. Justiţia, Şcoala,

Biserica, Administraţia, toate erau pentru el străine. Şi cum peste tot domnea şi

arbitrariul cel mai sălbatic, este uşor de înţeles cât de străine rămâneau masele populaţiei

moldoveneşti faţă de Rusia şi valorile ei interne, istorico-culturale şi politice”.

Prosperitatea Basarabiei era numai pe hârtie şi în dările de seamă ale

administraţiei, Moldovenii nu puteau învăţa să scrie şi să citească, fiindcă limba lor

era interzisă, iar amatorii de limba rusă lipseau aproape cu desăvârşire. Basarabia

era socotită de ruşi ca o mină de aur şi de aceea pentru funcţionarii ruşi era foarte

avantajos să aibă slujbe acolo.



Haralamb Lecca autor dramatic

Victor Anestin

Studiul critic ,,Haralamb Lecca autor dramatic” semnat de Victor Anestin a apărut

în anul 1901 (pe copertă 1902). Este o broşură de 47 de pagini care reuneşte în 5 capitole

consideraţiile autorului asupra literaturii dramatice

româneşti de până atunci şi analizează din punt de

vedere artistic piesele dramaturgului caracalean:

Casta-Diva, Jucătorii de cărţi, Suprema Forţă. În

concluzie, autorul găseşte o asemănare între piesele

lui H.G. Lecca şi tablourile lui C. Lecca (bunicul său),

dramaturgul este un novator, care pune în mişcare

multe personaje, suprimă monologurile înlocuindu-le

adesea cu scene mute. Autorul este de un fatalism

fără margini, personajele sale neputându-se smulge

din destinul orb iar sforţările lor în acest sens fiind

zadarnice. Pentru Lecca, viaţa nu e o veselă farsă

ci o însemnată tragedie, autorul nu iubeşte vulgul şi

nici clasa de sus, pe care le ridiculizează, el fiind un

aristocrat. Operele lui Lecca sunt consecinţa fatală a

celor ce s-au scris înaintea sa de către Caragiale ori

Alecsandri, însă dramaturgul îşi permite anumite

inovaţii pentru care probabil că publicul nostru nu

este încă pregătit.

Literatura noastră dramatică

Sunt cunoscute de toți începuturile teatrului nostru; se știe cum înființându-se un

teatru românesc nu se puteau juca încă piese românești, pentru simplul motiv că nu

existau.

S-a alergat deci la traduceri din limbi străine – cu preferință din cea franceză și

germană și această metodă a influențat mult, din nenorocire, până în zilele noastre,

îndepărtând din creierul scriitorul român ideea de a încerca să scrie în acest gen.

Ce se putea încerca oare acum la începutul teatrului nostru? Piese psihologice, de

caracter; de moravuri nu se puteau scrie, căci

literatura dramatică, care este cea din urmă ce

se dezvoltă la un popor civilizat nu avea nicio

bază solidă, nicio experiență a trecutului.

Neposedând finețea observațiilor și

existând încă o piedică: lipsa unei burghezii

culte care să fie analizată, primii noștri scriitori

au avut două mijloace la îndemână pentru a

scrie piese:

1). Au imitat de departe piese străine;

2). Au luat ca subiecte de piese acțiunile

istorice.

De aceea vom vedea, la începutul

teatrului, numai titluri ca: ,,Petru Rareș, Elena

Dragoș, Ștefan cel Mare, Cetatea Neamțului”

etc. H. G. Lecca văzut de Iser



Alecsandri în prima perioadă a avut două metode: a localizat piese străine; așa

piesa sa ,,Drumul de fier’’ are părți și din ,,Les Ganadus” și din ,,Nos Intimes’’ ambele de

Victoria Sardon și a creat câteva tipuri ca: Coana Chirița cu nenumăratele și mirificile sale

aventuri, cum și toate ,,cântecele comice” cum le intitula el ca ,,Kera Nastasi, Haimana,

Barbu Lăutarul’‟etc.

În a doua perioadă, Alecsandri a scris ,,Fântâna Blanduziei” și ,,Ovidiu” piese

inspirate din cercetări istorice literare.

O singură piesă are Alecsandri unde a căutat să ne dea puțină psihologie

,,Concina” și aceea după părerea mea imitată întrucâtva după o scenetă de Fuillet.

În orice caz Alecsandri poate fi considerat cel dintâi autor dramatic al nostru: el a

deschis prima perioadă în care se mai pot cuprinde excelentele piese istorice ale d-lor V.A.

Ureche și Hasdeu.

A doua perioadă o deschide d-l Ion

Luca Caragiale.

Spiritul de observație începu să

deschidă ochii unora dintre scriitorii noștri.

Dar a analiza societatea noastră

mai cultă era mai greu; se cerea mai multă

finețe psihologică de acum piesele d-lui

Caragiale nu sunt decât imaginea, poate

prea fidelă a vulgului.

Dacă e în acțiune un prefect și

nevasta unui consilier județean, apoi

aceasta trebuie să se întâmple în cel mai

obscur județ; acolo unde modul de a vorbi

al prefectului e aproape egal cu al

comisarului.

Dl. Caragiale a văzut partea comică

a vieți, ridicolul ei, și nu putea să-l

găsească mai bine decât în mahalalale.

Ele i-au furnizat subiecte și pentru

,,Noaptea furtunoasă” și ,,D’ale

Carnavalului” cât și pentru ,,Conu

Leonida”.

Dar d-l Caragiale, mai are și drama

,,Năpasta” aici era mai greu; țăranul are

psihologia mai simplă nu însă cea mai ușoară, cât timp nu ai trăit în contact cu el.

De aceea țăranii din Năpasta nu sunt lipsiți de oarcare intelectualism și de aceea

pasiunile lor se aseamănă ,,a ne pas s’y me prendre”, cu pasiunile noastre.

Dar nu trebuie uitat că dl. Caragiale a deschis a doua perioadă, a bătătorit drumul

pentru alții, pentru aceia care vor să studieze societatea noastră, nu la țărani sau în

vremurile pierdute în neguri, ci chiar în mijlocul nostru.

Și ajutați de reformele d-lui Caragiale cei veniți în urmă au avut curajul să încerce

a scrie adevărate piese moderne.

Nu am reușit toți și nici nu vor reuși toți ; se cer prea multe unui autor dramatic;

dar dintre ei se desprinde câte unul care impune prin forța talentului, care impune o

adevărată cale și care va deschide a treia perioadă și cea mai însemnată a literaturii noastre

dramatice.

Conform unei note apărute în ziarul

Vremea la 23 septembrie 1928, statuia

lui H.G. Lecca de la Caracal urma să fie

realizată de C. Brâncuşi. Ulterior a fost

încredinţată lui Dimitriu-Bârlad.



S-a pornit un adevărat potop de piese

originale; în prezent teatrul nostru național a jucat

unele dintre ele, ba chiar și teatrele naționale din Iași

și Craiova; unele au plăcut, autorii lor au fost

consacrați ca adevărați autori dramatici, unele

bineînțeles, au căzut deoarece n-aveau mai nicio

valoare.

Dintre toți acești autori, unul din ei s-a ridicat

mai presus de ceilați și tocmai pentru acela am

întreprins și acest mic studiu.

Am rezumat pe scurt părerile mele asupra

celor ce am scris până acum și am stabilit aceste

perioade ,,grosso moddo” pentru a arăta cum s-a

desprins din vălmășag d. Lecca și drumul fatal care

l-a urmat și care l-a condus la îmbogățirea literaraturii

noastre dramatice cu lucrări de valoare.

Deci cele câteva rânduri ce am scris mai sus, au cea

mai mare legătură cu capitolele ce urmează și rog pe

cititor a le considera ca un fel de prefață a acestui studiu.

Casta-Diva

D. Lecca a mai scris câteva piese, dar mi se pare că nici d-sa nu a pus mare temei

pe ele, căci nu le-a publicat și nu cred că le va publica vreodată. De aceea prima piesă ce

ne va ocupa va fi ,,Casta-Diva”.

Mai întâi să răspundem noi pentru autor unei obiecții ce i s-a făcut de un anonim

cronicar, de la ,,Noua Revistă Română”, care deși a judecat mai bine decât ceilalți piesele

d-lui Lecca, totuși a făcut câteva greșeli ce nu trebuiesc să fie acreditate ca adevăruri pe

lângă marele public.

Cronicarul anonim găsește că d. Lecca nu lucrează piesele d-sale după nicio

formulă, că nu e reprezentantul niciunui curent în opinia publică.

Aduce ca exemplu pe d. Caragiale care era reprezentantul unei idei, al Societății

,,Junimea’’; d. Caragiale după anonimul cronicar, exprimă aspirațiile și credințele unei

părți măcar din societatea cultă românească.

Care aspirații? Ale cetățeanului turmentat? Ale polițaiului? Ale coanei Vetei?

Sau poate a vrut să înțeleagă astfel, anume că autorul ,,Scrisorii pierdute’’ a vrut

să biciuiască relele apucături orientale ale românului.

În primul caz nu găsim nimic interesant; în al doilea caz nu înțelegem de ce

Junimea singură ar fi fost reprezentanta stabilirii bunelor moravuri! D. Caragiale a scris

așa fiindcă așa i-a fost temperamentul d-sale, și chiar dacă nu era nimic de îndreptat tot ar

fi scris ,,Scrisoarea pierdută”, căci printr-o lege fatală trebuia să avem această piesă.

Că d. Caragiale a scris piese cu subiect luat numai din poporul de jos, din

mahalale, asta nu ne supără, iar ca să silești pe orice autor dramatic să scrie numai în

genul d-lui Caragiale asta e ridicol.

D. Caragiale, incontestabil un talent și nu noi îl vom pune la îndoială; dar de să

acuzăm pe un altul că descrie numai viața de salon. Oare Bourget e un mai prost scriitor

decât Zola, fiindcă nu s-a coborât din saloanele parfumate.

Se poate lua ca subiect orice întâmplare, orice accident vulgar sau dramatic,

meșteșugul e ca autorul să-i dea viața necesară.



Apoi după cum am arătat mai sus, D. Lecca nu a făcut altceva decât să urmeze pe

D. Caragiale, suind însă o treaptă mai sus.

Până acum, la noi, nu a fost descrisă această viață a saloanelor bucureștene. Ca și

Bourget, D. Lecca descriind personajele de saloane, le descrie cu minuțiozitatea ce unora

le-ar părea provenită din dragoste, dar care în realitate nu e decât o satiră contra tinerilor

de bonton, contra cartoforilor și parveniților.

E mult mai moral și urmăreşte un scop mult mai moral și mai presus d. Lecca,

căci d. Caragiale a ridiculizat plebea și plebea a râs singură de ea nepricepând ironia; d.

Lecca însă ridiculizează viciile celor inteligenți, şi cei inteligenţi se pot recunoaște mai

iute pe ei însăși la rampa scenei.

Poate chiar că o piesă a d-lui Lecca a împiedicat multe deznodăminte fatale, ale

căror mistere au rămas pentru vecie în umbră pentru noi ceilalți , de la comediile d-lui

Caragiale ieși însă în foyer întrebându-ți vecinul:

-Eu …. eu.. pentru cine votez?

Acuzarea cea mai nedreaptă ce i se aduce însă D-lui Lecca, e că ar fi scris, piesele

d-sale pentru publicul ce vine la teatru ,,ca să se distreze”. Cine vrea să distreze publicul,

știe că masei publicului nu-i place lungi dialoguri, nu-i place filozofie și tese și d. Lecca ar

fi avut la îndemână destule efecte de teatru dacă ar fi vrut să scrie pentru marele public.

Care e morala pieselor D-lui Lecca? Se întreabă cronicarul anonim.

,,Nu juca cărți că pierzi parale”. ,,Dacă vrei să ai un amant alege-ți un om

cumsecade”.

Tot astfel ar putea zice de Othelo: ,,Nu te încrede în bârfiri!” Sau de Machbet :

,,Nu e bine să fii prea mult ambițios! “ Și pe tema aceasta câte... E copilărească imputarea.

Și apoi nu e aceasta morala ,,Jucătorilor de cărți”; e una pe care n-a înțeles-o d-

nul cu critica ; adevărata morală e ,,chiar dacă ai un viciu, fii așa ca să nu păgubești pe

nimeni; ruinează-te pe tine, dar nu pe ceilalți‟‟.

Dar am intra prea mult în generalități pe care, trebuie să le păstrăm pentru sfârșit.

Un lucru trebuie să mărturisesc de la început: Luând apărarea piesei ,,Suprema

Forță’‟, în unul dintre cele mai răspândite jurnale, pe când celelalte jurnale nu mai găseau

termini injurioși, am fost dublu acuzat că aș fi intim al d-lui Lecca și că aș avea o piesă la

Teatrul Național.

E atât de oarbă la unii judecata, că ei nu pot pricepe că pot exista pe lume alți

oameni, care într-o opera de artă să vadă calitățile ca și defectele. Pentru cei care nu știu să

judece o piesă e sau sublimă sau stupidă.

Sublimă de exemplu ,,Domnița Olena’’, stupidă ,,Suprema forță’’.

Sunt unul dintre cei care cunosc teatrul, care s-a ocupat de el cât l-a ajutat

inteligența și care nu a căutat să aibă ,,parti pris’’ și după această neînsemanată

confesiune, revin la titlul capitolului la ,,Casta Diva’’.

Casta Diva e povestea unei dragoste nenorocite. Dinu iubește pe Gina și chiar

s-au logodit, Dinu însă e student în medicină și trebuie să-și dea ultimele examene. Mătușa

Ginei o văduvă numită Lelia, a pus ochii pe Dinu; îl ia cu ea la București, sub cuvânt ca

Dinu să-și de examenele.

Dinu devine amantul mătușii; la întoarcere, pe vacanță, Gina surprinde pe Dinu în

brațele Leliei. Dar Dinu tot iubește pe Gina și la momentul când Gina îl surprinde, Dinu

tocmai insulta pe Lelia care-l nenorocise prin pasiunea ei și îi spunea că pleacă la Paris

pentru a nu o mai vedea, pentru a se întoarce purificat și demn de Gina.

Dar Gina nu vrea să audă nimic despre dezvinovățirile lui; ea îi înapoiază inelul de

logodnă și nu mai vrea să știe nimic de el.



Dinu pleacă la Paris ; Gina se mărită cu

un grec bogat pe care nu-l poate iubi; comite un

adulter; bărbatul o gonește și din treaptă în

treaptă ajunge guvernantă în casa verișoarei sale.

După opt ani Dinu se întoarce, e celebru;

inima lui bate tot pentru Gina; Gina refuză să fie

femeia lui, amantă da; nu se mai crede demnă și

de unde piesa începe cu o scenă de dragoste, tot

între ei doi, sfârsește astfel:

DINU: (Înțelegând că nu mai e nimic de făcut

urcă încet. După doi – trei pași se oprește) Mă

lași să plec?

GINA: Du-te

DINU: Și n-are să-ți fie dor de mine?

GINA: Să nu-ți fie dor de mine.

DINU: Și n-o să mă uiți?

GINA: Uită-mă

(Se privesc lung, căci e clipa unei

despărțiri pe veci, pe când cortina cade).

Subiectul pare a fi foarte simplu, aproape

ca și ,,Berenice’’ a lui Racine, ca și ,,Nora’’ lui

Ibsen, dar d. Lecca, după cum vom vedea ca și în

celelalte piese, nu țintesc să ne redea numai două-

trei persoane cu pasiunile și conflictele ce se nasc

din ele ci îi trebuie o mulțime de personaje

secundare. Rezultă de aici un cusur și o calitate.

Cusurul e că pierde întrucâtva acțiunea;

suntem siliți să ne ocupăm, fără voie de anturaj,

pierzând din vedere personajele importante. Și

apoi, bineînțeles nu le poate da autorul aceeași

viață la toți; îi va schița în trăsături generale și va

lăsa ca publicul sau cititorii să suplinească ceea

ce d-lui nu a spus.

Calitatea e că pe scenă e mai multă viață;

avem dinainte-ne realitatea și banalitatea de toate

zilele, în mijlocul căreia se desfășoară o dramă

intimă.

Dialogurile din Casta-Diva cât și din

celelalte piese, sunt foarte naturale; pentru prima

oară s-au reprezentat piese originale, la noi, care

să redea o familie așa cum există în viața de toate

zilele. Dl. Lecca redă perfect conversațiile cele

mai banale, nimicurile ce formează viața

societății unui salon, alegându-și cu băgare de

seamă, tipurile ce le are de studiat, dar

studiindu-le pe unele din ele, prea puțin- Casta-

Diva în special; poate fiindcă e şi cea dintâi

Volum de poezii apărut în 1904 cu

grafica lui Vitold Rola Piekarschi,

fost profesor de desen la Slatina

Afişul unei piese de H.G. Lecca cu

Aristiţa Romanescu şi Petre Liciu

în rolul principal



lucrare a d-lui Lecca, de aceea prezintă asemenea defecte.

Așa, pe lângă Dinu și Gina, avem pe State Zoescu, maior în retragere în care d-l

Lecca a vrut să întrupeze un bătrân militar ,,bargneux‟‟ autoritar ; ,, Etienne de

Radoucano‟‟ un tânăr student la drept fasonat după ultima modă; Epaminonda Chiriopol-

un grec bătrâior și îndrăgostit de Gina; două fetițe abia scăpate din pension; un copil

zburdalnic, care arată de mic ce va fi mare, și în sfârșit, femeia care iubește la 30 de ani și

care cunoaște toate vicleșugurile dragostei.

Tipul Leliei: o intrigantă care iubește; al lui Epaminonda: un bătrân practic, dar

deocamdată sentimental- sunt cel mai rău schițate.

Comparația Leliei cu acest bătrân contra lui Dinu și a Ginei nu prezintă niciun

interes, nu aduce nicio consecință, afară de aceea pe care pare că ar vrea autorul să

precipite acțiunea.

Nu ar trebui să fie interesantă decât iubirea lui Dinu și a Ginei, dar autorul ne vâră

cu de-a sila în o mulțime de evenimente care ne fac să uităm de principala acțiune.

Mai târziu d. Lecca va remarca singur acest lucru după cum vom vedea,

întrucâtva în ,,Jucătorii de cărți’’ și mai bine în ,,Suprema forță”.

În Casta-Diva nu găsim partea morală a piesei; pare că autorul nu și-a afirmat

tendința de-a susține vreo tesă, de-a lua partea cuiva; acțiunea e lăsată în voia ei; toate se

întâmplă după o lege fatală, căreia nimic nu poate să i se împotrivească .

O remarcă importantă: d-l Lecca nu are monologuri în piesă. Cauza? Un altul

poate ar vedea în această lipsă o neputință a d-lui Lecca de a putea analiza un suflet care

vorbește cu el însuși, ar putea zice că d-l Lecca nu cunoaște bine psihologia; e o bună

îndrumare către realitate; numai nebunii vorbesc cu ei singuri și personajele vechilor piese.

D. Lecca a suprimat vorba, nu a suprimat însă mimica feței, gestul și de aceea veți putea

remarca în piesele d-sale o sumă de scene mute, în care agitația persoanei din scenă se

trădează prin mușchii feței, prin gesturi

de supărare sau bucurie.

Casta-Diva nu e încă o

adevărată creație; se resimte mult o

oarecare naivitate, cu toate că sunt unele

scene pe care d. Lecca e absolut stăpân.

Sfârșitul poate nu e adevărat, dar e

,,vraisemblable‟‟; poate că Dinu, după

opt ani, cu toate protestațiile lui de

dragoste, nu mai găsește însă argumente

pentru a-și îndupleca pe Casta –Diva.

Ce se vor face acești doi oameni

care după ce s-au iubit atât, se despart

acum pentru totdeauna. Nu va mai iubi

Dinu în veci; va purta veșnic o rană

adâncă în suflet? Nu e prea de crezut și

în cazul acesta cum rămâne cu suvenirul

Castei-Diva?

În ce o privește pe Gina, situația

ei e sigură; cu încetul se va abrutiza, va

deveni o simplă mașină, o bătrână

menajeră, care nu mai are decât un

singur dor: acela de a nu-și mai aduce Din creaţia lui H.G. Lecca



aminte de nimic și o singură consolare: aceea de a-și fi salvat puritatea și nepătarea

timpului, când Dinu era student și o iubea, idealizând-o sub numele de Casta –Diva.

Te cuprinde o mare amărăciune, sfârșind de citit, sau văzând sfârșitul piesei, jucate

de altfel, aceasta e una din metodele d-lui Lecca. Nici ,,Jucătorii de cărți”, nici ,,Suprema

Forță” nu sfârșesc astfel.

Vom vedea cum d. Lecca își devine superior în celelalte piese, prin tendințele sale

de moralizare, de îndreptare a societății, scop nobil și pe care de altfel l-a avut și Dumas.

E prima încercare a d-lui Lecca cu toate defectele și cu toate calitățile ce-l vor

caracteriza în celelalte piese.

Casta-Diva era natural să placă mai puțin, deși nu se scrisese în limba română

multe piese asemenea ei.

„Facla” şi ,,Muguri”, două reviste şcolare din Romanaţi

Corneliu Vasile

După ce apăruseră revistele liceului, „Lumina” și „Speranța”, în deceniul patru al

secolului al XX-lea, urmând o bogată tradiție culturală și artistică a localității, în anul

1944 s-a ivit ideeea înființării unei colecții de tablouri (pinacotecă) la liceu, materializată

în anul 1947, după donațiile mai multor pictori de talie națională, originari din Caracal sau

foști elevi ai liceului.

Ulterior, a apărut și o revistă, „Facla”,

fie dactilografiată, fie tipărită, coordonată de

profesorul Crăciun Pătru, cu specializările

română-istorie, director mai mulți ani.

În anul al doilea al apariției, 1965-1966,

„revista Liceului Nr.1 Caracal” este condusă de

profesorul emerit Crăciun Pătru, incluzând pe

profesorul Nicolae Ciobanu, secretar UTC,

profesorul Ion Precupețu, bibliotecara Silvia

Grigorescu și elevii Sergiu Marinescu, Traian

Sîrbu, Mariana Popescu, Viorica Popescu și

Valeria Apostol, toți din clasele a X-a. Sunt

numai cincisprezece pagini, dactilografiate pe o

singură față a colii, câteva fiind imagini care

fixează anumite date. Tabloul „Ciobănașul” de

Nicolae Grigorescu este însoțit de precizarea că

în pinacotecă se mai află „Care cu boi”,

„Întoarcerea de la câmp” și „Peisaj de toamnă”,

bustul compozitorului George Enescu, din

părculețul liceulu este însoțit de precizarea datei ridicării, mai 1965, iar „Autoportret” de

Marius Bunescu are, în josul paginii, enumerarea pictorilor donatori: Theodor Aman,

Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Dimitrie Ghiață. Acest număr

conține versuri scrise de elevele Ioana Moandă și Mariana Popescu (aceasta scrie „Lui

Eminescu”, poezie datată 15 iunie 1966, comemorarea morții poetului), proză de elevul

Traian Sîrbu, cronici la expozițiile Teodor Catană și Marius Bunescu, scrise de Ioana

Moandă și Eugenia Nistor. Sunt reproduse un mic fragment din „Poveste indică” de Mihai

Eminescu și, din revistele anterioare ale liceului, „Speranța” din revista „Clasa a VI-a”



(1933) epigrame și versuri publicate de I. Magnea (Ion Potopin), Nellu Cristescu și G.

Dascălu. O pagină prezintă ecourile apariției revistei „Facla”, cu „încercări literare

merituoase”, la Craiova, în revista „Ramuri”.

Un bilanț al primului trimestru enumeră sesiunea de referate a elevilor, rezultate

de la olimpiadele școlare, vizionări de expoziții și spectacole, refacerea aleilor de la

intrarea în liceu, instalarea difuzoarelor, a soneriei electrice (anterior era „toaca”

metalică, unde bătea cu două bețe omul de serviciu, nea Vasile Tereacă, sau nea Petre –

pe când subsemnatul era elev).

Un număr festiv înscrie pe copertă anul III, nr.4(10), sept. 1967, dedicat

împlinirii a două decenii de la înființarea Pinacotecii „Marius Bunescu”, care poartă

numele pictorului și unde peste o sută de mii de vizitatori, în special elevi de la școlile și

liceele din Caracal, au putut admira opere pictate de Theodor Aman, Ștefan Luchian,

Gheorghe Petrașcu, Dumitru Ghiață, Camil Ressu și, bineînțeles, picturile patronului

colecției. Redacția consemnează aceste nume în articolul inaugural al acestui număr, datat

1 septembrie 1967.

Aduc un salut cu această ocazie pictorii Marius Bunescu, Hortensia Popescu,

Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, folcloristul Gh. N. Dumitrescu-

Bistrița, Jean Tudor Popa, Sorin Chirimbu, scrisori datate mai 1967.

Un articol cuprinzător, însumând trei pagini, scrie Crăciun Pătru despre crearea și

îmbogățirea pinacotecii, prin contribuția academicianului Ştefan D. Nicolau, a doamnei

Elena Dr. I. Dona, a lui Marius Bunescu etc.

Elevele din redacție, Valeria Apostol și Alexandrina Oprea, din clasa a XI-a,

scriu rânduri dedicate aniversării pinacotecii, la fel Ioana Zamfir, din clasa a X-a.

La festivitățile organizate joi, 14 septembrie, și duminică, 17, s-au prezentat

expoziția aniversară și vernisajul Popa Jean Tudor, s-au tipărit câteva materiale (afișul,

invitațiile, Programul, pliantul expoziției de pictură), fiind prezenți, implicați, profesorii

Mariana Petrescu și Silvestru Moraru.

În afara celor menționați, în redacție mai apar elevii Felicia Florescu, Rodica

Danciu și Florian Țițirigă, toți din clasa a X-a.

Numărul festiv se încheie cu nouă reproduceri alb-negru ale unor tablouri din

pinacotecă, fotografia clădirii liceului și un autoportret Marius Bunescu.

Dacă numărul prezentat până acum era „Revista Liceului Nr. 1 Caracal”, un alt

număr, anul XII, 1978, este revista „Liceului de Matematică-Fizică”, schimbarea frecventă

a numelui Liceului „Ioniță Asan” aducând denumirile „Școala Medie Nr.1” (după model

sovietic – Srednii Șkol), cum se numea în anul 1965, când a absolvit subsemnatul, sau

„Liceul Industrial de Chimie Nr. 2” mai târziu, deși este cel mai vechi, adică nr.1, din

localitate (înființat în anul 1888).

Acest număr nu mai are, pe copertă sau în interior... numărul și data mai precisă a

apariției, este coordonat de profesorii îndrumători Marin Ciobanu și Paul Tatomirescu, în

redacție fiind elevii Lucia Ardelean, Grațiela Gruev, Luminița Pascu, Sorin Gheorghe și

Isabela Barbu, care nu mai sunt în clase, ci în anii de studiu II, III, și IV. Redacția este

scrisă pe un bilețel lipit pe coperta III.

După obligatoriul citat din „marele cârp/maci”,urmează articolul prof. Maria

Petrescu și articolul elevei Grațiela Gruev, ambele invocând figura „marelui erou„ instalat

în fruntea țării, un montaj literar colectiv al clasei a IX-a D (nu al anului I D!) pe aceeași

temă și un articol „patriotic”, intitulat „2050 de ani de istorie”, în aceeași tonalitate,

semnat de elevul Constantin Dincă, din clasa a XII-a A.



Elevul Florin Pătru, din (de data asta) anul IV C, scrie o pagină despre războiul de

independență, maistrul instructor Petre Popa despre predarea electronicii în liceu, mai

sunt materiale despre predarea matematicii, despre scrierile lui Camil Petrescu și Lucian

Blaga, ex-libris și despre „Caracal drag, orașul meu”, prezentând Uzina de Vagoane,

Întreprinderea de Tricotaje „Romanița”, Stațiunea Experimentală Agricolă, Fabrica de

Conserve, semnate de elevi. Claudia Geabă, din clasa a XII-a C, scrie despre „Gânduri

spre viitor”, iar elevul Florin Pătru despre balada haiducească de pe Valea Oltului („Iancu

Jianu”, „Badiu Cârciumaru” și „Tanislav”) culese din comuna Tia Mare.

Poezia elevilor ocupă șase pagini de la sfârșitul revistei, majoritatea „patriotice”,

câteva semnate cu inițialele W.W. și P.I.T, două semnate de elevul, pe atunci în anul IV C,

Claudian Doru Frunzulică (ajuns, după mulți ani, în politica post decembristă).

Ultima pagină cuprinde încercări de epigrame și perle culese din lucrările

elevilor.

Acest număr, spre deosebire de cel prezentat anterior, dedicat istoriei unei colecții

artistice, este o culegere de articole și versuri cu caracter social și politic dominant,

nelăsând să transpară realitatea vieții liceenilor, problemele adolescenței sau afirmarea

înclinațiilor lor pentru viitor.Totuși, revista rămâne un document al timpurilor respective.

Revista școlară „Muguri”, Hotărani-Fărcașele (1979-1984)

Revista elevilor Școlii Generale din Hotărani, cu 32 de pagini dactilografiate, are,

în nr.1, decembrie 1979, pe prof. Corneliu Vasile, ca îndrumător, iar în redacție sunt

elevii Florentina Ștefănescu (redactor-șef), Marinel Gongea, Aurora Pancu, Manuela

Ungureanu, Marian Neagu și Violeta Micu. Apariția primei publicații școlare din această

comună este salutată de primărița Ioana Văle, de directorul coordonator Henri Bîzu și de

directoarea școlii, Ecaterina Niță.

Elevii/pionierii răspund la întrebarea care a fost cea mai reușită activitate a lor în

primul trimestru al anului școlar. Nu puteau să lipsească elementele politice legate de

congresul al XII-lea al PCR și prevederi ale codului etic al pionierilor. Sunt menționați cei

mai buni elevi, de la clasa I A până la clasa a VIII-a, cele mai multe abonamente, pe clase,

la revista „Limba și literatura română” iar câteva

pagini sunt rezervate absolvenților Marin Andrei,

student la Politehnica Timișoara, Valeria Ghiță,

medicină, Craiova, Ioana Legica Stanciu, elevă la

Liceul de Matematică-Fizică („Ioniță Asan”) din

Caracal. Sunt reproduse articole din periodicele

„Oltul”,„Cutezătorii” și „Albina”, dedicate acti-

vităților cercului literar al școlii, apoi un fragment

din „România pitorească” de Alexandru Vlahuță,

referitor la Drumul lui Traian, care trece prin

localitate, și despre legenda Craiului sau

Domnului de Rouă din zonă. Trei interviuri au fost luate de elevi

doamnei inginer agronom Paula Marcu, domnului

profesor Anton Gheorghe de la liceul menționat și

domnului Nicolae Păducel, medicul comunei.

Câteva pagini sunt completate cu versuri scrise

de elevi, iar grafica este realizată din desene color



ale copiilor. Mai sunt pagini de orientare profesională, culegeri de folclor, umor școlar,

revista revistelor școlare („Facla”, „Coloane” și „Viața” de la liceele din orașul Caracal),

maxime, cugetări și rebus. Câteva materiale reproduse din monografia județului și din alte

lucrări prezintă trecutul, prezentul și perspectivele localității.

Nr. 2, decembrie 1980, 18 pagini, aduce în redacție și alți elevi, ca Emilian Stan și

Cristina Ionescu (redactor-șef).Cuvântul înainte este scris de profesorul de matematică

Vasile Berche, comandant instructor de unitate.

O pagină este dedicată scriitorului Virgil Carianopol, urmează articole pe teme de

circulație rutieră, plante și animale ocrotite, comportare civilizată, cel mai harnic cititor,

orientare școlară, portetul unui mecanizator, versuri, rebus și ceva mai puține desene.

Nr. 3, mai 1982,18 pagini, aduce în redacție, cu menținerea redactorului-șef,

elevii: Ilie Ciobanu, Mariana Istrate, Marin Voicu, Alina Elena Ghiță. Nu mai sunt desene,

dar sunt multe poezii și texte în proză ale elevilor, cu caracter patriotic majoritatea. O

relatare privește o excursie școlară la Craiova, alta un spectacol la căminul cultural.

Nr. 4, aprilie 1983, 24 de pagini, aducându-i pe Gabriel Duinea și Violeta Micu în

redacție, are din nou desene, iar un capitol special, cu relatări și hărți ale obiectivelor

vizitate, este dedicat excursiilor organizate de cercul literar la Caracal (teatrul, parcul),

Craiova( Universitatea, Bănia, Muzeul de Artă, Casa Elena Farago) și București (Muzeul

Literaturii Române, vizionare la Cinematograful „Patria”).

Sunt prezentate subiectele la concursul național de limba și literatura română și de

matematică pentru gimnaziu, iar o pagină este dedicată întâlnirii cu poetul Virgil

Carianopol, la Școala generală Nr. 6 din Caracal, care le-a acordat autografe și s-a

fotografiat cu ei. Alte pagini sunt de folclor și de umor.

Nr. 5, octombrie 1984, 36 pagini, care aduce în redacție și pe elevii Aura Roșu,

Ionel Pîrșoagă, Nicolae Pătru, Alexandru Dicu, debutează cu articolul elevei Mariana

Dumitru, comandant de unitate de pionieri și conține, în afara materialelor impuse de

congresul al XIII-lea al partidului, evocarea zilei de 23 August 1944, a răscoalei din anul

1784, condusă de Horia, Cloșca și Crișan, succese școlare, proverbe și maxime, subiecte

de la olimpiadele de limba română și de matematică, impresii din tabăra școlară de la

Vitomirești, despre excursiile de la Pitești și Valea Mare-Ștefănești (casa Liviu Rebreanu),

de la Târgoviște (Muzeul Tiparului și Cărții Vechi Românești), Brașov (Șcheii Brașovului

- prima școală românească din Transilvania), Castelul Bran, Nămăiești- Câmpulung (casa

George Topîrceanu), Corabia (fântâna secretă și ruinele podului de la Sucidava, azi Celei).

Este și o hartă a tuturor excursiilor organizate, incluzând obiective din Oltenia, Muntenia,

Capitala și Transilvania.

Un elev realizează un interviu cu primărița Angela Sindile, care apreciază

acțiunile elevilor din cercul literar pentru caracterul educativ și descoperirea de noi talente.

Rețeaua liceelor din județ, apoi un dicționar de termeni literari și artistici, articole despre

evoluția alfabetului și a scrierii și despre exprimarea corectă, două sondaje de opinie,

despre activitățile cercului literar și despre sporturile preferate, în final pagina Miscelanea

completează sumarul acestui ultim număr al revistei „Muguri”.

Printre puținele reviste școlare apărute atunci la școli din mediul rural, dar cu

profesori din mediul urban, mulți obligați să fie navetiști, „Muguri” a avut avizul

inspectoratului școlar, singura rezervă fiind despre câteva scăpări de ortografie ale

dactilografei. Efectul apariției publicației a fost antrenarea elevilor în activități culturale și

literare și participarea lor la concursuri, publicarea în „Limba și literatura română”,

„Cutezătorii” și „Albina”.



,,O şcoală şi... cinci cârciumi”

Marin Petran-Vlădila

Fiind una dintre cele mai vechi ocupaţii, agricultura, a constituit o sursă

importantă de hrană a locuitorilor noştri. De aceea suprafeţe mari de teren au luat locul

pădurilor Cozia şi Govora, defrişate, find cultivate, comparativ cu secolele din urmă (XVI-

XVII ) cu: grâu, orz, mei, dughie, apoi porumb, floarea soarelui, plante tehnice, cânepă, in,

bumbac dar şi cu viţă de vie. Viţa de vie a fost cultivată încă din antichitate. La început,

cultura viţei de vie, ramură a economiei agricole, nu a fost prea dezvoltată dar cu timpul a

devenit importantă ocupând locul doi după cereale. Pe pământul comunei Vlădila, viile, au

fost plantate la început în partea de N apoi în partea de S.

O menţiune legată de această cultură o găsim la 14 august 1677 , într-un act de

,,răscumpărare din rumânie ... cu o vie” a unui preot din FRĂSINET.

În afară de soiurile hibride, româneşti, au fost cultivate în timpul lui Cuza şi soiuri

străine: Cabernet, Sauvignon, Bodeaux dar nu au rezistat filoxerei, aşa că oamenii au

apelat tot la soiurile autohtone: zaibăr, terează ( fr.Terras), ananas (căpşunică) tămâioasă,

roşioară.

Viţa o plantau pe ,,brazdă sau cu paru‟ “. Întreţinerea acestei culturi era migăloasă,

începând cu tăiatul, cu cosorul, arăcitul, legat cu papură sau foi de porumb, prăşit, stropit

şi până la cules i se acorda mult interes. Strugurii erau culeşi în coşuri de nuiele şi erau

,,zdrobiţi în putini sau lin‟‟ cu sulul de la război sau cu picioarele, în timpurile noastre sunt

folosite storcătoare cu valţuri de metal, lemn sau plastic. Fiecare ţăran îşi avea bordei la

vie unde ţinea vinul. Povesteau bătrânii că luau vin acasă cât aveau nevoie, cu plosca, de

sărbători sau cu alte ocazii. Acolo ţineau vinul, la vie în bodei (sec. XVII-XVIII ) şi nu-i

,,strica” nimeni. Flăcăii satului mai trăgeau câte un ,,tâlv‟‟, să vadă ,,cum e vinu lu’ nea…..

dar nu să pomenea să ne fure că pă cine îl dovedea îl plimba cu căruţa p-ân sat şi îl făcea

dă râs” . Împroprietărirea de la „864, i-a transformat pe ţărani din clăcaşi în proprietari şi

i-a determinat (pe unii) să devină negustori în bâlciuri şi târguri. În sat au apărut mai mulţi

grădinari, cojocari, fierari, croitori şi cârciumari.

Viaţa a devenit mai complexă după 1848. Pentru ei, ţăranii, timpul liber era

suficient. Zilele de duminică şi sărbătorile religioase le respectau mergând la Biserică.

Alte ocazii de petrecere a timpului liber în grupuri mari erau: hora satului, botezurile,

nunţile, clăcile, hora ,,de pomană” dar şi câciumile.

Venit din Târnovo, Manea Stoian obţine autorizaţie pentru cârciumă în anul 1882.

Statistica anului 1898, ne aminteşte că ; în comuna Vlădila se găsea ,,o şcoală de gradul II

cu doi învăţători şi cinci cârciumi”. O altă câciumă se găsea în curtea Conacului fostei

proprietăţi a m-rii Cozia, aflată în vatra satului. Curtea cu o suprafaţă de 1,94 Ha, avea pe

lângă Conac: magazii, pătule,grajduri, livadă, cazan de ţuică şi cârciumă cu faţa la str.

Cozia de azi. Era arendată ,,pe un period de cinci ani”, 1897-1902. În realitate a fost

arendată de la 1897- 1913, de M.N. Delcescu, timp în care oamenii locului au cerut în

repetate rânduri Ministerului Cultelor să intervină pe lângă Ministerul Domeniilor să-i

schimbe destinaţia. La aceste ,,plângeri’’ făcute prin adresa nr.11 161 din 9 oct. 1897 de

localnici li se răspundea ,,să ne arate dacă s-ar putea face această cedare fără a

prejudicia interesele economice ale moşiei” sau la 26 mai 1901, prin altă adresă făcută la

20 oct. 1897, primeau răspuns că: ,,...se găseşte arendat până la 1902 D-lui M.N.

Delcescu, astfel încât nu se poate admite cererea, înainte de expirarea periodului de



arendare, afară dacă D-l arendaş, ar renunţa gratuit la luarea din a sa folosinţă a

terenului în cestiune”. Arendaşul plătea suma de 480 lei pentru cinci ani.

În secolul XX, (în 1925 s-a dat ,,legea repausului duminical şi al sărbătorilor

legale”) pe teritoriul comunei Vlădila se găseau mai multe cârciumi ; la Ciocardache, la

Ciocârlan, la Ioancă, la Nuncă. După masa de prânz se adunau în faţa primăriei sau la

cârciumă. Aici puneau ,,ţara la cale” sau ascultau muzică la vioară pe Tudorică a lu‟ Guşă

( în perioada interbelică ) etc. În 1926 iulie 26, Ion T. Nuncă, din Frăsinet-Gară, obţine

Brevet pentru vânzarea de Băuturi spirtoase. Ministerul Finanţelor ,,încuvinţează Dlui Ion

T. Nuncă, a exercita comerţul cu băuturi spirtoase, în genere cu amănuntul, în com.

Vlădila, jud. R-ţi, cu începere din iulie 1926. Brevetul îi dădea voie la vânzarea cu

ridicata, cu amănuntul, cu căruţa prin ţară, prin târguri sau cu căruţa la domiciliul

clienţilor. Debitorul Ion T. Nuncă prelungea contactul de arendă anual, în urma unei taxe

pe decalitru. Cârciuma a funcţionat până aproape de 1970.

Articolul II din Ordonanţa nr. 13 din septembrie 12, 1935 a Sfatului Popular –

Vlădila suna aşa:

,,-Toţi locuitorii din comuna Vlădila cum şi din alte comune care posedă vii plantate pe

teritoriu acestei comune nu are voe a culege struguri din vii mai înainte de 20 septembrie

1935 ei nefiind încă bine copţi;

-Cei ce se vor abate de la aceste dispoziţiuni vor fi daţi judecăţii conform Legii spre a-şi

lua pedeapsa cuvenită;

Prezenta Ordonanţă se va executa prin D-l Şef al postului de Jand.Vlădila şi de

D-l Notar al comunei Vlădila”.

În anul 1938, Primăria Comunei Vlădila Judeţul Romanaţi, dă Ordonanţa nr. 8 la

18 martie:

,,Noi, Primarul comunei Vlădila din Plasa Ocolul Judeţul Romanaţi.

Având în vedere ordinul D-lui Pretor al Plaşii Ocolul Nr.1165/938 urmat după al D-lui

Prefect al Jud. R-ţi nr. 4216/ 938 prin care ne invită a emite ordonanţă în baza art. 203 şi

205 din Legea Monopolului vânzării spirtului şi băuturilor spirtoase impunând regulile

privitoare la ordinea şi curăţenia ce trebuiesc păstrate în localuri şi reglementând orele

de deschidere şi de închidere. Având în vedere căci în această comună este o singură

cârciumă cu tot felul de băuturi spirtoase şi trebuieşte neapărat dată această ordonanţă

executarea ei de către comercianţi;

Decidem

1) Cu începere dela 18 martie 1938, toţi comercianţii de băuturi spirtoase din această

comună nu au voie a vinde băuturi consumatorilor pe datorie,

2) Este interzis a se da băuturi în schimb de serviciu ca: muncă, ceriale, ouă, păsări şi alte

produse ale economiei agricole şi casnice. Comercianţii şi soţiile lor, nu pot nici direct

nici prin persoane interpuse să ia în arendă pământuri ţărăneşti. Debitanţii nu au acţiune

pentru datoriile pe băuturi pe împrumuturi şi pe arendările de terenuri agricole Art. 190

din lege.

3) Comercianţii vor deschide debitele la comunele rurale la orele 7 dimineaţa şi se vor

închide la orele 10 (22) seara, iar Dumineca şi sărbătorii legale se vor deschide la orele

(2) din zi şi se vor închide la orele 7 (19) seara,

4) Contravenienţii acestor dispoziţiuni vor fi pedepsiţi cu amendă dela 1000- 3000 lei întâia

oară iar în caz de recidivă dela 10 000- 25 000 (Art. 203 din menţionata lege ).

5) În zilele de alegeri pentru corpurile legiuitoare, pentru Cameră sau Judeţ şi pentru

alegerile profesionele, când acestea cer toate debitele din comună să fie închise.”



Funcţionarii Comunali

încadraţi erau: Paţa N.Marin-

primar, Marin I. Purcea –

secretar, Petre N. Paţa – casier,

D-tru Călinescu – telefonist.

Procesul- Verbal nr.35

din 30 noiembrie 1940 spunea

că:

,,Noi, Primarul comunei

Vlădila din Plasa Ocolul R-ţi

Decidem,

I ) Aprobăm rezilierea

contractului de arendare între

Primăria com. Vlădila şi comerciantul Iancu Ion Vârban din această comună ce îl are

pentru arendarea debitului cu tot felul de băuturi spirtoase ce l-a avut pe termen de 5 ani

cu începere dela 1 apr. 1937 şi până la data de 1 apr. 1942,

II) Garanţia provizorie a Ad-ţiei Financiare R-ţi nr. 2279-1937 de lei 510 se va încasa de

casierul comunal în folosul com. Vlădila”.

După al doilea Război, Partidul

Comunist a impus ,,naţionalizarea”.

Multe dintre aceste case au trecut în

proprietatea statului. Au funcţionat ,,sub

îndrumarea strictă” a partidului ,,casa

Nuncă” şi ,,casa Ioancă” –cârciumi-

până în jurul anului 1970. Tot la

naţionalizare, a fost expropriată şi

Ecaterina (Tincuţa) Russan,

moştenitoarea conacului din str. Cozia,

rămasă văduvă, după moartea soţului,

Neagu Elisei în 1946, fiica fostului

primar Ion Russan.

După anul 1970 în comuna

Vlădila mai erau două ,,cârciumi” sau

Bufete. Una se găsea la noul Magazin de

pe str. Garoafelor ( DN 54 ), vânzător

,,nea Culică Găzaru” până în 1993 şi

alta în conacul fam. Russan. La etaj a

fost o vreme postul de Miliţie, la parter

a fost Alimentară şi Magazin mixt iar

alături Bufet. În regimul comunist,

Bufetul era dotat cu groapă de gheaţă şi

vizitat de mai toţi ,,oamenii muncii”.

Aici mai cânta din vioară Gusu Ilie

(Mârşă) sau Nelu lu‟ Didă la acordeon-

romanţe, ,,A venit aseară mama”.....etc. Stele a lu„ Mladen face pariu pe acordeon cu

Nelu lu‟ Didă că sparge în măsele 100 de sâmburi de măsline, altul că bagă pumnul în

gură etc. Erau frecventate cârciumile pentru că puţinele vii care mai existau, prin ,,indicaţii

Fosta proprietate a lui Apostol Russan

Brevet pentru vânzarea băuturilor spirtoase

al lui Ion T. Nunca din Vlădila



preţioase” urmau să fie scoase şi redat terenul agriculturii. Din anul 2005, proprietatea lui

Apostol Russan a fost vândută lui Tiţa Iulian- zis Oance iar clădirea este folosită ca

locuinţă, la etaj şi la parter magazin mixt şi bar-restaurant. Instaurarea regimului comunist a produs modificări importante în structura socială

a ţării. Reforma agrară din 1945, naţionalizările din 1948 şi 1949, desfiinţarea proprietaţii

private şi alte măsuri luate de regim au dus la desfiinţarea ,,burgheziei” şi a ,,ultimelor

rămăşiţe ale moşierimii”, în timp ce procesul intens de industrializare a dus muncitorimea

în prim- plan, care, lipsită de alte posibilităţi de existenţă decât prin munca în

întreprinderile socialiste, a urmat politica partidului comunist. La rândul ei, ţărănimea

lipsită din nou de pământ, a migrat spre oraş. A rămas în folclorul local, mărturie despre

acele vremuri, această creaţie a localnicului Gheorghe Tufiş:

Poezie

De la crâşmă toţi plecară,

Sandu şade–n astă seară,

A plecat şi el acum,

Legănându-se pe drum,

Merse pân’ la crucea ‘naltă,

Iar la cruce ,,buf’’ în baltă,

S-a sculat cu mare greu,

Iată-l la căminul său.

Când îl vede măsa-i zice:

-Băutura arz-o focu’,

Crâşma ţi-a mâncat norocu’!

Iar el bate din picior,

-Tu, să taci că te omor!

Copilaşii sar plângând,

El le cară pumni la rând.

Într-o noapte-ntunecoasă,

‘geaba l-aşteptau acasă,

Către ziuă l-au găsit ,

Într-un lac înţepenit.

PROECO – revista elevilor Colegiului Economic ,,P.S.Aurelian” Slatina-

la 20 de ani de apariție- (I)

Dumitru Nica

În mai 2016 s-au sărbătorit 115 ani de învăţământ economic în Slatina. Am să

repet câteva date din viaţa învăţământului economic din Slatina: 1901 – a luat fiinţă o

clasă cu profil economic care a funcţionat pe lângă Gimnaziul Real Slatina (actual, liceul

Radu Greceanu); 1922 – ia fiinţă Scoala Comercială

Slatina; 1930 Octombrie – Școala Superioară

Comercială se transformă în liceu, care a purtat un

nume celebru, cel al lui Nicolae Titulescu,

personalitate a diplomaţiei româneşti şi universale, în

strânsă legătură cu Judeţul Olt şi oraşul Slatina; 1948

– Liceul Comercial se transformă în Şcoala Tehnică

de Administraţie Economică; 1979 – se înfiinţează

clase de ,,economic” în cadrul Liceului ,,Radu

Greceanu”; 1997 Iunie – ia fiinţă un liceu economic,

de sine stătător, numit ,,Grupul Şcolar Economic

Administrativ”, care funcţionează în clădirea nr. 2 a

Liceului ,,Textil” Slatina; 2000 Septembrie – Grupul

Şcolar Economic Administrativ se transformă în

Colegiul Economic ,,P.S.Aurelian” Slatina.

Am ţinut să reamintesc aceste date pentru a



întări faptul că, chiar dacă a avut unele perioade de întrerupere, profilul economic a avut şi

are o continuitate şi o perspectivă în Slatina, datorită unor oameni cu suflet pentru şcoala

Oltului şi, de ce nu, a României.

Despre activitatea cultural-ştiintifică a elevilor şcolilor cu profil economic din

Slatina s-au scris puţine cuvinte de-a lungul vremurilor. Tocmai de aceea am să amintesc

că, în cadrul Liceului Comercial ,,Nicolae Titulescu” îşi desfăşura activitatea societatea

culturală ,,Nicolae Bălcescu” înfiinţată încă din anul 1926. Această activitate a fost

bogată până în anul 1938, dar între anii 1938-1945 ea a căzut într-o stare de lâncezeală,

explicată în parte prin transferarea de la acest liceu a profesorului de limba română I.I.

Tomescu ,,preşedintele ei de onoare”.

În anul scolar1945-1946 ea s-a redresat, cu sprijinul directorului Dem I. Teodoru.

Preşedinţia de onoare s-a încredinţat profesorului Nicolae Popescu-Optaşi, iar

preşedinte activ a fost ,,până la 15 februarie 1946 elevul Țîrdel Marin din clasa a VIII-a,

urmat de elevul Bălteanu T.Dumitru din aceeaşi clasă, al cărui diriginte era profesorul

Nicolae Popescu-Optaşi “.

În cursul anului şcolar 1945-1946, s-au ţinut 27 de şedinţe. Noutatea activităţii

relansate consta în aceea că, spre deosebire de trecut, câmpul ei s-a lărgit, ajungându-se la

o concurenţă de cultură a tuturor şcolilor secundare din localitate. În afară de membrii

societăţii şi corpul profesoral al liceului, au mai conferenţiat profesori de la alte şcoli şi

personalităţi cu o cultură şi experienţa de viaţă recunoscute. Menţionez următoarele

colaborări externe: general Bucică, profesor pensionar C. Nicola, dr. Kitzulescu, profesor

Gheorghe Botez, profesor Lică Negru. De la alte şcoli au prezentat referate elevii Udrişte

Aurel şi Ciurez Mihai de la Liceul Industrial Slatina.

Este demnă de remarcat colaborarea profesorului pensionar C. Nicola13

. Înzestrat

cu un har poetic pronunţat, la o şedinţă a citit creaţia proprie ,,Cronica satirico-

humoristică a Slatinei”, îndelung aplaudată, iar cu ocazia ieşirii la pensie a profesorului

Gh. Pătrăscioiu şi Gh. Diaconescu a compus şi le-a dedicate poezia ,,Închinare ţie,

dascăle lampadofar” lungă de 200 de versuri care, recitată de elevul Ionescu Ion de la

clasa a VI-a a şters multe lacrimi, după cum îşi amintea Nicolae Popescu- Optaşi. Că elevii de la profilul economic au desfăşurat o activitate culturală bogată, ne-o

demonstrează şi materialele publicate în ,,Monografia Liceului Economic” (2001) de

absolventul Sică Popescu Anastase-devenit avocat, care relatează: ,,La sfârşitul şcolii,

după examenul de licenţă, aşa îi spunea, nu BAC, s-a organizat o excursie la cabana

Voinea. După aceea viaţa ne-a răspândit în cele patru vânturi. La fiecare 10 ani s-a

organizat revederea. Toate au fost frumoase şi nostalgice, fapt pentru care scriam într-o

bună zi:

13

Născut la 29 iunie 1885 la Tătuleşti-Olt. Intră în 1898 la Şcoala Normală ,,Carol I” din Câmpulung- Argeş, pe care o absolvă în 1905 (prima promoţie de 6 ani). După satisfacerea serviciului militar devine la 1 noiembrie 1907 învăţător la şcoala din Optaşi-Olt. Aici înfiinţează bibliotecă, face primele proiecţii cinematografice şi conduce 22 de ani Banca Populară ,,Sf. Ioan Botezătorul”. După război se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie luând licenţa cu ,,Magna cum laudae” în 1928. Va preda la Gimnaziul din Zimnicea, la Şcoala Normală şi Liceul comercial din Slatina. Ulterior se retrage la şcoala din satul natal, profesând până în 1939 când se transferă la Şcoala Primară Ionaşcu din Slatina. A colaborat la Convorbiri Literare, Falanga şi Ritmul Vremii. A publicat la Scrisul Românesc volumul ,,Epitafe”, a tradus ,,Les fleurs du mal” de Charles Baudelaire. A fost inspector general în învăţământul primar în vremea guvernului Goga, decorat cu Răsplata muncii şi Coroana României în gradul de ofiţer. Manuscrisele sale ,,Slatina în papuci” şi ,,Opaiţe în beznă” au rămas necunoscute la fel ca romanele ,,Primăvara roşie” (închinat răscoalei din 1907) ori ,,Zdrenţe umane” (un roman zguduitor, cu scene de apocalips despre viaţa prizonierilor români în Germania anului 1917) . A murit în 1958 iar monografia ,,Un sat din Olt- Tătuleşti” a apărut în 1998 la editura Cuarţ sub semnătura lui C. Nicola, Ion Nicola şi Nicolae Gonţ.



Anii, trec prin viaţă

Se duc fără număr

Bagi târziu de seamă

Aplecat de umăr

C-ai trecut prin viaţă

Fără să-ţi dai seama

Ieri erai copilul

Alintat de mama.

Joacă, tinereţe

Parc-au fost un vis,

Amintiri fugare

De roman nescris”.

La fel medicul Stoenescu D. Ion, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, a compus

şi prezentat poezia REVEDERE, care se încheia cu versurile:

………………………

Dar dacă sunteţi cumpătaţi

Pe mine n-o să mă chemaţi

Iar la hotarul dintre ani

Când ridicaţi paharul plin

Urarea mea de ,,La mulţi ani!”

Să vă aducă mai senin

Alt an de fericire plin !

Elevii de la profilul economic şi-au adus o contribuţie substanţială la apariţia

revistelor elevilor din Liceul ,,Radu Greceanu” în perioada 1979-1997, îndeosebi prin

publicaţii în revista ,,Leregeul”.

Odată cu înfiinţarea unui liceu economic de sine stătător, în 1997, a început o nouă

etapă şi-n viaţa cultural-ştiintifică şi artistică a ,,elevilor economişti”.

Ideea înfiinţării unui liceu economic am avut-o de prin 1995, pe vremea când eram

inspector şcolar general. Eu îmi menţinusem permanent legătura cu catedra pe care eram

titular la liceul ,,Radu Greceanu”, predând matematică, la una-două clase. Între 1994-

1997 am predat matematica şi la o clasă de economic.

Prin 1996 i-am spus profesorului Ion Țecu- director pe atunci la ,,Radu Greceanu”-

ce aş vrea să fac. La început nu prea a crezut. Am făcut propunerea către Minister, bine

documentată, şi în iunie 1997, cu aprobarea primită, am început mutarea claselor cu profil

economic, de la liceul ,,Radu Greceanu” la noul liceu economic înfiinţat în clădirea nr. 2

a liceului ,,Textil” Slatina. Au fost numiţi atunci la conducerea acestui liceu, prof.

Dumitru Nica – director şi prof. Georgeta Stroe – director adjunct, funcţie pe care a

îndeplinit-o şi la liceul ,,Radu Greceanu”, fiind profesor de contabilitate.

Având o bogată experienţă în domeniul revistelor şcolare (în calitate de director

adjunct am coordonat apariţia revistelor ,,Zburătorul” şi ,,Leregeul” la liceul ,,Radu

Greceanu”) am propus în cadrul liceului Economic, apariţia unei reviste a elevilor acestei

unităţi şcolare cu profil economic. La început a fost greu. Am mobilizat profesoara de

română, Dana Trifan și dir. adjunct Georgeta Stroe, să depistăm elevii care sunt interesaţi

de această activitate, care au talent, care doresc să participe la editarea unei reviste şcolare.

Pe la sfârşitul lunii Octombrie 1997, am reuşit să constituim un grup de zece elevi,

majoritatea fiind din clasele a XI-a şi a XII-a, numai trei fiind de clasa a IX-a. Până prin

luna decembrie, ne întâlneam săptămânal, stabilind o strategie de lucru.

După vacanța de iarnă, ne-am întâlnit şi am stabilit mai întâi titlul. Au fost mai multe

propuneri, însă elevii au hotărât în majoritate să-i dea numele: PROECO.

Colectivul de redacţie format din: Alina Mitran – clasa a XII-a A- redactor şef,

Rodica Chelban – clasa a XII-a A, Iuliana Matei – clasa a XII-a A, Irina Măceșeanu –

clasa a XI-a A, Iulian Nistor – clasa a XI-a B, Bogdan Roşu – clasa a XI-a B-

,,informaticianul” liceului şi al revistei, Bogdan Tomescu – clasa a XI-a B, Florin Stoian –

clasa a IX-a A, Iulian Stroe – clasa a IX-a A şi Cristian Isache – clasa a IX-a A. Îndrumat

de cei trei coordonatori, au pornit la culegerea materialelor, astfel că, în luna martie 1998,

am făcut lansarea numărului 1 al revistei PROECO, precum şi inaugurarea postului de

radio al liceului şi legătura la internet a liceului, fiind primul liceu din judeţ cu aşa ceva,



aceasta datorită în primul rând elevului Bogdan Roşu. Această lansare a avut loc în faţa

tuturor directorilor de liceu din judeţ şi a tuturor directorilor din Slatina, precum şi a

conducerii Inspectoratului Şcolar.

După cum reiese din nr. 1/1998, rubricile revistei au fost în linii mari: Cuvânt

introductiv. 2. Tradiţie şi continuitate. 3. Istorie Slătineană. 4. Din viaţa liceului. 5.Creaţii

ale elevilor. 6. Diverse. Pe parcurs apar rubrici noi ca: ,,Page Francaise” nr 5/2002,

,,Informatizarea învăţământului încotro?” etc.

La fel şi coperta revistei, începând cu nr. 7/2004 s-a mai simplificat dar, important

este că s-au menţinut elemente care ilustrează profilul economic: calculatoare, grafice,

formule etc.

Consider că nu au fost diferenţe mari în realizarea copertei pentru că la numerele din

perioada 1998-2002, design-ul şi tehnoredactarea computerizată au fost executate de

Cristian Stănescu, iar tiparul executat la S.C. Iniţiativa SRL Slatina, iar începând cu

numerele din 2003, tehnoredactori au fost prof. Ovidiu Staicu şi prof. Mircea Bălan,

profesori care predau informatică în liceu. Începând cu numerele din 2008, tipărirea s-a

făcut în liceu, pentru că beneficiau de utilajele necesare.

Merită evidenţiat articolul ,,La început de drum” semnat de prof. Dumitru Nica,

director, din care reies o mulţime de îndemnuri adresate elevilor, dintre care reţinem:

,,Îmbarcaţi-vă cu entuziasm pe această navă a cunoaşterii, studiaţi cu perseverenţă

tainele ştiinţei şi culturii, lucraţi cu pasiune, exersaţi, căci exerciţiul creează maestrul –

spunea un înţelept proverb românesc”.

La pagina 4, redacţia se adresează viitorilor cititori şi colaboratori ai revistei în

,,Argument pentru o revistă a elevilor”. Îmi reţin atenţia rândurile: ,,…….revista noastră

vă oferă prilejul să vă exteriorizaţi trăirile subiective, impulsurile tinereşti, în forme care

permit interferența şi dialogul cu alte experienţe din cele mai diverse. În acest sens, ne

afirmăm deschiderea la un dialog chiar şi cu elevii de la alte licee indiferent de profil, pe

teme care ţin de vârstă şi preocupările noastre specific… vă aşteptăm , dragi colegi, de pe

oriunde vă veţi afla, cu problemele, cu bucuriile, cu proiectele şi cu speranţele voastre!”.

,,Şase ani profesor de istorie la Liceul Comercial ,,Nicolae Titulescu” din Slatina”

este un material foarte documentat, al profesorului Nicolae Popescu- Optaşi, care cuprinde

cu lux de amănunte nume de absolvenţi ai liceului respectiv, ce au absolvit în viaţă, dar şi

despre activitatea societăţii culturale care îşi desfăşura activitatea în liceu.

Eleva Irina Ispas – clasa a X-a B scrie despre ,,Slatina- 630 de ani de atestare

documentară”.

Faptul că revista se adresează elevilor economişti rezultă din paginile 11-13, unde

este prezentat materialul ,,Cunoştinţele de contabilitate în cultura economică

românească” şi ,,Mic dicţionar de specialitate” semnate prof. economist Lidia

Roșulescu.

Interesant este că încă de la nr. 1, revista publică ,,O scurtă privire asupra

INTERNET-ului”, semnat Bogdan Roşu, clasa a XI-a B care încheie: ,,În concluzie,

internetul este un ,,fel de mâncare” nu foarte scump, dar de care în viitorul apropiat nu

ne vom mai putea lipsi, chiar şi într-un oraş de dimensiuni medii, cum este Slatina”. Câtă

dreptate avea!

În paginile următoare sunt prezentate creaţii ale elevilor, dintre care amintesc:

,,Picătură de sinceritate” şi ,,Singură sau însingurată?....” ale elevei Irina Măceșeanu,

clasa a XI-a A şi ,,Să fii aşa cum te visam!”şi ,,Semne de întrebare”, semnate Alina

Matei, clasa a XII-a A.



Evidenţiez în paginile 21-23, preocupările elevilor Daniela Stefan-clasa a X-a B şi

Florin Stoian, despre muzică scriind materialele ,,Cum au luat naştere ULTRA Depeche

Mode şi BACKSTREET BOYS”.

Realizatorii revistei a fost preocupaţi şi cu prezentarea de ,,Subiecte propuse pentru

admitere” aşa încât în paginile 30-32 sunt prezentate subiecte de: matematică , economie

şi gramatică. Menţionez aici faptul că, revista PROECO nr. 1, a apărut cu sprijinul celor

20 de sponsori publicaţi pe ultima coperta interioară, unde găsiţi nume de societăţi

comerciale din Slatina, Craiova, Bucureşti, unele conduse de absolvenţi ai profilului

economic din Slatina. Numai sprijinul acestora a făcut să scoatem 2000 de exemplare, pe

care scria preţul 10.000, care au fost vândute şi cu banii strânşi s-a asigurat tipărirea

numărului 2.

Merită evidenţiate cuvintele lui Nicolae Titulescu din 24 Octombrie 1930, care apar

pe coperta exterioară: ,,Adânc mişcat de vestea că Şcoala Comercială Superioară din

Slatina – Olt, de care mă leagă şi sângele şi atâtea amintiri va purta numele meu, rog a

primi şi transmite mulţumirile mele şi cele mai bune urări pentru munca rodnică şi

continuu succes” adresate conducerii învăţământului slătinean din acea vreme.

Numărul 2/aprilie 1999, menţine coperta, menţine şi coperta interioară, cu numele

revistei şi fotografia liceului. Colectivul de redacţie este compus din zece elevi, absolvenţii

clasei a XII-a, fiind înlocuiţi cu alţi elevi. Apar Bogdan Tomescu, clasa a XII-a B, Liviu

Ciugulea, clasa a X-a A, Emanuel Enache, clasa a X-a A, iar colectivului de coordonare i

se alătura profesoara Alexandra Bobescu, de la Liceul ,,Textil”, pentru că începând cu 1

septembrie 1998, acesta se uneşte cu Liceul Economic.

Se menţin aceleaşi rubrici. La pagina 5, la rubrica ,,Mari savanti români din Judeţul

Olt “ profesorul Gh. Mihai semnează articolul ,,Economistul Petre S.Aurelian – 90 de ani

de la trecerea în eternitate”. Am insistat asupra acestui material, pentru că, prof. Gh.

Mihai14

a fost cel care a propus ca Liceul Economic să poarte numele ,,Petre S.Aurelian”

şi împreună cu prof. Dumitru Nica, au reuşit în Septembrie 2000, unitatea cu profil

economic să se numească Colegiul Economic ,,P.S. Aurelian”.

Merită evidenţiat articolul de la pag. 7, semnat Alina Mitran, studentă anul I la ASE,

primul redactor al revistei PROECO, din care extrag: ,,…vi s-a spus că ceea ce voi faceţi

este meseria aducătoare de profit, dar nu ştiu dacă vi s-a spus că este şi un alt mod de a-i

privi pe cei din jur ... ceea ce voi faceţi, ceea ce eu am făcut, este un pas considerabil,

spun eu, pentru oamenii deplin maturi ce vom fi mâine”.

La pagina 8, îşi găseşte locul, un material interesant: ,,PROECO şi…..ECOLOGIA”

semnat de prof. Rodica Manolescu, care preda biologia la Colegiul Economic, care se

încheie cu cuvintele: ,,Sarcina omului e să respecte natura şi să creeze mici oaze de

pricepere şi preocupare pentru ocrotirea bogăţiilor obşteşti. Din această maximă se poate

desprinde o dogmă centrală a vieţii – Economie-Ecologie-Viață”.

Interesante sunt ,,Curiozităţi din ECOS” prezentate de Iulian Stroe, clasa a X-a A, ca

şi ,,Ce ştim despre moneda electronică”, de Luminiţa Popescu şi Corina Stoica, clasa a

XI-a A. Dintre compunerile elevilor ne atrag atenţia : ,,Comunicarea-mijloc de

destindere, de relaxare!?” de Mioara Diţă, clasa a XI-a B, ,,Civismul – tolerant sau

naţionalism”, de A. Sutu, clasa a XII-a B, ,,Viaţa – o nălucă” şi ,,Către luceafăr”,

,,Plouă” de Corina Stoica, clasa a XI-a A, sau ,,Singurătate” de Vasile Rodica, clasa a

XI-a B, ,,Întrebări fără sens” şi ,,De vorbă cu mine însămi” de Daniela Tudor, clasa a XI-a

C.

14

Fost director al Arhivelor Statului Slatina, cercetător al istoriei locale, autor între altele a două valoroase volume ,,Istoricul oraşului Slatina în documente”, Ed. Casa Ciurea, 1998.



La pag. 12, apare un material ,,Școala de vară pentru jurnaliştii liceeni”, semnat

Bodan Roşu, clasa a XII-a B, care prezintă un Program- pilot iniţiat în Slovacia, în

septembrie 1997 şi care,a fost extins în alte ţări în cursul anului 1998. Am menţionat acest

material, pentru că de la el a plecat interesul elevilor de la Colegiul Economic pentru a

edita o ,,Revistă a elevilor” care să fie ,,o iniţiere în tehnicile de bază ale jurnalismului”.

Aşa se face că, în anul 2015, revista şcolară ,,PROECO”, obţine premiul II la

Concursul Internaţional de reviste şcolare – Tinereţe şi Jurnalism, profesor coordonator

fiind Daniela Dumitrescu, prof. de română la Colegiu.

Începând cu nr. 2, apare rubrica ,,Colegiul Economic îşi prezintă viitorul”, care va fi

menţinută la toate celelalte numere până azi.

În conţinutul revistei ,,PROECO”, nr. 2/1999, trebuie să mai remarcăm ,,Utilitatea

internetului” , de elev Bogdan Roşu, clasa a XII-a B şi ,,Eclipsa de soare – august 1999”,

de Liviu Ciugulea şi Cristian Isache, clasa a X-a A. Acest număr se încheie cu rubricile:

,,Sfaturi….sfaturi” şi ,,Teze….pioneze” realizate de aceiaşi elevi citaţi mai sus. Interesant

mi se pare şi ,,Rebus – Nichita Stănescu”, realizat de Sandu Alin Băluţă, clasa a X-a C.

Pe ultima pagină este prezentat ,,Colectivul de redacţie”, ,,Design şi tehnoredactare

computerizată”: Cristian Stănescu şi numele sponsorilor, şase la număr.

Merită evidenţiate cuvintele lui Petre S.Aurelian, de pe coperta IV: ,,...învăţătura

unui popor trebuie să corespundă cu nevoile şi aspiraţiunile sale; nevoile şi aspiraţiunile

românilor, atât economice cât şi naţionale, reclamă cunoaşterea de către copiii lor a

modului în care se măreşte dezvoltarea economică a unui popor şi aceste cunoştinţe le dă

studiul economiei….

DRAMA PRIZONIERILOR ROMÂNI CAPTIVI ÎN UNGARIA (I)

Colonel (r.) Matei Dumitru

Campania armatei române din anul 1916 a debutat cu succes deosebit, dar evoluţia

evenimentelor s-a derulat astfel că s-a soldat cu o mare înfrângere, cu retragerea din

Oltenia, apoi din toată partea de sud a ţării, din motive relatate în alte materiale publicate

în această revistă.

La 23 noiembrie capitala a fost a fost ocupată de trupele germane fără a întâmpina

vreo rezistenţă armată, fiind declarată oraş deschis pentru a fi ferit de dezastrul unui

bombardament15

.

Armata a fost înfrântă, dar nu nimicită. Retrasă în Moldova, a fost reorganizată şi

pregătită pentru campania din 1917. Pierderile au fost mari, din toate punctele de vedere.

Cei mai mulţi au căzut eroic în lupta cu vrăjmaşul superior ca număr, ca dotare şi

experienţă în lupte, însă au fost şi alţii care au avut soarta nefericită a prizonieratului.

În luptele din Oltenia au fost capturaţi prizonieri din rândul luptătorilor de la Jiu şi

din rândul celor care au luptat cu disperare şi eroism în cadrul Detaşamentelor Cerna şi

Dunărea. În noaptea de 11/12 octombrie a avut loc surprinderea şi capturarea

Detaşamentului locotenent colonel Homoriceanu la Vaideei16

, iar la 6 decembrie a

capitulat Grupul Cerna la Izbiceni şi Grupul Dunărea la Cilieni şi Tia Mare, format din

miliţieni din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vălcea, Olt şi Romanaţi (Brigada 1 Infanterie

colonel Stavrache, Brigada 2 Infanterie colonel Lupaşcu, detaşamentul colonel Văitoianu,

15General de brigadă Ioan Mihalcea: Operaţiile militare din Primul Război Mondial duse pe teritoriul României în perioada

1916-1918, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, p. 83. 16General I. Anastasiu: O pagină din războiul nostru: lupta de la Jiu, (14/27 octombrie 1016), Bucureşti, Torouţiu,1936.



detaşamentul colonel Demetriad).

În paginile care urmează vom

prezenta soarta prizonierilor români

capturaţi în aceste tragice împrejurări, pe

baza informaţiilor oferite de dr. Petre C.

Mihail, medic militar capturat odată cu

camarazii săi de arme care au luptat în

retragere de la Turnu Severin până la Olt,

unde au ajuns la data când trupele germane

intrau în Bucureşti.

Venit din prizonierat, la data de 24

martie 1919 doctorul a ţinut o conferinţă la

Craiova17

, pentru „Prietenii ştiinţei” şi a

vorbit despre condiţiile inumane în care au

fost ţinuţi prizonierii români alături de care

a suferit până la 1 februarie 1918 când a

fost transferat în ţară, fiind prea incomod

pentru autorităţile lagărului, care i-au dat o

pedeapsă de 10 zile de arest, pe care a

executat-o la Craiova.

Doctorul Petre C. Mihail a spus de

la început că „soldaţii eroi care ne-au dat

cu arma în mână victoriile de la Cerna, Jiu, Argeş şi Siret [...] îşi merită locul în cartea

eroilor neamului, alături de ceilalţi, căci nu se referă la dezertori şi laşi care, spre a-şi

cruţa viaţa nenorocită, au pus jugul duşman după gât”.

Sistema nemţească spera o victorie uşoară după infectarea moralului duşmanului,

dar aceasta a prins numai la ruşi, nu şi la români, care au rămas credincioşi regelui, ţării şi

neamului în luptele din 1917, iar „valurile indisciplinei ruse şi nebuniei revoluţionare” nu

au prins la noi, astfel că în 1917 am o victorie politică şi una militară.

După 3 săptămâni de lupte în retragere de pe frontul da la Cerna, apărat de Divizia

1 Infanterie cu însufleţire, ofiţerii întregului detaşament au fost îmbarcaţi la Corabia pe un

vapor ca prizonieri de război, duşi la Orşova şi internaţi în cazarma Regimentului Nr. 17

Mehedinţi „Ştirbei Vodă”. Bătuţi şi luaţi prizonieri! Atâta vitejie, atâta curaj, atâta

zbucium au fost în zadar. Eram în clipele de dezolare!

Până la Mehadia munţii Alion, Drănic, Pediglava, Topleţ şi Padeş, care în urmă

cu 3 săptămâni mugeau la atacurile lor, îi priveau acum defilând cu capetele plecate.

După zile de înfometare au ajuns în lagărul de la Timişoara, unde au primit

mâncare o dată pe zi şi la 2 decembrie erau porniţi la Sopronyek, tocmai când ajungeau

acolo ostaşii care făcuseră 10 zile pe drum şi erau într-o stare de neînchipuit. Ei au fost

înghesuiţi în şlepuri fără aer şi fără lumină, astfel că era imposibilă culcarea. Fiind

nemâncaţi, după a treia zi a început tortura. Cădeau grămadă unul peste altul, pradă unor

crampe violente şi scoteau ţipete înăbuşite, de suferinţă atroce, iar unii s-au aruncat în

Dunăre. Erau ameţiţi, slabi şi nu mai puteau face mişcări, nici să se ţină pe piciore. Au

servit prima masă după 6 zile, la Baziaş.

Plecând de la Timişoara, i-a mai văzut abia după o lună în Ostffyasszonifa.

În luna decembrie 1916, în lagărul de ofiţeri de la Sopronyek prizonierii sufereau

17Broşura a fost tipărită de tipografia Ramuri din Craiova sub titlul „14 luni captiv în Ungaria la Ostffiasszonifa”, conferinţă

ţinută la 24 martie 1919 la „Prietenii ştiinţei”, Craiova.



de frig, de foame şi le lipsea săpunul pentru curăţenie. Vizitaţi de o comisie americană, au

raportat, în special medicilor, că nu erau trataţi conform Convenţiei de la Haga şi au fost

trimişi în alte lagăre, unde erau spitale cu medici români sau aliaţi. Pe un vifor năpraznic,

6 medici au plecat la Ostffyasszonifa, unde erau prizonieri români în lagărul ajuns la o

tristă celebritate. Doctorul descrie lagărul aflat în apropierea gării. În barăci de lemn se

afla personalul batalionului de pază, poşta, uzina electrică, atelierele de lucru, birourile de

înregistrare, de administraţie, cenzura, casieria etc.

Lagărul avea grupurile I, II, III şi IV împrejmuite cu sârmă ghimpată şi separate

prin câte o vale cam de 800-900 metri, spitalul K la sud de grupul IV, iar spitalul de boli

contagioase era în grupul I. În apropiere era lagărul de ofiţeri italieni, pe care nu aveau

voie să-i viziteze. La 2 km era grupul V, de carantină, în care erau primiţi noii sosiţi, care

trebuia să stea acolo 5 zile pentru dezinfectare, însă etuvele nu reuşeau să omoare

păduchii, iar hainele se dau înapoi ude. Baia avea un efect dezastruos pentru prizonieri, ea

fiind de fapt un duş fără săpun şi rufăria nu se schimba, ci se băga la etuvă, iar oamenii

aşteptau mult timp, uzi, neavând cu ce să se şteargă, apoi îmbrăcau hainele ude şi porneau

pe drum, prin crivăţ spre lagăr.

Grupurile aveau câte 20 de barăci pentru prizonieri şi câte o baracă pentru sălile

de mese şi ambulanţă, în fiecare baracă fiind câte 250-300 oameni, care dormeau pe paturi

de scânduri, suprapuse. Barăcile aveau ferestre, dar unele erau sparte şi astfel se făcea

aerisirea lor, iar învelişul era din hârtie gudronată prin care apa de ploaie se scurgea peste

cei ce dormeau zgribuliţi de frig, căci în fiecare baracă erau numai două sobe de zid în

care se aţâţa focul numai seara, din lipsă de combustibil. Lagărul era lumint electric.

Lângă fiecare baracă era spălătoria cu albii în care apa era adusă prin tuburi, dar

nu funcţiona, lipsind apa caldă şi săpunul. Tot prin tuburi era adusă şi apa potabilă filtrată.

În acelaşi corp cu spălătoria era latrina turcească a cărei evacuare se făcea prin canale

curăţite cu apă curgătoare. Cu ironie, doctorul arată că pentru a nu li se strica stomacul,

prizonierilor nu li se da mâncare, dar când erau duşi la baie erau cântăriţi cu grijă mai mult

decât părintească, câte unu din zece, apoi se făcea media şi se nota pe hârtie, aşa că totul

se făcea conform ştiinţei. Oamenii mureau fără regret, căci deşi fără mâncare, vedeau că

sunt îngrijiţi şi cu... cântarul.

Îmbrăcămintea dusă prea des la etuve era zdrenţuită, avea aspect lamentabil, iar

căciulile le-au fost luate din cauze profilactice şi pe gerul nemilos al iernii 1916-1917 erau

descoperiţi. Haine li se dau doar când plecau la lucru, în restul timpului se legau la

picioare, la mâini şi la cap cu zdrenţele ce le aveau pentru a se proteja de frig.

Încălţămintea de piele a fost înlocuită cu ghete de pânză cu tălpi de lemn. Lipsa hainelor şi

încălţămintei se datora şi patimei fumatului, căci le dau prizonierilor ruşi pentru tutun, iar

ungurilor pentru pâine.

Repartizat la grupul V, carantină, la 2 km de lagărul principal, doctorul a lucrat

acolo numai 4-5 zile şi aprecia că pentru el acesta a fost serviciul cel mai deprimant, căci

după instalarea sa a sosit un transport de la lucru, adică din fabrici sau de la săpatul

tranşeelor din Albania, Italia sau Galiţia, iar el trebuia să aleagă dintre oamenii care

suportaseră baia pe cei bolnavi şi să-i trimită la spitalul G.I.

A fost un spectacol înfiorător, ce nu putea fi conceput nici de mintea cea mai

bolnavă: era un grup lugubru de schelete; acoperiţi cu pielea ca un pergament, zbârcit,

negru, murdar, plini de-a lungul membrelor inferioare ... cu toate că ieşise din baie; toţi

cu braţele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre uşa pe unde intram eu, iar printre

picioarele lor, deja 2-3 morţi, erau călcaţi de ceilalţii, care, cu braţele întinse şi în culmea

disperării, voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii, dar care era



aproape rece. Părţile reliefate ale fiecărui om, la ei erau şterse cu desăvârşire, iar

musculatura redusă toată. Doctorul a crezut că are halucinaţii când i-a văzut, dar şi-a

revenit, constatând realitatea crudă; voia să le vadă faţa, să-i întrebe de unde vin, ce-i

doare, ce-au păţit. Toţi gemeau, aveau ochii supţi, abia mai luceau, aveau privirea sticloasă

şi erau vineţi de jur împrejur, iar obrajii strânşi lăsau gura deschisă, cu dinţi fuliginoşi,

rânjiţi. Erau figuri înspăimântătoare, cu mintea obtusă. Până seara jumătate din cei 40 au

murit la spital, alţii noaptea sau în cursul săptămânii.

Doctorul a protestat imediat contra lucrului în fabrici şi a răului tratament de la

carantină, unde barăcile nu aveau geamuri la ferestre, iar oamenii se culcau pe jos, fără

paie, fără pături, fără mâncare şi fără foc în iarna 1916-1917!

A cerut să se facă reparaţiile necesare, să se dea mâncare şi să nu mai fie oamenii

trimişi la lucru. Ca urmare a fost schimbat şi trimis la grupul I, unde era singurul medic.

Acolo trebuia să facă vizita la 300-400 de oameni pentru a-i trimite la ambulanţă,

dar preocuparea medicilor români era alimentaţia, ştiind că omul ca să trăiască, are nevoie

de 2930 calorii, după autorii francezi Gautier şi Moleschott, sau de 3278, după Richet şi

Lapique. Chiar autori germani – Brugsch şi Schittenhelm – în cartea tipărită în 1914 arătau

că omul care stă are nevoie de 2523 de calorii. Pe hârtie raţia de refacere dată de unguri

soldaţilor noştri care veneau storşi de la lucru, cea mai bună care se da în spital, era de

2200 calorii la dieta II-a, în realitate abia atingea 2000; dieta I-a avea 1800 calorii, iar a

III-a avea 2000. În lagăr porţia avea sub 1800 calorii.

Mâncarea se da de două ori pe zi şi un ceai dimineaţa. O pâine se da la 6, 8 sau 10

oameni, dar de la 17 la 25 decembrie 1917, timp de 9 zile, nu s-a dat pâine nici în lagăr,

nici la spital. Mâncarea în lagăr era insuficientă ca procent caloric, fiind compusă din

ridichi, sfeclă furajeră sau sfeclă de zahăr dezaharată, reziduri de la fabricile de zahăr

amestecate cu carbon mineral. Puţin timp s-au dat morcovi, păsat de mălai, cartofi şi multă

vreme dovleac, toate preparate sub formă de ciorbă lungă. De două ori pe săptămână se

dau scrumbii sărate, de multe ori alterate, o scrumbie şi jumătate de om pe zi. Rar se da

carne. Aportul de calorii era inferior nevoilor organismului, denutriţia şi autofagia ucideau

în masă, cu ştiinţă şi premeditare.

Inaniţia care ne-a ucis atâţia oameni, avea următoarele simptome: diminuarea

forţelor, scăderea temperaturii la 35°, 34°, 33° şi 32°; începea o înfiltrare generală a

ţesuturilor (se umflau picioarele, mâinile, faţa); diaree continuă, persistentă; facultăţile

sufleteşti abolite; voinţa dispărea iar mintea şi judecata li se întunecau; disperaţi de

nebunia generală, blândă, pasivă, nu mai ascultau pe doctori.

La examinare doar bătăile inimii erau mai rare, cu un puls slab, încolo toate

organele erau sub o aparentă bună sănătate. Erau slabi la faţă, îţi vorbeau cu drag de ţară,

se plângeau de foame, spuneau glume, dar peste 2-3 ore mureau stingându-se ca

lumânarea. La autopsierea oamenilor morţi de foame a găsit stomacul micşorat, gol de

alimente, cu bucăţi de oase, păr, paie, des iarbă păscută, organele sărace, iar ţesutul gras

din jurul lor dispărut cu totul. Medicii protestau continuu, când unul, când altul, dar li se

răspundea că distribuţia este de vină (fiindcă se făcea de câţiva români) şi fiindcă cereau

mereu, au fost lăsaţi să controleze bucătăriile şi pe funcţionarul ungur de acolo, dar fără

rezultat, căci doctorii nu aveau latitudinea să cântărească nici acolo, nici la intrarea în

lagăr, aşa că se fura la aprovizionare; se fura pe drum, se fura la bucătărie, se fura din

cănile cu alimente preparate de şefii de barăci, şefii de grup, şefii de secţie, etc. Un coleg a

surprins 75 kg. de carne furată.

Totuşi, numărul morţilor n-ar fi fost aşa de mare dacă n-ar fi venit sleiţi, incapabili

de orice refacere, de la lucrul din fabrici, mine, păduri sau tranşee. Plecau la lucru echipe



de 200-300 şi mai supravieţuiau 40-50 de oameni. Munceau zi şi noapte, bătuţi, lipsiţi de

adăpost şi de căldură. Dacă nu mureau pe drum, veneau nişte umbre înspăimântătoare în

lagărul de la Ostffyasszonifa.

Până la sosirea medicilor români în lagăr mortalitatea era cam de 30 de oameni

zilnic, iar medicii unguri nu recunoşteau că mor de foame, ci etichetau boala romanitis,

boală nouă, curioasă, care umfla pe oameni, îi slăbea, dar care cerea de mâncare. Nu le

venea să creadă că ar putea să moară de foame, căci aveau dietă cu atâtea mii de calorii,

aer curat, băi, doctori, medicamente şi cântar (de mâncare nu pomeneau). Au venit savanţi

unguri şi vienezi cu microscoape, cu analize de tot felul (de sânge, de urină, etc.) să scoată

o epidemie care să motiveze rapoartele de situaţia zilnică a morţilor. După 2-3 săptămâni

pleca o comisie şi venea alta, dar în zadar, căci microbul cel grozav nu era în laborator, ci

la bucătărie şi pe acela nu-l vedeau.

Pentru a ajuta această lume nenorocită n-aveau decât spitalul, apoi s-au înfiinţat

aşa zisele barăci de reconvalescenţi. Regimul dietetic din spital nu era cel de care aveau

nevoie bolnavii: la dieta I unde erau febrilii, trebuia să primească lapte, dar era înlocuit cu

supe. Aceeaşi dietă primeau şi cei cu enterită, care da cel mai mare număr de morţi – 40-

50% – şi care aveau nevoie de paste făinoase. Dieta a II-a, de reparaţiune, calculată pe

calorii, nu corespundea, dar având carne la prânz şi seara, era cea mai bună; dieta a III-a

era mai îngrijit prepartă şi se da celor cu afecţiuni chirurgicale, ea consta din multe

legume, adesea varză acră şi peşte sărat.

Medicamentele din spital erau foarte puţine. Chinina se da cu permisiunea

doctorului de regiment Orban, care aştepta rezultatul examenului de laborator să prescrie 1

gram de chinină. Tonicele lipseau. Salicilatul era mult şi se da la tot soiul de boli. La

chirurgie lipseau vata şi materialul de pansament.

În barăcile de reconvalescenţi se făcea foc şi ziua, dar bolnavii erau scoşi la

corvezi. Aveau saltele de paie împletite, iar dieta lor era intermediară între dieta a III-a de

spital şi cea din lagăr, care era mai mult apă. Acestea au funcţionat multă vreme, hrănind

mii de oameni şi scăpând de la moarte mii de vieţi, dar s-au desfiinţat pe motiv că un

medic român ar fi primit în aceste barăci pe cei graşi şi sănătoşi în locul celor care aveau

dreptul şi nevoia să fie ajutaţi.

În primele 4-5 luni, până în iunie 1917, porţiile de alimente îşi menţineau, mai

bine, mai rău, cantitatea şi calitatea, apoi până în 1918 au început să scadă zi cu zi, căci

foamea a început să-i roadă şi pe unguri în ţară şi în armată. În această epocă situaţia

alimentară a fost uşurată de alimentele primite prin Crucea Roşie şi prizonierii simţeau că

dincolo de sârma gimpată, spre răsărit, este cineva care-i are în grijă, că nu sunt uitaţi şi nu

sunt singuri. Asta întărea şi trupul şi sufletul nostru. Când secţiune Craiova a avut fericita

idee să ne trimită pe lângă porumb, fasole, etc., şi ceapă, leguma tuturor căsniciilor

ţărăneşti, împărţeala a fost un şir de emoţii puternice; stau respectuoşi ca la grijanie;

primeau porţia 2-3 cepe, cu faţa crispată, cu lacrimi pe obraz; acei bulbi le evocau la

fiecare casa, copiii şi nevasa, roată la masa lui pitică, cu mămăliga fumegândă şi ceapa

strivită în sare,... vremile lui de fericire!

Recepţia şi repartiţia se făceau de comandantul lagărului, iar medicii aflau

cantităţile afectate grupului sau spitalului la care lucrau. În unele zile, alimentele trimise

de Crucea Roşie ca supliment erau singura mâncare. La 100 kg porumb trimis se luau 30-

35 kg. pentru morărit. Colonelul Schӧn, comandantul lagărului şi dr. Rudolf Orban,

medicul şef al spitalului şi lagărului, motivau acest furt prin faptul că soldaţii lor nu pot

muri de foame. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu rufăria, încălţămintea şi cu tutunul trimis de

Crucea Roşie. Tratament special au avut câtva timp turcii din Dobrogea, dar asta nu prea



i-a încântat. Pe ceangăi i-au pus să înveţe carte ungurească, iar aceştia disperaţi, într-o zi

au început să strige: Ce ne tot daţi mereu carte, carte, mai daţi-ne şi pâine!

Alţi prizonieri cu tratament mai special au fost aşa zişii intelectuai şi evreii care,

ajutaţi de calităţile rasei lor, găseau mijloacele de a face comerţ, speculând mizeria şi

sărăcia din lagăr, iar jargonul le permitea să se înţeleagă mai uşor cu ungurii, căpătând

astfel unele avantaje, cel mai mare fiind numirea ca tâlmaci. Doctorul Petre C. Mihail

arată că ar fi o nedreptate să generalizeze, fiindcă au fost evrei cu o conduită ireproşabilă,

foarte onorabili cu cele mai curate sentimente româneşti. Alţii, în culmea beţiei tiranice pe

care le-o da puterea, declarau că nu vor să mai ştie de români, că nu se mai întorc în ţară,

deoarece Austria şi Ungaria le oferă o patrie destul de bună. Erau toţi într-o baracă

specială unde îşi profesau credinţa şi cultul, netuburaţi, iar la serbările lor se ţinea seama

de alimentaţia specială ce le trebuia. Dovada că au trăit mai bine este că dintre ei au murit

puţini: la 800-900 evrei aflaţi în lagăr, au murit 14, adică 1,55%, iar dintre cei 30-35000 de

prizonieri români până la 30 octombrie 1917 au murit 3502, adică 11%.

La sosirea doctorului în lagăr, morbiditatea era de 30-50 morţi pe zi şi aşa a fost

aproape 9 luni datorită extenuării la fabricile Feldbach, Pressburg, lipsei de alimentaţie şi

morbidităţilor de tot felul.

Datorită protestelor medicilor, munca la care erau puşi prizonierii în fabrici şi la

terasamentele din Albania, a fost înlocuită cu munca agricolă. La diferiţi proprietari

unguri se trimiteau echipe de români pentru arat, semănat sau treierat. A fost înlăturată

astfel o cauză funestă, căci cei trimişi la slovaci sau în Transilvania trăiau foarte bine.

Totuşi, lipsa alimentaţiei a continuat să omoare oameni în lagăre.

În iarna 1916-1917, excepţional de grea, congestiile pulmonare au contribuit la o

mortalitate aşa de întinsă, cu atât mai mult cu cât era debilitate de inaniţie şi prizonierii

trebuiau să mai suporte şi băile de curăţenie în condiţiile barbare arătate anterior. Mulţi

mureau pe drum şi nu se încheia nici un protocol care să arate cauza morţii. Îi porneau la

morga spitalului, unde zilnic erau 60-65 cadavre, unul peste altul, neputând prididi facerea

gropilor din cauza pământului îngheţat.

La 2 februarie 1917 a apărut şi tifosul exantematic, care a fost puntea salvatoare a

doctorului ungur R. Orban, căci a putut să raporteze cifre înspăimântătoare de morţi la o

boală epidemică şi să-şi uşureze răspunderea. În loc să ia măsurile comunicate de toţi

doctorii comisiei spre a combate boala, le-a neglijat cu intenţie până când la 12 martie

boala a luat forme alarmante şi abia atunci docentul universitar Detre a luat măsuri şi a

recunoscut că doctorul Orban nu făcuse nimic. Acum au adus termometre, săpun şi petrol

pentru despăduchere.

Altă boală care a făcut ravagii a fost tuberculoza. Indicii au apărut în vara anului

1917, când au apărut o serie de pleurezii; cazuri mortale au dat şi afecţiunile chirurgicale.

Pe lângă bolile depresive, o serie întreagă de bolnavi au făcut epilepsie, apariţia

unui atac de epilepsie da atacuri de epilepsie adevărată la 2-3 vecini; acest caracter de

contagiune se explică prin terenul isteric în care se găseau oamenii. Nu a fost nici o

sinucidere şi nici crime între ai noştri.

Doctorii asistau neputincioşi la crimele ungurilor asupra soldaţilor noştri, care erau

loviţi sau împunşi cu baioneta, la corvezile din lagăr, fiindcă se mişcau încet. Lista acestor

crime i-a fost luată. Accidentele mortale au fost mai toate la căile ferate.

Din cauza traiului rău din lagăr şi dorului de casă, mulţi au fugit din lagăr, dar au

fost aduşi înapoi în stare muribundă, bătuţi până la schilodire, însă unii au reuşit să ajungă

în ţară. O singură dată a văzut pe unul citind în mijlocul unui grup care asculta cu atenţie.

Era lipsă totală de cărţi româneşti pentru soldaţi. Câte un biet ţigan zdrenţăros cânta seara



când cu foc, când cu alean dintr-o vioară jerpelită. Ziarele erau aşteptate cu nervozitate,

fiind singurul contact cu lumea exterioară. Aşa au aflat, printre rânduri, de marea victorie

de pe Siret în august 1917.

În serile nesfârşit de lungi, doctorul citea cărţile de medicină nemţească sau din

volumele de literatură franceză şi italiană pe care i le împrumutau pe furiş ofiţerii italieni.

Tortura de a fi închişi a fost mai dureroasă pentru medici prin jignirile şi umilinţele

ce li se asvârleau în faţă la fiecare ocazie, încălcându-le demnitatea de ofiţeri, de oameni şi

de medici. Această pornire duşmănoasă pleca de la medicul lagărului, dr. Rudolf Orban şi

de la colonelul Schön, comandantul lagărului. Tot ce raportau doctorii români era rezolvat

defavorabil. Doi felceri ruşi lucrau mână-n mână cu doctorul Orban, spionau toată

activitatea doctorilor români şi aveau toată puterea. Lupta contra acestei tutele a avut ca

rezultat scoaterea acestor ruşi din spital, dar un medic a fost închis 10 zile în carceră, apoi

mutat în alt lagăr, împreună cu altul. Medicii unguri nu mai lucrau nimic, iar munca

medicilor români se împovăra: dacă la început aveau două barăci de spital, cu 120 bolnavi

pe zi, la sfârşitul lunii august au ajuns la 4-5 barăci, adică 300-350 bolnavi de îngrijit pe

zi. Ungurii voiau să le dea medicilor noştri spre îngrijire şi barăcile ruşilor. Umilinţa era

fără margini şi exigenţa ungurilor nemăsurată. Efortul medicilor români făcut aproape un

an pentru ţara noastră le sleise forţele.

Mila, acest sentiment involuntar de teroare, (...) repetat zi de zi, ceas de ceas în

faţa miilor de morţi, a bunilor noştri soldaţi şi camarazi, ne-a adus în stare de

neurastenie: să vezi mereu acelaşi tablou negru de oaameni urâţi şi sdrenţuroşi; lipsurile

de care sufereau, aduşi în starea că ne ieşeau înainte ţipând şi plângând că „ce au cu ei

de nu-i lasă cel puţin să pască?” şi „ce rău poate să le facă iarba?” căci „vitele nu

trăiesc cu iarbă?” ... m-a făcut să cer prin raport medical să fiu dus la un spital de ofiţeri

şi să fiu examinat de un medic specialist în boale de nervi.

Doctorului Petre C. Mihail şi colegului său, dr. Schör, bolnav şi el, li s-a refuzat

ajutorul medical; ieşind la raportul colonelului Schön au fost primiţi cu insulta că îi

cunoaşte el pe românii din Ardeal, care sunt de neam slab, nişte păcătoşi. Le-a promis că-i

trimite în lagărul de ofiţeri de la Spronnyek, dar doctorul Orban s-a opus. A promis că le

va fi mai uşor, că nu cere decât ca oamenii să intre pe o uşă şi să iasă pe alta, să nu moară

fără asistenţă medicală. Cinismul doctorului Orban a umplut paharul suferinţelor şi

indignaţi l-au anunţat că medicina învăţată în ţara noastră se aplică cinstit la bolnavi şi că,

aşa cum vrea dumnealui, să-i cheme pe medicii unguri care stau.

În septembrie le-a trimis tot felul de insinuări şi ameninţări cu darea în judecată,

cu închisoarea şi într-o zi le-a spus că vor fi împuşcaţi. Situaţia fiind gravă, a doua zi

doctorul Petre C. Mihail s-a prezentat cu testamentul în plic, ca să fie executat. Văzând

plicul, doctorul Orban s-a îngălbenit şi a dat înapoi ca un laş, dar s-a răzbunat altfel: de la

1 octombrie le-a suprimat hrana de spital şi li s-au dat bani să-şi găsească mâncare în

mijlocul lagărului. Le-a luat şi ordonanţa.

Trei zile, 1, 2 şi 3 octombrie 1917, am fost ţinuţi fără hrană atât eu, cât şi colegul

Schör. După 3 zile de flămânzire, 2 medici români, 2 colegi ai noştri, vin să ne spună, în

numele medicului Orban că vom fi trimişi în lagărul de ofiţeri unde cerem, numai să

lucrăm câteva zile, căci situaţia lui e compromisă. Şi fiindcă am ţinut să aud din gura lui

umilitoarea declaraţiune, a doua zi i-am raportat de două ori în franţuzeşte şi fiindcă se

făcea că nu înţelege, i s-a spus şi în nemţeşte.

Satisfacţie mai mare au avut medicii români la inspecţia generalului Pewny,

inspector general sanitar în Austria, care l-a batjocorit pe dr. Orban pentru modul de a se

purta şi a conduce spitalul.



După 2-3 zile, când l-au revăzut, era galben la faţă şi i-a întrebat cum vor să

reorganizeze spitalul. Deşi generalul le aprobase, au renunţat la plecare pentru a fi de

folos prizonierilor bolnavi, căci acum aveau mână liberă. Au ales pe tuberculoşii cei mai

slabi şi i-au hrănit cu dieta II-a şi cu suplimente de la Crucea Roşie; au cerut căldură, haine

şi încălţăminte: acum nu li se mai refuza nimic.

Până la sfârşitul lunii noiembrie, mortalitatea a scăzut faţă de octombrie, care era

în creştere, iar la sfârşitul lunii decembrie mortalitatea era la nivelul lunii august, cea mai

scăzută din an. În ianuarie mortalitatea scăzuse considerabil şi speranţa renăştea.

La 6 ianuarie 1918 a venit Comisia elveţiană pentru schimbul de prizonieri ce

începuse între România şi Austro-Germania. Această comisie nu s-a lăsat înşelată de

raportul comandantului şi medicului lagărului asupra mortalităţii de 7-8000 de oameni

până la acea vreme. Au întrebat cum de au murit atâţia oameni de tifos exantematic şi dr.

Petre C. Mihail le-a răspuns că această boală au murit numai 56 de oameni, ceilalţi au

murit de foame şi a demonstrat acest lucru cu date din carnetul său cu note statistice,

observaţiuni şi copii după acte oficiale care au lămurit pe medicul elveţian.

Consecinţa a fost că la raportul zilnic pe tabără din 9 februarie a apărut transferul

doctorului Petre C. Mihail în ţară. La ora plecării la gară a fost oprit şi condus cu bagajele

la serviciul cenzură, unde i-au fost cercetate documentele foaie cu foaie, a fost dezbrăcat

etc.

I s-a aranjat plecarea pentru a i se lua toate notiţele, memoriul, incriminările,

actele, carnetele cu morţi şi răniţi în luptele de la Cerna, de la Bolboşi-Severineşti, până la

Izbiceni. Plecarea a fost anulată. Notiţele au fost traduse şi trimise la Viena.

Doctorul Petre C. Mihail a telegrafiat legaţiei elveţiene pentru protecţie, cerând să

iasă la raportul generalului Pewny şi să fie trimis în lagărul de ofiţeri de la Sopronnyek.

Cunoscând situaţia grea a prizonierilor români, ofiţerii italieni din lagăr au strâns

7-8000 de lire pe care le-au oferit lagărului să cumpere alimente pentru soldaţii noştri, dar

comandantul lagărului a refuzat şi a înapoiat banii. Gestul însă a rămas.

La 10 mai 1917 a avut o bucurie. Împreună cu dr. S. Rosman, fanfara din lagăr şi

pe răspunderea lor a pus să se cânte Pentru rugăciune. Cei ce-şi socoteau zilele şi orele ce

le mai aveau de trăit, îmbrăcaţi în zdrenţe, în seara acelei zile veneau de pe unde erau

culcaţi, îşi făceau cruce şei erau cu gândul la ţara lor, iar când s-a intonat Trăiască Regele

au căzut toţi în genunchi şi cu lacrimi în ochi se rugau la Dumnezeu pentru fericirea Lui şi

a lor. În acest timp, ungurii, cu baioneta la rmă, în pas alergător s-au ivit la porţile

lagărului. Ultimele acoduri ale marşului Retragerea cu torţe au fost acoperite cu Uraaa!

La sosirea ungurilor toţi se îndreptau calmi şi satisfăcuţi în barăcile lor de culcare.

Doctorul îi sfătuieşte pe militari să învingă sau să moară ca Decebal, de

propria-i mână, decât să fie prizonier.

În final arată că datele statistice, sunt din memorie şi precizia lor a dispărut odată

cu actele scrie ce i-au fost luate.

Între prizonierii despre care vorbeşte doctorul Petre C. Mihail fiind mulţi sunt din

Regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi. Publicăm extrase din lista oficială a Oficiului

Cultul Eroilor, numele prizonierilor din aceste unităţi morţi în condiţiile arătate mai sus,

cu precizarea că mai sunt liste la care nu am avut acces. De observat că persoane din

judeţele Olt şi Romanaţi au fost încorporaţi şi în alte regimente, dar şi din alte judeţe au

făcut parte din regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi.

Prin publicarea în revista Memoria Oltului şi Romanaţilor a numelor eroilor

căzuţi în lupte sau capturaţi de inamic le aducem un modest omagiu pentru

contribuţia lor la făurirea României Mari, cu preţul libertăţii sau al vieţii lor.



EROI DIN JUDEŢELE OLT ŞI ROMANAŢI AFLAŢI ÎN CIMITIRUL

OSTFFIASSZONIFA, UNGARIA

Nr.crt/ Nume, Regiment An Originar din Decedat

listă prenume naştere localitatea la data de

1/16 Asanică Ion 80 1881 Corabia-Romanaţi 03.04.1917

2/83 Andrei Petru 26 1877 Ştirbei-Romanaţi 29.06.1917

3/88 Andrei Ioan 43 1879 Bărcăneşti-Olt 07.11.1917

4/91 Andrei Gheorghe 43 1884 Tătărăi-Olt 10.02.1917

5/107 Amza Nicolae 59 1874 Pârşcoveni-R-ţi 01.12.1917

6/136 Aldea Andrei 59 1898 Rotunda-R-ţi 22.02.1918

7/157 Adam Gheorghe 66 1871 Dobroteşti-R-ţi 01.02.1918

8/160 Achimescu Dumitru 9 1881 Scărişoara-R-ţi 26.04.1917

9/161 Achimescu Alexe 7 1888 Mărgăriteşti-R-ţi 26.04.1917

10/186 Baciu Constantin 59 1873 Zvorsca-Romanaţi 21.05.1917

11/193 Badea Ioan sanitar 1891 Buzeşti-Olt 06.03.1917

12/196 Badea Ioan 42 1888 Caracal-Romanaţi 26.02.1917

13/202 Badea Gheorghe 59 1875 Orlea-Romanaţi 04.07.1917

14/222 Bănuţă Marin 9 1883 Oteşti-Olt 23.03.1918

15/225 Barac George 80 1877 Celaru-Romanaţi 23.05.1917

16/237 Barbu Ion 43 1885 Beciu-Olt 01.07.1917

17/239 Barbu Nicolae 59 1872 Obârşia-Romanaţi 07.08.1917

18/250 Bănac Apostolică 1 1892 Tătuleşti-Olt 06.12.1917

19/252 Băluţă Marin 59 1885 Greci-Romanaţi 10.03.1917

20/283 Badea Ştefan 41 1872 Gropşani-Romanaţi 19.02.1917

21/322 Bădulescu Haralambie 1 1894 Islaz-Romanaţi 13.02.1917

22/322 Bălăceanu Nicolae 1 pion 1899 Corabia Romanaţi 12.05.1917

23/342 Bălașa Ioan 66 1875 Știrbei-Romanați 01.01.1918

24/352 Baru Stan Art 1881 Gârcovu-Romanați 05.05.1917

25/369 Băzăvan Tudor 3 1881 Dăneasa-Olt 18.01.1917

26/370 Bărlan Marin 59 1886 Rusăneşti-Romanaţi 27.03.1917

27/371 Becea Marin 59 1877 Vlădila-Romanaţi 07.07.1917

28/378 Buraliu Ion 43 1886 Dejeşti-Olt 29.04.1917

29/398 Burnez Luca 59 1875 Islaz-Romanaţi 04.07.1917

30/437 Berbece Stancu 43 1884 Bălăneşti-Olt 01.08.1917

31/472 Boboc Ştefan 43 1893 Drăgăneşti-Olt 01.03.1917

32/484 Bocai Dumitru 59 1877 Rusăneşti-Romanaţi 22.02.1917

33/487 Boja Marin 59 1884 Islaz-Romanaţi 20.05.1917

34/489 Boldea Radu 43 1880 Slatina-Olt 31.07.1917

35/503 Beu Ioan 43 1878 Râjleţu-Olt 24.03.1917

36/508 Blejan Petre 80 1878 Drăgoeşti-Olt 21.04.1917

37/510 Boicea Tudor 59 1871 Blaju-Romanaţi 11.12.1917

38/517 Belea Spiridon 59 1888 Marotinu-Romanaţi 14.02.1917

39/523 Bejenariu Florea 2 1880 Dăbuleni-Romanaţi 08.07.1917

40/534 Bordea Dumitru 59 1888 Dobreţu-Romanaţi 21.09.1917

41/550 Boştinaru Gheorghe 43 1883 Sâmbureşti-Olt 31.01.1918



42/552 Botaru Gheorghe 66 1873 Oboga-Romanaţi 26.03.1917

43/553 Botaru Tudor 66 1873 Oboga Romanaţi 26.03.1917

44/565 Brăiculescu Nicolae 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 01.10.1917

45/569 Brandibur Ivan 1Art 1894 Dăbuleni-Romanaţi 04.05.1917

46/570 Brandibur Stan 19 1888 Dăbuleni-Romanaţi 23.12.1917

47/588 Bulete Ştefan 59 1883 Grojdibodu-Romanaţi 19.04.1917

48/608 Briceag Marin 66 1890 Băzgărăi-Romanaţi 14.09.1917

49/612 Broşteanu Gheorghe 59 1873 Dăbuleni-Romanaţi 08.04.1917

50/614 Brotăcelu Ioan 41 1876 Ianca-Romanaţi 18.05.1917

51/616 Bucă Dumitru 66 1870 Apele Vii-Romanaţi 09.05.1917

52/618 Bucă Ioan 9Art 1880 Rusăneşti-Romanaţi 30.11.1917

53/652 Bogianu Alexe 81 1877 Ioneşti-Romanaţi 26.04.1917

54/660 Brandibor Ioan 1 1894 Dăbuleni-Romanaţi 04.05.1917

55/662 Badea Istvan 41 1872 Priseaca-Romanaţi 19.02.1917

56/668 Blutea Vasile 2 1881 Milcov-Olt 21.06.1917

57/677 Botac Istvac 43 1893 Drăgoeşti-Olt 01.03.1917

58/681 Baraliu Ioan 43 1886 Dejeşti-Olt 29.04.1917

59/684 Bosfal Marin 73 Urşi-Olt 30.10.1917

60/693 Camen Tudor 43 1885 Strejeştii de Jos-Romanaţi 26.02.1917

61/697 Călugăru Ioan 66 1871 Ştirbei-Romanaţi 31.01.1917

62/699 Caltea Anton 59 1883 Gura Padinii-R-ţi 10.03.1917

63/714 Călina Marin 66 1878 Băleasa-Romanaţi 02.06.1917

64/721 Călimar Marin 26 1890 Găvăneşti-Romanaţi 22.02.1917

65/727 Caina Ioan 59 1874 Islaz-Romanaţi 24.03.1917

66/762 Cârciumaru Ioan 17 1889 Ianca Romanaţi 27.04.1917

67/777 Cărămidă Ion 59 1886 Drăghiceni-Romanaţi 12.05.1917

68/790 Catinca Marin 5 1892 Vârtina-Romanaţi 16.09.1917

69/794 Cazacu Gheorghe 59 1875 Celeiu-Romanaţi 14.04.1917

70/801 Ceauşu Constantin 1 Sanit. 1884 Călineşti-Olt 19.10.1917

71/808 Cercel Ioan 80 1876 Redea-Romanaţi 26.04.1917

72/811 Cernitu Constantin 66 1869 Dobriceni-Romanaţi 12.06.1917

73/816 Chelu Pantelie 59 1882 Moldoveni-R-ţi 08.09.1917

74/825 Cociovan Ristache 80 1878 Drăgăneşti-Olt 21.02.1917

75/831 Cocană Vasile 59 1872 Rusăneşti-Romanaţi 15.09.1917

76/863 Ciovină Ioan 59 1883 Cilieni-Romanaţi 12.04.1917

77/876 Ciopacă Dumitru 43 1880 Beciu-Olt 28.11.1917

78/880 Ciolan Dumitru 70 1884 Bârza-Romanaţi 09.11.1917

79/895 Ciocârlan Ion 66 1874 Dobriceni-Romanaţi 03.02.1917

80/916 Ciobanu Ioan 47 1876 Schitu-Romanaţi 18.02.1917

81/920 Colac Vasile 59 1873 Vădastra-Romanaţi 30.04.1917

82/926 Cojocaru Dumitru 5 1889 Mogoşeşti-Olt 14.03.1917

83/936 Cojocaru Marin 43 1877 Drăgoeşti-Olt 16.06.1917

84/959 Constantin Voicu 66 1871 Ştirbei-Romanaţi 28.04.1917

85/961 Constantinescu Ioan 5 1877 Cilieni-Romanaţi 18.10.1917

86/969 Corbianu Dumitru 66 1879 Dobriceni-Romanaţi 28.02.1918

87/1008 Cunea Andrei 59 1885 Corabia-Romanaţi 03.04.1917

88/1011 Cruceru Ilie 80 1878 Sineşti-Olt 24.02.1917

89/1031 Coteliu Iancu 59 1874 Găvăneşti-Romanaţi 09.11.1917



90/1058 Craiu Nicolae 9Art 1882 Drăgoeşti-Olt 25.10.1917

91/1059 Crânguş Petre 69 1891 Rădoeşti-Olt 06.05.1917

92/1063 Creţoiu Constanntin 1 1873 Optaşi-Olt 16.04.1917

93/1065 Creţu Dumitru 43 1881 Piatra Olt-Romanaţi 10.09.1917

94/1082 Constantin Dumitru 59 1887 Siliştioara-Romanaţi 23.01.1917

95/1097 Chircu Radu 26 1888 Găvăneşti-Romanaţi 14.03.1917

96/1115 Chiroiu Marin 1 1883 Brâncoveni-Romanaţi 24.04.1917

97/1142 Cioacă Florea 43 1881 Drăgoeşti-Olt 10.02.1917

98/1143 Cioacă Gheorghe 59 1886 Brastavăţ-Romanaţi 14.01.1917

99/1155 Ciobanu Dumitru 43 1881 Coteana-Olt 09.02.1917

100/1187 Ciurea Mihai 59 1875 Rusăneşti-Romanaţi 19.04.1918

101/1193 Ciucu Alexandru 80 1876 Buzeşti-Olt 09.06.1917

102/1250 Constantin Grigore 66 1873 Bârza-Romanaţi 08.02.1917

103/1253 Cocioran Cristache 80 1887 Drăgăneşti-Olt 26.02.1917

104/1270 Cojobane Ioan 13 1877 Doljeşti-Romanaţi 06.03.1917

105/1287 Duţă Ioan 59 1874 Golfinu-Romanaţi 06.03.2017

106/1323 Dumitru Dinu 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 19.02.1917

107/1332 Dumitrescu Ioan 80 1881Mărgăriteşti-Romanaţi 29.03.1917

108/1337 Dumitrescu Constantin 1Art 1879 Slatina-Olt 05.04.1917

109/1341 Dumitrescu Grigore 1Art 1880 Topana-Olt 22.01.1917

110/1378 Drăgușin Gheorghe 1Art 1892 Sineşti-Olt 01.05.1917

111/1381 Drăguceanu Marin 59 1872 Drăgoteşti-Romanaţi 03.10.1917

112/1392 Dragomir Ioan 80 1880 Drăghiceni-Romanaţi 29.03.1917

113/1412 Drăgan Radu 5 1889 Dumitreşti-Olt 20.09.1917

114/1413 Drăgan Ilie 10 1891 Cepari-Romanaţi 12.11.1917

115/1445 Doboş Anton 85 1881 Miclăuşani-R-ţi (Roman?) 19.02.1917

116/1461 Dobre Minea 59 1884 Grojdibod-Romanaţi 02.11.1917

117/1468 Dobre Marin 59 1883 Drăghiceni-Romanaţi 24.02.1917

118/1482 Dinu Ioan 9 1882 Bărcăneşti-Olt 05.09.1917

119/1498 Dincă Sandu 66 1872 Ţărţăl-Romanaţi 25.08.1917

120/1499 Dincă Petre 43 1884 Vulpeni-Olt 14.02.1917

121/1501 Dincă Ion 59 1872 Fălcoiu-Romanaţi 12.10.1917

122/1526 Diaconu Ilie 43 1885 Inoteşti-Romanaţi 14.03.1917

123/1535 Destanu Ilie 4Art 1881 Vespeşti-Olt 26.01.1917

124/1549 Deaconu Dan 59 1874 Ianca-Romanaţi 28.03.1917

125/1585 Dragu Ion 66 1882 Boşoteni-Romanaţi 11.05.1917

126/1596 Diaconu Dan 59 1874 Ianca-Romanaţi 28.02.1917

127/1600 Dinu Dumitru 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 19.02.1918

128/1602 Diaconu Gheorghe 3 1880 Făgețelu-Olt 16.05.1917

129/1607 Dincă Ioan 59 1872 Fălcoiu-Romanaţi 31.05.1917

130/1648 Epuraru Alexandru 59 1886 Ianca-Romanaţi 29.03.1917

131/1630 Enache Dumitru 59 1883 Buciniş-Romanaţi 12.04.1917

132/1635 Enache Ioan 72 1882 Tâmpeni-Olt 06.05.1917

133/1643 Ene Marin 59 1874 Redea-Romanaţi 13.10.1917

134/1651 Epure Ioan 73 1884 Beciu-Olt 01.06.1917

135/1668 Făluţă Ilie 26 1890 Bobiceşti-Romanaţi 30.01.1917

136/1669 Făluţă Vasile 26 1887 Bobiceşti-Romanaţi 09.03.1918

137/1675 Farmazon Dumitru 59 1872 Popânzăleşti-R-ţi 1917



138/1691 Filip Constantin 59 1884 Corabia-Romanaţi 27.10.1917

139/1698 Furlea Florea 3 1888 Şerbăneşti-Olt 03.08.1917

140/1715 Foamete Stancu 80 1877 Crăciunei-Olt 02.08.1917

140/1718 Floriţa Nicolae 59 1874 Tia Mare-Romanaţi 10.02.1917

142/1719 Floriţa Ioan 59 1885 Islaz-Romanaţi 19.11.1917

143/1737 Florea Marin 59 1879 Ghizdăveşti-Romanaţi 19.11.1917

144/1757 Fira Constantin 43 1884 Bălăneşti-Romanaţi 29.03.1917

145/1804 Gardă Ioan 10 1884 Cepari-Romanaţi 07.04.1917

146/1805 Gardea Ioan 80 1877 Cepari-Romanaţi 03.04.1917

147/1809 Găucă Iordan 9 1886 Izbiceni-Romanaţi 30.03.1917

148/1874 Geantă Ioan 66 1873 Ianca-Romanaţi 19.03.1917

149/1849 Gheorghe Constantin 80 1878 Boceni-R-ţi?(Mh) 19.04.1917

150/1853 Gheorghe Ghiţă 80 1882 Costache Negri-R-ţi?(Gl) 26.02.1917

151/1862 Gheorghe Marin 26 1876 Cârlogani-Romanați 10.07.1917

152/1872 Gheorghiţă Ilie 59 1880 Giuvărăşti-Romanaţi 20.06.1917

453/1873 Ghiorina Florea 1 sanit 1880 Băbiciu(?)-Olt 11.06.1917

154/1890 Ghimpeţeanu Aristie 1 sanit 1880 Leu-Romanaţi 26.05.1917

155/1900 Ghiţă Ioan 5 1876 Coteana-Olt 18.05.1917

156/1929 Gonciu Ioniţă 1 1882 Leu-Romanaţi 26.05.1917

157/1935 Gotzu Petre 1 1885 Tâmpeni-Olt 16.05.1917

158/1946 Graură Constantin 66 1873 Doljeşti-Romanaţi 15.09.1917

159/1948 Grecu Iohanu 59 1877 Islaz-Romanaţi 05.10.1917

160/1952 Grecu Toma 59 1884 Gura Padinii-Romanaţi 13.06.1917

161/1958 Grigore Constantin 66 1873 Bârza-Romanaţi 08.02.1917

162/1974 Grojdibodeanu Ion 59 1875 Izbiceni-Romanaţi 21.12.1917

163/1976 Gruia Enache 59 1881 Vădăstriţa-Romanaţi 09.07.1917

164/1997 Gangingan Nicolae 1 Popânzăleşti-Romanaţi 15.05.1917

165/1999 Goran Ioan 19 1884 Celaru-Romanaţi 07.04,1917

166/2011 Ghemea Ioan 3 1882 Băseşti-Olt 17.07.1917

167/2016 Ghimpeanu Arsinte 1880 Leu-Romanaţi 20.08.1917

168/2038 HaralambieAndronie 3 1887 Slatina-Olt 07.10.1917

169/2073 Istrate Ioan 59 1894 Scărişoara-Romanaţi 10.04.1917

170/2079 Ivan Matei 43 1886 Seaca-Olt 18.02.1917

171/2101 Ion Vasile 43 1884 Oporelu-Olt 09.02.1917

172/2109 Iancu Nicolae 59 1874 Deveselu-Romanaţi 24.05.1917

173/2116 Ioan Dumitru 59 1874 Golfin-Romanaţi 25.10.1917

174/2129 Ionescu Constantin 18 1879 Pârşcoveni-Romanaţi 06.05.1917

175/2139 Ionică Ioan 1878 Făgețel-Olt 26.03.1917

176/2148 Ion Gheorghe 59 1874 Popânzăleşti-Romanaţi 26.05.1917

177/2153 Ion Mihai 59 1890 Beciu-Olt 12.03.1917

178/2210 Ilie Ioan 1 1885 Redea-Romanaţi 15.11.1917

179/2217 Ilie Ioniţă 43 1880 Birci-Olt 27.05.1917

180/2219 Ilie Marin 66 1871 Ungureni-Romanaţi 20.10.1917

181/2221 Ilie Stan 43 1879 Bircii-Olt 12.02.1917

182/2235 Irimescu Marin 9Art 1885 Bălăuşeşti-Olt 14.05.1917

183/2290 Jecan Marin 66 1881 Cârlogani-Olt 05.04.1917

184/2299 Jianu Marin 59 1873 Izbiceni-Romanaţi 18.04.1917

185/2301 Jianu Pascu 59 1880 Cilieni-Romanaţi 08.06.1917



186/2302 Jianu Stancu 59 1875 Vădăstriţa-Romanţi 02.04.1917

187/2307 Joiţa Barbu 3 1894 Dăneasa-Olt 18.02.1917

188/2309 Joiţa Dumitru 59 1874 Viişoara-Romanaţi 15.02.1918

189/2330 Lascu Dumitru 59 1885 Corabia-Romanaţi 23.06.1917

190/2339 Lazăr Lazăr 59 1885 Stoeneşti-Romanaţi 29.10.1917

191/2341 Lazăr Mihai 1sanit 1888 Strejeştii de Sus-R-ţi 25.12.1917

192/2350 Leca Grigore 26 1876 Bârza-Romanaţi 22.08.1917

193/2354 Leanescu Dumitru 59 1882 Dienci (?)-Olt 26.03.1917

194/2375 Laiz Dumitru 73 1885 Beciu-Olt 24.07.1917

195/2384 Lungeanu Nicolae 59 1880 Dobrosloveni-R-ţi 31.12.1917

196/2385 Lungoci Ilie 59 1884 Cioroiu-Romanaţi 07.11.1917

197/2387 Lungu Constantin 19 1890 Greci-Romanaţi 28.03.1917

198/2407 Lupu Stan 80 1877 Băbiciu-Romanaţi 10.10.1917

199/2420 Lia Tudor 59 Potlogeni-Romanaţi 22.05.1917

200/2422 Loscu Dumitru 59 Corabia-Romanaţi 23.06.1917

201/2424 Lupan Profir 59 Vişina-Romanaţi 16.04.1917

202/2428 Mateaş Mihai 8 1893 Sadova(?) Romanaţi 05.05.1917

203/2434 Măciucă Ion 71 1880 Cacaleţi-Romanaţi 22.05.1917

204/2438 Manafu Dumitru 59 1875 Dăbuleni-Romanaţi 02.11.1917

205/2441 Mânzu Stancu 3 1875 Crăciunei-Olt 16.11.1917

206/2445 Manea Nicolae 5 1882 Scărişoara-Romanaţi 20.02.1917

207/2446 Manea Mihai 14 1881 Rădeşti(?)-Olt 30.07.1917

208/2453 Manea Ion 59 1875 Jieni-Romanaţi 02.10.1917

209/2454 Mândruţa Gheorghe 1 1894 Cioroiu-Romanaţi 28.05.1917

210/2469 Marin Anton 9Art 1881 Fălcoiu-Romanaţi 19.09.1917

211/2501 Marica Smarandache 19 1893 Viişoara-Romanaţi 04.06.1917

212/2517 Marcu Tănase 59 1887 Dăbuleni-Romanaţi 26.02.1917

213/2518 Mardale Ion 67 1887 Cacaleţi-Romanaţi 08.05.1917

214/2522 Mărăscu Dumitru 80 1878 Dejeşti-Olt 18.04.1917

215/2530 Mateescu Marin 59 1881 Caracal-Romanaţi 23.10.1917

216/2532 Maricuţoiu Mihalache 1 1881 Văleni-Olt 28.04.1917

217/2543 Matei Ioan 59 1883 Zvorsca-Romanaţi 12.03.1917

218/2548 Marincea Marin 9Art 1882 Brebeni-Olt 02.03.1917

219/2549 Marinac Gheorghe Div 1 1878 Rejleţu-Olt 07.03.1917

220/2563 Marinescu Dummitru 59 1887 Caracal-Romanaţi 29.04.1917

221/2599 Mihai Ioan 14 1888 Oteşti-Olt 22.04.1917

222/2600 Mihai Ioan 66 1872 Baldovineşti-Romanaţi 04.05.1917

223/2623 Miertoiu Velea 59 1884 Islaz-Romanaţi 13.02.1917

224/2624 Mihai Vasile 9Art 881 Ghizdăveşti-Romanaţi 25.09.1917

225/2642 Mihai Marin 59 1874 Cezieni-Romanaţi 21.02.1917

226/2644 Miulescu Ioan 80 1880 Robăneşti-Romanaţi 21.12.1917

227/2646 Miu Vasile 9Art 1882 Negreni-Olt 14.03.1917

228/2652 Mitraşcu Dumitru 59 1881 Giuvărăşti-Romanaţi 24.05.1917

229/2654 Mogoş Sandu 59 1874 Giuvărăşti-Romanaţi 24.04.1917

230/2679 Minciună Ioan 59 1872 Tia Mare-Romanaţi 01.11.1917

231/2734 Mototol Tudorache 19 1890 Caracal-Romanaţi 05.12.1917

232/2735 Mototol Ioan 59 1874 Caracal-Romanaţi 24.11.1917

234/2736 Moţatu Ioan 26 1894 Balş-Romanaţi 27.10.1917



235/2737 Moţatu Ioan 66 1874 Vârtina-Romanaţi 29.06.1917

236/2769 Muşata Florea 3 1876 Casa Veche-Olt 14.02.1917

237/2782 Muşuroiu Ioan 5 1877 Izbiceni-Romanaţi 19.06.1917

238/2809 Marin Ioan 66 Vişina-Romanaţi 27.03.1917

239/2828 Militaru Constantin 73 Mierleşti-Olt 10.04.1917

240/2858 Năpârcă Mihaiu 59 1884 Scărişoara-Romanaţi 15.03.1917

241/2878 Năvală Dumitru 59 1873 Osica de Jos-Romanaţi 18.03.1917

242/2880 Neacşu Constantin 43 1881 Şerbăneşti-Olt 21.07.1917

243/2885 Neacşu Marin 9 1882 Izbiceni-Romanaţi 04.05.1917

244/2886 Neacşu Radu 33 1893 Tâmpeni-Olt 07.08.1917

245/2887 Neacşu Stan 59 1882 Dăbuleni-Romanaţi 31.08.1917

246/2890 Neagoe Barbu 43 1881 Gura Boului-Olt 30.03.1917

247/2892 Neagoe Florea 1Art 1884 Bărăşti-Olt 24.01.1917

248/2895 Neagu Alexandru 9Art 1883 Cioroiu-Romanaţi 08.10.1917

249/2899 Neagu Dumitru 59 1878 Osica de Jos-Romanaţi 25.06.1917

250/2942 Negrilă Bucur 59 1886 Cilieni-Romanaţi 18.02.1917

251/2943 Negroiu Marin 59 1883 Jieni-Romanaţi 13.09.1917

252/2966 Nicolae Marin 59 1874 Deveselu-Romanaţi 13.09.1917

253/2973 Nicolae Radu Div 1 tren 1884 Mirceşti-Olt 21.12.1917

254/2989 Nicula Pavel 59 1881 Frăsinet-Romanaţi 24.12.1917

255/2999 Nistor Ilie 59 1888 Fărcaş-Romanaţi 20.03.1917

256/3008 Niţă Marin 59 1883 Mărgăriteşti-Romanaţi 12.08.1917

257/3017 Niţu Ioan 43 1882 Potcoava-Olt 22.05.1917

258/3028 Nuţă Iancu 19 1879 Tia Mare-Romanaţi 13.04.1917

259/3030 Nuţă Ioan 59 1876 Băbiciu-Romanaţi 10.06.1917

260/3049 Nicolae Grigore 3 Bălăneşti-Olt 17.04.1917

261/3063 Oaie Dumitru 59 1873 Corabia-Romanaţi 23.06.1917

262/3068 Obăcesu Gheorghe 9Art 1881 Căluiu-Romanaţi 05.11.1917

263/3074 Odagiu Marin 59 1887 Scărişoara-Romanaţi 23.07.1917

264/3075 Olăreanu Constantin 66 1882 Balş-Romanaţi 13.03.1917

265/3091 Olteanu Radu 5 1883 Crăciunei-Olt 09.10.1917

266/3097 Onete Nicolae 14 1888 Păroşi-Olt 06.12.1917

267/3103 Opran Matei 66 1880 Bârza-Romanaţi 28.02.1917

268/3110 Oprea Gheorghe 80 1876 Rajleţu-Olt 23.11.1917

269/3115 Opriş Ioan 59 1886 Izbiceni-Romanaţi 05.04.1917

270/3122 Otea Dinu 59 1874 Ianca-Romanaţi 15.06.1917

271/3123 Otea Ion 9Art 1882 Ştefan cel Mare-Romanaţi 25.04.1917

272/3127 Ovreiu Constantin 26 1889 Baldovineşti-R-ţi 12.02.1917

273/3170 Păducel Marin 80 1878 Leu-Romanaţi 26.04.1917

274/3155 Palingeanu Nicolae 73 1880 Beciu-Olt 31.10.1917

275/3167 Pancu I. Stan 80 1880 Vădăstriţa-Romanaţi 07.02.1917

276/3170 Panduru Grigore 80 1877 Dejeşti-Olt 08.03.1917

277/3189 Paraschiv Cristea 59 1877 Dobrun-Romanaţi 06.05.1917

278/3199 Pârjol Nicolae 5 1878 Dobrotinet-Olt 23.03.1917

279/3205 Parodel Florea 59 1885 Siliştioara-Romanaţi 29.03.1917

280/3233 Paţa Ion 59 1893 Vlădila-Romanaţi 04.04.1917



Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (III)

Comandor (r.) Nicola Tudor

PERIOADA 13 ianuarie 1917 - 3 ianuarie 1918

De la 13 ianuarie 1917 Regimentul 59 Infanterie fuzionează cu Regimentul 43

Infanterie formând Regimentul 43/59 Infanterie, intrând în compunerea Brigăzii 32

Infanterie din Divizia 11 infanterie, în tabăra din comuna Codăești. În acest timp trupa și

ofițerii sunt întrebuințați mai mult în lupta contra tifosului exantematic, care decimează

armata lipsită de îmbrăcăminte și alimente. Instrucția trupei începe în luna mai și se

continuă până pe 4 august 1917.

Divizia XI

Brigada 32 Infanterie

Regimentul 43/59 Infanterie

ORDINEA DE BĂTAIE A REGIMENTULUI 43/59 INFANTERIE

Statul Major al Regimentului Comandantul Regimentului: Colonel Pomponiu Constantin

Ajutorul comandantului: Lt.col. Popescu Negrean Ion

Ofițer Adjutanți: Lt. Auseline A. (din misiunea franceză), Lt. Drăgescu Ion

Medic: Cpt. Ionescu S. Gheorghe18

Ofițer cu aprovizionarea: Cpt. Popescu Ilie

Contabil administrator: Lt. Ionescu Berbecaru19

Ajutorul Ofițerului cu îmbrăcămintea: Subof. de administrație: Popescu Gheorghe

Comandantul Trenului de luptă: Lt. Gârcu Ion

Șeful Biroului Informații: Lt. Popescu R. Nicolae

Șeful echipei pentru strângerea materialelor de tranșee: Lt. Voiculescu Dumitru

Șeful Muzicii: Voiculescu Nicolae, cls. I-a

Șeful Secției Telegrafiști: Plut. Spulbereanu Gheorghe

Port Drapel: Plut. Zaharia Păun

Gornist călare: Plut. Chirițescu Ion

Secretari: Serg. Badea Ion, Serg. Teodoriu Petre, Serg. Păncescu Grigore

Cap. Zamfir Marin, Cap. Ghinea Ion

Armurier: Plut. Niculescu Gheorghe

Sanitar: Plut. Mărculescu Mihail

Batalionul 1

Statul Major

Comandant: Mr. Crăiniceanu Constantin

Ofițer Adjutant: Slt. Popescu Bartolomeu

Medic: Saru Ștrul

18

În extractul de pe actul de deces al Ecaterinei Teodoroiu (Muzeul Judeţean Gorj ,,Al. Ştefulescu”) se menţionează: ,,În ziua de douăzeci şi două ale trecutei luni [august 1917, n.n.] a încetat din viaţă în lupta de pe valea Zăbrăuciorului din judeţul Putna, voluntara Toderoiu Ecaterina, născută în comuna Târgu-Jiu, judeţul Gorj. Moartea a fost verificată de medicul căpitan Ionescu Gheorghe din Reg. 43/59. Această declaraţiune a fost făcută în prezenţa martorilor: sold. Stănescu Constantin, de ani 39, de profesiune agricolă, domiciliat în comuna Urluiasca, judeţul Olt, sold. Gheorghe Ion, de profesiune factor rural, domiciliat comuna Urluiasca, jud. Olt şi sold. Muşuroia Florea, de ani 31, de profesiune agricolă, domiciliat în comuna Urluiasca”.

19 Millan Ionescu Berbecaru (n. 20 sept. 1886- m. 27 iulie 1960), avocat din Urluiasca, fondatorul

Partidului Ţărănesc din judeţul Olt. Arestat (febr. –oct.1950) pentru sabotaj economic şi în februarie 1957 pentru uneltire, trece prin penitenciarele Gherla, Piteşti, Jilava, Văcăreşti unde a decedat. La data decesului, mai avea de executat 17 ani.



Sanitar: Serg. Andreescu Ion

Sanitar: Ciojceanu Ilie

Compania 1-a

Comandant: Lt. Căpățână E. Nicolae

Comandanți de plutoane: Slt. Hobedeanu Dumitru, Slt. Horjescu Ion

Elev Plut. Georgescu Ghe., Plt. Stan Voicu

Compania a 2-a

Comandant: Lt. Cristescu Gheorghe

Comandanți de plutoane: Slt. Popescu O. Ion, Ajutor Slt. Olteanu Ilie

Elev Plut. Canta Ion, Plut. Maj. Udriște Dumitru

Compania a 3-a

Comandant: Lt. Panțuru Anton

Comandanți de plutoane: Slt. Ciulei Mircea, Slt. Aluneanu Ion

Elev Plut. Rădulescu Ion, Plut. Maj. Radu Mihai

Compania 1-a mitralieră

Comandant: Lt. Enăchescu Anastasie

Comandanți de plutoane: Slt. Vâlcoveanu Iosif, Slt. Popescu Ion

Elev Plut. Georgescu Gheorghe, Slt. Corlei Theodor

Batalionul 2

Statul Major

Comandant: Mr. Călugăru Ion20

Ofițer Adjutant: Slt. Georgescu Ion

Medic: Spiegler Moise

Sanitar: Serg. Popescu Crăciun

Sanitar: Serg. Mihăilă Ion

Compania a 5-a

Comandant: Cpt. Ștefănescu Constantin

Comandanți de plutoane: Slt. Ionescu Pavel, Slt. Domșan Gheorghe

Elev Plut. Drăghicescu Emanoil, Plut. Urziceanu Tache

Compania a 6-a

Comandant: Lt. Vasiliu Hariton

Comandanți de plutoane: Slt.Teodorescu Dumitru, Slt. Tatomir Ilie

Elev Plut. Isac Ioan, Plut. Popa Dumitru

Compania a 7-a

Comandant: Cpt. Bărbulescu Dumitru

Comandanți de plutoane: Slt. Mănoiu Gheorghe21

, Slt. Miulescu Brătianu

Elev Plut. Popescu Dumitru, Plut. Pațachia Marin

Compania a 2-a mitralieră

20

Născut în com. Uşurei, jud. Vâlcea în 1874. Căsătorit la 14 februarie 1903 cu Aggripina Stănciulescu (sept. 1881-12 dec. 1962), fiică a căpitanului I. Stănciulescu şi a Alexandrinei. Agripina a absolvit la Sibiu Şcoala de surori medicale a măicuţelor franciscane. Generalul Călugăru a locuit la Slatina, pe strada Bucureşti, într-o casă aflată azi în proprietatea d-lui Vlad Iovu. A avut trei fiice: Felicia, licenţiată în geografie (căsătorită cu Costache Bantaş), Amelia, a urmat şcoala de belle arte (n. 22 martie 1904), Angelica moartă la 9 ani de pneumonie. După 1950, familia Călugăru va fi înghesuită în camera destinată cândva servitorilor, în celelalte camere fiind aduşi chiriaşi iar generalului i s-a tăiat pensia (,,măcar un leu, să-mi cumpăr un covrig!” se plângea acesta rudelor). Fostul general a decedat aici la 4 februarie 1956 la 81 de ani. În octombrie 1997 s-a ridicat o cruce la biserica ,,Sf. Ioan Botezătorul” din Slatina în memoria sa. Generalul a fost şeful garnizoanei Brăila 20 de ani, între 1920-1940.

21 Conform unor surse, învăţătorul Gheorghe Mănoiu a fost iubitul şi protectorul Ecaterinei Teodoroiu



Comandant: Căpitan Vlădoianu Traian

Comandanți de plutoane: Lt. Voiculescu Constantin, Slt. Popescu D. Gheorghe

Elev Plut. Ion D. Gheorghe, Slt. Slt Tucă Staicu

Batalionul 3

Statul Major

Comandant: Lt. Col. Popescu Negrean Ion

Ofițer Adjutant: Slt. Ducheru Vasile

Sanitar: Plut. Ionescu Ștefan

Sanitar: Serg. Vlăjie Ion

Compania a 9-a

Comandant: Cpt. Măinescu Ilie

Comandanți de plutoane: Slt. Munteanu Remus, Slt. Botez Gheorghe

Elev Plut. Sabinovici Ioan, Plut. Vața Dumitru

Compania a 10-a

Comandant: Cpt. Morjan Dumitru22

Comandanți de plutoane: Slt.Văduva Petre, Slt. Sinescu Ioan

Elev Plut. Roșulescu Gheorghe, Plut. Vișinescu Ion

Compania a 11-a

Comandant: Lt. Căblescu Alexandru

Comandanți de plutoane: Slt. Iliescu Mihula

Slt. Ionescu Eustațiu

Elev Plut. Dumitrescu Damian

Plut. Băltărețu Petre

Compania a 3-a mitralieră

Comandant: Lt. Dumitrescu Theodor

Comandanți de plutoane: Lt. Mitucă Gheorghe, Slt.

Alexandrescu Nicolae

Elev Plut. Mateescu Ioan, Slt.

Voiculescu Mihail

Situația numerica a cadrelor Regimentului 43/59

infanterie

Combatanți:

Colonei = 1

Locotenenți-colonei = 1

Maiori = 2

Căpitani = 6

Locotenenți = 12

Sublocotenenți = 28

Ajutor sublocotenent = 1

Elev stagiar = 12

TOTAL =63

Necombatanți :

Medici = 3

Administratori = 1

Total = 4

22

Căpitanul Dumitru Morjan, originar din Slatina, a murit pe Valea Zăbrăuciorului ca şi Ecaterina Teodoroiu. Numele său apare pe monumentul eroinei de la Slatina.

Scrisoare de pe front a soldatului Ilie Raicu trimisă la

Şerbăneşti-Olt, România, Teritoriul ocupat: ,,Iubiţi

copii, Mă găsesc sănătos, doresc să am ştiri de la voi,

ce face mama voastră? Vă îmbrăţişez, al vostru tată,

Ilie M. Raicu, soldat, Regimentul 43 Infanterie”



Total general = 67

4 august 1917

Întâiul pas spre acțiune, după luni de organizare și spre revanșă după atâtea zile

de arzătoare răbdare.

Înfriguratele pregătiri ale unei grăbite dislocări luând sfârșit, Regimentul

părăsește temporara-i garnizoană din târgul vasluian Codăești spre a urma itinerariul

indicat prin Moara Domnească, Moara Grecilor, Vaslui, unde ajunge la orele 24.

Sunt în 55 ofițeri, 12 elevi și 2347 soldați cu ființele scăldate în acel fior eroic ce

înveșmântă pe ostaș într-o armură de lumină, atunci când are ca deviză că victoria este

suprema datorie. Sunt solii unor oameni noi care se duc să apere până la capăt ultimul

pământ Românesc, sunt Oltenii care se duc să apere brazda Moldovenească întovărășiți

de atâtea speranțe, sunt mari suflete de dorință și jertfă în urmărirea gloriei naționale,

sunt trupuri tinere gata să-și dea viaţa.

5 august 1917 Îmbarcarea Regimentului la gara Vaslui se face în felul următor: la

ora 21 Batalionul 3 în trenul Eșalon 1; la ora 7 și 30 minute Batalionul 2 în trenul Eșalon

2; la ora 9 Batalionul 1 în trenul Eșalon 3. Cele trei eșaloane alcătuite fiecare din câte 57

de vagoane (45 pentru soldați, 1 pentru ofițeri și 11 platforme) părăsesc gara la orele 10,

13 și 16 în sunetul trâmbiței războiului prevestitoare a zilei de sbucium, spre a sosi,

Batalionul 3 în gara Berheci, Batalioanele 1 și 2 la Nichișeni, la diferite intervale în cursul

nopții.

6 august Cele trei batalioane se reunesc pentru a reconstitui Regimentul la ora 15

în pădurea Priseaca (vest Slobozia) lângă râul Bârlad (jud. Tecuci) la locul indicat pentru

staționare. Se instalează bivuac în corturi, în plină pădure. Moralul ridicat al trupei, calmul

unei zile frumoase, inaugurează fericit întâia etapă a drumului spre datorie La ora 22

sosind ordinul de dislocare, Regimentul se pregătește grabnic de plecare.

7 august Se execută marșul de la Priseaca la Barcea Nouă prin Munteni, Tecuci,

Drăgănești. Ora plecării- unu noaptea, ora sosirii- 10. Cantonare pe plutoane în partea de

sud-vest a satului Barcea Nouă. Regimentul e la dispoziția Diviziei 2 Cavalerie.

8 august Staționare pasivă. Repaos, igienă corporală. Cantonament întrunind

toate condițiile unei bune adăpostiri a trupelor. La ora 21 Regimentul se pune în marș, fără

situație tactică, spre Piscul Corbului, prin Tecuci, Nicorești.

9 august Regimentul sosește în satul Piscul Corbului pe malul râpos al Siretului

la ora 12 ziua. Cantonare pe platforme în satul deja congestionat de trupe. De la opt seara

trupele au spectacolul grandios al unei lupte spre Mărășești, prim semn al zilelor

războinice care îi așteaptă. La ora 23 Regimentul se dislocă spre Călimănești trecând

Siretul pe podul întins de Divizia a IX-a.

10 august Sosire în pădurea Călimănești la ora 4 dimineața după un marș

anevoios pe panta dealului Siretului. Staționare în această pădure până la ora 16, când

Regimentul se deplasează spre a a staționa în pădurea Balta Seacă la sud-vest de Pufești.

11 august Regimentul 9 Vânători părăsind pădurea, staționarea se lărgește. Totuși

bivuacul păstrează înfățișarea a ceva provizoriu. La ora 9 dimineața Regimentul este trecut

în revistă de Comandantul Diviziei. Conferință cu ofițerii, teme cu trupa, școala de

specialități.

12 august Se execută programul stabilit. Instrucțiuni și aplicațiuni asupra

întrebuințării măștilor asfixiante. Conferință pe Brigadă cu ofițerii și elevii plutonieri

asupra atacului unei poziții întărite, școala cu grenadierii și pușcașii mitraliori.



13 august Executarea programului. Inspecția echipamentului, hranei de rezervă,

etc.

14 august Până la ora 12 inspecția Alteței Sale Regale Principelui Moștenitor

Carol urmată de defilare, adunarea trupei în careu spre a asculta cuvântarea plină de

îmbărbător avânt al Alteței Sale.

Moștenitorul tronului a putut constata cu acest prilej moralul ridicat al unor ostași

care ard de nerăbdarea de a dovedi că sunt soldații revanșei smulgând brazdele frământate

cu oțel din mâinile năvălitorului, spre a arăta cât prețuiesc Românii și că nu vor prețui mai

mult ca în clipa în care își vor face datoria completă dând tuturor putința de a trăi într-o

Românie liberă și întregită. La ora 8 seara Brigada întreagă reunită în careu spre a asista la

Te Deumul celebrat, pentru aniversarea unui an de la declararea Războiului.

15 august Exerciții cu grenade adevărate. Vizita medicală a batalioanelor. În

timpul nopții, trupa și ofițerii au dormit în bivuac de alarmă, gata de dislocare, la primul

ordin. Regimentul se pregătește a fi gata de luptă, având toate elementele adunate și

orientate în direcția acțiunii ce are loc în Sectorul Corpului 8 Armată Rus (Fitinești –

Trotușani).

16 august Trenul regimentar e transportat prin stânga Siretului în refugiul Poiana

Argeană în dreapta Trenului de luptă. În aşteptarea ordinului de dislocare se iau măsuri

pentru acea înmlădiere a moralului soldaţilor ce o dă avântul faptelor războinice,

arătându-se ceea ce se cere de la ei spre a săvârși datoria către țară, răzbunând pe cei morți

și recâștigând pe cei vii.

Aeroplane inamice fac recunoașterea bivuacului fiind bombardate de artileria

amică. Un aeroplan italian aruncă manifeste adresate conaționalilor săi din armata

inamică. Se află că trupele germano-bulgare au înaintat spre sudul Diviziei 124 Ruse. Se

trimite Batalionul 3 în avanposturi pe șoseaua națională est de Pădurea Seacă.

17 august La ora 6 se primește ordinul de săpare a tranșeelor la marginea de est

Pădurea Seacă. Se lucrează în acest sens. La ora 11 locotenentul Drăgescu prinde un balon

cu manifeste trimise de inamic.

18 august Între orele 5 și 13 marș de apropiere pe Valea Caregnei la Poienile

Popii prin: Cota 370, Valea Zăbrăuț, Valea Glodului. De la ora 13 repaos și uscarea

efectelor de ploaia care a continuat toată dimineața. Bivuac în partea de nord a Poienilor

Popii sub cerul liber.

19 august La ora 5 Batalionul 3 pleacă spre a se pune la dispoziția

Comandantului Diviziei a IX-a, pe Valea Aluniței înapoia Cotei 461. La ora 7 și 40 minute

un accident (spargerea unor proiectile amice deasupra bivuacului) face 34 victime: 1 ofițer

și 31 soldați răniți. Se iau măsuri imediate pentru mutarea bivuacului care se fixează la 1

km spre nord. La ora 17 Regimentul se pregătește de plecare spre a-și stabili un nou

bivuac pe Valea Glodului la Casa Pădurarului, unde ajunge la ora 20. Constituind rezerva

Diviziei XI, Batalionul 3 e rechemat fiind scos de sub comanda Diviziei a IX-a. Bivuac

sub cerul liber.

20 august Trupa se odihnește pregătindu-se să intre pe poziție. Comandanții de

batalioane și companii fac recunoașterea sectorului care le este încredințat. La ora 21

Regimentul părăsește Valea Glodului spre a se duce să schimbe în tranșeele din linia întâia

Regimentul 35 Infanterie. Schimbul începe la ora 23 și 15 minute în Valea Zăbrăuciorului

spre Dealul Secului.

21 august. La ora 3 și 15 minute Regimentul este instalat pe poziție. Batalioanele

1 și 2 au ocupat linia întâia având la dreapta Regimentul 42/66 Infanterie și la stânga

Divizia XIII-a. Batalionul 3 a ocupat poziție în spatele liniei întâia la Casa din Valea



Zăbrăuciorului, Cota 368 trimițând Compania a 10-a să facă legătura între Batalionul 2 și

Divizia XIII-a. Batalionul 3 e în rezervă de subsector. Batalioanele au două Companii și

două Secții de mitralieră în linia întâia și o Companie plus trei Secții de mitralieră în

rezervă. Soldații stau în măști individuale adâncite și legate între ele.

Inamicul ocupă Dealul Secului și are numeroase cuiburi de mitralieră în niște

crame și pomi izolați.

Pregătirea atacului începe la ora 6 și 30 prin bombardament de artilerie.

La ora 8 acțiunea ofensivă fiind pornită de Divizia a XIII-a și de flancul stâng al

Armatei a II-a, cele două Batalioane din linia întâia trimit patrule care hărțuiesc pe inamic,

căutând totodată să ocupe cât mai mult teren și să se întărescă pe el. Compania a 5-a a

încercat o mișcare de învăluire, reușind a înainta 100 m ajungând la marginea vâlcelei

unde sunt cuiburile de mitralieră. Explorarea terenului a continuat până noaptea, cu tot

focul ucigător al inamicului.

În această primă zi de jertfă și avânt sângele multor viteji a curs cu generozitatea

pe care a știut s-o arate soldatul român. Cade mort în fruntea companiei sale căpitanul

Morjan Dumitru; lângă el sublocotenentul Văduva Petre se prăbușește cu umărul stâng

zdrobit; 25 soldați seamănă cu carnea sfâșiată în glia scormonită de oțel sămânța gloriei

din care va răsări cununa izbânzii.

22 august La ora 18 și 30 minute, după încetarea focurilor artileriei, Batalionul 2

a plecat la atac înaintând 150 m și Compania a 6-a a rămas pe poziția cea nouă, Compania

a 5-a fiind flancată de focurile artileriei inamice s-a retras pe vechea poziție spre a-și lua

mai târziu înaintarea și face legătura cu Compania a 6-a și Regimentul 51 Infanterie. În

timpul nopții de 22, Batalionul 2 a fost contraatacat de inamic, inamic ce a fost respins

prin baraj cu grenade. Patrule din Batalionul 1 de maxim o secție au fost împinse spre a

ține din scurt pe inamic și a câștiga teren. Când nu au mai putut înainta s-au îngropat la

pământ. Flancul drept al Batalionului a căutat să facă față, spre sud, reușind a forma o linie

continuă cu fața sud-vest.

În această a doua fază a luptei cade rănit căpitanul Vlădoianu Traian, alți 87

soldați (din care 37 morți) înseamnă cu sânge jertfa unei zile de foc23

.

23 august Front calm până la ora 11 și 30 minute, când un puternic tir de baraj

inamic desfășurat din direcția sud spre Valea Zăbrăuciorului și mai ales spre Cota 388.

Proiectilele erau de calibru mare. După treizeci minute tirul a încetat.

La ora 14 inamicul a început să bombardeze Valea Zăbrăuciorului și lungul

Dealului Secului bătând de flanc Batalionul 2 dar fără efect material. La ora 21 și 30

minute începe să bombardeze cu artilerie și foc de mitraliere frontul Subsectorului 2

(aripa dreaptă a Lupenilor și cea stângă a Polatiștei). În urma unei recunoașteri se constată

că trăgători inamici înaintează cu mitraliere spre linia noastră.

Artileria amică deschide un bombardament de o oră, rezultatul a fost împrăștierea

acestor trăgători. Restul timpului s-a lucrat la fortificarea poziției

24 august Dimineața nu sunt acțiuni de luptă. La orele 12 și 30 minute începe

bombardament de artilerie inamic în jurul Cotei 368 la rezerva Subsectorului 2 (Batalionul

3). În tot cursul zilei bombardament sporadic și fără efect. La orele 21, ora obișnuită a

atacurilor inamice, un început de acțiune e schițat dinspre Cota 437 asupra flancului stâng

al Batalionului 2 și după Vârful Secului asupra flancului drept al Batalionului. După

schimbul reciproc de focuri de armă mitralieră, de grenade și artilerie, acțiunea încetează.

23

Curios este faptul că nu se pomeneşte nimic despre moartea Ecaterinei Teodoroiu, care nici nu apare în ordinea de bătaie a Regimentului 43/59. În certificatul său de deces din 15 septembrie 1917, aflat în copie la Muzeul Judeţean Gorj ,,Al. Ştefulescu” se aminteşte că a murit pe 22 august 1917.



La orele 22 delegați ai companiilor și plutoanelor pleacă în recunoașterea

pozițiilor ocupate de Divizia a IX-a pe care o va ocupa Regimentul în noaptea următoare.

În cursul acestei seri sosesc la Punctul de Comandă al Regimentului nostru Statul

Major al Regimentului 41/71 Infanterie și comenzile Batalioanelor 2 și 3 care trebuie să

facă schimbul cu unitățile din Lupeni.

Schimbul a început la 1 și 30 minute noaptea și deși s-a făcut în cel mai mare

secret și liniște, totuși inamicul a prins de veste, căci la orele 2 și 30 minute a deschis un

foc foarte viu de mitraliere, infanterie și bombarde asupra flancului stâng al Batalionului 2

întânzindu-se mai slab către dreapta Subsectorului.

Intervenind artileria amică, acțiunea a încetat, schimbul putându-se continua și

termina la ora 3. Batalionul 1 s-a retras la Punctul de Comandă al Regimentului,

Batalionul 2 s-a retras în Valea Zăbrăuciorului Cota 308 rămânând rezervă de Subsector,

Batalionul 3 și-a retras Compania a 10-a rezervă în tranșeele ruse.

Pierderi: doi soldați răniți.

25 august Conform Ordinului de Operații nr. 77 al Regimentului 21 Infanterie,

din 24 august 1917, Batalioanele 1 și 3 schimbate de pe poziția de pe Dealul Secului de

către Batalioanele 2 și 3 din Regimentul 41/71 Infanterie s/au pus în marș spre a merge la

Dealul Ogoarelor unde au staționat până la orele 16 și 30 minute, când s-au pus din nou în

mișcare pentru a ajunge la Cota 309 (Valea Aluniței) urmând itinerariul: Poienile Popii,

Cota 545, drumul paralel cu Valea Tăgârțoaiei luându-se contact cu Colonelul

Constantinescu Arghir, comandantul Subsectorului, și cu comandanții Regimentelor 34 și

45 infanterie. S-a pregătit schimbul unităților dintre Cota 406 și drumul care străbate

poiana Budiu-Calciu venind spre Valea Aluniței. Acest schimb a fost întrerupt 20 minute

de un foc viu de artilerie din partea inamicului începând din direcția sud Cota 460. Au

căzut un soldat mort din Compania a 9-a și unul rănit din Compania a 3-a mitralieră.

Artileria amică reduce la tăcere artileria inamică, ocupându-se linia.

Imediat se face legătura la dreapta cu Batalionul 3 Vânători iar la stânga cu

Compania a 3-a din Regimentul 42/66 Infanterie.

26 august În cursul dimineții, Batalioanele 1 și 3 au desăvârșit identificarea

poziției și au început lucrările pentru întărirea ei. Bombardament intermitent inamic spre

sud-est și sud-vest, foc încrucișat bătând până în văile Aluniței și Tăgârțoaiei. Inamicul

încearcă un atac de infanterie la flancul stâng spre punctul de legătură cu Regimentul

42/66 Infanterie. După o oră atacul încetează. Pierderi: un soldat mort și doi soldați răniți.

27 august În timpul zilei schimb de focuri de artilerie și rare împușcături în arme

și mitraliere de ambele părți. De la orele 10 la orele 12 inamicul a bătut cu artileria de

câmp Valea Aluniței. Ciocniri dese au avut loc între patrulele noastre la înaintarea

Posturilor de Observație ale Companiilor. Divizionul de artilerie rus și-a reperat distanțele

înființându-și Posturi de Observație în adâncimea Batalioanelor 1 și 3.

Pierderi: un rănit din Batalionul 1.

29 august Bombardament intermitent de artilerie asupra Batalionului 3. Lucrările

de sapă a pozițiilor au continuat cu stăruință. Pierderi: un rănit din Compania 1

mitralieră și un caporal ușor rănit din Compania a 11-a.

30 august În timpul zilei focuri rare de infanterie. Inamicul aruncă peste 30 obuze

asupra sectorului Batalionului1. Pierderi: un mort și trei răniți.

31 august Schimb ușor de focuri între patrulele noastre și cele inamice. S-au

continuat lucrările de sapă cu 200 oameni.

1 septembrie Dimineață calmă. Rare focuri de infanterie în sectorul Companiei a

3-a. La orele 16 inamicul a început a bombarda tranșeele noastre cu foc de mortiere de



tranșee. În sectorul Batalionului 1, patrule puternice inamice s-au apropiat de posturile

noastre de observație aruncând cu grenade. Începând cu orele 21 a început schimbarea

Batalionului 1 de pe poziție. Pierderi: patru soldați din Compania a 10-a răniți.

2 septembrie Ziuă liniștită îngăduind lucrările de sapă. În timpul nopții patrule

inamice au acționat în sectorul Companiei a 3-a.

Se acționează pentru întărirea liniei a doua. Batalionul 2 a contribuit la aceste

lucrări cu o companie ziua și o companie noaptea. Batalionul 3 și-a schimbat locul de la

Cota 309 mergând la 200 m de Punctul de Comandă al Regimentului.

3 septembrie Obișnuitele hărțuieli de patrule. Bombardament de artilerie în

direcția Valea Tăgârțoaiei, Dealul Vrânceanu și Poienile Popii. Activitate intensă de

aviație inamică și amică. Tranșeele noastre au fost bătute de mortierele inamice rănind

câţiva soldați din Compania a 6-a trimisă să lucreze pe poziție. Atât ziua cât și noaptea

Batalionul 1 ajutat de câte o companie din celelalte batalioane au lucrat la dublarea liniei

întâi. Batalioanele 2 și 3 au părăsit locul de staționare de la Cota 330 și Valea Tăgârțoaiei

spre a ocupa conform, ordinului Brigăzii, locuri adăpostite lângă Cota 309.

4 septembrie În timpul dimineții, avându-se în vedere acțiunea hotărâtă, trupele

s-au instalat pe locurile fixate prin Ordinul de Operații. S-au asigurat legăturile telefonice

în Sector. La orele 12 a început bombardamentul artileriei noastre spre Varnița. Efectul

acestor lovituri a dat randament în Sectorul Batalionului 1. S-a simțit nevoia ca acest

bombardament să bată mai spre est la punctul de legătură cu Regimentul 42/66, unde s-au

observat grupuri de oameni lucrând la tranșee. Artileria inamică a bătut în acest interval cu

o extremă violență Valea Aluniței, Cota 309 rănind și omorând 11 oameni.

Recunoașterile de patrule trimise pe frontul Batalionului 1 înaintând până la 100 m

de tranșeele inamice au fost primite cu puternice focuri de mitralieră. De la orele 15 până

la orele 16 artileria amică a bătut îndeosebi sectorul de la originea Văii Marcului (sud Cota

406 pe Dealul Marcului până la legătura cu regimentul 42/66, Cota 408 și Cota 420).

Recunoașterile de patrule trimise au raportat că rețelele inamice nu au fost încă distruse.

La orele 20 situația era următoarea: două companii din Batalionul 2 au ajuns la

Valea Marcului, Compania a 5-a cu flancul drept spre Varnița făcea legătura cu

Regimentul 2 Vânători, două plutoane din Compania a 7-a și Compania a 6-a la stânga,

Compania a 5-a rezervă aflându-se cu flancul stâng spre luminișurile de la Dealul

Marcului. Compania a 9-a din Batalionul 3 formează rezerva. Batalionul 2, restul

Batalionului 3 formează rezerva Detașamentului. La orele 22 Compania a 5-a și Compania

a 6-a erau pe malul de nord al Văii Marcului. Compania a 5-a mai înaintează cu 500 m de

la vechea linie de tranșee făcând drum spre Cota 330. Cele două plutoane din Compania a

7-a erau la originea Văii Marcului. Compania a 9-a făcea legătura cu stânga spre Dealul

Marcului. Batalionul 2 a primit ordin să se întărească pe poziție. Spre ziuă inamicul a bătut

sectorul Batalionului 2, Valea Aluniței și Alunei. Lucrările de fortificare a terenului

cucerit au mers greu din cauza pământului prea tare.

5 septembrie Zi de activitate a artileriei inamice. De la orele 5 și 45 minute la

orele 9 și 30 bombardament asupra Văii Marcului, Văii Alunei, Văii Aluniței, Cota 309 și

Poienilor Popii. Deși inamicul a întrebuințat artilerie grea (105 mm, 130 mm și 150 mm)

efectul a fost slab. În timpul acesta- acțiunii obișnuite de patrule. Schimbul ordonat a

început la miezul nopții și a durat două ore. La ora două, Compania a 2-a a fost schimbată

de Compania a 7-a din tranșee ea trecând în rezervă de batalion la flancul drept.

Ordinea companiilor pe linie era: 7, 5 și 9. Batalionul 1 a lucrat la adâncirea

tranșeelor. Pierderi: 7 morti, 12 răniți și 4 dispăruți.



6 septembrie Arilerie activă. Între orele 10 și 16 foc dirijat de aeroplane. Tunurile

inamice au bătut din direcția Dealul Rotunda, Valea Aluniței, Cota 309 căutând rezervele

noastre care nu au avut de suferit. Conform Ordinului de Operații nr. 77, Batalionul 3 s-a

întins spre dreapta ocupând și frontul Batalionului 2. Batalionul 2 s-a retras în rezervă la

Cota 330. O patrulă formată dintr-un caporal și trei soldați din Compania a 10-a plecând

în recunoaștere nu s-a mai înapoiat. Restul timpului s-a lucrat la completarea tranșeelor.

7 septembrie Inamicul a bombardat tranșeele și Punctul de Comandă. Seara a

atacat Posturile de observație. S-a tras pentru întâia oară asupra Cotei 330 unde se afla

Batalionul 1 în rezervă.

8 septembrie În liniștea care s-a profilat s-a lucrat la tranșee lărgindu-se liniile de

tranșee și adâncindu-se liniile de comunicație. 312 oameni ai Batalionului 1 au început

lucrarea marelui șanț de comunicație care lega Punctul de Comandă al Regimentului cu

linia întâia și spre nord cu Cota 545. Conform Ordinului de Operații nr. 80 la ora unu

Batalionul 1 a părăsit locul de staționare de la Cota 309 ducându-se la Cota 527 ca rezervă

a Corpului 1 Armată. Batalionul 3 este schimbat de pe poziție de Batalionul 1.

9 septembrie În timpul zilei foc interminent de artilerie. Inamicul a tras cu obuze

din direcția Dealul Porcului, Cota 260 asupra tranșeelor noastre. Batalionul 2 a lucrat la

adâncirea măștilor din linia întâia. Batalionul 1 a plecat de la Cota 527 la Cota 309 să dea

ajutor la lucru Batalionului 2.

10 septembrie În timpul zilei rar bombardament de artilerie din direcția Dealul

Rotunda, Cota 354 asupra sectorului vecin (Regimentul 42/66 Infanterie) și Valea Alunei.

S-a defrișat pădurea din fața sectorului Companiei a 7-a.

11 – 26 septembrie Front calm, îngăduind activitatea de fortificare a terenului.

Inamicul a început să lucreze la rețelele de sârmă și la defrișarea pădurii.

27 septembrie Începând cu orele 4 și 30 minute, patrule inamice s-au deplasat pe

liniile noastre la flancul stâng al sectorului. Au fost respinse de focurile cu grenade.

La ora 10 inamicul a aruncat proiectile de calibru mare din direcția Dealul

Porcului asupra Bateriei ruse. De la orele 12 la orele 16 bombardament intermitent asupra

flancului stâng al Batalionului 2 la Cota 320. Batalionul 1 a lucrat la șanțurile de

comunicație.

28 septembrie În ultimele 24 ore activitate foarte intensă de artilerie. Două

avioane inamice au făcut recunoașterea Sectorului dirijând tirul artileriei care a început la

ora 10. Bateriile de artilerie inamice de la sud de Dealul Porcului au bătut neîncetat asupra

Poienilor Popii, Drumul Mare, Muncelul și bateriilor ruse aruncând peste 300 proiectile de

calibre diferite. De la miezul nopții inamicul a bombardat destul de intens tranșeele

noastre. Compania a 9-a a schimbat Compania a 10-a pe poziție. Batalionul 1 a terminat

șase adăposturi pentru iarnă.

29 septembrie Timp liniștit până la orele 11 când, ca urmare a recunoașterilor

făcute de un avion inamic timp de două ore artileria inamică de la Dealul Rotunda a tras

câteva proiectile asupra Dealului Tăgârțoaiei. Între orele 18 și 19 inamicul a aruncat

bombarde la flancul stâng al Sectorului. Au tras cu mortiere de tranșee din direcția Văii

Câmpului asupra Văii Aluniței. Dinspre pădure se aude zgomot la tăierea lemnelor.

Începând cu ora 19 artileria rusă a bombardat tranșeele inamice. Batalionul 2 a lucrat la

șanțul de comunicații al Batalionului 1.

30 septembrie Front liniștit până la orele 13. Inamicul fără a crea pierderi. De la

orele 16 până seara inamicul a aruncat proiectile de artilerie de 105 mm în direcția sud-

vest Dealul Porcului. La miezul nopții, Batalionul 2 a schimbat pe poziție Batalionul 2

din Regimentul 42/66 Infanterie fără incidente.



1 octombrie În timpul zilei două aeroplane inamice au executat recunoașterea

poziției noastre. Mitralierele inamice din întreg frontul au tras asupra trupelor noastre

demascându-se astfel un cuib de mitraliere la Cota 461. Un aeroplan inamic care și-a făcut

apariția din direcția Muncelu a făcut recunoașterea sectorului Batalionului 1 și a condus

artileria inamică de calibru mijlociu din direcția Dealul Rotunda asupra Văii Alunei și

Cotei 330.

Batalionul 1 a schimbat pe poziție Batalionul 2 din Regimentul 42/66 Infanterie.

2 octombrie De la orele 8 la orele 9 inamicul a aruncat bombarde asupra

sectorului Batalionului 1 omorând un soldat. Mitralierele inamice au deschis focul asupra

unui avion amic care a făcut recunoaștere în jurul Cotei 461. Între orele 16 și 17 un

aeroplan inamic a condus tirul artileriei care a tras din direcția Dealul Rotunda asupra Văii

Alunei și Cota 330, lângă Punctul de Comandă al Regimentului Artileriei noastre.

Pierderi: trei morți și trei răniți

3 octombrie În tot timpul zilei la intervale neregulate inamicul a bombardat

dinspre Cota 461. Între orele 10 și 12 un aeroplan inamic venind dinspre Varnița a făcut

recunoașterea pozițiilșor noastre mai ales în lungul Văii Alunei conducând tirul artileriei

inamice. Artileria inamică a tras din direcția Dealul Rotunda și Valea Câmpului în direcția

Cota 330 și Valea Alunei. Pierderi: un rănit.

4 octombrie Situația inamicului neschimbată. În timpul zilei schimb ușor de

focuri.

5 octombrie În timpul zilei și al nopții activitate intensă de artilerie. A fost bătut

întreg sectorul. În sectorul Batalionului 1 aruncătoarele de mine inamice au tras peste 120

mine și torpile omorând doi oameni și rănind un al treilea. Batalionul 1 a lucrat la

Zăbrăuț la șanțul Brașov. A făcut cinci cadre pentru adăposturi subterane și a lucrat la

șanțurile de comunicație care duc la Posturile de Ascultare. Batalionul 2 a lucrat la

consolidarea poziției iar Batalionul 3 a pus caii de friză.

O monografie necunoscută a mănăstirii Clocociov din judeţul Olt

Mirela Livia Dincă Profesor la Colegiul Tehnic Energetic din Craiova, d-na Mirela Livia Dincă s-a

născut la 24 august 1970 la Slatina, în judeţul Olt. A absolvit Liceul Pedagogic din

Caransebeş, promoţia 1989 şi

Facultatea de Psihologie a

Universităţii ,,Spiru Haret”

Bucureşti în anul 2010. A

funcţionat ca profesor

învăţământ primar la Şcoala

Gimnazială Murgaşi, jud. Dolj

şi la Şcoala Gimnazială ,,Sf.

Gheorghe” din Craiova. Deşi

nu îşi desfăşoară activitatea în

oraşul natal, este pasionată de

trecutul şi istoria Oltului după

cum o dovedeşte materialul de

mai jos. D-na Dincă a

descoperit la Arhivele

Naţionale din Bucureşti (fond

Ministerul Educaţiei Naţionale)

Ilustrăm acest articol, cu două imagini din

monografie: mănăstirea Clocociov în 1906



o monografie a mănăstirii Clocociov de lângă Slatina, scrisă de învăţătoarea Nicolina

Osiceanu de la Şcoala primară-mixtă Slatina-Gară în 1942, ca lucrare de gradul I. Autoarea

era absolventă a Şcolii Normale de Fete din Piteşti (1928), lucrase la mai multe şcoli din

Argeş şi Teleorman (Stoborăşti, Mozăceni, Bârla), obţinuse definitivatul în 1933 şi gradul II

în 1937. Din 1938 este detaşată la Slatina, funcţionând la Şcoala mixtă-gară şi la Şcoala

primară de fete din Slatina.

Învățătorii au fost cei care dintotdeauna și-au dus apostolatul pentru binele și

ridicarea spirituală a celor în slujba cărora și-au deschis sufletul și mintea pentru a aduce

lumină și orizont.

Prin pregătirea temeinică învățătorii au fost cei care prin întreaga lor activitate au

lăsat contribuții durabile în localitățile unde au locuit și în școlile în care au profesat,

consumând astfel în decursul anilor cariere profesionale care au rămas în amintirea mai

multor generații. Prin harul cu care au fost înzestrați, prin dibăcia și măiestria acțiunilor

lor, învățătorii au modelat vlăstare tinere formând caractere umane puternice, au fost

deschizători de drumuri și piloni de susținere, cunoaștere și împământenire a istoriei

poporului român. Au existat destine mărețe în învățământul românesc (Spiru Haret) care

au revoluționat și au rămas cu litere de neșters în istorie. Dar mai puțin cunoscute sunt

acele acțiuni ale învățătorilor simpli, de la oricare școală dintr-un sătuc uitat sau dintr-o

suburbie a unui oraș provincial. Multe dintre aceste acțiuni, care la vremea respectivă erau

o necesitate a profesiei, prin seriozitatea și temeinicia cu care au fost făcute, s-au dovedit

adevărate documente de identitate a istoriei locale și în numeroase cazuri a istoriei

naționale. Aceste acțiuni, fie că au îmbrăcat forma unor comunicări de simpozioane sau

conferințe, fie că au fost lucrări pentru obținerea gradelor didactice sau monografii de

localități, au contribuit, în mare măsură, la cunoașterea și păstrarea identității istorice,

precum și la transmiterea obiceiurilor și tradițiilor cu specific local care dezvoltă

sentimentul de apartenență la un anumit areal geografic. Toate aceste acțiuni, oarecum

cotidiene, cumulate, devin autentice izvoare istorice și mărturii ale specificului nostru

național.

Acest lucru se dorește în prezentul articol- mai precis prezentarea unei monografii

a Mănăstirii Clocociov, din orașul Slatina, monografie întocmită ca lucrare de susținerea

gradului didactic I, de către o învățătoare - Nicolina Osiceanu-, de la Școala Primară-

Mixtă Slatina- Gară. Doamna

Nicolina Osiceanu a funcționat

la această școală începând cu 1

septembrie 1938, prin decizia

ministerială nr. 144 318/ 1938 în

urma unui transfer de la Școala

Bârla, județul Teleorman, la

școala din Slatina.

Lucrarea începe cu

explicația etimologică a

cuvântului ,,clocociov”, care

vine din limba slavă, este

compus din două cuvinte: cloco

(clocot, zgomot) + cioc ( mare).

Prin urmare, cuvântul

,,Clocociov” înseamnă zgomot

mare.



Monografia Mănăstirii Clocociov, întocmită de doamna Osiceanu, este structurată

pe mai multe capitole în care sunt prezentate amănunțit istoricul localității Clocociov,

istoricul Mănăstirii cu același nume, așezarea geografică, potențialul uman al Mănăstirii,

îndeletnicirile călugărilor, precum și alte aspecte legate de activitățile desfășurate la

mănăstire.

Pentru o mai bună exemplificare, reproducem, în rândurile care urmează, câteva

fragmente din lucrarea doamnei învățătoare:

,, Comuna Clocociov se află în județul Olt, pe malul stâng al râului Olt. Numele

comunei Clocociov și mănăstirii Clocociov este de origine slavă, compus din două cuvinte

cloco (clocot, zgomot) și cioc (mare) adică clocot mare- zgomot mare. Așadar cuvântul

vechi Clocociov sau actualul Clocociov ar însemna zgomot mult, fierbere mare. Aceasta

se înțelege ușor de cei ce cunosc poziția locului, aproape de Olt, plină de văi adânci și

râpi, care în timpul ploilor sau topirii zăpezilor, precum și din cauza nenumăratelor

izvoare, toate se umplu de ape și pornesc cu repeziciune spre Olt, formând un zgomot

mare. Acestui fapt se datorește chiar numele văii din jurul Mănăstirii Clocociov- Valea

Urlătoarea- cum se și găsește trecută de inginerul Pizone la1894. O altă explicație ce i s-

ar mai putea da acestui cuvânt, ar fi ca venind de la un nume slavon CLOCOCI, nume de

om, la care s-a adăugat particula ov, spre a forma numele de familie CLOCOCIOV.

Clocociovul a făcut parte până la anul 1864 din comuna Milcovul. De la 1864, s-a alipit

orașului Slatina și astăzi formează o mahala a lui. O încercare de a se alipi orașului

Slatina s-a făcut încă din anul 1859[…].

Locuitorii din Clocociov sunt în general agricultori și în mică parte viticultori.

Sunt buni gospodari și spiritul negustoresc este foarte dezvoltat la ei[…]. De asemenea

femeile fac un comerț întins cu laptele de vacă. Aproape 2/4 din populația orașului Slatina

se aprovizionează cu lapte și derivatele lui, de la gospodinele comunei Clocociov.[…].

Copiii comunei frecventează două școli: cei din cartierul gării merg la școala mixtă

Slatina- Gară, iar ceilalți la școala din interiorul comunei. Școala se află chiar în mijlocul

comunei, construită din cărămizi și învelită cu fier.Se compune din două săli mari de

clasă, un antreu, una cancelarie și dependințe. În Clocociov mai funcționează două

instituții cu caracter comercial: BANCA POPULARĂ CLOCOCIOV și o

COOPERATIVĂ de CONSUM. Alături de aceste instituții stă biserica, un factor cultural

de căpetenie[…]. La această biserică, în afară de băștinași, la slujbele de pomenire a

morților, vin mulți orășeni. La marginea comunei, în partea de vest, se află și

MĂNĂSTIREA CLOCOCIOV.

Mănăstirea Clocociov, cu hramul SFINȚII VOIEVOZI se află la 2,5 Km sud de

orașul Slatina și la 1 Km est de râul Olt, într-o depresiune a luncii numită VALEA

URLĂTOAREA. În fața ei, adică spre vest, se ridică malul Oltului, în spatele ei, adică

spre est și în partea dinspre sud se îngrămădește satul Clocociov, iar în partea dinspre

nord, pe un fel de platou, se întind viile domnilor Bilț și Langa. La est de mănăstire, cam

la 300 m, se află o cișmea ridicată de călugări,iar la sud, cam la aceeași depărtare, se

află o fântână de zid, mai mare, ridicată de clococioveni. Mănăstirea este împrejmuită pe

toată întinderea locului ce se poate vedea din clopotnița ei, de un islaz, pe care pasc vitele

locuitorilor din comuna Clocociov[…].

Mănăstirea Clocociov are formă de cruce. În prezent [1942], la mănăstire, sunt

doi călugări și trei frați ce vin să se inițieze în viața călugărească. Cel mai în vârstă (50

de ani) Rafael Diaconescu. El este starețul mănăstirii. Al doilea călugăr, în vârstă de 30

de ani, este monahul Rafael Popescu din județul Teleorman[…]. Urmează apoi fratele

Aurel, în vârstă de 16 ani, din comuna Curtișoara, județul Olt, care ajută starețului la



slujbă. Apoi fratele Ion Chiriță , de 13 ani, din comuna Dienci, județul Olt și fratele Al. I.

Tănase, de 10 ani, din comuna Aninoasa, județul Vâlcea[…].

Mănăstirea n-a fost neîntrerupt ocupată de călugări. De la 1916 până la 1928 a

fost părăsită din pricina războiului, fiind bombardată și ruinată. De la 1928 s-a pus în

reparație, în urma stăruințelor eromonahului Chiril Toca, ce a slujit ca stareț al

mănăstirii până în anul 1939. La sfârșitul anului 1939 a fost complet renovată și în

același an , în luna octombrie s-a făcut sfințirea, într-un cadru solemn, la care au luat

parte toate autoritățile din orașul Slatina[…]. Reparația a fost începută în anul1929 și

terminată în anul 1939. Reparația constă în terminarea ei pe dinafară, acoperirea cu șiță

nouă, zugrăveală proaspătă (numai în parte) și înlocuirea clopotniței vechi, de lemn, în

formă dreptunghiulară, cu o clopotniță nouă, din zid, de formă octogonală. Zugrăveala a

fost făcută de pictorul Pană, care a respectat întocmai stilul bizantin al vechii picturi, ce

se mai vede pe alocuri de sub tencuiala veche. Întreaga mănăstire este văruită pe

dinafară, are două rânduri de cărămidă roșie și este fără turle. Călugării vor să-i ridice

trei turle; două mai mici și una mai mare, spre a da mănăstirii vechea formă, pe care a

avut-o înainte de a fi reparată. Pridvorul mănăstirii este susținut de patru stâlpi groși și

scunzi. Atât în pridvor cât și în naos și pronaos este piatră pe jos. Chiliile sunt acoperite

unele cu șiță, iar altele cu țiglă. Mănăstirea a fost la început fără pridvor. Acest pridvor a

fost adăugat de Diicu Buicescu, ultimul ctitor al mănăstiriii. În cursul anilor s-au făcut

unele donații. Porțile au fost donate de domnul general Aurel Aldea24

, un distins militar.

Tot dânsul a mai donat și iconostasul. Domnul doctor Kițulescu25

a donat candele[…]. Au

mai fost donate candele și de proprietarul Jean Milcoveanu din comuna Milcov[…].

Domnul maior Marinescu, fiu al Slatinei, a donat o Evanghelie. Icoanele și catapeteasma

au fost făcute de comisiunea monumentelor istorice[…].

Se crede că mănăstirea Clocociov a fost făcută de un agă de pe timpul domniei lui

Matei Basarab, în 1645, anume jupan Diicu. Atât portretul lui cât și al domnitorului se

văd înăuntrul mănăstirii. Alte acte, cum sunt cele de la 1618, septembrie 19 și 1622, iulie

20, vorbesc despre Mihai- Vodă, zis Mihnea- Vodă II, fiul lui Alexandru II, care a domnit

în două rânduri în Muntenia, între 1577-1583 și 1585-1591. Aceste act , pe care le dăm

mai jos, dovedesc întâia întemeiere a mănăstirii, desemnându-l ctitor pe acest Mihnea-

Vodă: << Târgoviște, 19 septembrie 1618. Gavril Moghilă pentru monastirea Clocociov,

de lângă Slatina, pentru jumătate din Ipotești- pentru că acel sat ce s-a zis mai sus,

Ipotești, jumătate de sat, au fost bătrâna și dreapta moșie și de baștină, a lui jupân

Dumitriu biv vel dvornic, apoi când au fost în zilele răposatului Mihai-Vodă, Mihnea-

Vodă II, iar jupân Dumitriu Dvornic au vândut această parte a sa de sat, ce s-au zis mai

sus, jumătate de sat, răposatului Mihai- Vodă, să-i fie domniei sale de baștină, după aceea

Domnia Sa Mihai- Vodă, însuși au dat-o și au închinat-o această jumătate de sat, și cu

rumânii câți vor fi la sfânta monastire a Domnii- sale de baștină; după aceea Domnia Sa

Mihai- Vodă însuși au dat-o și au închinat-o această jumătate de sat și cu rumânii câţi vor

fi la sfânta monastire a domnii-sale, pe carele au zidit-o și au înălțat-o din temelie, ca să-i

fie domnii-sale vecinică pomenire; și tot au ținut sfânta monastire acestă jumătate de sat

cu bună pace până în zilele Radului- Vodă, Radu Mihnea, fiul lui Mircea Turcitul, feciorul

24

Născut la Slatina la 28 martie 1887, fiu al căpitanului Emanoil Aldea şi al Paraschivei, fiica lui Niţă Dumitrescu, comerciant. Absovent al Liceului Radu Greceanu din Slatina (1902). În 1941 este îndepărtat din armată de Antonescu, trecând în tabăra regelui Mihai şi devine ministru de interne după 23 august până la 2 noiembrie 1944. Arestat în 1946 va muri la 17 octombrie 1949 la Aiud.

25 Doctorul G. Kitzulescu, director al spitalului din Slatina, autorul ,,Istoricului spitalului Slatina-Olt”

(1943). Este tatăl Theodorei Kitzulescu, artist plastic şi a locuit într-o frumoasă casă situată lângă Catedrala Ionaşcu, fostă proprietate a liderului liberal Al. Iliescu. Casa a fost demolată în anii ’80.



lui Mihai-Vodă, iar apoi când au fost atunci, în zilele Radului-Vodă s-au sculat un

puternic boier anume Fotii biv vel Postelnic, carele au fost luat o jupâneasă din

Brâncoveni, anume Stana, sora Predii Postelnicul, feciorul lui David Postelnicul, și așa

au zis el atuncea cum au fost cumpărat David Postelnicul această jumătate de sat de la

jupân Dumitru Vornic în zilele lui Mihai- Vodă, iar nu au fost cumpărat Mihai-Vodă, apoi

cu puterea lui nu au avut cu cine să pârască, nici nimic, ci au luat acestă jumătate de sat

în sila lui, apoi de atunci până acuma tot au răbdat călugării de la sfânta mănăstire,iar

când au fost acum în zilele Domnii Mele cu Preda Postelnicul din Brâncoveni și cu

jupâneasa Stana, sora lui, pentru această jumătate de sat ce s-au zis mai sus, din Ipotești.

Și așa pâra ei înaintea Domnii Mele cum au cumpărat tatăl lor David Postelnicul acestă

jumătate de sat de la jupân Dumitru Dvornic, iar Mihai- Vodă nu au fost cumpărat-o nici

nu au fost dat nici un ban lui jupân Dumitru Dvornic. Între aceia părintele igumen Mihail

el au mărturisit dinainte Domnii Mele cu mulți bo[i]eri: mai întâi jupân Theodorie Vel

Logofăt i jupân Vlad Vel Postelnic i jupân Preda Vel Sluger i Stoica vel Comis, nepot

jupânului Dumitru Vornic, carele au fost vândut această jumătate de sat lui Mihai

Vo[i]evod și pe urmă au dat-o la sfânta mănăstire, și încă mulți bo[i]eri, mari și mici, au

mărturisit dinaintea Domnii mele cum n-au vândut-o Dumitru Vornic această jumătate de

sat lui David Postelnicul, ci au vândut lui Mihai- Vodă și apoi Domia Sa Mihai-Vodă au

dat această jumătate de sat la mănăstirea Domnii sale, cum s-au zis mai sus, ca să-i fie

veșnică pomenire; apoi au rămas Preda Postelnicul și soru-sa Stana de lege și de

judecată dinainte Domnii Mele, cum mai mult amestec și treabă să nu aibă de acum

înainte cu această moșie ce s-au zis mai sus, jumătate de sat. Drept aceeia am dat și

Domnia mea sfintii mănăstiri ca să-i fie moșia, ce s-au zis mai sus, de baștină și ohabnică:

Ianchi Ban, Ivașco Vornic, Teodosie Logofăt, Miclea Vistier, Lupul Spătar, Mihalachi

Stolnic, Gheorghe Comis, Vlad Paharnic, Necula Postelnic, Teodosie Ispravnic. Scrie de

grabă Neagoe Logofăt în Târgoviște.”[…] )>>

Al doilea document: <<Târgoviște, 20 Iulie 1622, Radu- Vodă, pentru Matei

Paharnic și Preda Postelnic, fiii lui David Postelnic ot Brâncoveni și sora lor jupânița

Stana și cu fiii lor câți Dumnezeu îi va dărui. Pentru Epotești din Olt, jumătate, pentru că

este a lor bătrână și dreaptă moșie și de ceilaltă jumătate de sat jumătate…, însă toată

partea lui Dumitru Dvornic, ori câtă se va alege; pentru că această jumătate din

jumătatea din Epotești o au cumpărat David Postelnicul, tatăl Predii Postelnicul și al

jupânesii Stanii, de la Dumitru Dvornic încă din zilele răposatului Mihai Vo[i]evod drept

151 000 aspri, iar după aceia, când au fost în zilele lui Șerban Vo[i]evod, au avut boierii

Domniei Mele Mateiu Paharnic și Preda Postelnic și sora lui Stana Dvorniceasa, pâră cu

călugării de la mănăstirea Clocociov, unde iaste hramul Arhanghelului Mihail, pentru

acea jumătate din jumătate din Epotești, carea este partea lui Dumitru Dvornic, și așa au

pârât călugării de la Clocociov înainte lui Șărban Vo[i]evod, cum că au cumpărat

răposatul Mihai Vo[i]evod această jumătate din jumătatea din Epotești de la Dumitru

Dvornic, de au miluit și au închinat-o această moșie la mănăstire la Clocociov, și cum au

întorsu Dumitru Dvornic toți banii lui David Postelnic înapoi, și au rămas parte lui

Dumitru Dvornic pe mâna lui Mihai Vo[i]evod. Iar după aceea Sărban Vo[i]evod au

căutat și au judecat, după dreptate și după lege, cu toți creștinii boierii Domniei Sale, și

bine au adeverit Domnia Sa cum că au cumpăratu această mai sus zisă parte din Epotești

David Postelnic, tatăl Predii Postelnic și al jupânesii Stanii, de la Dumitru Dvornic cu

bani gata și cum că și-au întorsu Dumitru Dvornic banii lui David Postelnic înapoi, nici

au cumpărat-o Mihai- Vodă, nici au avut călugării nicio treabă, și au rămas călugării de

la Clocociov de leage dinaintea lui Șerban Vo[i]evod. Iar după aceea, în zilele Domniei



Meale, călugării ce s-au zis mai sus, și iarăși pâra înaintea Domniei Meale, ca și înaintea

lui Șerban Vo[i]evod și iarăși au rămas călugării de lege și dinaintea Domniei Meale.

Așijderea și în zilele lui Alexandru Voievod și în zilele lui Gavril Voievod, iarăși

au ridicat călugării pâră cu boierii ce s-au zis mai sus, și tot au rămas călugării de lege

dinaintea acestor Domni ce s-au zis mai sus. Iar când a fost acum în zilele Domniei

Meale, în Domnia a doua și în Țara Românească, iar acești călugări de la mănăstirea ce

s-au zis mai sus, și cu Stoica Spătarul, feciorul lui Dumitru Dvornic, ei au venit la pâră

înaintea Domniei Meale cu Matei Paharnic și Preda Postelnic și cu sora lui jupâneasa

Stana, și așa pâra călugării la Divanul Domniei Meale, cum că au cumpărat Mihai –

Vodă această parte din Epotești ce s-au zis mai sus, de la Dumitru Dvornic, și o au dat

sfintei mănăstiri, și cum că au întors Dumitru Dvornic toți banii lui David Postelnicul

înapoi. Am găsit Domnia Mea cartea lui Nicola Voievod și cartea lui Șerban Voievod și

cartea Domniei Meale, din Domnia dintâi și cartea lui Alexandru Voievod și cartea lui

Gavril Voievod de rămas cum că totdeauna au rămas călugării de lege și bine au adeverit

Domnia mea cum că au cumpărat această parte ce s-au zis mai sus din Epotești, jumătate

din jumătate, David Postelnicul de la Dumitru Dvornic și călugării nicio treabă nu au, și

au rămas călugării de la Clocociov și Stoica Spătarul de lege dinaintea Domniei meale ,

cum ca să dea Stoica Spătarul, feciorul lui Dumitru Dvornic, călugărilor de la moșie

pentru moșie, iar cu partea lui Dumitru Dvornic nici un amestec să nu aibă.

Vintilă Vel Dvornic, Papa Vel Logofăt, hrizea Vel Vistiernic, Necola vel Spătar,

Vartolomeu Vel Stolnic, Furtună Comis, Ion Paharnic, Trufanda Vel Postelnic, Papa Vel

Logofăt-ispravnic. Scrie Șerban Logofăt în Târgoviște. Original slavon- traducere de

Lupu dascăl slovenesc la Școala Domnească în București- 1753.”

De remarcat sunt și informațiile, despre Mănăstirea Clocociov, care au circulat în

timp, din generație în generație,provenite dintr-o frumoasă legendă care spune că Matei

Basarab, domnul Munteniei, era în luptă cu turcii. Urmărit de turci ca să-l ucidă,

aflîndu-se tocmai în zona Clocociov, s-a ascuns într-un loc ferit de aici și a scăpat de

urmăritori. Drept mulțumire locului, care i-a servit de ascunzătoare în acele clipe de

primejdie, ulterior se presupune că a zidit Mănăstirea Clocociov, căreia i-a dăruit mai

multe moșii26

.

Dovadă acestui fapt este și una din pisaniile dinăuntrul mănăstirii: ,,Cu vrerea

tatălui și cu ajutorul fiului și cu împlerea Duhului Sfânt, amin. Deci văzând și eu ticălosul

că cele pământești sânt toate deșarte și județul Sfinției Tale Doamne este nefățărnic,

smeritu-m-am și eu cu această puținea osteneală din osârdia mea de m-am nevoit și m-

am îndemnat însumi pe mine cu cheltuiala și râvna Dumnezeiască, de la inimă, de am

temelit și am zidit și am ridicat această rugă ce se cheamă casa Dumnezeiască unde este

hramul sfântului sobor al slujitorului Sfinției Tale mai marelui înger Mihail. Și s-au făcut

în zilele prea luminatului Matei Basarab Voievod și domn. Jupân Diicul Vel agă și cu

maica mea jupâneasa Mara și jupâneasa mea Dumitra și coconii mei Preda și Papa din

sat din Buicești, care am făcut această rugă și am fost ispravnic de am zidit și cetatea

Târgoviștei. Am scris cu Ștefan Diacon. De la Adam până acum 7153.

Și s-au început din luna Mai 4 zile și s-au sfârșit în August în 31. Această

mănăstire a fost închinată la Cotlomușu27

din Sfântul Munte.”28

26

O legendă asemănătoare circula şi referitor la mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea 27

În dosarul Primăriei Slatina, nr. 19, pagina 17, anul 1861 apare consemnat: ,,Mănăstirea Clocociov închinată ar fi având 104 pogoane în sânul moșii orașului , adică 76 pogoane lucrative și 28 nelucrate, dar municipalitatea nu cunoaște acea posesie. Egumenul mănăstirii spune că le stăpânește de ani nenumărați. Iată și un act de șa 1793 de milele ce a avut această mănăstire, 1793, Iunie 30.Cartea Mănăstirii Clocociov de milele ce are: Sfintei și Dumezeieștei Mănăstiri Clocociovul, unde se cinstește și se prăznuiește hramul sfinților și mai



În actul de la 1677 este consemnat: ,,Mănăstirea Clocociov , la un colț din moșia

domnească, are și moșie împrejurul mănăstirii din hotarul Slatinii, printr-un hrisov ot leat

1677 mai 3 al răposatului întru fericire Duca Voievod.”

Această monografie a Mănăstirii Clocociov, întocmită de doamna învățătoare

Osiceanu, mai cuprinde, până spre final câteva capitole în care se fac referiri la viața

economică desfășurată în cadrul mănăstirii, la manifestările juridice și morale practicate de

călugării mănăsirii.

Importantă este menţiunea că în tinda bisericii au fost primele școli pentru

locuitori.

Inscripții

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Bibliografia și biobibliografia poetului,

prozatorului, jurnalistului și memorialistului Damian

Stănoiu (1893–1956) se impun a fi cercetate cu mai multă

atenție de istoricii literari spre a completa imaginea

acestui scriitor așa de interesant și atât de citit și recitit

cândva.

Opera sa, diversă și inegală, suscită interesul

cititorilor prin evocarea vieții monahale și, mai ales, prin

felul cum a izbutit să creeze personaje memorabile din

acest mediu închis și dificil de abordat.

Istoria și critica literară, de odinioară și de azi, s-

au pronunțat asupra celor mai semnificative cărți ale sale

și i-au stabilit un loc definitiv în evoluția epicii românești.

Identificarea tuturor prozelor, articolelor, notelor

și interviurilor sale necesită timp, răbdare și muncă

consecventă spre a-i elabora o bibliografie exhaustivă.

multor voievozi Mihail și Gavrilă, ca să fie sfintei mănăstiri milă dela Domnia mea, să aibă a lua pe fiecare an două sute vedre vin din vinăritul domnesc din dealul Dăneștilor, ce este pe moșia sfintei mănăstiri, așișderea să aibă ostaștina pământului dintr-acel deal din douăzeci vedre o vadră după obicei; asemenea să aibă a ținea patru oameni streini, pe care găsindu-i vor fi apărați de toate orânduielile țării, ca să fie de ajutorul sfintei mănăstiri, pentru că aceste mili le-a avut sfânta mănăstire atât de la frații Domnii de mai înainte, cât și de la Domnia sa fratele Alexandru Ipsilant Voievod, prin carte de la leatul, 1776, Iunie 10 și de la Domnia sa răposatul Nicolae Caragea Voievod, prin cartea de la leatul 1782 Octombrie în 12 și de la Domnia sa fratele Mihai Vodă Șuțul prin două cărți: una din domnia întâi cu leat 1784 Martie 20 și alta din domnia de pe urmă cu leatul 1792 Noiembrie 29, care toate aceste cărți le văzu Domnia mea cu cuprinderea de mai sus arătată. Așișderea să aibă sfânta mănăstire a lua pe fieșicare an de la ocne câte taleri 50 la vremea când iau și alte mănăstiri, să ia și din baltă de pe moșia Suhai ce este dreaptă a mănăstirii zeciuială ca și ceilalți stăpâni de moșie care și această milă au avut-o de la alți frați domni de mai înainte, precum din hrisovul Domniei Sale Mihai Șuțu Voievod cu leatul 1784 Noiembrie 20, ne-am adeverit. Drept aceea și Domnia mea ne-am milostivit de am înoit și am întărit milele acestea ce se cuprind mai sus, ca să fie sfintei mănăstiri de ajutor și de hrană, iar Domniei Mele și răposaților Domniei Mele veșnică pomenire, pentru care poruncesc și la toți cât se cuvine să fie următori întocmai a i se păzii milele acestea nestrămutat. 1793 Iunie 30.”

28 Muntele Athos- munte- peninsulă în partea de nord-est a Greciei, în regiunea grecească Macedonia

Centrală, unde se găsesc mănăstiri ortodoxe și o mulțime de chilii pentru călugări și monahi ortodocși. Multă vreme, Muntele Athos a fost considerat centrul credinței ortodoxe și numeroase biserici și mănăstiri din țările creștine îşi inchinau prinosul aici.

O dedicaţie a lui Damian

Stănoiu către Perpessicius

(1930)



Dacă nu e posibil acest fapt într-unul din

institutele de literatură din țară, atunci cei câțiva

pasionați, învățați și erudiți cercetători din arealul

unde s-a născut autorul memorabilei cărți, Alegere de stareță, ar putea începe identificarea

și adunarea informațiilor și materialelor lui Damian Stănoiu.

Glosările acestea mi-au fost sugerate de un referat, necunoscut, aparținând lui

Corneliu Moldovanu, redactat pe când era membru în

Comitetul de lectură al Teatrului Național din București,

la piesa, la fel de necunoscută, Satul vesel de Damian

Stănoiu.

Opiniile lui Corneliu Moldovanu sunt juste,

încurajatoare și țintesc să impună un nou autor dramatic.

Este scris în ianuarie 1944, iar curând se abate și asupra

noastră o furtună de mari dimensiuni și de lungă durată,

care se va sfârși, nu definitiv, de abia în decembrie 1989.

*

Satul vesel,

piesă în 3 acte (3 tablouri) și un intermezzo

de Damian Stănoiu

O frescă țărănească, în care realismul se îmbină în

chip firesc cu comicul. Personagiile, uneori numai

schițate, alteori adâncite, evoluează cu ajutorul unui

dialog curgător, colorat de verva cunoscută a autorului.

Piesa de față e un amestec de comedie de moravuri și comedie psihologică. Dragostea

dintre Stan Călcâi, flăcăul voinic și sărac, și Ileana, fata mândră și bogată, cunoaște toate

piedicile: dușmănia părinților, intrigile satului și stăruințele unui rival prostuț, dar cu stare.

În cele din urmă dragostea biruie și piesa se încheie logic și satisfăcător.

Unele modificări se impun. Aluziile politice pot fi suprimate sau adaptate. Personajul

episodic, preotul satului, va trebui să dispară.

Chiar autorul e de părere că poate fi lesne înlocuit fie cu notarul, fie cu învățătorul.

Propun citirea în comitet.

Corneliu Moldovanu 15 ian[uarie] 1944

Corneliu Moldovanu, fost

preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români



Notă Originalul acestui prețios document de istorie literară se află la Biblioteca

Națională a României. Manuscrisul nr. 3827.

ÎNSEMNĂRI ȘI MĂRTURII ÎN EPISTOLELE LUI DEMETRU IORDANA

Reconstituirea biografiei și, în bună parte, a bibliografiei poetului, prozatorului și

jurnalistului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina – m. 15 martie 1979, Slatina) de

la a cărui naștere se va împlini, în curând, un secol, se poate întreprinde după restituirea

epistolelor sale trimise, în timp, lui Perpessicius, Șerban Cioculescu, Tudor Arghezi, Ionel

Teodoreanu, Ion Biberi, Eugen Cialâc și, desigur, altora.

Lui Perpessicius, de care a fost atât de atașat, i-a trimis nouăzeci și nouă de

epistole, extrem de valoroase prin însemnările și

mărturiile existente în fiecare dintre ele și care se

constituie în piese ale unui dosar de existență

creatoare.

În cele două epistole, necunoscute până

acum, Demetru Iordana se confesează și depune

mărturie despre un timp și oamenii săi, care au

contribuit, esențial, la degradarea și

dezumanizarea ființei și fibrei creatoare a

neamului nostru.

Însemnările despre soldații ruși, care au

devastat orașul Slatina și despre existența lor la

Dunăre și în Bulgaria, nota de protest a Uniunii

Sovietice față de Iugoslavia, care a recurs la unele

gesturi inamicale față de Bulgaria și, mai ales,

chemarea lui Parhon și Petru Groza la Moscova și

altele, dau fiori de neliniște oamenilor din ținutul

Olt și împrejurimi.

Iar în cea de a doua epistolă, ce se

imprimă acum, naratorul Demetru Iordana discută despre o comedie pe care ar dori să o

reprezinte, despre statutul acestei lucrări dramatice și despre lentoarea și indiferența

factorilor decisivi și ai oficialilor.

Relevante sunt și considerațiile sale despre o nouă carte, Fiul Omului, pentru care

se documentează și își adună materiile biografice, bibliografice și ilustrative.

Intenționează o deplasare la București spre a cerceta unele cărți existente numai în

Biblioteca Academiei Române.

Preocupările acestui scriitor, din ținutul Oltului, așa de înzestrat și talentat, l-au

impresionat profund pe istoricul și criticul literar Perpessicius care a receptat, în sintagme

fericite, romanul său de debut, Fata doctorului Ambrozie.

*

[1] Slatina, 24 august 1949

Mult stimate domnule Perpessicius,

Am sosit, ca să zic așa, cu binișorul la Slatina, unde am găsit toate la locul lor,

exact cum le lăsasem, ca și când toate m-ar fi așteptat ca să reiau firul lor și să-l deapăn

Demetru Iordana



mai departe. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să întorc pendula, care, în lipsa mea,

încremenise la ora două, așa că și timpul pare a fi luat-o din loc odată cu întoarcerea mea

acasă.

Firește, toți s-au bucurat, și și-au manifestat felurit bucuria, pentru această

întoarcere, ba, într-o privință, chiar așa, ca și când aș fi fost pierdut și aflat, mort și înviat

deodată.

Legenda biblică a fiului rătăcitor mi s-a nălucit o clipă pe dinaintea ochilor, cu

substituirile firești din punct de vedere istoric, adică în loc de femei stricate și desfrânate,

ar fi armata aceea care m-a dat pierzării, iar în loc să fi păscut porcii nu știu cărui stăpân

străin, am făcut versuri umoristice unui alt soi de animale.

După ce am lichidat deplin cu Cerc[etările] Terit[oriale], am aranjat chestiunea,

cea mai arzătoare pentru mine, din punct de vedere al subzistenței, aceea a grădiniței de

copii, unde urmează să zugrăvesc pereții cu legende progresiste. Voi progresa oare și eu,

în îndemânare, bani și ocupații? Nu știu!

Cu d[omnu prof[esor] Botez încă nu m-am văzut, dar cred că azi mâine voi da

ochii cu dânsul, și apoi să vezi taifas, ca într-o O mie și una de nopți.

Al doilea lucru pe care l-am făcut venind aici, a fost să recoltez toate știrile

curente asupra coşmarului european și, fiindcă vă știu dornic de informații, îmi voi permite

să vi le comunic, cu indicația că unele sunt într-adevăr sigure, iar altele, cele mai multe,

probabile. Rămâne să le discerneți și d[umnea]voastră.

Întâi, sosind aici, am aflat că orașul a fost evacuat de trupele rusești, până la unul,

trupe care, plecând, au luat cu ele diverse lucruri: broaște de la uși, dușumele, ramele de la

ferestre, dulapuri, mese. Și s-au dus cu ele, zice-se, în Bulgaria, sau probabil „undeva pe

Dunăre“. Fapt sigur este că în Slatina nu se mai află, momentan, nici un picior de rus.

Imediat, și în legătură cu plecarea rușilor, trebuie să vă comunic, la rubrica

faptelor precise, un alt eveniment, extrem de semnificativ, și în același timp tragic-nostim.

În câteva comune din împrejurimile Slatinei, țăranii, aflând de plecarea rușilor, au

tăbărât asupra comuniștilor din sat și le-au tras o bună chelfăneală, așa, ca și când aceștia

n-ar fi mai rămas la discuția lor.

Cum majoritatea elementelor agresive au fost dintre țărăniști, s-a întâmplat

imediat, ca un efect prin ricoșeu, ca toți fruntașii țărăniști din Slatina, câți mai rămăseseră

„în libertate“, să fie ridicați ziua în nămiaza mare și duși... cine știe unde!

Nume foarte cunoscute mi-au sunat la ureche, și de data asta, vă asigur că am auzit

foarte bine. Iată ceva, ce sigur vă va da de gândit și d[omniei] voastre.

Se vorbește pe aici foarte mult de nota de protest a Uniunii Sovietice față de

Iugoslavia, în legătură cu care circulă zvonul că Bulgaria a fost ocupată militărește de

trupele sovietice, că foarte multe trupe sunt masate pe Dunăre, la Craiova și în alte centre,

că Voroșilov a vorbit la București despre „puterea de neînfrânt“ a armatei roșii, în gen pur

hitlerist, că Iugoslavia a consimțit să încredințez rușilor 36 de deținuți politici și să lase

libertate cetățenilor sovietici din cuprinsul ei de a părăsi țara, fapte în legătură cu care

radio Paris a făcut o comentare spirituală, desigur, că nu pentru cei 36 de spioni au masat

rușii trupe numeroase în Bulgaria și pe Dunăre, ci desigur și pentru altceva, mai

substanțial.

Circulă și pe aici zvonul că R[epublica] P[opulară] R[omânia] a dat adăpost în

câteva orașe, printre care și C[urtea] de Argeș și Pitești „refugiaților“ comuniști din

Grecia, puși pe fugă de „monarho-fasciști“.

Se prea poate să fie ceva adevărat, iar faptul că eu, fiind în C[urtea] de Argeș și

neavând nici un mijloc local de informații, nu am știut nimic, să fie firesc.



Se mai aude, tot neprecis, că Parhon și Petru Groza au fost chemați urgent la

Moscova, pe urmele lui Demitrov, fiind găsiți „suspecți“. Ce-o mai fi asta?!

Cam astea sunt veștile, a căror natură, după cum vedeți, este explozibilă, așa că nu

ați face deloc rău dacă, după ce le veți înregistra, le veți purifica prin foc.

Încheind, țin neapărat să-mi exprim încă o dată, cu fermitate, satisfacția ce am

avut-o tot timpul întrevederilor noastre și mulțumirea pentru amicala bunăvoință ce mi-ați

arătat-o, cu toții, cât timp am stat în preajma domniilor voastre.

Vă rog să transmiteți doamnei sărutări de mâini și urări de bine, fiului d[omniei]

voastre o caldă salutare și urarea unui succes deplin în cariera sa, iar domnia voastră, care

mi-ați dat încă o dată certitudinea și încrederea în noblețea omenească, în principiul, care

se clătina, al personalității umane, al omului cu măsură și rațiune, vă rog să primiți, până la

o nouă corespondență, la București, toate urările mele cele mai emoționate pentru sănătate

deplină și spor la lucru (mă refer la literatura epică!).

Demetru Iordana

[Domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Trivale, nr. 66, Pitești; Expeditor:

Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina–Olt].

*

[2] Slatina, 9 noi[embrie] 1949

Mult stimate domnule Perpessicius,

A trecut, în sfârșit, și 7 noi[embrie] cu panorama și parada nelipsită, așa încât pot

să spun că „răsuflu mai ușurat“, scăpat fiind de lucrările pe care mi le adusese spre

zugrăvire, de la A.R.L.U.S.-ul local, vreo cinci mari panouri, care începeau cu „Stalin“ și

sfârșeau cu harta R[epublicii] P[opulare] R[omâne]29

.

Ce e drept, din punctul acesta de vedere, al lucrului, n-am de ce mă plânge, a fost

supraabundent cu această sărbătorească ocazie, ba atât încât a fost nevoie să-mi iau și un

ajutor.

Acum însă, că m-am achitat de ele și nu mai am în lucru decât un mare, ca

dimensiuni, tablou religios, reprezintă Jertfa lui Avraam, pentru catedrala de aici, vă pot

răspunde, pe îndelete și pe larg, la cele două epistole ce mi-ați trimis în ultimul timp, la

aceea care s-a încrucișat pe drum cu a mea, și la c[artea] p[oștală] ce a venit s-o secundeze

și să-mi aducă spiritualele urări de Sf[ântul] Dumitru.

Părerea ce ați binevoit să o exprimați despre subiectul piesei mele și vestea ce

mi-o trimiteți referitoare la al IV-lea volum din Ediția Eminescu1 m-au bucurat deopotrivă,

fiecare în felul ei.

Sunt de acord cu d[umnea]voastră că subiectul, așa cum vi l-am expus, este cam

încărcat, și cred că așa va apărea și în piesă, și s-ar putea să compromită într-o oarecare

măsură grațioasa dezinvoltură pe care trebuie să o aibă o veritabilă comedie, însă cred că

acest defect va fi contrabalansat de realele ei calități în celelalte privințe.

De altfel, pierdusem din vedere să vă scriu că piesa este o comedie „în fond“, ceea

ce implică o concepție specială despre acest gen literar.

Vă prezint lucrurile așa cum cel puțin le văd eu. Când am scris piesa, aveam

această concepție despre comedie, la care țin cu orice preț: că o veritabilă comedie nu

trebuie să te facă neapărat să râzi cu hohote, să te amuze gros, prin facilități de dialog și de

situații cu tot dinadinsul „comice“.

29

Talentat pictor, Demetru Iordana era nevoit să realizeze panouri propagandistice şi afişe cinematografice pentru a-şi întreţine familia.



Dacă anumiți spectatori vor să râdă cu hohot, o vor putea face cu succes asistând

la o revistă gen Savoy, sau Alhambra de pe vremuri, unde erai gâdilat la subțioară sau la

buric, și uneori și mai jos, așa că puteai să râzi cât pofteai.

Cred că veritabila comedie, în fond, trebuie să năzuiască a stârni în spectatorul

inteligent acel surâs interior, în care se reflectă, lăuntric, sentimentul estetic provocat de

opera scrisă și jucată cu artă, precum și înțelegerea spirituală a situațiilor oferite

inteligenții critice pentru a diseca ridicolul.

Acest zâmbet interior, găsesc că e mai de preț decât orice hohot exterior de râs,

care, fie spus în treacăt, poate fi obținut destul de ușor cu mijloace destul de ieftine.

Eu am năzuit să fac o comedie serioasă, care să delecteze lăuntric, prin artă și

spirit. Prin urmare și subiectul s-a mlădiat după această concepție și a devenit mai

complicat și mai încărcat, dar fără facilități formale sau de intrigă. Eu am impresia că am

realizat ceva bun. Va trebui să mai aștept însă mult și bine până ce voi căpăta

„aprobarea“ dacă nu de a fi jucată, dar măcar de a nu fi jucată.

Până acum, n-am primit nici un fel de răspuns și, împreună cu d[omnu]l Botez,

care intenționează să vă scrie în curând, întoarcem chestiunea și pe o față și pe alta, fără să

ieșim la vreun rezultat practic.

Cu ocazia acestei piese, prezentată spre „aprobare“, am băgat de seamă un lucru

curios. Când e vorba ca d[om]nii tovarăși să aibă nevoie de serviciile tale, îți pretind să fii

dinamic și să-i servești „la pont“, altminteri e „de rău“; dar când e vorba să te servească ei

devin de o indolență asiatică. Nu numai că nu ești servit la timp, dar nici măcar nu-ți arată

un interes cât de mic sau o bunăvoință cât de slabă. Poți să aștepți mult și bine, ei nu se

prea sinchisesc.

Tot ce-am obținut până acum, de o lună și mai bine, a fost doar „părerea“,

exprimată și aceea destul de vag, că nu e de „competența“ lor să aprobe piesa, ci că va

trebui s-o trimită la București, unde, dacă va merge, va sta până o vor bate sfinții!

Se prea poate să renunț de a o mai juca sub actualul regim. De altminteri, cred că

mult am așteptat, puțin a rămas până ce vom avea din nou libertatea de exprimare și toate

celelalte.

Spuneați că între 1–10 noi[embrie] va fi gata al IV-lea volum din Ed[iția]

Eminescu. Asta ar fi într-adevăr un eveniment, cu atât mai semnificativ, cu cât e vorba de

Eminescu și de o operă care nu va cânta pe nici o strună actuală, politică.

Sper că voi vedea volumul în librării. Și mai sper că nu va fi prea scump la preț, în

raport, nu cu valoarea sa, ci cu posibilitățile noastre. Îl voi cumpăra negreșit.

Dar tot atât de mult m-ar bucura dacă, într-o bună zi, cât mai apropiată, îmi veți

trimite vestea că ați început romanul, pe care l-ați angajat, și din al cărui preț contractual

ați și cheltuit o sumă bună.

Să nu credeți că interesul ce-l am pentru el este din curtoazie. Sunt realmente

curios să-l gust, poate chiar cu un mic pic de invidie profesională, ca să zic așa.

Bănuiesc că, de vreme ce îl aveți conceput de atâta amar de vreme, vreme în care

va fi avut tot răgazul să se plămădească temeinic, va aduce neașteptate revelații

autobiografice într-o formă magistrală. Iar dacă el începe cu anii de la Brăila, și cu

atmosfera și mediul de acolo, va avea și un interes documentar prin descripții pe care le

bănuiesc pline de adevăr și de poezie.

Zău, decideți-vă o dată să-l începeți! Începutul e greu. Apoi vă veți antrena. E

poate cazul să amintesc dictonul: pofta vine mâncând. Așa mi s-a întâmplat și mie în

ultimul timp.



Vă scriam că intenționez să încep a mă documenta temeinic pentru un roman

istoric-religios: Fiul Omului, sau simplu Isus, va depinde și de părerile celor ce vor

binevoi să-l citească în manuscris.

Vă spuneam că romanul nu va fi ceea ce, de obicei, se cheamă o „romanțare a

vieții“ lui Isus, fiindcă nu intenționez să fac din Isus un „erou“ de roman, un „personaj“ ca

toate celelalte. Romanul va fi mai curând o frescă, o serie lungă de tablouri, scene și

acțiuni scurte, episodice, în care vor apărea toți cei presupuși a se fi mișcat în jurul lui

Isus, pentru el, sau din pricina lui, așa încât, din vorbele, din gesturile, din faptele și din

acțiunile lor, să reiasă, ca un ecou, figura lui Isus, care va fi prezent în roman numai cu

numele în mod direct, iar indirect cu toată personalitatea sa, oferită de Biblie.

El va fi ca o prezență spirituală permanentă, centru de energie și de mișcare, motor

central al unor vaste frământări religioase și sociale.

Așa zisa „acțiune“ a romanului va urmări, pas cu pas, toată activitatea lui

religioasă și socială pe care o oferă Biblia. Personale vor fi, prin urmare, forma literară și

dispunerea, pe diverse planuri, a episoadelor și tablourilor cu dialoguri și fapte

corespunzătoare, în popor, vorbelor și faptelor săvârșite de El și cunoscute de toți.

Am impresia că voi reuși să

realizez ceva bun. Dar aș vrea să mă

documentez asupra vieții religioase și

sociale a poporului evreu și roman, cel

puțin un an de zile.

Este un motiv în plus pentru care

doresc ca evenimentele să se precipite,

așa încât să facă posibilă și rodnică

întoarcerea mea la București, unde voi

găsi cred, la Biblioteca Academiei, tot

materialul necesar peste ceea ce-mi oferă

Biblia.

Mai am multe alte proiecte

literare, romane și piese, dar de ce să

vorbesc despre ele? Mi-ar face mie

însumi impresia că aș vinde blana ursului

din pădure.

În așteptarea și altor vești bune

de la d[umnea]voastră, vă rog să primiți,

pentru d[umnea]voastră personal și

pentru întreaga familie, urările mele de

sănătate și asigurarea acelorași vechi

simțăminte de admirație și devotament,

Demetru Iordana

Note

Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

21(13 14) .MXXXVI

1. Mihai Eminescu ~ Poezii postume. [Volumul] 4. Anexe. Introducere. Tabloul

edițiilor. Ediție critică îngrijită de Perpessicius. Cu 38 de reproduceri după manuscris.

București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, 561 pagini.

Portret realizat de Demetru Iordana



Eroii satului Radomir, comuna Dioşti (fost în judeţul Romanaţi)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

O iniţiativă de a se construi un monument al eroilor la Radomir a existat30

. La 12

mai 1938, primarul comunei Radomir, A. Brătăşanu, se adresa prefectului de Romanaţi

informându-l că în comună a luat fiinţă un comitet pentru ridicarea monumentului eroilor

şi cerea aprobarea de a începe strângerea fondurilor necesare. Totodată, acesta anexa şi

,,un proiect de plan care este dat ca probă de comisia monumentelor istorice din

Ministerul Cultelor şi Artelor”. Comitetul se constituise încă de la 27 decembrie 1937 şi

pentru strângerea fondurilor îşi propunea ,,a se aranja mai multe serbări” şi liste de

subscripţie mai ales în rândul văduvelor de război care primeau pensie cât şi la urmaşii

eroilor căzuţi pe front. În procesul-verbal se menţionează: ,,Locul unde trebuie ridicat acel

monument hotărâm să fie în curtea şcoalei primare din această comună, în partea de

răsărit a sălilor de clasă”. Din comitet făceau parte: Petre D. Iliescu (preşedinte),

învăţătorii Marin T. Barbu şi Ştefan Ionescu (vicepreşedinţi), preotul Nicolae Iliescu

(casier), profesorul Nicolae Călinescu

(domiciliat în Bucureşti) şi Iordache

Ionescu (primarul comunei).

Ministerul Muncii comunica

însă la 24 mai 1938 că ,,nu se poate

aproba colecta solicitată de Comitetul

pentru ridicarea unui monument în

amintirea eroilordin comuna Radomir,

întrucât, până la noi dispoziţiuni s-a

suspendat acordarea de autorizări

pentru apeluri la caritatea publică, sub

orice formă”31

.

La 15 iunie 1938, colonelul

Radu Makarovitsch, directorul

Societăţii Cultul Eroilor comunica

prefecturii de Romanaţi legea şi statutul

Societăţii spre a fi aduse la cunoştinţa

comitetului din Radomir împreună cu

un alt proiect de monument întocmit de

serviciul arhitectural al societăţii32

.

Monumentul însă nu s-a mai

realizat.

Numele eroilor din primul

război mondial se păstrează la parohia

Radomir:

30

S.J.A.N. Olt, fond. Prefectura Romanaţi, dosar 52/1938, filele 89-90 31

Id., fila 95 32

Id., fila 88

Comitetul pentru ridicarea monumentului eroilor din Radomir cere

prefectului de Romanaţi aprobarea de a strânge fonduri



Amza Mihalache

Anghel Gheorghe

Anghel Stan

Badea Ilie

Badea Marin

Barbu Ion

Bunică Ştefan

Constantin Cristea

Costache Ion

Costache Petre

Crăciun Constantin

Crăciun Marin

Cristea D. Cristea

Cristea Ştefan

David Constantin

Dicu Marin

Dincă Constantin

Dincă Ilie

Dincă Petre

Dincă Savin

Dine Gheorghe

Dine Truţă

Dumitrescu Nicolae

Dumitru Marin

Ene Petre

Găină Gheorghe

Gheorghe Andrei

Grigore Mihalache

Iancu Ilie

Iliescu Ion

Ionescu Gheorghe

Mârloi Constantin

Mârloi Ilie

Mârloi Ion

Mârloi Marin

Melencu Constantin

Melencu Ion

Mihai Gheorghe

Mihai Ilie

Mihalache Dumitru

Mitru Dobre

Mitru Marin

Onea Dumitru

Onea Gheorghe

Onea Ion

Pătru Nicolae

Pîrvu Badea

Pîrvuleţ Barbu

Popa Marin

Popescu Ion

Popescu Nicolae

Rădoi Petre

Stan Constantin

Stoica Constantin

Stoica Gheorghe

Ştefan Petre

Şteoleacă Ion

Trancă Constantin

Trancă Dumitru

Trancă Ilie

Trancă Ion

Turbeţeanu Nicolae

Tuţu Dumitru

Tuţu Marin

Ungureanu Constantin

Ungureanu Marin

Vijulie Ilie

Vlădoiu Dobre

Vlăduţ Ilie

Voinea Ştefan

Eroii satului Radomir (comuna Dioşti) din al Doilea Război Mondial

Badea Ion

Badea Marin

Beldea M. Ion

Beldea Petre

Bujor Nicolae

Bunică Teodor

Butoi Ion

Călin Marin

Cărămidă Marin

Chinezu Marin

Constantin Bunică

Constantin Marin

Dumitru Ştefan

Florea Constantin

Florea Costache

Georgescu Marin

Gheorghe Andrei

Ghiţă Ion

Huică Marin

Huică Nicolae

Iancu Constantin

Iancu Petre

Ilie Ion

Iliescu Gheorghe

Iliescu Ion

Ion Ilie

Ionescu Marin

Iovan Gheorghe

Iovan Ion

Iovan Ştefan

Luca Victor

Manea Nicolae

Mârloi Mihalache

Mitran Ion

Mitrică Ion

Mitru Teodor

Neşcu Dumitru

Nicolae Marin

Oancea Ştefan

Onea Nicolae

Oprea Gheorghe

Oprea Petre

Pătru Andrei

Pătru Dumitru

Pătru Gheorghe

Pîrvuleţ Nicolae

Popescu Marin

Predescu Marin

Prodan Marin

Radu Dumitru

Ştefan Nicolae

Ştefănescu Victor

Toma Nicolae

Trancă Ion

Vladu Ilie

Voicu Ion

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]









Date post:	17-Jul-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	40 times
Download:	3 times

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢAn. VII, nr. 2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 5...

Documents