MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢmemoriaoltului.ro/reviste/revista_101.pdf · Pentru podul de la...

An. VII, nr. 9 (79) septembrie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 9 (79), septembrie 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei,

Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Biserica ,,Sf. Nicolae coastă” din Slatina într-o imagine din 1917 oferită redacţiei

noastre de către dl. Aurică Ivaşcu din Craiova. Imaginea se află în Arhivele Militare

ale Austriei şi poartă următoarea explicaţie în limba germană: ,,Loviturile focului de

artilerie au pulverizat turnul bisericii din Slatina. Viena, 27 iunie 1917”.

2. Afişul unei şezători literare organizate la Caracal în 19 iunie 1937 (S.J.A.N. Olt, fond

Primăria oraşului Caracal, dosar 18/1937).

3. O imagine necunoscută a lui Marin M. Vizirescu din 1935. A fost unul dintre cei trei

fraţi ai poetului romanaţean Pan M. Vizirescu. (Imagine din colecţia d-lui Ioan

Smedescu din Slatina).

4. Sus: Feldmareşalul August von Mackensen trece în revistă trupele de ocupaţie din

Caracal (o companie din Regimentul 9 Landsturm) la 4 iunie 1918.

Jos: Feldmareşalul August von Mackensen trece în revistă trupele de ocupaţie de la

Corabia (un batalion din R. 9 Landswehrr) la 4 iunie 1918. (Imagini din Arhivele

Naţionale ale Austriei oferite redacţiei noastre de către dl. Aurică Ivaşcu din

Craiova).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Pe Olt, despre un pod minunat şi nişte podari ai luminii............./3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXV)............................................./5

3. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (VI)..................................................../8

4. Col. Dumitru Matei- Aspecte ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi

(III)......................................................................................................................../18

5. Dan Dumitru Anastasescu-Participarea celor mai importanţi clericidin judeţele

Olt şi Romanaţi la luptele naţionale ale românilor (II)....................................../29

6. Marin Petran-Vlădila-Despre moşiile Frăsinet şi Vlădila................................/33

7. Ilie Dumitru-Erori care schimbă istoria............................................................./36

8. Nicola Tudor-Eroi din Olt şi Romanaţi în lagărul de prizonieri de la

Ostfyasszonya-Ungaria........................................................................................./39

9. Ion Tîlvănoiu, Ioan Smedescu- Legăturile lui Take Ionescucu judeţul

Romanaţi.............................................................................................................../43

10. Dumitru Nica- Profesorul Theodor (Dorel) Georgescu- un dirijor neobosit şi

entuziast................................................................................................................/47

11. Crăciun Pătru- Tipografiile din Caracal (II)...................................................../57

12. Haralamb G. Lecca- Dincolo (VII)..................................................................../63

13. Ioan Smedescu- Date de referinţă din istoricul satului Cocorăşti (II)............../65

14. Floriana Tîlvănoiu- Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru

Crăciun (III)........................................................................................................./69

15. Iuliana Răbîncă, dr. Sabin Popovici-Ceramica culturii Verbicioara în colecţiile

Muzeului Romanaţilor........................................................................................./71

16. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1937)............................................./73

17. Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu- Slatina văzută de de poetul Ion Minulescu..../77

18. Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu- Dosarele Pan M. Vizirescu (I)......................./83

19. Nicolae Scurtu-O epistolă şi o poezie ale lui Virgil Carianopol......................../88

-Însemnări despre debutul lui Mircea Tomescu......................../90

20. Cornel Manolescu, Ion Tîlvănoiu-Oameni politici din Olt şi Romanaţi (I)...../93

21. Ioan Smedescu-Istoria Slatinei în date şi documente (II)................................/101

22. Nicolae Chirca- Jurnal de front (IV)................................................................/104

23. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Septembrie............................../105

24. Corneliu Vasile- Cronici, recenzii: Un destin de epocă: Contribuții la biografia

lui Constantin Poroineanu (Scrisori și alte documente)................................../107



Pe Olt, despre un pod minunat şi nişte podari ai luminii

Ion Andreiţă

Un pod este întotdeauna o punte spre oameni. De la oameni – la oameni. Un gând

bun, încremenit pe picioare trainice. O bineţe forjată în lemn, piatră sau metal. O răsuflare

de dragoste aidoma celei a eroului dintr-o nemuritoare poveste a lui Creangă, transformată

într-un „pod minunat‖, peste care păşeşte zâna cea bună, fata moşului, fata împăratului.

Un pod peste Olt înseamnă toate acestea la un loc – şi încă ceva pe deasupra.

Plusul acesta, de vigoare şi simbol, îl dă tocmai menirea sus-numitei ape în viaţa şi

destinul românilor. Să ne gândim numai la Basarabi – şi să ne întrebăm de ce, oare, au

ctitorit ei Ţara Românească

ţară, de o parte şi de cealaltă a

Oltului? Apa aceasta, în

curgerea ei necontenită, a fost

ea însăşi un pod; un pod

umblător, o vână puternică,

înviforată de timp, care lega

cele două părţi de pământ

românesc într-un armonios şi

firesc întreg. Şi poate nimeni

altul n-a încopciat-o în cele

mai frumoase cuvinte, ca Geo

Bogza în „Cartea Oltului‖, din

care spicuiesc câteva: „De pe

culmile Hăşmaşul Mare şi

până în câmpiile îndepărtate… drumul Oltului prin lume e un cântec neîntrerupt, un lung

poem simfonic căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme, reluate de tot mai multe şi

desăvârşite instrumente, încât întreg cântecul creşte, se amplifică şi se revarsă peste

maluri, ca însuşi mersul, mereu sporit, al apelor sale. (…) Iar în cele din urmă, ca în

ultima, suprema simfonie, din adâncurile lor încep să se audă glasuri omeneşti; sunt ale

poporului, care trăind pe malurile acestei patetice ape şi-a însuşit-o ca pe o expresie a

propriului său destin‖.

Să ne imaginăm, acum,

cum ar trebui să arate un pod

peste o astfel de apă. Un pod

peste Olt. Iar acest pod să treacă

tocmai pe la Slatina – oraşul

adolescenţei mele liceale, al

primelor iubiri şi-al idealurilor

imbatabile.

Podul despre care

vorbesc deţine şi performanţa de

a fi fost unul dintre primele

poduri stabile pe un râu interior.

El s-a datorat arhitectului

Balzano din Trieste, care l-a

cioplit între anii 1845-1847, la

Aspect din timpul lucrărilor de construcţie a podului

de la Slatina

La pas pe pod...



inaugurare participând însuşi domnitorul Bibescu. Au venit însă inundaţii, care au stricat

totul, podul rămânând doar sub formă de efigie pe o medalie de argint. Alţi străini au

încercat, apoi, să-l refacă, dar n-au izbutit. În final, îşi pune amprenta marele constructor,

savant şi patriot Anghel Saligny; după proiectul său, inginerul Davidescu înalţă aici, la

Slatina, între anii 1888-1891, primul pod de fier peste un râu interior românesc. Lung de

400 de metri, sprijinit pe patru picioare de piatră, acest pod constituia o materializare

autohtonă a construcţiilor în metal, lansate cam în acelaşi timp pe plan mondial, cu prilejul

Expoziţiei de la Paris, din 1889, când în capitala Franţei, Eiffel înălţa faimosul Turn ce-i

poartă numele.

Acesta este podul peste Olt, podul de la Slatina, peste care au trecut oameni,

căruţe, timp, maşini, războaie – fiecare lăsându-şi amprenta în felul său. Podul acesta însă

– ilustru, veteran, temerar – pe când călătoream eu spre sfârşitul secolului trecut (prin

1987-1988) se pregătea să plece la odihnă. Mai avea câţiva ani şi devenea centenar – mă

gândesc (şi azi) ca la cineva drag, din familie, căruia, chiar şi când împlineşte 93 de ani, îi

urăm sănătate, fericire, viaţă lungă. Pentru podul de la Slatina, toate aceste urări s-au oprit

tocmai la vârsta de 93 de ani. Şi nu s-ar putea spune că n-ar mai fi avut vigoare în fibra

ţesută cu metal, piatră şi lemn. El a fost scos la pensie cu un ceas mai devreme, pentru că

devenise neîncăpător faţă de fluxul transporturilor moderne. Apoi, trebuia înălţat, pentru a

da voie vapoarelor să-i treacă pe sub braţ, ştiut fiind ca prin salba de hidrocentrale, însoţite

de ecluze, între Slatina şi Dunăre, Oltul devenea navigabil.

*

Acele hidrocentrale chiar s-au înălţat: la Călimăneşti, Rm. Vâlcea, Râureni,

Govora, Băbeni, Ioneşti – apele Oltului fiind scuturate încă o dată de lumină. Pe podarii

luminii i-am întâlnit la Strejeşti, aproape de Slatina. Cunoscându-i, mi-am amintit vechiul

cântec popular „Trage podul, măi podar‖; cântec care a dus faima acestor locuri, dar care

glăsuia şi despre neputinţa trecerii, altfel decât cu o plută, de pe un mal pe celălalt. Pe acei

vestiţi podari îi consemnează şi Bogza: „Cei mai mulţi podari îşi împlinesc la marginea

apelor mai degrabă o vocaţie, un destin deosebit de al oamenilor din sate, fiind figurile

pitoreşti, iar uneori marile, dominantele figuri ale ţinutului‖.

Într-un fel, constructorii de hidrocentrale pot fi asemuiţi vechilor podari, cu un

adaos: ei sunt podari ai luminii, în cel mai strict sens al cuvântului; lasă în urma lor, prin

barajele pe care le înalţă, poduri trainice, de legătură între ţinuturi şi oameni, iar la piciorul

fiecărui pod sădesc câte un izvor de lumină.

Deloc pitoreşti, constructorii-podari sunt şi ei vestiţi. Ei au podărit lumina pe

Bistriţa, pe Argeş, pe Someş, pe Sebeş, pe Lotru, pe Tismana – şi pe alte ţinuturi cu nume

de haiduci şi legendă. Ca în vechea baladă:

Oltule, râu blestemat,

Ce vii aşa tulburat

Şi cu sânge-amestecat,

De-aduci trupuri de haiduci

Şi căpestre de cai murgi?…

Din păcate, dacă acolo, în munte, lumina arde involtă la streaşina apelor, aici, în

câmpie, de la Slatina devale, multe hidrocentrale au rămas cu feştila trasă, ca urmare a

abandonării lucrărilor după Revoluţia din 1989 şi intrarea în tranziţia deşertăciunii.

…Dar mă întorc, din nou, cu gândul la podul meu. Şi deşi înţelegeam nerăbdarea

cu care noul pod era aşteptat să-şi intre în îndatoriri, nu m-am putut abţine – atunci, ca şi

astăzi – să rostesc, cu o undă de nostalgie, la adresa celui vechi: Noapte bună, pod

minunat.



Amintirile unui scriitor slătinean (XXV)

Ion Lazu

30 mai 2007. Dau telefon lui Dinu Cocea, cu care mă văzusem mai an şi-mi

dăduse numărul lui, inclusiv adresa din Paris - mă amână pentru seara. Seara iar mă

amână, să caute în agende. Apoi îmi spune că l-a cunoscut pe nenea Nicuşor (N. D. Cocea)

pe când era adolescent – îl chema la onomastici, era un om foarte vesel şi îşi aducea toate

fostele soţii plus fostele şi actualele amante, pe care le onora ca un nabab. Nonşalant,

nonconformist. Zice: a fost un luptător politic, i s-ar cuveni o statuie în faţa Parlamentului.

În 1923 a fost la Petrograd, l-a chemat Lenin, i-a dat o maşină oficială să vadă toată Rusia.

Apoi l-a invitat la masă. Acolo a început să-i explice cum se va ajunge la victoria

mondială a revoluţiei comuniste. Lua o furculiţă: Asta e Franţa, veriga slabă, asta e

Germania – şi le tot muta pe tăblia mesei. Krupskaia încerca să repună la loc vesela. N.D.

Cocea l-a întrebat, cu tupeu: Dar o mai f--- pe soţie? La care ea a răspuns: Nicagda! Cât o

fi adevăr, cât fabulaţii?

Îmi dă adresa dnei Dina Cocea: T. Arghezi 11, interfon 123, etj. 3; dar acum nu

mai are telefon. Văd eu cum mă descurc...

1 iunie 2007. Din nou cu o coală în mână, scriu sus data 1 iunie 2007, ca să aduc

la zi numele, adresele, anii, telefoanele – să completez apoi pe calculator, ceea ce e mai

greu decât cu foile, pe care iute le răsfoieşti, le completezi, cel puțin așa mi se pare mie.

Dau telefon la Comunitatea Evreiască, mi se cere telefonul, căci directorul

lipseşte. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa lui V. I. Popa, în ideea

că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că

tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl

Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru care tocmai a împlinit 50 de ani, nici el nu

ştie absolut nimic despre adresele pe unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie

nici măcar anul morţii. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea

civilă, căci, nu-i aşa? trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E

drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă, însă mă ia cu fiori când mă

gândesc. Dar va fi după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Îi zic secretarei: Tot o să

aflaţi dvs vreodată când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!

Dau telefon la Buzău pe mobil şi-mi închide, probabil mi-a văzut numărul şi nu

cunoaşte răspunsul. Peste vreo oră din nou: e într-un juriu. Mă va suna peste câteva zile.

Îmi iau inima în dinţi şi sun la Dina Cocea, despre care mi se spusese că nu mai are

telefon. Dar ştiind adresa, o obţin: de fapt o cheamă Maria Constantina, aflu cu acest

prilej. Dau telefon şi răspunde: nealocat. Sun la 931 şi-mi dă alt telefon. Sun, răspunde un

glas de bărbat în vârstă. Spun partitura mea şi respondentul îmi zice: Nu vă pot da

informaţiile, iar dânsa nu e bine cu sănătatea. Totuşi mi-o dă, spunându-i-se că Uniunea se

interesează de N. D. Cocea. Eu: Sunt Ion Lazu de la USR, doresc să aflu adresa... Nu-mi

poate spune. Cumva în str. Frumoasă? Nu-şi aminteşte. A trăit mai mult la Sighişoara în

ultimii ani – ceea ce e adevărat, şi confirmă spusele lui Dinu Cocea, precum că există

acolo o urmaşă Sina-Sica. Dar dvs pe ce stradă v-aţi născut? Nu ştiu să vă spun... Bine, vă

mulţumesc mult. Sărut mâna etc. Şi renunţ să o mai stresez cu întrebările mele. Câţi ani să

aibă actriţa? Peste 90 de ani. Deznădăjduitoare este bătrâneţea...

Şi, în fine, după ce mi se spusese să revin la Adrian P., dau telefon din nou, îmi

răspunde chiar poetul, mă cam intimidez, îmi spun numele şi imediat reacţionează: N-aţi



uitat geologia? Nu încă, dar deja sunt la pensie, după 41 de ani de teren. Păi câţi ani aveţi?

67, sunt ceva mai mare decât dvs. Din partea USR mă ocup de plăcile memoriale pentru

scriitori dispăruţi şi vă întreb pe dvs unde s-ar cuveni să-i punem o placă poetului Geo

Dumitrescu, căci am fost în str. Roma 57 şi acolo s-a reconstruit totul, s-au baricadat noii

proprietari, nu-i cunoaşte nimeni... Nu ar trebui să-i punem în Nerva Traian 11, bloc M58?

Ba da, acolo! Dar are o ezitare asupra adresei exacte. O am eu, sunt cu lista în faţă. Păi el

s-a ocupat de înmormântarea lui Geo D. Ştiu, de aceea am şi îndrăznit să apelez la... Şi

ce-o să scrieţi? Păi, ce se scrie: aici a trăit şi a creat între anii cutare poetul G.D. – şi anii

vieţii. Eh, exclamă Adrian Păunescu.., atât rămâne dintr-un poet! Şi câteva rânduri într-un

dicţionar... Asta încercăm şi noi, să rămână acele cuvinte pe o placă de marmoră, la

vedere, iar în acest caz fiecare literă costă.... Şi îi spun că mă lupt pentru adrese, de acasă,

de la telefonul personal, în faţă cu o listă de vreo sută cincizeci de nume, apoi alerg pe

teren, să identific, să obţin acordul colocatarilor, să... Să le facem un pic de dreptate. Apoi

plusez: L-au pus pe listă şi pe Dumitru Alexandru, ştiu că l-aţi cunoscut. Îi puneţi acolo, în

Tei? Nu, acolo s-a demolat, am fost cu poetul de câteva ori la bătrânii lui părinţi, unde şi

dvs...., îi punem în Berceni, unde am fost vecini. Prietenul meu cel mai bun şi naşul fiului

meu Andrei. Dar nu cumva ştiu de Costică Georgescu, când a murit? Nu ştiu, dar o să mă

interesez. Îi mai spun: Chiar azi umblând pe străzi după adresa lui Laurenţiu Fulga, am

aflat şi am văzut cu ochii mei că noul proprietar a dat jos placa memorială a lui Gopo,

proprietarul fiind un anume Fane Spoitoru. I-au dat-o jos şi lui Perpessicius, de pe strada

Eminescu, placă ştiută de toată lumea. Dar i-au dărâmat-o şi pe-a lui Sadoveanu... A.P.,

oripilat, patetic: E teribil ce se întâmplă! Nu vreţi să scrieţi la Flacăra despre toate astea?

Păi, zic, ţin un memorial al pătimirilor cu aceste plăci. USR nu mai are adresele, dar ce e

mai grav, nu le mai ştiu nici rudele, prietenii, confraţii, ca să nu spun că vecinii nu-şi

amintesc de aceşti scriitori amărâţi – un pustiu în jurul numelui lor. A.P. se tot miră,

exclamă... Zic: Chiar acum i-am dat un telefon Dinei Cocea, trebuie că are peste 90 de ani,

n-a putut să-şi amintească nimic despre tatăl ei, nici măcar despre strada pe care s-a născut

ea însăşi... Îmi cere telefonul, fixul şi mobilul, vrea să trimită pe cineva să-mi ia un

interviu. Şi să mai apelez la el, vrea să mă ajute cu tot ce va putea în această problemă.

Îmi dau seama că omul acesta are o memorie formidabilă – pe care ştie să şi-o

valorifice. Sunt convins că ar fi reacţionat favorabil pentru medalionul D. Alexandru, dacă

l-aş fi solicitat – spre deosebire de Constanţa B., care s-a derobat. Dar nu cred că o să

apelez la paginile Flacărei sale. Şi încă o remarcă: Chiar dacă A.P. a folosit cele 15

minute ca să se informeze cine e Ion Lazu, eventual din dicţionarul Marian Popa, unde se

scrie că sunt geolog, tot e de admirat, deşi pare o viclenie. E mai curând politeţe, să vadă

omul că ştii de unde să-l iei. Eu însumi uneori mă documentez, îmi fac lecţia de acasă, din

jena de a nu-l decepţiona pe celălalt.

Oricum, aş vrea să reiasă din acestă acţiune luată pe cont propriu că dacă viaţa

scriitorului e un dezastru, iar postumitatea sa o hecatombă, se poate pune întrebarea: Toate

astea mă determină să dezarmez? Nu, ci asta mă îndeamnă să fac ceea ce depinde de mine

– aşa cum pe tot parcursul chinuitei sale vieţi scriitorul a înţeles că trebuie să facă ce

depinde de el, să depună mărturie la bine şi la rău. Tot aşa să fac eu însumi în problema

plăcilor. Cu consecvenţă, să fac binele care depinde de mine. Fără să mă gândesc prea

mult la ce cred şi ce spun contemporanii, la ce vor spune despre noi urmaşii. Ei vor ignora,

în cel mai bun caz, numele de pe placa de marmoră, dacă nu cumva vor pune mâna pe

târnăcop, pe teslă, pe şpaclu – ca să şteargă urmele până la ultima literă... Or, până una

alta, nu pot evita gândul că scena cu Dina Cocea are ceva emblematic – vrei să faci un gest

de generozitate, oarecum abstractă, nu în numele tău – căci n-am citit din N.D. Cocea



decât Fecior de slugă şi Pentr-un petec de negreaţă – sau altceva de acelaşi gen, picant,

pentru cititori perverşi – vrei să faci acest gest neimpus de altcineva, convins că totuşi

N.D. Cocea a fost o forţă şi o prezenţă dinamizantă în viaţa dintre cele două războaie,

multe va fi făcut şi desfăcut, mulţi l-au invidiat sau i-au ştiut de frică – a fost cineva mai

ales în presa interbelică, a liberalismului cumva decadent; după destule tatonări, apelezi la

fiica marelui publicist şi culmea: nici ea nu mai ştie să-ţi spună ceea ce prin datoria ei de

sânge ar trebui să ştie – la vârsta ei scleroza, amnezia, ştergerea afectivă, ravagiile

bătrâneţii, toate astea la un loc, această abulie o împiedică să-ţi furnizeze cele două-trei

informaţii esenţiale... locul, anii. Or, ceea ce pentru marea actriţă a făcut-o la modul

nemilos vârsta, pentru concetăţenii noştri o face nepăsarea, dezinteresul, frigiditatea

spirituală, inaderenţa la interesul naţional privind miza pe valorile perene ale culturii.

Să nu se înţeleagă din asta că am fi un popor bătrân, devitalizat etc.; nu e asta, ci

altceva, mai grav încă: suntem un popor neformat ca atare, care nu face niciun efort să se

dezmeticească şi care nu se va maturiza poate niciodată. Acest autism generalizat. (Iar

pentru scribii mileniului, această vânare de vânt...). Dina Cocea fiind, desigur, un caz

limită. Să nu-ţi mai aminteşti de părinţi, înseamnă să pierzi controlul asupra a ceea ce eşti.

O curiozitate: ce-şi mai aminteşte un astfel de personaj când ajunge în starea asta?

Capricii... nimic relevant...

Scriitorul ca lup singuratic. Confraţii de breaslă nu ştiu unii de alţii, iar restul lumii

nu ştie de ei nici atât - exact lucrul de care se temuseră scriitorii: că nu vor fi cunoscuţi de

concetăţeni. Această teamă care i-a cocârjat asupra coalei de scris, ignorând tot restul...

Telefon lui Vladimir Pană; unde a stat Ion Frunzetti stă acum pianistul Ştefan

Gheorghiu. Pentru diverse adrese de demult, mi-l indică pe Barbu Brezianu.

Îl sun pe Mircea Micu, întrebând de Petru Vintilă. I se spunea Milimetru Vintilă,

pentru că era scund, ca şi Beniuc, idem Băieşu. P.V. a murit de demenţă senilă. Dar are un

fiu, pe aleea Tg. Neamţ, să iau legătura. Dar la Uniune sunt dosare în camera din stânga, a

ungurului, nu se uită nici dracu la ele. Despre cei plecaţi: unii nu s-au întors din cauza

relelor ce li s-au făcut, alţii din cauza celor făcute de ei. Cella Serghi a locuit la parterul

unui bloc din Sf. Constantin. Ben Corlaciu a murit la Paris. Avusese o căsuţă la Poiana

Ţapului, lângă a lui Corneliu Leu, a făcut parte din aceeaşi grupare cu Geo D. şi cu D.

Stelaru, acesta născut la Liţa-Turnu Măgurele; pentru Francisc Munteanu să-l caut pe

Florin Piersic, „ăsta le ştie pe toate‖.

Sun la Nestor Ignat, cu lista în faţă - nu ştie nicio adresă. Cu Ben Corlaciu s-a

întâlnit la Paris, îmbrăcase rasa călugărească. Îi dau adresa şi telefonul Asociaţiei, vrea

să-şi plătească cotizaţia. La telefon cu nepoata lui Ion Biberi, aflu că a stat pe Mărăşti 35

până la moarte. Cu ginerele Violetei Zamfirescu. A trăit în propria casă, construită de

părinţi, din 1935 şi până în 2006. Nu sunt alţi proprietari. Strada Anibal..., în spatele

spitalului Panduri. Caut familia Horia Gane, în apartament este o fată cu chirie, îmi spune

că dna Gane este la spital pentru o săptămână, îi va telefona acolo, dacă e urgent. Iar peste

un sfert de oră primesc telefon de la soţia poetului, îmi spune că au locuit acolo din ‘84

până în 2003, de la moartea poetului se fac 4 ani în iunie. Mare emoţie, le fac un mare bine

etc. În fapt, cu doar 2 milioane fac fericită o familie şi închid gura la 50 familii de vecini

care l-au privit strâmb pe Horia Gane, poetul. Talentul l-a tras în jos pe scara socială, tot

talentul îl scoate acum în faţă. Ar fi o ţintă minimală a acestui proiect.

Pentru Ion Drăgănoiu, vorbesc cu dna Liza, confirmă adresa, îmi dă anii. S-au

cunoscut în ‘81, când el a venit la spitalul Victor Babeş cu ulcer perforat; apoi el a

divorţat, în ‘88 i-a murit mama, s-au căsătorit şi poetul a stat în blocul acesta din 1989

până în 2003. Colocatarii sunt de acord, l-au condus la cimitir, deci oameni mai receptivi.



Când ea s-a întors din tură de la spitalul de peste drum, unde lucrează, l-a găsit mort în faţa

uşii.

Regretele şi regresele bătrâneţii: Îşi aminteşte de demult, nu şi lucruri mai recente;

nu-şi mai aminteşte de alţii, ci doar de sine însuşi: Grossu, Ignat; spre sfârşit nu-şi mai

aminteşte nici de sine: Dina Cocea. Amnezia ca anestezie a sufletului...

Seara, dna Adela Popescu, poetesă, soţia lui George Muntean îmi spune că a

obţinut aprobarea, după foarte multă birocraţie. Întreabă: pentru fiecare scriitor doar o

placă sau se pun mai multe, pe la diferitele adrese unde a locuit? Acum îmi e clar: o placă

memorială de marmoră albă, inscripţionată şi fixată costă mai puţin decât o coroană de

flori. Iată revelaţia, lucrul pe care nu l-a descoperit nimeni de la Uniune, în 60 de ani. Câte

sute de coroane de flori n-a plătit Uniunea! Nu era mai chibzuit să direcţioneze o parte din

aceste fonduri spre ceva durabil?

Prefecţii judeţului Olt (VI)

Cornel Manolescu

COSTOPOL, MIRCEA, 1.1907, iulie12, prefect delegate 2.1912, iulie 15, prefect

delegat.

Prin D.R.2959, dat la Castelul Peleș, la 12 iulie 1907,,D. Mircea Costopol,

directorul prefecturii județului Olt, este autorizat să gereze afacerile prefecturii și

afacerile special județene, pe tot timpul absenței d-lui prefect titular,în concediu de 30 zile

ce i s‟a acordat‟‟1

Menționăm că prefectul titular era C.D. Anghel.

,,Prin D.R. No. 3243 din 25 iunie 1912, emis la Castelul Peleș, M. Costopol,

directorul prefecturii Olt, este autorizat a gera afacerile acelei prefecture și afacerile

special județene pe timp de 45 zile, cu începere dela 15 iulie 1912, în absența de la post a

d-lui prefect titular , căruia i s‟a un concediu pe arătatul timp.

Ministrul de interne, C.C.Arion‟‟.2

ȘTEFAN, VASILE V *1908,iunie 30 – 1911, ianuarie 1, prefect de Olt

Licențiat în drept al facultăți din Paris cu teza: ,,Des différentes sûretés

personnelles et de leur evolution favorable a l‟application de la solidarité. Thèse par

Vasile V.Ștefan. Paris, A.Rousseau, 1900.8.148 p. ( Rally I, p.294 ).‟‟3

În 1900 s-a înscris în Baroul avocaților-Ilfov.

Prin D.R. No. 2068, dat în Castelul Peleș, la 30 iunie 1908, ,,Ștefan Vasile, doctor

în drept este numit prefect la județul Olt, în locul d-lui C.D.Anghel, trecut la județul

Prahova.‟‟4

Prin D.R. nr.1940 , dat în Castelul Peleș, la 9 Iunie 1909, ,,Stefan Vasile, prefect

al județului Olt este numit membru al Ordinului, ,Coroana României‟‟, în gradul de

Comandor.‟‟5, iar prin D.R. nr. 4002 bis, dat în București la 28 decembrie 1910, i se

conferă medalia ,,Răsplata muncii pentru învățământ, pentru că a lucrat cu deosebită

stăruință, pentru construirea localelor de școli primare-rurale.‟‟6

1 Monitorul Oficial No.84 / 15 iulie 1907

2 Ibidem No.71 / 29 iunie 1912, pag.3706.

3 www.biblacad.ro

4 Ibidem, No.74 / 3 iulie 1908

5 Ibidem, No.61 / 16 iunie 1909.

6 Ibidem, No.241 / 30 ianuarie 1911, pag.9956.

http://www.biblacad.ro/



Pe 29 decembrie 1910 a demisionat din funcția de prefect al județului Olt.

Prin D.R. No. 282, dat în București, la 20 Ianuarie 1914, contrasemnat de

Al.G.Radovici, ministrul industriei și comerțului, ,,Vasile V. Ștefan, doctor în drept dela

facultatea din Paris, avocat, fost prefect de Olt, se numește pe ziua depunerei

jurământului, în postul de secretar general al acestui department, în locul d-lui Benone

Mirinescu, demisionat‟‟.7

ȘTEFĂNESCU – ZĂNOAGĂ, CONSTANTIN 1.1910, decembrie 29 – 1914, ianuarie

5, prefect de Olt. 2. 1918, aprilie 24 –

octombrie 28, prefect de Olt.

Prin D.R. nr. 4031, emis în

București la 29 decembrie 1910, C.

Ștefănescu-Zănoagă este numit în funcția

de prefect, dar ocupă postul de la 1

ianuarie 1911.

Al doilea prefectorat durează din

24 aprilie 1918 ( numit prin D.R.nr. 920,

dat în Iași, la 24 aprilie 1918 ), până în 28

octombrie 1918, când este lăsat în

disponibilitate (D.R. nr. 3180, dat în Iași,

la 28 octombrie 1918 )

Pentru viața și activitatea lui

C.Ștefănescu-Zănoagă, vom folosi date

(,,Notițe biografice‘‘) din necrologul

publicat în ziarul ,,Gazeta Oltului‟‟, nr. 44

din 10 octombrie 1924.

Constantin Zănoagă s‟a născut în

anul 1879, luna Mai în orașul Turnu-

Măgurele.Tatăl său Mihail Ștefănescu a

avut moșie în comuna Băneasa căt,

Zănoagă și a jucat un rol însemnat politic

în partidul conservator din jud.

Teleorman.

Murind tatăl său în anul 1902 el, copil încă fiind, ia în mână conducerea moșiei

dela Zănoaga din care face una din cele mai prospere exploatări agricole. Pe când frații

săi mergeau la școli el se devota agriculturii pe care o iubea cu pasiune și creștea, în

mijlocul naturii, vioi, drept și puternic.

Nici preocupările intelectuale nu-i erau străine. Cunoscând franceza din

copilărie, el își alcătuise o bibliotecă aleasă și se ținea la curent cu mișcarea culturală din

țară și din străinătate.

În 1903 s‟a înscris în partidul conservator al cărui membru devotat a fost până în

anul 1923 când, împreună cu ceilalți membri ai acestui partid s‟a înscris în partidul

poporului de sub prezidenția Generalului Averescu.

Partidul Poporului rupându-se în două, Ștefănescu Zănoagă împreună cu aproape

unanimitatea partidului trece de partea d-lui C.Argetoianu și este ales șef al nouei

formațiuni politice. Apoi, când s‟a făcut fuziunea dintre partidul D-lui Profesor Iorga și

7 Ibidem, No. 236 / 22 ianuarie 1914, pag.10.781.

C. Ştefănescu-Zănoagă, imagine din

Opinia Oltului nr. 2/1 februarie 1914



partidul D-lui C. Argetoianu,

Zănoagă a fost ales șef al

partidului nationalist al

poporului din jud.Olt și a fost

cooptat și în comitetul

executiv central al acestui

partid.

În timpul guvernului

Carp dela 1911, lui Zănoagă i

se încredințează demnitatea

de prefect al județului Olt.

Această demnitate o păstrează

și după retragerea lui Petre

Carp și formarea cabinetului

Maiorescu în colaborare cu

Take Ionescu, până la 1914

când au venit liberalii la putere.

În timpul prefectoratului său,

Zănoagă a dat dovezi strălucite

de pricepere și și-a legat numele de cea mai corectă administrație pe care a avut-o județul

nostru, cum și de lucrări de interes public cari vor mărturisi deapururi vrednicia lui.

În timpul prefectoratului lui Zănoagă s‟au ridicat în județ numeroase școli, s‟au

construit poduri și șosele și tot atunci s‟a canalizat orașul Slatina și s‟a instalat lumina

electrică. Tot în timpul acela, făcându-se Campania în Bulgaria, Zănoagă a prezidat

operațiile de mobilizare și rechiziții și știe toată lumea cu câtă dreptate și nepărtinire s‟a

procedat atunci.

Iar când județul nostru a fost, printre cele dintâi, contaminat de holeră, Zănoagă

cu prețul vieții lui a mers din sat în sat, din lazaret în lazaret, ducând singur

medicamentele și luând măsurile de stârpirea molimei.

În sfârșit, Zănoagă după multe insistențe a primit prefectoratul și în timpul

ocupației germane ( n.n. prin D.R. nr. 920, dat în

Iași, la 24 aprilie 1918) și prin tactul său, prin

energia sa, a adus atunci neprețuite servicii

conjudețenilor nostri, salvându-le unora viața,

altora avutul.

În acest mandat, una dintre realizările sale

a fost refacerea cazărmilor artileriei, lei

513.000.’’ Prin D.R. nr. 3071, dat în Castelul Peleș,

la 11 Iunie 1912, Ștefănescu-Zănoagă (C ), prefect

al județului Olt și fratele său, dr. Ștefănescu-

Zănoagă (Mihail), medic din Slatina, au fost numiți

membri ai ordinului ,,Coroana României‘‘, în

gradul de Ofițer.

Constantin Ștefănescu-Zănoagă, șeful

Partidului Naționalist al Poporului din județul Olt,

s-a stins din viață, în dimineața zilei de 7

Ziarul Gazeta Oltului din Slatina scoate la 19

octombrie 1924 o ediţie specială la moartea lui C.

Ştefănescu Zănoagă



Octombrie 1924, ora 5, fiind în vârstă de numai 44 de ani.

Iată cum prezintă ,,Gazeta Oltului‘‘, nr. 44, din 10 octombrie 1924, funeraliile

fostului prefect de Olt, Constantin Ștefănescu-Zănoagă, de la Slatina :

,,A doua zi, Miercuri 8 Octombrie, la ora două după amiaz, s‟a oficiat serviciul

funerar la locuința repauzatului.

Casa, curtea și strada până departe erau prea neîncăpătoare să cuprindă pe toți

cei care veniseră să salute pentru cea din urmă oară pe cel care ne părăsea.

În numeroasa asistență observăm pe D-nii: Grigore Gh. Cantacuzino, Vasile

Alimănișteanu prefectul Județului, I.A. Tomescu primarul orașului, Al. Beleti senator,

I.I. Florescu deputat, Gr. Penescu inginerul șef al Județului, D-na și L-l Col.

N.Teodorescu, Tr. Biju directorul liceului, N. Marinescu-Bircii, D-na și Ilie Popescu, C.

Stavarache, I. Bellu șeful partidului național din Olt, Dr. Kitzulescu, fost prefect, St.

Antonescu directorul Băncii Naționale, Gh. Vasiliu magistrat, I. Vișoianu fost deputat

țărănist, D-na și I. Bărbătescu, D-na și D-ra M. Zănoagă, D-na și Max Zănoagă, D-na

și D-l Voinescu, D-na și Sp. Pretorian, D-na și Gh. Petri, D-na și Gh. Stavri, D-na și Al.

Dumitrescu, inginer V. Constantinescu, D-na și Dl. Busdugan, Dl. Râpeanu,

administrator financiar, N. M. Predescu, directorul prefecturii, D. Gârbea

administratorul plășii Drăgănești, Gh. Polihron, M. Rădulescu Poboran, Mandragiu

polițaiul orașului D. Marica advocat, Gr. Albulescu ajutor de primar, Zenobie

Voiculescu fost primar, Dionisie Popescu, D-na și Th. Mihuțescu, D. Vernescu, Ofiță

Nicolescu, C. Aluneanu, și alți mulți al căror nume din lipsă de spațiu, nu le putem

trece.(....). Defunctul fiind decorat cu mai multe ordine, un pluton din Regimentul de

artilerie a dat onorurile militare.

Carul funebru, tras de 6 cai, pornește în sunetul muzicei, urmat de asistența care

număra aproape 1000 de oameni. Panglicile erau ținute de d-nii Tr. Biju, Zenobie

Viculescu, Gh. Stavri și N.M. Predescu. Cortegiul străbate strada Carol până la

Catedrala Ionașcu, de aici merge pe strada Solomon, parcurge str. Principesa Maria și

eșind la Primărie pornește în sus pe strada Lipscani. Străzile sunt înțesate de lume, la

ferestre, în balcoane și uși se văd capete cu

ochi înroșiți de lacrimi. La Banca Agrară,

unde este și Clubul Partidului Naționalist al

Poporului, Cortegiul se oprește.

Aici mai multe personalități ale

orașului și județului, țin cuvântări, în care

elogiază viața și activitatea celui dispărut.

De aici cortegiul funerar se îndreaptă

spre cimitirul Strehareți, unde va fi

înmormântat”.

GHIRGIU, ALEXANDRU Gh. * 1914,

ianuarie 5 – 1916, noiembrie 1, prefect de

Olt.

[ numit prin D.R. nr.72, dat în

București, la 5 ian. 1914 ].

Din 11 februarie 1896 și până în 25

iulie 1899, Al. Ghirgiu este directorul

Prefecturii județului Olt.

Alexandru Ghirgiu



În 16 februarie 1897, A.Ghirgiu (ortografiat în unele documente Ghergiu), în

vârstă de 35 de ani, născut în București și domiciliat în Slatina, se căsătorește cu Sevastița

(Sevasta) Orghidan ,,vârsta treizeci și doi ani născută în com. Drăgănesci acest județ și

domiciliată în aceeaș comună, văduvă prin deces, fiica majoră a d-lui Ion Polihron și a

Doamnei Profira Polihron.‟‟8

Data și locul nașterii viitorului soț rezultau ,,dintr-un proces-verbal de dovedire

dresat de Primarul com. Bucuresci dupe declarațiunea a cinci martori și omologat de

Tribunalul Ilfov.‟‟9

Părinții săi s-au numit Gheorghe și Sultana Ghergiu.

Actul de naștere al viitoarei soții ,,era înscris pe registrul com. Pereți (

n.n.Perieți) la douăȡeci ghenarie una mie opt sute șasezeci și patru sub numeru doi al

condicii.‟‟10

A fost ,,ginerele lui Ion Polihron, care în vremea lui Alex. Ioan Cuza a fost

subprefect al județului Olt. Ion Polihron a fost fiul pitarului Ion Polihron din

Drăgănești.‟‟11

Martori la căsătoria civilă au fost: Dr. Alexandru Stăncescu, cpt.

Constantin Milcoveanu și Dimitrie A. Polihron.

Cununia a avut loc pe 16 februarie 1897, la Biserica ,,Sf. Gheorghe‘‘ Ionașcu din

Slatina. Pe 24 februarie 1897, fratele Sevastei, Lt. Gheorghe I. Polichron (31 ani), se

căsătorește cu Elena Fitner (Phintner), fiica farmacistului Alois Phintner.

Martori la căsătorie au fost: Cpt. Milcoveanu (50 ani, pensionar ), Cpt. Emanoil

Aldea (48 ani, pensionar) și Alexandru Ghirgiu (35 ani).

În anul 1900, soților Alexandru și Sevasta Ghirgiu li se naște un băiat, care a

primit la botez prenumele tatălui, Alexandru, iar doi ani mai târziu, pe 4 martie 1902 au o

fată botezată Ortanța-Profira (prenumele bunicii din partea mamei, Profira Polihron).12

Alexandru a absolvit Gimnaziul Radu Greceanu, promoția 1914 – 1915, fiind un

elev premiant. În 1942, acesta era primar la Drăgănești-Olt.

Pe 4 martie 1904, familia Ghirgiu, mai câștigă un membru, pe Smaranda Elena.

Martor la declararea fetiței a fost cpt. Emanoil Aldea, tatăl viitorului general Aureliu

Aldea.

Alexandru Ghirgiu a făcut parte din primul Consiliu de Administrație al ,,Băncii

populare Bălănești‘‘, înființată în anul 1904.13

Prin D.R. nr. 11, din 3 ianuarie 1905, Al. Ghirgiu, demisionat din funcția de

director al prefecturii jud.Olt este înlocuit de ,,Constantin P.Negulescu, fost sub-prefect,

care întrunesce condițiunile Art. 46 din legea organică administrativă exteriόră.‟‟14

Pe 25 aprilie 1907, Ministrul de interne ,,a primit demisiunea D-lui Al. Ghirgiu din

funcțiunea de director al prefecturii jud.Olt.15

Prin D.R. nr. 1937, din 9 iunie 1909, dat în Peleș, senatorul de Olt Alexandru

Ghirgiu este numit membru al ordinului ,,Steaua României‘‘, în gradul de Ofițer.16

În anul 1912 s-a înscris în Societatea Culturală, Muzicală și Sportivă ,,Ciprian

Porumbescu.‘‘

8 S.J.A.N. Olt, col. Registre Stare Civilă, Primăria Slatina, nr. 10 / 1896 – 1898.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Zorzoliu, Traian, Monografia Drăgănești, pag.189, Edit. Piatra Craiului, București, 1997.

12 S.J.A.N. Olt, col.Registre Stare Civilă, nr.239 / 1902-1903.

13 Vitănescu, Pavel T. , op.cit.

14 Monitorul Oficial, nr.227 / 11ianuarie 1905.

15 Ibidem No.24 / 1 Mai 1907.

16 Monitorul Oficial al României, nr. 61 / 16 iunie 1909, pag. 2563.



Numit prin D.R. nr. 72, dat în București, la 5 ianuarie 1914, Al Ghirgiu a fost

prefectul județului Olt (până la 1noiembrie 1916), înlocuindu-l în această funcție pe C.

Ștefănescu-Zănoagă.17

Prin D.R. nr. 2109 din 14 mai 1914, prefectului Al. Ghirgiu i s-a conferit crucea

,,Meritul Sanitar‟‟.

La începutul lui august 1915, prefectul Al. Ghirgiu are un accident de automobil,

pe când se întorcea de la București, fapt consemnat de periodical ,,Ecoul Oltului‟‟ din 10

august 1915.

Despre acest accident scrie și periodicul slătinean ,,Opinia Oltului‟‟, în numărul

14 din 18 August 1915, pag. 3, la rubric ,,DIVERSE‘‘: ,,Un accident, care era să aibă

urmări fatale s‟a întâmplat D-lui Al. Ghirgiu, pe când venea cu automobilul județului

dela București. D-sa se află acum internat în sanatoriul D-rului Antoniu, în afară de ori-

ce pericol. Până în complecta sa însănătoșire, afacerile prefecture vor fi girate de D-l

Inspector Administrativ P. Slăvescu, care pe vremuri, a fost prefect de Olt.‟‟

În nr. 5, din 1 martie 1916, ,,Opinia Oltului‟‟ scria despre ,,Prefectoriatul D-lui

Ghirgiu‘‘: ,,Mărturisim că am regretat sincer accidentul nenorocit întâmplat D-lui

Ghirgiu și regretăm de asemenea că D-lui nu se poate restabili.

Aceasta nu ne poate împiedica însă a afirma că faptul că D-sa continuă a ocupa

încă postul de Prefect constituie un scandal.

Nu avem nimic de împărțit cu D-sa, ba din contră ne este chiar simpatic, dar

trebue să recunoască și D-sa că în situațiunea ce l‟a pus accidentul nenorocit de

automobil nu mai poate exercita îndatoririle multiple ce‟i incumbă calitatea de prefect.

D-sa nu poate parăsi camera neputând face alt ceva de cât rezolva și da drumul hârtiilor

curente.

Dar postul de prefect nu este și nu poate fi un post pur biurocratic. A fi prefect

trebue a te deplasa zilnic aproape, pentru inspecțiuni, anchete etc.

Sunt 6 luni de zile de când de fapt județul este lipsit de un prefect efectiv și din

această cauză domnește, în întreg județul, o complectă anarhie.

Abuzurile cele mai grave se petrec fără ca actualul să le poată aprecia, căci nu

are putința de a se mișca.

Noi credem că D-l ministru de Interne a fost chiar prea îngăduitor ținând 4 luni în

concediu pe D-l Ghirgiu și încă 2 fără ca D-sa să se poată mișca să poată face slujba. Ne

surprinde chiar cum D-l Prefect nu a putut înțelege până azi că nu e cu putință ca D-sa să

mai poată persisista în a ocupa postul ce-l are.

Ori cât ar voi D-l Iliescu să fie pe placul D-lui Ghirgiu şi altora credem că nu o

să mai fie posibil.‟‟

Ca prefect a desfășurat o activitate plină de roade pentru îmbunătățirea soartei

județului Olt. A construit mai multe școli, șosele, etc.

În luna septembrie 1919, Primăria orașului Slatina primește o adresă, din partea

Prefecturii Olt ( Serviciul Administrativ, referitoare la ,,constituirea Comisiei interimare

sub președinția D-lui Alex. Ghirgiu:‟‟18

,,Domnule Primar

Prin Înaltul Decret al Min. de Interne nr. 4046 din 12 sept.1919 s-a dizolvat

Consiliul Comunal al acelei comune și-a instituit o Comisie Interimară care să gireze

afacerile comunei, compusă din d-nii:

*Al. Ghirgiu -președinte

17

Ibidem nr. 224 / 6 ianuarie 1914, pag. 10.203. 18

S.J.A.N.Olt, fond Primăria oraș. Slatina, ds. Nr.35 / 1919.



*I. Pascal- vicepreședinte

Membrii:

*D-na Zoe Angelescu,

*Pr. N. Ionescu,

*Marin Popescu,

*C. Stavarache,

*I. Neacșu,

*C. Achimescu,

*C. Tonescu”.

De remarcat faptul, că prima femeie, care a făcut parte dintr-o comisie interimară a

fost ,,D-na Dr.Angelescu (n.1890) și după ea D-na Margareta Milcoveanu (ianuarie –

martie 1920, președintele comisiei fiind av. Scevola Zăgănescu ).19

În ianuarie 1920, Al. Ghirgiu a demisionat, iar comisia s-a dizolvat. În 1924 îl

găsim președintele Comitetului școlar al Școlii normale ,,Preda Buzescu‘‘ din Slatina.

Sevasta Ghirgiu, în 1924, avea în proprietate la Drăgănești o mare suprafață de

teren, 250 ha.20

Tot în acest an ,,era președinta Societății ortodoxe a Femeilor

Române, Filiala Slatina.’’21

Alexandru Ghirgiu ,,a încetat din viață în noaptea de 16 spre 17 oct. 1930 și a fost

înmormântat la 19 oct. în cavoul familiei din com. Drăgănești.‟‟22

Prietenul său, av. I.I. Florescu, la acest trist eveniment, tine o cuvântare, publicată

în ziarul ,,Vremea nouă‟‟, din care cităm: ,,În preajma anilor 1890 – 1892 o revoluție

întreagă se săvârșește în administrația vechiului Regat.

Vechii și vestiții zapcii se înlocuiesc deodată cu subprefecții licențiați, sau cel

puțin cu diploma de bacalaureat.

În jud. Olt vine ca prefect Mihail Mănciulescu (n.n. 21 decembrie 1891),

înconjurat de o pleiadă de tineri titrați, din care ultimul supraviețuitor rămăsese scumpul

nostru dispărut Alex. Ghirgiu.

Alexandru Ghirgiu renunță la profesia de ziarist și la viața comodă și plăcută a

Bucureștilor în Societatea ziariștilor Toni Bacalbașa, Iancovescu, Manolescu și Dem. etc.

și vine să muncească într-o cancelarie de subprefect în satul Tătulești și să locuiască

într-o casă și mai modestă din acel sat.

Desființându-se postul a fost transferat la Drăgănești. Aici se căsătorește.

În acești 40 de ani de viață publică nu a fost acțiune mai de seamă a partidului

liberal la care el să nu fi luat parte și nu a fost instituție care să nu fi cunoscut amestecul

sau conducerea lui.

Subprefect și Director de prefectură în mai multe rânduri, prefect de județ,

senator de Olt, primar al orașului Slatina, Președinte al Sindicatului Agricol, președinte

al Consiliului Județean, vicepreședinte al casei de Credit Agricol. „‟

Soția sa Sevastița (Sevasta) i-a supraviețuit mulți ani. În zilele Crăciunului 1932,

presa slătineană scria:

19

Margareta Milcoveanu ( n. 7 octombrie 1885, București ), fiica lui Constantin ( doctor ) și Elena Milcoveanu. A fost căsătorită cu Milcoveanu Ioan ( n. 05.05.1880, Slatina ), proprietar, viticultor. A fost arestată și internată de D.G.S.S. Pitești, la 09.09.1952, în Penitenciarul Pitești. Nu a fost condamnată și a ieșit provizoriu pe 05.11.1952 ( ,,Fișa matricolă penală’’ ). Ion și Margareta Milcoveanu au fost părinții medicului Șerban Milcoveanu (n.23 decembrie 1911, Slatina – ϯ 30 august 2009, București), domiciliat în august 1952 în București. A fost și el arestat și ,,internat’’, în Penitenciarul Jilava ( aug. 1952 ).

20 Anuarul Jud. Olt, 1924, p.164.

21 Ibidem.

22,,Vremea nouă’’, din 1 nov. 1930



,,Sevasta Ghirgiu, președinta Societății ,,Crucea Roșie‟‟, a împărțit ajutoare la

bolnavii din spitalul militar.‟‟23

În 1945 Sevasta Ghirgiu, locuia în Slatina, pe str. Ștefan Protopopescu.

Prin aplicarea decretului 987 / 1945, cei 18 proprietari de moșii, care dețineau

2210 ha. teren, în zona orașului Drăgănești-Olt au fost expropriați.

Printre aceștia se afla și Sevastița Ghirgiu cu 85 ha.

A decedat, la o vârstă destul de înaintată, pe 15 februarie 1952, în Slatina, decesul

fiind înscris în actul nr. 25, Reg. Nr. 685, anul 1952, luna februarie 18.

COLIBĂȘEANU, EUGENIU *1918,noiembrie 1 – decembrie 5, prefect de Olt.

[ Numit prin D.R., nr.3212, din 1918, noiembrie 1, demisionat, decembrie 5].

S-a născut în anul 1879. Fiul lui Constantin Colibășeanu, prefect de Olt în trei

rânduri, mare moșier în com. Văleni.

Pe 1 noiembrie 1918 este numit prin D.R., prefect al județului Olt.

,,FERDINAND I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de

Stat la departamentul de interne No.64939 / 918,

Am decretat și decretăm:

Art.I.-D.Eug. Colibășianu se numește de Noi în

funcțiunea de prefect al județului Olt, în locul vacant.

Art.II.- Ministrul nostru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea

acestui decret.

Dat în Iași, la 1 Noemvrie 1918.24

FERDINAND

Ministru de interne

General de corp de armată

Văitoianu No. 3212’’.

Prefectoratul său a durat până pe 5 decembrie 1918,

când demisionat fiind, este înlocuit cu Vasile Alimăneșteanu.

Dintre realizările sale ca prefect amintim următoarele:

Repararea localului Serviciului Tehnic.

Ajutoare comunelor sărace pentru diferite îmbunătățiri, reparații de localuri,

școale și biserici.25

-Prin decizia ministerială a ministrului secretar de Stat la departamentul

agriculturii și domeniilor, ,,Toate delegațiunile date diferiților inspectori agricoli de a

gera afacerile consilieratelor agricole, precum și persoanelor numite anterior și care nu

figurează în decizia No.18.853 / 918 încetează pe ziua de 1 Ianuarie 1919.

De asemenea pe aceeaș zi și însărcinările date de consilierii agricoli:

b) D-lui Eugen Colibășeanu, însărcinat prin deciziunea No.16.705 / 918, la

județul Olt.

23

,,Gazeta nouă’’, decembrie 1932. 24

Monitorul Oficial al României, No. 180 / 2 Noemvrie, pag.3146. 25

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Olt, dos.187 / 1947, pag.1.



Dată la 2 Ianuarie 1919

Ministru, I.G.Duca”.26

No.271.

Pe 15 ianuarie 1919, prin decizia ministerială nr.1.459, dată la 12 ianuarie 1919

este numit consilier agricol la județul Olt.

,,Noi, ministru secretar de Stat la departamentul agriculturei și domeniilor,

Având în vedere deciziunea noastră No.18.853 / 916, privitoare la numirea

consilierilor agricoli de județe,

Având în vedere interesele agriculturei,

Decidem:

Art.I. Se numesc consilieri agricoli în locurile devenite vacante, pe ziua de 15

Ianuarie 1919, următorii agronomi:

La județul Olt: d. Eugen Colibășeanu, diplomat al școalei naționale de agricultură dela

Grignon-Franța, în locul d-lui Traian Motaș, detașat în direcțiunea agriculturei, serviciul

muncilor agricole.

Dată la 12 Ianuarie 1919

Ministru I.G.Duca

No.1.459”.27

În ședința Consiliului se administrație din 15 aprilie 1923, Eugen Colibășeanu este

numit director administrativ în comitetul de direcție al Societății anonime ,,Lignitul‘‘.28

În mai 1928, Eugen Colibășeanu era președintele Societății anonime române-

Fabrică de Spirt ,,Broșteni‘‘29

ALIMĂNEȘTEANU, VASILE 1.1918,

decembrie 5 – 1919, octombrie 6, prefect de Olt.

Numit prin D.R. 3564 din 1918 dec. 5

[M.I.,1934, dos. 2, pag. 46; cf. A.J.O.,1924,

pag.36 ].-Demisionat: 1919, oct.6 [ M.I., 1934,

dos.2, pag. 46. În A.J.O.,1924, pag. 36:1919,

septembrie ].

2.1922, ianuarie 21 – 1926, martie 31,

prefect de Olt.

Numit prin D.R. 326 din 1922,

ianuarie 21 [ M.I., 1936, dos.2, pag. 46. În A.J.O.

, 1924, pag. 36 apare: 1922, ianuarie 17 ].-

Demisionat [ M.I., 1936, dos.2, pag. 46 ].

Vasile Alimăneșteanu s-a născut la 28

noiembrie 1884, în comuna Alimănești-Olt

dintr-o veche familie.30

,,După ce a terminat cursul primar și

secundar , la Craiova și Turnu Severin a urmat

cursurile Academiei de Studii Agricole din

26

Monitorul Oficial al României, No.228 / 6 Ianuarie 1919. 27

Monitorul Oficial al României, No. 235 / 16 Ianuarie 1919, pag.4558. 28

Ibidem, No.36 / 19 mai 1923. 29

Ibidem, No.127 / 13 iunie partea a II-a. 30

Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Ed. Saeculum. , pag.25; vezi şi ,,Familia Alimăneşteanu din Alimăneşti” de Ion Tîlvănoiu, în Memoria Oltului, nr.22/decembrie 2013;

Vasile Alimăneşteanu



Gembloux-Belgia ,

obținând diploma de

inginer agronom, în

anul 1908.31

Prin decretul

regal, nr. 3564, dat în

București, la 5

decembrie 1918 este

numit în funcția de

prefect al județului Olt,

,,în locul d-lui Eugen

Colibășeanu,

demisionat‖.32

,,În timpul

acelui scurt prefectorat

a scăpat de foamete

populația și a organizat partidul (n.n. partidul liberal din Olt).33

De asemenea a

acordat ajutoare copiilor

săraci pentru întreținerea în

școli, și întreținerea

proprietăților și a

drumurilor județene și

comunale.34

În 21 ianuarie 1922

a venit din nou la

conducerea prefecturii Olt,

funcționând până pe 31

martie 1926.

În timpul acestui

prefectorat a avut mai multe

realizări:

,,-Materiale pentru

întreținerea drumurilor

județene, lei 100.000,

-Construcții de

poduri, lei 150.000,

-Ajutorarea oamenilor

săraci și infirmi, a copiilor

săraci, inundați și

incendiați. Ajutorarea cantinelor școlare,

-Pentru construirea calei ferate pe distanța Mierlești-Drăgănești-Mierlești-

Topana, lei 361.000,

-Terminarea localului de construcție a judecătoriei Drăgănești, lei 30.000,

31

Anuarul județului Olt- 1936,pag.1-2 32

Monitorul Oficial al României No. 219 / 9 ( 22 ) decembrie 1918, pag,3982. 33

Anuarul județului Olt-1936, pag.1-2. 34

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Olt, dos.149 / 1949, pag. 7-12.

Regina Maria şi prefectul V. Alimăneşteanu la Slatina la 31

mai 1925 cu ocazia inaugurării statuii Ecaterinei Teodoroiu

Regina Maria şi prefectul V. Alimăneşteanu la Slatina

coborând treptele Palatului Administrativ (31 mai 1925)



-Pentru terminarea construcției localului Preturii Potcoava lei, 20.000,

-Construirea grajduri pentru animale de reproducție, serv. Zootehnic, lei 764127.

În acest domeniu , V.Alimăneșteanu a fost animatorul activității de regenerare a raselor

de vite, iar rezultatele acestei acțiuni s-au văzut la expozițiile zootehnice din anii 1924 și

1925.

-În domeniul agricol tot V. Alimăneșteanu este cel care a organizat Camera

agricolă ale cărei îndrumări și ajutoare au contribuit atât de mult la progresul

agriculturii din Olt.

-În domeniul școlar prefectul V.Alimăneșteanu a fost sufletul operei de construcții

școlare. În 2 ani s-au construit 200 săli de clasă, 70-80 cancelarii, școală normală de

băieți, școală normală de fete, liceul mărit etc.

-A reorganizat comitetul școlar județean de la a cărei activitate județul așteaptă

împlinirea lipsurilor ce încă le mai are învățământul primar,

-Construcții fântâni cu apă potabilă,

-Pentru poduri și șosele 400.000 lei.

-Procurarea de mijloace de locomoție personalului Serviciului Tehnic.

-Construiri de poduri de beton în județ Casa-Veche Km.8+381, Mihăiești de jos

Roșiorii de Vede Km.1+468.

-Construcții și reconstrucțiuni de șosele județene.

-Ajutoare pe cale de subvenție școalelor elementare de meserii Vulturești.

A fost deputat în parlamentul ales în 1927, senator al colegiilor comunale în

parlamentul din 1931, iar în legislatura din 1936 este senator al colegiului universal.

Activitatea sa parlamentară este foarte bogată. Membru în comisiile de studiu al

proectelor de lege cu caracter agricol și viticol, raportor al legii administrative etc. D-sa

este un leader al majorității din senat.

Cu toate multiplele sale ocupațiuni în parlament și la București, D-l Vasile

Alimăneșteanu s‟a ocupat îndeaproape și de nevoile orașului și județului.

Modernizarea și înfrumusețarea orașului este una din preocupările sale.

Toate lucrările mari și de netăgăduit folos ce se fac acum, se fac din inițiativa, cu

stăruința-unele-chiar după planurile și indicațiile sale‟‟.35

Aspecte ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi (III)

Colonel r. Dumitru Matei

Pentru a se conforma prevederilor Convenţiei de la Balta Liman, Barbu Ştirbei, cu

mila lui Dumnezeu36

, domn şi stăpânitor a toată Ţara Românească, a dat porunca37

în care

arată că providenţa insuflând în mâinile monarhilor suzeran şi protector d-a stabili iarăşi

liniştea şi ordinea legală, a trebuit ca şi oştirea să-şi redobândească semnele care sânt

faţa unei oştiri şi porunceşte a se consfinţi (...) jurtământul de credinţă către noi şi

patrie.(...) Această poruncă se va citi în auzul tuturor gradurilor ostăşeşti la sfinţirea

steagurilor şi se va păstra în arhivele regimentelor.

Ostaşii au depus următorul jurământ:

Eu, ... jur în numele atotputernicului Dumnezeu că voi sluji prea înălţatul nostru

domn, Barbu Dimitrie Ştirbei voievod, şi patriei mele cu credinţă şi desăvârşită jertfire şi

35

Anuarul județului Olt-1936, pag.1-2. 36De fapt, cu mila sultanului 37Documente privind Istoria militară a poporului român, ianuarie 1848-decembrie , Doc. nr. 117, pag. 113-114.



că nu mă voi depărta de la steagul căruia sânt părtaş niciodată, ci să urmez pururea după

dânsul negreşit cu inimă şi credinţă apărându-l şi chiar cu primejdia vieţii mele până la

împlinirea sorocului slujbei mele şi legitima slobozenie; aşa să-mi ajute cel atotputernic.

Şi spre încredinţare că voi păzi toate cele mai sus arătate subt crucea şi sfânta

evanghelie a domnului nostru Iisus Hristos.

La ceremonia depunerii jurământului a participat însăşi Înălţimea sa domnul şi a

rostit următoarele cuvinte:

Ostaşi, vin în mijlocul vostru ca să dau cu mâna mea stindardul ce s-a preînnoit.

Ostaşi, unde e steagul, acolo e Dumnezeu, patria şi legile unui militar; aţi jurat

astăzi în numele lui Dumnezeu şi pe sfânta cruce.

Fiţi credincioşi stindardului şi domnului vostru.

La 9 februarie 1850, Barbu Dimitrie Ştirbei poruncea Departamentului din

Năuntru să încredinţeze slujba dorobanţilor numai la oameni cercaţi întru a lor

deprindere la arme şi disciplină şi obişnuiţi a-şi îndeplini datoriile cu exactitate.

Porunceşte şi cârmuitorilor să ia îndată cele mai destoinice măsuri (...) îndepărtând din

aceştia pe cei nevolnici şi mai nestatornici ca, cu acest chip, treptelniceşte, slujba

dorobanţilor să se îndeplinească cu vreme numai de oştenii ce-şi vor fi făcut termenul

potrivit duhului

Regulementului organic.

Revizia cetelor

dorobănţeşti din judeţe urma

să înceapă la 1 iulie şi după

modul cum vor face

revizuirea, subcârmuitorii vor

atrage asupra lor lauda sau

mustrarea cuvenită38

.

Inspectorul general al

miliţiei raporta la 25 februarie

1850 că tunul hărăzit de

Maiestatea sa împăratul

tuturor Rosiilor în anul 1835

(...) împreună cu hărăzitele de Maiestatea sa sultanul cinci tunuri, alcătuiesc aşezământul

bateriei de artilerie ce trebuie a se forma la miliţie. Sumele trebuitoare pentru ţinerea

bateriei sînt însemnate cu cea mai mare economie (...) fiind conforme cu datele de la

domnul leitenant-colonelul Riuter, ce se găseşte acum aşezat cu bateria rusească de 8

tunuri în mânăstirea Galata din marginea capitalei.

Inspectorul Mavrocordat propunea domnului să fie cumpărate hamurile cu şei şi

accesorii de la Moscova, unde se pot căpăta şi foarte ieftine, fiind şi mai trainice.

La 11 martie domnul punea rezoluţie pentru slobozirea banilor pe acest an din

Visterie39

, iar la 14 iulie 1850 poruncea Departamentului Trebilor din Lăuntru modul de

organizarea străjuirii graniţelor: a se preda paza graniţelor peste toată întinderea în seama

străjuitorilor săteni, astfel că începând cu data de 15 septembrie 1850 oştirea nu mai aibă

această obligaţie.

La 15 iunie Dimitrie Barbu Ştirbei a trimis Cinstitului Divan proiectul de legiuire

asupra reorganizării dorobanţilor şi primindu-l cu modificaţii, l-a întărit aşa cum s-a

îndreptat. La 27 şi 28 iulie 1850 Buletinului ofiţial nr. 61-62 publica Legiuirea pentru

38Idem, Doc. nr. 131, pag.155 39Idem, Doc. nr.134, pag. 157-158

Adunarea populară de la Islaz din 9/21 iunie 1848 a

marcat începutul Revoluţiei de la 1848



reorganizaţia dorobanţilor judeţelor40

.

Această legiuire stabilea că dorobanţul va fi ales de către săteni din cei mai

vrednici dintre ei pentru asemenea slujbă, vârsta fiind între 20 şi 35 ani, iar durata

serviciului era de 6 ani, urmând a fi reales până la al 4-lea termen, pre cât puterea îl va

ierta. Cei înrolaţi dintre militari în slujbă de dorobanţi primeau îmbrăcăminte, arme şi cal

de la stăpânire odată pentru totdeauna. Pentru dorobanţi se asigura casă şi grajd pentru

cai. Dorobanţii nu mai puteau fi întrebuinţaţi în slujbile casnice. (...) Armătura

dorobanţilor: puşca, sabia, şeaua şi frâul se vor cumpăra odată pentru totdeauna de către

stăpânire. (...) Dorobanţii sunt datori a avea cai vrednici de slujbă.

Dorobanţii aveau anumite privilegii după serviciul de 21 de ani, inclusiv cei serviţi

în armată. De la 1 august 1850 şefi ai corpurilor dorobănţeşti au fost numiţi: maiorul

Barbu Vlădoianu pentru judeţele României Mici, cu Oltul, Argeşul şi Muscelul, iar

maiorul Ioan Gigârtu pentru judeţele României Mari41

. Împreună cu cârmuitorii judeţelor

ei vor concedia pe dorobanţii nevolnici, complectând efectivul cu dorobanţii cei mai

destoinici şi viteji, (...) până la 1 ianuarie 1851.

Dorobanţii au devenit un instrument al statului care să asigure liniştea internă şi să

evite tulburări de genul celor care au avut loc în anul

1848.

Îndeplinind slujba de jandarmi, dorobanţii

vor aduce la îndeplinire măsurile executive ce li se

vor da de stăpânire. Trimiterea poruncilor pe la sate

se va face prin vătăşei de două ori regulat pe

săptămână (...) slujbaşii urmând să aducă la

îndeplinire poruncile ce vor primi, pedepsind pe

nesupus. Legea pentru organizarea dorobanţilor se

va tipări şi exemplarele ei se vor împărţi câte unul în

fiecare sat, ca să se citească în auzul obştii

locuitorilor Valahiei, ca să se poată pătrunde

fieşcare de a ei coprindere42

.

Altă poruncă domnească, din aceeaşi dată

arăta că tiştii urmează a fi oameni cu osebită

destoinicie, cercaţi şi deprinşi la arme. (...) Ei sânt

datori a da ascultare şi supunere poruncilor

cârmuitorilor43

.

La 26 septembrie 1850 prin poruncă domnească s-a stabilit că tiştii proveniţi din

miliţie cu rang ofiţeresc vor purta uniformă ofiţerească potrivit rangului lor, cei proveniţi

dintre civili, fie pitari, fără ranguri sau feciorii de boieri se vor însuma ca iuncheri, iar cei

care nu au nici una din aceste calităţi se vor însuma ca unterofiţeri44

.

La dezvoltarea armatei române au contribuit atât imperiul ţarist, cât şi cel otoman,

fiecare sperând că armata română va putea fi folosită eficient împotriva celuilalt.

În scopul dezvoltării armatei, la 5 iulie 1850 Barbu Dimitrie Ştirbei a poruncit să

se facă o organizare mai sistematică a celor 3 şalupe canoniere existente, fixând

personalul acestora şi scoţându-le din catastişele polcurilor. A poruncit şi cum va fi

40Idem, Doc. nr. 146, pag.168-173 41Idem, Doc. nr. 152, pag. 182 42Idem, Doc. nr. 153, pag. 183 43Idem, doc. nr. 153, pag182-183 44Idem, Doc. nr. 158, pag. 187

Colonelul Nicolae Pleşoianu,

comandantul Regimentului I



uniforma personalului acestora45

.

Porunca din 14 iulie privitoare la străjuirea graniţelor stabilea uniformele: un

model pentru străjuitorii dunăreţi, alt model pentru străjuitorii munţilor, toţi fiind dotaţi cu

arme bune spre întrebuinţare la foc46

.

Pe linia Dunării erau 3 batalioane şi 12 roate, iar pe graniţa Austriei şi Moldovei

erau două batalioane şi 8 roate. Regulile de străjuire a graniţelor stabileau îndatoririle

comandanţilor de batalioane şi roate, ale ofiţerilor de la punctele de graniţă, chestiuni de

contabilitate şi uniforma ofiţerilor.

Dezvoltarea armatei necesita şi înfiinţarea artileriei, care s-a format prin aducerea

tunurilor din imperiul otoman. La 5/17 octombrie 1850 Ştirbei Vodă se adresa Alteţei sale

Mehmet Ali-paşa, mare general al imperiului, arătând că duminica trecută cele 8 piese de

tun, pe care înalta solicitudine a Maiestăţii sale sultanul a binevoit să mi le acorde pentru

complectarea materialului miliţiei muntene, au sosit aici. (...) Acest dar este demn în toate

privinţele de mărinimia imperială; tunurile şi accesoriile lor, precum şi starea lor

ireproşabilă, au atras într-adevăr întreaga noastră admiraţie47

.

La 20 ianuarie 1851 prin poruncă domnescă, divizioanele de cavalerie ies din

subordinea regimentelor de infanterie şi formează un regiment sub comanda colonelului

Nicolae Bibescu48

Din documente rezultă intenţia autorităţilor de a conferi oştirii altă

misiune, decât cea firească, dar armata şi-a dezvoltat structurile de bază, chiar şi în

condiţiile reprimării militarilor participanţi la revoluţie.

Cei care au săvâşit fapte revoluţionare şi au rămas în ţară au fost închişi la

mânăstitea Văcăreşti. Pentru judecarea lor s-a numit o comisie din care făceau parte Mihai

Corneanu, Scarlat Grigore Ghica şi polcovnicul Garbaţki.

În faţa acestei comisii au fost chemaţi sau judecaţi în lipsă pentru participarea la

revoluţie, între alţii, căpitanii Drăghiceanu Fărcăşanu, Gh. Mavrocordat, Alexandru

Racotă, Nicolae Greceanu, Scarlat Ciocârlan; Mihail Caracasidi, Ştefan Bontaş; parucicii

Ahil Teohari, Costache Urlăţeanu, Grigore Băjescu, Grigore Vlădoianu, Pavel Zăgănescu

şi Hariton Racotă; praporcicii Nicolae Paraschivescu, Scarlat Voinescu şi ost feltvebel Ion

Dascălu.

Căpitanul Drăghiceanu Fărcăşanu, comandirul roatei 1 din Polcul 3, cu

garnizoană în oraşul Caracal, aflat în arest la mânăstirea Văcăreşti a fost acuzat că a

săvârşit jurământul cerut de guvernul revoluţionar având acel sentiment în inima sa, iar nu

acela ce să aştepta de la instituţiile ţării statornicite prin întărirea lor de două puteri

împărăteşti. (...)

Rămâind dovedit numitul Fărcăşanu revoluţionar şi în idei şi în fapte, Comisia îl

declară vinovat (...) şi hotărăşte să stea numitul la arest până când Excelenţa sa

gheneralul Duhamel va hotărî pentru dânsul.

Aceste concluzii se vor aduce la cunoştinţa generalului Şerbinski49

Căpitanul Gheorghe Mavrocordat fiind îndepărtat din slujba miliţiei a făcut

jalbă către Excelenţa sa generalul Duhamel. La judecarea cazului său, în data de 4 martie

1849, Comisia a avut în vedere articolul Dezrobirea României publicat în ziarul Pruncul

român, decretul din 20 iunie 1848 semnat de membrii guvernului provizoriu, declaraţiile

căpitanului Scarlat Ciocârlan şi praporcicului Ahil Teohari.

Era la a doua cercetare şi fiindcă răspunsurile la întrebări erau diferite, Comisia

45Idem, Doc. nr. 148, pag. 174 46Idem, Doc. nr. 149, pag. 174-178 47Idem, Doc. nr. 162, pag. 190 48Idem, Doc. nr. 174, pag. 206 49Idem, Doc. nr. 102, pag. 100



aprecia că afirmaţia de la prima cerecetare potrivit căreia nu cunoştea nimic despre

revoluţia ce se pregătea este mincinoasă, iar la a doua cercetare a dat răspunsuri viclene,

cugetând să amăgească pe general şi comisia de cercetare. Se arată că la 19 iunie 1848

numitul Gheorghe Mavrocordat s-a dus la palatul vechi, unde erau membrii guvernului, cu

escadronul său împodobit cu semnul revoluţionar şi ca răsplată, a doua zi a fost înălţat la

gradul de maior, iar în actul de avansare se arată că a binemeritat de la patrie.

La data intrării turcilor în ţară pe la Giurgiu el a plecat cu escadronul şi cu toată

artileria la Piteşti şi de acolo la Magheru, refuzând să se întoarcă în Bucureşti, aşa cum i-a

cerut Căimăcămia, prin porunca pe care a primit-o pe drum şi s-a arătat mai credincios lui

Magheru decât Căimăcămiei.

Acestea vor fi aduse la cunoştinţa generalului Duhamel, care va lua o hotărâre

împreună cu generalul Liders50

.

Căpitanul Alexandru Racotă s-a înfăţişat la comisie la 2 iulie 1849 şi Comisia a

văzut că a luat parte activă la revoluţie, fapt pentru care acel guvern revoluţionar, pentru

slujbe plăcute lui, s-a înaintat numitul căpitan Racotă în rang de maior. (...) s-a văzut din

ancheta cu nr. 125 din 10 ale trecutei luni martie a protopopului Hristea din oraşul Ruşii

dă Vede, judeţul Teleormanului „că numitul Racotă Alexandru, sâmbătă la 12 iunie anul

trecut 1848, dimpreună cu al său escadron, a mers acolo într-acel oraş Ruşii dă Vede şi a

înălţat steagurile tricolore, îndatorându-l şi pe el de a citi a doua zi, duminica, la 13,

sfeştania pă Constituţia proclamată”. (...) Acea proclamaţie – spune Gheorghe Brânză din

acel oraş – s-a citit înaintea publicului de către parucicul Hariton, fratele numitului

căpitan Alecu Racotă, şi că duminică la 13, după ce aceşti doi fraţi au numit cârmuitor la

acel judeţ pă un Constantinescu, au plecat îndată într-acea zi cu escadronul la Craiova”.

Comisia a mai văzut din ancheta cu nr. 232 din 2 iulie 1849 că parucicul Hariton

Racotă, aflându-se sub comanda fratelui său, cu a sa voie a mers la 9 iunie la Islaz,

envitat fiind acolo de către Pleşoianu pentru nunta unui unterofiţer de sub comanda sa,

unde a găsit pă Tell, Iliad, Golescu şi alţii gata de drum cu trăsurile în curte şi i-au zis

aceştia că a venit târziu, căci s-a isprăvit nunta şi că ei se grăbesc a merge pentru bâlciul

de la Caracal, unde au soarele făgăduite de către cârmuitorul de acolo Magherul.

Întorcându-se la divizion a aflat că de acolo, din Islaz s-a ridicat revoluţie şi de aceea

erau toţi adunaţi acolo, care această ştiinţă luată după drum a raportat-o comandirului

său, numitul căpitan Alecu Racotă. Comandirul său a primit porunca de la Dejurstva să

vină în capitală şi fiind pă drum, la 13 iunie a primit altă poruncă a Dejurstvei, să se

întoarcă înapoi. Şeful său a căzut bolnav de holeră şi i-a poruncit să meargă cu

escadronul la Craiova, fiindcă e ameninţată liniştea acolo, unde a şi mers cu divizionul şi

găsind acolo pă capii revoluţiei cu soldaţii revoltaţi şi cu dorobanţii înarmaţi şi

temându-se de înfricoşerile lui Tell, i-a urmat până în capitală cu divizionul, iar pă drum,

la Slatina, întâlnind pă fratele său şi comandirul său Alecu, acesta a plecat înainte la

Bucureşti, singur.

Alexandru Racotă a tăgăduit participarea sa la revoluţie, că nu el a fost la Islaz, ci

fratele său Hariton, care a fost poftit la nuntă de Pleşoianu, iar acesta i-a spus la întoarcere

că este o mişcare, că a primit poruncă să meargă la Bucureşti la 13, apoi seara a primit altă

poruncă să se întoarcă. Înţelegând că sună a revoluţie şi că comenzile din Craiova se

pregătesc pentru o nelinişte ce ameninţă partea de peste Olt, s-a socotit dator a merge şi

el cu divizionul spre ajutor şi a poruncit singurului ofiţer ce-l avea în divizion, numitul

Hariton Racotă, să meargă în grabă la Craiova spre ajutor, împreună cu garnizoana de

50Idem, Doc. nr. 89, pag. 87-88



acolo, căci el, izbit de boala holerei, nu l-a putut urma.

Comisia a cerut ca dovezi poruncile scrise date de căpitan şi după chibzuire

constată că fraţii au fost înţeleşi cu asemenea meşteşugite răspunsuri. Din alte răspunsuri

constată că nunta a fost proclamaţia revoluţiei şi a Constituţiei într-acea zi de 9 iunie,

când s-au rădicat steagurile tricolore, s-au împotrivit toţi revoluţionarii cu eşarfe şi

cocarde şi s-a înconjurat tot Islazul cu soldaţi revoltaţi (...) şi fiindcă mergerea lui Hariton

a fost cu voia şefului său Alecu, prin urmare amândoi au avut înţelegere spre a merge

Hariton la Islaz şi a să afla faţă în ziua izbucnirii revoluţiei şi a lua instrucţie de la acei

capi ai revoluţiei, însoţindu-i până aici în Bucureşti.

Pă temeiul acestor fapte Comisia declară pă Alecu Racotă de revoluţionar şi cu

ştiinţa şi cu înţelegere cu capii revoluţiei pentru izbucnirea revoluţiei.

Aceasta se va supune la cunoştinţa Excelenţei sale domnului gheneral leitenant şi

cavaler Daninberg, comandirul Diviziei a 13-lea51

.

Căpitanul Nicolae Greceanu a fost acuzat de Comisie la 5 martie 1849 că a

săvârşit alt jurământ în calitatea postului său, (...) a urmat slujba sub acel guvern,

înălţându-se în rang de maior (...), la 13 ale trecutei luni septembrie, când armia

împărătească otomană a pornit de la mânăstirea Cotroceni să intre în capitală, numitul

s-a aflat în cazarma pihotiei în fruntea soldaţilor ce s-au împotrivit cu focul împărăteştilor

oştiri; s-a războit cu oştile împărăteşti la porunca şefului revoluţionar Golescu Radu.

Afirmaţia lui că toate acestea le-a urmat pilduindu-se de la şefii lui şi din porunca

lor nu poate să-l apere de învinovăţire pe cât el socoteşte.

Aceasta se va aduce la cunoştinţa Excelenţei, sale gheneralul Duhamel52

.

Căpitanul Scarlat Ciocârlan de la artileria miliţiei a fost acuzat de Comisie la

data de 8 martie 1849 că a depus jurământ pentru a păzi şi sprijini constituţia propusă de

guvernul revoluţionar, a slujit revoluţia şi când a intrat în ţară armia împărătească a plecat

cu artileria de sub comanda sa la Magheru, la porunca lui Tell. Scarlat Ciocârlan se apără

arătând că la întoarcerea de la Magheru a adus artileria şi escadronul în bună stare fără a

lipsi ceva, iar la 30 iunie a vrut să folosească puterea artileriei împotriva răzvrătiţilor care

intraseră în cazarmă, dar a fost oprit de polcovnicul Odobescu.

Comisia apreciază că depunerea altui jurământul şi participarea la revoluţie având

pilda şefilor săi nu-l apără de învinovăţire, iar faptul că a adus artileria şi escadronul în

bună stare fiind confirmat de polcovnicul Garbaţki, rămâne la hotărârea generalilor Liders

şi Duhamel53

.

Căpitanul Mihail Caracasidi a fost cercetat de Comisie la data de 20 aprilie

1849, fiind acuzat că a depus jurământul cerut de guvernul revoluţionar, a făcut

propagandă revoluţionară, mergând în cele din urmă cu roata sa în ajutorul acelui

revoluţionar Magheru în tabăra sa de la Câmpul lui Troian. Susţinerea lui că a urmat

exemplul şefilor şi porunca lor nu-i pot fi de ajutor. Acestea se vor aduce la cunoştinţa

generalului Şerbinski54

.

Căpitanul Ştefan Bonteş aflat în slujba miliţiei ţării a fost acuzat la 5 martie 1849

că a săvârşit alt jurământ a păzi şi sprijini, în calitatea postului său, Constituţia propusă

de acel guvern revoluţionar; a urmat în slujbă supt acel guvern în toată vremea revoluţiei;

când armia împărătească otomană a pornit din Giurgiu spre capitală şi alte părţi, numitul

Bonteş (...) a plecat cu roata de soldaţi ce era supt comanda sa la Râmnicul Vâlcei în

51Idem, Doc. nr. 107, pag. 105-107 52Idem, doc. nr. 90, pag. 89 53Idem, Doc. nr. 95, pag 92-93 54Idem, Doc. nr. 100, pag. 98



ajutorul acelui revoluţionar Magheru; (...) pentru urmările arătate pune înainte pilda şi

poruncile şefilor săi, precum şi depărtarea sa din slujbă ce i s-a făcut în cele din urmă de

către însuşi acel guvern revoluţionar, cu categorie de reacţionar.

Comisia constată că depărtarea sa din post ce i s-a făcut de acel guvern

revoluţionar nu îi poate fi de ajutor dă vreme ce şi după aceasta a urmat slujbe şi a mers

cu roata de soldaţi la Magherul.

Aceasta se va da în cunoştinţă Excelenţei sale, gheneralul Duhamel55

.

Parucicul Ahil Teohari56

, fost în slujba miliţiei pământeşti la cavalerie, a fost

cercetat la 7 martie 1849 de Comisie şi s-a constatat că: a săvârşit jurământ a păzi şi

sprijini, în calitatea postului său, acea Constituţie; a urmat în slujbă supt acel guvern în

toată vremea lui; a fost răsplătit de acel guvern pentru slujbele sale în rang de parucic; pă

când armia împărătească otomană pornise de la Giurgiu spre capitală şi alte părţi,

numitul Teohari a plecat dimpreună cu ceilalţi cu escadronul la Magherul; Ahil Teohari

arată că pentru săvârşirea nelegiuitului jurământ a avut pilda şefilor lui legitimi, iar

pentru mergerea sa la Magherul, poruncile şefilor revoluţionari.

Comisia îl declară călcător al jurământului său săvârşit către oblăduirea legitimă

şi părtaş în fapte lucrătoare în cursul revoluţiei de la început şi până la sfârşit, iar faptul

că s-a pilduit de la şefii lui şi din porunca lor nu poate să-l apere de învinovăţire pe cât

socoteşte el. Învinovăţirea sa rămâne la hotărârea excelenţiilor lor, la gheneralii Liders şi

Duhamel57

.

Parucicul Costache Urlăţeanu arestat la mânăstirea Văcăreşti, a fost cercetat de

Comisie la data de 7 martie 1849 şi aceasta a constatat că numitul a fost unul dintre

propaganţii guvernului revoluţionar în calitate de comisar extraordinar cu plata de leafă

a cărui misie era a propăvădui şi a insufla norodului ideile revoluţionare şi acea

Constituţie propusă de acel guvern. (...) A fost în relaţie de aproape cu acel revoluţionar

Nicolae Golescu dintre capii revoluţiei şi acesta l-a întrebuinţat la izbucnirea revoluţiei şi

în toate mişcările invitătoare către norod spre răzvrătire.

Comisia îl declară pă numitul parucic Costache Urtlăţeanu de părtaş în activitate

în fapte revoluţionare întru toată întinderea revoluţiei şi hotărăşte a sta la arest până când

excelenţa sa gheneralul Duhamel va hotărî pentru dânsul58

.

Parucicul Grigore Băjescu, a fost cercetat de Comisie la data de 30 martie 1849

şi a fost găsit vinovat pentru faptul că aflându-se la Olteniţa, a intrat în biserică cu

căpitanul şi soldaţii de la acea roată, cari au săvârşit jurământul, el însă nefiind de opinia

aceasta nu l-a săvârşit.

Comisia socoteşte această afirmaţie netemeinică şi meşteşugită, fiindcă intrând cu

căpitanul în biserică şi faţă aflându-se la săvârşirea jurământului, urmează să-l fi săvârşit

şi el. A venit cu polcul în capitală unde s-a aflat până la intrarea oştilor împărăteşti, dar nu

vede în asta o urmare împovărătoare în puterea postului său. Comisia nu vede îndeplinită

din parte-i legătura acelui nelegiuit jurământ cu săvârşirea de fapte împotrivitoare, ci s-a

mărginit cu simplitate în datoriile slujbei. De aceea Comisia îl declară nevinovat în

categoria faptelor revoluţionare.

Aceasta se va supune Excelenţei sale, gheneralului Duhamel59

.

Parucicul în ostafcă Grigore Vlădoianu a fost chemat în faţa Comisiei la 19

aprilie/1 mai 1849 şi acesta a constatat că mai înainte de ziua eclatării revoluţiei a fost luat

55Idem, Doc. nr. 91, pag. 90

56 Ulterior mare proprietar la Ciocăneşti- Romanaţi. 57Idem, Doc. nr. 92, pag. 90-91 58Idem, Doc. nr. 93, pag. 91 59Idem, Doc. nr. 97, pag. 94



de aici pă acei doi capi ai revoluţiei, Ioan Eliad şi Ştefan Golescu de i-au dus la Islaz,

locul reunirii complotiştilor unde, pentru întâiaşi dată a izbucnit revoluţia, (...)

Din ancheta cu nr. 103 a arestuitului popa Şapcă, unul din numiţii complotişti de

la Islaz, carele de sine a arătat cum că s-a aflat la Islaz când numitul Vlădoianu a adus cu

sine acolo pă numiţii Iliad şi Golescu. La 20 aprilie 1849, citind acturile ofiţiale comisia

nu a găsit că a fi luat numitul Vlădoianu vreun fel de împărtăşire la faptele revoluţionare,

dar la 5 iunie anul trecut 1848, cu podorojnă scoasă de la poliţie pă numele său spre a

merge la moşia dumisale, Deveselu din judeţul Romanaţi, şi cu trăsura sa cu cai de poştă

a ieşit de aici din capitală şi după drum, la al doilea sau al treilea poşte, o luat în trăsura

sa pă cei doi capi ai revoluţiei, Ioan Eliad şi Ştefan Golescu, şi prin oraşul Turnu i-au dus

la numitul sat Islaz, locul reunirii complotiştilor.

Vlădoianu spune că ar fi săvârşit din neştiinţă şi întâmplare, căci la începutul

lunii iunie fiind hotărât a pleca la zisa moşie a sa Deveselu şi numitul Golescu aflând

despre aceasta, l-a rugat să-l ducă până la Turnul, căruia i-a dat făgăduiala să-l ia, însă

să-şi scoată răvaş de drum de la Agie spre a nu li se întîmpla vreo împiedicare pe drum.

Văzând întârzierea cailor de poştă, Golescu a tocmit la 6 iunie o birjă şi a plecat cu un

prieten al său, apoi viind caii de poştă, Vlădoianu a plecat singur, seara pă lună, iar după

două-trei poşte de la Bucureşti a întâlnit pă numitul Ştefan Golescu dimpreună cu Eliad,

cu care numai atunci, pentru întâia oară a vorbit el, şi rugându-l Golescu să-i ia pe

amândoi în trăsura sa, căci îi zdruncină căruţa,

i-au şi luat şi i-au dus la Islaz.

Ajungând la Islaz, Golescu l-a tras la o

parte şi i-a zis: „fiindu-mi frică că te vei

destăinui la cinevaşi şi vom pierde tot, de aceea

nu ţi-am spus nimic; de mâine vei şti că noi toţi

câţi ne aflăm aici sântem guvernul Ţării

Româneşti şi domnul Bibescu, stăpânitorul ţării,

de nu va primi propunerile noastre, va fi izgonit

din ţară”.

Tremurând după cele auzite, a intrat cu

Golescu în bordeiul unde Eliad să aşezase la o

masă ca să citească în auzul celor ce se afla

acolo o hârtie tipărită, pe care o numea

Constituţia Ţării Româneşti.

Văzând că numiţii au voit să-l înşele a

cerut voie de la Golescu să plece de acolo;

acesta i-a dat voie dar i-a cerut să nu se înşele a

destăinui acest secret cuivaşi, căci în urmă va fi

straşnic pedepsit de acel guvern când va lua

cârma ţării. După aceasta Vlădoianu a plecat la

Craiova în trebuinţele sale particulare.

Comisia apreciază că Vlădoianu a avut

cunoştinţă că Golescu şi Eliad sunt capi ai unui

complot pentru a face revoluţie şi i-a ajutat să scape de poliţie. El se dovedeşte vinovat

întrebuinând nişte cuvinte meşteşugite fără căpătâi şi fără legătură. Birjarii şi cărăuşii nu

călătoresc în acea parte de loc pă drumul poştii, ci pă alt drum mai dă drept. Comisia

crede că poate i-a luat chiar din oraş, căci podorojna dumisale era cuprinzătoare „cu ai

dumisale‖ (deci cu mai multe persoane), iar el arătase că avea numai o slugă. Comisia

Căpitanul Pavel Zăgănescu



consideră plăsmuire şi afirmaţia că tocmai la Islaz a aflat de la Golescu cugetările acestor

complotişti. Înfricoşarea făcută de acel Golescu de a nu da taina lor pe faţă este

considerată tot plăsmuire, căci ei se declară guvern provizor şi prin urmare nu mai aveau

trebuinţă de a fi lucrurile lor secrete.

Numitul parucic Vlădoianu este declarat vinovat cu precugetare întru scăpare

acelor doi capi ai revoluţiei, Ioan Eliad şi Ştefan Golescu, din mâinile poliţiei şi ducerea

lor la locul hotărât pentru izbucnirea revoluţiei. (...)

Pentru osânda sa va hotărî generalul Duhamel, precum şi pentru faptul de a

rămâne slobod pe chezăşie spre a se căuta de boală, dar acum se află sănătos60

.

Parucicul Pavel Zăgănescu, arestat la mânăstirea Văcăreşti, a fost cercetat la data

de 20 aprilie 1849 şi Comisia a constatat că mai înainte de eclatarea revoluţiei numitul

Zăgănescu aflându-se în roata pompierilor ce era orânduită pe lângă poliţie pentru paza

oraşului de foc, a urmat slujba sa şi supt guvernul revoluţionar fără a săvârşi jurământul

cerut de acel guvern de la militari pă acea Constituţie; că de acel guvern s-a înaintat în

postul de comandir al roţii pompierilor; că la 13 septembrie în fruntea roţii pompierilor a

mers la cazarma din Dealul Spirii unde s-a întâmplat războirea acestii roţi de soldaţii cu

armia împărătească otomană.

În apărarea sa numitul Zăgănescu a spus că mergerea sa la cazarmă cu soldaţii a

urmat-o din porunca comandirului polcului, Golescu. A mai spus că războirea s-a

pricinuit din întâmplare, neştiind de unde au început întâi focurile61

, iar el nu a dat nici o

poruncă soldaţilor de a se război. Comisia aprecia că văzând că drumul de intrare în

cazarmă este poprit de oştirile otomane urma să se întoarcă în cazarmă, iar nu să

stăruiască de a intra în cazarmă cu împotrivirea trupelor împărăteşti, din care aceasta a

lui urmare s-a pricinuit războirea între trupele împărăteşti şi soldaţii pompieri.

Comisia a socotit că a greşit cu fapta sa şi a hotărât să stea în arest până ce

generalul Duhamel va hotărî pentru el, iar jurnalul întocmit de comisie s-a adus la

cunoştinţa generalului Şerbinski62

.

Praporcicul Hariton Racotă a fost cercetat de Comisie la 2 iulie 1849 şi s-a

dovedit că a luat parte activă la revoluţie şi acel guvern revoluţionar, pentru slujbe

plăcute lui, a înaintat pe numitul Racotă în rang de căpitan.

Din actul cu nr. 103 din 22 februarie 1849 al preotului Radu Şapcă din Celei

rezultă că la 9 iunie aflându-se acolo la Islaz din poruncă cu ceilalţi capi ai revoluţiei, a

venit acolo şi numitul Hariton Racotă, după care s-a întors apoi şi peste 6 zile a venit cu

al său escadron după dânşii la Craiova şi i-au însoţit de acolo până aici în capitală.

Din actul cu nr. 125 din 10 martie al protopopului Hristea din oraşul Ruşii de Vede

rezultă că la 12 iunie 1848 căpitanul Alecu Racotă cu escadronul său şi cu fratele său

Hariton au înălţat în acel oraş steagurile tricolore, iar a doua zi, duminică, la sfeştanie,

Hariton a citit Constituţia proclamată.

Din actul cu nr. 81 din 9 februarie 1849 al lui Gheorghe Brânză rezultă că fraţii

Racotă au numit ocârmuitor în judeţ pă un Constantinescu şi au plecat îndată în acea zi la

Craiova. Din actul cu nr. 234 din 2 iulie 1849 al lui Alecu Racotă rezultă că el nu a fost la

Islaz, ci fratele său Hariton, poftit de domnul Pleşoianu. La porunca din 11 iunie a

Dejurstvei Hariton a pregătit divizionul pentru a pleca la Bucureşti, iar la 13 iunie a primit

altă poruncă să meargă în grabă la Craiova spre ajutor.

60Idem, Doc. nr. 99, pag. 96-98 61Comisia a falsificat cu intenţie acest document: Zăgănescu nu putea să spună că nu ştie de unde au început focurile; ostaşii

săi mergeau să dea onorul trupelor otomane la sosirea în cazarma destinată cazării lor, aveau armele neîncărcate şi nu aveau

motiv să deschidă focul. 62Documente ..., doc. nr. 101, pag. 99



Comisia a luat în băgare de seamă şi răspunsurile numitului Hariton din care a

reţinut că acesta a mers la 9 iunie la Islaz cu voia fratelui său, sub comanda căruia se afla,

a fost invitat de către căpitanul Pleşoianu la nunta unui unterofiţer din comanda sa, dar

când a ajuns a găsit pe căpitanul Tell, Iliad, Golescu şi alţii gata de plecare, cu trăsurile în

curte şi i-au zis că a venit prea târziu, iar ei pleacă la bâlciul de la Caracal. S-a despărţit de

ei şi pe drum a aflat că acei adunaţi acolo s-au ridicat la revoluţie. Această ştire a

raportat-o comandirului său, căpitanul Alecu Racotă. A urmat deplasarea spre Bucureşti,

întoarcerea spre Craiova şi de acolo la Bucureşti, cum s-a arătat mai înainte.

Comisia consideră că fraţii Racotă au fost înţeleşi pentru a da răspunsuri

meşteşugite, că amîndoi fraţii au avut înţelegere spre a merge acolo la Islaz şi a se afla

faţă în ziua izbucnirii revoluţiei şi a lua instrucţii de la aceşti capi ai revoluţiei, precum

aceasta se vede chiar din ducerea lui Hariton cu divizionul la Craiova, unde erau adunaţi

acei capi ai revoluţiei, însoţindu-i şi până aici în Bucureşti, urmare împotriva poruncii

Dejurstvei de a se întoarce înapoi la punctul garnizoanei, pentru care slujbe s-au răsplătit

amândoi de către acel guvern revoluţionar cu înaintare în ranguri. Comisia îl declară pe

Hariton Racotă revoluţionar cu ştiinţă şi înţelegere cu capii revoluţiei şi supune

documentul la cunoştinţa generalului locotenent şi cavaler Daninberg, comandirul Diviziei

a 13-a63

.

Praporicul Nicolae Paraschivescu a fost cercetat de Comisie la 7 martie 1849 şi

s-a constatat că el a făcut jurământ pentru Constituţia impusă de revoluţionari şi a fost în

favoarea capilor revoluţiei proclamată la 9 iunie la Islaz în judeţul Romanaţi. A urmat în

slujbă supt acel guvern revoluţionar în tot cursul revoluţiei, până la sfârşit şi a fost

răsplătit pentru slujbele sale cu înaintarea în grad de parucic. El spune Comisiei că a

urmat pilda şefilor săi şi porunca lor, dar Comisia îl declară călcător al jurământului său

legitim şi cu activitate în complotul revoluţiei până a nu izbucni cât şi după aceea, până la

sfârşit şi hotărăşte a sta la arest până se vor hotărî cele de cuviinţă.

Învinovăţirea lui rămâne la hotărârea generalilor Liders şi Duhamel, iar cele

constatate se vor aduce la cunoştinţa generaului Liders64

.

Praporicul Scarlat Voinescu arestuit la mânăstirea Văcăreşti, a fost cercetat de

Comisie la 15 iunie 1849. El a fost orânduit de guvernul revoluţionar cârmuitor la judeţul

Buzău. A prezidat clubul revoluţionarilor din oraşul Buzău, a săvârşit arderea

Regulamentului în acest oraş. Rămâne dovedit că praporgicul Scarlat Voinescu a luat parte

la faptele revoluţionare, scopul cluburilor revoluţionare fiind acela de a revolta şi exalta

duhurile. Pentru aceste motive Comisia declară pă numitul praporcicul Scarlat Voinescu dă

revoluţionar dintre cei mai însemnaţi, iar documentele Comisiei vor fi supuse cunoştinţei

generalului Duhamel65

.

Ost feltvebel Ion Dascălu aflat în slujba miliţiei la roata 1 din Polcul nr. 3,

roată având garnizoană la Caracal, a fost arestuit la mânăstirea Văcăreşti şi a fost cercetat

de Comisie la data de 25 iunie 1849 fiindcă a uneltit complot între soldaţi ca să-i

răzvrătească spre a merge în tabăra Magherului. Raportul făcut într-această pricină de

căpitanul roţii Boboc către desfiinţata cinstita Căimăcămie supt nr. 106 din 20 septembrie

anul trecut 1848 s-au văzut cuprinzător: „Numitul Ion Dascălu, fiind feltvebel al roţii şi

înaintat în grad de ofiţer de către guvernul revoluţionar, în unire cu Ioan Bunescu ce era

în acea vreme subcârmuitor la Islaz, spre a putea izbuti la scopul lor de a-i trage atât pă

cei din punt şi cei de la picheturi soldaţi ca să meargă cu dânşii în tabăra Magherului

63Idem, Doc. nr. 106, pag. 103-105 64Idem, Doc. nr. 96, pag. 91-92 65Idem, Doc. nr. 104, pag. 101



spre a înainta apoi cu toţii asupra împărăteştilor oştiri turceşti, a făcut feluri de intrigi

între soldaţi, invitându-i asupra-i ca să-l lege, cu cuvânt că el a hotărît să fugă şi să-i lase

pă în mâinile turcilor. (...) Văzând el, căpitanul Boboc, că tâlhăreasca lor faptă înainta zi

de zi, a arestuit pă numitul Ioan Dascălu şi l-a trimis în bună pază la dumnealui

cârmuitorul legiuit spre a-l înainta la cinstita Căimăcămie şi celelalte”.

Ion Dascălu a tăgăduit, dar Comisia consideră că raportul comandirului roţii este

doveditor. Au fost chemaţi soldaţi şi li s-a citit raportul comandirului, iar ei au spus cu

graiurile lor că este adevărat întocmai.

Ion Dascălu a dat răspuns în scris că nu cunoaşte pă acei soldaţi (...) căci el a

slujit în acea roată de la mai până în septembrie anul 1848 şi acei soldaţi erau împărţiţi

pe la picheturi şi el în ucenie nu avea decât vreo 20 de recruţi.

Comisia invocă pravila ţării care legiueşte: cărţile publice au mai multă credinţă

decât cele particulare, astfel că declară pă numitul Ion Dascălu, fostul feltvebel în slujba

miliţiei, dă vinovat în categoria faptelor revoluţionare şi hotărăşte a sta arestat până ce

generlul Duhamel va hotărî pentru dânsul, iar cele constatate vor fi aduse la cunoştinţa

generalului locotenent Daninberg, comandirul Diviziei a 13-a66

*

Din documentele publicate rezultă că locuitorii judeţului Romanaţi au participat cu

însufleţire la revoluţia care a schimbat din temelii orânduirea socială. Lupta lor nu a fost

zadarnică, deşi marile imperii au înfrânt pentru scurt timp voința poporului dornic de

emancipare socială și națională, reprimând revoluția şi instaurând ocupaţia militară în

Principate: ocupaţia rusă şi otomană (1848-1851), ocupaţia rusă (1853-1854) şi ocupaţia

austriacă (1854-1857)67

. Istoria însă și-a urmat cursul, confirmând cuvintele adresate de

guvernul provizoriu cetăţenilor oraşului Caracal prin scrisoarea trimisă înainte de a intra în

oraş,68

poporul român înfăptuind alte evenimente de importanţă deosebită pentru istoria sa:

Unirea Principatelor sub un singur domnitor, cucerirea cu arma în mână a Independenţei

de stat a României şi înfăptuirea Unirii tuturor provinciilor locuite de români într-un

singur stat, eveniment istoric al cărui centenar va fi sărbătorit în acest an la 1 decembrie.

66Idem, Doc. nr. 105, pag. 102-103 67 Comisia română de istorie militară; Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară: ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN, Editura militară, Bucureşti, 1987, p. 327 68 Membrii guvernului provizoriu Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell, Nicolae Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă au adresat o scrisoare cetăţenilor oraşului Caracal, pe care Ziarul Romanaţul a publicat-o în numărul său din 30 octombrie 1941, în articolul Caracalul de altădată semnat de locotenent-colonelul Al. D. Theodorian:

Cetăţeni caracaleni! Primii coloni care au venit din Roma spre a repopula Dacia fură stabiliţi în acest district, care conservă încă numele de Romanaţi (născuţi la Roma). (...)

Cetăţeni caracaleni! A fost rezervat judeţului vostru de a vedea ridicându-se primul stindard al mântuirei române şi de a se proclama

drepturi care mai curând sau mai târziu vor salva România.

Fraţii voştri care sunt înaintea porţilor oraşului vostru au abandonat averi, carieră, prerogative, drepturi, viitorul copiilor lor şi s-au consacrat crucei pe care au ridicat-o şi învierii în numele Mântuitorului lumei.

Mişcarea ce s-a făcut în judeţul vostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra paginile sale cu devotamentul

acestor demni descendenţi ai Romanaţilor. Onoare oraşului vostru dacă vă veţi grăbi a imita exemplul fraţilor voştri de a înţelege adevărurile manifestate în

numele poporului român prin Proclamaţia* pe care v-o alăturăm.

Mâine vom fi în braţele voastre spre a vă da sărutarea frăţească şi pentru a sărbători împreună manifestaţia principiilor care au găsit ospita-litatea pe pământul vostru dacic. De la voi vor răspândi seminţele lor fecunde în toată România şi vor da fructe în viitor. * Proclamaţia a fost publicată în nr. 6 (36) din iunie 2018 al revistei Memoria Oltului şi Romanaţilor, pag. 87-88, iar originalul a fost fotocopiat pe coperta 3 a revistei.



Participarea celor mai importanţi clerici din judeţele Olt şi Romanaţi

la luptele naţionale ale românilor (II)

Dan Dumitru Anastasescu

Preotul Radu Șapcă din Celei, Romanați

În anul 179569

, iar după alții în anul 180070

se năștea în casa sărăcăcioasă a preotului

Tudor Șapcă din Celeiul Romanaților viitorul fruntaş revoluționar Radu Șapcă, considerat

cel mai important revoluționar al vremii. Acesta a făcut parte din categoria preoților

grămătici71

, adică fără școală teologică, din județul Romanați, învățând să scrie și să

citească de pe cărțile de ritual din biserica

tatălui său pe care o frecventa încă din anii

copilăriei. În 1818, după ce învățase toate

tainele teologiei, a fost hirotonit preot pe

seama Bisericii Sfântul Nicolae din satul

de clăcași Racovița de Preasfințitul

Episcop Galaction al Râmnicului - Noului

Severin, iar în 1835, a fost transferat la

biserica din satul natal, Celei72

.

După mai multe surse73

se pare că a

fost mult timp și învățător în satul natal, iar

mai apoi, începând cu anul 1845, este

întâlnit cu funcția de subrevizor școlar în

plasa Oltul de Jos, din acest lucru reiese

faptul că preotul Radu Șapcă, chiar dacă

nu absolvise vreo școală importantă a

vremii, reușise în scurt timp să

dobândească numeroase învățături

cărturărești pentru aceste dregătorii. Bun

cuvântător și apropiat al țărănimii, dar și al

intelectualilor revoluționari din vremea sa,

preotul și dascălul Radu Șapcă a fost ales

de fruntașii pașoptiști să pregătească marea

adunare națională de la Islaz și să citească,

la 9 iunie 1848, rugăciunea de

binecuvântare a steagurilor revoluționare,

rugăciune compusă chiar de el, aceasta

devenind un important document al

Revoluției74

. Împreună cu clericii

Gheorghe și Oprea, despre care vom vorbi

în paginile următoare, marele nostru erou a pregătit o masă cu 12 sfeșnice și a oficiat

slujba sfeștaniei, stropind cu apă sfințită mulțimea prezentă și steagurile revoluționare. În

69

Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia la luptele sociale și naționale ale poporului român (secolele XIX și XX), Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2010, p. 63

70 Pr. Em. Păsculescu-Orlea, Câteva lămuriri cu privire la Popa Șapcă, în Mitropolia Olteniei, Nr. 11-12,

An XV (1963), p. 908 71

Pr. Sergiu Grigorie Popescu, op. cit., p. 63 72

Ibidem 73

Ibidem 74

Ibidem, p. 64

Preotul Radu Şapcă, fruntaş al revoluţiei

de la 1848 şi iscălitura sa: ,,Radu ereu

Şapcă”



loc de apolisul de final, după chemarea celor robiți la înviere, prin citirea paremiei de la

Iezechiel, preotul Radu Șapcă a încheiat cu o frumoasă rugăciune compusă chiar de el75

,

după cum urmează: Doamne! Fiul Tău unic a fost trimis de Tine ca să se jertfească

pentru mântuirea oamenilor. În iubirea Sa, el ajunse anatema, pentru ca să sfințească

muncă săracului. Ajunse pradă morții pentru ca să dea viață și libertate oamenilor. Tu

ești același Dumnezeu; biruința și libertatea sunt în mâinile tale; izbăvește și mântuie pe

tot omul care suferă; ridică și însuflețește pe acest popor care moare; Scapă-l de

abuzurile care se fac cu așezămintele și chiar cu virtuțile sale; izbăvește-l de abuzul clăcii,

de ticăloasă iobăgie, pe care n-au cunoscut-o părinții noștri, de podvada drumurilor și a

șoselelor, de aceste munci ale faraonilor, de orice prigonire, de orice silnicie și de toată

nedreptatea. Redă-i timpul și locul cu care tu ai înzestrat pe om; fă-l să se bucure de

roadele muncii sale.

Mângâie Doamne,

pe acest popor zdrobit de

suferință, scoală-Te și fă

știut lumii că ești

Dumnezeul celor harnici

și al cărui om se apropie

de ține prin muncă,

singură rugăciune pe

care Tu o binecuvintezi și

o asculți. Arată că ești

tatăl sărmanilor, al

orfanilor și al văduvelor,

mângâietorul celor

asupriți. Noi numai

numele Tău îl chemăm și

nu cerem ca lege decât

numai Evanghelia Ta.

Fiul Tău a făgăduit celor asupriți dreptate, celor flămânzi pâine, celor deznădăjduiți,

mângâiere. Redă copiilor Tăi bunurile și pâinea lor, după dreptatea Ta. Duhul Tău de

mângâiere și dreptate să le lumineze sufletele.

Bucurându-ne de lumina Ta, de iubirea Ta, de dreptatea Ta și de puterea Ta, te vom

slăvi de trei ori Sfinte; căci ale Tale sunt stăpânirea și puterea și slavă, ale Tatălui și

Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!76

În bordeiul său sărăcăcios din Celei au poposit în noaptea de 9 iunie 1848, marile

personalități ale Revoluției pașoptiste; aici, Guvernul provizoriu de la Islaz, avea să

redacteze adresa către domnitorul Bibescu, primul semnatar fiind chiar prezbiterul Radu

Șapcă. Câteva zile mai târziu, deoarece era considerat neștiutor de carte, popa Radu Șapcă

este exclus din lista cu membrii Guvernului, locul său fiind luat de mitropolitul Neofit al

Țării Românești77

. Pentru că nu a urmărit interesele personale, ci pe cele ale țării și

neamului, după excluderea sa din Guvernul provizoriu, preotul Radu Șapcă a fost numit

năstavnic al Mânăstirii Sadova.

75

Ibidem 76

† Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă . . . ., pp. 53-54 77

Pr. Constantin I. Gheorghe, Chipuri de legendă din trecutul de lumină, de jertfă și de biruință al neamului, Ed. Revistei Biserica Luptătoare, Ipotești-Olt, 1941, p. 15

O scrisoare din 1866 semnată de ,,Superior preotu’ Şapcă”



După ce forțele inamice au înăbușit Revoluția pașoptistă, Radu Șapcă a fost arestat,

în ziua de 6 octombrie 1848 și trimis în arestul Mitropoliei din capitala țării. În data de 29

octombrie a. c., popa Șapcă a fost predat generalului rus Danilevski și ținut în arest la

Mânăstirea Văcărești. Astfel, la 9 martie 1849, Comisia îl judecă pe popa Șapcă,

declarândul: unul dintre cei dintâi întreprinzători în timpul revoluției . . . preot cu capii

revoluției de la Izlaz, unde întâiași dată a izbucnit revoluția . . .78

, numele său fiind

prezent pe lista anume de individele a se depărta din Principate79

. Cu toate acestea, la 6

iunie 1849, conform firmanului turcesc, printre capii Revoluției exilați din țară, se număra

și vrednicul slujitor din Celeiul Romanaților. Astfel, la 8 iulie 1849, popa Șapcă este exilat

din Țara Românească; timp de șase ani a avut de suferit diferite prigoniri și umilințe la

Istanbul și la Brusa, pentru ca în 1855 să i se permită revenirea în țară.

După ce sosește în țară, preotul Radu Șapcă este numit curator la Mănăstirea

Hotărani de lângă Caracal datorită înlocuirii egumenilor greci cu cei autohtoni. Aici,

marele cap revoluționar întocmește inventarul posesiunilor mânăstirii (2 moșii întinse, o

pădure mare, 2 vii și o moară) și face ștatele de salarii ale personalului mânăstirii. Această

mănăstire, deși era considerată o așezare monastică mare, nu avea decât un viețuitor,

ecleziarhul80

.

Prin această nouă numire, la termenul de curator la Mânăstirii Hotărani, preotul

Radu Șapcă devine curator civil la Mânăstirea Cozia81

, se definește mai bine rolul lui popa

Șapcă în fruntea celor două așezăminte monahale. Acesta nu era nici stareț la vreuna din

mânăstirile menționate mai sus, nici egumen, numirea în această funcție trebuind să vină

de la autoritățile bisericești centrale: Episcopia Râmnicului - Noului Severin sau

Mitropolia Ungrovlahiei. Deci, dregătoria de curator era o funcție civilă, pur

administrativă, iar nu de conducere religioasă82

.

La 30 mai 1867, Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, a hotărât să transfere,

în interesul serviciului, pe preotul Radu Șapcă de la Mânăstirea Cozia în postul de

superior al Mânăstirii Brâncoveni, județul Romanați83

. Acesta urma să înlocuiască pe

arhimandritul Pimen care venea în locul său la Cozia. La această mănăstire, marele erou

revoluționar din 1848, își va da și obștescul sfârșit, la anul 1876, fiind înhumat în

pridvorul mânăstirii.

În concluzie, popa Șapcă poate fi considerat un model de slujire eclesiastică și

socială deopotrivă, un mare luptător pentru drepturile și libertățile contemporanilor săi, o

personalitate a Bisericii Românești, dar și a neamului nostru84

, a cărui amintire continuă să

dăinuie până astăzi prin frumoasa baladă, care mai răsună și astăzi în zona județului

Romanați.

Conținutul baladei este următorul:

78

Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 64 79

Ibidem 80

† Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă . . . ., p. 93 81

† Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului și Argeșului, Un pașoptist de seamă, preotul Radu Șapcă, Ed. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu - Vâlcea, 1988, p. 227

82 Ibidem

83 Ibidem

84 Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., pp. 64-65



Muriei și duriei,

Cam pă calea Dunării,

Unde-i pasul murgului

Și taina haiducului.

Mititel focșor se vede,

E făcut pă iarbă verde.

Mititel și potolit

De mulți haiduci ocolit,

Toți haiducii codrului

Și pandurii locului.

Popa Șapcă le vorbea:

-Ascultați voinici încoace

Eu pe cruce m-am jurat

Că nu e nici un păcat

Să nu mai văd om sărac,

Pe boieri să-i judecați,

Pe țărani să-i ajutați

Că boierii ne muncește

Și turcii ne jecmănește.

Dar voinicii ce făcea?

Care pân munți că fugea,

La stână se ascundea,

Și haiduci-i urmărea,

Unde boieri că-mi găsea,

Pe palme mi-i cunoștea,

Nu sunt palme țărănești,

Ci sunt palme boierești,

Popa Șapcă ce-mi făcea?

Cu pandurii-aluturea,

De parele-i scutura

Vaci și oi că-mi cumpăra,

Fetele le mărita,

Vaci și oi zestre le da.

Dară turcii ce-mi făcea?

Când așa că-mi auzea,

Sultanu se supăra

Pă Popa Șapcă mi-l prindea,

Mi-l prindea, mi-l aresta

La temniță mi-l băga

Dar poporu‟ că-mi striga

Dați afar pă Popa Șapcă

C-a scăpat lumea de clacă,

Multe-n lume ne-a făcut

Pe țărani i-a dezrobit.85

85

† Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă . . . ., pp. 115-117

Ziarul Vremea din 14 decembrie 1930

vorbeşte despre iniţiativa realizării unui

monument la Caracal închinat preoţilor

romanaţeni Popa Stoica şi Popa Şapcă.

Preşedintele comitetului era viitorul

mitropolit al Olteniei Nifon Criveanu



Despre moşiile Frăsinet şi Vlădila Marin Petran-Vlădila

Pământul rodnic, vegetaţia, bogăţia şi varietatea vânatului, existenţa unui curs de

apă cu lacuri bogate în peşte, au constituit bogăţii naturale, şi au fost condiţii care au

favorizat apariţia din timpuri îndepărtate a unei vieţi înfloritoare, pentru cultivatori şi

crescători de animale. După ocupaţia romană, sec. II (106), d.H., alături de coloniştii

romani, locuitorii noştrii, daci, au continuat să trăiască pe vechea lor aşezare a satului,

situat între calea ferată şi DN 54. Aici au fost descoperite urme de aşezări umane,

aparţinând perioadei paleolitice. Cele două Villa rustica, construcţii cu caracter specific,

erau ale unor mari proprietari de pământuri, ridicate pe latifundiile lor. O villa rustica se

afla în apropriere de drumul roman (în spatele cabinei C.F.R.), şi alta lângă fostul C.A.P..

Moşiile Vlădila şi Frăsinet, (denumiri date de la prima atestare documentară) erau diferite

ca întindere. Moşia Vlădila, se învecina cu hotarele: Devesel, Redea, Rotunda şi Studina

iar moşia Frăsinet îşi avea hotarele de la Stoeneşti, Gostavătu, Slăveni, Băbiciu, Scărişoara

şi până la piatra de hotar a Studiniţei. Documentele mai menţionează un anume boier din

Brâncoveni pe nume Harvat cu pământ pe moşia Vlădila, înaintea lui boier Vlădilă.

Pe lângă localnici, de la atestarea documentară şi până la reforma lui Cuza, au avut

pământ pe cele două moşii Mănăstirile Cozia şi Govora. Documentele vremii, amintesc

pentru prima dată de moşia Frăsinet, danie a domnitorului Vintilă Vodă din Slatina,

Episcopiei Râmnic. În timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai mulţi boieri printre care şi

boierii Buzeşti, se plângeau domnului că Radu fiul lui Aldea din Vlădila stăpâneşte fără

drept satul Vlădila cu moşia sa. Actele de cancelarie ale M-rii Cozia menţionează moşiile

Frăsinet şi Vlădila pentru secolele XVI, XVII, XVIII şi până la reforma lui Cuza. Alte

informaţii despre cele două moşii spun: ,,şi iar a cumpărat domnia mea moşie lângă

hotarul lui Vlădilă” ,-a domnitorului Radu Paisie (1535-1545), alta, dania vornicului

Danciu din Brâncoveni (tatăl lui Matei Basarab) pentru Alexie din Vlădila, ,,lac, branişte,

pădure... şi din tot hotarul‟‟, pentru servicii cu vărsare de sânge.

La 1598, 23 mai, Mihai Viteazul împroprietăreşte pe acelaşi Alexie din Vlădila

cu pământ din cele două moşii. Însuşi Mihai Viteazul stăpânea 23 de sate din Romanaţi,

între care sunt amintite moşiile

Frăsinetul de Sus, Frăsinetul de Jos

şi Vlădila, ,,de când era ban al

Craiovei‖. În 1615, o fată din flori a

lui Mihai Viteazul cheamă în

judecată pe urmaşii lui Mihai

înaintea domnitorului Alexandru

Iliaş, pentru nişte moşii din

Romanaţi printre care şi Frăsinet,

dăruite în septembrie 1597

,,doamnei Teodorei‟‟, mama

voievodului, rămânând ca după

moartea ei să treacă asupra acelei

fete. Hrisovul fu judecat ca fals de

boierii de pe atunci, moşia rămânând

celeilalte fete a domnitorului pe Hotărnicia moşiei Vlădila din Romanaţi



nume Florica, născută din căsătorie şi măritată cu un om mai influent, Preda Floricioiu din

Greci.

În secolul următor (al XVII-lea), sunt menţionaţi în documente cu pământ mai

mult: Filaret Brătăşanu, Coidan, Stanciu, Barbu, Farmac, popa Stoica, Tujne, Stan, Stănilă,

Aldea, Stoian, Dumitru Mâncul. Averile boierilor Brâncoveni, pe lângă sate de

rumâni, sălaşe de ţigani, munţii acoperiţi cu păduri, vii, heleştee cu peşte, mori, prisăci,

stupine, târguri, cârciumi pentru desfacerea rachiului şi vinului, turme de oi, cirezi de vaci,

boi, bivoli, herghelii de cai, conace cuprindeau şi moşia Frăsinet.

După moartea lui Constantin Brâncoveanu, Oltenia este ocupată de habsburgi. O

parte din averea lui Brâncoveanu a fost luată în mod abuziv în stăpânire de către o seamă

de imperiali care şi-au făcut din aceasta venituri frumoase cât timp au rămas în Oltenia.

Pământul îl cultivau cu: orz, grâu, ovăs, mei, secară, dughie, linte, in, cânepă. În prima

jumătate a sec. al-XVIII-lea, pentru ţăranii dependenţi numiţi ,,rumâni‖, zilele de clacă

erau de 3 zile, în următorii ani au crescut la 6 zile pe an, ajungând la 1744 la 12 zile an.

Clăcaşul care avea oi, trebuia să dea brânză sau bani boierului după învoială. De la 25

martie (Blagoveştenie) şi până la 23 apr. (Sf. Gheorghe), perioadă în care păşteau oile

dădea câte un miel şi un taler. Tot în secolul XVIII, din neamul Jienilor, Radu Jianu-

străbunicul haiducului Iancu Jianu, a cumpărat pământ pe moşia Vlădila între anii 1710-

1716. Achiziţii de pământ în hotarul moşiei Vlădila sunt făcute şi de Hagi Voicu Jianu-

frate cu străbunicul haiducului, o treime din hotarul moşiei Vlădila, care aparţinuseră lui

Filaret Brătăşanu şi verilor săi, ne spune un zapis din 1757.

Iancu Jianu-cel bătrân, frate cu Amza-bunicul haiducului, printr-o dispută pentru

moştenirea averii părinteşti, îi revine moşia Vlădila şi Redea cu 14 suflete de ţigani, în

ianuarie 1764. Într-o altă dispută, Gheorghe Jianu, văr cu Grigore Jianu-bunicul

haiducului, înaintează o plângere către domnitorul Mihai Şuţu, în 1792, că averea

moştenită de vărul său Grigore, ,,nu să potriveşte‟‟ cu moşia Redea şi Vlădila. După mai

multe judecăţi, la 6 octombrie 1793, între cei doi veri se încheie o înţelegere. Pentru

moşiile stăpânite pe nedrept timp de 15 ani, Grigore îi datora vărului său Gheorghe, suma

de 800 taleri şi moşiile Vlădila şi Grădinile.

Articolele Regulamentului Organic, reglementau noul regim agrar care avantaja

boierimea şi i-a împărţit pe clăcaşi în 3 categorii. La 29 octombrie 1831, iau în arendă

moşia Vlădila, Constantin Varlam şi Alexandru polcovnicul din Caracal. Perioada domniei

lui Cuza, a adus reforme în toate domeniile. Odată cu acestea, moşiile Mănăstirilor Cozia

şi Govora au trecut în proprietatea statului. Împroprietărirea clăcaşilor din Vlădila s-a făcut

pe fosta moşie a M-rii Cozia pe categorii : cu 4 boi, cu 2 boi, cu braţele adică fruntaşi,

mijlocaşi şi pălmaşi.

Ţăranii fruntaşi cu 4 vite de muncă au fost împroprietăriţi : Anghel Stan, Rusan

Ghena, Petcu Anghel, Paţa Ghena, Mihai Sfetan, Marin Ceocea, Pârvan Vârban, Marin

Bursucu, Barbu Dobre, Ilie Nenu, Pene Pârvan, Gh. Mândreanu, Ştefan Doncu etc. Prin

Legea Rurală din 1864 au fost împroprietăriţi 31 fruntaşi, 67 mijlocaşi şi 54 de pălmaşi.

Conacul M-rii Govora a fost situat între cele două păduri iar conacul M-rii Cozia a fost în

vatra satului Sârbi.

Referitor la delimitarea făcută de ,, inginerii hotarnici‘‘ Ştefan Dumitrescu şi Nică

Barbu Locusteanu, la 20 ianuarie 1866 în prezenţa delegatului Comunal, locuitorii satului

au fost nemulţumiţi că li s-a dat mai puţin cu 182 pogoane.

În secolul XIX, apar alţi proprietari şi arendaşi ai moşiilor Frăsinet şi Vlădila. Prin

adresa nr. 6705/1863, 26 august, Ştefan Jianu-nepot de frate haiducului, cere Districtului

Romanaţi, delimitarea moşiei Pârliţi numită şi Vlădila. Dealtfel Ştefan Jianu (n.1806), este



amintit în numeroase acte de cumpărare-vânzare începând din 1846 şi până la data morţii

1875. Cea mai însemnată proprietară din secolul al-XIX-lea, pe moşiile comunei Vlădila, a

fost Eufrosina (Frosa) Cârjeu, care a deţinut suprafeţe mari de pământ moştenite de la tatăl

său. Din 1860, moşia stăpânită de fiica lui Hagi Ştefu, trece în proprietatea Eufrosinei,

numărând 839 de pogoane. Doamna Cârjeu dă dotă la 1874, ficei sale Elena de 21 ani,

căsătorită cu Nicolae Abramovici 35 ani, din Craiova, ¼ din moşie şi încă 3500 galbeni.

Ca să plătească dobânda la galbeni, Eufrosina mai dă 160 pogane pământ, ginerelui său.

Un alt proprietar de pământ a foat Costache Apostolescu. Dar problemele vieţii

agrare devenind foarte tensionate, au izbucnit răscoale, în 1888 şi 1907.

Despre arendaşii moşiilor Vlădila, aflăm din documente că au fost: Cernătescu,

Stăncescu, Simionescu, Ţăţulescu şi M.N. Delcescu, D.C.Popescu din Caracal. Arendaşul

Simionescu a locuit în Vlădila apoi la Dobrosloveni. Ţăţulescu a fost căsătorit cu o fată

din neamul Fotescu. M.N. Delcescu, a arendat moşia şi conacul M-rii Cozia de la 1897-

1913, proprietatea statului. Locuind în satul Sârbi, arendaşul pe lângă magazii, pătule,

grajduri, a mai avut cazan de ţuică şi cârciumă.

Reforma agrară din 1921 a nemulţumit ţărănimea, pierzâdu-şi pământul prin

fărâmiţarea prin moştenire, creşterea taxelor şi impozitelor şi scăderea preţurilor cu o

agricultură cu mijloace rudimentare. Primăria comunei Vlădila scoate la licitaţie un număr

de 6 loturi de folosinţă şi terenuri de vatră situate pe raza comunei Traianu, la 15 sept.

1936. Comuna Traianu a avut delimitarea în ianuarie 1893 pe moşia Frăsinet. În ianuarie

1893, a fost denumit –cătunul moşia Frăsinetu comuna Vlădila, 1893-sept. cătunul

Hotărasca comuna Vlădila iar în 1894-cătunul Traian, comuna Vlădila. Pămâtul Şcolii, ce

urma a servi la practica elevilor, era la începutul sec. XX lângă calea ferată. În realitate el

era ,,muncit‖ de primarul de atunci. Învăţătorii au făcut o plângere că ,,de pe venitul

pământului şcolii se putea face o şcoală nouă şi frumoasă‖ (1911).

Anul 1937, 26 februarie, aduce împroprietărirea a 64 de locuitori din cele 164 ha

,,date din moşia Frăsinet‘‘. Proprietarii cu suprafeţe mai mari de pământ au fost : Ion

Rusan, Petrache Rusan, Gheorghe Ozunu, Petrache Ulmamei, Nicolae Popescu,

Haralambie Popescu, Ecaterina Neagu Rusan, colonel Vlădoianu, Sabina Rusan, Alexie

Rusan. Cei mai sus numiţi se vor bucura de ,,agoniseala de-o viaţă‘‘ până la expropriere,

în martie1949, când averea mobilă şi imobilă a fost trecută în proprietatea statului la –

Direcţia Gospodăriilor de Stat.

Popescu Floarea şi Alexie Rusan au fost închişi ,,pentru neachitarea cotelor‖ .

Împreună cu altă categorie de ,,chiaburi‖ consideraţi de regimul comunist, la 15 iunie 1955

au fost deposedaţi de pământ: Bădescu Dumitru, Constantin Tudor, Dobre Gh. Ion,

Cristescu N. Vasile, Marin I.D. Marin, Mincu N. Ion, Nine T. Gh., Olteanu I. Maria,

Georgescu Ştefan, Rădulescu Gh., Sfetan St. Ion, Tudor P. Petre, Tudor P. Andrei,

Ulmamei Tudor, Ulmamei Petre, Venea Vasile, Ozunu Gh., Toma Răducanu.

Ţăranii au fost afectaţi, pierzându-şi pământul, au fost nevoiţi să ia drumul

oraşului angajându-se în fabrici, uzine, şantiere etc.

După 1989, ţăranilor noştri li s-a restituit proprietatea pământului cofiscat prin

colectivizare. În lipsa inventarului agricol, a îngrăşămintelor, a sistemului de irigaţii, mulţi

dintre săteni au fost nevoiţi să-şi vândă pământul pe nimic.

Mai nou, de la 1 ianuarie 2014, conform Tratatului de Aderare la Uniunea

Europeană, străinii au dreptul să cumpere pământ în ţara noastră.



Erori care schimbă istoria

Ilie Dumitru

Se poate întâmpla ca, de-a lungul secolelor, un sat menţionat în documente să

dispară din documente din diferite cauze.

Am întâlnit şi situaţii când un sat să

fie considerat dispărut, dar vatra sa să

continue a exista sub o altă denumire,

apărută dintr-o eroare. Acesta este cazul

satului Şerbăneşti care era aşezat la nord de

oraşul Slatina, vecin de moşie cu satul

Cireaşovu.

Dar care să fie satul actual,

continuator al satului de moşteni numit în

documente vechi Şerbăneşti: Proaspeţi,

Linia din Vale sau Pietrişu?! Proaspeţi este

sat nou apărut după 1864, format din

împroprietăriţi pe moşia mânăstirească de la

Cireaşovu; de fapt, ei s-au strămutat de

acolo, sunt, la origine, cireşoveni, aşezaţi în

lunca Oltului. Rămâneau celelalte două sate:

Linia din Vale şi Pietrişu, ca posibile

continuatoare ale Şerbăneştiului.

Satul Şerbăneşti este menţionat în documentul din 23 iulie 1512/1513, când se

face hotărnicia moşiei Cireaşovu. După obicei, la hotărnicie sunt prezenţi reprezentanţi ai

localităţilor învecinate : ,,Şi la satul Cireaşovu Călugăreni şi Măricini au ales pe aceştia:

Jupân Cazan din Cireaşovu de Sus, Jupân Boica din Şerbăneşti şi din Slatina, Jupân

Ciocârlie... Radu fiul lui Fete din Şerbăneşti.... Şi am aflat hotarul Cireaşovului pe vechiul

hotar începand de la hotarul Şerbăneştilor trece Oltul la capul Ostrovului...trece pârâul şi

cade în baltă şi desparte hotarul cu Căneştii şi desparte hotarul cu Drenoviţa.... şi

desparte hotarul Străhareţiului şi cade în Pârâul Femeii. „‘¹

Satul Căneşti, menţionat în

document, poartă astaăzi numele de Arceşti,

iar Drenoviţa este Dranovăţul actual.

Am fost profesor la Şcoala Proaspeţi

timp de şase ani, începând cu întâi

septembrie 1964. Cunosc bine locurile.

Toamna culegeam cu elevii porumbul

ceapeului în lunca Oltului şi elevii mei îmi

arătau Ostrovul. Astăzi Ostrovul este

acoperit de apele lacului de acumulare.

Singura urmă a acelui hotar din

1512, care a mai rămas, este uliţa din faţa

Şcolii Proaspeţi care se îndreaptă către Olt.

Numele de persoană ,,Fete" era

purtat de familii din satul Pietrişu. Dumitru

(Mitică) Feteleanu a fost mulţi ani director al

Ştampila satului Cireaşov din plasa

Mijlocului, judeţul Olt, la 1861

Ştampila satului Dranoveţi din plasa

Oltul de Sus, judeţul Romanaţi, la 1861



Şcolii Dobrotinetu. Acest nume s-a transmis din generaţie în generaţie până azi.

Eu cred că Pietrişu şi Linia din Vale sunt satele care au continuat Vatra

Şerbăneştilor, sat la fel de vechi ca vecinii săi, Cireaşovu şi Dobrotinetu, sate atestate

documentar de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.

Am fost interesat să aflu dacă satul Şerbăneşti a mai fost menţionat în documente

mai târzii :

În documentul din ianuarie-aprilie 1619, domnitorul Gavril Moghilă întăreşte

Dobrei, să-i fie ocină în Cireaşovu din Deal. ,,...Şi s-au întâmplat martori la aceste ocine

mulţi megieşi, anume : Dobra şi Mitrea din Bârca şi Manea din Şerbăneşti şi Giulea din

Zorleşti încă şi alţi mulţi megieşi care nu s-au scris aici. "

Acest sat apare menţionat în hotărnicia moşiei schitului Strehareţu din anul 1779

august 28 : ,,...care Păr este lângă drumul ce trece de la Slatina spre Şerbăneşti şi suie

Gorgonelile...‘‘²

În Catagrafia Eparhiei Argeş pe anul 1824, satul Şerbăneşti este menţionat ca

având biserica de zid construită de către Constantin Hiottu, proprietar de moşii în zona

Curtişoara-Linia din Vale. Soţia lui C. Hiottu era descendentă a lui Theodosie Rudeanu,

dregător al lui Mihai Viteazul.³

În Catagrafia Protopopiatului Mijlocul pe anul 1845 [4], biserica lui C. Hiottu din

Linia din Vale este menţionată ca aparţinând satului Dobrotinetu. În acest document se

săvârşeşte eroarea care a făcut să dispară din documente satul Şerbăneşti. Dobrotinetu

avea Biserica Domnească, construită în vremea lui Matei Basarab; ea dăinuie şi astăzi.

În documentele administrative din 1865, satul Şerbăneşti nu mai este menţionat.

Nu mai este menţionat nici în documentele organizării administrative din 1896; apare

menţionată comuna Dobrotinetu, compusa din satele: Cătunul de Sus, Pietrişu, Linia din

Vale şi Proaspeţi.

O eroare repetată devine adevăr! În documente satul nu mai este! Numai

toponimia spune adevărul: a existat un drum al Şerbăneştilor care pornea din Slatina şi se

îndrepta către satele din nordul Judeţului Olt până la Casa Veche, astăzi Câmpul Mare.

Şerbăneştiul era primul sat prin care trecea acest drum. Astăzi, satul se cheama Linia din

Vale. Sigur satul Şerbăneşti a avut doua linii: ,,linia din vale‘‘, de sub coasta şi ,,linia din

deal‘‘, de pe creastă, care astăzi se cheamă Pitrişu.

Preocupat de toponomia Slatinei,

despre care am scris câte ceva, am aflat că

actuala stradă Tudor Vladimirescu s-a

numit ,,Calea Şerbăneştilor‘‘. Toponimele

de tipul acesta sunt create de mentalul

colectiv; vechimea lor se pierde în negura

timpurilor. Calea Şerbăneştilor a existat

înainte de anul 1512; a existat de când

Slatina s-a conturat ca târg, ca centru

comercial. Pe acest drum, aflueau spre

Slatina satele din stânga Oltului. Este un

drum identitar pentru aceasta zonă.

Paradoxal: a dispărut un sat care n-

a dispărut !

Ar trebui ca istoria unor astfel de

sate să fie recuperată şi evidenţiată cumva.

Aceste sate sunt mărturii ale existenţei

Ştampila satului Milcovu din plasa




noastre în acest spaţiu.

Primăria Curtişoara ar trebui să

desfăşoare demersurile legale, pentru ca

satul Linia din Vale să se numeasca

Şerbăneşti sau, măcar, uliţa principală a

satului să se numească Şerbăneşti. Nu se

poate ca o istorie de peste cinci sute de ani să

fie ignorată. Dacă o facem, suntem extrem

de risipitori. Ca să nu spun altfel.

Ar merita să se facă o cercetare a

istoriei satelor aşezate pe coama malului

înalt al Oltului: Dobrotinetu-Şerbăneşti-

Cireaşovu-Clocociovu-Milcovu, satul lui

Milcu, atestat şi în documentul din

septembrie 1459, care este actul de naştere al

Bucureştiului. Toponimul Curtişoara indica

faptul că aici s-a aflat o curte domnească sau

boierească, oricum, un centru administrativ.

Este menţionat aici, în secolul al XVI-lea un

,,Corlat grămăticul‘‘. Aceste sate sunt la fel de vechi ca şi Slatina, de care au fost legate

economic şi administrativ.

Aşezarea acestor sate este una strategică; la limita dintre Muntenia şi Oltenia. De

această aşezare strategică, nu s-a folosit armata

noastră în noiembrie 1916, pentru că nu a fost

dotată cu armamentul necesar. Bateria de artilerie

instalată la Dobrotinetu a fost redusă repede la

tăcere, lăsând neacoperit regimentul de infanterie

de la Bacău, care a avut pierderi mari la malul

Oltului. Monumentul ridicat de camarazii lor, în

fata primăriei Curtişoara aminteşte de jertfa lor.

Câţi dintre noi s-au oprit în faţa acestui

Monument în acest centenar ?!

Unii se lamentează neputincioşi, zicând :

‗‘N-avem noi aici istorie ! Ce să cercetăm ?! ‗‘

Dacă ar lega vestigiile paleolitice,

neolitice de vetrele vechi ale satelor noastre, ar

constata că avem istorie. Dar cine să ne-o redea

cum a fost ea ?!

Note :

¹ D.I.R, serie B, Ţara Românească

² Hotărnicia moşiei schitului Strehareţu, 1850, în Memoria Oltului şi

Romanaţilor, anul IV, nr. 10(44), octombrie 2015.

³ I. Ionaşcu- Biserici,chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934.

4. Catagrafia Protopopiatului Mijlocul, pe anul 1845, în Mitropolia

Olteniei, an IX, nr.1-2 pe 1957.

Ştampila satului Curtişoara din plasa


Monumentul eroilor din Primul

Război Mondial de la Curtişoara



Eroi din Olt şi Romanaţi în lagărul de prizonieri de la Ostfyasszonya – Ungaria

Comandor (r.) Nicola Tudor

Aici a fost construit unul dintre cele mai mari lagăre ale Primului Război

Mondial. Numele acestuia a fost luat de la gara din apropiere. În barăcile sale construite

cu o cheltuială de 8 milioane de coroane

puteau fi internați 50.000 de prizonieri.

În patru ani de război (1915-1918)

aproximativ 150.000 prizonieri, de diverse

naționalități (italieni, ruși, români, sârbi și

ucraineni) au fost internați în lagăr, iar

10.000 dintre ei nu s-au mai întors acasă.

Aceștia au fost înhumați în cimitirul

lagărului.

Până acum nu se cunoaște numărul

total al prizonierilor români care au fost

înhumați în acest lagăr însă Arhivele

Militare au identificat 4.718 militari

români care au murit aici în perioada 1917-1918. Peste 175 de militari din Regimentul 43

Infanterie și 59 Infanterie, din fostele județe Olt și Romanați zac în lcimitirul fostului

lagăr.

Lagărul a fost localizat prima dată în anul 1931. Uniforme, insigne și numere de

identificare au fost descoperite cu prilejul exhumărilor, pe ambele laturi ale drumului

principal. O parte a terenului unde a fost amplasat lagărul este acoperit în prezent cu

pădure, însă cimitirul prizonierilor amintește de drama celor care au murit în captivitate.

TABEL CU OSTAȘII REGIMENTELOR 43 ȘI 59 INFANTERIE MORȚI IN

LAGĂRUL OSTFYASSZONYFA

Nume și prenume Gradul Regi-

ment

Anul

naște-

rii

Localitatea Județul Data

morții

Andrei Ioan Sold. 43 I. 1879 Bărcăneşti Olt 27.11.1917

Andrei Gheorghe Sold. 43 I. 1884 Tătărei Olt 10.02.1917

Amza Nicolae Sold. 59 I. 1874 Pârşcoveni Romanaţi 09.12.1917

Aldea Andrei Sold. 59 I. 1896 Rotunda Romanaţi 22.02.1918

Baciu Constantin Sold. 59 I. 1873 Zvorsca Romanaţi 21.05.1917

Badea Gheorghe Sold. 59 I. 1875 Orlea Romanaţi 04.07.1917

Barbu Ioan Sold. 43 I. 1885 Beciu Olt 01.07.1917

Barbu Nicolae Sold. 59 I. 1872 Obârşia Romanaţi 07.08.1917

Băluţă Marin Sold. 59 I. 1885 Greci Romanaţi 10.03.1917

Bazavan Tudor Sold. 43 I. 1881 Dăneasa Olt 18.01.1917

Bărlan Marin Sold. 59 I. 1886 Rusăneşti Romanaţi 27.03.1917

Becea Marin Sold. 59 I. 1877 Vlădila Romanaţi 07.07.1917

Buraliu Ioan Sold. 43 I. 1886 Dejeşti Olt 29.04.1917

Burnez Luca Sold. 59 I. 1875 Islaz Romanaţi 04.07.1917

Berbece Stancu Sold. 43 I. 1884 Bălăneşti Olt 01.08.1917



Boboc Ştefan Sold. 43 I. 1893 Drăgăneşti Olt 01.03.1917

Bocai Dumitru Sold. 59 I. 1877 Rusăneşti Romanaţi 22.02.1917

Boja Marin Sold. 59 I. 1884 Islaz Romanaţi 20.05.1917

Boldea Radu Sold. 43 I. 1880 Slatina Olt 31.07.1917

Beu Ioan Sold. 43 I. 1878 Făgeţelu Olt 24.03.1917

Boicea Tudor Sold. 59 I. 1871 Blaju Romanaţi 11.12.1917

Belea Spiridon Sold. 59 I. 1888 Moruneşti Romanaţi 14.02.1914

Bordea Dumitru Sold. 59 I. 1883 Dobrunu Romanaţi 21.09.1917

Boştinaru Gheorghe Sold. 43 I. 1883 Sâmbureşti Olt 31.01.1918

Brăiculescu Nicolae Sold. 59 I. 1873 Apele Vii Romanaţi 01.10.1917

Bulete Ştefan Sold. 59 I. 1883 Grojdibodu Romanaţi 19.04.1917

Broşteanu Gheorghe Sold. 59 I. 1873 Dăbuleni Romanaţi 08.04.1917

Botac Istvac Sold. 43 I. 1893 Drăgoeşti Olt 01.03.1917

Baraliu Ioan Sold. 43 I. 1886 Dejeşti Olt 29.04.1917

Camen Tudor Sold. 43 I. 1885 Strejeşti Romanaţi 26.02.1917

Caltea Anton Sold. 59 I. 1883 Gura Padinii Romanaţi 10.03.1917

Caina Ioan Sold. 59 I. 1874 Islaz Romanaţi 24.03.1917

Cărămidă Ioan Sold. 59 I. 1886 Drăghiceni Romanaţi 12.05.1917

Cazacu Gheorghe Sold. 59 I. 1875 Celeiu Romanaţi 14.04.1917

Cazacu Gheorghe Sold. 59 I. 1875 Celeiu Romanaţi 14.04.1917

Chelu Pantelie Sold. 59 I. 1882 Moldoveni Romanaţi 08.09.1917

Cocană Vasile Sold. 59 I. 1872 Rusăneşti Romanaţi 15.09.1917

Ciovină Ioan Sold. 59 I. 1883 Cilieni Romanaţi 12.04.1917

Ciopacă Dumitru Sold. 43 I. 1880 Beciu Olt 28.11.1917

Colac Vasile Sold. 59 I. 1873 Vădăstriţa Romanaţi 30.04.1917

Cojocaru Marin Sold. 43 I. 1877 Drăgoeşti Olt 16.06.1917

Cunea Andrei Sold. 59 I. 1885 Corabia Romanaţi 03.04.1917

Coteliu Iancu Sold. 59 I. 1874 Giuvărăşti Romanaţi 09.11.1917

Creţu Dumitru Sold. 43 I. 1881 Piatra-Olt Romanaţi 10.09.1917

Constantin Dumitru Sold. 59 I. 1887 Siliştioara Romanaţi 23.02.1017

Cioacă Florea Sold. 43 I. 1881 Drăgoeşti Olt 10.02.1917

Cioacă Gheorghe Sold. 59 I. 1886 Brastavăţ Romanaţi 14.01.1917

Ciobanu Dumitru Sold. 43 I. 1881 Coteana Olt 09.02.1917

Căpraru Ioan Sold. 59 I. 1883 Corabia Romanaţi 22.08.1917

Ciurea Mihai Sold. 59 I. 1875 Rusăneşti Romanaţi 19.04.1918

Constantinescu

Smarandache Sold. 59 I. 1874 Pârşcoveni Romanaţi 18.04.1918

Duţă Ioan Sold. 59 I. 1874 Grădinile Romanaţi 05.03.1917

Drăguceanu Marin Sold. 59 I. 1872 Drăgoieşti Romanaţi 03.10.1917

Dobre Minea Sold. 59 I. 1884 Grojdibod Romanaţi 02.11.1917

Dincă Petre Sold. 43 I. 1884 Văleni Olt 14.02.1917

Dincă Ioan Sold. 59 I. 1872 Fălcoi Romanaţi 12.10.1917

Diaconu Dan Sold. 59 I. 1874 Ianca Romanaţi 28.03.1917

Dinu Dumitru Sold. 59 I. 1873 Apele Vii Romanaţi 19.02.1918

Enache Dumitru Sold. 59 I. 1883 Buciniş Romanaţi 12.04.1917

Ene Marin Sold. 59 I. 1874 Redea Romanaţi 13.10.1917



Epuraru Alexandru Sold. 59 I. 1886 Ianca Romanaţi 29.03.1917

Farmazon Dumitru Sold. 59 I. 1872 Popânzăleşti Romanaţi 30.01.1917

Filip Constantin Sold. 59 I. 1884 Corabia Romanaţi 27.10.1917

Floriţă Nicolae Sold. 59 I. 1874 Tia-Mare Romanaţi 23.03.1917

Floriţă Ioan Sold. 59 I. 1885 Islaz Romanaţi 10.02.1918

Florea Marin Sold. 59 I. 1879 Ghizdăveşti Romanaţi 19.11.1917

Geantă Ioan Sold. 59 I. 1873 Ianca Romanaţi 19.03.1917

Gheorghiţă Ilie Sold. 59 I. 1880 Giuvărăşti Romanaţi 20.06.1917

Grecu Toma Sold. 59 I. 1884 Gura Padinii Romanaţi 13.06.1917

Grigore Constantin Sold 66 I. 1873 Bârza Romanaţi 08.02.1917

Grojdibodeanu Ioan Sold. 59 I. 1875 Izbiceni Romanaţi 21.12.1917

Gruia Enache Sold. 59 I. 1881 Vădăstriţa Romanaţi 09.07.1917

Istrate Ioan Sold. 59 I. 1894 Scărişoara Romanaţi 10.04.1917

Ivan Matei Sold. 43 I. 1886 Seaca Olt 18.02.1917

Ion Vasile Sold. 43 I. 1884 Oporelu Olt 09.02.1917

Iancu Nicolae Sold. 59 I. 1874 Deveselu Romanaţi 24.05.1917

Ion Gheorghe Sold. 59 I. 1874 Popânzăleşti Romanaţi 26.05.1917

Ion Mihai Sold. 59 I. 1892 Beciu Olt 12.03.1917

Istrate Ioan Sold. 59 I. 1889 Scărişoara Romanaţi 10.04.1917

Jianu Marin Sold. 59 I. 1873 Isbiceni Romanaţi 18.04.1917

Jianu Pascu Sold. 59 I. 1880 Cilieni Romanaţi 08.06.1917

Jianu Stancu Sold. 59 I. 1875 Vădăstriţa Romanaţi 02.04.1917

Joiţa Dumitru Sold. 59 I. 1874 Viişoara Romanaţi 15.02.1918

Lascu Dumitru Sold. 59 I. 1885 Corabia Romanaţi 23.06.1917

Lazăr Lazăr Sold. 59 I. 1885 Stoeneşti Romanaţi 29.10.1917

Leonescu Dumitru Sold. 43 I. 1882 Doneşti Olt 26.03.1917

Lungeanu Nicolae Sold. 59 I. 1880 Dobrosloveni Romanaţi 31.02.1917

Lungoci Ilie Sold. 59 I. 1884 Cioroiu Romanaţi 07.11.1917

Lascu Dumitru Sold. 59 I. ? Corabia Romanaţi 23.06.1917

Lupan Profir Sold. 59 I. ? Vişina Romanaţi 16.04.1917

Manafu Dumitru Sold. 59 I. 1875 Dăbuleni Romanaţi 02.11.1917

Manea Ioan Sold. 59 I. 1875 Jieni Romanaţi 02.10.1917

Marcu Tănase Sold. 59 I. 1887 Dăbuleni Romanaţi 26.02.1917

Mateescu Marin Sold. 59 I. 1881 Caracal Romanaţi 23.10.1917

Matei Ioan Sold. 59 I. 1883 Zvorsca Romanaţi 12.03.1917

Marinescu Dumitru Sold. 59 I. 1887 Caracal Romanaţi 29.04.1918

Miertoiu Velea Sold 59 I. 1884 Islaz Romanaţi 13.02.1917

Mihai Marin Sold. 59 I. 1874 Cezieni Romanaţi 21.02.1917

Mogoş Sandu Sold. 59 I. 1874 Giuvărăşti Romanaţi 24.04.1917

Mototol Ioan Sold. 59 I. 1874 Caracal Romanaţi 24.11.1917

Năpârcă Mihaiu Sold. 59 I. 1884 Scărişoara Romanaţi 15.03.1917

Năvală Dumitru Sold. 59 I. 1873 Osica de Jos Romanaţi 18.03.1918

Neacşu C-tin Sold. 43 I. 1881 Şerbăneşti Olt 11.07.1917

Neacşu Stan Sold. 59 I. 1882 Isbiceni Romanaţi 31.08.1917

Neagoe Barbu Sold. 43 I. 1881 Gura Boului Olt 30.03.1917



Neagu Dumitru Sold. 59 I. 1878 Osica de Jos Romanaţi 25.06.1917

Negrilă Bucur Sold. 59 I. 1886 Cilieni Romanaţi 18.02.1918

Negroi Marin Sold. 59 I. 1883 Jieni Romanaţi 09.03.1918

Nicola Marin Sold. 59 I. 1878 Deveselu Romanaţi 13.09.1917

Nicula Pavel Sold. 59 I. 1881 Frăsinet Romanaţi 24.12.1917

Nistor Ilie Sold. 59 I. 1888 Fărcaşu Romanaţi 20.03.1917

Niţă Marin Sold. 59 I. 1883 Mărgăriteşti Romanaţi 12.08.1917

Nuţă Ioan Sold. 59 I. 1876 Băbiciu Romanaţi 10.06.1917

Nicolae Grigore Sold. 43 I. ? Bălăneşti Olt 17.04.1918

Oaie Dumitru Sold. 59 I. 1873 Corabia Romanaţi 23.06.1917

Odagiu Marin Sold. 59 I. 1887 Scărişoara Romanaţi 23.07.1917

Opriş Ioan Sold. 59 I. 1886 Isbiceni Romanaţi 05.04.1917

Otea Dinu Sold. 59 I. 1874 Ianca Romanaţi 15.06.1917

Paraschiv Cristea Sold. 59 I. 1877 Dobrun Romanaţi 06.05.1917

Parodel Florea Sold. 59 I. 1885 Siliştioara Romanaţi 29.03.1917

Paţa Ioan Sold. 59 I. 1893 Vlădila Romanaţi 04.04.1917

Păun Toma Sold. 59 I. 1881 Islaz Romanaţi 14.09.1917

Pavel Stan Sold. 59 I. 1874 Slătioara Olt 18.09.1917

Percu Constantin Sold. 59 I. 1875 Dăbuleni Romanaţi 18.02.1917

Preoteasa Stan Sold. 59 I. 1879 Rusăneşti Romanaţi 11.03.1917

Preduţ Vasile Sold. 59 I. 1872 Popânzăleşti Romanaţi 23.12.1917

Preduţ Nicolae Sold. 59 I. 1884 Rusăneşti Romanaţi 27.05.1917

Predulea Ilie Sold. 43 I. 1885 Deleni Olt 28.02.1917

Preda Grigore Sold. 43 I. 1881 Ciumăgeşti Olt 01.10.1917

Preduleasa Ilie Sold. 59 I. ? Deleni Olt 26.02.1917

Radu Ilie Sold. 59 I. 1879 Drăghiceni Romanaţi 21.12.1917

Răducan Ilie Sold. 59 I. 1875 Obârşia Romanaţi 08.04.1917

Raicea Ştefan Sold. 59 I. 1886 Osica de Jos Romanaţi 12.02.1917

Risipitu D-tru Sold. 59 I. 1875 Obârşia Romanaţi 05.04.1917

Robu Ioan Sold. 59 I. 1887 Slăveni Romanaţi 05.05.1917

Stroe Constantin Sold. 59 I. 1885 Marotinu Romanaţi 22.02.1918

Stanciu Ioan Sold. 59 I. 1880 Cacaleţi Romanaţi 26.03.1917

Ştefan Nicolae Sold. 59 I. 1874 Redea Romanaţi 10.05.1917

Stoica Dumitru Sold. 43 I. 1881 Mirceşti Olt 24.09.1917

Sofronie Ilie Sold. 59 I. 1887 Hotărani Romanaţi 13.01.1917

Soloiu Andrei Sold. 59 I. 1896 Rusăneşti Romanaţi 29.12.1917

Soare Stan Sold. 59 I. 1883 Vădăstriţa Romanaţi 25.12.1916

Şalău Ioan Sold. 59 I. 1875 Dăbuleni Romanaţi 17.08.1917

Sârbu Nicolae Sold. 43 I. 1896 Casa Veche Olt 28.08.1917

Sârbu Gheorghe Sold. 59 I. 1883 Apele Vii Romanaţi 27.02.1917

Şerpe Constantin Sold. 43 I. 1883 Crâmpoaia Olt 10.03.1917

Şerban Ioan Sold. 43 I. 1882 Drăgăneşti Olt 04.01.1917

Scarlat Petre Sold. 43 I. 1881 Potcoava Olt 17.02.1917

Stan Marin Sold. 59 I. ? Gostavăţu Romanaţi 11.04.1918

Stan Pavel Sold. 59 I. ? Siliştioara Romanaţi 18.09.1917

Stoica Constantin Sold. 59 I. ? Marotinu Romanaţi 25.01.1917



Tufeanu Cosma Sold. 59 I. 1874 Moldoveni Romanaţi 05.06.1917

Turbatu Nicolae Sold. 59 I. 1873 Rotunda Romanaţi 30.05.1917

Turică Stancu Sold. 59 I. 1872 Pârşcoveni Romanaţi 18.10.1917

Trăistaru Ioan Sold. 43 I. 1880 Comani Olt 07.03.1917

Teodorescu

Alexandru

Sold. 43 I. 1877 Bărcăneşti Olt 24.09.1917

Tatu Dumitru Sold. 59 I. 1881 Osica Mare Romanaţi 29.09.1917

Ţăcălău Marin Sold. 59 I. 1877 Gârcov Romanaţi 18.05.1917

Tiţa Ioan Sold. 59 I. 1874 Pârşcoveni Romanaţi 01.04.1917

Ţintiu Lache Sold. 59 I. 1886 Slăveni Romanaţi 15.03.1917

Tianu Florea Sold. 59 I. 1875 Islaz Romanaţi 09.03-1917

Toca Vasile Sold. 59 I. 1875 Tia Mare Romanaţi 02.02.1917

Tudor Nicolae Sold. 43 I. 1881 Isvoru Olt 12.02.1917

Tudor Lia Sold. 59 I. 1885 Pârlogeni Romanaţi 21.05.1917

Ţărculescu Dumitru Sold. 59 I. ? Osica Romanaţi 05.04.1918

Vasile Radu Sold. 59 I. 1872 Osica de Jos Romanaţi 29.06.1917

Vălea Stan Sold. 59 I. 1881 Corabia Romanaţi 08.05.1917

Văduva Marin Sold. 43 I. 1885 Şerbăneşti Olt 01.05.1917

Văduva Ioan Sold 59 I. 1874 Roşieni Romanaţi 18.10.1917

Veselin Iordan Sold. 59 I. 1872 Islaz Romanaţi 07.08.1917

Veselin Tudor Sold. 59 I. 1885 Tia Mare Romanaţi 14.02.1917

Vată Radu Sold. 59 I. 1881 Gârcov Romanaţi 13.09.1917

Voicu Tudor Sold. 59 I. 1872 Caracal Romanaţi 08.01.1918

Voinea Chesarie Sold. 59 I. 1874 Moldoveni Romanaţi 13.06.1917

Vlăduţ Nicolae Sold. 59 I. 1874 Dobrun Romanaţi 24.04.1917

Vladu Dumitru Sold. 59 I. 1879 Cilieni Romanaţi 07.02.1917

Wartol Florea Sold. 59 I. 1880 Ivăneşti Romanaţi 10.05.1917

Weis Iancu Sold. 59 I. 1883 Caracal Romanaţi 09.04.1917

Vişan Stan Sold. 43 I. 1876 Urzica Romanaţi 26.05.1917

Vârlea Ştefan Sold. 59 I. ? Corabia Romanaţi 08.05.1917

Zamă Ioan Sold. 59 I. 1872 Dăbuleni Romanaţi 22.01.1917

Zamfir Dumitru Sold. 59 I. 1881 Celaru Romanaţi 05.04.1917

Legăturile lui Take Ionescu cu judeţul Romanaţi

Ion Tîlvănoiu, Ioan Smedescu

Am mai scris în revista noastră despre legăturile marelui om politic conservator-

democrat cu oraşul Caracal şi judeţul Romanaţi (vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

1/2012, 24/2014, 77/2018). Recent, cercetătorul slătinean Ioan Smedescu ne-a semnalat

articolul de mai jos apărut în revista Gazeta ilustrată, An. II, nr. 28/ 22 iunie 1913, p. 5-6.

Articolul este însoţit de 3 fotografii deosebit de interesante, pe care le reproducem cu

explicaţiile originale, în una dintre ele apărând şi Take Ionescu în mijlocul simpatizanţilor

săi din Romanaţi.

Textul se reproduce în grafia originală şi el completează fericit materialul apărut în

numărul 77 al revistei noastre.



VIGUROASA MANIFESTAŢIE A VITALITĂŢII UNUI PARTID. BANCHETUL

CONSERVATORILOR-DEMOCRAŢI DIN ROMANAŢI

La dreptul vorbind n'a fost o manifestaţie numai a romanaţenilor, ci a

conservatorilor-democraţi din întreaga Oltenie, banchetul de 800 tacâmuri dat la Caracal

în onoarea d-lui Take Ionescu. Căci, toate celelalte patru judeţe ale ţării de dincolo de Olt

au fost reprezentate prin fruntaşii lor autorizaţi ca d-nii Nicu Economu. N. P. Guran, Toma

Cămărăşescu etc. Sărbătoarea însă a avut culoarea locală a Romanaţului, atât prin iniţia-

tiva şefului local, d. Pavel Brătăşanu, cât şi prin imensa majoritate a comesenilor cari au

făcut d-lui Take Ionescu o primire de un entuziasm cum rareori s'a pomenit.

Şeful partidului conservator-democrat a venit însoţit de mai mulţi amici printre

cari d-nii Bădăreu, ministrul lucrărilor publice, N. Titulescu, Barbu Păltineanu etc. Dela

Peatra-Olt până la Caracal drumul a fost literalmente triumfal: pe tot parcursul, trenul a

fost salutat, în diversele staţiuni, cu urale nesfârşite de sute de cetăţeni ieşiţi întru

întâmpinarea ilustrului bărbat de Stat care, într'unul din momentele cele mai critice din

existenţa Statului românesc, şi-a pus în

serviciul ţării mintea lui luminată,

energia-i de oţel, caldu-i patriotism.

Banchetul dela Caracal, prin pro-

porţiile pe cari le-a luat şi prin cuvân-

tările rostite, n'a însemnat numai slăvirea

celei mai strălucite personalităţi a

României contemporane, dar şi

glorificarea unei idei, incarnată de

această covârşitoare individualitate:

isbânda democraţiei în cea mai cinstită şi

nobilă accepţiune a cuvântului, triumful

democraţiei, adică al inteligenţei şi

meritului în serviciul maselor populare,

nu al demagogiei care, în fond, nu

ţinteşte decât la scopuri personale,

egoiste.

Noţiunea de democraţie a fost

admirabil definită de d. Pavel Brătăşanu

care a zis, în toastul închinat Suveranului, mai întâiu, d-lui Take Ionescu, apoi: democraţia

este sprijinul, temelia pe care reazămă dinastia, ţara, neamul. Şi, cu emoţiunea prietenului

de un devotament încercat în curs de decenii întregi, şeful conservatorilor-democraţi din

Romanaţi a prezintat, în ovaţiunile tuturor, pe d. Take Ionescu ca simbol al democraţiei

române. Cu mândrie a evocat d. Brătăşanu momentul de acum 16 ani când, pentru întâia

oară, alegătorii romanaţeni au trimis în Cameră pe şeful partidului conservator-democrat,

pecetluind atunci legătura indisolubilă dintre ei şi marele fiu al ţării, al cărui ideal e să

ridice pe cel de jos la nivelul strălucitei sale inteligenţe.

D. Nicu Economu a pus în relief însuşirile de conducător ale d-lui Take Ionescu.

„Sunt 5 ani de când aţi înfăptuit partidul conservator-democrat pe principiile democratice

născute din nevoile ţărei. Nu mai puţin la temelia acestui partid a fost şi va fi pururea

dragostea ce am avut pentru d-v., şef iubit. Cârma acestui partid vi s'a încredinţat d-v. ca

unuia care prin excelenţă întrupaţi principiile conservator-democratice şi dragostea

D. Pavel Brătăşanu, vice preşedinte al

Senatului, şeful conservatorilor democraţi

din Romanaţi şi iniţiatorul marelui banchet

de 800 tacâmuri



noastră a tuturor. Aţi fost un bun cârmaciu, căci în conducerea partidului aţi ştiut să

cârmuiţi barca, să înlăturaţi valurile ce aţi întâmpinat şi să faceţi ca partidul conservator-

democrat să fie recunoscut ca partid de guvernământ”.

Şi nici nu încetaseră bine ovaţiunile cari au salutat calda cuvântare a bătrânului

fruntaş din cetatea Banilor, că noui, sgomotoase aplauze şi strigăte de: bravo! răsună

întrerupând superbul discurs pronunţat de un tânăr, d. N. Titulescu, una din marile

speranţe ale partidului conservator-democrat. D-sa a văzut în manifestaţiunea dela Caracal

unul din prilejurile fireşti ale destinelor glorioase cari au dat naştere partidului, l-au

susţinut în toate luptele date şi-1 împing înainte cu acea fatalitate cu care lucrurile trebuie

să se îndeplinească atunci când este scris să se împlinească. „A fost par'că scris în

destinele acestei ţări ca epoca de reîntregire a neamului nostru să înceapă sub un guvern

democrat. Cum se ştie, în istorie nu e decât o perpetuă reîntoarcere; să sperăm că ceeace

am început noi, vom continuă tot noi". D. Titulescu a încheiat superbul său discurs prin

următoarea explicaţiune a tăriei partidului conservator-democrat: oamenii ce-1 alcătuesc

sunt întâiu conservatori-democraţi, apoi conservatori-democraţi din credinţă, din credinţă

neclintită.

D-nii Vasile Oroveanu şi N. P. Guran au exprimat devotamentul conservatorilor-

democraţi din Oltenia către d. Take Ionescu în care văd pe generalul curagios şi destoinic

spre a-i duce din isbândă în isbândă.

D. Al. Bădăreu, ministrul lucrărilor publice, în magistrala-i cuvântare, a adus

întâiu un omagiu public d-lui Pavel Brătăşanu care reprezintă statornicia cea mai fără de

margini în prietenia către Take Ionescu şi în devotamentul către partidul conservator-

democrat; apoi, un omagiu fraţilor Oroveni ,,cari pentru noi însemnează energia şi

curagiul în acţiunea partidului conservator-democrat".

D. Bădăreu a relevat, în urmă, desinteresarea maselor cari urmează pe d. Take

Ionescu, — desinteresarea maselor ţărăneşti, a unei ţărănimi muncitoare care nu numai a

ştiut să se ridice, dar a şi ajuns la cuminţenie, a unei ţărănimi cu simţul ei de solidaritate cu

D-nii Take Ionescu (1) şi Al. Bădăreu (2) in mijlocul comesenilor, după banchetul din

Caracal.



toate celelalte pături sociale. Şi cel mai strălucit specimen al acestei ţărănimi e ţărănimea

din Oltenia. S'a încercat cu crearea unei legende, după care coheziunea partidului

conservator ar fi datorită speranţei în răsplata materială pe care ar hrăni-o oamenii cari

urmează pe d. Take Ionescu. „Dacă acei cari vorbesc astfel — a strigat d. Bădăreu- ar

cunoaşte zecile de mii de oameni din Oltenia cari trăesc numai în sudoarea frunţei lor de

dimineaţă până seara, şi se închină partidului conservator-democrat şi lui Take Ionescu;

aceşti oameni şi-ar pune cenuşe pe cap, pentru acuzaţiunea nedreaptă ce o aduc lui Take

Ionescu. I-aşi întreba: ţărănimea olteană ce poate să aştepte personal, individual chiar

dela un gigant ca Take Ionescu, pentru stomacul sau interesele sale? D-v. sunteţi cea mai

vie dovadă că respectaţi partidul conservator-democrat, că admiraţi pe d. Take Ionescu,

nu pentru iscusinţa lui în cultivările individuale, îl admiraţi şi-1 respectaţi pentrucă aveţi

convingerea că inteligenţa lui va fi pusă în sprijinul sentimentelor de interes general şi ale

neamului pe care d-v. toţi le aveţi în sufletul d-v."

„Să rămâneţi aceiaşi devotaţi ai lui Take Ionescu şi ai partidului conservator -

democrat cum aţi fost şi în trecut şi vă fac asigurarea solemnă că rezultatele muncii

acestui om politic vor fi mai frumoase decât aşteptările dv.".

Înainte de a luă cuvântul d. Take Ionescu, au vorbit d. Cepăreanu, învăţător în

Romanaţi, părintele protoereu Procopiescu, d-nii Toma Cămărăşescu şi Barbu Păltineanu.

Şeful partidului conservator a amintit mai întâiu trainicile legături sufleteşti ce

există între el şi romanaţeni — bravii alegători romanaţeni cari, cu zece ani în urmă.atunci

când d. Take Ionescu eră prigonit de urgia guvernamentală, au înfruntat teroarea

administrativă şi l-au trimis în Cameră.

A urmat apoi o admirabilă expunere a teoriei partidelor de guvernământ vrednice

de acest nume; nu e destul să exişti, ci trebuie să exişti ca o existenţă folositoare şi trainică.

Şi dovada aceasta a făcut-o partidul conservator-democrat. A făcut-o cu prisos în cele

câteva luni de când se află la cârma ţării: a cruţat României cortegiul de mizerii, ruine şi

doliu al unui răsboiu sângeros; a sporit patrimoniul strămoşesc cu Silistra; a înălţat mult

prestigiul Statului român.

Secretul tăriei acestui partid stă în încrederea reciprocă dintre şef şi soldaţi. „Eu

nici nu pot, nici nu vreau fără d-v., a încheiat d-nul Take Ionescu. D-v. puteţi fără mine,

dar nu vreţi fără mine".

D. Pavel Bratăşanu (X), în mijlocul preoţilor, aşteptând în gară sosirea d-lui Take

Ionescu.



Profesorul Theodor (Dorel) Georgescu- un dirijor neobosit şi entuziast

Dumitru Nica

Motto: ,,Oamenii se duc, dar operele lor rămân”

L.A. Cauchy-matematician francez.

Astăzi, mulţi consideră demn de ,,pomenire‖ numai pe cei care au lăsat în urma

lor‖ lucrări solide‖, fie gânduri adânci, fie opere mari. Consider că cei care au avut gânduri

mai modeste dar pegătitoare pentru înţelegerea şi înălţarea altora de mai târziu- aşa cum a

fost profesorul meu de muzică şi directorul meu în ultimii ani de liceu, dirijorul de

necontestat Theodor Dorel Georgescu- trebuie să aibă parte de aceeaşi recunoştinţă din

partea noastră. Fără el, fără străduinţa lui şi a

tatălui lui, lumina zorilor n-ar fi apărut mai de

timpuriu, în domeniul muzicii corale, în Slatina

şi, de ce nu, în România, la început de secol

XX. ,,Cei care lucrează cu credinţă într-un

ideal şi cu multă dragoste rămân veşnici, căci

credinţa şi iubirea fac sufletele tinere”.

Profesorul Dorel Georgescu86

s-a

născut la 4 februarie 1902 în oraşul copilăriei

lui Mumuleanu- ,,glas de durere‖- cum l-a

numit Eminescu şi al poetului Ion Minulescu,

aşezat pe ,,Oltu- Mare‖ , cum îi spuneau râului

pandurii, când Tudor Vladimirescu a trecut prin

Slatina. Născut în familia maestrului de muzică

Mihail D. Georgescu, copilul Theodor şi-a

petrecut copilăria „în oraşul natal şi alături de

alţi copii de vârsta sa a străbătut uliţele

prăfuite din cartier şi nu i-au fost străine fuga

de acasă şi scalda în apa Oltului,....” precum

nici ,,dijmuirea cireşelor din cartier‖ (12).

A urmat şcoala primară in anii 1909-

1913 la Şcoala Ionaşcu din Slatina, după care

între anii 1913- 1923, ,,cu întreruperile

pricinuite de anii primului război mondial‖ (12)

a absolvit Liceul ,,Radu Greceanu‖ din

localitate.

„Am avut norocul să mă nasc şi să cresc într- o familie care avea o mare pasiune

pentru muzica corală‖, spunea Maestrul în 1982 la întâlnirea cu mestrul Marin

Constantin.

Poate că mulţi se vor întreba: De ce scrie despre maestrul Theodor Georgescu un

profesor de matematică? Am să răspund simplu. Sunt absolvent al liceului ,,Radu

Greceanu‖ , promoţie 1959. Am fost elevul domnului profesor Dorel Georgescu, l-am

avut director timp de aproape trei ani (când am absolvit era director) , am fost titularul

unei catedre de matematică, până la pensionare - 2006 şi timp de opt ani, (1970- 1978)

86

Vezi şi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 18, 19, 20/2013

Profesorul Theodor Georgescu



director adjunct al liceului.O mică

perioadă din activitatea mea, coleg de

cancelarie cu DOMNUL PROFESOR.

Profesorul Th. Georgescu a

terminat cursurile liceului „Radu

Greceanu‖ în 1923, apoi a urmat

studiile la Conservatorul de muzică din

Bucureşti. Beneficiind de ,,o frumoasă

voce” , la Conservator se dovedeşte un

bun student, fapt ce-i dă posibilitatea de

a activa în renumita societate corală

„Carmen‖ condusă de compozitorul

D.G. Kiriac. În timpul studenţiei a avut

ca profesori pe muzicienii Gh. Cucu87

,

Constantin Brăiloiu, George Breazul,

Alfonso Costaldy şi alţii.

Pasionat de timpuriu de muzică

şi înzestrat cu calităţi vocale deosebite,

tânărul Th. Georgescu s-a remarcat prin

contribuţia adusă la reuşita multor

manifestări artistice locale, încă din anii

de liceu. Referindu-se la producţiunile

muzicale ce aveau loc în cadrul

şezătorilor Societăţii Culturale „Titu Maiorescu‖, care exista în rândul elevilor liceului

„Radu Greceanu‖ , prof. Traian Biju- director, consemna: ,,Repertoriul muzical e cel mai

complet şi cel mai bine reprezentat prin N. Diaconescu, cls. a-III-a, vioară,......şi

Georgescu Th., cls. a-VIII-a, voce” (2) . În anul şcolar următor, acelaşi director scria:

,,Între cei ce aduc prinosul lor de muncă extraşcolară sunt: Rădulescu N.,cls. a-VIII-a,

pian,.....şi Georgescu Theodor, voce”.

Activitatea cercului, în cadrul Societaţii elevilor, continuă şi în anii

următorii.Traian Biju referindu-se la activitatea din anul şcolar1926- 1927, scria: ,,Tot

timpul am avut concursul elevilor...... şi aceea particulară [contribuţia] a D-lui

Georgescu, a cărui cultură muzicală şi glasul ales de tenor prim a împrăştiat în atmosfera

plăcută a şezătorilor mari note de arii naţionale”.

Aceste aptitudini ale elevului au dat prilej tatălui său să-l îndrepte spre studii

muzicale. Aşa se face că în perioada 1924-1927 urmează şi absolvă Conservatorul de

muzică din Bucureşti. După absolvire, revine în oraşul natal şi preia de la tatăl său, Mihail

D. Georgescu, licenţiat în drept, ,,având şi o mare pasiune pentru muzica corală‖,

bagheta de dirijor, în fruntea formaţiei corale ,,Ciprian Porumbescu‖, înfiinţată la 11

martie 1912.

La 1 februarie 1932, va ocupa, ca titular, catedra de muzică de la liceul ,,Radu

Greceanu‖, al cărui elev fusese, alăturându-se foştilor săi profesori şi fiind coleg de

cancelarie cu directorul Traian Biju, care l-a încurajat să se afirme în domeniul artei

muzicale, îndeosebi cea corală.

87

În 1914 Gh. Cucu era profesor de muzică la liceul Radu Greceanu din Slatina. Neînţelegerile cu autorităţile din administraţia locală îl vor face să plece la 1 aprilie 1915 (vezi ,,Compozitorul Gheorghe Cucu- 120 de ani de la naştere”, de Gh. Mihai, în Oltpress din 11 aprilie 2002).

Mihail D. Georgescu, tatăl lui Theodor

Georgescu



Începând din prima

zi de profesorat, desfăşoară

o bogată activitate, pe mai

multe planuri, deoarece

avea chemare pentru

îndeletnicirile de profesor,

dirijor şi compozitor, având

şi o voce minunată. De

aceea am conceput acest

material în doua segmente:

Theodor Georgescu-dirijor

şi compozitor şi Profesorul,

directorul şi OMUL

Theodor Georgescu.

Corul Liceului

Radu Greceanu a cunoscut timp de peste trei decenii valorile stabilităţii, ale maiestriei şi

ale consacrării depline, sub bagheta profesorului de muzică Theodor Georgescu, care a dus

mai departe prestaţia a doua nume de largă recunoaştere în istoria muzicii româneşti: V.

Buică şi inegalabilul compozitor Gh. Cucu (pentru o scurtă perioadă de timp), care au

trecut şi activat în acest liceu. Momentul afirmării corului liceului ,,Radu Greceanu‖ sub

conducerea maestrului Th. Georgescu, îl prilejuieşte o mare Sărbătoare- Semicentenarul

Liceului (mai1934). În cronica dedicată acestui eveniment, prof. Tr. Biju- director, aduce

mulţumiri ,,mult priceputului dirijor, dl. Th. Georgescu, fost elev al liceului nostru” (2) .

Corul şi-a întrerupt activitatea în 1965, când muzica a fost eliminată din programa

învăţământului liceal.

Profesorul Th. Georgescu a fost un devotat al artei muzicale-corale, nu numai în

serviciul liceului ,,Radu Greceanu‖, ci în egală măsură- sau poate mai ales- în slujirea

vieţii cultural-artistice a oraşului Slatina şi a judeţului Olt. Maestrul a dirijat şi corul

,,Liceului Comercial‖ şi corul ,,Şcoalei de Menaj‖, pentru că o sursă ne spune că: ,,...După

desfăşurarea programului s-au înmânat, prin preşedintele de onoare, următoarele premii:

premiul I, corului ,,Liceului Comercial” dirijat de mestrul Dorel Georgescu, premiul II,

corului ,,Şcoalei de Menaj”, dirijat de acelaşi maestru‖ (5).

La 1 aprilie 1928, are loc la Slatina un concert religios dat de corul cântăreţilor

bisericeşti din localitate, ,,concert pregătit şi dirijat de tânărul profesor de muzică

Theodor Georgescu (Dorel)” (4). În perioada 1927-1940, mişcarea corală religioasă a

căpătat un deosebit avânt, ,,muzica religioasă fiind singura formă amplă ce atrăgea un

public tot mai numeros” ( 4) . Este demn de menţionat faptul că, în această perioadă, corul

catedralei era dirijat de profesorul Dorel Georgescu care era în acelaşi timp şi dirijorul

corului ,,Ciprian Porumbescu‖.

Scena corală slătineană s-a aflat, timp de peste 41 de ani, sub puterea baghetei

profesorului Th. Georgescu, cunoscând o neîntreruptă efervescenţă; maestrul Georgescu a

dirijat, în acelaşi timp, ,,cele mai reprezentative formaţii corale ale urbei slătinene:

Corala ,,Ciprian Porumbescu”, Corul bărbătesc ,,Lyra” şi Corul Sindicatului Învăţământ,

fiecare cu reputaţie distinctă în viaţa muzicală a ţarii” (1).

Deoarece personalitatea lui Dorel Georgescu- pasionat de timpuriu pentru muzică

şi înzestrat cu calităţi vocale deosebite- s-a identificat cu dirijarea corului „Ciprian

Porumbescu‖, timp de peste 41 de ani, am să insist mai mult asupra acestei perioade.

Corul ,,Ciprian Porumbescu” şi cei doi dirijori: Mihail D.

Georgescu-tatăl şi Dorel Georgescu-fiul (1934)



În anul 1927- domnul Dorel Geogescu, proaspăt absolvent al Conservatorului şi

titularul catedrei de muzică de la liceul ,,Radu Greceanu‖ preia de la tatăl său Mihail D.

Georgescu, formaţia corală „Ciprian Porumbescu‖, care în 1951, a devenit Corul

Sindicatului Învăţământ Slatina. Aici, alături de activitatea dirijorală, tânărul profesor de

muzică participă la diferite serbări şcolare în calitate de solist şi compozitor. ,,Animat de o

subtilă fineţe, acesta a dovedit în aproape o jumătate de secol de activitate un exemplu

emoţionant de dăruire şi competenţă” (8).

Formaţia corală Ciprian Porumbescu, dirijată de PROFESOR, cunoaşte o afirmare

continuă, subliniată de reuşita concertelor prezentate la Piteşti, Craiova, Drăgăşani,

Govora, Rm. Vâlcea etc. ,,Spiritul de seriozitate, de cultură completă şi permanentă

instaurat aici, ca o condiţie a evoluţiei, permite formarea şi impunerea unor viitoare nume

ale muzicii româneşti: Mircea Bezetti, bariton de operă, Paul Ghenţer, compozitor, dirijor

şi pianist şi Ionel Tudoran, tenor la Opera Română, profesor de canto la Conservatorul

Bucureşti”(8).

Cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de activitate a corului ,,Ciprian Porumbescu‖,

prof. univ. Nicolae Lungu, compozitor, spunea: ,,Activitatea fostului cor „Ciprian

Porumbescu”, actualmente corul Sindicatului Învăţământ Slatina care acum împlineşte 60

de ani de existenţă, îmi este bine cunoscută. Mă bucur întotdeauna de succesele lui şi, cu

multă plăcere, îmi amintesc de colaborarea Societăţii corale ,,România” cu acceastă

formaţie slătineană al cărui suflet- pe vremea colaborării noastre- erau doi vrednici

exponenţi ai corpului didactic din Slatina: prof. Traian Biju şi maestrul Dorel Georgescu.

Munca lor neobosită, sufletul lor mare şi dragostea lor fierbinte pentru arta naţională se

oglindesc astăzi în realizările artistice pe care această formaţie fruntaşă ni le face

cunoscute atât direct cât, mai ales,pe calea undelor şi a televiziunii‖ ( 8).

Cuvinte frumoase a adresat şi prof. univ. Ionel Tudoran, absolvent L.R.G., cu

acceeaşi ocazie: ,,Decenii la rând, coriştii slătineni au cântat cu pasiune şi în codiţii

vitrege creaţiile corale ale şcolii româneşti abia înfiripate, purtând făclia culturii noastre

la oraşe şi sate,sub conducerea unor harnici dirijori ca Mihail şi Dorel Georgescu -tatăl

şi fiul” (8).

Este cunoscut faptul că vârstele memorează totdeauna amintiri. Mai ales vârstele

artistice. Vârstele legate de un festin, de o celebrare emoţionantă a unei activităţi bogate.

,,La 60 de ani de la înfiinţare corul trăieşte un ceas al destăinuirilor, un ceas când

cuvintele coriştilor se fac evocare şi aspiraţie, când fiecare gând şi fiecare sentiment

conţine o lume care se sensibilizează şi umanizează‖ (8).

Confesiunile celor mai statornici corişti, oameni care şi-au făcut din activitatea

corală o a doua viaţă, sună ca o inscripţie durabilă pe inimă. O inscripţie care rămâne

tânără şi dreaptă în timp. Aşa au vorbit: Victor Nicolescu- 44 de ani în cor la acea vreme,

prof. Lavinia Jitaru -25de ani în cor, absolventă L.R.G., Cornel Stănescu- corist de la 8

ani, Constantin Cioană- ,,Cântând, mă simt mai mult ca oricând cetăţean şi patriot‖.

Îmi amintesc cu plăcere - eram director adjunct al liceului Radu Greceanu, având

ca director plin, pe doamna prof. Achimescu Elena şi pe doamna prof. Silvia Mihai, dir.

adj. şi abia terminasem de modernizat amfiteatrul liceului- că în cadrul sărbătoririi amitite

mai sus, Corul ,,Madrigal‖ a prezentat, sub bagheta dirijorului şi compozitorului Marin

Constantin, în această frumoasă sală, un concert care a cuprins în prima sa parte piese de

muzică preclasică franceză şi italiană, iar în partea a doua lucrări ale unor compozitori

români. Era decembrie 1972. În sala arhiplină, am asistat la un concert care a demonstrat

că ,,Madrigalul‖ este ,,o formaţie muzicală de subtil rafinament, care îmbină sugestiv,



într- o unitate armonică desăvârşită, o înaltă încărcătură emoţională cu o ştiinţa fără egal

a expresiei” (8).

Profesorul Th. Georgescu nu a fost numai un ,,dirijor desăvârşit‖, ci şi un

„compozitor renumit‖. Acest fapt a reieşit, încă din anul 1937, vara, când corul „Ciprian

Porumbescu‖ a obţinut un succes remarcabil, când s-a prezentat la Postul de radio

Bucureşti, interpretând lucrări muzicale româneşti şi străine. La loc de cinste în Programul

accestui concert se găseşte şi piesa corală ,,I-auzi valea‖ de compozitorul Dorel

Georgescu. Cuvinte elogioase găsim şi în ziarul ,,Informaţia zilei‖ din Bucureşti, din 17

august 1942: ,,Corul Cercului Cultural Slatina a sosit ieri in Capitală pentru a da o serie

de concerte la spitalele de răniţi şi la posturile de Radio. Condus de prof. Dorel

Georgescu, dirijorul corului, [...] cu toţii au făcut o vizită la Ministerul Propagandei

Naţionale, unde [...] Aici corul a executat cu multă măiestrie câteva bucăţi din repertoriu,

apoi, în numele membrilor corului a vorbit dl. dr. Iancu Nicolau, inspector special din

Ministerul Finanţelor [...] Membrilor corului li s-au oferit în dar, din partea Ministerului,

cărţi şi câte o insignă cu chipul lui Mihai Viteazul”.

În decembrie 1972, se înfiinţează Societatea corală ,,Ciprian Porumbescu‖, ca

expresie a hotărârii membrilor formaţiei corale sărbătorite. Cu această ocazie, preşedinte

de onoare al Societăţii amintite a fost ales maestrul Marin Constantin, iar manifestările au

fost încheiate printr-un concert festiv oferit de Corul ,,Ciprian Porumbescu‖- corul

sărbătorit- dirijat de profesorii Jean Lupu şi Dorel Georgescu, precum şi coruri din Piteşti

şi Craiova. Corul ,,Ciprian Porumbescu‖ a avut în program, printre altele, ,,Colea-n

grădiniţă” prelucrare realizată şi dirijată de fostul lui dirijor Dorel Georgescu. ,,Putem

spune cu destulă convingere, că aceste creaţii ,,I- auzi valea”, „,Colea- n grădiniţă” ,”La

Plevna” şi altele sunt scrise cu căldură şi construite cu o delicată simplitate, cu o supleţe

naturală, aşa cum el însuşi era construit. Linia melodică în spirit popular este ingerată de

compozitor în numeroase piese ale sale, care au fost imprimate şi fac parte din fonoteca

de aur a Radiodifuziunii române”(12).

Cu ocazia documentării pentru acest material, am găsit răspunsul, pentru mine, la

întrebarea pe care mi-am pus-o în 1982: De unde îl cunoaşte dirijorul Marin Constantin

atât de bine pe domnul profesor Dorel Georgescu? Cu ocazia Etapei Finale a Festivalului

„Cântarea României‖, a ansamblurilor corale ale copiilor şi elevilor, desfăşurată la Slatina,

era nevoie de un reprezentant al părinţilor să fie membru în Comisia Centrală de 15,

condusă de maestrul Marin Constantin. Eu fiind inspector de specialitate la I.S.J.Olt,

având în responsabilitate, în acele zile, Comisia Centrală, sigur pe mine, i-am propus

,,Generalului‖ să-l numim ca membru pe ,,nea Dorel‖. La prima întâlnire, de organizare a

Comisiei, spre surprinderea mea, maestrul Marin Constantin l-a îmbrăţişat pe

PROFESOR, spunând: ,,Sunt foarte bucuros că, peste mulţi ani, iată că întâlnesc un bun

prieten al meu”. Iar, „nea Dorel‖, printre altele, cum era mereu plin de umor, a spus: ,,Nu

ştiu cine a fost cu ideea să vin eu în această Comisie, dar îi mulţumesc pentru că mi- a

crescut viaţa cu peste 10 ani” (9).

În 14 aprilie 1970, sub titlul ,,Întâlnire cu muzica de calitate‖, ziarul Oltul scria:

,,Concertul corului bărbătesc de cameră- dirijor prof. Dorel Georgescu- a atins o limită

superioară de interpretare- maturitatea [...] Preferinţa dirijorului pentru cântecul clasic,

pur şi limpede, ca unitate armonică, s-a însoţit cu o ştiinţa sigură a gesticii, sentimentul

muzical exprimându-se cu fermitate distinsă, cu pasiune concentrată şi lucidă‖ (11).

Munca neobosită desfăşurată de dirijorul şi compozitorul Dorel Georgescu a făcut

ca membrii tuturor corurilor dirijate să vadă în el ,,un specialist‖, ,,un bun organizator şi

un neobosit animator al vieţii culturale slătinene”. Domnul Dorel Georgescu nu a părăsit



nici o clipă activitatea dirijorală. Chiar după împlinirea vârstei de 72 de ani, a continuat să

dirijeze corul Liceului ,,Ion Minulescu‖, activitate ce s-a transformat intr-o pasiune.

,,Dragostea faţă de membrii Corului Învăţământ Slatina, l-a făcut să fie prezent aproape

la fiecare repetiţie generală‖ (10), alături de reputatul dirijor prof. Jean Lupu, care îi

preluase bagheta.

Înzestrat cu excelente calităţi pedagogice, dascălul Dorel Georgescu ştia să

stimuleze, să însufleţească şi să-şi apropie elevii de la cei mai mici, până la cei din

ultimele clase. ,,Ca un magician, el putea să transforme orele de aridă teorie în cele mai

interesante şi senine ore de muzică‖ (12), acesta fiind crezul PROFESORULUI, izvorul

care a născut încrederea şi respectul în foştii săi elevi,unii devenindu-i colegi de breaslă.

În 1982, profesorul Dorel Georgescu, scrie, printre alţii, despre un fost elev al său:

,,Deviza maestrului Ionel Tudoran era, mereu, practica şi aplicaţia. Sever la lucru şi în tot

timpul la datorie,el a ştiut să insufle tinerelor vlăstare adevărata dragoste pentru arta

cântecului [...] A făcut parte din corul liceului ,,Radu Greceanu” şi corala „Ciprian

Porumbescu”. S-a remarcat printr-o voce ce ţâşneşte ca un izvor de munte [...] Cu

satisfacţie observăm că astăzi îl urmează apreciatul şi tânărul Antonius Nicolescu,un alt

slătinean, tot un fost elev de al nostru, de la liceul Radu Greceanu‖.

De multe ori PROFESORUL spunea: ,,Fără inimă nu se poate face nici un lucru

bun!” . În discuţiile de taină, profesorul Dorel Georgescu aprecia că: ,,Potrivit vârstei,

copiii au trebuinţă nu numai de cunoaştere, ci şi de multă, foarte multă afecţiune. Ei simt

de la cele dintâi ore dacă îţi faci lecţiile de mântuială sau te apleci cu căldură şi băgare

de seamă asupra firilor lor plăpânde. Fără gingăşie, nu se poate concepe menirea de

pedagog. Chiar din clasa întâi trebuie sa-l conduci pe elevul-om şi să te porţi cu el ca

atare. Toată evoluţia sa pentru a deveni un om adevărat depinde în cel mai înalt grad, de

tine, educatorul său”.

Domnul profesor Th. Georgescu a fost ataşat profund de învăţământ, foarte

apropiat de elevi, de pregătirea, grijile şi dificultăţile lor, de un înalt profesionalism şi

aleasă conduită pedagogică. Permanent a dat dovadă de bunătate, de blândeţe. Era de ajuns

să te fi uitat în ochii dânsului, pentru a te simţi învăluit în mreje. Era de ajuns să-i priveşti

chipul, pentru ca să nu găseşti nici o trăsătură de asprime, care i-ar brăzda faţa ovală,

plină, luminată de ochii ageri. Că era apropiat de elevi, ne-o demonstreză şi Ordinul de zi

Nr. 4/1937, dat de Legiunea de strejeri-Olt, adresat conducerii liceului ,,Radu Greceanu‖

Slatina, în care se specifică: ,,Legiunea de strejeri a jud. Olt vă aduce călduroase

mulţumiri pentru felul cum aţi ştiut să vă prezentaţi cu şcoala Dvs. la serbarea de 8 iunie-

cor şi preţioasa contribuţie a Dvs. şi a profesorilor la reuşita acestei serbări. Pentru

ajutorul real ce s a dat cu această ocazie Străjeriei din localitate din partea şcolii Dvs.,

legiunea a citat prin ordin de zi pe domnii dir. Traian Biju, prof. Gh. Botez, prof. Theodor

Georgescu […] Semnează , subinspectorul P.P. Olt, maior Buzgurescu‖ (2).

Bunătatea şi blândeţea nu le arăta numai cu cei de o vârstă cu dânsul, ci şi cu noi

elevii. Dădea dovadă de o răbdare nemaiîntâlnită. Îmi amintesc şi azi, cu emoţie, de „cum

ne-a salvat” din mâinile lui ,,nea Alecu‖ (un distins profesor de geografie, Alexandru

Popescu) ,director adjunct, pe când noi eram în clasa a XI-a. Rula în Slatina, un film, Ana

Zacheo, interzis elevilor, după porunca lui nea Alecu. Ne- a adunat în careu, ne-a spus să

nu mergem la acest film, anunţându-ne şi măsurile împotriva celor care merg. Câţiva

colegi, care locuiam la gazde, am hotărât să mergem la film, la seria 20-22, pentru că

ştiam că la sfârşitul fiecărei serii, aştepta „nea Alecu‖. Spre nenorocul nostru, a aşteptat

domnul profesor Alecu Popescu până a ieşit ultimul spectator, dar nu a plecat, ,,parcă

aşteptându- ne pe noi”. Ne- a scris numele la fiecare,ne- a invitat ,,mâine la pauza mare,



în cabinetul directorului” (atunci, directorul şi directorul adj. aveau cabinet comun).

Ne-am prezentat toţi cu frica în sân .Spre norocul nostru, a apărut blândul Domn director

Dorel Georgescu , spunând: ,,-Alecule, du- te tu la clasa X şi vezi ce făcură, că- i rezolv eu

pe aceşti neisprăviţi‖. A plecat „nea Alecu‖, dar au urmat 10-15 minute de critică, de

observaţii, de parcă nu se mai terminau. Am scăpat fără nici o sancţiune, numai datorită

tactului pedagogic al DOMNULUI DIRECTOR, Dorel Georgescu.

La 10 decembrie 1958 prof.Th.Georgescu a devenit directorul Liceului ,,Radu

Greceanu‖, înlocuind-o pe profesoara Odiseea Vizireanu, conducându-l până la 1

septembrie 1961, când este înlocuit de prof. Gh. Ungureanu. În perioada 1955- 1959, eu

am fost elev. Deci, o perioadă, l-am avut ca director pe „nea Dorel‖. Am fost numit

titularul unei catedre de matematică, ca în perioada august 1970- octombrie 1978, să fiu

director adjunct al liceului o scurtă perioadă fiind coleg de cancelarie cu foştii mei

PROFESORI, deci şi cu DOMNUL DOREL GEORGESCU. Chiar dacă s-a pensionat în

1964-1965, dânsul venea permanent pe la şcoală, ţinea legătura cu noi.

Şi azi imi sunt vii în minte cuvintele dânsului: ,,Munca, învăţătura, pentru voi

sunt o datorie, fiecare trebuind să trăiască de pe urma ei‖. Îmi amintesc că înainte de

bacalaureat, ne-a strâns ca un adevărat părinte, comunicându- ne: ,,Aveţi grijă că a fost

desemnată, ca preşedintă, o distinsă profesoară universitară, specialistă în gramatică,

Clara Chiosa”.

Datorită grijei dânsului şi a profesorilor noştri din timpul liceului, am reuşit, toţi

elevii celor doua clase, absolvenţi promoţie 1959, să luăm examenul cu note foarte bune.

Poate că acesta a fost şi motivul pentru care DOMNUL DIRECTOR ne-a onorat, cu

prezenţa, la întâlnirile de promoţie la 10, 20, 25 de ani.

Pot spune acum, după o lungă perioadă, când şi eu am fost director de liceu, că

Profesorul şi Directorul Th. Georgescu a impus un stil de conducere elegant şi înţelept, cu

respect şi crez pentru actul de educaţie. Ca director nu ierta uşor minciuna, răutatea sau

abaterile repetate. Îi plăcea simplitatea în port, modestia, buna cuviinţă, ordinea, munca şi

aceste calităţi a stăruit mereu să le cultive la elevii liceului- şi nu numai- să facă din ele

temeiul vieţii lor de mai târziu.

Ceea ce l-a condus în viaţă şi gândire a fost,după cum singur spunea : „Dorinţa

mea şi întreaga mea ambiţie a fost întotdeauna să pot fi de folos urbei slătinene şi ţării

mele. Le-am dăruit lor

tot timpul meu şi

puterile mele.Viaţa

mea întreagă le-a fost

hărăzită din tinereţe”

(la aniversarea a 75 de

ani).

Ca om-

cetăţean, profesorul

Th. Georgescu ,,radia

zâmbet şi numai

sfaturi, nu era capabil

a jigni cu ceva, pe

nimeni” (12). Ca

existenţă umană în

sine, profesorul Dorel

Georgescu a lăsat

Un grup de corişti cu o vechime de peste 30 de ani. Primul din

stânga- Dorel Georgescu şi primul din dreapta- Jean Lupu

(1972).



pentru contemporani

una dintre cele mai

originale imagini: ,,o

seninătate deplină în

relaţia cu orice

element- problemă din

jur- olimpianism pur-

pe fondul căruia se

etala umorul său

proverbial” (1).

„Nu-mi pot

imagina lumea fără

umor aşa cum nu îmi

pot imagina cerul fără

soare sau stele. Cel mai

frumos simţ este simţul

umorului‖, ni se

destăinuia PROFESORUL la întâlnirea de 10 ani de la absolvirea liceului, când încă dădea

zilnic pe la şcoală. ,,Este important ca profesorii să apeleze la toate metodele pentru ca

elevii lor să considere şcoala un mediu cât mai agreabil, iar efortul de a învăţa lucruri noi

să nu mai pară atât de greu”, recunoştea, cu aceeşi ocazie.

Dacă Pitagora spunea: ,,Gluma este o sare ce trebuie întrebuinţată cu economie”,

PROFESORUL susţinea: ,,Lipsa totală a umorului face viaţa imposibilă. Avem nevoie de

umor ca să trăim‖. ,,O existenţă de om are sensul valorii în măsura în care ea ne oferă

câteva luări aminte precise depre viaţă şi ne incită la utile reflecţii”,afirma profesorul Gh.

Ungureanu (1).

Despre profesorul, dirijorul, compozitorul şi despre OMUL Th. Georgescu au

vorbit, cu diferite ocazii, o mulţime de foşti elevi ai dânsului. Cu toată lipsa de spaţiu, nu

pot trece fără să amintesc pe câţiva (pe lângă cei numeroşi care s- au exprimat mai sus).

1.Alexandru Chirilă Stanciu- profesor de muzică, dirijor recunoscut: ,,Imaginea

sa va rămâne veşnic vie în memoria celor care l- au cunoscut şi apreciat, iar pentru tinerii

săi continuatori în domeniul muzicii corale, a constituit un exemplu demn de urmat” (4).

2.Marin Mincu- scriitor, profesor universitar: ,,Da, este adevărat, la ,,Radu

Greceanu” am avut, apoi, profesori excelenţi prin pregătire şi seriozitate precum [...]

Promoţia 1959. Întâlnire dupa 25 de ani. În primul rând de la

stânga la dreapta: prof. Dorel georgescu- fost director şi

prof. Popescu Nicolae-Optaşi (iunie 1984).

Profesori ai liceului Radu Greceanu din Slatina. Jos: pr. N. Ionescu, Traian Biju, V.

Popescu, I. Rădulescu, A. M. Latanzzi, E. Ghimpeţeanu, V. Eniu, T. Bratu; sus: I.

Udrescu (secretar-şef), N. Ţilivea, C. Ciocan, V. Stănculescu, P. Popescu, D.N.

Bărbulescu, G. Botez, V. Biltz, I. Mihalache, Th. Georgescu, V. Pulcă (secretar).



Dorel Georgescu, la muzică (pentru care, în clasa a XI-a, am compus textul unui imn

goliartic al ,,greceştilor”), Alecu Popescu la geografie (zis Mustaţă, considerat spaima

liceenilor din Slatina, care, atunci când ne întâlnea pe centru, ne scria numele într- un

carneţel şi a doua zi ne asculta şi ne da invariabil doi) şi mulţi alţii” (13).

3.Ion Andreiţă- ziarist şi scriitor: ,,[...] Am şi acum,în faţa ochilor, un mare panou

aniversar [...] pe care erau reproduse chipurile dascălilor. Văd, uneori recunosc, portrete

sub care se aştern nume ca [...] Theodor Georgescu, Alexandru Popescu [...]” (13).

4.Ioan Georgescu-profesor, fost director: ,,[...] Da!-nimic mai adevărat pe vremea

acceea; elevii mai învăţau şi din alte considerente: de plăcere şi de ruşine. Sigur nu pot fi

uitaţi profesorii de mare valoare ca: Theodor Georgescu (dl. Dorel) de muzică, fost

director, animator al vieţii muzicale din liceu şi din oraş, om plăcut, de o spiritualitate

deosebită [...]”.(13)

5.Nicolae Ştefănuţ- profesor, fost director adjunct: ,,La sosirea mea în acest liceu

am cunoscut direct o serie de profesori cu care am devenit coleg şi cu unii chiar prieten.

Aş aminti pe profesorii: [...] Theodor Georgescu, Alecu Popescu [...] cărora le port o

recunoştinţă deosebită pentru că am fost primit cu dragoste şi respect şi am învăţat enorm

de mult de la dânşii‖ (13).

6.Radu Şerbănescu- absolvent 1959, colegul meu de clasă, în timpul liceului,

inginer, un recunoscut electronist: ,,Mic la stat, mare la sfat‖, au fost cuvintele lui, când,

acum câteva zile, i-am spus că scriu un material despre profesorul de muzică şi directorul

nostru din timpul liceului şi a continuat: ,,Pe domnul profesor Dorel Georgescu, „nea

Dorel” cum îi spuneam toţi, îl deosebeai imediat cum îl zăreai: era mic de statură, mereu

vesel, comunicativ, elegant. Eram în clasă toţi elevii dintr-a IX-a B, convocaţi de domnul

profesor, pentru a face selecţia celor talentaţi în vederea alcătuirii sau completării corului

lceului. Ne chema pe rând la catedră, luam loc pe un scaun lângă dânsul. Era grav,

serios. Când mi-a venit rândul, am păşit emoţionat lângă dânsul, era prima dată când îl

vedeam mai de aproape, când aveam posibilitatea să schimb cu el câteva vorbe. Mi- a dat

un beţişor ca un creion neascuţit şi m-a rugat să bat cu el uşor în catedră, în ritmul în

care o să bată el. Am repetat aceasta de doua ori şi profesorul mi a spus: ,,-Bun! Ai

ureche muzicală bună. Acum trecem la o altă fază! Repetă după mine!”. Şi a spus ceva pe

note muzicale, de genul:

do,sol,mi,re,sol,do.....”.

Am încercat să repet.

Catastrofă! S-a uitat la

mine lung, apoi a

zâmbit larg, adresându-

se clasei: ,,-Pe el o să-l

punem dirijor”. Picasem

la testul de selecţie.

Atunci

mi-am amintit că în

copilărie, am încercat să

cânt la fluier. Am

renunţat, pentru că nu

puteam să învăţ. Nu

puteam, şi gata! N-am

reuşit niciodată! Doamne, ce mult mi-aş fi dorit acum, peste ani şi ani, să fi putut a şti să

cânt!! Şi, cum spunea poetul Vasile Militaru: ,,Şi cu cât mă duce gândul peste vremuri

Membrii ,,Corului Cultural Slatina” (1942, Bucureşti). A

treia din stânga- prim-solista Maria Ionescu (coristă peste

50 de ani)



înapoi...” mi- a zburat mintea la întâlnirea colegială, de zece ani de la absolvire. Veneam

cu trenul şi am întârziat câteva minute. Pe culoarul ce ducea spre clasa noastră, stătea

mândrul nostru director ,,nea Dorel!”Nici nu am apucat să- l salut şi m- a oprit de la

distanţă: ,,Stai aşa! Lasă- mă să ghicesc cine eşti. Eşti Şerbănescu!”. Nea Dorel, Marele

nostru Director, nu a uitat, cum ne cheamă, chiar şi cu trecerea timpului!” . Numai din

aceste ultime amintiri, putem trage o mulţime de calităţi ale MARELUI OM, Theodor

Georgescu.

Activitatea desfăşurată în cei peste 50 de ani ca dirijor, compozitorşi în paralel, ca

profesor de muzică şi

director de liceu, i-au adus

OMULUI TH.

GEORGESCU, o răsplată

binemeritată: Medalia

Muncii, Titlul de Profesor

Fruntaş, Ordinul ,,Meritul

Cultural, cls. a III a‖-

1963, alegerea sa în

Consiliul Superior al

Educaţiei şi

Învăţământului şi alte

distincţii. La vârsta de

aproape 80 de ani, îşi vede

răsplătită şi activitatea

componistică, (nu s-a

îndepărtat nici o clipă de

scenă, de şcoală), obţinând Titlul de Laureat al ,,Cântării României‖ cu piesele ,,Colea-n

grădiniţă‖ şi ,,Scrisoare de la Plevna‖ .

Percepând cu luciditate lumea din jur, maestrul, a spus aforistic pe patul de

moarte: ,,De-abia când nu voi mai fi, veţi înţelege ceea ce am fost‖ (1). S-a stins din viaţă

la 20 august 1985, în Slatina, lăsând un gol în urma sa. A fost înmormântat în Cimitirul

Strehareţi, alături de soţia sa Elena, fratele său Gigel şi părinţii săi. Nu a avut copii, dar a

crescut şi educat un copil al cumnatei sale după soţie, care s-a stins din viaţă încă tânăr.

La înmormântarea sa, profesorul Ioan Georgescu, director la acea vreme, spunea

„S-a stins un om al datoriei şi al muncii; roadele ostenelilor sale rămân însă zestre

viitorului”.

Moartea i-a rupt firul veţii la o vârstă înaintată. E o lege împotriva căreia nici

plânsetele, nici regretele nu pot face nimic. Datoria celor rămaşi este să-i relevăm

faptele.Nu e numai datoria faţă de el, sau faţă de locuitorii Slatinei ci faţă de întreg neamul

românesc.

,,Stelele luminează din depărtare şi după ce le- a secat izvorul luminii‖ (2).

Bibliografie

1.Gh. Ungureanu- Liceul ,,Radu Greceanu”- 110 ani de la înfiinţare.

2.Anuarele Liceului ,,Radu Greceanu‖: 1923- 1924 şi 1933- 1934.

3.Monografia judeţului Olt.

4.Al. Chirilă Stanciu- Pagini din istoria muzicală a oraşului Slatina, Slatina, 1998.

5.,,Gazeta Oltului‖, Slatina, 30 ianuarie 1942.

6.,,Vremea Nouă‖, Slatina,18 februarie 1927.

7.,,Oltul‖ , Slatina, 13 martie 1982.

Dorel Georgescu într-un grup de prieteni



8.,,Oltul‖ , Slatina,10 decembrie 1972.

9.,,Memoria Oltului şi Romanaţilor‖, aprilie 2018, ,,Societăţi cultural ştiinţifice ale

elevilor liceului R. G.”

10.,,Oltul‖ , Slatina, 7 iulie 1972.

11.,,Oltul‖, Slatina , 14 aprilie 1970.

12. Gh. Mihai- ,,Profesorul Dorel Georgescu, animatorul vieţii spirituale din judeţul Olt,

prieten al tuturor vârstelor. 95 de ani de la naştere‖, în Gazeta Oltului, nr. 334/4 februarie 1997

13.,,File de Monografie. Colegiul Naţional Radu Greceanu-125 de ani de la înfiinţare‖,

Slatina, 2009.

14.,,Informaţia Zilei‖- Bucureşti,17 august 1942.

(Mulţumiri domnului profesor Ion Tîlvănoiu pentru că mi-a înlesnit studierea

unor articole apărute în presa locală şi centrală, despre profesorul Th. Georgescu).

Tipografiile din Caracal (II)

Crăciun Pătru

TIPOGRAFIA ,,Plugarul român‖. A fost o

tipografie cu scurtă existenţă de numai trei ani,

1942-1945, organizată în cadrul sindicatului

agricol din Caracal. Utilajele tipografiei, între care

o maşină plană nr. 12 marca Johanesburg, o

maşină de cusut, una de perforat – fuseseră

cumpărate de la Bucureşti de către Sterie Ionescu,

preşedintele sindicatului, de la un oarecare

Dumitrescu. Tipografia, în care lucrau 4-5

muncitori a funcţionat într-o clădire de pe lângă

fostul local al primăriei oraşului. Şeful ei a fost

tipograful Gheorghe Neagoe care lucrase înainte la

,,Samitca‖ şi la ,,Scrisul Românesc‖ din Craiova.

Tipărea diferite imprimate administrative ori câte o

gazetă politică ocazională în care se dau la iveală

abuzurile potentaţilor. În anul 1945, tipografia

,,Plugarul Român‖ şi-a încetat activitatea.

Tipografia Gheorghe Neagoe

Este cea de-a zecea tipografie care a

funcţionat în oraşul Caracal de-alungul anilor. Gheorghe Neagoe, participant la greva

tipografilor din 1918 şi la greva tipografilor din Craiova în 1922, lucrase la tipografia

,,Plugarul român‖, fiind omul de bază al acestei tipografii.

În anul 1944 el a cumpărat de la Sindicatul Agricol toate utilajele tipografiei

,,Plugarul român‖, aşa cum se vede în actul de vânzare-cumpărare din 3 august 1944,şi le-

a instalat în locuinţa sa din str. Jean Dobrescu de azi, nr. 46, într-o sală de12 m pe 6 m.

Astfel a luat fiinţă ,,Tipografia Gheorghe Neagoe‖ la care au trecut toţi muncitorii de la

fosta tipografie ,,Plugarul român‖, şi anume: Constantin Tomescu, Dicu Gheorghe,

Crângureanu Ion, Mocioacă Marin, Smarandache Florea şi alţii. Ca utilaje folosea o

maşină plană nr.12 acţionată cu curent electric, la care tipărea cărţi şi o maşină Tighel de

picior, adică acţionată prin apăsare cu piciorul pe o pedală. La acesta se tipăreau lucrurile

mărunte: cărţi de vizită, invitaţii, etc. Mai avea o maşină de tăiat şi alta de perforat.



La tipografia lui Gh.Neagoe s-a tipărit în

1946 ,,Anuarul societăţii culturale Haralamb G.

Lecca‖, având un cuprins alcătuit din mai multe

creaţii literare, poezii, schiţe, reportaje, folclor. O

broşură cu titlul ,,Epigrame‖ de Nellu Cristescu,

care semna după împrejurări şi dispoziţii şi N.

Cristescu şi I.I. Cristescu, în detrimental său

personal, a apărut tot la tipografia ,,Gh. Neagoe‖

în 1947. Cristescu a fost un animator al vieţii

literare din oraşul Caracal în perioada 1933-1948,

în jurul lui strângându-se mai mulţi tineri

condeieri entuziaşti.

O gazetă cu apariţie sporadică, anume

,,Libertatea Romanaţului‖ a apărut de asemenea

tot la această tipografie.

Tipografia ,,Gheorghe Neagoe‖ a

funcţionat până în anul 1949 când a fost cedată

statului şi acceptată prin decizia nr.

32067 din 6 decembrie 1949 de către

Ministerul Artelor.

Tipograful Gheorghe

Neagoe, născut la Craiova în anul

1892, a trăit în adolescenţă în

atmosfera ideilor înaintate de care

erau animaţi muncitorii craioveni în

preajma primului război mondial. El

a participat şi acontribuit la

organizarea şi desfăşurarea grevei

tipografilor craioveni din anul 1922.

Pentru aceasta afost judecat şi

condamnat împreună cu alţi

conducători ai muncitorilor la 15 ani

închisoare. La presiunea opiniei publice şi a presei mai ales, procesul s-a rejudecat, în

apărarea celor condamnaţi înscriindu-se toţi avocaţii Craiovei şi mulţi din Bucureşti. La

proces a fost achitat şi el şi ceilalţi tovarăşi ai lui. În anul 1918 era tipograf în Bucureşti. A

participat şi la greva şi manifestaţia din 13 decembrie a acelui an. În piaţa Teatrului

Naţional unde se strânseseră mai multe mii de muncitori, nu numai tipografi ci şi din alte

sectoare ale muncii, el se afla aproape de I.C. Frimu, care era principalul animator al

muncitorilor din acea vreme. A văzut pe cei care au căzut sub tirul gloanţelor, înroşind cu

sângele lor asfaltul pieţei şi despre aceste aspecte cutremurătoare vorbeşte astăzi88

când are

vârsta de 86 de ani, cu emoţie, cu înfiorare, parcă.

Venind în oraşul Caracal, tipograful Gheorghe Neagoe nu a renunţat la ideile lui

înnoitoare. Lupta pentru înfăptuirea lor a dus-o şi în oraşul Caracal. Orânduirea noastră

socialistă i-a recunoscut şi apreciat lupta şi munca puse în serviciul poporului, după 23

August 1944. În anul1964, prin decret al Consiliului de Stat i s-a conferit tipografului

Gheorghe Neagoe medalia ,,A XX-a aniversare a eliberării Patriei‖.

88

Manuscrisul lui Pătru Crăciun este din 1978.



Centrul Poligrafic Caracal

În anul 1949, proprietarii de tipografii din fostul judeţ Romanaţi, adicădin Caracal,

Corabia şi Balş aucedat statului tipografiile lor. Utilajele tipografice din cele trei oraşe au

fost comasate la Caracal, unde s-a înfiinţat ,,Centrul Poligrafic Caracal‖, în casele

Comăneanu de pe strada Elena Pavel, lângă şipotul Comăneanu. La conducerea acestei noi

unităţi tipografice,care depindea de Craiova, a fost numit muncitorul tipograf Ciobanu

Marin, care era un foarte bun cunoscător al meseriei sale. Muncitorii, în număr de 36, erau

proveniţi de la fostele tipografii desfiinţate,care acceptaseră să lucreze în noua unitate

tipografică înfiinţată la Caracal. Se foloseau la lucru trei maşini plane, şase Tighele, trei

maşini Boston, o maşină cules, două maşini de tăiat, două maşini de cusut şi alte utilaje.

Localul cu multe încăperi se amenajase în mod corespunzător cerinţelor desfăşurării

procesului de producţie şi era satisfăcător. Pentru lucrări administrative avea secretar,

casier şi contabil această tipografie din Caracal.

Deşi bine utilat şi cu toţi muncitorii calificaţi, în anul1951, din motive nu prea

clare ,,Centrul Poligrafic Caracal‖ a fost desfiinţat. Se considera că tipografia din Craiova

satisfice şi cerinţele din judeţul Romanaţi.

Tipografia ,,Caracal”

Desfiinţarea ,,Centrului Poligrafic Caracal‖ în anul 1951 şi concentrarea muncii

tipografice la Craiova s-a dovedit o măsură nepotrivită. Cerinţele tot mai numeroase de

executarea de felurite tipărituri pentru unităţile economice din regiune, distanţa mare la

care se găseau unităţile faţă de Craiova, constituiau impedimente serioase în munca

oamenilor din multe sectoare. În asemenea situaţie, organele locale de partid şi de stat din

Caracal au hotărât înfiinţarea ,,Tipografiei Caracal‖, lucru ce s-a şi înfăptuit.

La Drobeta Tr.-Severin exista o tipografie completă şi nefolosită de la

naţionalizare. Era părăsită undeva, într-o clădire. S-au făcut demersuri şi acea tipografie a

fost adusă la Caracal. S-a instalat în incinta Intreprinderii de industrie locală, de pe str.

Negru Vodă, nr. 5, de care şi depindea, ca o secţie a acelei întreprinderi. Ca utilaje

tipografice putem menţiona o maşină înaltă de tipar înalt, marca Warner, format 70X100 şi

un Tighel, amândouă acţionate cu curent electric, ceea ce constituia un mare avantaj în

munca tipografilor, o maşină de tăiat, o maşină de cusut, literă în cantitate de 1500 kg de

diferite caractere, încât se puteau executa lucrări de bună calitate.

Muncitorii tipografi, atunci, la început, erau: Gogan Paraschiv- şeful tipografiei,

venit de la Craiova, Tomescu Constantin, Rădulescu Ion, Ciobanu Marin, Preda Ioana,

Ciosică Eugenia, Dumitru Costea, Gheorghe Neagoe, Tabacu Florica, Crângureanu Ion,

Militaru Gheorghe şi Opran Ilie.

Spaţiul în care s-a instalat tipografia era o sală lungă de 15 m şi lată de 7 m. Nu

corespundea cerinţelor, nu îndeplinea nişte condiţii elementare ale unei tipografii din

epoca noastră, dar colectivul de tipografi compus din muncitori şi tineri, dar şi din

vârstnici cu o lungă experienţă, ca Dumitru Costea şi Gheorghe Neagoe, îşi îndeplinea cu

conştiinciozitate sarcinile profesionale. În tipografie se imprimau aproape numai lucrări

administrative, de la chitanţiere până la circulări, ordonanţe, decizii, afişe, bonuri, invitaţii

etc.

În anul 1963, Tipografia Caracal a fost subordonată ,,Întreprinderii Poligrafice

Oltenia‖ din Craiova, ca o subunitate a acesteia. De menţionat că cerinţele de imprimate

erau aşa de mari, comenzile aşa de multe, că tipografia caracaleană executa lucrări

solicitate nu numai de beneficiari din Oltenia dar şi de la Bucureşti, Timişoara, Craiova şi

din alte localităţi. În incinta I.R.I.L. (Întreprinderea raională de industrie locală), tipografia



a funcţionat din 1956 până în anul 1968. În acest

timp a tipărit şi câteva cărţi şi broşuri, în condiţii

tehnice meritorii, spre mândria şi cinstea

tipografilor de atunci.

Astfel: ,,Foaie volantă a comitetului raional

de partid şi a sfatului popular rational Caracal‖.

Era, de fapt, nu o broşură, ci o gazetă în patru

pagini, ce apărea sporadic, la anumite împrejurări.

În februarie 1958 ajunsese la numărul 20. În

paginile acestei publicaţii apăreau scurte articole, cu

teme legate de realizările oamenilor muncii din oraş

şi raion, ori evenimente deosebite. Dăm câteva

titluri mai semnificative: ,,Lupta pentru îndeplinirea

planului‖, ,,Ceferiştii cinstesc luptele de la Griviţa‖

etc.

,,Muzeele din raionul Caracal în semestrul I

1957”, de prof. Crăciun Pătru, o carte în care se înfăţişează strădania muzeografilor de a

dezvolta colecţiile muzeale şi de a le pune la dispoziţia vizitatorilor, dornici de cunoaştere

şi instruire pe cale vizuală.

,,Monumentele istorice şi de artă din Caracal‖ de acelaşi autor a fost tipărită în

anul 1958, cu bune reproduceri fotografice ale monumentelor. Era atunci prima scriere

care se ocupa de oraşul Caracal, fie şi de un aspect anumit.

În anul 1967, tipografii caracaleni editează încă două lucrări de autorul citat mai

sus, şi anume: ,,Imagini din muzeu‖- este o broşură care cuprinde laînceput un istoric al

muzeului din Caracal iar în partea a doua o serie defotografii de piese caracteristice din

muzeu. ,,Monumentele oraşului Caracal‖- este a doua lucrare de Crăciun Pătru tipărită în

1967 în tipografie. Cartea, cu sugestivă copertă executată de tipograful Ion Rădulescu,

înfăţişează în linii mari şi cu bune reproduceri fotografice monumentele de arhitectură şi

de artă din Caracal. Fiind cărţi care se adresau în primul rând cetăţenilor oraşului, s-au

tipărit în tiraje reduse, de 2-3000 de exemplare.

În anul 1968 s-a făcut noua împărţire administrativă a teritoriului ţării, cu crearea

judeţelor. Tipografia din Caracal a fost subordonată nu pentru multă vreme însă

,,Întreprinderii poligrafice Argeş‖ din Piteşti. În acelaşi an s-a găsit şi un local mai potrivit

în str. Fr. Engels (casele Comăneanu) şi a fost mutată acolo. Dispunea, de data aceasta, de

şase încăperi şi s-a putut folosi una pentru zeţărie, două pentru maşini, una pentru

legătorie, alta ca depozit de hârtie şi în sfârşit, o sală mai mică a fost utilizată ca birou.

În afară de imprimatele administrative obişnuite, tipografia a tipărit în 1969

monografia ,,Pinacoteca Marius Bunescu a Liceului nr.1 din Caracal‖ scrisă de prof.

Crăciun Pătru. S-a tipărit şi această lucrare în bune condiţii grafice, cu coperta în două

culori executată de Ion Rădulescu, care învăţase meseria de tipograf de la ,,Unirea‖.

Tirajul lucrării a fost de 2000 de exemplare. Cartea aceasta cuprinde istoricul pinacotecii,

cu începuturile ei în 1947, cu achiziţia de valoroase tablouri în decursul anilor. Se mai redă

catalogul pieselor de pictură, grafică şi sculptură, în număr de 165, câte erau până în acel

an în inventor, o listă cu cele 25 de lucrări, pictură şi sculptură, câte s-au păstrat din vestita

colecţie de artă a magistratului Ion Hagiescu-Mirişte, precum şi o listă cu ,,Prietenii

pinacotecii‖.

În anul 1969, tipografia a trecut din nou sub tutela ,,I.P. Oltenia‖ din Craiova.

Această tutelare era de fapt mai mult formală. Tipografia din Caracal îşi avea conducerea



ei, sub care se desfăşurau toate lucrările administrative şi de producţie. Cât priveşte

personalul tipografiei, anul 1969 marchează o cotitură în istoria tipografiei caracalene.

Câţiva dintre muncitorii cei vechi, cu îndelungată şi frumoasă activitate depusă în slujba

răspândirii cuvântului tipărit se pensionează. Aceştia erau: Tomescu Constantin, Ciobanu

Marin, Rădulescu Ion. Tovarăşii lor de muncă îi răsplătesc şi le adresează cuvinte calde

de preţuirea muncii depuse în tipografie. În locul muncitorilor pensionaţi au venit cadre

tinere, care făcuseră studii la ,,Şcoala profesională Dimitrie Marinescu‖ din Bucureşti:

Dioşteanu Marian, Panait Paul, Polihronie Jana, Buligă Vasile. Prin transfer au mai venit

de la Piteşti: Dumitriu Marin, Băltoiu Florea, Patică Grigore. [Alţii au venit] de la

Bucureşti la secţia legătorie. Numărul total al muncitorilor era de 15 în acel timp.

O lucrare mai importantă,în afara imprimatelor administrative, executată în 1969,

este revista ,,Facla‖ a elevilor de la liceul de matematică-fizică, ce apărea din anul 1964.

Mai menţionăm culegerea de poezii ,,Vârsta visurilor‖, apărută în 1968, cuprinzând poezii

ale elevilor, selecţionate din paginile Faclei. Broşurile cu programele de desfăşurare a

sesiunilor de referate ale elevilor aceluiaşi liceu au fost tipărite cu grijă şi cu simţul

răspunderii.

Localul din str. Engels era pus în planul

de demolare pentru sistematizarea oaraşului. În

anul 1975 demolarea s-a şi efectuat. Tipografia

Caracal, în 1975, s-a mutat într-o clădire din str.

Trandafirilor, aproape de Piaţa 1 Mai, ocupând şi

parterul şi etajul, având suficient spaţiu pentru

separarea secţiilor şi desfăşurarea procesului de

producţie. Inaugurarea localului amenajat şi

reparat corespunzător a constituit o manifestare

culturală frumoasă, la care a participat şi

Gheorghe Rădulescu, director adjunct la I. P.

Oltenia.

Aşezarea în localul din str. Trandafirilor

era tot o soluţie provizorie. Oraşul Caracal,

potrivit planului de sistematizare, se afla în

necontenită schimbare. Se impunea să se facă

demolări şi în perimetrul tipografiei. Din această

cauză a trebuit ca tipografia să se mute din nou, în toamna anului 1977, într-o casă

jienească de pe str. Carpaţi, nr. 8, casă cu multe încăperi, în care s-au amplasat, după

trebuinţă, toate utilajele. Pentru ca spaţiul să fie cât mai corespunzător cerinţelor

desfăşurării producţiei, s-au mai făcut şi unele amenajări prin desfiinţarea unor primezuri.

Toatie secţiile îşi au săli separate. Un hol destul de spaţios, la intrarea în local, poate fi

folosit pentru expoziţii.

Clădirea, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de unul din

boiernaşii Jieni, este situată într-un spaţiu central al oraşului, dar liniştit, pe unde nu trec

liniile autobuzelor şi nici circulaţia nu este mare. Tipografia a fost dotată cu o maşină

plană de provenienţă românească, marca ,,Tiparom‖, o maşină de tăiat automată, o maşină

pentru corectură, tot românească, şi un linotip. Secţia zeţărie a fost şi ea dotată cu mobilier

şi anume: şifuri, regale, fundamente şi altele. S-a adus literă nouă în cantitate suficientă,

înlocuindu-se literele cele vechi care erau uzate şi nu mai corespundeau cerinţelor estetice

ale unui imprimat din epoca noastră.



Şi astfel, ,,Tipografia Caracal‖ îmbrăcată în haină nouă, cu muncitori tineri şi

entuziaşti, îşi desfăşoară activitatea în ritm susţinut, contribuind alături de toate

întreprinderile din Caracal şi din judeţ, la edificarea societăţii noi socialiste, multilateral

dezvoltate.

În acest an, 1978, s-au împlinit 22 de ani de când a luat fiinţă ,,Tipografia

Caracal‖ şi 130 de ani de la instalarea în oraş a primei tipografii, în anul 1848. Sunt două

evenimente deosebit de importante pentru istoria locală, pentru cultură în general.

În localurile tipografiilor din Caracal am intrat de nenumărate ori, că în acele

tipografii mi s-au tipărit cele mai multe dintre cele 22 de cărţi şi broşuri pe care le-am scris

şi tipărit până acuma. Am cunoscut şi i-am apreciat aşa cum se cuvine pe tipografii cu care

am lucrat şi care nu mai sunt: Tache Costea, Grigore Niţu, Constantin Rădulescu, de la

tipografia ,,Unirea‖; pe Ilie Mărculescu- conducătorul tipografiei care-i purta numele, ori

pe cei care se află în viaţă ca pensionari: Constantin Tomescu- zeţarul care a cules prima

mea carte ,,Opera lui Creangă‖ în anul 1941; Gheorghe Neagoe- în a cărui tipografie am

tipărit ,,Anuarul societăţii Culturale Haralamb G. Lecca‖; Ion Rădulescu, Florica Tabacu

şi alţii mulţi,al căror nume îmi scapă acuma.

În societatea tipografilor te simţi întotdeauna mai bine; ei sunt oameni calmi şi

respectuoşi, un respect şi o politeţe pe care le-au luat prin resorturi intime, poate, din

literele tipărite, ori din gândurile şi frământările puse în cuvinte de cei care au scris acele

Cuvinte, turnate de ei, de tipografi, în masa opacă a plumbului.

Ca un omagiu adus muncitorilor tipografi caracaleni de altădată şi de astăzi, pentru

munca lor tăcută şi pusă în slujba culturii, a ştiinţei, a ridicării omului pe noi trepte ale

civilizaţiei, voi cita o strofă dintr-o poezie publicată la tipografia ,,Unirea‖, într-o gazetă

din anul 1940:

,,Din plumbul greu al literelor moarte

Noi rânduim cu trudă pagini vii

Şi mâna noastră neagră larg împarte

Mănunchiuri de lumină la copii.”

(din ,,Cântec din tipografie‖, de Ştefan Bălceşti, în

Romanaţul/19 iunie 1940, p. 8)

Nea Tache

Cu acest nume era cunoscut tipograful Dumitru Costea, de la tipografia ,,Unirea‖.

Aşa îi ziceau şi tinerii şi bătrânii, şi prietenii apropiaţii şi alţi caracaleni şi el era chiar

bucuros să i se spună astfel. L-am cunoscut în ianuarie 1941, când m-am dus la tipografie

ca să discut tipărirea primei mele cărţi ,,Opera lui Creangă‖. Era mai mare ca mine,

desigur, cu vreo15 sau 20 de ani, dar ne-am împrietenit imediat. Mă cunoştea din vedere,

că un fin al lui era elev al liceului ,,Ioniţă Asan‖ unde aveam şi eu catedra, dar nu era în

clasă la mine, ci la alt profesor de română. Ca statură, nea Tache era nu prea înalt, dar era

gras, bine făcut, cu o mustaţă tunsă scurt, cu ochii mari şi foarte blânzi, că m-a

impresionat.

I-am vorbit despre tipărirea cărţii şi am ajuns repede la învoială, că peste două zile

i-am predat manuscrisul. După aceea, convorbirile noastre au fost numeroase şi la

tipografie, şi la liceu, şi pe stradă chiar.

Odată l-am invitat la liceu, împreună cu alţi tipografi, cărăra le-am solicitat

informaţii despre tipografiile din trecut.

El mi-a dat cele mai multe şi valoroase informaţii.



Dincolo (VII)

Haralamb G. Lecca

Memorialistul caracalean H.G.Lecca a descris - în volumul apărut în anul 1913

sub titlul de mai sus- întâmplările la care a fost martor în timpul Războiului Balcanic. Sub

forma unei scrisori adresate prietenului Titu, dramaturgul nu se sfieşte să arate lipsurile şi

dezinteresul care au dus la propagarea holerei în rândul armatei române pe drumul de

întoarcere spre patrie.

În sfârşit, la podul unde se taie şoseaua cu

drumul dela Toros spre Glozene,- două staţiuni

climaterice,- m-am pomenit, aşa, deodată, colonel.

Uite cum: Cerând o desluşire santinelii dela pod,-

pelerina de pe umeri, ajutată poate şi de glasul

meu ,,superior‖ şi de impresia ce i-am făcut din

fundul otomobilului, condus de un ofiţer,- l-au

decis, când i-am mulţumit să mă înainteze-n grad,

scandând:

-Trăiţi, do‘n colonel!...

Tot aşa se întâmplase, însă invers, vreo

câteva zile mai înainte. Un maior, cam tânăr,

fiind luat de un căpitan drept cel mult egal, au

ajuns la un dialog care ar fi dus la surprize dacă

nu chema întâmplător un soldat, care s-a

prezentat cu nelipsitul clişeu: ,,Porunciţi, do‘n

maior‖,- grad pe care i-l anonimase pelerina de

pe umeri.

Ceea ce învederează înc-odată lacuna noii

uniforme: de-a nu arăta gradul. Verigile de pe

umăr, numai de foarte aproape se disting;

mâneca şi chipiul, cele două bune arătătoare, acum sunt mute. E foarte firesc ca doi

ofiţeri, când se văd de la oarecare distanţă, sau când unul din ei e cu pelerina,- să nu se

salute deloc, sau la întâmplare, după cum îşi vor aprecia ifosul. Concluzia: când se va

naşte salvatorul care să găsească punctul acestui i?...

Dela pod, înc-un suiş, înc-o pădure- şi, după vreo 300 de metri prin gropi cu

bolovani- Panega.

Ei, acum e-acum!... Ce să fac eu cel puţin un ceas, pân-or vedea c-am venit, pân-or

potrivi hărţile, pân‘s‘or reculege, pân-or formula, până s-or mai duce pe la telefon?... Să

citesc?... Se-nnoptase şi unicul bec electric din curte era cam chior. Să intru în vorbă cu

cineva? Nu se poate!... La cartier!... Oameni ocupaţi. Table, cărţi, cafele, curte…

Şi-atunci, ca să nu moţăi, am trecut drumul la nişte soldaţi, unde ce crezi c-am văzut?...

Cinci poli dac-ăi ghici. Într-o groapă, ca un cazan cu lături- groapă proclamată ,,izvor‖-

sute de mâini luau apă, băgând gamele şi căldări,- iar noroiul, provocat de revărsarea

plusului din conţinut,- noroi călcat în picioarele cari striviseră tot soiul de murdării- se

scurgea înapoi în groapa-fântână, din care se otrăveau.

-Ah! Maică Doamne, cum i-aş bate!..., sbârnâia un plutonier, cu un pumn în piept

şi altu-n sus, necăjit c-am sosit tocmai când îi venise o aşa de cerească idee.



-Nu, domnule plutonier, i-am replicat eu,

luându-l de-o parte. Să nu-i baţi, ci să le dai ce le

trebuie. Soldaţii sunt, prin firea lor, soi rău. Beau

mocirlă, având ceai în bidon şi mănâncă dovleac

crud deşi au pâine în traistă. Cu atât mai mult deci

nu trebuie lăsaţi flămânzi şi însetaţi.

Bineînţeles, astea i le-am spus aşa, în

teorie, căci în practică erea un alt plutonier mai

aspru ca el: însuşi Corpul de Armată, care-i bătea

altfel, poate inconştient, dar îi bătea mai rău, îi

bătea mortal. Cum? Înterzicând ambelor

regimente răsfirate pe valea aia,- o vale-grădină,

schimbată-n hazna,- să ia apă din izvoarele

,,rezervate‖ popotii.

Şi mai sunt şi altele, Titule; dar, dacă ţi le-

aşi scrie pe toate acum, ce-ar mai rămâne să-ţi

spun la venire?

Trec dar mai departe, la-ntoarcere.

Am pornit dela ordine, pe-o noapte ca-n

basme. Întâi, până la Turski, liniştea singurătăţii,-

tulburată numai de tăcănitul monoton al motorului maşinii, care mă purta- m-a încins cu-

un dor nebun şi m-a silit să mărturisesc caieţelului meu că, noaptea:

Când e şubred tot în mine

Şi doar sufletul mi-e teafăr,-

Mă uit ţintă la luceafăr

Ca, prin el, s-ajung… la cine?

Pe urmă, fiindcă toate trec, m-am sguduit, şi, stăpân pe mine, m-am uitat împrejuru-mi.

Ai văzut vreodată, pe undeva, vreun tablou neposedat de nimeni şi stăpânit de toţi, cu

neînchipuite privelişti, cu dantele de crânguri, cu zări stinse, cu ape prefăcute în stropi de

diamant, cu dealuri estompate de-un abur violet,- de nu mai ştii ce este: picture, aquarelă

sau un pastel pudrat?...

Aşa mi-a fost tot drumul, din Turski până-n Lowce. Ocoluri neguroase, prin codrii

fără vârstă,- ori triste luminişuri cu câţiva pomi-fantome,- ori nalte etajere cu câte-o

licărire a unui sat dormind,- şi oarbe prăvălişuri sub punţi,- şi-o alburie puzderie de

stele,întinsă ca un brâu.

Iar deasupra mea, în haos

Luna, candela de veghe peste-al oştilor repaos

Se uita la harta lumii, preschimbată într-o noapte,

Nu de-un Cezar, nu de-un Bismarck, nici de-un ‟77

Ci de-un uliu veşnic lacom, de-un corb veşnic nesătul

Poftitor să-nfigă gheara şi în putredul Stambul

Îţi poţi închipui, dup-atâta beţie de frumos, ce decepţie, când, spre casă, mi-a tăiat

drumul un car, oprit de-a curmezişul,- de-un soldat, care se lupta să nu-i stingă vântul o

lumânărică. Murea un holeric, trimes la spitalul din Prodimcec, şi-i ţinea, creştineşte,

lumânarea.

E! Dar bag de seamă că m-am întins. Zece foi?... Prea mult!...

S-amânăm iar Plevna,- pentru mâine, dacă n-om pleca.



Date de referinţă din istoricul satului Cocorăşti (II)

Ioan Smedescu

1811/18 noiembrie, doc.47/V. Slătioara.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș la Craiova că îi trimite cei doi telegari pentru

poștă. Pentru că el pleacă la Cocorăști le va trimite calabalâcul cu căruța lui. În afară de

cele 58 de traiste făcute și date la poștele Mirila și Tezlui, vor mai fi gata încă 200 și le va

trimite cu o căruță care pleacă de aici.

1812/18 aprilie,doc.610/XII Brâncoveni.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș și frații la Craiova, confirmându-le că miercurea

Paștelui o vor face la Cocorăști unde vor fi cu toții, urmând ca Paștele să-l petreacă la

Brâncoveni.

1812/29 aprilie,doc.661/V.

Polihronie îi scrie lui H. Ianuș, printre altele, că vinul de la Cocorăști îl va

trimite cu altă ocazie.

1812/15 mai. doc. 735/V. Polihronie scrie lui H. Ianuș că este de părere că era mai bine ca Hagi Ianuș să fi

scris ispravnicilor ca satul Cocorăști să nu fie inoportunat în chestiunea podvezilor

până ce el, Polihronie, nu va termina construirea bisericii.

1812/30 mai.doc. 785/V. Slătioara.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș și îl anunță că zidurile bisericii de la Cocorăști

au fost terminate și îl roagă să-i trimită un clopoțel și să comande la bakârgii (arămari)

un cazan de botez cu capac… de-asemenea, să comande 4 (patru) icoane, atrăgându-le

atenția ca acestea să fie asemănătoare cu cele de la biserica de la Calopăr. Totodată, îl

informează că îi va trimite o lădiță cu votcă, cu căruța, când el va merge la Cocorăști,

precum și circa 15 măsuri de vin de calitate asemănător șampaniei.

1812/6 septembrie. Slătioara doc.343/VI.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș printre altele că….. în acest an trebuie acoperit

schitul Stănești-Vâlcea, întrucât a putrezit, ei exprimându-și părerea că Sofronie

procedează bine cu indiferența sa, în timp ce ei se chinuie cu repararea schiturilor,

cheltuind o mulțime de bani, mai ales că nu ajung cei 1500 groși pentru zugrăveală-

pictură și inaugurarea schitului. Sunt mulțumiți de felul cum au fost executate icoanele

pentru biserica de la Cocorăști.

1812/19 septembrie. Doc.404/VI

Polihronie scrie lui Hagi Ianuş despre faptul că la biserica din Cocorăști,

zugravul lucrează foarte bine și crede că peste o săptămână poate să fie sfințită. Hagi

Ianuș să vorbească cu arhimandritul Antim pentru a da voe protopopului să meargă la

Cocorăști pentru sfințire, iar el, Hagi Ianuș să facă toate pregătirile necesare. Speră ca

via să dea peste 3000 măsuri de vin.

1812/27 septembrie. Doc.442/VI Polihronie scrie lui Hagi Ianuș și frații la Craiova informându-i că a primit cei

2000 groși precum și cele necesare pentru inaugurarea (târnosirea) bisericii de la

Cocorăști, însă porunca adresată protopopului nu i-a parvenit, probabil din cauză că s-a

dat cu întârziere ,,acolo“, de aceea târnosirea a fost amânată, fapt pentru care îi roagă

să le trimită acea poruncă prin Dimitrie.

În Documente privind istoria României. Răscoala din 1821 în vol. 2 și 3

Izvoare narative.



Vol. 2, p. 259, Corespondență Hagi Ianuș, pachet 234, doc.14: ,,La Cocorăști,

deasemenea, o parte din vin s-a băut de panduri”.

Vol.3, p. 102, Corespondență Hagi Ianuș, pachet XXXIV, doc. 63, orig. grecește:

,,Românii au mari fumuri și nu ne putem vedea de nici o treabă, deoarece

nimeni nu ne ascultă. Chiar acum când am vrut să trimet pe ciobani, au vrut să plece toți,

și le-am dat bani destui. Ce puteam să fac! Numai o parte din viile de la Cocorăști au fost

lucrate, fiindcă nu se găsesc oameni nici cu plată”.

Vol. 3, p. 237, Corespondență Hagi Ianuș, pachet XIII, doc.17, orig. română:

,, …La Cocorăști, de-asemenea, rumânii au intrat în via și casa lui Hagi Ianuș,

luând 2000 vedre vin, cazane, căldări, arămuri…”

Vol. 3, p. 284, Corespondență Hagi Ianuș, pachet XXXV, doc. 47, orig. grecește:

,,La Cocorăști au prăpădit vinurile și este posibil să ardă totul…”

Vol. 3, p. 352, Corespondență Hagi Ianuș, pachet 298, doc. 33, orig. grecește:

De la Sibiu, 21 sept.1821, ,,Te sărut dulce… Să ceri un catastih de la vinăricei

pentru viile de la Cocorăști, fiindcă se cuvine să strângem ostaștina, dar să nu te atingi

de veniturile ce urmează să fie strânse, până nu vom vedea cum vor fi arenzile moșiilor.

Mălai pentru curte să ia de la morar cu răboj, ca să se știe câte ocale iau, fiindcă și

moara de la Cocorăști e luată în arendă odată cu moșia. Porumbul de la Cocorăști să fie

dijmuit, dar să nu te atingi de el, pentru motivele amintite…

Polihronie, acestea cu sănătate.”

1827, aprilie 11

Scrie lui Hristodul că-i trimite pe Radu deoarece nu știe cât are să zăbovească, de

aceea să dea drumul la cai, la ceacâr, iar ziua Dincă să vină acasă, să facă treabă, la

Drăgănești; să pună rachiu de care este bun, din acela adus de la Cocorăști…

1831-1832/Analele parlamentare, pag.517 COCORĂȘTI:

,,Suma plugarilor și muncitorilor locuitori prin satele acestui Prințipat supt

răspunderea de capitație.

Familii dajnice 103 și nedajnice 17. Încasări pe 1831 /1545 lei și pe 1832/3090”

O imagine a zonei:

,,Arcești 81/20 Încasări 1215/2430 Doba 102/13 1530 cu 3060

Pleșoiu 81/16 1200 /2430 Cătun Pleșoiu 17/2 255/510

Ciepari 110/23 1635/3300 Cătun Beiche 26/6 390/780

Cârlogani 104/21 1545/3120 Râmești 82/11 1230/2460

1851-1900

1868/22 iunie C. Blarenberg Scrie cumnatului său G. Gr.Cantacuzino

cerându-i vin din via de la Cocorăști. (moștenitorii casei Băleanu Nicolae sunt Grigore

Băleanu, Gheorghe Cantacuzino și Constantin Blarenberg).

(Arhivele Naţionale, Achiziții noi, Inv. Nr. 93. pach. CXCIII-CCCVIII1872),

1872, Dicționar D. Frunzescu

Cocorăști, com. în jud. Romanați, plasa Oltul de Susu, cu 495 de locuitori.

Beica=pârâu ce izvorăște lângă satul Butari, jud.Vâlcea, primește în sine

pârâul Mamu și apoi se varsă în Olt, la satul Salcia, județul Romanați.

1887, Marele Dicționar Geografic

Cocorăști, deal, spre E, de comunele Cocorăști și Arcești, între apa Beuca și

Dranovățul, la N. de jud. Romanati.

Cocorăști=comună rurală în partea de N a plășii Oltețul-Oltul de Sus, jud.

Romanați, format numai din satul cu acelaș nume. E situată în stânga râului Beica, la N



de dealul Cocorăști. Distanța Balș=17 km, Caracal=40. Altitudinea terenului deasupra

nivelului mării e de 220 m. Are 130 capi de familie sau 530 suflete, adică, 258 bărbați și

274 femei, dintre care 206 căsătoriți și 326 necăsătoriți. În sat sunt 86 contribuabili iar

bugetul comunei pe anul 1886-1887 a înregistrat venituri de 1381 lei și cheltuieli de 1359

lei. Sunt în comună 253 vite mari, 412 vite mici și 100 râmători. Satul are o biserică cu

hramul Sf. Nicolae ridicată la 1865 [greșit! la 1812], deservită de un preot și 2 cântăreți

și o cârciumă

Beica=râu, izvorăște dintre dealurile Drăganul și Gușoieni, jud. Vâlcea. Curge de

la N către S-Est și se varsă în Olt din sus de com. Arcești, jud. Romanați, după ce udă

comunele Mădulari, Ușurei, Șușani, Râmești,-Cepari, Cocorăști, Arcești. Lărgimea

medie a râului în timpul verii este de 3 metri, adâncimea de 0,20 m. Lărgimea medie a

albiei este de 20 metri iar la Arcești are 44 m. fundul conține numai nisip iar țărmurile au

o înălțime de la 4 la 5 metri și sunt foarte râpoase. De la origine și până la Râmești, valea

este îngustă, iar d-aici înainte se lărgește mult și atinge maximul său la Cocorăști de 2

km. Valea acestui râu este productivă. În această vale se află o șosea comunală care

unește STUPINA cu PLEŞOIUL. Un singur pod de lemn traversează Beica stabilit

aproape de Arcești, jud. Romanați, care are o lungime de 44 m și aparține șoselei

PIATRA-DRĂGĂȘANI. Primește mai mulți afluenți de puțină însemnătate. Se mai

numește și BEIHA.

Arcești, com. rur., în partea de N.-E. a plășii Oltețul-Oltul-de-s., jud. Romanați; se

compune din: satul Arcesti (410 1oc.), situat pe malurile râușorului Beica, la poalele

dealurilor Cocoreștilor și Secilor; din Profeseni, (160 loc.), așezat pe marginea șoselei

naționale Corabia-Râul Vadului, pe lângă râul Beica; din căt. Pleșoiul (186 loc.), așezat

tot pe șosea.

Com. Arceşti e aproape de linia ferată Corabia -R. - Vâlcea, care aci are o stațiune,

Arceşti; și e departe cu 16 km. de Balș și cu 38 km. spre N. de Caracal.

Are o populatie de 1206 loc. toți Români, din care :592 bărb. și 614 fem.; 318 capi de

fam.; 496 căsătoriți și 707 necăsăt.; 56 care știu carte și 1150 care nu știu carte și 240

contribuabili.

Ocupațiunea locuitorilor e agricultura și creșterea vitelor.

În com. sunt 125 hect. vii; vite mari sunt 770, vite mici 2030 și 348 râmători.

Are 9 stabilimente comerciale; casele locuitorilor sunt de bârne de lemn, d'asupra

pământului.

Budgetul com., pe 1886 -87, a fost de 2953 1. la venituri, și 2923 1. la cheltueli.

Are o școală primară-mixtă de gradul II, Cu un învățător. Are 2 biserici: Sf. Nicolae

(1846), și S-ții Voivozi din Pleșoiu, zidită. la 1615 de Ilie Pleșoianu, cu 2 preoți și 3

cântăreți.

Arcești (Cotul-),cătun al com.Arcești (v.a.n.), pl.Oltețul-Oltul-de-sus, jud. Romanați. Se

mai numește și Profeseni, are 610 locuitori. E așezat lângă, șoseaua națională Corabia-

Râul-Vadului.

Arcești, stație de drum de fier, în jud. Romanați, pl. Oltul-de-s., com. Arcești, pe linia

Piatra-Olt-Drăgășani, (pusă în circulație la 13 Decembre 1886), între stația Piatra-Olt

(10,5 kil.) și Strejești (11 ,6 kil.), la 132,55 m. înălțime d'asupra nivelului mării. Venitul

acestei stații, pe anul 1896, a fost de 40,399 1. 88 b.

Pleșoiul, cătun, al com. Arcești, plasa Oltețul-Oltul-d.-s , jud. Romanați, situat pe șoseaua

Corabia-R.-Vadului, la 43 kil. de Caracal și la 17 kil. de Balș, aproape de gara Arcești și

de râul Beica. Altitudinea terenului d'asupra nivelului mării este de 140 m.



Are o populație de 50 familii sau 120 suflete ; o biserică, cu hramul Sf. Voivozi, zidită la

1615 de Ilie Pleșoianu, deservită 1 preot și 2 cântăteți.

Doba, com. rur., in N.-E. Plasei Oltetul-Oltul-d.-s

jud. Romanati, situată lîngă Olt, unde țărmul drept

al acestui fluviu are 132 m. 76 altitudine d'asupra

nivelului mării, la 18 kil. departe de Balș și la 40

kil. de Caracal, în apropiere de șoseaua și linia

ferată Caracal- R. Vâlcea. Este formată din satul

cu acelaș nume și Schitul-Doba. Mai înainte (1882)

satul Doba a format o com. cu Colibașul. Are o

populatie de 252 familii, sau 983 suflete, din care

406 bărbați și 577 femei; 44 căsătoriți și 542

necăsătoriți. Știu carte 22 persoane; iar 963 nu știu.

Sunt 194 contribuabili. Budgetul comunei pe 1886-

87 a fost de 2078 lei la veniturr și de 2000 lei la

cheltueli. Locuitorii se ocupă cu agricultura și

creșterea vitelor. Vite mari sunt 514, vite mici 900

și porci 200. Are 4 cârciumari și 2 biserici: Buna-Vestire (1836) și cea de la Schit,

Intrarea-în-Biserică (1814), făcută de Ieronim Climent; sunt deservite de 2 preoți și 4

cântăreți.

Doba (Schitul-), cătun, înspre N. com. Doba, pl. Oltețul-Oltul de jos, jud. Romanaţi. E

situat în valea Dobrina

Cepari, com. rur. jud. Romanati, pl. Olteţul-Oltul de jos. E situată pe țărmul drept al

râiuluI Beica, și are spre E. ca dealuri: Ciochina și Comanul, ramificații ale dealului

Strejești. E departe de Balș de 17 kil., și de Caracal de 43 kil. E formată din satul Cepari și

căt. Beculești. Are o populație de 1200 locuitori, din care 608 bărbați și 599 femei; 313

capi de familie; 565 căsătoriți și 623 necăsătoriți. 88 știutori de carte și 1112 nu știu carte.

Contribuabili sunt 240. Vite mari sunt 354, vite mici 285, porci 284. Sunt 4 cârciumi.

Budgetul comunei pe 1886-87 a fost de 1852 lei la venituri și de 1835 lei la cheltueli.

În comună sunt 3 biserici: Sf. Treime (1853), Intrarea în Biserică (1833), și Sf. Nicolae,

deservite de 4 preoți și 7 cântăreți , o școală primară mixtă, cu un învățător, frecventată. de

41 elevi ;o moara cu aburi.

Cîrlogani, com. rur., în partea cea mai de N. a plășii

Oltețul-Oltul de sus., jud. Romanați. E situată lângă

râușorul Beica și la poalele Strejești (247 altitudine),

departe de Balș de 19 kil., și de Caracal de 46 kil. E

formată din satele: Cîrlogani (1057 locuitori),

Scorbura (100 locuitori), și Stupina (l00 locuitori).

Are 248 contribuabili; 295 capi de familie; în total

1257 suflete, din care 637 bărbați și 620 femei; 452

căsătoriți și 805 necăsătoriți. Vite mari cornute: 520,

vite mici 1075 și porci 624. Are 7 cârciumi. Budgetul

comunei este de 2058 lei la venituri, și de 2052 lei la

cheltueli (1886-87). Are o biserică, cu hramul Sf.

Niculae (1882), deservită de 1 preot și 2 cântăreți. În

o depărtare de 2 kil. spre S.-V. de sat se află o ruină

de biserică, în Valea-Trestii, făcută din cărămidă

groasă.

Ştampila satului Doba din plasa

Oltul de Sus, judeţul Romanaţi

(1861)

Ştampila satului Cocorăşti din

plasa Olteţu, judeţul Romanaţi

(1839)



Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (III)

Floriana Tîlvănoiu

Din lista personalităţilor culturale cu care profesorul caracalean Pătru Crăciun s-a

aflat în dialog epistolar, se distinge Smaranda Chehata, sora romancierului Cezar Petrescu,

al cărui tată, profesorul Dimitrie Petrescu se născuse la Caracal în mahalaua Bold. Dealtfel

scriitorul a poposit la Caracal în câteva rânduri susţinând conferinţe. Continuăm în acest

număr al revistei reproducerea câtorva epistole păstrate în fondul personal Pătru Crăciun

de la S.J.A.N. Olt. Scrisorile vorbesc despre vizite la Caracal ale sorei scriitorului, despre

grija acesteia de a îmbogăţi colecţiile muzeului din Buşteni, şi aduc date despre

simpozionul de la Buşteni din 10 martie 1974, la care a participat şi Pătru Crăciun

prezentând comunicarea ,,Legăturile lui Cezar Petrescu cu oraşul Caracal” (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018).

Aducem pe această cale mulţumiri personalului S.J.A.N. Olt care ne-a înlesnit

accesul la acest preţios fond documentar.

[1] București, 5 mai 1974

Stimate Domnule Pătru,

Nu știu cum veți fi interpretat tăcerea mea totală, fără motiv aparent. Dar iată

adevărul: atât eu cât și prietena mea ne-am trezit din senin cu boli în familie care ne-au

lovit ca un trăznet. Când vom reveni la normal- dacă vom reveni?!- vă voi spune mai mult.

Deocamdată ne-am pierdut amândouă liniștea și capul. Mai fiind pe deasupra, noi înșine,

suferinde de ficat ca vechi cliente, rău pe care neașteptatele lovituri l-au răscolit până în

străfunduri.

Așadar, veți ierta tăcerea ca și întârzierea cu răspuns – atât D[umnea]v[oastră]

personal cât și celor de aproape ai D[umnea]v[oastră]- gândurilor delicate ce ne-ați adresat

între timp.

N-aș fi bănuit că atât de curând după entuziasmul ce ne adunase sub semnnul urbei

fratelui meu, liniștea să se năruie în jurul nostru atât de brutal.

Smaranda Chehata

[2] Bușteni, 13 decembrie 1974

Stimate Domnule profesor Pătru,

La misiva D[umnea]v[oastră]– retransmisă de la București- răspund fulger

următoarele:

Mă aflu aici de câteva săptămâni, suplinind pe sora mea la muzeu, fără să știu

când mă voi întoarce la vatră, unde am majoritatea datelor ce-mi cereți. De prisos să

subliniez importanța micro-enciclopediei ce plănuiți! O piatră fundamentală în plus ce va

ușura documentarea științifică a posterității. Nu-mi rămâne decât să-mi exprim admirația

pentru neastâmpărul constructiv ce vă caracterizează.

Din ceea ce am expus în muzeu vă voi trimite date nude, fără iconografie. Aș vrea

să știu: aveți nevoie și de mărturii fotografice? Acestea nu le-aș putea procura decât la

București, unde am clişeele.

Rog mult răspundeți la această întrebare, pentru a ști ce am de făcut. Între timp o

mare parte din clișee au plecat la Iași, unde cu doi colaboratori meșteri în ale iconografiei

artistice am pornit proiectul unui album ,,Cezar Petrescu‖. Avea-voi răgazul să-l duc până

la capăt? Nu știu! Anii mă fugăresc din urmă, iar nimeni nu poate sări peste umbra lui.



Regret că existența fărâmițată de imprevizibilul cotidian nu mi-a dat răgazul să vă

transmit- după neceasitatea comemorării Ceazar Petrescu la care ați pus umărul în chip

atât de original, D[umnea]v[oastră] și Doamna – să vă tramsmit, zic, impresia ce-ați lăsat

tuturor și pe care prietenii de la București, veniți să asculte Caracalul inedit, au difuzat-o

călduros în capitala țării. Profit, deci, s-o fac astăzi, târziu dar în numele surorilor și soției

scriitorului, cu tot ceea ce am păstrat cald în inimile noastre.

Nu știu dacă soarta ne mai rezervă o întâlnire în numele fratelui nostru Cezar. Pot

totuși închide ochii mâine cu sufletul împăcat că am făcut primul pas- acela care va rodi

poate cândva, atunci când cu toții vom fi trecut demult Styxul.89

Închei, stimate Domnule Pătru, rugându-vă să fiți interpretul sentimentelor mele-

complexe, de aceea inexprimabile-Doamnei mai întâi, apoi celor ce-au întâmpinat cu

entuziasm înfrățirea celor două orașe legate de tată și fiu și de memoria ce le-o cinstim.

Smaranda Chehata

P.S. Cât de curând ne vom achita cotizația90

. Doamna Doctor Dobrovici se alătură

sentimentelor mele, iar amândouă dorim, în aceeași măsură să sprijinim primii pași în

capitală, ai tinerei generații.

[3] Caracal, 4.VIII.‘76

Stimată D[oam]nă Chehata,

Vă informez că posed un desen de Marius Bunescu, care înfățișează pe Cezar

Petrescu.

Scriitorul stă la o masă, pe care se află o călimară.

Desenul are dimensiunile de 190/145 milimetri. Este semnat cu inițiale: M.B. iar

sus, la mijloc: Cezar Petrescu. Dacă vă interesează pentru muzeul din Bușteni, sunt dispus

să-l vând.

Cu cele mai alese sentimente,

Prof. Cr[ăciun] Pătru

[4] București, 1 septembrie 1976

Stimate Domnule profesor Crăciun Pătru,

Coborând la vatră din dulcea Bucovină am găsit răspunsul D[umnea]v[oastră].

Mulțumesc pentru tot ceea ce cuprinde și care-mi lămurește- mai mult ca orice- misiva

precedentă căreia îi împrumutasem nu știu ce ton… neprimitor.

Dar mai cu seamă, mă bucură faptul că ne vom revedea în curând și, cu voia

D[umnea]v[oastră], ne veți aduce și portretul pe care ardem de nerăbdare să-l vedem, și nu

mai puțin, să-l achiziționăm pentru Casa Memorială ,,Cezar Petrescu‖. Așadar, pe curând,

nu înainte de a prezenta Doamnei cele mai alese sentimente și bune amintiri.

Smaranda Chehata, la care se raliază și prietena sa.

[5] București, 27 octombrie 1976

Stimate Domnule Crăciun Pătru,

Răspund cu întârziere misivei D[umi]tale din 30.IX.‘76, dar nu cu mai puțin

entuziasm și admirație pentru truda și dragostea cu care țineți trează memoria românilor

89

Styxul (în mitologia greacă) este unul din cele șase râuri care separă lumea celor vii de lumea morților. Fiecare dintre cele șase râuri are o semnificație aparte: Acheron- râul tristeții; Cocytus- râul plângerii; Piriphlegethon- râul de foc; Lethe- râul uitării; Mnemosynne- râul memoriei; Styxul- râul urii.

90 Smaranda Chehata era membră a Asociaţiei Culturale ,,Marius Bunescu” din Caracal, asociaţie al

cărei preşedinte era profesorul Pătru Crăciun.



iubitori de neam și țară, printre care cu emoție regăsim pe neuitatul nostru părinte. Fie ca

urmașii D[umnea]v[oastră] să moștenească- între alte însușiri de seamă ale tatălui- și acest

lăudabil sentiment.

Am luat notă de cele menționate în scrisoare, la care iată răspunsul:

1. Rețin cele 3 numere din revista ROMÂNIA LITERARĂ91

- deși muzeul posedă

colecția legată- deoarece numerele dispersate servesc de multe ori mai bine decât volumul

legat, când se organizează o expoziție. Cât despre preț mă bizui mai mult pe

D[umnea]v[oastră] decât pe mine, pentru a fixa suma echitabilă. Deci aștept.

2. Extrasele din caietul cu date documentare despre tatăl lui Cezar Petrescu sunt o

reușită a genului. Primiți- odată cu felicitările noastre- și răspunsul afirmativ la întrebarea

D[umnea]v[oastră] dacă, da sau nu, un asemenea material documentar-artistic ne-ar surâde

drept micro-monografie ,,Dimitrie Petrescu‖ în viitoarele expoziții comemorative.(Regret

că plicul a fost îndoit la poștă- în ciuda cartonului protector- nu mai e virgină.) Adaug un

dublu deziderat, fără mari speranțe, doar fiindcă, de 15 ani încoace, am învățat că omul e

dator să încerce…

Muzeul ,,Cezar Petrescu‖ nu posedă nici colecția HIENA nici GÂNDIREA92

.

Paradoxal, dar așa este! De aceea, stric și eu cu o vorbă: Nu cumva există în Caracal (sau

în Craiova) un posesor al acestor colecții uitate de Dumnezeu prin bibliotecilor lor???

Muzeul nu achiziționează, dar le-aș cumpăra eu personal, dacă nu m-ar speria

contravaloarea lor.

Dacă nu vă ia prea mult timp și oboseală, încercați, rogu-vă! Voi căuta și eu

printre scriitori și anticari. Mulțumesc anticipat!

Între 1 și 10 noiembrie voi lipsi din București. Precizez aceasta, fiindcă aș fi

neconsolată să mi se rătăcească vreo epistolă pornită din Caracal…

Doamnei Pătru și celorlalți dragi din jurul D[umnea]v[oastră], un gând cald.

Smaranda Chehata

Ceramica culturii Verbicioara din colecțiile Muzeului Romanațiului

Iulia RĂBÎNCĂ, Muzeul județean „Teohari Antonescu‖ Giurgiu

Dr. Sabin POPOVICI, Muzeul Romanațiului Caracal

Muzeul Romanațiului Caracal deține importante colecții de arheologie. Scopul

prezentării noastre este acela de a pune în evidență ceramica aparținând culturii

Verbicioara păstrată în colecțiile Muzeului Romanațiului.

Cercetările arheologice derulate pe parcursul secolului XX în Oltenia au reușit să

surprindă urme de locuire aparținând celei mai importante culturi aparținând perioadei

mijlocii și târzii a Epocii Bronzului la nord de Dunăre (2300 – 1900 î. Hr.), numită

Verbicioara după numele unei localități din județul Dolj. Urme ale acestei civilizații s-au

mai descoperit la est de râul Olt și în partea de vest a Banatului sârbesc (Voievodina de

astăzi).

Semnalat încă din anul 1919 de către administratorul plășii Plenița, situl de la

Verbicioara a fost parțial cercetat în 1937 sub coordonarea lui Ion Nestor. Dar primele

săpături arheologice de amploare în stațiunea eponimă sunt întreprinse în anii 1949-1951,

1955 și 1957 de către Dumitru Berciu, care a încadrat materialul descoperit în Epoca

91

România Literară a apărut săptămânal între aprilie 1939 şi mai 1940 sub conducerea lui Cezar Petrescu. Revista era un supliment al ziarului România ce apărea la Bucureşti tot sub conducerea lui Cezar Petrescu.

92 Reviste apărute din iniţiativa lui Cezar Petrescu



Bronzului Târziu și Mijlociu. Grosimea depunerilor culturale, existența mai multor

niveluri de locuire, bogatul material arheologic descoperit aici au permis observații și

concluzii importante, mai ales în ceea ce privește evoluția culturii, reușindu-se pentru

prima oară surprinderea concretă a fazelor de dezvoltare a culturii Verbicioara.

Cea de-a doua etapă de cercetare a culturii Verbicioara din Oltenia începe odată cu

săpăturile arheologice efectuate de Marin Nica. Acesta în 1996, stabilește un nou sistem

cronologic pentru evoluția acestei culturi. Noua periodizare s-a făcut tot pe baza

caracteristicilor ceramicii. Cercetările arheologice au fost de mică amploare, neputându-se

confirma stratigrafic periodizarea culturii.

Harta arheologică a Olteniei din Bronzul Mijlociu și Târziu a fost completată în

ultimii ani cu noi așezări, identificate ca urmare a cercetărilor de suprafață și a sondajelor.

În cadrul vestigiilor

arheologice aparținând culturii

Verbicioara, materialul ceramic

ocupă locul cel mai de seamă,

datorită numărului mare de vase,

întregi și fragmentare, a varietății

formelor și a motivelor decorative și

pentru că ele definesc cel mai bine

specificul acestei civilizații.

Pentru realizarea decorurilor

meșterii olari au folosit un stil

propriu caracterizat printr-un bogat și

variat repertoriu decorativ, format din

decoruri plastice sau în relief (butoni,

proeminențe conice, nervuri),

decoruri liniare (linii simple incizate,

dispuse drept, paralel, oblic sau în zigzag, benzi cu hașuri tăiate), decor de linii

punctiforme (linii întrerupte sau neîntrerupte, drepte, ovale, în formă de litera M), decoruri

geometrice (triunghiuri, romburi și pătrate hașurate în rețea cu linii drepte, oblice sau

paralele, dispuse orizontal, vertical, cercuri hașurate cu linii drepte, oblice sau în zigzag,

cercuri hașurate cu linii drepte sau în zigzag),

decoruri spiralice (spirale în formă de M-uri,

cârlige spiralice simple realizate prin

împunsături succesive sau cu capete îndoite,

repetate de jur-împrejurul vaselor). Cultura

Žuto Brdo-Gârla Mare a influențat mai

puternic repertoriul decorativ Verbicioara,

ceea ce a dus la un sincretism cultural din care

au luat naștere expresii artistice specifice

acestor comunități.

Pe baza observațiilor stratigrafice, a

tehnicilor de construcție a locuințelor, a ritului

de înmormântare și a repertoriului formelor și

decorurilor ceramicii s-a stabilit evoluția

culturală a comunităților Verbicioara și

individualizarea lor în cadrul populațiilor

Epocii Bronzului de la sud și nord de Dunăre.



Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

1937

Între 8 ianuarie şi 15 februarie 1937 a avut loc turneul lui N. Soreanu şi V.

Antonescu, societari ai Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa ,,Institutorii‖ de Otto

Ernst. Turneul era organizat cu ocazia jubileului de 40 de ani de teatru ai lui N. Soreanu

iar itinerariul arată că la 6 februarie trupa, din care făceau parte: N. Soreanu, Victor

Antonescu, Finteşteanu, Rogalschi, Coco Demetrescu ş.a., a poposit şi la Caracal.93

Având origini caracalene, scriitorul Cezar Petrescu a susţinut o conferinţă la

Liceul ,,Ioniţă Asan‖ din localitate la 17 ianuarie 1937, vorbind unei săli arhipline despre

,,Actualitatea lui Eminescu‖94

. Era perioada de glorie a scriitorului care publicase chiar

atunci ,,Romanul lui Eminescu‖ iar în februarie va participa la marele festival de la

Oradea, prilejuit de aniversarea debutului poetic al lui Mihai Eminescu în revista Familia

în 186695

.

La 27 ianuarie 1937 este adresată primăriei oraşului Caracal o cerere prin care se

solicita sala teatrului comunal pentru seara de 27 februarie 1937 spre a se da un bal

,,pentru realizarea de fonduri necesare construirii unui local propriu al cercului militar

al subofiţerilor din Caracal‖96

. Primarul aprobă cererea cu condiţia achitării a 1000 lei

chiria şi iluminatul. La acest bal- care era organizat în fiecare an- erau invitaţi şi

reprezentanţii primăriei locale, pentru care se rezerva loja oficială.

La 14 februarie 1937 a avut loc în sala teatrului comunal balul ,,Societăţii Mărăşti-

Mărăşeşti‖97

. Din fondurile colectate urmau a se ajuta familiile membrilor decedaţi.

Teatrul Vesel din Bucureşti cerea printr-o adresă semnată de către directorul

general Ion Marin Sadoveanu, reţinerea sălii teatrului din Caracal pentru data de 24

martie 1937, când se va prezenta piesa ,,Călugărul din vechiul schit‖98

. Şi în acest caz, pe

aprobarea dată, primarul oraşului solicita achitarea contravalorii iluminatului şi

încălzitului. Ulterior, printr-o altă adresă, data reprezentaţiei a fost amânată cu 2 zile.

În această perioadă, teatrul din Caracal avea câţiva angajaţi. Aceştia erau: M.

Popescu (intendent-mecanic), Ion Vulpe (supraveghetor şi încasator) şi Marin Covaci

(ajutor mecanic). Aceştia aveau salarii modeste.

Baluri se organizau şi în alte locuri din oraş. La 6 februarie 1937, în saloanele

d-lui Marin Ciurăscu era anunţat un bal al Asociaţiei Romilor din judeţul Romanaţi, iar la

4 septembrie, în acelaşi loc se organiza un bal în folosul aviaţiei99

.

La 6 martie 1937 era anunţată o serbare urmată de un bal a premilitarilor, la teatrul

comunal. Se cerea pe lângă autorizaţie şi ca intendentul să permită accesul tinerilor pe

scenă pentru repetiţii.

93

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, D. 5/1936, f. 218. 94

Vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor, An.VII, nr. 7 (77) /iulie 2018, p. 40. 95

Iniţial s-a dorit organizarea acestei sărbători în februarie 1936 când se împlineau 70 de ani de la debutul poetului în revista Familia. Dificultărţile organizatorice au făcut ca evenimentul să aibă loc în anul următor. Au participat între alţii şi Ion Minulescu şi Mircea Damian. Ultimul a citit un mesaj de salut din partea Societăţii Scriitorilor Români. Cu acest prilej s-au făcut două fotografii de grup, una chiar în faţa bustului poetului Mihai Eminescu din Oradea, executat de Oscar Han. Fotografiile au apărut în revista Familia din martie 1937 iar una se află şi la Muzeul Memorial ,,Cezar Petrescu” din Buşteni.

96 S.J.A.N. Olt, fond Primăria oraşului Caracal, dosar 11/1937, nenumerotat

97 idem

98 idem

99 Cererea semnată de Ionel Teodorescu, Constantin Ceapă şi Mitică Ceapă



Opera Română din Bucureşti a

organizat un turneu oficial pentru

sărbătorirea cântăreţului George Niculescu

Basu cu ocazia împlinirii a 30 de ani de

strălucită activitate. Înconjurat de elemente

valoroase ale Operei Române, acesta îşi

anunţa prezenţa şi la Caracal la mijlocul

lunii februarie 1937.

Pentru 20 martie 1937 era anunţat

balul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie,

filiala Caracal în care scop se solicita în

mod gratuit sala teatrului.

Un spectacol deosebit a avut loc la

31 martie 1937, după cum ne informează o

adresă a Direcţiei Generale a Teatrelor,

adresată primăriei oraşului: ,,Avem onoare

a vă ruga să binevoiţi a dispune să se

reţină sala de spectacole a teatrului

comunal pentru turneul d-lui G. Ciprian de la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa

Richard al III-lea de Ibsen, la data de 31 martie 1937”. Adresa era semnată de către Ion

Marin Sadoveanu.

În cursul lunii martie a anului 1937, o furtună a dezvelit clădirea teatrului pe o

suprafaţă de 220 m.p. Serviciul tehnic de pe lângă primăria oraşului solicita la 12 martie

aprobarea sumei de 20 000 lei necesară pentru reparaţii. Din foaia de lucrări şi procesul

verbal de recepţie a lucrărilor, vedem că s-a apelat la furnizori locali: Ion Dulamă

(tâmplărie), C-tin Frăţilă (fierărie), Nicu Pişculescu (tinichigerie). Cu acest prilej s-au

constatat unele nereguli, menţionate într-un document care vorbeşte despre ,,mai multe

geamuri dela luminătorul principal, dela luminătoarele scărilor şi dela subsol sunt lipsă

şi sparte. Dacă nu se înlocuiesc aceste geamuri, zăpada , care desigur va viscoli în podul

teatrului,va strica tavanul,care ar fi foarte greu şi scump de reparat. Podul sălii de

spectacol n-are podea şi de multe ori s-a călcat direct pe şipcile tavanului, constituind un

pericol‖100

. Unele s-au remediat, astfel, geamurile teatrului şi de la uzina teatrului s-au

înlocuit de către Tudor M. Pauca ,,geamgiul din Caracal‖. Erau probleme şi la instalaţia

electrică, acestea sunt constatate de serviciul tehnic al primăriei în aprilie 1937:

,,Instalaţia luminii electrice dela Teatrul Naţional este cu totul degradată mai cu seamă

în podul central, deasupra policandrului, unde sârmele sunt neizolate şi în imediata

apropiere a lemnăriei. Pentru a se evita o nenorocire vă rog să binevoiţi a da ordin

personalului Uzinei Electrice să modifice de urgenţă cel puţin instalaţia din pod, unde

face legătura cu policandrul‖. La 20 mai 1937 lucrările fiind gata, antreprenorul R.

Mariani cerea să se facă recepţia lor, lucru care s-a şi întâmplat la 26 mai. La 10

noiembrie însă, o nouă adresă a intendentului informa primăria că ,,La Teatrul Naţional

sunt multe geamuri sparte, o parte sparte de public, o parte de copii care aruncă cu

pietre şi o parte de ciorile care îşi fac cuiburi. Având în vedere că este iarnă şi se face

frig şi curent în teatru, vă rog să binevoiţi a aproba punerea din nou a acestor geamuri‖.

Aflată în imediata vecinătate a teatrului, Şcoala Primară nr. 2 de Fete din Caracal

semnala primăriei în decembrie 1936, prin directoarea Eliza Mariani, că ,,Gardul care

100

idem

Cererea pentru spectacolul lui G. Ciprian



desparte şcoala noastră de Teatrul Naţional este aproape căzut” şi cerea ajutorul pentru

repararea acestuia.

La Caracal a poposit în aprilie 1937 o trupă a societăţii artistico-culturale ,,Carmen

Sylva‖. Impresarul acesteia, Constantin Frăsineanu, cerea primăriei Caracal aprobarea de

a da la Teatrul Naţional mai multe spectacole, astfel: duminică 11 aprilie ,,Femeia

îndărătnică‖ (parodie după Shakespeare), comedia ,,Cursa‖ iar la matineul şcolar

comedia ,,Vlăduţul mamii‖.

La 18 aprilie 1937 a conferenţiat la Caracal profesorul universitar Ion Simionescu

despre ,,Neam şi ţară‖. Conferinţa a avut loc în amfiteatrul liceului Ioniţă Asan, costul

biletului de intrare fiind de 10 lei.

La Caracal poposeau şi altfel de artişti. Astfel, la 13 mai 1937, Arpad Kratyl,

,,proprietarul Circului Imperial‖, cerea aprobarea de a instala în faţa poştei vechi circul

său pentru două săptămâni, începând cu 18 mai 1937.

Apropiindu-se sfârşitul anului şcolar, pentru luna mai, elevele şcolii de fete din

Caracal proiectau o excursie. Pentru completarea fondurilor necesare, directoarea şcolii,

Silvia Căpreanu, solicita primăriei să aprobe organizarea unei serbări la teatrul comunal

pentru 16 mai 1937101

. Această serbare a avut loc pe 22-23 mai, după cum aflăm dintr-un

document ulterior, când se cerea suma de 500 lei, costul energiei electrice consumate cu

ocazia evenimentului. Suma urma să revină uzinei electrice comunale.

O serbare era anunţată pentru 29 mai 1937 şi de cercetaşele-străjere ale

Gimnaziului Industrial de fete din Caracal, în aceleaşi condiţii. Din cauza examenelor de

sfârşit de an, s-a amânat pentru 12 iunie acelaşi an.

În această perioadă se

închiria în incinta teatrului bufetul

şi garderoba. Gh. Răsturnel plătea

în martie 1937 primăriei suma de

100 lei, contravaloarea acestora.

Acesta- cofetar în Caracal, cu

domiciliul pe str. Plevnei- solicita

la 10 martie 1937 închirierea

bufetului teatrului pe un an de zile,

angajându-se a plăti suma de 500

lei pentru întreaga perioadă. Acest

lucru presupunea însă organizarea

unei licitaţii, astfel încât s-a ajuns

la o soluţie de compromis,

îngăduindu-se solicitantului, în

mod provizoriu, până la

organizarea licitaţiei, să ţină

bufetul, plătind primăriei seral o

sumă. Licitaţia a avut loc în iunie

cu nişte condiţii foarte stricte,

anunţul fiind publicat în Monitorul

Oficial al Judeţului Romanaţi nr.

20 din 29 mai 1937 şi oferea spre

închiriere bufetul teatrului pe o

101

idem

Anunţ apărut în Monitorul Oficial al judeţului

Romanaţi din 29 mai 1937



perioadă de un an, între 1 octombrie 1937-10 octombrie 1938. Nu s-a prezentat însă nici

un ofertant, aşa încât licitaţia s-a repetat.

Printr-o adresă din 7 mai 1937 a Direcţiei Generale a Teatrelor, primăriei oraşului

i se punea în vedere ca sala teatrului să fie pusă la dispoziţia celor în drept cel mai târziu

la ora 7 p.m.

O şezătoare literară cu participarea unor scriitori olteni, cap de afiş fiind poetul Ion

Minulescu, a avut loc la Caracal la 19 iunie 1937, ora 9 seara, în amfiteatrul liceului

Ioniţă Asan. Era anunţată şi sosirea generalului N. M. Condiescu, preşedintele Societăţii

Scriitorilor Români102

. Mai multe detalii oferă afişul tipărit cu acest prilej, din care vedem

că şezătoarea era organizată de Societatea Scriitorilor Olteni iar între conferenţiari

figurau: C. Şaban-Făgeţel, Ilariu Dobridor (,,Valorile naţionale‖) iar dintre scriitorii care

au citit din operele lor sunt menţionaţi: T. Păunescu-Ulmu, Ştefan Bălceşti, I. Popescu-

Policlet, A.C. Calotescu-Neicu, Radu Gyr, I. Manea, I.P. Ţuculescu şi Ion Minulescu.

Remus Comăneanu a recitat versuri de H.G. Lecca. Au participat şi scriitori localnici:

Doina Bucur, S. Mardaloescu şi Victor Revent iar profesorul C.D. Fortunescu a citit din

operele scriitorilor olteni decedaţi: N. Milcu, N. Vulovici, Savin Constant, Burlănescu

Alin şi Traian Demetrescu.

În septembrie 1937, ,,apropiindu-se timpul când încep a sosi în localitate trupele

teatrale”, intendentul teatrului, Mişu Popescu, cerea primăriei locale printr-o adresă

angajarea a două femei pentru curăţenie şi 3 kg. ziare şi 3 kg. de sodă caustică în acelaşi

scop. Aprobându-se cele solicitate, la 6 octombrie curăţenia era făcută iar intendentul

solicita decontarea lucrărilor în cuantum de 903 lei. Fuseseră angajate două femei pentru

aceasta: Niculina Rădulescu şi Maria Stănculescu, acestea lucrând fiecare 4 respectiv 5

zile.

La 3 octombrie, Sindicatul ,,Frăţia‖ din Caracal solicita dreptul de a organiza un

bal în sala teatrului ,,pentru mărirea fondului de ajutorarea colegilor săraci şi fără

serviciu.” În privinţa localului, organizatorii se obligau ca ,,după terminarea balului ne

obligăm a da în starea de curăţenie în care l-am primit‖. Primăria aprobă cu plata unei

taxe de 1000 lei.

Artistul Brezeanu a fost prezent la Caracal prin septembrie-octombrie 1937, o

rezoluţie a primarului cerea la 11 octombrie 1937 încasarea de la acesta numai a sumei de

250 lei, ,,întrucât sala teatrului a fost întrebuinţată numai la matineul de pe zi, seara

nemaidând spectacolul‖.

Teatrul Vesel din Bucureşti, aflat în turneu cu piesa ,,Fustele de la minister‖,

cerea sala Teatrului Naţional pentru data de 23 octombrie 1937.

La 1 noiembrie 1937 se cerea printr-o adresă a Direcţiei Generale a Teatrelor,

reţinerea sălii de spectacole a Teatrului Naţional pentru turneul teatrului Cărăbuş, aflat

sub direcţia actorului Constantin Tănase, cu spectacolul ,,Electro-Cărăbuş‖.

O informaţie interesantă avem şi din ziarul local: ,,Suntem informaţi că comedia

Hapurile miraculoase nu se mai joacă în seara zilei de 14 nov. ci în seara zilei de 20

nov. tot în sala Teatrului Naţional, de trupa artiştilor asociaţi din Craiova în frunte cu dl.

Ar. Cantorichi. La acest irezistibil de comic spectacol, la care nu pot lua parte elevii şi

elevele, se va râde cu lacrimi. Procuraţi-vă din timp biletele de la dl. Ilie T. Beu. Aceeaşi

trupă cu acelaşi ansamblu şi tot cu Hapurile miraculoase, joacă la Corabia, în seara

zilei de duminică 21 noiembrie, în sala teatrului Traian iar biletele se găsesc de vânzare

la Figaro‖103

. Aceeaşi sursă mai informează că ,,În seara zilei de 5 dec., cunoscutul

102

S.J.A.N. Olt, fond Primăria Caracal, D. 18/1937. 103

Romanaţiul din 14 nov. 1937



organizator de turnee, dl. Lică Teodorescu, va prezenta publicului caracalean pe marii

artişti societari ai Teatrului Naţional din Bucureşti: M. Soreanu, Maria Ciucurescu,

Mircea Pella, care vor juca în celebra piesă O noapte furtunoasă, sărbătorind 25 de ani

de la moartea marelui scriitor I.L. Caragiale, autorul piesei. Este o mare cinste pentru

oraşul nostru să găzduiiască o asemenea reprezentaţie”.

Pentru ziua de 5 decembrie 1937, Legiunea de Străjeri din Romanaţi anunţa

primăria oraşului că doreşte se organizeze un bal, cerând sala Teatrului Naţional. Scopul

manifestării era strângerea de fonduri necesare procurării materialelor de tabără. Cererea

era semnată de N. Enescu, comandantul Legiunii de Străjeri Romanaţi. Sala fiind

ocupată, manifestarea a avut loc la 6 decembrie.

În 1937 funcţionau la Caracal mai multe cinematografe. Astfel, cinematograful

Apollo - aflat în proprietatea d-nei Marieta cpt. Dioşteanu şi a d-rei Viorica I. Petrescu

(antreprenor- Mihai Făget)- obţinea la 27 august 1936 autorizaţia de funcţionare din

partea Ministerului de Interne104

. Un alt cinematograf funcţiona la liceul ,,Ioniţă Asan‖,

acesta având autorizaţie a rula numai filme şcolăreşti şi i se interzicea cu desăvârşire a

rula filme cu caracter comercial. O subcomisie teatrală locală- formată din primarul

oraşului, un delegat al poliţiei, medicul şef, arhitectul şef şi comandantul pompierilor- era

chemată să vegheze la respectarea legii. Comisia, întrunită la 12 februarie 1937 la Liceul

Asan constata relativ la sala de spectacole că s-au făcut indicatoare de lumină roşie

deasupra uşilor de ieşire, s-au prevăzut dispozitive de stingere a incendiilor ,,întrucât

oraşul Caracal n-are încă instalaţie de apă curgătoare”. Prin urmare s-a instalat un

bazin de fier cu o capacitate de 200 l, existau 8 găleţi şi extinctoare. Sala liceului avea

400 de locuri, pentru spectatori existând 3 cabine de closet, separat de ale elevilor. Erau 4

sobe de teracotă în colţurile sălii şi se preconiza instalarea unor calorifere. Conform

dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, un film putea rula în cinematograf numai după

aprobarea comisiei de cenzură.

Slatina văzută de poetul Ion Minulescu

După episoadele prezentate în numerele anterioare ale revistei noastre, în care am

văzut oraşul de pe Olt în viziunea lui Traian Diaconeasa, Pan M. Vizirescu, Sm. M.

Vizirescu şi Mircea Damian- continuăm seria acestor descrieri cu un fragment al poetului

Ion Minulescu extras din volumul Corigent la limba română.

Deşi născut la Piteşti, Ion Minulescu poposea adesea la Slatina de unde era

originară mama sa, unde avea rude, via şi nucul pe care îl descrie atât de frumos. Credem

că o placă de marmură ar trebui fixată pe locul unde s-a găsit casa famiiei lui Ion

Minulescu de la Slatina, şi aceasta cât mai urgent posibil, până când nu se va şterge

complet din memoria localnicilor.

Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu

Primul meu „turn de fildeș‖ avea peste o sută de ani!... Trunchiul lui era așa de

gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrățișa, frunzele lui foșneau ca niște salbe de

icoșari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se cobora peste Grădiște în

Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur. În via noastră de la Slatina mai

erau și alți nuci. Unii erau tot așa de bătrâni, și pe trunchiul lor scorburos șirurile de

furnici roșii urcau și coborau neobosit ca și ascensoarele electrice ale unui skyscraper

american. Dar dintre toți nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Sau nucul

104

S.J.A.N. Olt, fond Primăria oraşului Caracal, dosar 11/1937,



acesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă

vlăstar al celor care, în vremea turcilor, îngropaseră

la rădăcina lui o comoară. Tata-mare îmi povestise

(ce știa și el de la tatăl său) că într-o noapte de

august două flăcări lungi și gălbui înlănțuiseră

trunchiul nucului ca două brațe de schelet ce-ar fi

încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna

că ploile și zăpezile atâtor ani topiseră comoara,

făcând-o una cu pământul cleios și gălbui. Dar

superstițiile sunt produsul realităților nebănuite.

Comoara dispărută exista totuși acolo unde

fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al

nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe

lume, și mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl

revedeam în fiecare vacanță de sfârșit de an.

Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să

le moștenesc sub o altă formă. Dar pe vremea

aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei

zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărțise încă apele de uscat, și averea

strămoșească nu-și lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de

comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna. De lucrurile acestea, însă, abia

astăzi îmi dau seama. Pe vremea aceea știam numai că în vârful nucului mă așteaptă un

pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul

caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărți mucegăite, pe care le citise odată o soră

mai mare a mamei. Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-

un an. Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândețea lui de om îndurerat. — Dă-le naibii de

hârțoage, că așa s-a smintit și biata Lena!... M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii și a dat

ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara și, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am

urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarță oltenească, un pistol cu cremene,

un iatagan și volumele: Poezii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile

Alecsandri: Sobieski și Plăieșii de Costache Negruzzi; Cântarea României, care pe vremea

aceea era de Nicolae Bălcescu; Patimile junelui Werther, traducție din limba germană de

B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea și Istoria Manoni Lesco și a

cavalerului de Grio de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku și tipărită cu a sa însăși

cheltuială în anul 1857.

De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă și doarme cu mine în aceeași

odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp

la Slatina.

[…] Năstase, ordonanța, îmi așează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a

compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un

domn ceva mai tânăr și o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul

de tren și recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje și, după ce mă salută

militărește, pleacă urându-mi: — Umblați sănătos, conașule... Popa își mângâie cu mâna

stângă barba albă și cu mâna dreaptă centura vișinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor

ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice și mă întreabă:

— Încotro, taică?

— La Slatina, părinte.



Domnul ceva mai târziu tresare din colțul lui de lângă fereastră, închide cartea cu

scoarțe roșii în care citise până atunci și, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit,

continuă interogatoriul început de popă:

— Dumneata ești din Slatina?

— Ba nu... Eu sunt din Pitești.

— Și ce cauți la Slatina?

— Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...

— Dar mama-mare a dumitale cine este?

În sfârșit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puțin, se mulțumește să știe numai

cine este mama-mare. Altul, în locul lui, mar fi întrebat cu siguranță cine este tata. Pe

mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al

familiilor domnitoare și pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenților nu prezintă nici

un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă și o îndeletnicire socială vulgară. Dar

domnul cu ochelari mi-așteaptă răspunsul în aceeași atitudine fixă de cumpănă de fântână

părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai ușor? Dacă l-aş întreba, la rândul meu, și eu ceva?

— Dar dumneavoastră cunoașteți lumea din Slatina?

— Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...

De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise

pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuția noastră.

— Cum? Dumneavoastră nu sunteți profesor la liceul nostru din Craiova?

— Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...

Intervenția doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania

profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul

doamnei și apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă și aproape nu

prezintă nici un interes obștesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din

viața și cariera sfinției sale, care se grăbește să termine, fiindcă merge la Râmnicul Vâlcea

și trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei

tovarăși de drum din acest compartiment al vagonului C.F.R.. Îi ascult și îmi vine să râd.

Personalitatea ființei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărți cu care aş fi făcut o

pasență ca să mă distrez. Un „popă―, o „damă―‖ și un „valet‖... Probabil că eu sunt un

„as‖. Deși n-am însă figură omenească, eu sunt, totuși, cartea cea mai mare din

compartiment. Până la Slatina aflu mai mult decât aş fi citit toate rubricile de „fapte

diverse‖ din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România. Popa regretă că trebuie să

schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge și ea la Râmnicul-Vâlcea,

fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu și o vie pe rod de

12 pogoane la Drăgășani. Îi pare totuși bine de cunoștința profesorului, care a mai luat o

gradație de la minister și a încasat leafa și pe cele două luni de vacanță. Valetului, în fine,

îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână și că, până atunci, va putea

vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel „Geblescu‖.

Trenul s-a oprit în gara Slatina. O șapcă soioasă apare pe ușa compartimentului și

o voce răgușită țipă grăbită:

— Aveți nevoie de hamal? Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară

ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în fața tovarășilor mei de

drum și-i salut cu formula obișnuită:

— Mi-a părut bine de cunoștință... Bun voiaj... Popa îmi răspunde:

— Să trăiești, taică. Profesorul mormăie:

— Mulțumesc... Umblă sănătos... Iar doamna între două vârste mă oprește cu gestul și

vocea ei de sirenă craioveancă:



— Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...

— Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...

— Vai!... Cum se poate să spui așa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoști?... În

urma mea, popa și profesorul își încrucișează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali,

în cinstea castelanei care și-a concediat pajul...

În gară m-așteaptă Steluța și Georgică.

Steluța este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluței. Acum un an, Steluța era

încă domnișoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea și abia cu două săptămâni

înainte de moartea tatei-mare. Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluța, nici

Georgică nu mai poartă doliu. Si totuși, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei și cu un loc

viran de 500 m.p. Deși vară cu mine, Steluța nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt

suflet, altă educație, altă poziție socială. Steluța este fată de cofetar și Georgică e profesor

de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu șapte clase ca la Pitești.

Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluța. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă

însuflețire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr: — Ia sfârșiți mai repede, că parcă nu

v-ați văzut de un secol!... Eu mă desprind din brațele ei și-l privesc cu oarecare

compătimire. — Aoleu!... Păi dacă ești gelos și pe văru-său... am înțeles!... Georgică râde

galben și schimbă vorba.

— Dar știi ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-ași mai fi cunoscut!... Bravo ție!

Steluța mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine și-l ia de braț,

pe bărbatu-său. Nu-și vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluța pare jenată; Georgică pare

enervat. Nu știu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să știu

nici cum au să sfârșească primul an de căsnicie. Ghicesc însă că în Danemarca e ceva

putred!... Steluța e palidă, blondă, cu ochii albaștri și oftează ca Ofelia. Georgică e oacheș,

încovrigat ca un semn de întrebare și vorbeste tot în dublu înțeles ca Hamlet. În trăsură,

aceeași plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă

îmi ține bicicleta în brațe. Eu mă opresc la vie, unde mă așteaptă mama-mare. Steluța și

Georgică pornesc mai departe în oraș, ... Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.

Iată-mă iar la vie!

Iată-mi nucul!... Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din

sufletul celui care-a devenit bărbat, ca niște pușcăriași printr-o spărtură secretă a zidului!...

Nu știu ce s-a întâmplat... Nu știu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poți regăsi același

din anii trecuți... Pătuiagul în care citisem pe Werther și pe Manon Lescaut îmi pare nacela

unui balon captiv, care în loc să mă înalțe, mă coboară spre pământ. S-a înnoptat... Pe

șoseaua fierbinte încă și plină de praf, un grup de fete se întorc în oraș, cântând:

Olteancă din Slatina.

Cu ochii cât strachina...

În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne, grăbesc tăcute spre casă. Bărbații

probabil au rămas la cârciuma din curtea gării. Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu

ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleași din anii trecuți.

Le știu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le deslușesc parcă figura, și din belșugul

ochilor mari și rotunzi ca o strachină rustică, le sorb mândria rasei din care fac parte și

eu... Eu, însă, nu mai sunt același!...

Un pocnet de pușcă îmi amintește pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare

tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul orașului unde se

odihnește tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viață... Pe

șosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei,

praful fierbinte se rotunjește ca fumul aromat dintr-o cădelniță de argint.



De la vie până la oraș, fac zece minute cu bicicleta. Din oraș, până la vie, fac

cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.

Bicicleta mea face admirația clienților cofetăriei în ușa căreia descalec și o proptesc de

trotuar. Marca bicicletei mele este un „Trifoi‖ cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaște

decât trifoiul obișnuit si cântecul:

Frunză verde de trifoi,

Azi-i miercuri, mâine joi,

Vine badea iar la noi...

Joia și duminica seara cântă muzica militară în grădina publică.

Steluța mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în

oraș, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după

amiază la București.

În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărți

poștale și nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărți poștale

ilustrate cu vederi din oraș, și împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din

fața Palatului administrativ.

Slatina are două grădini publice.

Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea

orașului... Steluța m-așteaptă la cofetărie. Clienții de la mese, ca să poată intra în grațiile

fetei patronului, repetă comanda de câte două ori și chiar de trei ori. De obicei, vara se

consumă înghețată și „corăbioare‖. Corăbioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara,

prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede și se acresc. Nu le poți ține nici două zile.

Corăbioarele, însă, durează și câte o săptămână... Sosirea mea produce oarecare senzație.

Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereții în viață...

N-am venit cu nici un gând ascuns, și totuși, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care

mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puțin, de bine, de rău, pot citi și eu ceva. Mă întreb însă

cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor... Steluța parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În

seara asta.

Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Pitești.

Cea din Slatina e lungă și îngustă. Trei alei paralele, ca niște terase cu balustrade

de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârșește în șosea. Cum stă

proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eșuată

pe muntele Ararat. Grădina publică a unui oraș de provincie este ca ograda unei locuințe

de țară: găini, rațe, gâște, curcani și mai ales bibilici — adică publicul obișnuit,

cunoștințele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poți intra

în vorbă foarte ușor, imediat după îndeplinirea formalităților de rigoare.

Leii, tigrii și leoparzii lipsesc. În România, orașele de provincie nu prezintă

avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala țării. Din când în

când, însă, poți întâlni rătăcind și prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam.

Președintele tribunalului, bunăoară, este poreclit „girafă―, nevasta colonelului „cămilă―,

dar administratorul financiar „hipopotam‖. Cel mai popular din toți, însă, este „nenea

Ghiță―, berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipește de capelmaistrul

muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.

Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un

pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru

pomenirea răposaților. Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeași monotonie exasperantă

ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile

vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.



Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu pașii

de pe nisipul aleilor, și în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...

De sus, luna plină completează lipsurile de jos!... De când sunt la Slatina, mi-am dat

seama că pe pământ sunt o mulțime de lucruri pe care nu le poți observa dacă stai pe

același nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este aş a de frumoasă, că parcă ar fi o

cromolitografie neînrămată.

Steluța, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de

pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie.

Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună

plină..

Lucrul ăsta mă întrista, fiindcă trebuia să fie prima mea vacanță de când mi-aduc

aminte pe care nu mi-o petreceam la via noastră de la Slatina. Hotărârea mamei parcă mi-a

rupt ceva din suflet... Și doar sufletul meu colindase în ultimul an prin atâtea alte vii ale

Domnului, că via noastră de la Slatina nu îmi mai părea decât o amintire îndepărtată a

copilăriei. De via asta, totuși, continuam să mă simt legat ca și de primul meu „turn de

fildeș,‖, care, de o sută de ani și mai bine, nu-și schimbase nici locul, nici numele, nici

sufletul...

Ce are să zică oare la vară nucul meu când o să vadă că nu mai vin să-l văd? Cine

o să-l cerceteze în locul meu? Cine o să-l salute cu mâna de departe, din trăsură, de pe

șoseaua de la gară spre vie? Cine o să mai urce în pătuiag să descarce pistoalele turcești în

miez de noapte și în asfințit să urmărească, cu ochi de lup flămând pe după garduri,

femeile cu pulpele goale ce se întorc cântând de la muncă spre casă? Ce mă leagă oare pe

mine de Pitești, când sufletul meu sălășuiește parcă în trupul acestui nuc bătrân, care a

crescut din pământul viei noastre de la Slatina, și tot în pământul acesta o să se prefacă în

cenușă cândva?... De ce m-o fi pedepsit mama să-mi petrec vara la Pitești, când vara nu

este la fel peste tot locul, și vară mai frumoasă ca la via noastră de la Slatina nu poate fi

nicăiri?...

Așadar, Werther a existat cu adevărat. Când l-am citit pentru prima oară la vie, în

pătuiagul din vârful nucului, nu-mi dădeam seama ce înseamnă o suferință din dragoste. Îl

citeam doar cu ochii, după cum noaptea, tot cu ochii numai, mă uitam la stele, și nu

bănuiam că fiecare din ele este tot aşa de mare ca și pământul nostru.

Slatina!... Iată iar cineva care trebuie să plângă cu frunze mari și ruginii plecarea

mea. Nucul!... Nucul din via noastră, pe care nu l-am văzut nici astă-vară, nici vara asta...

Ce copil ticălos!... Dacă nu rămâneam corigent la limba română, era să fie poate altfel...

Dar ce simt oare sub pleoape?... O lacrimă? Cum aşa?... Am început să plâng și eu?...

Da!... Plâng pentru nucul pe care nu știu când am să-l mai văd... Kety crede că plâng

pentru ea. Amândoi plângem pentru cineva... pentru ceva... Și fiecare din noi nu ne

plângem decât pe noi înșine. . .

La Pitești, m-am despărțit de mama... La Slatina, de nuc... La Craiova, de Kety...

La Vârciorova, mă despart de țară!...

Sunt oameni cu care de multe ori stai de vorbă fără să-ți dai seama că vorbești cu

cineva. Cu cât îți spun mai multe lucruri, cu atât parcă nu-ți spun nimic. Ba pe unii din ei

cu cât îi simți mai aproape sufletește, cu atât îi consider mai absenți. Prezența lor face gol

în jurul tău. Ei nu mai sunt nimic. Tu ești totul

Limba nucului, din via noastră de la Slatina, n-o cunoate nimeni aici. Și nucul

acesta e singurul meu strămoș, cu care m-aş putea lăuda..



Dosarele Pan M. Vizirescu (I)

Ioan Smedescu , Ion Tîlvănoiu

Între alte documente de preţ rămase de la scriitorul Pan M. Vizirescu şi aflate din

anii 1996-1997 în colecţia mea, încredinţăm astăzi tiparului două texte cutremurătoare.

Unul este scris chiar de poetul de la Braneţi şi acesta descrie un episod dramatic

din lunga sa penitenţă (poetul, condamnat de Tribunalul Poporului, a stat ascuns 23 de ani

în casa părintească de la Slatina). Episodul se petrecea în anul 1952, în anii cei mai grei ai

regimului totalitar comunist iar poetul descrie cu talentul literar ce-l caracteriza episodul

arestării fratelui său Marian, cel din a cărui trudă grea se întreţinea familia. Deşi licenţiat

în drept, Marian Vizirescu fusese marginalizat şi, pentru a-şi câştiga traiul zilnic, era nevoit

să presteze munci grele în condiţii umilitoare. Pan Vizirescu a asistat neputincios la

arestarea fratelui său ca şi la moartea mamei sale, grăbită de acest eveniment.

Al doilea document, aflat în strânsă legătură cu primul, este o poezie scrisă de

Marian Vizirescu la întoarcerea din detenţie în 1954. Ea ne dezvăluie un poet sensibil

smuls cu brutalitate de regimul comunist de la masa de lucru şi obligat să îmbrace

zeghea.

Vom continua acest serial în numerele viitoare cu alte şi alte mărturii interesante

şi inedite încredinţate nouă în urmă cu peste 20 de ani de regretatul Dan Cosmulescu,

nepotul de soră al poetului Pan M. Vizirescu.

O noapte de sub urgia comunistă

Pan M. Vizirescu

Înainte de a povesti despre mine, în

legătură cu osânda ce mi-a fost dată de

comunişti, la muncă silnică pe viaţă ca scriitor,

găsesc o datorie sfântă să rememorez cele

întâmplate cu fratele meu, avocatul Marian

M. Vizirescu, al cărui ajutor în acele vremuri

cumplite, m-a salvat de la pieire.

Născut în anul 1913 la 7 martie în

comuna Braneţ, judeţul Romanaţi (actual Olt),

Marian era ultimul dintre cei cinci fraţi ai

familiei noastre. A urmat clasele primare la

Slatina iar studiile secundare la liceul ,,Marele

Voievod Mihai‖ din Bucureşti, după care,

înscriindu-se la Facultatea de Drept, şi-a trecut

licenţa în anul 1944. În timpul studiilor a fost

susţinut de către fraţii lui mai mari,ajutat cu

bursă de către conducerea liceului şi printr-o

muncă proprie, dând meditaţii. În anul 1945

s-a înscris ca avocat stagiar în Baroul din

Bucureşti, calitate pe care o avea şi fratele său

puţin mai mare, Ionel, dar pe care au pierdut-o

amândoi în 1948, din pricină că erau fraţii mei,

ştiuţi şi uşor de recunoscut prin numele nostru Pan M. Vizirescu (desen cu autor

necunoscut; colecţia Ioan Smedescu)



de familie. Condamnarea mea de către Tribunalul Poporului s-a răsfrânt şi asupra lor, cu

efecte nimicitoare. Ca să-şi mai poată susţine existenţa, abia erau primiţi la munci grele de

şantier, periodic, trataţi cu umilinţă şi duşmănie, înlăturaţi şi de acolo.

Lui Marian i s-a luat dreptul de a mai locui în Bucureşti şi astfel s-a refugiat în

casa părintească la Slatina unde eu mă ascunsesem sub protecţia familiei, de sub urmărirea

fioroasă a comuniştilor. Acolo Marian a îndeplinit diferite funcţii de scurtă durată, între

altele ca salahor la lucrarea unei clădiri tocmai în gara Piatra-Olt, unde pleca dimineaţa şi

se întorcea seara, târziu. Aşa s-au desfăşurat lucrurile , cu temeri şi greutăţi de neînchipuit,

până în noaptea de vineri spre sâmbătă din 18 iulie 1952.

Se făcuse târziu şi Marian nu mai venea, împiedicat de dezlănţuirea unei ploi

repezi. Fusese şi la Braneţi s-aprindă o lumânare la mormântul lui tata şi al frăţiorilor care

odihneau alături de el, trecuse pe la nişte rude care-i dăduseră un pumn de făină şi un pui

de găină şi se adăpostise pe unde putuse, până a încetat ploaia. Când a venit, sărmanul,

obosit şi ud, s-a aşezat la masa întinsă de sora mea, gânditor şi trist, ca un condamnat care

nu-şi mai cunoştea rostul vieţii. Luase lângă el, pe masă, puişorul pe care-l mângâia şi-l

hrănea cu firimituri de pâine într-o duioasă imagine de gingăşie şi bunătate. Parcă

presimţea ce avea să urmeze.

Eram în casă: mama, bătrână şi bolnavă în pat, sora noastră Zoica, şi ea după o

operaţie făcută de curând, fratele meu, Smarand, scriitorul, mai în vârstă decât mine, lovit

de o veche suferinţă, alt frate, Ionel, venit de la Bucureşti pentru scurt timp, nenorocit şi el,

părăsit de soţie, Marian, de care vorbesc, şi eu, marea pacoste a familiei, care dacă eram

descoperit, s-ar fi produs pieirea tuturor. Condiţii dramatice, într-o casă căzută sub urgia

comunistă. Pentru refugiul meu în caz de căutare, fraţii mei îmi construiseră o uşuliţă

secretă prin care puteam să dispar în podul foarte lung al casei, şi de-acolo ieşind pe sub

ziduri, să intru în fundul grădinii. Adaug că din familie mai făcea parte şi nepotul meu,

Dan105

, fiul Zoicăi, un tânăr însufleţit de o mare dragoste pentru toţi, cu un înalt spirit de

sacrificiu şi conştiinciozitate, care renunţase la universitate ca să rămână alături de noi, cu

purtare de grijă şi ajutorul cu care ne susţinea din munca lui grea. Pentru toţi, dar mai ales

pentru mine, rolul lui a fost providenţial. El avea un frate, Paul, a cărui chemare

intelectuală l-a ridicat la un rang superior, ca profesor la Universitatea din Iaşi, de la care

primeam de asemenea un ajutor material. Mai târziu şi Dan a făcut studii universitare, la

fără frecvenţă, cu mare succes, încât ar fi putut şi el să se încadreze într-o carieră

superioară dacă pleca din Slatina, dar ştia că fără el, pericolele ce ne ameninţau erau de

nestăvilit.

În seara de care vorbesc, dintr-o gravă greşeală, uşuliţa de la pod era blocată, fiind

închisă din partea cealaltă, deci neputând să mă retrag în caz de pericol. A trebuit să urce

Ionel în pod prin curte în timpul zilei, s-o deschidă ca să pot lua manuscrisul unei piese de

teatru la care lucrasem două acte, pe care îl ţineam acolo ascuns, având un conţinut

fulminant. El îşi exprimase dorinţa să-i citesc lucrarea, ceeace am şi făcut în oarecare

măsură. Subliniez ca un lucru de atenţie divină, că fără dorinţa lui Ionel pentru această

lectură, care a dus la deblocarea uşuliţei de la pod, eu n-aş fi putut să dispar din casă în

împrejurarea ce-a urmat.

Da! Pe la miezul nopţii, deodată s-a stârnit lătratul câinelui cu tărie neobişnuită. În

curte apăruseră nişte străini. Paznicul întreprinderii din casa cea mare i-a primit cu

informaţiile cerute. Puternice bătăi în uşă cu strigăte: ,,Deschideţi! Securitatea! Repede!

Deschideţi!‖ Groaza a intrat în noi cu disperare, simţind că ne-a venit sfârşitul. Întunericul

105

Este vorba despre Dan Cosmulescu, nepotul scriitorului şi executorul testamentar al acestuia, păstrătorul arhivei din care provin şi acetse documente.



nopţii sporea spaima şi învălmăşeala. Eu am

îmbrăcat ceva din repezeală, şi prin uşa

secretă am intrat în adâncul întunecat al

podului de unde m-am târât pe dibuite, până

am ajuns pe sub ziduri în fundul grădinii,

unde am căzut extenuat şi răvăşit de spaima

celor ce se întâmplau. Câinele lătra

neîncetat iar strigătele se auzeau tot mai tari

şi ameninţătoare.

În casă s-a aprins lampa cu petrol pe

care o aveam şi toţi s-au ridicat îngroziţi,

afară de mama care nu putea coborî din pat.

Iată ce s-a întâmplat în lipsa mea: cu toate

bătăile repetate ale bandiţilor, nepotul meu

Dan nu a vrut să deschidă uşa, ca să-mi dea

mie timp de refugiu. A apărut la fereastră în

faţa lor şi le-a spus că mama şi bunica lui

sunt grav bolnave şi că intrarea lor în casă la

miezul nopţii, le-ar putea fi fatală. Bandiţii

au început să zbiere la el, să-l injure şi să-l

ameninţe cu pistolul. Dan a rezistat. Atunci

au spart geamul şi unul i-a pus revorverul în

piept:

-Deschide, Dumnezeii mă-ti, altfel

te împuşc.

-N-ai ordin să mă împuşti, a răspuns

Dan, cu toate că simţea proptită în piept

ţeava revorverului. Dacă o faci, oricum vei răspunde. În numele legii care guverna

tâlhăreşte, securistul l-a lovit cu revolverul şi cu pumnii, apoi au sfărâmat fereastra şi unul

câte unul au sărit în casă. Era chiar odaia în care mama se afla bolnavă în pat. Au tras

învelitoarea la o parte, au început s-o injure şi s-o lovească:

-Babo, Dumnezeii tăi, unde ascunzi banditul?

Mama a întins mâinile rugătoare, cu plâns de spaimă. Venise sora mea. S-au

repezit asupra ei, lovind-o cu bocancii în pântec, unde purta încă semnele operaţiei.

Aceleaşi înjurături, aceleaşi ameninţări. Dan le spunea plin de curaj, că acestă barbarie e

de neîngăduit. Au pornit prin casă şi au dat peste ceilalţi fraţi. Când au dat cu ochii de

Marian, pe care îl văzuseră prin oraş, au pus mâna pe el:

-Uite banditul.

Pumni şi înjurături fioroase. Băiatul, nedumerit, s-a împăcat totuşi cu ideea că nu

era vorba de mine, că cel căutat era el, fără nici o justificare de fapt. Nu s-a împotrivit. S-a

rugat să-i dea răgaz de îmbrăcare. În timpul acesta s-au pornit să facă percheziţie. Unul

dintre ei a luat de deasupra dulapului caietul cu piesa din care citisem lui Ionel. S-a uitat

prin ea superficial şi a pus-o înapoi. Acesta a fost un moment de cumpănă pentru mine şi

familia mea. Dacă individul ar fi văzut despre ce este vorba, îi ridica pe toţi, m-ar fi

descoperit şi pe mine, iar conţinutul lucrării ne-ar fi dus la pieire, în afară de situaţia mea,

care îşi avea gravitatea ei. Subliniez acest lucru ca o mulţumire pe care i-o aduc bunului

Dumnezeu pentru minunea salvării, venite numai din puterea Lui.

Desen de pictorul Iordache inspirat de

nuvela Vrăjitorii, de Pan M. Vizirescu

(colecţia Ioan Smedescu)



Din locul unde mă aflam în grădină, mă asaltau diferite gânduri de ce trebuia să

fac. Îmi ziceam să sar gardurile vecinilor, să ies pe altă stradă în lătratul câinilor şi

de-acolo să plec peste Olt, în comuna Piatra, unde aveam rude. Gânduri nesăbuite şi

imposibil de realizat. Altele îmi dau îndemnuri de linişte, aproape în mod absurd, că nu se

va întâmpla nimic, să mă încred în Dumnezeu, ocrotitorul meu dintotdeauna. După câtva

timp, am putut zări, cât se putea la lumina locului din curte şi sub lătratul câinelui, ieşind

din casă tâlharii, ducând pe fratele meu Marian între ei. Îşi luaseră prada. Probabil că-l

înghionteau şi-l loveau, că-l auzeam protestând mereu, şi după ce au ieşit pe poartă, de-a

lungul străzii pe unde-l duceau în pumni şi înjurături. Paznicul, ţăran dintr-un sat vecin,

care dealtfel se arăta în bune relaţii cu familia, s-a asociat tâlharilor cu toată vrednicia.

Ce spectacol sinistru, pentru trezirea oraşului în miezul nopţii de ţipetele disperate

ale unui nevinovat răpit de tâlhari. Aceasta era legea celor fără de lege, a unei societăţi

barbare, bine sprijinită de dragul nostru, marele scriitor Mihail Sadoveanu.

După ce s-au liniştit lucrurile, m-am întors pe unde venisem, pe sub ziduri şi prin

pod şi am revenit în casă. Acolo, jale mare. Mama plângea şi toţi încremeniţi cu spaima în

ochi. Totuşi, o undă de uşurare, de mare uşurare, că despre mine nu fusese vorba, nici unul

nu pomenise numele meu. Jertfa care se plătea era bietul Marian, intrat de acum în puterea

lor bestială.

Câteva luni n-am mai ştiut nimic despre el, dar rugăciunile puternice pe care le

făceam, ne întăreau credinţa că trăieşte. Într-adevăr, într-o zi am primit o carte poştală prin

care ne anunţa că se află la Canal, la Capul Midia şi ne ruga să-i trimitem îmbrăcăminte

groasă. Ce moment de fericire a cuprins inimile noastre atunci, fiindcă în puţinele cuvinte

redescopeream fiinţa lui deasupra valurilor întunecate.

I-am trimis îndată un geamantan cu ce-am putut strânge, haine vechi de iarnă,

paltonul lui, nişte cisme, alimente şi ce s-a mai găsit, de parcă aveam sentimentul că

această zestre o trimitem pe lumea cealaltă. De-acasă l-au luat îmbrăcat sumar, cu nişte

straie de vară, aşa că la Canal, când a venit vremea rea cu ploile şi-l scotea la muncă, el

găsise nişte carton asfaltat şi-şi făcuse un fel de acoperământ de protecţie. N-a putut să-l

folosească mult că brigadierul i l-a smuls şi i-a mai dat şi câţiva pumni. Scrisorile veneau

rar, trei-patru pe an şi acelea foarte scurte, dar oricum, ele ne aduceau o mare mângâiere.

Unele din pachetele făcute cu multă trudă şi agoniseală se întorceau, în semn că

era pedepsit să nu le primească, după bunul lor plac. Trebuia să se simtă profund toată

răutatea şi duşmănia bestială a modului de guvernare comunistă. Vremea trecea şi numai

aşa cu picătura ne bucuram de rarele veşti ce ni se îngăduiau.

Mama suferea cumplit de drama acestui fiu iubit şi atât de prigonit. Avea aproape

80 de ani. Mereu bolnavă la pat şi în necurmatul sbucium sufletesc, a început să-şi piardă

puterile, să nu mai mănânce şi să intre în chinul stingerii. Luase imaginea resemnării, abia

mai putea să strige pe nume fiul, de dorul căruia i se stingea viaţa. Ştia şi înţelegea totul.

Ca s-o amăgesc, am luat o scrisoare a lui Marian, şi improvizând cuvinte ireale, i-am spus

că am primit-o chiar atunci şi ne vesteşte marea bucurie că în câteva zile va veni acasă.

Minciuna mea o accepta, dar vedeam din tristeţea şi deznădejdea privirii că nu o credea.

-Să-i spuneţi lui Marian că eu plec la Dumnezeu să mă rog pentru toţi…

Îi ţineam în mână lumânarea pentru călătoria cea mare, cu toţi în jurul patului

încremeniţi de durere. Era în preajma Crăciunului. Afară se întunecase şi fereastra bine

camuflată ca nu cumva să mă zărească un ochi duşman, în acestă clipă tragică a familiei

noastre. De sub fereastră se auzea urletul de jale al câinelui. Chipul mamei a luat un aspect

de împăcare. Parcă vedea ceva încurajator. A rostit rar către mine:

-Tu să n-ai grijă… Te voi ocroti…



Apoi, abia mişcându-şi buzele, cu ultima suflare a silabisit:

-Li-niş-te…

Sfânta iubire a mamei noastre atât de năpăstuite s-a stins astfel, sub plafonul de

doliu al celor mai înspăimântătoare primejdii.

Câinele îşi continua scâncetul sub fereastră, participând la suferinţa noastră şi,

precum presimţea, la plecarea stăpânei, ca o fiinţă mult umanizată faţă de oamenii cu

apucături de fiară care-i provocaseră moartea.

O scrisoare de la Marian ne-a anunţat că a fost mutat în închisoarea din Piteşti.

Simţeam o uşurare ştiindu-l mai aproape de noi şi nădăjduiam la un regim mai bun, cum se

svonea după moartea lui Stalin. Despre viaţa cu groaznica asuprire trăită şi la Canal şi aci,

ne-a povestit când s-a întors acasă cu aspecte înspăimântătoare, de muncă silnică, lanţuri,

bătăi, înfometare, tot felul de umilinţe şi presiuni teroriste ca să spună ceva despre mine.

De mirare cum a putut sărmanul să se salveze. De la un timp a a început să aibă presimţiri

că mama nu mai trăieşte. Ele au devenit aproape certitudine, când pe ultimele pachete

trimise de noi nu mai figura ca expeditor numele mamei, ci al sorei mele. La stările lui

sufleteşti se adăugau acum şi aceste negre coşmare de neînlăturat, sub oblonul mistuitor al

puşcăriei.

A doua zi de

Crăciun din anul 1954,

după ora prânzului, cum

stam la măsuţa din

dreptul ferestrei de unde

eu urmăream ce se

întâmplă prin curte şi

mai ales atent la cine s-

ar fi îndreptat spre uşa

casei noastre, îl văd

apărând pe după colţul

terasei pe Marian, cu

geamantanul în mână.

Imaginea lui

aevea şi oarecum

zâmbitoare. Ce

întâmpinare, ce bătăi de

inimă, ce îmbrăţişări, ca şi cum venise din lumea cealaltă. S-a repezit la patul mamei, şi

văzându-l gol, s-a prăbuşit în genunchi, strigând-o: ,,Mamă! Mamă! M-am întors. Iată-

mă! De ce nu m-ai aşteptat?‖ Ce plâns zguduitor în explozia acelei dureri ca o rupere din

sine. Dar acum era acasă şi oarecum liber. Cu ochii în ochii mei, mi s-a mărturisit: ,,M-au

chinuit să le spun despre tine. Mi-au oferit în schimb libertatea şi serviciu bun, dar mai

degrabă acceptam moartea‖,

După detenţia nemotivată, a fost judecat pentru activitate contra clasei muncitoare

neadeverită, fiind pus în libertate prin biletul de liberare nr. 8368 din din 25 dec. 1954 al

Penitenciarului Piteşti.

Aşa îşi bateau joc comuniştii de viaţa oamenilor nevinovaţi. După eliberare, prin

cereri repetate a-ncercat să-şi reia funcţia de avocat, sau ceva în domeniul pregătirii sale,

dar toate cererile i-au fost respinse. Abia a putut în cele din urmă să intre agent la ADAS.

Fişa matricolă penală a lui Marin Vizirescu



Nu te-am mai găsit

Marian M. Vizirescu

Iubită mamă, nu te-am mai găsit

Când m-am întors dintr-al robiei chin,

Cu sufletul de jale pustiit

Şi de chemarea dorului tău plin.

M-ai aşteptat în sbuciumare sumbră

Să-mi desluşeşti bătaia mea la geam,

Şi-ai tresărit că-n fiecare umbră

Ţi se părea că poate eu eram.

Nu te-am mai găsit, iubită mamă,

Să-mbrăţişez făptura ta din prag

Şi să-ţi alini durerile-n năframă

Că ţi s-a-ntors acas‘ copilul drag.

Că m-am întors din peşterile morţii,

Din asuprirea iadului păgân

Ce-şi înfipsese-adânc în mine colţii

Cu vina grea că m-ai născut român.

Pe unde-am fost cu rana mea jilavă,

Eu te visam că-mi mângâiai obrajii,

Şi m-ascundeai în inima-ţi bolnavă,

Să nu mă mai găsească ucigaşii.

Pe drumurile mele-nfricoşate

Mă pierd acum în viscol de zăpadă,

Şi ochii mei aleargă să te cate

Măcar odată chipul să-ţi mai vadă.

De ce-am venit să nu te mai găsesc?

Iubită mamă, eu te chem mereu,

Şi parcă pentru mine-ntrezăresc

Că ai plecat să-l rogi pe Dumnezeu.

Întors acum din lanţuri şi zăbrele

La groapa ta în freamăt de suspine,

Sărut mormântul tău şi-al vieţii mele

Şi crucea ce-ai purtat-o pentru mine.

(Cu mici modificări între variante, această poezie a fost transcrisă de Pan M.

Vizirescu, care a notat la finalul manuscrisului: ,,Poezia aceasta a fost făcută de

Marian la întoarcerea lui de la Canal, unde a fost ţinut nevinovat trei ani, conform

sentinţei Tribunalului din Piteşti, care l-a absolvit de orice vină. A fost ridicat din casă

la miezul nopţii cu violenţă, fiind bătută chiar şi mama noastră bătrână şi surioara

Zoica. Mama s-a îmbolnăvit şi a murit răpusă de dorul lui în chip jalnic. La întoarcerea

lui, a doua zi de Crăciun 1954, Marian nu a mai găsit pe mama. Murise sfâşiată de

suferinţă. Marian, în jalea care l-a cuprins, a scris această poezie care face parte din

drama familiei mele. Eu am transcris-o în mai multe variante, dar originalul a rămas

la el şi nu s-a mai găsit”).

Inscripții

O EPISTOLĂ ȘI O POEZIE ALE LUI VIRGIL CARIANOPOL

NICOLAE SCURTU

Bibliografia poetului, publicistului și memorialistului Virgil Carianopol (n. 29

martie 1908, Caracal – m. 6 aprilie 1984, Bucureşti) continuă să se întregească cu noi și

interesante contribuții de istorie literară.

Așa cum am mai menţionat, în paginile acestei valoroase publicații de istorie

culturală și literară din ținutul Olteniei, transcriu aici o epistolă, inedită, trimisă de poetul

Virgil Carianopol confratelui său, Vasile Spiridonică (1909–1988) cu prilejul numirii sale

ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România.



Poetul Vasile Spiridonică, deși avea, până atunci, publicate trei cărți, două de

poezie și una de proză, deși coordonase revista Front literar (1936–1938) la Brașov și

avea o însemnată activitate publicistică, nu fusese acceptat ca membru al Uniunii

Scriitorilor.

Intervenția poetului Virgil Carianopol și a altor colegi de breaslă a fost, totuși, în

cele din urmă salutară și pe deplin justificată.

Poezia Cred, ce se constituie într-o autentică artă poetică, reprezintă, de fapt, o

tulburătoare confesiune despre temele majore ale liricii contemporane.

Virgil Carianopol, poet de mari resurse sufletești și imagistice, devine un fidel

interpret al noilor orientări din literatura română contemporană.

*

Buc[urești], 29 iulie [19]73

Iubite confrate,

Am primit c[artea] p[oștală] a d[umi]tale și m-a bucurat, din toată inima, alegerea

ca membru al Fondului Literar.

D[umnea]ta meritai de mult această distincție, dar cred că ai neglijat-o prea mult.

În tot cazul, acum a venit, te felicit din toată inima și îți urez succes în continuare.

Meritul meu cred că nu a fost decât recunoașterea unor calități și a unui talent,

care erau ale d[umi]tale.

Cu toată dragostea,

Virgil Carianopol

*



Cred

Cred în viață, cred în frumusețe,

În seninul ce va străluci.

Cred în cei ce-nalță tinerețe

Și în toți acei ce vor veni.

Cred în lupta vremii-nflăcărate,

Cred în fericire ne-ndoios.

Nu se poate să nu fie-odată

Peste tot iubire și frumos.

Când se luptă-atâta pentru bine,

Când se pun peste tristeți peceți,

Cred în ziua lumii care vine

Cred în viitor și-n frumuseți.

Prea mulți luptă și își pun iubirea

Pentru tot ce e mai de folos.

Prea a fost lovită omenirea

Să nu vrea iubire și frumos.

Virgil Carianopol

Note

Originalul epistolei, necunoscute până acum, se află la Biblioteca Academiei

Române. Număr de inventar – 223433, iar originalul poeziei se află în biblioteca

profesorului Nicolae Scurtu din București.

ÎNSEMNĂRI DESPRE DEBUTUL LUI MIRCEA TOMESCU

Biografia și bibliografia istoricului literar, folcloristului, lingvistului, istoricului presei

și, mai ales, al cărții, Mircea Tomescu (n. 18 septembrie 1916, Aluniș, jud. Olt – m. 7

februarie 1969, București), nu sunt cunoscute, integral, nici cercetătorilor literari de ieri și

de azi.

Debutul1 lui Mircea Tomescu se produce în perioada studenției (1938–1942), pe când

frecventa cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, mai exact

spus, în 1939, în prestigioasa revistă România literară condusă de Cezar Petrescu.

Debutul are ca subiect un articol de istorie literară, în care tânărul studios și pasionat

rediscută opera poetului Grigorie Serrurie despre care, și astăzi, se știu atât de puține

lucruri.

Îi citește și recitește unicul tom de poezii, pe care îl analizează cu finețe și

discernământ critic, evidențiind temele principale, motivele romantice și naturalețea

expresivității.

Deși e scrisă și tipărită în alfabet de tranziție, precocele istoric literar înțelege și știe să

aleagă citate ilustrative din poezia unui scriitor cu o circulație așa de restrânsă.

Această contribuție de istorie literară deși este marcată de unele clișee și de un anume

didacticism, demonstrează capacitatea lui Mircea Tomescu de a intui și de a evalua,

esteticește, creațiile unui poet pașoptist.

*

Un poet din generația de la 1848: Grigorie Serrurie

De multe ori, și poate peste mulți din poeții generației de la 1848, praful s-a așternut, și

nimeni nu-și dă osteneala a-l șterge. Poeziile lor scrise cu multă trudă, în care vedem,

adesea, cum se zbate un suflet plin de sinceritate, au pierit odată cu ei.

Poate că multe din ele nici n-au văzut lumina zilei, dar și cele care au văzut-o, zac

acum cine știe prin ce rafturi ale Academiei, ale vreunei biblioteci particulare, sau prin ce

funduri de anticării.



Răscolind într-una din zile, o anticărie, dau de o carte învechită, tipărită cu un alfabet

mai mult latin decât cirilic. Pe prima pagină sta scris: Kolleckțiune de Poezii skrisse în

exiliu de Grigorie Serrurie, iar mai jos o dată: 1858.

Despre acest Gr. Serrurie, în afară de istoria revoluției de la 1848, n-am putut afla până

acum nimic, nici o istorie literară, nici o bibliografie literară, nu-l pomenesc.

Singurul, mijloc direct de-a afla, acum, ceva despre el, va rămâne numai acela de-a

răsfoi volumul de poezii.

Desigur că aparține și el generației de la 1848, din Muntenia, e posibil să aparțină

grupului Bolintineanu–Grandea, și pare că-l vedem cum, deși militar, ia parte la mișcările

revoluționare și cum, mai apoi, ia drumul pribegiei, ducându-se întâi la Vidin, unde scrie

prima poezie, Amor nenorocit, în care ne spune cum a devenit din militar... poet!

„Iubit-am o fetiță din cele mai prudente...

Și mă făcu e-o vorbă din militar poet.“

La Vidin va fi sosit prin aprilie, mai 1848, după cum reiese dintr-o poezie, datată 1850:

„Douăzeci de luni trecură

Ca de secoli triști o mie

De când eu amar suspin

De frumoasa Românie.“

(Revederea arborelui)

Timpul cel mai mult l-a petrecut la Brussa, în țară a venit în anul 1856, după cum

reiese din altă poezie, de unde scrie unui prieten două epistole, prima este datată din 25

iunie 1850, poetul sosise în Brussa însă din 1849, după ce trecuse prin Vidin, Rusciuc,

Varna, iar a doua din aprilie 1855.

Versurile începătoare, ale primei epistole, ne duc cu gândul spre Alexandrescu, în ele,

uneori, reușește să ne dea descrieri aproximative, care suferă însă de mult prozaism:

„În Brussa de azi toate sunt rău distribuite:

Mulțime uliți strâmte, necurățate-n veci,

Și casele sunt multe cu tină construite,

Cu două și trei rânduri, dar toate foișoare,

Ferestre-n toți pereții, dulapuri și ușcioare,

Încât, cât suflă vântul ca-n leagăn îţi petreci“.

(Brussa la 1850)

Epistolele lui Serrurie nu sunt decât proză versificată, și dacă n-au o valoare poetică, au

una documentară, dându-ne multe amănunte în legătură cu viața, obiceiurile, credințele și

caracterul fiecărui popor, pe care l-a întâlnit în acel oraș-mozaic.

O altă poezie care-l apropie, prin natura versului, și mai mult de Alexandrescu, este

fabula „N-ai monedă? Nu ești om!―, mai mult satiră decât fabulă, unde vom găsi spirit de

observație, revoltă sinceră contra nedreptăților și ironie.

Mai toate poeziile lui Serrurie sunt străbătute de un suflu naționalist, caracteristic

generației sale.

Este, poate, în această neclintită iubire pentru țară, îndeplinirea jurământului pe care-l

face imediat după moartea iubitei sale, precum și ultimul și singurul său ideal:

„Trăi-voi dar, trăi-voi, o! umbră adorată!

Și jur pe-a ta țărână și pe a tată meu

Că inima mea-ntreagă va fi predominată

De vocea României oricât voi trăi eu!“

(Amor nenorocit)



Este în aceste versuri o durere sinceră care impresionează, este o totală jertfire a unei

vieți în interesele patriei sale, a aceluia care, chiar cerul acoperit de nouri, îl vedea mai

frumos în țara lui:

„Acum un an ploioasă, d-o ceață groasă plină

Tu mie mult mai belă străluce mi-ai părut,

Decât acum aicea atât de mult senină

Căci tu în ţara-mi dulce, atunci mi-ai reapărut“.

(Zi de suvenire)

Și demnă de relevat, pentru simbolul ei pur național, este poezia „Micșunele―, asupra

căreia ne vom opri, mai mult cu altă ocazie:

„Două micșunele, bune surioare

Tot dintr-o tulpină [i]eșite sub soare,

Vorbeau și-ntre ele curgea un râu“.

(Micșunele)

Și astfel, continuându-și vorba, cele două micșunele, sub care nu-i greu de recunoscut

Muntenia și Moldova, râul fiind Milcovul, scot în relief faptele, străinilor și înstrăinaților,

precum și vanitatea unora, care le-au ținut și le țineau încă, atunci când Serrurie a scris

versurile, despărțite.

În afară de aceste poezii, care, pe lângă simbolul sau frumosul sentiment ce-l au la

bază, nu au însă nici o realizare artistică, care să fie de valoare încă, avem la Serrurie și

câteva imagini și descrieri, pierdute, însă, în noianul versurilor din volum.

Iată numai câteva comparații reușite:

„O... sinistră presimțire

Izbi detunătoare ca trăsnetul cel greu“.

(Amor nenorocit)

sau următoarea, în care lăsând la o parte forma „divă― și cuvântul „bellă―, nu avem de

reproșat nimic:

„Străluce belă lună, destinde-ți diva rază,

Sfărâmă obscuritatea acestei triste nopți!“

(Pătruns de raza lunii)

Iată acum și o imagine, pe care vom găsi-o mai târziu la Eminescu:

„Frumoasă blondă lună! a nopților regină

[I]eși iute dintre nourii aceia ce te-ascund.―

(Reflecțiuni diverse)

Însă, sufletul poetului, suflet de romantic, se îmbată de tot farmecul poeziei numai în

fața naturii.

Ar fi foarte interesant de urmărit elementul de pastel, în poezia lui Serrurie, cu atât mai

mult, cu cât el scrie înaintea lui Coșbuc, de care se apropie uneori, și chiar înaintea lui

Vasile Alecsandri, decât care dă fragmente de pastel mai viu, mai însuflețit.

Acum, însă, ne vom mulțumi numai cu reliefarea unor caracteristici. Iată unul, care

prin liniștea și seninătatea lui, ne aduce aminte de pastelul coșbucian:

„Trecuse miezul nopții, dormea orice-n natură,

Pe bolta înstelată sublim luna-apunea,

Se reivea-aurora cu mantia-i de purpură,

Și limpede eterul încântător sclipea...

Nu s-auzea atuncea decât în depărtare

Prin [i]erburi, văi și lacuri cu cânt de brotăcei



.....................................................................

Acum bolta-nstelată e limpede-azurie.“

Dar, întocmai ca la Coșbuc, elementul mișcării intră și el în scenă, mai întâi prin astre:

„Astrul dimineții [i]eși și viu străluce!

Și negru văl al nopții se-mprăștie perind.“

ca în cele din urmă să apară și omul în cadrul acesta de tablou luminos:

„Dar ce viers auz oare? A! Omul!“

Și dacă apariția omului este oarecum naiv sentimentală, nu tot același lucru se întâmplă

cu celelalte vietăți, care aduc, și ele, farmecul lor:

„Auzi și dromadera cu clopotul ei mare“.

(Reflecțiuni diverse)

Dar cum ne-am propus să nu dăm decât câteva aspecte generale ale poeziei lui Serrurie,

ne oprim aici, trecând peste cele ce am avea de spus despre limbă, încheind cu constatarea

că poezia lui, pornită dintr-un suflet sincer, romantic, ne aduce, pe lângă nota națională și

romantică, mai puțin, și elemente exotice, comparații și imagini reușite uneori, și ne aduce,

mai ales, elemente de pastel plin de viață, pe care avea să-l ducă la desăvârșire artistică

ardeleanul Coșbuc.

M. Tomescu

Note

Această contribuţie de istorie literară se reproduce din revista România literară, 1, nr.

13, 1939, p. 26.

1. M[ircea] Tomescu – Un poet din generația de la 1848: Grigorie Serrurie în

România literară, 1, nr. 13, 1939, p. 26.

Oameni politici din Olt şi Romanaţi (I)

DEPUTAȚI AI JUDEȚELOR OLT ȘI ROMANAȚI ÎN DIVANUL AD-HOC

AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI ÎN ANUL 1857

Cornel Manolescu, Ion.D. Tîlvănoiu

Divanul Ad-hoc

reprezintă o expresie

latină folosită cu sensul

de ,,pentru aceasta‘‘

(,,anume pentru acest

scop‘‘), folosită printre

altele pentru a caracteriza

un organ înființat spre a

exercita o misiune cu

caracter temporar, de

circumstanță.

Divanurile ad-

hoc (sau Adunările ad-

hoc) au fost adunări

convocate în 1857 în

Țara românească și

Moldova, care trebuiau

Solemnitatea deschiderii Divanului ad-hoc din Muntenia (29

septembrie 1857)



să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Congresul de pace de la Paris (13 / 25 februarie – 18 / 30 martie 1857), care pune

capăt războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea

convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra organizării viitoare

ale celor două țări potrivit dorinței românilor.

În urma alegerilor sunt convocate, în 1857, adunările ad-hoc având caracter

consultativ, alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, țărănimii clăcașe, cu

scopul Unirii Principatelor Române.

În august 1856, Ministrul Dinlăuntru atrăgea atenția ispravnicului de Olt că ,,unii

din tineri‟‟ manifestă tendința de a ieși din legalitate, ajungând ,,până a se preumbla

individe pe la proprietari cu feluri de vorbe netrebnice și încă cu urcare de a se tipări pe

foile volante ce poartă cu

dânșii‟‟.106

Răspunzând afirmativ

ordinelor primite, Subadministrația

plășii Șerbănești l-a arestat pe

învățătorul Tănase Constantin sub acuzația că ,,s-ar fi ivit în satul

Viișoara cu niște hârtii făcând

propaganda printre locuitori să le

iscălească‟‟.

La 1 noiembrie 1856,

Subadministrația plășii de Mijloc

raporta Administrației județului Olt

faptul că Tănase Constantin își

desfășura activitatea propagadistică

nu numai în plasa Șerbănești, ci în

mai multe sate, prilej cu care arăta

țăranilor ,,niște hârtii tipărite,

făcându-le propagandă ca să-i dea

iscălituri... cerând Unirea

Principatelor‟‟.107

Încă din 1857, la Slatina și

Caracal s-au constituit Comitete

Județene Unioniste cu misiunea

înscrierii candidaților pe listele

electorale de accedere în Divanul

ad-hoc al Țării Românești.

JUDEȚUL OLT

În Divanul ad-hoc al Țării Românești, județul Olt a trimis cinci deputați: Ion

Solomon, Constantin Văleanu, Ion Slăvitescu, Ion (Iancu) Ionașcu și Constantin

Tănase.108

106

www.mjolt.ro/muzeul olt. 107

Ibidem. 108

N.Popescu-Optași, prof.-,,Ion Ionașcu-deputatul orașului Slatina în Divanul ad-hoc’’- din,,Oltul’’, 22 ianuarie 1972, pag.2.

Ioan Solomon, litografie de Constantin Lecca

http://www.mjolt.ro/muzeul



ION SOLOMON

Despre Ioan Solomon se știu mai

multe lucruri, în primul rând datorită

,,Biografiei vieții sale istorisită de sine

însuși’’. S-a născut în luna octombrie 1793 în

com. Pleșoiu, județul Dolj. Intrat de la 16 ani

în ,,tagma pandurilor‘‘, a primit derogare de

vârstă, pentru a putea comanda o companie în

batalionul lui Drăguț Mehedințeanu.

A luptat alături de ruși împotriva

turcilor până la încheierea războiului în 1812.

,,A fost numit apoi comandant al poterașilor și

în această calitate a fost trimis, de stăpânire,

la izbucnirea Revoluției din 1821, împotriva

lui Tudor Vladimirescu. Solomon a trecut însă

de partea acestuia, devenind un apropiat al lui

Tudor Vladimirescu‟‟.

După înfrângerea Revoluției și

uciderea conducătorului ei, a fost nevoit să se

refugieze în Imperiul Habsburgic, unde a

rămas până în anul 1826.

Reîntors în țară, a intrat din nou în

cadrul armatei ruse și a luat parte la războiul ruso-turc din 1828 – 1829. În 1830 (alte surse

1831) a intrat în armata regulată română cu gradul de colonel.

În timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească era colonel şi a arestat,

împreună cu col. Ion Odobescu la 19 iunie 1848, Guvernul Provizoriu. Intervenția maselor

populare a zădărnicit această acțiune, iar Solomon a fost arestat, apoi eliberat.

Vel logofăt al credinței în 1850.

Pe la 1853, îl găsim adjutant al domnitorului Barbu Știrbei. În acest an a reprimat

răscoala țăranilor din Oltenia. În octombrie 1856 este numit ocârmuitor al județului Olt.

În timpul campaniei pentru înfăptuirea Unirii Principatelor a fost împotriva acesteia, dar în

1857 este trimis de către județ, ca deputat în Divanul-ad-hoc. La 9 noiembrie 1857 solicita

un concediu de 40 de zile pe motiv de boală de la Mitropolitul Nifon, preşedintele

Adunării109

.

Senator în 1864110

În afară de lucrarea autobiografică, Ioan Solomon a mai scris:

*Din vremea lui Tudor Vladimirescu (ed. 1862 ), Vălenii-de-munte, 1910.

A fost mare proprietar în Drăgoeştii de Jos, judeţul Olt (,,Linia lui Solomon‖)111

.

Fiul său, Al. Solomon, ispravnic de Olt la 1856 zideşte biserica din Drăgoeşti. La 1857 era

administrator al districtului Olt şi în vremea sa s-au făcut la 14 septembrie 1857 alegerile

pentru deputaţii divanului ad-hoc112

.

109

Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, p. 608-609. 110

,,Amintirile colonelului Lăcusteanu’’, Editura Humanitas, București 2015. 111

I. Ionaşcu- Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934, p. 182-183, cu descrierea pe larg a vieţii lui Solomon

112 La 10 septembrie 1857, A. Solomon cerea Ministerului de Interne ,,desluşiri grabnice” privind

apropiatele alegeri (Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul de Interne, divizia administrativă, dosar 2323/103/1857, f. 1104).



Ioan Solomon a decedat la Craiova în anul 1865 iar mormântul său cu o inscripţie

se află la Işalniţa.

CONSTANTIN ( ,,COSTICĂ’’ ) VĂLEANU Fiul slugerului Dumitrache Văleanu

113. A fost căsătorit cu Maria Niculescu,

dintr-o familie boierească, cu care a avut mai mulți copii:

-Sofia Văleanu, Col. Văleanu, Constantin Văleanu, Maior Văleanu, Eufrosina

gen. Băicoianu, Maria gen. Poenaru și Viorica N. Filiti.

Constantin Văleanu, în anul 1857 a fost trimisul județului Olt, ca deputat în

Divanul ad-hoc.

În perioada 1861, iulie 23 – 1862, aprilie a fost prefect de Olt.114

La 24 august

1861, prefectul C.Văleanu trimite corpului profesoral al școlii de băieți nr. 1, Slatina o

invitație pentru a participa la ceremoniile organizate cu prilejul aniversării onomasticii

principelui A.I. Cuza.115

A fost frate cu Gheorghe (,,Iorgu‘‘) Văleanu, Prefect (Administrator), la 1848, al

județului Olt și mai târziu Ministru, însurat cu Hariclia Zătreanu, având împreună 3 fete.116

În 1875, C. Văleanu era deputat în Adunarea deputaților. ,,În ședința de la 15

Februarie 1875 a Adunării deputaților, Comisiunea de indigenat care lua în deliberare

petițiunea D-lui de Lapommeraye, doctor în medicină, prin care acesta cerea

împământenirea a avut în persoana deputatului de Olt C.Văleanu opoziție.

Deputatul de Olt, care cunoștea foarte bine situația doctorului Lapommeraye

spunea ,,că‟i lipsește reclamantului, ceea ce este mai esențial, actul de botez deslușitor că

este de religiune creștină; căci copia înfățișată din partea prefecturii departamentului

Senei nu vorbește nimic despre aceasta‟‟.

După supunerea la vot, indigenatul Dr.Ernest Lapommeraye a fost aprobat cu

șapte bile albe față de două bile negre contra‟‟.117

ION SLĂVITESCU

A făcut parte din familia SLĂVITESCU (Ioan și Elena), despre care amintește

George Poboran, în ,,Istoria orașului Slatina‟‟. Praporcicul Ioan Slăvitescu a fost ales

deputat la 15 septembrie 1857 din partea micilor proprietari ,,cu majoritate de 19 glasuri

din totalul de 20”118

. Nu s-a remarcat în timpul lucrărilor Adunării.

ION ( IANCU ) IONAȘCU (n. 1819 –ϯ 1876 ) Învățătorul Ion Ionașcu a fost reprezentantul orașului Slatina în Divanul ad-hoc al

Țării Românești. Iată ce spune Gheorghe Poboran despre I. Ionașcu, în ,,Istoria orașului

Slatina‟‘, edițiunea II, Tipografia Costică Constantinescu & Fiu Slatina, 1909: ,,Ion S.

Ionașcu și fratele său Ghiță, care asemenea a fost profesor mult timp la T. Măgurele și în

urmă la Craiova, se dau de nepoți ai fondatorului Ionașcu.

113

Fost arendaş (1823) al moşiei Văleni, avea un frate- Ghiţă Vălean- la Piteşti. În 1832 era decedat şi în urmă lăsase doi băieţi buni de carte: Costică şi Iorgu. Copiii au învăţat carte la Slatina la şcoala Ionaşcu, cu dascălul Predică. Soţia lui Dumitrache a fost Bica Văleanca

114 Poboran, George, Istoria orașului Slatina, edițiunea II, Tipografia Costică Constantinescu & Fiu,

Slatina, 1909. 115

Col.autori, Prefecții județelor Olt și Romanați-Album documentar, Slatina 2014, pag. 59. 116

Poboran, George, Op.cit. 117

Manolescu, Cornel ,,Împământenirea’’ doctorului Ernest de Lapommeraye ( n.19 septembrie – ϯ 27 octombrie 1885 ), articol publicat în ,,Muzeul Oltului’’, nr.4, pag. 451-460.

118

Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, p. 561-562.



Se spune însă că ei au fost fiii

unei femei din casa lui Ionașcu, anume

Elenca Stan Dondea. Cu toate acestea

iată un act vechi depe la 1850, prin care

se constată că și Iancu S. Ionașcu fostul

profesor la școala Ionașcu d‟aici și

fratele său, au fost strănepoți ai lui

Ionașcu Cupețu fondatorul școalei și

bisericii ce-i poartă numele.

Acest act este o reclamă

(n.n.reclamație) din partea lui Iancu

Ionașcu către Tribunalul județului Olt,

pentru o moștenire:

Tribunalul județului Olt

Mumă-mea Măriuța, fiica lui

Dumitrache Ienciulescu, ce-i zicea și

Dondea, la căsătoria sa în anul 1804 cu

tatăl meu Marin Ionașcu 119

a avut zestre

de la acel tată al său între altele, prin

foaie înscris și o sumă de stânjeni de

moșie din hotarul Mărginenii de sus

nebântuiți de către moșnenii d‟acolo.

Atunci însă din împrejurările

vremilor, tatăl meu trăgându-se din acest oraș

în București, a și murit în timpul holerei acolo, iar acei stânjeni de moșie s‟au însușit de

către moșnenii de acolo.

Fiindcă dar dreptul de a moșteni pe Măriuța și soțul său, îmi este de netăgăduit,

de vreme ce singur mă trag din ei și fiindcă drepturile ce păstrez asupra acelor stânjeni de

moșie sunt considerabile și primite de legi, mă rog cu supunere Înaltului Tribunal ca să

cheme în judecată pe numiții moșneni Mărginenii de sus și să se îndatoreze a‟mi slobozi

acei stânjeni de moșie din stăpânire, dinpreună cu al lor venit, pentru care alătur și patru

galbeni taxe.

I. IONAȘCU.

Altă dovadă iarăși că și Ionașcu făcea parte din familia lui Ionașcu Cupețu, mai

este o scrisoare a lui Ghiță Ionașcu adresată fratelui său Iancu Ionașcu în anul 1864

Aprilie în 10, în care spune:

Nene, îmi pare bine de amendamentul ce l‟a citit în cameră Nae Bălănescu

deputat, ca să se separe veniturile strămoșului nostru Ionașcu de ale Statului. Frumoasă

ideie, numai dacă s‟o realiza; să se găsească oamenii de aceia, cari să conducă aceste

venituri și cheltuieli pe căi drepte‟‟.

În continuare, Gheorghe Poboran, în ,,Istoria orașului Slatina‟‟ (pag.404), îi

prezintă viața și activitatea: ,,Iancu Ionașcu profesor d‟aici, s‟a născut în anul 1819-1820

și a profesat cariera dăscălească 27-28 ani. El a învățat la dascălul Gheorghe120

aici în

Slatina, apoi a fost trimis la București, unde învață umanioarele la colegiul Sf. Sava.

119

Acest M.Ionescu era nepot de frate al lui Ionașcu Cupețu și avea și o fiică Elena care pe baza aceasta la 1852 cere de la Eforie pensie din fondurile lui Ionașcu Cupețu și i s’a și acordat câte 25 lei lunar .

120 Gheorghe Ardeleanu sau Dascălul Gheorghe este tatăl lui Petre S. Aurelian, fondatorul

învăţământului în limba română la Slatina.

Iancu S. Ionaşcu



La 1850 este numit ca profesor aici la școala de Ionașcu în locul lui Sterie

Dumitrescu. La 1851 înființându-se clasa IV, la școala de băieți No.1 d‟aici, se numește el

la clasa III. Pe la 1858-59 e numit la clasa III și a IV-a.

La 11 Noembrie 1860 este mutat la București la clasa III-a din coloarea de

albastru, din cauze politice.

Peste vre-o doi ani i se dă tot în București clasa IV și direcția în altă școală.

Erea un un bărbat politic însemnat. A luat parte la revoluția de la 1848, fiind în

emigrație cu Tell, Magheru, Popa Șapcă etc., în Divanul ad-hoc și în Camera constituantă

din anul 1866”.

În Divanul ad-hoc a fost ales din partea orăşenilor slătineni. A luat cuvântul de

câteva ori. În ședința a cincea, din 8 octombrie 1857, a întrebat pe Magheru dacă-și susține

un amendament pe care l-a propus.

La 1 noiembrie 1857, solicita mitropolitului Nifon, preşedintele Adunării, un

concediu de 30 de zile, motivând cu ,,interesele familiei‖ şi adăugând că ,,...datoria cea

mai dintâi pentru care m-a trimis concetăţenii mei a-i reprezenta într-această onorabilă şi

memorabilă adunare, mi-am îndeplinit-o121

”. Concediul nu i se aprobă, de vreme ce în

ședința a XII-a, din 4 noiembrie, a propus un amendament la Memorandumul către Marile

Puteri, care a fost însă respins. Unii deputați l-au susținut, alții, în frunte cu Scarlat

Voinescu l-au combătut.

În ședința a XV-a, din 11 noiembrie a fost ales, cu 48 voturi, în comisia executivă

pentru publicarea lucrărilor Adunării, împreună cu C.Aricescu și I.Brezoianu. În ședința a

XVIII-a, din 29 noiembrie, Ion Ionașcu a rostit un reușit Discurs122

, cerând adoptarea

punctelor programatice legate de viitorul statut al celor două țări române, a căror

reorganizare fundamentală se discuta

Deputatul slătinean își exprima recunoștința față de marile puteri garante ,,pentru

că au deschis românilor calea și le-au dat posibilitatea de a-și exprima dorințele’’,

precum și față de comisari, ,,care au cules cu imparțialitate informațiunile cele mai

exacte, privind suferințele și nevoile națiunii’’.

El a explicat apoi cum Adunarea, în toate lucrările sale, s-a conformat Tratatului

de la Paris. Ea a exprimat dorințele privind chestiunile politice și a făcut revizuirea

statutelor, atît cât i-a stat în putință, fără a lăsa propriul său drept de autonomie. A

enumerat, ca dovadă, articolele din Regulamentul Organic revizuite: cele privitoare la

Unirea Principatelor, șeful statului, Adunările ordinare și extraordinare ale națiunii.

A luat cuvântul și în ședința ultimă, din 10 decembrie 1857, făcând o scurtă

intervenție. Comportarea în Divan ne-o arată prietenul său N.T. Orășanu, ziarist, în

scrisoarea ce-i trimite la 17 decembrie 1859, prin care-l îndeamnă să-și depună

candidatura și în Alegerile pentru Adunarea electivă: ,,Aș fi fericit să te văd ca la

Divanul ad-hoc, român verde și necoruptibil, susținînd cu devotamentul tău,

drepturile patriei în Cameră’’.

Cariera politică și-a sfârșit-o la 1866, când a fost ales deputat în Adunarea

Constituantă.123

Pe la 1866-67, Ionașcu este numit Revizor școlar, cum erea pe atunci peste 4

județe: Olt, Vlașca, Teleorman și Romanați. Iată o circulară a lui Ionașcu din 1869

Februarie 14, pe când era revizor școlar, către învățătorii de model din județele: Olt,

121

Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, p.612-613 122

Ibidem, p. 634-637. 123

N. Popescu-Optași,-,,Ion Ionașcu-deputatul orașului Slatina în Divanul ad-hoc’’,- articol în ziarul ,,Oltul’’, din 22 ianuarie 1972, pag .2.



Romanați, Teleorman și Vlașca: ,,Lucrați dară, D-le Învățător, cu toată bărbăția și buna-

voință ce trebuie să aibă un învățător român pentru înflorirea neamului său.

Aici stă viitorul națiunii noastre, în instrucțiunea poporului. Luminați pe copii și

pe părinți cu blândețea cerută unui abil și bun învățător și recompense veți avea de la cel

ce a zis ,,Lăsați Pruncii să vină la mine căci a unora ca acestora este împărăția lui

Dumnezeu”124

.

Vedeți dară, Domnul meu, că Salvatorele omenirei s‟a îngrijit de copii, știind că

aceștia formează generațiunile venitoare. Așa dară și noi suntem cu mult mai obligați a

pregăti venitoarea generațiune, spre a putea face să prospere dulcea și frumoasa noastră

Patrie.

Lucrați zic D-lor, cu neobosire, cum puteți, spre a nu ne taxa inamicii luminei

poporului, că suntem candele stinse !....

Nu vă ordon, căci și eu fac parte din rândurile D-v; pozițiunea ce o am, o datorez

sacrificiilor mele, de și slabe dară devotate Patriei și numai Patriei, din copilăria mea.

Nu fiți descorajați, căci astăzi avem un Domnitor călduros și bine-voitor pentru

înflorirea și desvoltarea neamului românesc, avem consiliul permanente al instrucțiunei

publice, care se interesează de progresul ce trebuie să aducă școalele comunale, avem pe

D-nu Ministru al Instrucțiunei Publice, care veghează ca instrucțiunea să aducă roadele

sale frumoase, instructive și morale, avem în fine pe un corp didactic înaintat și pe cei mai

buni bărbați din diferite clase ale societății, cari strigă în adunările generale :

Instrucțiune și iar instrucțiune să dăm poporului român.’’125

La 1870 îl găsim iarăși profesor la școala primară de băieți No.1 din Slatina,

,,unde funcționează până în anul 1876, Septembrie în 25, Sâmbătă, când încetează din

viață. Se bucura de multă popularitate nu numai în oraș, dar în întreg județul.‘‘126

O prezentare frumoasă a acestui profesor slătinean a lăsat şi profesorul Ioan S.

Floru care descrie şi durerea pricinuită întregului oraş de moartea sa127

. Ionaşcu i-a fost

acestuia profesor în clasa a IV-a, chiar în 1876.

TĂNASE CONSTANTIN

La 11 septembrie 1857, la Slatina, cei 8 reprezentanți ai plășilor județului Olt, în

ciuda presiunilor efectuate de către autorități au decis să îl desemneze ca deputat pe

Tănase Constantin. Anterior, la 5 iulie 1857, 16 locuitori din satele Izvoarele de Sus şi de

jos, în frunte cu Tănase Constantin, înaintau o jalbă administratorului districtului Olt în

care denunţau abuzurile arendaşului Niţă Viişoreanu care îi supunea la munci abuzive şi îi

maltrata. Desigur dub presiunea arendaşului citat, obştea satului Izvoarele de Jos acuză de

plastografie pe Tănase Constantin128

.

La 16 septembrie 1857, din ordinul Ministerului de Interne, adminstratorul

districtului Olt, A. Solomon face presiuni să fie ales în locul său Ioan Nicolescu129

. În

adresa trimisă din Slatina de administratorul districtului, A. Solomon, Ministerului de

Interne la 18 septembrie 1857, nu este menţionat ca ales dintre delegaţii satelor Constantin

Tănase ci Ioan Nicolescu din satul Diencii130

. Excluderea lui Constantin Tănase este

124

Cuvinte rostite de Iisus Hristos 125

Poboran, George, Istoria orașului Slatina, edițiunea II, pag.404-405, Tipografia Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1909.

126 Ibidem.

127 Ioan S. Floru- Un copil, un sat, 1931, p. 163

128 Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, pp. 440, 443.

129 Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, p. 674.

130 Ibidem, p. 561-562.



contestată, şi în nr. 17/1857 al ziarului Românul este demascat abuzul săvârşit la Slatina131

.

La 27 septembrie, Tănase Constantin se adresează lui Alexandru Ghica, caimacamul Ţării

Româneşti, protestând împotriva îndepărtării sale din drepturile ,,naţionale‖ de a fi ales

deputat şi informează despre procesul ce-i fusese intentat pentru o vină imaginară de

plastografie şi ,,propagandă în favoarea Unirii‖132

. În urma acestor demersuri, s-a produs

validarea mandatului de deputat al lui Tănase Constantin, acesta primind documentele

necesare la 5 noiembrie 1857133

.

La București în plenul Adunării ad-hoc, Tănase Constantin, reprezentantul

plugarilor din Olt (originar din comuna Izvoarele), citea la 7 decembrie 1857 jalba

deputaților clăcași, solicitând cu fermitate respectarea drepturilor țăranilor în privința

participării la adunările ce urmau să stabilească ,,constituția și legile țării”134

.

În acest document se afirma credința nestrămutată în Unire și era criticat

Regulamentul Organic, fapt care i-a adus lui Tănase Constantin cognomenul (porecla)

,,Moș Ion Roată al Țării Românești‘‘.135

Pentru toate neplăcerile create de

administratorul districtului Olt Alexandru

Solomon, însumând 80 de zile petrecute

prin arest şi pe drumuri între 14 iulie şi 2

octombrie 1857, Tănase Constantin

cerea la 12 decembrie 1857 să fie

despăgubit cu 300 sfanţihi136

. În ziua

următoare, solicita Ministerului de

Interne cai de poştă spre a se înapoia în

satul său137

.

Tănase Constantin a încetat din

viață în anul 1870.

Pentru modul cum se afirmase în

lupta unionistă, Slatina, capitala județului

Olt, a fost vizitată de către Domnitorul

Alexandru Ioan Cuza de trei ori în timpul

domniei sale: 1859, 1862 și 1864.

131

Ibidem, p. 596-597 132

Ibidem, p. 575-576 133

Ibidem, p. 603-604 134

Ibidem, p. 657-659. 135

Ibidem. p. 667 136

Ibidem, p. 669. 137

Ibidem, p. 670

Tănase Constantin şi grupul deputaţilor ţărani din Adunarea ad-hoc a

Ţării Româneşti



Istoria Slatinei în date şi documente (II)

Ioan Smedescu

1512-1513, iulie, 23.

Neagoe Basarab voievod întărește mănăstirii Cutlumus de la muntele Athos satele sale

hotărnicite de boieri. Între sate se menționează Cireașov, Șerbănești, Călugăreni, Cănești și

altele, din hotar cu Slatina.

Martori din Slatina sunt jupan Ciocârlie, popa Dimitru Calcea, Radu Peșghizdav,

Radu Milea, Stoia Gomoi, Radu fiul lui Fetea; din Cireașov, Drăgoiu și Radu; din Milcov,

Dragomir.

(D.H.R., vol. II, doc.105)

1512, iulie 30.

Neagoe Basarab întărește și domnia sa dania lui Vlad Călugărul de la 4 septembrie

1495 și confirmată de fiul său, Radu cel Mare, la 20 iunie 1507, pentru ,,braniștea de la

Slatina, cât este loc domnesc, pentru că a dăruit-o părintele domniei meale sfintei

mănăstiri..”

D.H.R., vol.II, doc.108

1522, iunie

În iunie 1522, Radu de la Afumați i-a învins pe otomani într-o luptă purtată la

Slatina, al șaptesprezecelea război, din cele douăzeci, purtate de către domnitor, zis și

Radu Vodă cel Viteaz-după cum indică inscripţia de pe iatra sa funerară de la Curtea de

Argeş.

1531, mai București.

Vlad Înecatul voievod întărește mănăstirii Cutlumuz de la Athos mai multe sate.

martori din Slatina fiind jupan Ciocârlie,

popa Dimitru Calcea, Radu Peșghizdav,

Radu Milea, Radimil, Stoia Gomoi, Radul,

fiul lui Fetea; din Cireașov, Drăgoiu și

Radu; din Milcov, Dragomir

(Vezi doc. Neagoe Basarab la 1512-

1513.D.H.R., vol. III, doc.114)

1532, septembrie 18

Vlad Vintilă de la Slatina cu ajutorul

boierilor craiovești câștigă domnia și devine

Domn al Țării Românești.

1533, aprilie 18.Târgoviște.

Vlad Vintilă de la Slatina, întărește și

el mănăstirii Cutlumuz de la Athos, dania

satelor mănăstirești a lui Neagoe Basarab,

martori din Slatina fiind jupan Ciocârlie,

popa Dimitru Calcea, Radu Peșghizdav,

Radu Milea, Radimil, Stoia Gomoi, Radi sin

Fete; din Cireașov, Drăgoiu și Radu; din

Milcov, Dragomir.

(D.H.R., vol. III, doc.156) (Vlad Vintilă de

la Slatina, spre deosebire de ceilalți Piatra de mormânt a lui Radu de la

Afumaţi



domnitori cu numele de Vlad, este numit și Vlad Vodă Spânzuratul, pentru că el a fost

într-adevăr, spânzurat de boierii Craiovești la 11 iunie 1535 pe malul Jiului, în pădurea

de lângă Bucovăț, pe când se afla la o vânătoare. Era recunoscut pentru cruzimea sa.

Știrea, spune Șt. Nicolăescu în monografia lui Radu de la Afumați, provine dintr-un

document particular din 13 iunie. El era fiul lui Radu Vodă cel Bun, (1 mai 1496-aprilie

1508). Are ca frați pe Radu de la Afumați, Bădică Radu (1524), Petru de la Argeș, sau

Radu Paisie Călugărul (1535-1545), Mircea Ciobanul (1545-1552, 1558-1559), Ilie Radul

(noiembrie 1552-mai 1553), Cârstea Vistierul, Măican Spătarul, și două surori, Domnița

Boba și Domnița Cârstina. Boba va avea fiu pe Stan Banul, iar acesta, de fiu pe Dumitru

banul, care a fost întâiul soț al doamnei Stanca, viitoarea soție a lui Mihai Viteazul. Vlad

Vintilă a avut de soție pe Rada și urmaș pe Drăghici Vodă. În mănăstirea Lavra mare din

Sf. Munte Athos, Vintilă se află zugrăvit ca ctitor al bisericii împreună cu fiul său

Drăghici.)

1534, aprilie,20.

Domnitorul Vlad Ventilă de la Slatina (1532-1535,11 iunie), cheamă de la Brașov

pe bărbierii Gregorio tonsori et Nicolae balneatori să-i pună ventuze și să-i lase sânge

…domini Gregorio tonsori et Nicolae balneatori in Transalpinam missis ut venam sude

magnificantiae inscindere ac ventosos ponerent. . (Medicină și Farmacie în trecutul

românesc, dr. Pompei Gh. SAMARIAN, vol. I, pag. 32)

1534, mai 23, Slatina.

Vlad Vintilă Voevod întărește lui Bărbulea și lui Lupu ocină în Studina în urma unei

judecăți. Hrisovul este scris de Badea scriitor.

...Și am scris eu, Badea scriitorul, în Slatina, luna mai 23 zile, în anul 7042/1534

(D.R.H., Țara Rom. III, p. 295-296)

1535, martie,17.

Vlad Vintilă Voevod, deşi nici nu trecuse un an, a chemat din nou pe Nicolae

balneatori să vină să-l doftoricească: ,,Nicolao balneatori dum per Wlad Waywoda

vocatus fuerat.‖ (Medicină și Farm. în trecutul românesc, dr. Pompei Gh. Samarian, vol.

I, pag. 32)

1535, iunie 5. Slatina

Vlad Vintilă Voievod întărește mănăstirii Cutlumus stăpânirea peste ocina de la

Uibărești care fusese luată pe nedrept mănăstirii de către vornicul Neagoe.

Acest hrisov este scris în orașul de scaun Slatina și este scris de Coresi.

(D.R.H., Țara Rom. IV, p. 133-134)

1535, iunie 11, Craiova.

Este omorât Vintilă Vodă de către boeri la o vânătoare de cerbi în pădurea de la

Leamna, lângă Bucovăț, Craiova. După ucidere, boerii se strâng la Curtea de Argeș unde

aleg Domn pe starețul mănăstirii, arhimandritul Paisie, ca bărbat cuminte și de familie

însemnată, schimbându-i numele cel călugăresc şi numindu-l Radu (Dionisie Fotino,

Istoria generală a Daciei, II , p. 51; Ștefan Nicolăescu, Arhivele Olteniei, an XVII, nr. 97-

100, mai-dec. 1938, p. 193 )

1538, iulie 2.Târgoviște.

Radu voievod dă mănăstirii Govora ca să-i fie Curtișoara de pe Olt, mai sus de

Slatina.

(D.R.H., vol. IV, doc. 62

1541, ianuarie 26. Slatina. Paisie voievod întărește Deicăi și fiicelor sale pe care le-a

înfrățit, moșie la Blaj, județul Romanați. Și acest hrisov este emis la Slatina: ,,Și s-au scris

în scaunul Slatinii, în luna lui ghenarie 26 dni leat 7049/[1541]‖



(D.R.H., vol. IV, doc. 104 )

1578, noiembrie 19. București.

Mihnea Voevod prin poruncă domnească întărește popii Pârvu și altora stăpânire

asupra seliștei Strihărețului. Carte de la Basarab Voevod. Scrie Gheorghe

1583, septembrie 9. Târgoviște.

Mihnea Turcitul Voievod întărește lui Vișul logofăt, jumătate din satul Bistrița, ocină

la Cireașovul din Deal și o țigancă. Între martori, Andrei, gelep din Slatina.

(D.I.R., B, sec. XVI, vol V, p. 203-204.)

1594

Zidirea Mânăstirii Clocociov – ctitorie a lui Mihai Viteazul 1594, reconstruită în

1645 de Diicu Buicescu, nepot al lui Matei Basarab.

1627, iulie 1. Slatina

Am scris eu popa Drăgușin din oraș din Slatina înaintea a oameni buni, ca să fie

martori. Aceluia slavă și stăpânirea în vecii vecilor, amin.

(Arh. St. Buc., Mitrop. Țării Rom., CXLIXIII, doc. 245)

1645

Zidirea bisericii ,,Sfânta Treime‖ (1645, cu fresce pictate în

anul 1851); Biserica Troiței – sau ,,Sfânta Treime‖, cea mai veche construcție din oraș,

ridicată în 1645, renovată în 1729, și împodobită cu fresce pictate în anul 1851);

Biserica este așezată în centrul vechi al orașului, între străzile Lipscani și Ionașcu,

cea mai căutată biserică, ea fiind considerată biserica negustorilor. Are două inscripții, una

în slavonă și alta în română. Inscripția în limba română ne spune că e zidită de Ghenea Vel

Vistier, în zilele lui Mateiu Basarab Voevod, la anul 7153=1645; iar la 1784 s-a

meremetisit fiind cu totul dărâmată și arsă de Otomani, când s-au războit cu Porta cea

Kesaricescă (Este vorba de războiul ruso-turc).

1653, înainte de 23 iunie, moare vistierul Ghinea Țucală Brătășanu ctitorul bisericii Sfânta

Treime, din Slatina, unde este și înmormântat, și al vechii biserici din Șopârlița.

1664

Zidirea Schitului Strehareț - construit între 1664-1668, reparat în 1844, a cărui biserică e

ctitorie a Mitropolitului Varlaam, în anul 1672.

1691, mai 2. București

,,Cereașuvul den sus de Slatină”- e închinat mănăstirii Cozia

1697, februarie 20. București

Vii la Slatina –date m-rii Dintr-un lemn (original în rom).

1697, martie 7., septembrie 8

Vie la Slatina –m-rea Dintr-un lemn (original în rom).

1697, decembrie 27

Vii la Slatina –m-rea Dintr-un lemn.

1698, iulie 3.

2 doc. Vie la Slatina, m-rea Dintr-un lemn, (orig. în rom)

.

https://ro.wikipedia.org/wiki/1645





Jurnal de front (IV)

Nicolae Chirca

Autorul însemnărilor de mai jos este născut la 1 octombrie 1880. A participat la

luptele din primul război mondial având gradul de sergent-major în cadrul Regimentului 19

Infanterie. A plecat pe front la începutul lunii octombrie 1916 şi s-a întors acasă la finalul

războiului. Însemnările sale au fost scrise zi de zi pe parcursul acestei perioade. După

război, Chirca Nicolae a locuit în comuna Redea din judeţul Romanaţi unde a lucrat ca

picher la secţia judeţeană de drumuri şi şosele. A avut 13 copii (10 fete şi 3 băieţi). A

încetat din viaţă la 15 februarie 1962.

Însemnările au fost păstrate de una dintre fiicele sale, Ana Minoescu, şi au fost

încredinţate redacţiei noastre de către nepoata acesteia, d-na Ileana Vătămanu din

Caracal, căreia îi aducem sincere mulţumiri.

Dimineața, 22 februarie am mers și-am luat căruța de la Coloană și pe la ora 1 și jumătate

am pornit la comuna Focuri, județul Iași. Am trecut prin Podu-

Iloaii, Erbiceni-Spinoasa și la 8 seara am dormit în comuna Belcești

în cameră cu conductorul. La 23 februarie dimineața am luat câte un ceai și am pornit

înainte, unde am ajuns la comuna Focuri la ora 12. Am luat masa la

șeful Postului Jandarmi cu care am pornit și am cantonat. Pe ziua de

25 am scris lui Petre Mihăescu și lui Ioniță i-am spus să ducă la

domnul Prejbeanu. La 26 am început lucrarea cu o companie din

județul Putna și-am lucrat până la 5 martie când a venit ordin de la

Comandamentul Etapelor să plece la o pădure.

Pe ziua de 8 martie a plecat compania iar noi am plecat pe

ziua de 9 martie la Iași. Cât am stat în Focuri am stat 8 zile la o

mătușă Anica, iar 5 zile am stat la un catolic- dar om cu stare bună

(avea un băiețel Mihai P. Chelaru- pe poreclă Petre Adam ). Pe ziua

de 4 martie am fost pe la Podu-Iloaii și-am vorbit cu prizionierii cu

care lucrasem la Gorovei, iar conductorul a fost la Iași. Plecând de

la Focuri la ora 7 și jumătate dimineața am mers până aproape de

gara Cucuteni. S-a fărâmat o roată și de aici am mers la pas până la

Iași când am ajuns la ora 3 după-amiază, iar domnul conductor a mers cu trenul de la Cucuteni la

Iași. Pe la ora 4 am mers cu domnul conductor la inspector și nu l-am găsit, apoi de aici am plecat

la Iorgu unde am dormit seara. Pe ziua de 10 martie, am așteptat pe domnul conductor la inspector

unde a venit pe la ora 10, am primit leafa pe ianuarie și februarie, precum și sporul pe octombrie,

noiembrie și decembrie (137, 65), apoi am luat trenul pentru Dorohoi și am mers să luăm bilet de

tren. Aici am întâlnit pe Domnul șef Luisescu- maior- cu care am vorbit puțin. Pe la ora 5 am luat

biletul de tren și am plecat la gară ca să mă duc la Cucuteni. La gară am vorbit cu Radu lui Nela și

M. Vasilescu și la ora 8, 50 am plecat spre Cucuteni. Noaptea am dormit în sala de aşteptare, iar

dimineața, 11 martie, la ora 5 am plecat la Cojoșca la Lache. Am ajuns la Pavlică Cuță, am luat ceai

și mi-a dat un baston cadou, apoi a venit Lache, am mers cu el la bordei și de aici am venit la

Melencovici, mi-a dat o scrisoare și 200 lei, am luat masa cu el la 12, apoi am mers la locotenentul

Badea și-am luat o scrisoare pentru M. Neagu și bilet lui Lache, cu care la ora 2 am plecat la Iași

(era un vânt mare). La ora 5 și jumătate am sosit în Iași, am mers la M. Vasilescu și am vorbit cu

băiatul lui Ciocan și al lui Gheorghe Moanță, am cumpărat o cutie tutun (15 lei) și o cutie țigări cu

18 lei și 3 pachete tutun a 1,60, am venit la Iorgu, am mâncat cu Lache și ne-am culcat.

Dimineața, 12 martie am fost la conductor acasă, am făcut socotelile și apoi am venit la

Iorgu cu care m-am întâlnit la ora 1 după-amiază, am mâncat și pe la ora 3 am mers cu el și Lache

cu tramvaiul până la orașul de sus și de acolo ne-am înapoiat la fotograf, unde ne-am fotografiat cu

Autorul acestor

însemnări



25 lei (eu am dat 10 lei). Plecând de la fotograf spre gară am întâlnit pe Gheorghe Moanță cu care

am vorbit puțin și cu domnul Macarie Lupescu cu cucoana și am vorbit și cu dânșii. Am venit la

Iorgu acasă am băut mastică și am mâncat, apoi am mers la gară cu ordonanța lui Vidică și la ora

8:50 am plecat cu Lache spre Cucuteni cântând. La gara Cucuteni ne-am despărțit dându-i 14 lei și

eu am mers cu trenul spre Pașcani unde am ajuns dimineața la ora 6, 13 martie, iar la ora 1 și

jumătate am ajuns la Dorohoi, am dat pe la serviciu și am vorbit cu secretarul, apoi am pus bagajul

la Petrache Axinte și am pornit la Horlăceni unde am cantonat la C. Mihăescu. Aici am primit 3

cărți poștale de la Ioniță, iar pe ziua de 15 martie ne-am demobilizat și așteptam ordinul de plecare

spre casă. Pe 16 martie am cumpărat haine de la serviciu cu 25 lei și am scris lui Petre o carte

poștală. Pe 17 martie am scris lui finul Ioniță o carte poștală pe Costea Negreni care plecase la

Horlăceni. Pe ziua de 20 martie la birou spre a da ajutor la scris și am cumpărat o cămașă și un

flanel cu 26,40 lei. Pe ziua de 22 martie iarăși la birou, iar pe ziua de 23 martie mi-a adus Costea

Negreni un bilet de la Stancu Vornieșteanu din Caracal, în care-mi scrie că este la un loc cu finul

Ioniță și cu Opriță și au cu ei și pe Măceșanu Marin cu care o duc rău că-i persecută, fiind sergent.

Pe ziua de 25 martie a venit Petre pe la mine, la Horlăceni, am luat masa, am mers la

Dorohoi unde am făcut 7 fotografii împreună cu cantonerul Constantin Michăiescu din Romanați

pentru care am plătit 45 lei: eu am dat 16 lei, Petre 9 lei, apoi am cumpărat un mosor de ață cu 7,50,

am luat 10 nasturi cu 1,30 și de la Seceleanu o pereche de pantaloni din care am făcut o haină. Pe la

ora trei m-am despărțit de Petre și am mers la baie. De la baie am mers la Horlăceni. În drum am

întâlnit pe N. Sotea cu care nu mai vorbisem de la 20 iulie 1917.

Pe ziua de 29 martie am fost la Dorohoi unde era paradă pentru alipirea Basarabiei la

România. Pe ziua de 30 martie, tot la Dorohoi, unde am luat un certificat de la domnul Stănculescu.

Pe ziua de 31 martie am stat la cantonament, unde era un paznic și era o vreme urâtă, nor și vânt.

În intervalul de la 1-25 aprilie am stat în cantonament la Horlăceni, așteptând din zi în zi să

plec acasă. În acest timp mă duceam în fiecare săptămână câteva zile pe la birou de dam ajutor la

cancelarie.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Septembrie

-7 sept. 1508, prima atestare documentară a satului Brâncoveni.

-16 sept. 1519, prima atestare documentară a localităţilor Negreni-Olt, Criva-Romanaţi şi a m-rii

Seaca Muşeteşti-Olt.

-13 sept. 1602, m. Stroe Buzescu în urma luptei cu tătarul. Înmormântat la Stăneşti-Vâlcea.

-sept. 1632, Matei Basarab din Brâncoveni devine domn al Ţării Româneşti.

-20 sept.1688, Constantin Brâncoveanu termină zidirea bisericii Mogoşoaia.

-8 sept.1689, Constantin Brâncoveanu termină pictura M-rii Mamul-Vâlcea.

-8 sept. 1693, sfinţirea m-rii Horezu-Vâlcea, ctitoria lui Brâncoveanu.

-30 sept. 1705, după cum indică pisania, Constantin Brâncoveanu termină de zugrăvit m-rea

Gura Motrului.

-30 sept. 1722, Safta Creţulescu , fiica lui Constantin Brâncoveanu şi Iordache Creţulescu termină

zidirea bisericii Creţulescu din Bucureşti.

-sept. 1727, Inochentie, fost egumen la Brâncoveni devine Episcop de Râmnic.

-15 sept. 1736, conform pisaniei, Nicola Slătineanu termină zidirea bisericii ,,Adormirea Maicii

Domnului‖ din Slatina .

-1 sept. 1741, ia fiinţă şcoala Domnească de la Slatina.

-14 sept. 1756, m. boierul Matei Morunglav, ctitorul schitului Şerbăneşti-Vâlcea.

-15/26 sept. 1774, Al. Ipsilanti devine domn al Ţării Româneşti deşi o delegaţie a boierilor ceruse

domn pe marele vornic Ştefan Pârşcoveanu.

-20 sept. 1787 se sfinţeşte biserica Ionaşcu din Slatina.

-19 sept.1841, C. Stanciovici e numit profesor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

-22 sept. 1845, n. Profira Slătineanu, al treilea copil al lui Barbu Slătineanu. Se va căsători cu

Nicolae Hagi Mosco (1863).

-13 sept. 1848, lupta din Dealul Spirii unde se remarcă eroul caracalean Dincă Bălşan.



-30 sept. 1857, se deschid lucrările Divanului ad-hoc al Munteniei unde s-a remarcat învăţătorul C-

tin Tănase din Izvoarele.

-27 sept. 1865, n. C-tin Alimăneştianu (căsătorit cu Sarmiza Bilcescu).

-23 sept.1868, n. la Crăciunei preotul şi publicistul Haralambie Constantinescu.

-7 sept. 1871, P.S. Aurelian devine membru al Academiei Române.

-1 sept. 1872, s-a înfiinţat la Slatina Şcoala Primară de băieţi nr. 2 ,,Şt. Protopopescu‖.

-5 sept. 1873, n. Al. Darvaris, fiul Elencăi Buzescu de la Strejeşti.

-25 sept. 1876, m. profesorul şi revoluţionarul slătinean Iancu Ionaşcu.

-19 sept.1881, n. Ilie Mărculescu, cunoscut librar din Caracal.

-14 sept.1882, n. eroul maior Dumitru Morjan la Slatina.

-14 sept.1888, n. la Mihăeşti g-ralul Radu Băldescu.

-sept. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi‖ de C. I. Locusteanu, lucrare

premiată de Societatea Geografică Română.

-4 sept. 1892, G. Poboran devine institutor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

-1 sept. 1904, apare la Balş revista ,,Vorbe Bune‖.

-6 sept. 1906, n. la Corabia compozitorul N. Buicliu.

-9 sept. 1907, apare la Slatina revista ,,Fetiţa dulce‖.

-14 sept. 1908, C. Poroineanu lasă prin testament întreaga sa avere oraşului Caracal.

-14/27 sept.1910, Aurel Vlaicu zboară de la Slatina la Piatra Olt în cadrul manevrelor armatei.

Primul raid aviatic din România (Memoria Oltului 3 /2012).

-7 sept. 1912, n. la Caracal Nellu Cristescu, poet şi epigramist.

-27 sept.1913, n. la Rădeşti-Olt folcloristul Ion Nijloveanu.

-22 sept. 1914, n. la Slatina poeta Alice Botez.

-sept. 1916, cad pe front învăţătorii Mihai Nestorescu (Dranovăţu) şi Ioan Gh. Florescu (Spineni).

-2 sept. 1916, n. la Potopin-Romanaţi poetul Ion Potopin (Ion Magnea).

-18 sept.1916, n. la Aluniş-Olt Mircea Tomescu, bibliolog.

-2 sept. 1917, n. la Corabia C-tin Anastasatu, medic, membru al Academiei Române.

-1 sept. 1919, G. Kitzulescu devine medic al spitalului din Slatina fiind transferat de la Drăgăşani.

-1 sept. 1919, ia fiinţă la Slatina Şcoala Normală ,,Preda Buzescu‖.

-12 sept. 1920, n. la Comăniţa Ion Băcănaru, geograf.

-23 sept.1921, m. P.S. Radianu, agronom.

-26 sept.1922, n.g-ral de brigadă Vinicius Florescu la Caracal.

-24 sept. 1926, cpt. Emanoil Ionescu (n. Tâmpeni-Olt) zboară pe ruta Paris-Bucureşti.

-25 sept. 1926, n. medicul Apostol Turbatu la Rotunda-Romanaţi.

-10 sept. 1930, N.Titulescu devine preşedinte al Societăţii Naţiunilor.

-12 sept. 1930, s-a dezvelit monumentul eroilor din Balş.

-20 sept. 1930, apare la Slatina ,,Biruinţa Oltului‖(Memoria Oltului, 3/2012).

-sept. 1931, apare la Slatina ,,Gazeta Nouă”.

-9-15 sept .1931, Octav Oculeanu zboară Bucureşti-Londra-Bucureşti.

-30 sept. 1931, apare la Caracal ,,Libertatea‖.

-13 sept.1934, n. pictorul Spiru Vergulescu la Slatina.

-1 sept. 1936, apare la Slatina revista ,,Itinerar‖.

-21 sept. 1939, Generalul Gh. Argeşanu devine prim ministru după asasinarea lui Armand

Călinescu (Memoria Oltului 4 /2012).

-19 sept. 1944, m. aviatorul George Basarab Brâncoveanu, fiul Principelui C-tin Basarab

Brâncoveanu.

-27 sept. 1945, m. poetul Florin Dumitrana de la o congestie pulmonară.

-1 sept. 1947, ia fiinţă la Caracal Pinacoteca ,,Marius Bunescu‖.

-27 sept. 1949, se înfiinţează ,,Muzeul Romanaţiului‖ din Caracal.

-20 sept. 1952, m. la Poarta Albă în detenţie Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933.

-30 sept.1958, ia fiinţă la Caracal Casa Memorială ,,Iancu Jianu‖.

-29 sept. 1964. m. Ilie Popescu Spineni, fost prof. univ. la Iaşi.

-18 sept. 1997, inaugurarea monumentului eroilor din Mărunţei.



-sept. 1998, apare la Slatina revista ,,Oltul Cultural‖.

-16 sept. 1999, m. istoricul N.Stoicescu (n.la Slatina 1924).

19 sept. 2000, Liceul Economic din Slatina ia numele ,, P.S.Aurelian‖.

Cronici, recenzii

Un destin de epocă: Contribuții la biografia lui Constantin Poroineanu (Scrisori și alte

documente), de Ion D.Tîlvănoiu, Vasile Radian și Floriana Tîlvănoiu, Caracal, Editura Hoffman,

2017

Corneliu Vasile

Cercetând un bogat fond documentar de la Arhivele Naționale ale României, rămas de la Ilie

Constantinescu, director al Liceului „Ioniță Asan‖ din Caracal, autorii au recompus, din

documente, o interesantă biografie a celui care a donat municipiului Caracal terenul pe care se află

parcul care azi îi poartă numele, parc emblematic, alături de monumentala clădire a teatrului,

pentru fosta reședință a județului Romanați.

Cartea are, pe coperta I, portretul marelui proprietar, un alt portret și un extras din prefață

aflându-se pe coperta IV. Alte imagini se află la sfârșitul volumului, pe întinderea a opt pagini:

portrete, facsimile, monumente.

În Precuvânare, scrisă de profesorul de istorie Dumitru Botar, sunt remarcate importanța

corespondenței lui Poroineanu cu familia, cu avocații, ca și îndreptățirea cu care acesta merită

aprecierea și recunoștința orășenilor.

Scrisorile reproduse evidențiază, în legătură cu figura donatorului, personalități legate de

acesta, fie din familie, fie din sfera afacerilor: Sache Poroineanu, Eufrosina Poroineanu, Alecu

Constantinescu, Grigore Jianu, Sevastița Romanescu, Mihail Demetrian, N.B.Locusteanu, Grigore

Protopopescu ș.a.

Numeroase și binevenite note de subsol explică evenimente și descriu personaje ale epocii.

Astfel, cititorul află despre boierul filantrop Constantin Poroineanu că s-a născut la Târgoviște, în

anul 1843, ca fiu al unor oameni foarte înstăriți: tatăl, Sache moșier în județul Dâmbovița, și mama,

Elena, fiica paharnicului Ștefan Jianu, mare proprietar în județul Romanați. A făcut studiile în țară

și în străinătate. La maturitate, a reprezentat județul Romanați în parlament, în zece legislaturi, în

Colegiul I, contribuind la inițierea și promulgarea unor legi vizând înființarea spitalelor rurale,

legea salinelor, sau legea prin care România ia titlul de regat, iar domnitorul Carol I ia titlul de rege

(1881). Constantin Poroineanu a fost un om generos, care i-a sprijinit cu ajutoare bănești și în

natură pe cei săraci, pe elevi, a donat gimnaziului local colecții didactice și a instituit un premiu

pentru cea mai elaborată hartă a județului. A decedat în anul 1908, deplâns de toți cei care l-au

cunosut, fiind decorat cu „Coroana României‖, „Steaua României, Ordinul „Leopold al Belgiei‖ și

„Apărător al Independenței Bonaparte‖.

Este important să știm că sunt numeroase moșiile lui Poroineanu din județul Romanați, una

dintre ele luând și numele de Poroineni, în zona satelor de pe Oltul de jos Rusăneștii de Sus, Jieni și

Plăviceni. Cu ocazia Legii rurale din anul 1864, pe moșia Rusăneștii de Sus, numită și Poroineni, au

fost împroprietăriți 39 de locuitori, cu 4 până la 44 de pogoane, după starea socială: fruntași,

mijlocași și pălmași. Mai erau proprietăți ale Jienilor, neamul soției, Elena, la Fălcoiu, Gura

Padinii, Grojdibod, Zvorsca, Ostroveni și Leu, iar în Caracal case, pe strada Libertății, pentru care

arhivele menționează judecăți, succesiuni, acte de partaj.

Tatăl lui Constantin Poroineanu a fost Sache Poroineanu, moșier, sameș (în județele Romanați,

Teleorman, Râmnicu Sărat și Ialomița), secretar de prefectură, judecător (Dâmbovița),

administrator al județului (Muscel), la rândul său fiu al polcovnicului Badea Cocoși Poroineanu și

al Măriuței din Pietrari, județul Dâmbovița, care i-a adus, ca dotă, o pădure de 440 ha. El a studiat

numai în limba neogreacă și a tradus din grecește „Descrierile morale‖ ale lui Constantin Iconomu,

tot o traducere, din franceză, apoi „Istoria slugerului Tudor Vladimirescu‖ (Zavera) și „Istoria lui

George Dantescu”.



Eufrosina, sora lui Constantin Poroineanu, cunoștea franceza, engleza și germana și avea

înclinații artistice: literatură, artă și istorie, pianul. A murit la vârsta de 57 de ani și a lăsat, prin

testament, bunurile sale fratelui.

La subsolul scrisorilor, paginilor de jurnal și actelor descoperite la Arhivele Naționale ale

României sunt prezentate mai multe personalități ale vremii, cu care Constantin Poroineanu a venit

în contact, a corespondat, sau îi erau rude: Amza Jianu, haiducul Iancu Jianu, Ștefan Cezianu, Ioan

N. Guran, Alecu Constantinescu, Gheorghe Chițu, Sevastița Romanescu, fostă Fălcoianu, N.B.

Locusteanu, fruntaș liberal în Romanați, participant la Revoluția de la 1848, apoi exilat în Turcia,

donator al bibliotecii sale Gimnaziului „Ioniță Asan‖ din Caracal, Mihai Demetrian, senator și

deputat, Mihail Demetrian, prefect de Romanați, în timpul căruia s-a început construirea

monumentalei clădiri a „Teatrului Național‖ din Caracal, C. Prejbeanu, Grigore Jianu, prefect și

senator.

Personajele acestei cărți, autori de scrisori sau acte, sunt menționate cu titlurile vremii, fiind

oameni cu funcții importante ale statului: polcovnic, serdar, sameș, paharnic, însă și cu denumirile

moderne: prefect, director, secretar, administrator, senator, deputat, vocabularul reflectând

perioada modernizării spațiului și statului român, renunțarea la arhaisme și adoptarea termenilor

internaționali.

Multe dintre scrisorile reproduse reflectă lumea sfârșitului secolului al XIX-lea, lumea

moșierilor și a avocaților, în dispute privind proprietățile, chirii, plata arendei, manevre abile și

încercări de persuasiune pentru sancționarea nerespectării unor contracte și neînțelegeri, stabilirea

moștenirilor, partaje, transferarea terenurilor și caselor etc.

Astfel, într-o scrisoare a lui Grigore Jianu către Constantin Poroineanu, trimisă din străinătate,

unde clasa superioară făcea dese voiaje, este menționat un proces pentru moșia Redea, necesitatea

unei procuri și faptul că un chiriaș nu și-a plătit datoria de un an și trebuie să fie obligat să o achite

(p. 65-66).

În alt document, de data aceasta de familie, mama, Elena Poroineanu, deplânge boala fiicei,

însă preocuparea pentru bani și avuție răzbate din mai multe secvențe: „să-i dai ei trei galbini ... și

dacă n-ai avea parale apoi roag-o a mă împrumuta până oi veni aici‖, sau „Să nu cumva să-i spui că

sunt bine cu tată-tu, să spui că nu m-am împăcat, căci a scris aici Fiții că a auzit că eu m-am

împăcat și am făcut și bal, că atunci pierz ce am a lua de la el‖(p. 108-109).

Un proces-verbal privește restabilirea hotarului dintre moșiile Fălcoiu, Reșca și Dobrosloveni,

un act al Curții de apel revizuirea unei decizii, menționând moșiile menționate și Funicica

Călugărească, arie din zona Mănăstirii Hotărani.

O secvență a cărții cuprinde creațiile poetice ale lui Sache Poroineanu tatăl, mai mult jocuri de

cuvinte în versuri, cu umor: cuminte – cu minte, sare (mineral) – sare (verb), în același mod cu:

ceară, pui, lin, blană, fată, blană, moară, săpun – să pun ș.a. Mai apare o poezie politică și alta pe

tema, frecventă în lirica secolului, „fortuna labilis‖. Astfel, autorul scrie precum Anton Pann sau

Vasile Cârlova.

Imaginile înregistrate la Cuprins ca Anexe prezintă portretele lui Ștefan Jianu, Madame

Blarenberg, N.B. Locusteanu, Sache Poroineanu fiul, D. Bildirescu, monumente funerare, între care

monumentul familiei Poroineanu din Cimitirul Bellu, busturi, fragmente de scrisori, decupaje din

presa vremii.

Această carte redă publicului evenimente, documente și personaje dintr-o epocă de

modernizare a țării, efortul autorilor de a selecționa ceea ce este reprezentativ fiind încununat de o

realizare documentară de mare valoare istorică și culturală, nu numai pentru zona Romanaților, dar

și pentru alte județe din sudul României.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]











Date post:	26-Dec-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	25 times
Download:	3 times

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢmemoriaoltului.ro/reviste/revista_101.pdf · Pentru podul de la...

Documents