Training Ce înseamnă training de fapt? Training-ul este acea formă de educaţie non-formală ce vine în completarea educaţiei formale pe care o primim la şcoală. Training-ul presupune practică, presupune muncă şi implicare din partea participanţilor, input din parta trainerului şi totul se bazează pe METODĂ. Training-ul presupune dobândirea de cunoştinţe, abilităţi şi (cel mai des în etapa de follow-up) atitudini. Piaţa de training din Iaşi este suprasaturată de training-uri de calitate îndoielnică, iar oamenii nu mai participă pentru că sunt sătui să piardă timpul. Sunt sătui să piardă timpul lâncezind într-o sală în care un nene sau o tanti a plantat un videoproiector şi vorbeşte lucruri, interesante de altfel, dar doar vorbeşte. Sunt sătui de traineri care şi-au luat o diplomă de la minister şi se joacă de trainerul cu ei, furnizând, în cel mai bun caz doar cunoştinţe. Conceptul de training Training-ul este cea mai cunoscuta strategie de imbunatatire a performantei profesionale. Dezvoltarea personalului in orice societate include, pe langa training, si alte activitati cum ar fi dezvoltarea carierei si dezvoltarea organizationala. Definitiile date conceptului de "training" sunt variate pentru ca si specialistii care le-au emis sunt diferiti. Dar, cel mai adesea, training-ul este descris ca fiind un proces sistematic de dobandire de noi cunostinte, abilitati si atitudini necesare indeplinirii mai eficace a atributiilor unui anumit post, prezent sau viitor. Pentru a intelege mai bine termenul si a vedea unde se incadreaza in dezvoltarea individului, este necesar sa vorbim de alte doua concepte: educatie si dezvoltare. Beneficiile universal recunoscute ale training-ului sunt: -cresterea eficientei -cresterea satisfactiei clientilor -cresterea satisfactiei si moralului angajatilor -atingerea obiectivelor companiei Cu alte cuvinte, training-ul este eficace (produce rezultate), atunci cand raspunde, in egala masura, nevoilor organizatiei si ale angajatului. Obiectivele oricarui pachet de instruire: -contribuie la dobandirea de noi cunostinte, abilitati si atitudini, toate avand ca rezultat cresterea performantei societatii; -modul in care invata angajatii, pun in practica si cum poate fi folosit in scopul motivarii si cresterii performantei -cum se poate implementa o strategie de training care sa serveasca realizarii obiectivelor de crestere a performantei clientului
Transcript
Training
Ce înseamnă training de fapt? Training-ul este acea formă de educaţie non-formală ce vine în completarea educaţiei formale pe care o primim la şcoală. Training-ul presupune practică, presupune muncă şi implicare din partea participanţilor, input din parta trainerului şi totul se bazează pe METODĂ. Training-ul presupune dobândirea de cunoştinţe, abilităţi şi (cel mai des în etapa de follow-up) atitudini.
Piaţa de training din Iaşi este suprasaturată de training-uri de calitate îndoielnică, iar oamenii nu mai participă pentru că sunt sătui să piardă timpul. Sunt sătui să piardă timpul lâncezind într-o sală în care un nene sau o tanti a plantat un videoproiector şi vorbeşte lucruri, interesante de altfel, dar doar vorbeşte. Sunt sătui de traineri care şi-au luat o diplomă de la minister şi se joacă de trainerul cu ei, furnizând, în cel mai bun caz doar cunoştinţe.
Conceptul de trainingTraining-ul este cea mai cunoscuta strategie de imbunatatire a performantei profesionale. Dezvoltarea personalului in orice societate include, pe langa training, si alte activitati cum ar fi dezvoltarea carierei si dezvoltarea organizationala.Definitiile date conceptului de "training" sunt variate pentru ca si specialistii care le-au emis sunt diferiti. Dar, cel mai adesea, training-ul este descris ca fiind un proces sistematic de dobandire de noi cunostinte, abilitati si atitudini necesare indeplinirii mai eficace a atributiilor unui anumit post, prezent sau viitor.
Pentru a intelege mai bine termenul si a vedea unde se incadreaza in dezvoltarea individului, este necesar sa vorbim de alte doua concepte: educatie si dezvoltare.
Beneficiile universal recunoscute ale training-ului sunt:
-sa experimenteze intr-un cadru artificial noile competente dobandite, astfel incat in situatiile reale de lucru procentul de greseli sa fie mai mic, -sa inteleaga mai bine ce se cere de la el, sa-si vizualizeze munca in contextul intregii organizatii.
Toate aceste castiguri inseamna o mai buna pregatire a angajatului, o crestere a performantei lui, deci a productivitatii si, implicit, a eficientei.
Cresterea satisfactiei clientilor
Singura alternativa viabila pentru succesul unei companii este in general: cresterea vanzarilor, consecinta normala a intensificarii concurentei si a reducerii marjelor de profit. Doua posibilitati are organizatia pentru cresterea vanzarilor: fidelizarea clientilor actuali si atragerea de noi clienti.
Cresterea satisfactiei si moralului angajatilor
Un angajat mai competent in urma participarii la un training se caracterizeaza printr-o mai mare satisfactie a postului pentru ca: -firma s-a aratat interesata de el,
-stie mai bine ce are de facut si cum sa faca,
-vede cum rezultatele muncii lui se reflecta in rezultatele companiei,
-munca incepe sa fie mai variata, mai complexa si mai bine remunerata ca urmare a recunoasterii meritelor de catre organizatie.
Training-ul ca metoda complementara de formare a specialistului in PR
Training-ul ca metoda complementara de formare a specialistului in PR
1. Ce este trainingul?
Activitatea de formare prin training vizeaza acumularea unui set de cunostinte, abilitati si competente, ca urmare a unui proces de transmitere a unor informatii cu caracter practic sau teoretic in stransa legatura cu asimilarea unor competente specifice informatiilor acumulate. Termenul de formare/pregatire isi are radacinile in ceea ce odinioara se numea ucenicie; astazi, cel mai adesea este asociat expresiei de dezvoltare personala.
Ideea de pregatire a evoluat de la conceptul practic al pregatirii fizice si se refera la actiuni planificate si repetate in vederea dezvoltarii anumitor muschi si obtinerea unor abilitati deosebite din acest punct de vedere.
Pregatirea/dezvoltarea la locul de munca este un domeniu perceput ca desfasurandu-se intr-un cadru organizat, facand apel la unelte si echipamente specifice astfel incat, prin invatare, sa se ajunga la performanta ridicata, cuantificabila din prisma productivitatii la locul de munca. Exista si posibilitatea invatarii in afara locului de munca, insa, aceasta metoda nu abordeaza individual din punct de vedere al productivitatii. A doua metoda prezinta avantaje vizibile deoarece face individul sa se simta stimulat de acumularea unor informatii ce se pot dovedi utile si in afara locului de munca, aspect ce favorizeaza asimilarea de informatii. Acest tip de pregatire este, de regula, utilizat atunci cand se intentioneaza sa se transmita informatii de factura teoretica.
Din punct de vedere militar, pregatirea inseamna asimilarea capacitatii de a actiona si supravietui in situatii de lupta si a diverselor competente necesare supravietuirii in vreme de razboi. Aceasta poate include capacitatea de a utiliza arme, capacitatea de a supravietui dupa ce ai fost capturat de inamic etc.
Din perspectiva religioasa, pregatirea inseamna purificarea sufleteasca prin rugaciune, actiune ce vizeaza indeosebi poate atingerea unor teluri de natura spirituala, cum ar fi, de pilda, apropierea de Dumnezeu si indepartarea de viata plina de pacate. Cel mai elocvent exemplu in acest sens este religia budhista.
Training-ul - ca activitate specifica - difera de exercitiu si urmareste imbunatatirea capacitatilor, abilitatilor sau performantelor umane. In concluzie, "training-ul este descris ca
fiind un proces sistematic de dobandire de noi cunostinte, abilitati si aptitudini necesare indeplinirii eficiente a atributiilor unui anumit post, prezent sau viitor"[1].
Pentru a intelege mai bine termenul si a vedea unde se incadreaza in dezvoltarea individului, este necesar sa vorbim de alte doua concepte: educatie si dezvoltare.
Spre deosebire de training, care subsumeaza oportunitatea oferita unui individ de a acumula informatii ori deprinderi, dezvoltarea reprezinta rezultatul pe termen lung a actiunilor de invatare. In virtutea acestui fapt, denumiri precum 'departamentul de training' sau 'managementul training-ului' au fost inlocuite cu 'departamentul de dezvoltare a resurselor umane' sau 'managementul dezvoltarii'. Noua terminologie reflecta schimbarea orientarii dinspre proces (training) catre rezultat (dezvoltare).
Invatarea este o permanenta schimbare a cognitivului (ex. intelegere si gandire) ce rezulta din experienta individuala si influenteaza comportamentul. Acesta se poate realiza atat prin actiuni de invatare in afara companiei, cat si in interiorul acesteia (ex. un curs de limbi straine platit de companie).
Pentru a integra mai bine aceste concepte, este util sa abordam un concept precum training, dezvoltare sieducatie din perspectiva aportului lor la viata profesionala a unui individ. Astfel, intr-o abordare generala, se poate afirma ca:
training-ul ajuta un angajat sa fie mai eficient pe un post; dezvoltarea reprezinta o premisa a promovarii lui; educatia sprijina un individ sa reuseasca in cariera, indiferent de domeniul de activitate.
"Programele de formare/training sunt vehiculul care mijloceste inducerea unei schimbari comportamentale, comportamentul incluzand in acest caz si aspecte legate de cunostinte, abilitati, atitudini si relatii. (Rae, 1997)"[2]
2. Etape ale procesului de training
2.1. Etapa 1: Identificarea si analiza nevoilor de formare / training
Este posibil ca, in urma unei cercetari riguroase a nevoilor de formare, un specialist sa ajunga la concluzia ca solutia optima nu este trainingul? Cu siguranta ca in domeniul formarii nu trainingul este acela care solutioneaza intotdeauna problemele existente. Fara indoiala, insa, este de o deosebita importanta o analiza riguroasa a nevoii de pregatire pentru a determina daca trainingul este solutia optima: "scopul analizei de nevoi este identificarea trebuintelor, intereselor, necesitatilor, atat la nivel individual cat si organizational."[3]
In fapt, orice demers strategic planificat are scopul de a veni in intampinarea unei probleme, oricare ar fi natura acesteia. La nivel empiric, acest fapt poate parea facil, insa specialistii nu pot cadea in aceasta capcana. O abordare superficiala ori un demers de cercetare eronat pot compromite un intreg proces de formare in care toate celelalte etape sunt elaborate minutios. Si, totusi, acest tip de demers implica resurse considerabile ce pot fi financiare, umane si de timp. Si pentru ca adesea simtul intuitiv al unui bun manager poate avea rezultate similare unui demers de identificare a nevoilor de formare, in multe situatii aceasta etapa este neglijata. Insa, desi aparent aceasta etapa poate fi trecuta cu vederea, relevanta ei sta in insasi esenta demersului managerial de rezolvare a problemei, iar daca aceasta problema nu este cea reala, demersul poate fi impecabil, dar inutil.
Camelia Crisan sustine ca putem imparti demersul de identificare in doua etape[4]:
1. Identificarea nevoilor de formare
2. Analiza nevoilor de formare
Procesul de analiza este dezbatut si de Doru Curteanu[5] et al. urmarindu-se, insa, o procesualitate asemanatoare cu demersul urmarit de mine in sustinerea argumentului acestei teze.
1. Analiza organizationala (in cazul de fata, organizatia este cea a profesionistilor in relatii publice);
2. Analiza posturilor care (in contextul acestei lucrari) fac trimitere la analiza profesiei de relationist;
3. Analiza angajatilor (formarea socialistilor in relatii publice);
4. Stabilirea unei solutii (prezentarea complementaritatii trainingului ca o alternativa viabila) .
1.Un factor esential este contextul in care se realizeaza analiza nevoilor de formare, deoarece acesta va avea o influenta certa asupra rezultatelor oricarui cercetator. De exemplu, intr-un capitol anterior a fost prezentat un caz referitor la statutul specialistilor in relatii publice din Bulgaria, luand in calcul asemanarile multiple intre nivelul de trai, mentalitatea locuitorilor, sau sistemul educational dintre Bulgaria si Romania.
In aceasta etapa trebuie consultati stakeholderii (actorii implicati) - in cazul demersului de fata, specialistii in PR, practicienii, profesorii si, nu in ultimul rand, studentii. Nu trebuie omis faptul ca se porneste de la identificarea unei probleme, iar principalul aspect delicat in studiul de caz ales este lipsa cadrului coerent al profesionalizarii relatiilor publice.
2. Daca in cazul organizatiilor se analizeaza fisa postului, in lucrarea de fata am incercat sa delimitez o serie de aspecte ale profesiei de relationist, insistand pe aptitudinile si competentele necesare unui specialist in domeniul relatiilor publice.
In aceasta etapa Camelia Crisan face o analiza comparativa a expectantelor unei organizatii de la angajatii sai si a competentelor acestora in raport cu expectantele. In cazul lucrarii mele am realizat o analiza a cadrului de formare a specialistilor in PR, in raport cu deontologia existenta si cu exigentele mediului de afaceri.
4. Solutia propusa de mine este elaborarea unui program de training pentru viitorii specialisti in PR, program ce poate fi utilizat ca optiune complementara a sistemului de invatamant superior sau ca program de formare a angajatilor in aceasta arie de activitate.
Exista o serie de metode prin care se realizeaza identificarea si analiza nevoilor de formare. Printre ele se afla[6]:
1. Analiza si identificare cunostintelor
Acesta este, probabil, cel mai direct tip de analiza. Indiferent daca se desfasoara in grup sau individual, aceasta metoda consta in simple chestionari pentru a determina daca indivizii stiu si inteleg cunostintele de care au nevoie. Uneori, se poate recurge si la observatia angajatului la
locul de munca pentru a confirma ca acesta urmeaza un set de reguli acceptate, iar in cazul in care informatia ce trebuie retinuta de angajat are un caracter complex, se poate recurge la un test de cunostinte.
2.Analiza abilitatilor
Acest demers este, de obicei, mai dificil intrucat exersarea abilitatilor este rezultatul implementarii unui set de cunostinte. Multe evaluari de abilitati pot fi realizate prin observatie directa, uneori sustinuta de interviuri, desi niciuna dintre aceste metode nu aduce atata informatie cat se poate strange prin intermediul unui chestionar.
Asadar, putem decide intre urmatoarele metode :
- observatia muncii;
- interviuri cu angajatii pentru a identifica nivelul lor de performanta, atat individual cat si prin intermediul unor focus grupuri;
- o combinatie intre interviu si observatie;
- chestionare;
- o combinatie de chestionare si interviuri;
Chestionarele de diagnoza
Desi pare simplu sa aplici un chestionar spre a fi completat pentru ca ulterior sa analizezi raspunsurile primite, aceasta metoda nu este atat de simpla pe cat pare. Adesea, repondentul poate da un raspuns care crede el ca este de dorit de catre evaluator, asa incat chestionarele trebuie aplicate unui numar semnificativ de subiecti.
Atunci cand faci un chestionar, este natural sa apara dileme privind tipul de intrebari ce urmeaza a fi introduse. In astfel de situatii, se recomanda sa se porneasca de la fisa postului sau de la un model agreat, insa trebuie evitate acele intrebari care ar putea sa sugereze un raspuns "asteptat".
O potentiala abordare porneste de la standardele ocupationale sau alte documente de acelasi tip. Sarcina vizata este elaborarea unei liste cu abilitatile necesare pentru realizarea unei anumite meserii, urmand sa fie intrebati angajatii daca ei pot aplica sau nu.
O lista suplimentara poate include o serie de abilitati asupra carora angajatul este rugat sa-si exprime parerea, daca ele ar trebui sau nu sa fie incluse in specificatiile postului. Pot fi incluse si "abilitati improbabile" pentru a sesiza gradul de seriozitate in completarea chestionarului.
Cursantilor li se ofera o foaie alba si sunt rugati sa scrie pe care din abilitatile, cunostintele si comportamentele sunt considerate necesare pentru a-si realiza sarcinile de munca la un nivel optim. De asemenea, ei pot fi solicitati sa plaseze itemii listati in ordinea importantei.
O alta abordare are in centrul sau un tip mai "sofisticat" de chestionar. Subiectilor li se cere sa isi autoevalueze nivelul abilitatilor pentru fiecare item dintr-o lista ce li se pune la dispozitie de catre evaluator. Daca raspunsurile oferite ar fi sincere, rezultatele acestui tip de chestionar ar fi cele mai concludente pentru determinarea nevoilor de training. De asemenea, raspunsurile acestor chestionare pot avea un grad mare de subiectivism, insa acesta poate fi redus prin trimiterea respectivului chestionar referitor la angajat si: sefilor, colegilor sau subordonatilor.
Exemplu: Anexa 1
Interviul
Aceasta este o metoda relativ costisitoare intrucat presupune intalniri directe, fata in fata cu un numar destul de ridicat de indivizi. In schimb, spre deosebire de chestionar, anumite aspecte pot fi discutate mai pe larg sau explicate mai in detaliu.
Planificarea interviului
Desi un tip de interviu nestructurat si flexibil poate sa fie eficient, este de dorit ca abordarea sa treaca printr-o faza de planificare, deoarece nu se pot permite deviatii semnificative in intrebarile puse diferitilor subiecti. Mai intai, trebuie ca evaluatorului sa-i fie clar ca interviul este cea mai buna si mai ieftina tehnica de a atinge rezultatele pe care le doreste. Evaluatorul trebuie sa-si pregateasca o lista cu informatiile pe care doreste sa le obtina prin intermediul interviului. Primele doua-trei intrebari sunt importante pentru ca ele trebuie sa aiba un impact mare si sa pregateasca terenul pentru activitatea ce va avea loc. Este de apreciat daca interviul va fi mai eficient daca la discutii va lua parte o singura persoana sau el se va desfasura cu mai multi participanti concomitent.
De asemenea, trebuie stabilita inca de la inceput modalitatea in care se va inregistra informatia obtinuta, ca marcare a unor aspecte intr-o lista sau pur si simplu pe o foaie de hartie disponibila. Este necesara planificarea cu atentie a timpul dedicat fiecarui interviu. Intervievatul trebuie sa fie informat care este scopul demersului evaluatorului, rolul sau si ce se va intampla cu rezultatele.
Alte metode utilizate:
Consultarea unor publicatii de specialitate
Discutiile de grup
Testele
Rapoartele si inregistrarile
In concluzie, putem prezenta o schema a etapei de identificare si analiza a procesului de training[7].
Obiectivele reprezinta formularea a ceea ce formatorul doreste ca grupul de cursanti sa poata realiza in urma participarii la procesul de formare. In cartea verde se face o tipologizare a obiectivelor formulate pentru formare in functie de scop si de continut.
In functie de scop, obiectivele pot fi:
de training
pedagogice[8]
In functie de continut, obiectivele se impart in:
globale (Exprima in sinteza care este comportamentul global asteptat din partea cursantului, comportament ce trebuie sa fie realizabil pana la sfarsitul sesiunii de formare si aplicabil in situatii similare.)
specifice (Reprezinta detalierea unor abilitati si competente specifice care impreuna pot permite realizarea obiectivului global.)
2.Elaborarea planului de actiune
Selectarea informatiei - blocuri de teorie in functie de cele 4 stiluri de invatare
Dupa cum s-a discutat in teoriile despre formare, fiecare trainer se confrunta in timpul unei sesiuni de formare cu persoane care au diverse stiluri de invatare.[9]
De asemenea, aflati in situatia in care le sunt prezentate o serie de informatii, indivizii manifesta 3 tipuri de reactie[10]:
a. Tendinta de transformare.
In situatia in care obiectivul trainerului este de a-i pune pe cursanti in situatia de a transforma informatia primita, design-ul programelor trebuie sa fie sofisticat, orientat spre descoperire si
mentoriat. Ei doresc structuri flexibile si relaxante care promoveaza sarcini provocatoare precum:
descoperire;
crearea de strategii;
rezolvarea de probleme;
orientarea auto-administrata a invatarii.
Acesti participanti doresc sa fie asertivi, sunt constant provocati de probleme complexe si capabili sa controleze, auto-administreze si auto-monitorizeze invatarea precum si progresele pentru a atinge standarde mai inalte si obiective pe termen lung.
b. Punerea in practica
Este necesar un design semi-structurat, interactiv, care stimuleaza valorile personale, incurajeaza spiritul de echipa oferind in acelasi timp detalii, sarcini, procese si completarea de proiecte. Acesti participanti prefera mediile de invatare orientate spre sarcina, pline de energie, competitive. In asemenea situatii, este recomandata folosirea coachingului, a practicii si feedback-ului pentru incurajarea auto-motivarii, rezolvarii de probleme, auto-monitorizarii si impartirea sarcinilor - in timp ce se minimizeaza nevoia de a descoperi sau explora, eforturile suplimentare si atingerea unor standarde dificile.
c. Conformarea
Pentru participantii care in prima instanta doresc sa se conformeze, este necesar un design care ofera certitudine, controlabil de catre cel care invata putin, structurat, care ii ajuta pe acestia sa atinga scopuri confortabile, cu risc minim, intr-o directie liniara. Aceste persoane prefera mediile care sunt simple, schematice, fara riscuri care ghideaza cu multa grija si ii ajuta pe indivizi sa invete confortabil, intr-o maniera simpla de "pas cu pas".
Pentru evitarea situatiilor ce conduc la o atmosfera nonlucrativa in cadrul grupului de training, este necesara o planificare a sesiunilor care sa respecte cateva etape ce vor asigura in primul rand o diminuare a riscurilor.
Mai intai, facilitatorul, trebuie sa isi adreseze urmatoarele intrebari:
1. Ce trebuie sa invete participantii ca urmare a respectivei sesiuni? (obiectivul participantilor)
2. Ce consideram ca trebuie sa fie inclus in respectiva sesiune? (obiectivul formatorului)
Care sunt prioritatile in materialul pe care il avem pentru respectiva sesiune?
4. Cat timp avem la dispozitie pentru respectiva sesiune?
5. Care sunt etapele / secventele de parcurs in respectiva sesiune?
6. Ce fel de obiecte / aparate / materiale ajutatoare vor fi necesare?
7. Trebuie sa realizam si un instructaj al fiecarei sesiuni. In ce forma?
8. Ce fel de suport pentru instructaj vom folosi in prezentare?
Pentru a raspunde la prima dintre intrebari, se va face legatura cu rezultatele etapei de identificare si analiza a nevoilor, intrucat ele reflecta in primul rand opiniile si atitudinile grupului de training. Totusi, fiecare dintre participanti va avea propriile obiective, iar participantii trebuie chestionati in legatura cu acestea inainte de inceperea programului, urmand ca ele sa fie luate in seama pe cat posibil. Aceste opinii pot fi cercetate la inceputul fiecarei sesiuni.
In ceea ce priveste raspunsul la cea de-a doua intrebare, am discutat deja despre stabilirea obiectivelor procesului de formare. Ordonarea prioritatilor se va realiza tinand seama de stilurile de invatare si de adaptare a informatiei la particularitatile cursantilor.
Timpul alocat sesiunii de training este o variabila foarte importanta, adesea participantii la cursuri neintelegand necesitatea unei sesiuni de opt ore, ce include in fapt exercitii si pauze.
Pentru a putea stabili etapele desfasurarii trainingului, trebuie planificate si detaliate activitatile si metodele de prezentare a informatiilor. Aceasta sarcina trebuie sa fie realizata minutios, reprezentand un element de baza al reusitei sau al esecului sesiunii de formare.
O activitate cu pronuntat caracter practic este cel mai adecvat si eficient instrument pentru a facilita invatarea si nicidecum nu este utilizata pentru a trece timpul sau pentru ca formatorul nu poseda suficient material care sa sustina prelegerea.
Activitatea trebuie sa fie relevanta si sa isi aduca aportul la invatare, pornind de la premisa ca nicio alta tehnica nu ar conduce spre un rezultat mai bun. Alte posibile argument in favoarea introducerii activitatilor practice sunt:
. consolidarea prin practica a cunostintelor si deprinderilor asimilate in alte sesiuni sau parti ale programului;
. pentru punctarea anumite aspecte, permitandu-li-se participantilor sa incerce singuri sa identifice succese sau esecuri si motivul aparitiei acestora;
. pentru a inviora atmosfera intr-un mod realist in cadrul unui program mai dificil;
. introducerea unei parti relevante a unei sesiuni care are loc seara, cand folosirea unei metode traditionale nu ar fi bine primita de catre participanti.
Este de preferat sa se evite includerea unui numar prea mare de activitati succesive si de dorit concentrarea pe relevanta si eficienta practica a unei activitati la un anumit moment. Multe sesiuni includ prelegeri, vizionari video, discutii, fiind apoi completate de catre o activitate practica ce are ca efect intarirea invatarii. Un aspect important si adesea neglijat al activitatilor practice este relevant. Din lipsa de timp sau din comoditate unii formatori nu insista pe adaptarea activitatilor la nevoile de invatare ale participantilor ci preiau exercitii "de-a gata".
In urma planificarii minutioase a activitatilor, a selectarii si planificarii blocurilor de teorie si a metodelor de expunere, se poate realiza o analiza a necesitatii de materiale si o planificare exacta in timp pentru ca trainerul sa urmareasca cu usurinta desfasurarea trainingului si sa nu omita informatii importante.
Model: Sa vad cum pun de la prez skills la anexa
2.3 Etapa 3 - Desfasurarea training-ului
2.1 Inaintea debutului sesiunii de formare
Climatul de desfasurare a sesiunii de training este o componenta importanta de care trainerul trebuie sa se ocupe. Aspecte de tipul luminozitatii incaperii, al dimensiunilor, al dispozitiei participantilor in sala de training nu pot fi neglijate. Cea mai potrivita dispozitie in spatiu a participantilor este in forma de semicerc pentru a putea exista contact vizual permanent intre trainer si participanti. Formatorul trebuie sa acorde atentie speciala extremelor, mai ales in situatia in care sala este foarte mica. Luminozitatea trebuie sa fie moderata, ea depinzand si de metoda de expunere aleasa de formator. Cu exceptia situatiilor de proiectare a unor material audio-vizuale in care camera trebuie sa fie intunecata, lumina trebuie sa nu lipseasca, astfel incat participantii sa poata urmari eventualele material scrise sub forma flipchart-urilor de exemplu. Lumina excesiva poate fi deranjanta si poate determina o stare de oboseala si nervozitate a participantilor.
3.2.3.2 Debutul programului de formare
Asemenea tuturor situatiilor de comunicare, debutul unei sesiuni de formare trebuie sa inceapa cu prezentari. In cazul trainerului, acesta se poate prezenta singur sau poate fi prezentat de managerul companiei sau organizatorul sesiunii de formare. In ceea ce priveste participantii, chiar si in situatiile in care sunt colegi de serviciu sau membri ai aceleasi organizatii/departament formatorul alege de regula o activitate de coeziune a grupului si de familiarizare a cursantilor unii cu ceilalti.
Un alt aspect important in deschiderea sesiunii de training este identificarea asteptarilor participantilor. Daca s-a realizat corect identificarea nevoilor de formare atunci se poate cunoaste in ansamblu nivelul de cunostinte al participantilor si deduce nivelul lor de asteptari in functie de acesta. Totusi este necesara o activitate de identificare a asteptarilor ce poate fi realizata prin mai multe metode (cu activitate practica, redactare a asteptarilor etc.).
Pentru o buna desfasurare a sesiunii de training este indicate stabilirea de comun acord cu participantii a unor reguli generale de comunicare, in special pentru a evita intreruperile, neintelegerile etc.
In final, inainte de inceperea propriu-zisa a expunerii formatorul trebuie sa stabileasca o modalitate de captare a atentiei si starnirea interesului participantilor, realizarea eficienta a acestei etape putand fi decisive pentru starea de spirit a participantilor pe intreaga durata a training-ului.
Majoritatea trainerilor opteaza pentru realizarea unui singur exercitiu care sa inglobeze toate obiectivele etapelor prezentate mai sus.
2.3 Desfasurarea actiunii de formare
In desfasurarea actiunilor de formare exista o gama larga de tipuri de activitati ce pot fi conduse de formator. Ele trebuie adaptate obiectivelor specifice ale blocurilor de informatie si cadrului temporal respectiv a sincronizarii dintre momentul ales pentru realizarea exercitiului si tipul informatiilor prezentate (ex: daca a trecut mai mult de o ora de la ultima activitate practica).
Vor fi enumerate cateva din multiplele posibilitati de prezentare si exersare a informatiilor transmise pe durata unei sesiuni de formare.
Brainstorming-ul consta in facilitarea unei game largi de discutii pentru a obtine idei si solutii. Este frecvent utilizat in stimularea creativitatii si are ca scop generarea de idei noi si rezolvarea de probleme.
Exercitiul de grup presupune formarea grupurilor de la 2 pana la 8 persoane care discuta o chestiune pentru un timp scurt fara a parasi incaperea unde se desfasoara formarea. Are ca scop incurajarea persoanelor care manifesta reticenta. Este necesara facilitatea raspunsurilor si a feedbackului.
Studiul de caz presupune prezentarea unei probleme complexe, reala sau inventata care trebuie analizata in detaliu pentru gasirea unor solutii ce incurajeaza aplicarea unor principii. Are ca scop generarea unor puncte de vedere alternative.
Discutiile conduse reprezinta discutarea unor subiecte diverse sub controlul general al trainerului. Sunt foarte utile deoarece faciliteaza intelegerea si permit exprimarea unor puncte de vedere.
In cadrul demonstratiilor, trainerul executa o operatie sau pune in practica o deprindere care este observata de catre participanti. Metoda are ca scop exemplificarea unor deprinderi prin punerea in practica.
Prelegerea este si una din metodele de baza ale pedagogiei si nu poate lipsi din nici un proces de formare. Se manifesta printr-un discurs neintrerupt al formatorului, de obicei in fata unei audiente destul de numeroase. Are o functie de informare.
Organizarea unei sesiuni de intrebari si raspunsuri pentru verificarea si fixarea unor informatii specifice, dupa ce acestea au fost prezentate se utilizeaza si pentru incurajarea reflectiei la anumite chestiuni relevante pentru procesul de formare.
Punerea in practica desi aparent o activitate banala, are rolul de a fixa cunostintele si de a exersa deprinderile si atitudinile participantilor. Este util sa urmeze unei parti de expunere.
In cadrul jocurilor de rol, participantilor li se dau roluri, reale sau inventate, in grup sau in situatii de unu la unu, care trebuie interpretate in mod cat mai real. Are ca scop intarirea unor deprinderi prin intermediul autoconstientizarii si vizeaza de cele mai multe ori schimbarea atitudinala.
Simularile reprezinta dublarea unei situatii reale ca o problema complexa sau ca joc in care participantii isi iau roluri diverse si adopta diverse pozitii. Sunt utile deoarece permit simularea unor activitati care nu pot fi realizate direct si exerseaza rezolvarea de probleme.
Prezentarile video reprezinta o unealta eficienta ce presupune vizionarea de catre participanti a unor materiale video, urmate de discutii si analize.
Toate aceste metode trebuie combinate astfel incat participantii sa fie constant antrenati, sa fie acoperite toate cele patru stiluri de invatare si, in principal, sa fie atinse obiectivele de formare.
Exista insa si o serie de variabile ale sesiunii de formare, variabile independente de pregatirea meticuloasa a trainingului si dependente mai degraba de factori externi: momentul zilei, nivelul de pregatire si de interes al participantilor, durata sesiunii, oboseala cursantilor etc.
2.4 La finalul trainingului
Chestionarele justificative
Pentru ca sunt solicitate din partea participantilor justificari pentru afirmatiile facute, acest gen de chestionare trebuie minutios planificate. Simplele chestionare despre care s-a discutat pot fi modificate cu usurinta, de exemplu prin adaugarea unui extra-spatiu dupa fiecare dintre intrebari. Multi traineri se plang ca ei primesc rareori comentarii, dar aceasta situatie se poate datora faptului ca in locul in care au mentionat cuvantul comentarii, nu se adauga si alte instructiuni. Participantii trebuie sa raspunda intrebarii din chestionar si sa adauge comentariul relevant, iar trainerul poate returna un chestionar spre a fi completat in intregime, daca lui i se pare ca participantul nu a raspuns pe de-a-ntregul.
Anexa 2 Chestionar de evaluare
2.4 Etapa 4- Evaluarea
Evaluarea sesiunii de formare reprezinta o operatiune de comparare. Prin evaluare se compara obiectivele initiale ale formarii, respectiv insusirea unor cunostinte si deprinderi, cu rezultatul final obtinut in urma sesiunii de formare. Intre metodele de evaluare cel mai frecvent intalnite, Camelia Crisan prezinta trei tipuri: testele, evaluarile si auto-evaluarile[11]. Acestea pot lua diferite forme precum discutiile, observatia, analiza sau recapitularea.
Testele de cunostinte
Testele de cunostinte sunt o metoda rar utilizata si foarte riscanta. Asemanarea cu lucrarile de control poate determina frustrarea participantilor, mai ales daca acestia nu poseda cunostinte despre tema trainingului. Acestea sunt utile insa pentru pre-testare, atunci cand cursantii poseda un anumit nivel de cunostinte, insa formatorul nu stie exact care sunt acestea.
Una dintre modalitatile prin care formatorul poate realiza evaluarea cunostintelor este initierea unei discutii cu participantii, invitandu-i sa prezinte nivelului lor de cunostinte sau experienta in domeniul in care urmeaza sa fie instruiti. Trebuie sa fie luata in considerare posibilitatea ca unii dintre ei au citit in prealabil informatii in diverse manuale sau vor imita spusele altor colegi pentru a-si crea o anume imagine. Insa, aceasta discutie va aduce aproape intotdeauna indicii interesante despre nivelul abilitatilor grupului.
Modalitatea in care participantii exerseaza abilitatile la debutul cursului de training este o operatiune de mare importanta pentru evaluare. Totusi, trebuie ca formatorul sa se asigure ca participantii pot, macar partial, realiza respectiva operatie, altfel actiunea se va transforma intr-o incercare de a-i pune intr-o situatie ridicola. Evaluarea abilitatilor participantilor se va realiza prin observarea demonstratiei lor si prin pozitionarea lor intr-o lista-matrice avand toate calitatile urmarite.
Observarea realizarii sarcinii
Metoda de observare va depinde de tipul activitatii in care subiectul este implicat. Se impune ca activitatea sa fie relevanta pentru specificul acelei sesiuni de training si nu trebuie perceputa ca un test desi trainerii vor observa aceasta activitate cu mai multa atentie decat cele care vor urma in program. Abordarea de baza presupune constatarea existentei unor abilitati, care vor fi consemnate intr-o lista matrice sau in alt instrument de analiza. De exemplu, la inceputul unui curs de tehnici de negocieri, grupul poate fi impartit in perechi de negociatori pentru a demonstra care sunt abilitatile de negociere pe care le poseda deja. Totusi, trebuie sa se tina cont de faptul ca aceasta evaluare nu poate avea un caracter absolut, si aceasta intrucat noutatea situatiei ii poate inhiba pe unii participanti in a-si demonstra abilitatile. Analize similare pot fi realizate pentru observarea membrilor grupului in auto-evaluari de tip post activitate sau in chestionarele realizate de liderii de seminar. Scopul acestei etape este de a-i facilita trainerului o evaluare practica a abilitatilor si capacitatilor grupului de participanti.
Auto-evaluari
Participantii pot fi rugati la inceputul sesiunii de training sa-si evalueze propriile abilitati, atat ca unica modalitate de evaluare, dar mai ales ca o suplimentare a evaluarii realizate de trainer. Evaluarile uzuale din cursurile de training sunt cele pre- si posteveniment. Diferenta dintre cele doua teste da masura schimbarilor rezultate in procesul de invatare. Acest tip de testare este eficient numai in aplicatii practice care sunt cuantificabile si masurabile. Situatiile de training care implica abilitati mai generale si comportamente sunt susceptibile de contaminare prin masurarea cu aceste metode simple, mai ales daca este implicata auto-evaluarea. Incertitudinea provine din faptul ca, la inceputul acestor evenimente, participantii nu stiu exact unde au deficiente. Ei pot realiza abia la sfarsitul evenimentelor de invatare care sunt limitarile pe care le-au avut initial.
Analiza comportamentala
Aceasta vizeaza o serie de observatii, un rezumat si o recapitulare a datelor ce le-au fost prezentate participantilor pentru a le demonstra modul in care ei au reactionat de-a lungul programului. Ca urmare a acestor prezentari, participantii pot planifica sa-si modifice diverse aspecte ale comportamentului, analiza trainerului urmand a produce date pentru un stadiu ulterior.
Teste practice si demonstratii
Acestea au fost descrise si ca instrumente initiale de evaluare, determinand relevarea prezentei unei anumite abilitati in randul participantilor, prin activitati sau teste special create in acest scop. Testele sunt administrate participantilor dupa fiecare etapa importanta de invatare, fiind "deghizate" in practici care evidentiaza abilitatile invatate. Testele practice sunt relevante mai ales in programele de training pe calculator. Dupa introducerea unui nou program, este necesara exersarea pe etape a noilor informatii predate.
Recapitulari zilnice
In cazul programelor care dureaza mai multe zile, este necesara realizarea unor evaluari zilnice care servesc urmatoarelor scopuri:
. Sunt o analiza intermediara pentru eficienta trainingului;
. Ii dau posibilitatea participantului sa isi fixeze noile cunostinte prin reflectarea necesara unei astfel de recapitulari;
. Ii permite participantului sa-si impartaseasca cunostintele cu alti membri ai grupului si poate, sa-si reaminteasca unele aspecte, care ar fi putut sa-i scape.
Exista cateva forme posibile in care pot fi facute recapitularile zilnice:
. Recapitulari la finalul zilei;
. Recapitularea de dimineata;
. Audituri scrise;
. Audituri orale;
Analiza jurnalelor / materialelor din programele de training
Multe dintre programele de training au un numar de materiale - manuale, aplicatii, foi, file hartii de flipchart s.a. Insa, un jurnal al cursului este un instrument in care participantii scriu, marcheaza in timpul si dupa cursul de training acele puncte care au fost semnificative si pe care doresc sa si le reaminteasca. Pentru un eveniment de training, jurnalul consta intr-o sectiune introductiva, urmata de un set de trei foi (sau mai multe), cate una pentru fiecare zi de training. Acest jurnal al invatarii trebuie sa faca parte din manualul program, pentru a putea fi consultat cu usurinta de catre participanti.
Tinerea unui jurnal al programului / evenimentului de training prezinta avantaje precum:
. Ofera participantilor sansa de a nota ideile care apar pe parcursul desfasurarii unui eveniment;
. Ajuta la scara larga aducerea aminte a informatiilor invatate si experimentate, mai ales cateva idei cheie;
. Faciliteaza la terminarea programului o apreciere realista a ceea ce participantul doreste sa implementeze si cum;
. Este un factor de reamintire in momentul in care cursantul va fi pus in situatii reale de implementare a informatiilor asimilate, dupa terminarea cursului de training;
. Este un reper permanent in ceea ce priveste progresele facute si dezvoltarea a ceea ce s-a invatat deja.
Jurnalul programului de training poate fi folosit ca un instrument atat in timpul cursului, dar si ca un reper si carte deschisa, mai ales avand in vedere ca invatarea este un proces continuu.
Termometrul
Aceasta este o metoda prin care se poate incerca "luarea temperaturii" grupului. Ea reflecta modul in care se simt participantii la respectivul eveniment, cum decurg procesul si progresul invatarii de la inceput si pana la ultima analiza. Poate fi desenat pe o hartie de flipchart si postat in sala de curs de la inceput si pana la sfarsitul evenimentului. Variatiile pot fi notate de catre participanti dar si monitorizate de catre toata lumea, astfel incat aparitia oricaror probleme poate fi discutata deschis.
Recapitularea
Este o metoda utila de evaluare a participantilor dupa fiecare prezentare a blocurilor de teorie sau imediat dupa intoarcerea participantilor din pauza. Este indicat ca fiecare dintre participanti sa rosteasca o informatie pe care a retinut-o pana in acel moment.
[1]NU APARE AUTOR, Conceptul de training, http://www.training.ro/content.php?pag=2&PHPSESSID =8c2298f1d2d11f7e71e55151d0b6a4bd
[2] Apud Camelia Crisan, Formarea personalului si training, Suport de curs, SNSPA, Bucuresti, 2006, p.19
[3] Irina Barbieru, Dorinta reprezinta un cost, nevoia o investitie, http://www.training.ro/articole-training.php, data ultimei vizitari: 20 mai 2007
[4] Camelia Crisan, op.cit., p. 9
[5] Doru Curteanu, op.cit., p. 140
[6] Camelia Crisan, op.cit., pp.10-11
[7] Doru Curteanu, Iulia Chivu, Ioan Popa, op.cit., p.141
[8] Doru Curteanu, Iulia Chivu, Ion Popa, op.cit., p.156
Programarea neuro-lingvistica sau NLP (eng. Neuro-Lingvistic Programming) cerceteaza structura experientei umane subiective si este o stiinta orientata spre modalitatea in care oamenii gandesc si functioneaza - solutie si proces, mai putin spre cauza comportamentului acestora.
Denumirea acestei discipline provine de la cele trei stiinte care ii stau la baza: programarea computerelor (aici programare in sensul de invatare prin intermediul experientei umane), neurologia si lingvistica.
Programarea neuro-lingvistica a luat nastere in anii `70 in SUA, datorita efortului lingvistului John Ginder si psihologului Richard Bandler de a reuni punctele comune ale marilor psihoterapeuti ai secolului XX, respectiv ale terapiilor dezvoltate de catre acestia: Fritz Perls - terapia gestalt, Virginia Satir - psihoterapia de familiesi Milton Erickson - hipnoterapia ericksoniana.
Psihoterapia neuro-lingvistica (NLP) este bazata pe principiul conform caruia fiecare dintre noi reactioneaza mai degraba la lumea pe care si-o construieste din propriile experiente si perceptii, decat la lumea reala, iar fiecare are un model sau o harta unica a lumii. Experientele senzoriale (neurologie) - vaz, auz, simt tactil, gust, miros - trec printr-o serie de filtre interne care eliminao parte a experientei si o distorsioneaza pentru a se conforma asteptarilor hartii lumii, sau cateodata generalizeaza experienta pentru a deduce reguli si tipare ce mai apoi sunt adaugate hartii. Aceasta harta este stocata in minte si trup ca set de experiente - imagini, sunete, sentimente, trairi, arome, gusturi - ce pot fi conectate in tipare (programare). Fiecare experienta este codata pentru a fi categorisita drept placuta sau neplacuta, imaginara sau reala. Codul se realizeaza schimband forma reprezentarii interne - spre exemplu experientele placute sunt amintite in imagini viu colorate si detaliate, iar cele neplacute in imagini mici alb-negru. Tipare utilizate pot afecta echilibrul vietii. Limbajul (comportamentul verbal si nonverbal) determina modul in care o persoana ii influenteaza si comunica cu ceilalti si cu sine (lingvistica); este o modalitate de a eticheta o experienta.
Psihoterapia NLP este o forma scurta de terapie orientata spre indeplinirea obiectivelor si evolutia personala - dezvoltare si schimbare in gandire, comportament si afect, avand o abordare practica a problemelor. In plan terapeutic programarea neuro-lingvistica nu este limitata la anumite simptome sau afectiuni; este eficienta in probleme de relatii interumane, dependente, fobii, tulburari depresive si de anxietate, abuz si traume, probleme de invatare, controlul greutatii corporale, psihologie sportiva, mediul de afaceri (eficienta in comunicare, dezvoltare personala).
Programarea neuro-lingvistica nu inseamna doar rezolvarea problemelor, ci si obtinerea performantei in toate aspectele vietii. NLP studiaza descoperirea tiparelor eficientei in diferite domenii, precum si implementarea si achizitionarea acestor tipare si aptitudini. Criteriile eficientei personale sunt stabilirea unor obiective sau a unor rezultate asteptate, acuitatea senzoriala si flexibilitatea in comportament.
Psihoterapeutul NLP analizeaza modalitatea in care pacientul si-a construit propria harta a lumii. Modelul de schimbare este constituit de incercarea pacientului de a gasi resurse din propriile experiente pentru a le adauga starii sale prezente, pentru a o schimba in bine. Rolul terapeutului este de a facilita acest proces in mod activ. El il ajuta pe pacient sa sa identifice starea la care doreste sa ajunga, sa fie sigur ca aceasta stare este potrivita, apoi sa identifice si sa aplice resursele interne corespunzatoare. Desi procesul de constientizare a starii din prezent poate fi indelungat, procesul de schimbare este mai scurt decat in alte forme de psihoterapie.
Presupozitii sau principii de baza in programarea neuro-lingvistica• Harta nu inseamna teritoriu. Cu alte cuvinte, imaginea pe care noi o construim despre lumea inconjuratoare nu este acelasi lucru cu realitatea din jur. Ne raportam la lume prin simturi si o serie intreaga de constructii subiective: idei, presupuneri, amintiri, experiente anterioare, mosteniri educationale, sociale sau familiale. La fel cum o harta nu este insasi teritoriul pe care il reprezinta, imaginea noastra despre lume nu este identica cu realitatea. Pentru o persoana depresiva lumea din jur este impovaratoare si descurajanta, in timp ce o persoana optimista se bucura de tot ce ii ofera viata.
• Intelesul comunicarii este raspunsul primit. Comunicarea in programarea neuro-lingvistica este un proces dinamic si complex, desfasurat pe canale si planuri multiple. Fiecare persoana (receptor) decodifica mesajul primit prin propriile filtre interne, de acestea depinzand si raspunsul oferit. Raspunsul nu se refera la mesaj, ci la ceea ce receptorul a inteles din acel mesaj. La randul sau emitatorul ofera un mesaj ce depinde de filtrele sale interne si nu coincide intotdeauna cu intentia avuta. Din acest motiv intelesul comunicarii nu este mesajul aflat in intentie, ci raspunsul primit de la celalalt. Daca privim astfel lucrurile, ne putem considera responsabili de reactiile produse de mesajul comunicat si vom incerca sa ne corectam si sa imbunatatim aptitudinea de a exprima conform cu intentia - totodata trebuie sa luam in considerare limbajul paraverbal (tonul vocii) si nonverbal (gesturi, mimica).
• Comportamentul prezent reprezinta cea mai buna alegere pe care o persoana o are la dispozitie si in spatele oricarui comportament uman exista o intentie buna inconstienta. Comportamentul reflecta experientele si optiunile cunoscute pe care o persoana le are la dispozitie; pentru a schimba un comportament este necesar sa ii punem la dispozitie respectivei persoane mai multe optiuni. Acest principiu porneste de la premisa ca orice persoana dispune de resurse si intentii pozitive.
• Nu exista esec, exista doar feedback. Fiecare experienta trebuie vazuta ca o oportunitate de invatare si autocorectie. Esecul doar denumeste un rezultat nedorit sau inacceptabil. Persoanele pozitive sunt capabile sa invete din aproape toate situatiile intalnite si rezultatele obtinute, aceasta fiind o caracteristica a oamenilor de succes. Pentru a obtine rezultate pozitive trebuie sa modificam comportamentul.
• Daca o fiinta umana poate face un lucru, si eu pot face acel lucru. Este vorba de increderea in fortele proprii, dar si de realismul obiectivelor propuse. Pentru a avea succes este esential sa crezi ca poti realiza ce ti-ai propus, apoi sa afli modul in care trebuie sa procedezi.
• Mintea si corpul fac parte din acelasi sistem cibernetic si se afecteaza unul pe celalalt. Nu se poate face separatie intre minte si trup - modul in care o persoana gandeste afecteaza sentimentele si modul in care o persoana se simte fizic afecteaza gandirea. Perceptiile, gandirea, procesele emotionale, raspunsurile fiziologice si ocmportamentul, toate au loc in acelasi timp. O persoana poate schimba modul in care gandeste schimbandu-si fiziologia sau sentimentele, si invers. Cu alte cuvinte, schimband filtrele, schimbam lumea in care traim.
• Oamenii beneficiaza de toate resursele pentru a face schimbarile dorite. Dificultatea consta in alegerea resurselor si utilizarea lor in contextul adecvat. Limitele exista doar in mintea noastra.
• Intrebarea "Cum?" este mai utila decat "De ce?". "Cum?" duce la aflarea si intelegerea structurii problemei, in schimb "De ce?" scoate la iveala doar justificari si motive, fara a schimba ceva.
• Legea varietatii necesare. Conform acestei legi din cibernetica, elementul care dispune de cea mai variata gama de optiuni va domina intregul sistem. Cu alte cuvinte persoana cu cea mai mare flexibilitate in comportament va avea succes. Flexibilitatea reprezinta cheia eficientei. Pentru a gasi o solutie trebuie sa incerci mereu variante noi de rezolvare a problemei.
Psihoterapie GestaltAutor: Camelia AirineiPsihoterapia Gestalt este un tip de terapie axat peconstientizarea si integrarea gandirii, a sentimentelor si a comportamentului din prezent - aici si acum. Este o forma de psihoterapie existentiala si experientiala ce pune accent pe alegerea si responsabilitatea personala. Potrivit viziunii nedeterministe, fiinta umana este vazuta ca avand capacitatea de a-si da seama cum influentele din trecut genereaza probleme in prezent.
Psihoterapia Gestalt a fost intemeiata la jumatatea secolului XX, de Fritz Perls, Laura Perls si Paul Goodman, ca alternativa la psihoterapia analitica, practicata in prima jumatate a secolului. Cuvantul "Gestalt" provine din limba germana si are un inteles principal - ceea ce este aparent, perceput, constient - si unul secundar - ceea ce provine din adanc, din mediul inconjurator, din inconstient.
Ceea ce diferentiaza terapia Gestalt de alte psihoterapii este faptul ca pacientul se concentreaza sentimentele si senzatiile corporale din prezent, pentru a se armoniza cu chestiunile importante in momentul respectiv. Obiectivul psihoterapiei Gestalt este integrarea si nu analiza. Procesul scoate la iveala credintele, tiparele si experientele trecute ce stau in calea succesului si a starii de bine. Acest tip de constientizare ofera oportunitatea unor noi alegeri si a schimbarilor sanatoase.Terapia Gestalt inseamna mai degraba o explorare decat o modificare directa a comportamentului. Schimbarea are loc in urma acceptarii a ceea ce exista si nu in urma efortului de a deveni altcineva.
In ceea ce priveste relatia dintre terapeut si pacient, psihoterapia Gestalt acorda o importanta ridicata calitatii prezentei terapeutului - atitudinea si comportamentul acestuia sunt mai importante decat tehnicile utilizate. Terapeutul nu interpreteaza, ci il asista pe pacient in dezvoltarea mijloacelor proprii de interpretare. Asumandu-si responsabilitatea de a avea grija de el insusi, pacientul identifica si lucreaza asupra aspectelor din trecut lasate neterminate si care influenteaza functionarea din prezent.
• Dialogul existential este o parte esentiala a metodologiei psihoterapiei Gestalt. Relatia intre terapeut si pacient se dezvolta din contact, iar contactul reprezinta experimentarea granitelor intre "eu" si "non-eu". Pacientul isi formeaza si isi pastreaza identitatea prin comparatie cu celalalt si prin interactiunea cu acesta. Terapeutul antreneaza pacientul in dialog si nu il manipuleaza spre indeplinirea obiectivelor terapeutice. Pacientul trebuie sa ramana autentic, fidel siesi.
• Metoda fenomenologicaFenomenologia este utilizata pentru a face distinctia intre ceea ce percepem si simtim in prezent si sentimentele si perceptiile rezultate din experientele trecute. Metoda fenomenologica reprezinta unul dintre principiile fundamentale ale psihoterapiei Gestalt si are ca obiectiv constientizarea, utilizand trei reguli: regula epoche - presupune eliminarea prejudecatilor initiale, cu scopul de a dezactiva presupunerile si asteptarile, regula descrierii - explicatia este inlocuita de descriere, ceea ce implica observatii imediate si specifice, fara
interpretare - si regula orizontalizarii - fiecare descriere are o valoare egala cu a celorlalte descrieri, evitandu-se ierarhizarea.
• Strategiile teoretice ale campuluiUn alt principiu al Gestalt terapiei se refera la realitatea obiectiva ce ne caracterizeaza existenta (dimensiunea ontologica), precum si la mediul inconjurator in care ne desfasuram viata (dimensiunea fenomenologica) - este vorba de anumite caracteristici fizice sau mentale ce contribuie la experientele noastre subiective, respectiv de biroul de la serviciu, casa, orasul, sau tara in care locuim. Aspectele fenomenologice si cele ontologice se afla in stransa relatie, fiind influentate unele de celelalte.
• Libertatea experientialaAcest principiu se refera la adoptarea actiunii in defavoarea terapiei prin simpla discutie. In loc sa vorbeasca despre ceva nou, prin experimente, pacientul poate avea experiente noi. Prin aceste experimente terapeutul se concentreaza mai degraba pe proces sau "cum", decat pe continut sau "ce".
Psihoterapia Gestalt utilizeaza de o gama foarte larga de stiluri teraputice, fiind practicata in cadrul terapiei individuale, psihoterapiei de grup, consilierii maritale si de familie, terapiei copiilor si training-ului profesional. Fiecare stil variaza in privinta profunzimii, structurii sedintelor, calitatii si cantitatii tehnicilor utilizate, frecventei sedintelor, temelor psihodinamice folosite, concentrarii pe trup, cognitie, sentimente, relatii interpersonale, etc. Toate acestea insa au aceleasi principii la baza: accentul pus pe experienta si experimentarea directa, utilizarea contactului direct si a prezentei personale, precum si importanta acordata conceptelor de camp "ce" si "cum", aici si acum.
Psihoterapie FreudianaAutor: Camelia AirineiPsihoterapia Freudiana saupsihanaliza traditionala / clasicarespecta normele si regulile impuse de Freud in aplicarea terapeutica apsihanalizei.
Tehnicile utilizate in psihoterapia freudiana includ metoda asociatiilor libere, analiza transferului si a rezistentelor, interpretarea viselor si a simbolurilor, precum siinterpretarea actelor ratate.
Ceea ce deosebeste terapia psihanalitica de celelalte psihoterapii este lipsa scopului, cu alte cuvinte a intentiei si actiunii de vindecare a personalitatii subiectului analizat. Potrivit lui Freud, efectul benefic nu trebuie sa fie urmarit in mod constient sau sa constituie motivul terapiei. Psihanalistultrebuie doar sa urmareasca analiza si descompunerea aparatului psihic si a fenomenelor din cadrul acestuia, pacientul avand misiunea de a recompune elementele si a-si restructura personalitatea. Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis(descarcare) si insight (constientizare sau iluminare).
Norme in psihoterapia freudianaCadrul psihanalitic si aranjamentele formale
Freud a stabilit reguli precise pentru in ceea ce priveste locul, ora, pretul si frecventa sedintelor de psihanaliza. El considera ca aceste amanunte trebuiesc stabilite impreuna cu pacientul, inca de
la inceputul tratamentului. Astfel, de comun acord, sedinta avea loc la aceeasi ora in fiecare zi -cinci sau sase zile pe saptamana. Exceptie faceau cazurile mai usoare, cand erau suficiente trei sedinte pe saptamana. O sedinta dureaza 50 - 60 de minute. Pacientul are datoria ca, odata ce a platit sedinta, sa sa prezinte la cabinet, sedintele absentate nefiindu-i rambursate. Psihoterapia psihanalitica trebuie urmata fara intrerupere, tratamentul fiind unul de durata, de ordinul anilor. Exceptie fac cazurile de imbolnavire fizica grava.
Cabinetul lui Freud oferea pacientului un mediu relaxant, bine incalzit si fara zgomote neprevazute, iluminat normal si fara exagerari in niciun sens. Pacientul trebuia sa stea intins pedivan, fara sa-l poata vedea pe terapeut, iar Freud statea pe un fotoliu, la capataiul subiectului. Psihanalistul insusi spunea ca "nu suporta sa fie privit in fata timp de opt ore pe zi" si mimica faciala a terapeutului ar putea influenta pacientul.
Freud nu recomanda luarea de notite in timpul psihanalizei, pentru a nu influenta interpretarea - atentia liber flotanta stipuleaza faptul ca terapeutul trebuie sa asculte tot ce ii spune pacientul, fara a selecta informatiile.
Renuntarea la hipnoza
La inceput Freud a utilizat hipnoza in etapa de anamneza, pentru a afla amanuntele pe care pacientul nu si le putea aminti. Treptat si-a dat seama ca, daca le permitea pacientilor sa isi exprime liber gandurile, intr-un cadru relaxant, acestia intrau intr-o stare psihica ce le permitea sa inteleaa propriile conflicte inconstiente. Astfel s-a nascut tehnica asociatiilor libere, prin care subiectul analizat este incurajat sa spuna orice ii trece prin minte, fara a omite sau distorsiona ceva. Mai tarziu Freud a numit tehnica asociatiilor libere "regula fundamentala" sau "regula sfanta" a psihanalizei.
Un alt motiv pentru care Freud renunta la hipnoza este faptul ca in vremea sa psihanaliza era deseori confundata cu terapia hipnotica. Diferenta fundamentala este ca cea de-a doua impunesugestia ca mijloc de a impiedica manifestarea simptomelor patologice, in timp ce psihanaliza nu doreste sa impuna nimic, ci sa scoata la iveala geneza patologicului si sa elimine contextul psihic al ideii patogene.
In psihanaliza freudiana si psihanalitica in general, asociatiile libere sunt preferate hipnozei deoarece "ofera economie de timp si efort, elibereaza analiza de constrangeri, pastreaza contactul cu realitatea prezentului, da cele mai mari garantii ca niciun factor din structura nevrozei nu va fi omis si elimina influenta factorilor externi". Aceasta tehnica este utilizata si in prezent de catre psihanalisti, pentru a analiza actele ratate si visele.
Atentia flotanta
Atentia flotanta sau atentia liber flotanta se refera la atitudinea terapeutului in timpul sedintei de psihanaliza. Aceasta trebuie sa fie relaxata, fara implicatii emotionale. Freud recomanda psihanalistilor sa asculte asociatiile libere ale pacientilor fara a incerca sa retina toate amanuntele, fara sa se concentreze in mod special, eliminand influentele constiente din ascultarea si observarea subiectului. Acest tip de atitudine - atentia flotanta - se pliaza perfect pe tehnica utilizata de pacient - asocierea libera. La fel cum subiectul comunica totul, nefiltrand sirul gandurilor prin ratiuni emotionale sau logice, psihanalistul trebuie sa recepteze tot ce i se spune, fara a face o diferentiere intre informatii.
Neutralitatea si abstinenta psihanalistului
Desi astazi abstinenta si neutralitatea sunt considerate ca desemnand aceeasi notiune, Freud le privea ca fiind separate. Abstinenta terapeutului nu are sensul de abtinere de la placeri si satisfactii, ci abtinerea de la actiune. Altfel spus, psihanalistul trebuie doar sa comunice verbal, fara a actiona comportamental in niciun fel. Neutralitatea terapeutului se refera la atitudinea dedetasare afectiva. Terapeutul trebuie sa evite cu orice pret sa se implice emotional in problemele pacientului, iar acestuia trebuie sa-i fie imposibil sa observe defectele si conflictele psihice ale analistului.
Tehnici utilizate in psihoterapia freudianaAnamneza
O prima etapa in terapia psihanalitica este aflarea imprejurarilor in care s-a instalat boala, adica momentul aparitiei primelor simptome, precum si schitarea personalitatii psihopatologice. La inceput Freud a utilizat hipnoza pentru a dezvalui evenimentele traumatizante pe care pacientii nu si le puteau aminti, apoi a renuntat la hipnoza si a adoptat in exclusivitate metoda asociatiilor libere.
Orice amintire si simptom din biografia pacientului, oricat de banale, pot fi de ajutor pentru psihanalist, deoarece pot contribui la refacerea contextului nevrotic. Acest lucru insa depinde de capacitatea psihoterapeutului de a identifica prezenta inconstientului in fapte aparent banale.
Metoda asociatiilor libere
Asociatiile libere produse de pacient reprezinta esenta psihoterapiei freudiene. Conditiile realizarii acestei metode este instalarea unei stari de relaxare pentru pacient - acesta sta intins pe o canapea (in decubitus dorsal), cu spatele la psihoterapeut si vorbeste liber despre orice ii trece prin minte, fara a avea un subiect anume si fara a alege sau omite ceva. Tema discursului este lasata in intregime la latitudinea pacientului. Este important ca exprimarea gandurilor, amintirilor si emotiilor sa aiba un flux liber, neintrerupt de ratiunea critica - acest lucru nu este simplu, deoarece suntem obisnuiti ca in exprimarea verbala sa ne cenzuram gandurile, din ratiuni morale, culturale, sau motive care de imaginea pozitiva pe care ne-o dorim.
Metoda asociatiilor libere este o cale de acces al psihoterapeutului catre trairile si conflictele psihice ale pacientului, cu conditia ca acesta din urma sa dispuna de o atitudine de cooperare nelimitata, iar medicul sa nu intervina decat prin intrebari punctuale, ce pot declansa noi asociatii.
Un aspect asumat al acestei metode este faptul ca o persoana nu poate spune tot timpul absolut tot ce-i trece prin minte. Aici intervin rezistentele la analiza. Psihanalistul trebuie sa identifice aceste rezistente, sa le analizeze si sa le aduca la cunostinta pacientului, pentru ca acesta sa poata depasi obstacolele in calea asocierii libere. Terapia este un proces progresiv, in care pacientul afla sau isi reaminteste treptat lucruri care erau reprimate in inconstientul sau. Interventiile terapeutului se rezuma la procesul analitic in sine - clarificari si interpretari.
Analiza rezistentelor
Orice lucru care perturba desfasurarea normala a psihoterapiei semnalizeaza pentru terapeut existenta continuturilor refulate. Pacientul fie schimba subiectul, tace, sau decide sa intrerupa terapia. Constiente sau inconstiente, rezistentele intervin pentru a proteja eul de dezvaluiri dureroase, "ingropate" in inconstient. Pe masura ce terapia progreseaza, pacientul devine mai rezistent la suferinta si invata sa invinga aceste rezistente - cu ajutorul psihoterapeutului.
Analiza transferului
Transferul poate fi considerat drept cel mai important mecanism inconstient de rezistenta la analiza. Acest fenomen se manifesta in conditiile in care terapeutul ramane in totalitate neutru; din acest motiv medicul isi limiteaza interventiile strict la clarificarile si interpretarile legate de procesul de analiza. Mecanismul de transfer presupune proiectarea asupra terapeutului si repetarea unor sentimente si relatii din trecut. Aceste relatii se refera de obicei la persoane importante - parinti, frati, partener de viata.
Un exemplu de transfer este cel al unei doamne care izbucneste in plans atunci cand este rugata sa astepte cateva minute pentru a intra in cabinetul psihoterapeutului. Reactia se datoreaza faptului ca femeia isi imagineaza ca terapeutul prefera sa prelungeasca sedinta cu o pacienta preferata. Aceasta reactie este evident exagerata pentru situatia respectiva. De fapt pacienta a retrait relatia din copilarie cu tatal sau, cand in fiecare seara era nevoita sa astepte sa fie sarutata de noapte buna, deoarece tatal o saruta intai pe surioara mai mica. Un alt exemplu este cel al unei tinere femei care se simte atrasa si cucerita de un barbat in varsta, imediat dupa moartea tatalui sau.
Transferul se instaleaza in cadrul sedintelor de psihanaliza, dar nu numai. Transferul poate fi intalnit si in viata de zi cu zi, motiv pentru apar relatiile interpersonale disfunctionale. Acest fenomen ne poate impiedica sa privim lucrurile in mod obiectiv, datorita faptului ca investim persoana cu care avem o relatie in prezent cu calitati sau defecte ce apartin de fapt persoanei care a avut un rol important in trecut.
Freud a introdus si notiunea de contratransfer, ce desemneaza reactia inconstienta emotionala a terapeutului in fata mecanismului de transfer realizat de pacient. Privitor la acest aspect, terapeutul psihanalist este instruit sa deosebeasca sentimentele proprii de afectele provocate de reactia pacientului si sa nu le lase pe acestea din urma sa intervina in procesul de psihoterapie. O provocare pentru terapeut este ca, in timp ce afiseaza o atitudine neutra, sa pastreze empatia si receptivitatea fata de pacient.
O regula a psihanalizei stabileste faptul ca transferul nu trebuie interpretat inainte ca el sa se fi stabilit. Psihanalistul trebuie sa-i explice pacientului ca retraieste sentimente din trecut si sa-l ajute sa-si dea seama cum acest fenomen ii afecteaza relatiile din prezent. Odata ce sunt constientizate sursele reale ale comportamentului, se produc schimbari la nivelul personalitatii.
Interpretarea actelor ratate
Actele ratate - Freudian slip - sunt erorile in vorbire, scris sau citit, lapsusurile, ticurile, etc. Pornind de la principiul determinismului, Freud a fost primul care si-a dat seama ca aceste acte involuntare au insemnatate si de multe ori dezvaluie lucruri pe care autorii le ascund - ganduri, credinte, dorinte, etc. Pe langa aceste erori, Freud a mai analizat si actele simptomatice, cum ar fi joaca cu verigheta pe deget, acestea putand dezvalui intentii inconstiente. Un exemplu de eroare de vorbire cu care suntem familiari este greseala lui N. Vacaroiu in cadrul discursului de investitura din 1992: "Vreau sa va spun ca echipa guvernamentala pe care ati aprobat-o azi are o sarcina foarte grea, dar nici un efort nu este prea mic pentru Romania." Sau campania electorala, cand presedintele I. Iliescu i s-a adresat candidatului E. Constantinescu spunandu-i: "Domnule Ceausescu".
Lapsusurile reprezinta uitarea unui cuvant sau unui nume, iar Freud credea ca numele sau cuvantul uitat este asociat cu un continut refulat in inconstient si pe care dorim sa-l pastram uitat. Un exemplu este ce pe care Freud il da despre el insusi: in timpul unei discutiicu un prieten
italian, Freud nu-si poate aminti numele unui pictor - Signorelli. In timpul aceleiasi discutii, medicul comenteaza despre stilul de viata al turcilor din Bosnia, care puneau mare pret pe placerea sexuala. Acestia obisnuiau sa-i spuna lui Freud: Domnule (signor in limba italiana), odata ce viata sexuala nu mai merge, viata nu mai are valoare." Explicatia uitarii numelui pictorului (Signorelli) este urmatoarea: in timpul unei perioade de boala Freud a trecut prin episoade de impotenta, iar numele Signorelli - asemanator cu segnor - ii aducea aminte de acele episoade nefaste, pe care le dorea date uitarii sau nestiute de nimeni.
Freud a clasificat actele ratate in trei categorii, in functie de diferite criterii:• In functie de raportul dintre tendinta perturbata (modul corect in care trebuia sa se incheie situatia) si tendinta perturbatoare (eroarea in sine), acesta se poate inclina in favoarea tendintei perturbatoare, care inlocuieste complet tendinta perturbata, sau poate fi un raport de echilibru.• In functie de activitatea perturbata, actele ratate constau in rostire gresita, scriere gresita, lectura gresita, uitarea unui nume, uitarea unei intentii, sau pierderea unui obiect.• Potrivit complexitatii actelor ratate, acestea pot fi simple (o singura eroare) sau complexe (mai multe erori succesive, ce au aceeasi motivatie).
Interpretarea viselor
In acelasi mod ca asociatiile libere, visele pot fi privite ca o reactie la experientele cotidiene si continuturile inconstientului - prea dureroase sau culpabilizatoare pentru a fi acceptate in mod constient. De fapt, Freud punea atata importanta pe analiza viselor, incat ii considera adevarati psihanalisti doar pe psihoterapeutii care utilizau interpretarea viselor in analiza pacientilor. Potrivit lui Freud, visul incorporeaza factorii excitanti din exterior - senzatii corporale sau zgomote de mica intensitate, ceea ce inseamna ca rolul de evitare a perturbarii starii de somn - "gardianul somnului" cum l-a numit Freud. Pe de alta parte, s-a facut diferenta intre continutul manifest sau vizibil al visului - ceea ce ne amintim la trezire - si continutul latent, adica afectele, dorintele si instinctele inconstiente care sunt exprimate prin continutul manifest. Acest proces de transformare (incifrare) a continutului inconstient in imaginile din vis (transformarea ideilor in imagini) utilizeaza simboluri si este numit travaliu oniric.
Visele tulburatoare si cosmarurile dovedesc un travaliu oniric incomplet sau nereusit, prin care o parte a continutului inconstient apare eului - mai mult sau mai putin - in forma sa adevarata. Potrivit lui Freud, starile de anxietate si trezirea brusca asociate cu cosmarurile au rolul de a anunta pericolul patrunderii continuturilor refulate in constient, respectiv de a intrerupe acest proces periculos.
Teoria lui Freud mai include mecanismele onirice din cadrul travaliului oniric. Transformarea dorintelor, gandurilor si pulsiunilor in imagini implica o condensare a continuturilor inconstiente - adica o imagine simbolizeaza mai multe continuturi latente, precum si inversarea importantei - adica detaliile visului sunt cele mai importante in analiza visului, acestea fiind cele mai revelatoare pentru semnificatia visului.
Interpretarea simbolurilor - In psihoterapia freudiana, analiza viselor consta in relatarea pacientului a continutului manifest, apoi asocierea libera pe marginea visului. Astfel psihoterapeutul incearca sa ajunga la continuturile inconstiente. Foarte important in acest scop este cunoasterea personalitatii si patologiei pacientului, precum si constientizarea faptului ca simbolurile din vise nu sunt universale, ci au o interpretare unica pentru fiecare pacient.
Visul ca dorinta - Freud spune ca visul reprezinta de fapt satisfacerea unei dorinte ale se-ului(numit si sine sau id). Aceste dorinte pot fi de mai multe tipuri: dorinte care din anumite motive n-au putut fi satisfacute in timpul zilei, dorinte fiziologice activate in somn (sete, foame,
apetit sexual), dorintele de pe parcursul zilei care nu sunt acceptabile din punct de vedere social si moral, dorinte inconstiente - acele impulsuri si necesitati refulate in inconstient. Visele negative, contrare celor in care se satisface o dorinta, vin din partea supraeului si reprezinta dorinta acestuia de pedepsire a dorintelor neacceptate din punctul de vedere al valorilor morale superioare.
Psihoterapie psihanaliticaAutor: Camelia AirineiPsihoterapia psihanalitica saupsihanaliza ca terapie in zilele noastre este rezultatul unui proces complex de transformare si interpretare a psihanalizei clasice freudiene, aflat inca in desfasurare si care a produs aparitia mai multor scoli si curente, toate insa avand in comun obiectivul de activare si dezvoltare a resurselor personale ale pacientului, in scopul unei adaptari si integrari mai eficiente in mediul sau de viata.
In prezent putem observa o tendinta generala de trecere de la neutralitatea absoluta (psihanaliza pura) la un caracter interactiv al terapiei psihanalitice.
Sigmund Freud numea interpretarea neutra - "aurul" psihanalizei, iar psihoterapia psihanalitica- "cuprul" sugestiei directe. Pe de o parte recunostea necesitatea amestecarii celor doua, in scopul utilizarii psihanalizei ca terapie psihologica, pe de alta parte se arata intolerant fata de compromisuri si abateri de la teorie.
In anii 1950, Kurt Eissler a publicat prima lucrare de specialitate care a adus precizarile necesare pentru desprinderea psihoterapiei psihanalitice de celelalte tipuri de psihoterapii, dar mai ales apracticii terapeutice de teoria psihanalizei. De fapt Eissler a dat voce parerilor psihoterapeutilor, si anume ca practicarea psihanalizei pure, bazate doar pe interpretare, este un deziderat si nu o regula.
El a precizat o serie de abateri de la tehnica psihanalizei pure, pe care le-a numit parametri ai tehnicii - "abateri cantitative sau calitative de la modelul tehnicii de baza, adica de la interpretarea neutra". Acesti parametri pot interveni temporar si doar in anumite conditii: atunci cand tehnica clasica nu este suficienta, trebuie sa aiba un caracter minim necesar si sa determine in cele din urma propria eliminare, adica faza terminala a psihoterapiei psihanalitice nu trebuie sa includa vreun parametru.
Exemple de parametri sunt scaderea frecventei sedintelor de psihoterapie psihanalitica la mai putin de patru pe saptamana, desfasurarea sedintei fata in fata cu pacientul, renuntarea partiala la neutralitatea terapeutului, directionarea terapiei spre anumite obiective (aspecte ale vietii personale sau simptome ale pacientului), etc.
De ce sa apelez la psihoterapie psihanalitica?Psihanaliza este o psihoterapie dinamica, bazata pe conceptul conform caruia orice perturbare a comportamentului si reactiei este rezultatul interactiunii unor forte intrapsihice aflate in conflict. Totodata pune accent pe demersul pacientului, ajutat de psihoterapeut, de a descoperi procesele inconstiente ce stau la baza personalitatii sale si a formarii proceselor de adaptare. Aceasta descoperire sau iluminare il va ajuta pe subiect sa isi modifice stilul perturbat de a reactiona si a se comporta. Psihoterapia psihanalitica se adreseaza mai multor categorii de persoane, avand ca finalitate:• confortul moral si o mai buna sanatate pentru persoanele normale, aflate in dificultate;• o mai buna integrare a persoanelor cu dificultati relationale;
• alinarea persoanelor cu suferinte somatice;• dezvoltarea capacitatii de orientare in viata si de resocializare a persoanelor alienate.Aceste obiective pot fi realizate avand in vedere aspecte precum:- ameliorarea sau eliminarea simptomelor;- modificarea parerilor gresite pe care pacientul le are despre sine si cei din jur;- neutralizarea crizei existentiale si reducerea stresului psihic;- minimalizarea sau eliminarea factorilor de mediu care duc la un comportament inadaptiv;- rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice;- intarirea eului si a aptitudinilor de integrare;- dezvoltarea unui sistem de identitate personala;- modificarea structurii personalitatii, pentru o functionare mai matura si o capacitate de adaptare mai eficienta.
Psihoterapia psihanalitica are o adresabilitate larga, legata de necesitati de autoactualizare, dezvoltare si optimizare a potentialului personal. Fie ca este vorba de stare generala de tristete, sentimente de inutilitate, neliniste, dificultati de concentrare si alte manifestari nevrotice, insatisfactii profesionale sau dificultati in relatiile interumane, dificultati de relationare cu sexul opus sau cu acelasi sex, tulburari psihosexuale, psihanaliza poate fi o solutie de normalizare a situatiei.
Experienta pacientului psihanalizat
Evolutia terapiei nu poate fi anticipata, deoarece pot aparea elemente surpriza sau reactii inconstiente de sabotare a tratamentului. Chiar daca subiectul isi doreste sa se schimbe, descoperirea unor experiente dureroase din trecut si retrairea unor traume il inspaimanta. Discutarea lucrurilor care te deranjeaza lasa in urma o senzatie de iritabilitate, nervozitate sau tristete. Acest stres terapeutic este inevitabil, insa in acelasi timp indispensabil pentru un progres real. Multi dintre noi suntem obisnuit sa innabusim trairile si experientele neplacute, iar iesirea acestora la iveala poate fi insotita de o adevarata explozie emotionala. Terapeutul va fi alaturi de pacient pe parcursul momentelor grele si il va ajuta sa fie rezistent, pentru ca in final sa se simta eliberat.
Psihanaliza are rolul de a ajuta pacientul sa reia legatura cu propriul inconstient, amintirile si trairile ascunse. Astfel acesta va intelege cum aceste sentimente innabusite le afecteaza comportamentul si gandirea din prezent. Putem spune ca psihanaliza inseamna autocunoastere. Terapia evolueaza in functie de ritmul fiecarei persoane analizate, iar aceasta are dreptul de a opri analiza in momentul in care s-a ajuns intr-un punct prea dureros sau sinceritatea nu mai exista.
Principii tehnice si etice in psihoterapia psihanalitica• Frecventa sedintelor de psihoterapie variaza intre una si cinci pe saptamana, iar pacientul va sta fie fata in fata cu terapeutul, fie intins pe canapea, fara a-l avea pe terapeut in campul vizual.• Orarul si plata sedintelor de tratament vor fi stabilite de la inceputul terapiei.• Sedinta se va incheia la ora stabilita, indiferent daca pacientul intarzie, iar in caz de absenta neanuntata costul sedintei nu se inapoiaza.• Pe cat este posibil, este indicata coordonarea vacantelor psihoterapeutului si a pacientului, pentru a se putea respecta cadrul terapeutic.• Confidentialitatea informatiilor legate de terapie este asigurata prin codul etic al psihanalistului si prin contractul cu pacientul. Cazul poate fi publicat in comunitatea stiintifica doar cu acordul pacientului si cu mascarea identitatii sale.• Este indicat ca pacientul sa discute deciziile importate mai intai cu psihoterapeutul, pentru a putea fi analizate.
• Decizia intreruperii sau incheierii psihoterapiei psihanalitice se ia de comun acord, analizand starea reala a subiectului.• Pentru pacientii copii, terapia prin joc si importanta relatiei cu parintii impun proceduri speciale.• Vor exista intrevederi speciale ale psihanalistului cu parintii, in care se vor clarifica chestiuni diverse. Copiii vor fi instiintati daca intrevederea este ceruta de parinti, iar parintii sunt obligati sa raspunda solicitarii terapeutului.• Adolescentii vor fi instiintati atat de intrevederile solicitate de parinti, cat si de cele solicitate de terapeut.• Terapeutul comunica anumite continuturi, in scopul de a cataliza si facilita comunicarea adolescentului cu familia sa, de a calma angoasa parentala si de a crea o atmosfera care sa nu intensifice rezistenta la terapie si schimbare.• Este indicata restrangerea la maximum a relatiilor personale din afara relatiei terapeutice.
Calificarea in psihoterapie psihanalitica.
Medicul psihanalist este absolventul unei facultati - medicina, psihologie, sociologie, asistenta sociala sau filosofie - si a urmat cursuri teoretice si practice de specialitate. Terapeutul psihanalist este singura categorie pentru care este obligatorie analiza personala, pe o durata de mai multi ani. La inceputul carierei terapeutul lucreaza sub supraveghere, timp de cativa ani.
Cat dureaza terapia psihanalitica?
Psihanaliza este o psihoterapie de lunga durata si tratamentul poate fi necesar de la cateva luni la cativa ani. Este nevoie de mai mult timp pentru a explora si analiza complexitatea trairilor afective si evenimentelor din trecutul unei persoane, iar durata necesara nu este niciodata prestabilita. Frecventa sedintelor - a cate 40-50 de minute fiecare - variaza in functie de profunzimea necesara analizei pacientului respectiv si poate varia intre una si cinci pe saptamana.
Cat costa psihoterapia psihanalitica?
Terapia incepe cu cateva sedinte preliminare, in care se stabileste orarul sedintelor - de comun acord, precum si onorariul. O sedinta de psihoterapie psihanalitica nu are un pret mai ridicat decat alte tipuri de psihoterapii, insa frecventa ridicata a sedintelor face ca tratamentul sa fie cateodata o investitie financiara.Onorariul difera in functie de mai multe variabile, insa in general o sedinta in capitala se poate ridica pana la 80 lei, in vreme ce in provincie pretul este de aproximativ 50 lei.
Cand se incheie psihoterapia?
Nu se poate considera ca exista un moment anume pentru finalizarea psihanalizei. Terapia se incheie de comun acord intre pacient si terapeut, in momentul in care comportamentul si reactiile nedorite ale pacientului au fost eliminate. Ajunsi in acest punct, se poate stabili un nou obiectiv terapeutic, sau se poate incheia tratamentul. O finalitate simtita de cei doi ca fiind naturala poate avea loc doar dupa mai multi ani de terapie.
Dezavantaje ale psihoterapiei psihanaliticeDezavantajele terapiei psihanalitice clasice sunt durata mare a tratamentului - cativa ani - sicosturile ridicate. Modelul terapeutic de baza pune accent pe factorii biologici si instinctuali, neglijand aspectele legate de factorii sociali, culturali si interpersonali. Sunt multe persoane care nu beneficiaza de un Eu suficient de puternic pentru un succes al terapiei regresive si reconstructive.
Metodele psihanalizei nu sunt adecvate pentru rezolvarea unor probleme specifice de zi cu zi, precum si pentru unele grupuri etnice sau culturale. In acelasi timp, cadrul terapiei psihanalitice nu este adecvat pentru sedinte de consiliere tipice.
Psihoterapie comportamentalaAutor: Camelia AirineiPsihoterapia comportamentala s-a dezvoltat in urma activitatii experimentale pe copii si animale, ce includea recompense pozitive sau negative pentru a obtine un anumit tip de raspuns. Astfel, psihologia comportamentala se bazeaza pe teoriile invatarii, conform carora personalitatea umana se formeaza sub influenta exclusiva a stimulilor exteriori, a situatiilor, rolurilor si interactiunilor sociale.
Terapia comportamentala se bazeaza pe principiile conditionarii clasice dezvoltata de Pavlov siconditionarii operante dezvoltata de Skinner. Astfel, o persoana va alege un anumit tip de comportament bazandu-se pe experientele si consecintele anterioare. Va alege mai degraba comportamentul asociat cu recompensare, decat pe cel asociat cu pedepsire. Afectiunile psihologice se datoreaza unei invatari gresite. Fie pacientul nu a dobandit abilitatile si comportamentele necesare pentru a face fata problemelor vietii, fie a dobandit abilitati si comportamente inadecvate.
Terapeutul are rol de educator si incearca sa-l ajute pe pacient sa inteleaga modul in careschimbarea comportamentului va duce la schimbarea starii psihice. Terapiile comportamentale sunt constituite dintr-un set de procedee menite sa elimine o gama larga de reactii emotionale cu caracter dezadaptativ, de comportamente nedorite si sa elaboreze modele de comportament mai eficiente, care sa permita pacientului sa faca fata sarcinilor cotidiene si sa beneficieze de relatii interpersonale adecvate.
Psihoterapia comportamentala se axeaza cu preponderenta pe modificarea comportamentului vizibil din prezent, omitand gandurile, afectul si motivatia pacientului. Criticile acestor terapii argumenteaza faptul ca sunt neglijate cauzele din trecut ale comportamentului din prezent, ca terapeutul are posibilitatea de a controla si manipula pacientul, si totodata psihologia comportamentala are o capacitate limitata de a se adresa anumitor probleme.
Tehnici in psihoterapia comportamentalaTehnicile comportamentale includ tratamentul conditionat; terapia aversiva; antrenamentul de relaxare; terapia de expunere - expunere in practica si expunere in imaginatie, gradata (desensibilizare) sau brusca (imersie); antrenamentul aptitudinilor sociale; antrenamentul asertiv; autocontrolul; modelarea si biofeedback-ul.
Psihoterapia comportamentala are ca obiectiv modificarea unor comportamente specifice, numite comportamente-tinta. La inceputul tratamentului terapeutul il ajuta pe pacient sa defineasca cu precizie problema comportamentala de care sufera, apoi se identifica obiectivele terapeutice dorite si se aleg tehnicile adecvate. In cazul in care exista mai multe comportamente-tinta, acestea se trateaza pe rand, nu simultan.
Un principiu dupa care functioneaza psihoterapia comportamentala este pastrarea in timpul sedintelor a factorilor sau a conditiilor care provoaca sau mentin comportamentul-tinta. Totodata, acest tip de terapie implica pacientul in mod activ - acesta primeste teme pentru acasa, isi observa propriul comportament, exerseaza comportamentul pe care si-l doreste si isi
adapteaza viata pentru a mentine rezultatele obtinute prin terapie.
• Desensibilizarea sistematica progresiva. Aceasta tehnica terapeutica este utilizata pentru a trata fobiile si alte tulburari de anxietate. Scopul terapiei este ca pacientul sa reuseasca sa-si invinga treptat temerile, prin expunere graduala la obiectul ce provoaca anxietate. Tehnica presupune respectarea a trei pasi: invatarea unor tehnici de relaxare - acestea ofera pacientului posibilitatea de a-si controla anxietatea, stabilirea ierarhiilor situatiilor ce provoaca anxietate(de exemplu, pentru un pacient caruia ii este frica de serpi, o fotografie cu un sarpe ii provoaca un nivel minim de anxietate, in timp ce un sarpe viu provoaca cel mai puternic sentiment de frica),desensibilizarea propriu-zisa - pacientul isi imagineaza fiecare situatie de care se teme, in ordine crescatoare, incercand sa ramana relaxat; in momentul in care apare anxietatea procedura inceteaza. Tratamentul include pana la 20 de sedinte a cate 30 de minute, de 2 - 3 ori pe saptamana, si se incheie in momentul in care pacientul isi poate imagina in detaliu situatia de care se temea cel mai mult, ramanand in acelasi timp relaxat.
• Tehnica imersiunii - flooding. La fel ca desensibilizarea sistematica, imersiunea este o varianta a tehnicii expunerii, doar ca in acest caz pacientul este expus in mod brutal si direct(prin vizualizare sau prin contact real) in fata situatiei care ii provoaca anxietate, fara a avea posibilitatea de a iesi din aceasta situatie - tehnica se mai numeste si expunere "in vivo". Pacientul este invatat sa exerseze tehnici de relaxare, apoi, pentru a demonstra ca temerile sale sunt irationale, terapeutul il implica in situatia cea mai anxiogena, incercand sa inlocuiasca anxietatea cu relaxarea. Experienta poate fi traumatica pentru pacient, insa este necesara in cazurile de fobii puternice. Avantajele acestei tehnici sunt timpul scurt de realizare si rata ridicata de eficienta.
• Tehnica imploziei. Este o varianta a metodei imersiunii, care insa se desfasoara in imaginatia pacientului. Terapeutul ii descrie acestuia situatia cu cel mai mare potential anxiogen si il roaga sa isi imagineze ca se afla in mijlocul situatiei descrise. Starea de anxietate la pacient va creste, apoi va scadea. Acest exercitiu de imaginatie trebuie sa dureze intre 45 de minute si trei ore.
• Modelarea. Tehnica modelarii in psihoterapia comportamentala presupune a oferi pacientului un exemplu personal, al terapeutului sau parintelui. Modelarea se bazeaza pe principiul invatarii prin observare. Tehnica este utilizata pentru a-i invata pe pacientii cu deficienta mintala sa se descurce singuri in anumite situatii, si de asemenea pentru a le demonstra pacientilor cu anxietati ca expunerea la situatiile anxiogene nu este periculoasa.
• Terapia aversiva. Aceasta tehnica presupune inlaturarea comportamentului-tinta prinsanctionarea acestuia, sau prin asocierea cu un lucru negativ. Cea mai utilizata metoda este aplicarea socurilor electrice. Un exemplu de terapie aversiva este asocierea senzatiei de dezgust cu alcoolul (prin adaugarea unei substante), in cazul alcoolicilor. In prezent utilizarea socurilor electrice a scazut mult, terapia aversiva fiind considerata ca metoda de a elimina temporar comportamentul nedorit.
• Antrenamentul asertiv. Prin aceasta tehnica, pacientii care nu reusesc sa isi sustina punctul de vedere si le este teama sau rusine sa se exprime liber si sa isi manifeste sentimentele sunt invatati sa se exprime direct, cu curaj si fermitate, insa fara agresivitate. Acest tip de pacient nu are curajul sa ceara ceea ce doreste, sa negocieze, sa se lupte pentru drepturile sale, nu poate spune "nu" si este in general considerat "moale" si usor de manipulat. Acestor persoane le este frica sa riposteze, in schimb acumuleaza in sine resentimente. Antrenamentul asertiv se desfasoara pe etape, prin jocul de rol impreuna cu terapeutul - pacientul joaca intai propriul rol, apoi pe cel al interlocutorului, pentru a se identifica cu starile emotionale ale personajului care il intimideaza. Terapia continua si in viata reala.
Psihoterapie cognitiv - comportamentalaAutor: Camelia AirineiPsihoterapia cognitiv-comportamentala imbina tehnicile terapiei cognitive (restructurare cognitiva) cu cele ale terapiei comportamentale (tehnici de expunere) si pune accent pe rolul gandirii, al luarii deciziilor, al indoielii si al actionarii, dupa modelul psihoeducational in care terapia este un proces de invatare - achizitionarea si practicarea de noi aptitudini de a face fata problemelor si moduri de gandire.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala porneste de la ideea ca modul in care gandim determina modul in care ne simtim si comportamentul pe care il adoptam. Distorsionarile gandirii produc tulburari comportamentale si emotionale. Pacientul trebuie sa se axeze pe identificarea elementelor eronate din cadrul sistemului de valori si atitudini, inlocuirea acestora cu credinte si actiuni utile, adaptive. Terapeutul va prezenta dovezi pentru a confrunta gandirea distorsionata a pacientului.
In cadrul terapiei cognitiv-comportamentale terapeutul are rol de educator ce il invata pe pacient elementele de baza ale unui model de gandire sanatos. Relatia dintre cei doi este una decolaborare. Pacientii trebuie sa constientizeze problemele pe care le au si sa participe activ la schimbarea gandirii si a comportamentului lor.
Dovezile empirice arata ca psihoterapia cognitiv-comportamentala este eficienta in tratarea uneimultitudini de afectiuni psihice: atacuri de panica, tulburari specifice copilului si adolescentului, fobie sociala si alte tipuri de fobii, tulburare de anxietate generalizata, tulburari depresive, tulburare obsesiv-compulsiva, tulburari alimentare, dificultati legate de furie si agresivitate, abuz de substante, tulburare de stres posttraumatic, tulburari de somn. Acest tip de terapie este utilizata pe larg pentru copii si adolescenti.
Etape in psihoterapia cognitiv-comportamentalaAcest tip de terapie este considerata a fi de scurta durata, cu 5 - 20 de sedinte pentru un tratament. O sedinta dureaza aproximativ 45 - 50 minute. In cazurile mai complexe insa pot fi necesare si cateva sute de sedinte. Terapia cognitiv-comportamentala se bazeaza pe urmatoarele principii: starile emotionale si comportamentul sunt determinate de modul de gandire; tulburarile emotionale si de comportament sunt produse de o gandire negativista si neconforma cu realitatea; iar ameliorarea si eliminarea acestor tulburari se poate realiza prin modificarea gandirii.
Primul pas in psihoterapia cognitiv-comportamentala il reprezinta constientizareaconvingerilor, credintelor, gandurilor, motivelor, dorintelor, perceptiilor, reprezentarilor si evaluarilor distorsionate care produc un comportament dezadaptiv. Odata identificate, terapeutul dezvaluie modul in care gandirea distorsionata produce probleme emotionale si comportamentale; gandurile negative trebuie sa fie evaluate si restructurate, pentru a fi mai rationale.
Tehnicile utilizate sunt dialogul socratic si contraargumentarea, cu ajutorul carora pacientul va testa veridicitatea gandurilor si a convingerilor sale. Daca acestea se dovedesc a fi reale si justificate trebuie sa fie acceptate si pacientul trebuie sa invete sa faca fata situatiei, insa in caz contrar acestea sunt respinse. Trebuie sa se faca diferenta intre starile normale si cele patologice - spre exemplu, tristetea sau ingrijorarea sunt stari normale, insa disperarea sau panica nu.
A doua componenta a psihoterapiei cognitiv-comportamentale consta in modificarea comportamentelor nedorite. Pentru a realiza acest lucru se actioneaza la nivelul situatiilor declansatoare sau prin manipularea consecintelor ce intaresc comportamentul. Prin tehnici cognitive si/sau comportamentale, terapeutul il invata pe pacient sa isi schimbe gandirea si sa achizitioneze aptitudini eficiente pentru a-si organiza viata.
Tehnicile si strategiile terapiei cognitiv-comportamentale il ajuta pe terapeut sa il ghideze pe pacient pentru a-si rezolva singur problemele. Cei doi colaboreaza in depasirea dificultatilor, insa pacientii sunt invatati intr-un fel sa devina proprii lor terapeuti si sa aplice ei insisi principiile acestei psihoterapii. Tocmai din acest motiv psihoterapeutii ofera teme pentru acasa. Deprinderile invatate in timpul terapiei trebuie sa fie pastrate si chiar imbunatatite dupa incheierea tratamentului.
FocusingAutor: Camelia AirineiFocusing este o tehnica in psihoterapia centrata pe persoana, caracterizata de procesul corporal de indreptare a atentiei spre interior sau de constientizare a senzatiilor fizice interioare - acestea reprezinta un ecou al situatiilor prin care trecem si ne pot oferi semnificatiile problemelor pe care le avem. Focusing inseamna ascultarea acestei intelepciuni a corpului - denumita felt sense.
Psihoterapia orientata spre focusing a fost initiata de filozoful si psihologul american Eugene Gendlin, in colaborare cu Carl Rogers. Impreuna cu mai multi colegi, acestia au pornit de la intrebarea "De ce este psihoterapia mai eficienta pentru anumite persoane?" si au descoperit ca succesul terapiei nu este determinat de tehnica psihoterapeutica sau de problemele pacientului, ci de procesele interne ale pacientului: acea constienta interioara a starii de fapt, o senzatie corporala a intelesului problemelor pe care le are - felt sense. Pacientii care au reusit sa obtina schimbarea psihologica au acordat atentie acestui felt sense.
Ce inseamna "felt sense" in focusingO senzatie corporala plina de inteles: senzatia de "fluturi in stomac" atunci cand trebuie sa vorbesti in fata unui public, sau o apasare pe inima atunci cand te gandesti la o iubire veche. Acest felt sense este de obicei simtit in partea centrala a corpului - abdomen, piept sau gat, este diferit de emotii, desi poate fi insotit de acestea. Aceste experiente corporale sunt diferite de senzatiile clare si definite, cum ar fi o durere de cap; pot fi subtile sau temporare, sunt ciudate, nedefinite, descumpanitoare, vagi si foarte dificil de descris in cuvinte.
In timp ce mintea ne poate juca feste, senzatiile corporale vor fi intotdeauna fidele adevarului despre ceea ce ni se intampla. In momentul in care ne aflam intr-o situatie dificila in viata, coplesiti de anxietate si depresie, este important ca pentru inceput sa aflam cu certitudine de ce ne aflam in aceasta situatie. Prin focusing putem intelege cum am ajuns in acest punct al vietii, sa devenim constienti de problemele si intrebarile care ne framanta, sa ne acceptam pe noi insine, sa ne eliberam de efectele traumelor mai vechi sau mai recente, sa aducem calmul in viata noastra, sa fim in stransa legatura cu viata si fiinta noastra, sa regasim posibilitatile interioare de care dispunem, sa luam decizii mai intelepte.
Gendlin definea focusing-ul sau focusarea astfel: "Imi indrept atentia asupra senzatiei din corp si incerc sa o mentin mai multe minute, intrebandu-ma ce reprezinta acea senzatie". Minutele petrecute astfel reprezinta focusarea, iar senzatia reprezinta felt sense.
Procesul de focusingGendlin a reusit sa etapizeze procesul de focusing in sase pasi:
• Intr-o prima etapa pacientul este rugat sa "elibereze un spatiu" imaginar in interiorul corpului, apoi sa identifice problemele majore cu care se confrunta. Aceste probleme vor fi privite de la distanta si se vor observa senzatiile resimtite in acel spatiu liber.• In al doilea pas se va identifica acel felt sense. Dintre toate problemele care il framanta, pacientul trebuie sa aleaga una singura asupra careia sa indrepte procesul de focusing - adica sa observe in totalitate lor gandurile, ideile, sentimentele si senzatiile resimtite in corp vis-a-vis de aceasta problema.• Al treilea pas duce la descoperirea calitatii acestui felt sense. Pacientul va incerca sa descrie in cuvinte, expresii sau imagini senzatia resimtita in corp.• In al patrulea pas pacientul va compara cuvintele sau expresia cu experienta simtita in corp (felt sense), pentrua vedea daca se potrivesc. Cuvintele pot fi schimbate pentru a reflecta mai bine experienta.• In pasul cinci pacientul intreaba care este semnificatia problemei si a senzatiilor simtite. Se face legatura intre felt sense, imaginea sau cuvantul care il descrie si problema pacientului. Pacientul este sfatuit sa pastreze atentia asupra acestui felt sense pana cand apare ceva ce produce o schimbare sau o eliberare.• In ultimul pas din focusing pacientul trebuie sa primeasca "raspunsurile" oferite de propriul corp, avand o atitudine pasnica si deschisa si evitand orice critica. Judecatile si critica intrerupe comunicarea cu sinele.
O sedinta obisnuita de focusing dureaza intre 10 si 60 minute, timp in care pacientul tine ochii inchisi si isi indreapta atentia spre interior. Psihoterapia centrata pe focusing este o forma de terapie in sine, insa focusarea este o tehnica ce poate fi utilizata in orice forma de psihoterapie, daca poate avea un aport pozitiv in rezolvarea problemelor pacientului.
Consiliere maritalaAutor: Camelia AirineiConsilierea maritala si premaritala este o forma de terapie psihologica prin care cei doi parteneri din cadrul unei casnicie sau a unui cuplu sunt ajutati sa dezvolte aptitudinile necesare pentru a rezolva cu succes conflictele maritale.
Consilierea maritala este asemanatoare cu terapia de familie sau cuplu prin faptul ca ii ajuta pe parteneri sa treaca peste probleme, insa se deosebeste de aceasta prin durata mai scurta silimitarea obiectivelor terapeutice. Totodata, consilierea se axeaza pe optimizarea relatiei - rezolvarea problemelor din prezent si adoptarea tacticilor de a face fata dificultatilor imediate, pe cand terapia rezolva conflictele intrapsihice de-a lungul istoriei cuplului, emotiile fiind obiectivul si agentul schimbarii.
Consilierul marital are rol de terapeut si de educator si datoria de a oferi oportunitatea unuidialogul confidential, pentru normalizarea sentimentelor, sa acorde fiecarui partener sansa de a fi ascultat si sa il asculte pe celalalt, sa le dea celor doi o opinie avizata si neutra in legatura cu dificultatile din cuplu, potentialul celor doi si posibilitatile de redresare, sa ajute la formarea unei autonomii a cuplului.
Pentru a calcula sansele unui cuplu aflat in criza de a-si rezolva problemele apeland la consiliere maritala, putem lua in considerare raportul de 5 la 1, astfel: daca la cinci interactiuni pozitive
intre cei doi exista doar una conflictuala, atunci sansele de reconciliere sunt ridicate. Un indiciu al faptului ca un cuplu are nevoie de ajutor este generalizarea reprosurilor si a criticilor - de exemplu "niciodata nu ai grija sa pastrezi curatenia" in loc de "as vrea sa cureti masa dupa ce mananci". Experientele placute comune din trecut sunt esentiale pentru o pereche - rememorarea acestora consolideaza relatia. Atunci cand cei doi nu isi amintesc detaliile din perioada in care inca se curtau, relatia este periclitata.
Obiectivul consilierii maritale este ca cei doi sa invete arta comunicarii, astfel incat sa construiasca si sa intretina singuri o relatie pozitiva, bazata pe respect reciproc si egalitate. Intr-orelatie sanatoasa cei doi comunica direct si sincer, se sustin unul pe celalalt, isi accepta diferentele si greselile, necesitatile ambilor sunt respectate si fiecare partener se bucura de autonomie; cei doi au o reatie intima profunda si extinsa in aspectele importante ale vietii, iar conflictele ii ajuta sa devina mai intelepti si mai apropiati, in loc sa-i indeparteze.
Psihoterapie adlerianaAutor: Camelia AirineiPsihoterapia adleriana a fost intemeiata de medicul si psihoterapeutul austriac Alfred Adler, cel care a pus bazele scolii de psihologie individuala, ca rezultat al desprinderii de scoala psihanalista.
Adler a fost prima personalitate importanta ale carei idei au intrat in conflict cu cele ale lui Freud si care a parasit cercul psihanalistilor, pentru a forma o scoala independenta de psihoterapie, cu o noua teorie asupra personalitatii umane.
Conceptia sa asupra omului este inclusa in psihologia individuala, care studiaza omul din punct de vedereholistic. Spre deosebire de psihanaliza, la Adler sexul nu mai reprezinta un factor esential in dezvoltare, iar in centrul personalitatii se situeaza constientul. Oamenii sunt considerati fiinte sociale si culturale, motivati deinterese sociale.
Psihologia adleriana vs. psihanalizaAtat Adler cat si Freud si-au dezvoltat teoriile pe baza cazurilor clinice intalnite si a propriilor experiente din copilarie si in cadrul familiei. Deosebirea intre cei doi este ca pacientii lui Freud proveneau din burghezia vieneza, care avea in principal probleme de natura sexuala, iar pacientii lui Adler proveneau din paturi sociale marginase, ale caror probleme erau de natura sociala. In al doilea rand, Freud a fost marcat de relatia cu parintii, iar pentru Adler cele mai importante relatii au fost cele cu fratii si cu prietenii de aceeasi varsta - "intelegerea omului prin prisma pozitiei sale fata de sarcinile sociale".
Teoriile lui Freud s-au axat in special pe cauzalitate si trecut, in vreme ce Adler este interesat definalitatea vietii, scopurile umane si viitor. Abia psihologia lui Jung va lua in considerare ambele aspecte. O alta deosebire intre psihologia adleriana si psihanaliza consta in continuturile inconstientului. Daca la Freud inconstientul contine instincte si pulsiuni promordiale, la Adler continutul este format din dorinta de autoafirmare si sentimente de inferioritate. In privinta cauzei starilor de nevroza, Adler s-a pronuntat pentru esecul inlocuirii sentimentelor de inferioritate cu cele de superioritate, in timp ce Freud argumenta pentru rezolvarea defectuoasa acomplexului lui Oedip.
Pe de alta parte, psihologia adleriana a dezvoltat unele teorii esentiale ale psihanalizei: deosebirea intre starea patologica si cea de sanatate psihica este doar de grad si nu de calitate (ca
si Freud, Adler va edifica o psihanaliza a starii de sanatate pornind de la psihopatologie); prima copilarie este decisiva pentru dezvoltarea personalitatii; teoria celor doua planuri - constient si inconstient; psihoterapia se bazeaza pe analiza inconstientului si a primei copilarii, cu scopul constientizarii continuturilor inconstientului.
Personalitatea - stilul de viata in viziune adlerianaAdler privea personalitatea ca fiind stilul de viata pe care fiecare il alegem inca din copilarie - in jurul varstei de 5 ani, adica modul in care traim, ne rezolvam problemele si dezvoltam relatiile interumane ("un tipar generalizat de raspunsuri in majoritatea situatiilor, unic fiecarui individ"). Potrivit lui Adler, omul are patru convingeri despre stilul de viata: conceptul despre sine (cine sunt); sinele ideal (cine ar trebui sa fiu pentru a-mi gasi locul in lume);imaginea despre lume (convingerile despre ceilalti); convingerile etice (codul personal de bine si rau). Respingand incadrarea oamenilor in categorii cu caracter exclusiv, doar din ratiuni didactice, Adler a propus o tipologie formata din patru tipare ce pot domina stilul de viata in general:
• Tipul dependent - cel care ia fara sa dea inapoi. Pentru a face fata dificultatilor in viata trebuie sa se sprijine pe cei din jur. Cantitatea de energie sau interesul social este foarte scazut, iar in momentul in care se simte coplesit poate dezvolta tulburari psihice precum fobii, obsesii, compulsii, anxietate generalizata.• Tipul evitant - cel care evita contactul social, de teama esecului sau de a fi respins. Are cel mai scazut nivel de energie sau interes social si este predispus la psihoza.• Tipul conducator - caracterizat inca din copilarie de tendinta de a fi dominant si agresiv. Nivelul ridicat de energie il face sa urmareasca puterea personala cu orice pret. Este predispus la comportament antisocial - sadic, alcoolic, dependent de droguri, sinucigas.• Tipul util social - cel sanatos, deschis si activ. Are un nivel optim de energie si interes social. Este o persoana matura, pozitiva, adaptata, grijulie cu cei din jur. Nu doreste sa fie superioara celorlalti, ci doreste sa-si rezolve problemele astfel incat sa fie de folos si celorlalti.
Spre deosebire de Freud, care considera ca omul este motivat de instincte ce trebuie sa fie controlate sau transformate pentru a avea un comportament acceptat de societate, in cadrul psihologiei adleriane comportamentul este invatat si se afla sub control. Dinamica psihologiei umane este explicata prin existenta unor obiective si idealuri de perfectiune care ne motiveaza.
Omul este privit ca o fiinta sociala dominata mai degraba de constient decat de inconstient. Ceea ce suntem si ceea ce facem depinde in totalitate de noi si nu de continutul inconstientului; ne controlam singuri soarta si nu suntem o victima a acesteia. Fiecare isi construieste realitatea din jurul sau, in functie de modul in care priveste lumea.
Din perspectiva adleriana oamenii nu sunt fundamental buni sau rai, insa pot alege sa fie buni sau rai, in functie de evaluarea situatiei si a eventualelor beneficii. Interesul social este innascut si reprezinta capacitatea si vointa de a participa si contribui la societate. Pentru sanatatea psihica este necesar suficient interes social - prea putin sau prea mult duce la deficiente si neadaptare. Apartenenta sociala este un obiectiv urmarit pe toata durata vietii si se reflecta in efortul de "a ne gasi locul in lume".
Concepte in psihologia adleriana• Complexul de inferioritateFiecare fiinta umana isi incepe viata cu sentimente primare de inferioritate, deoarece este complet dependenta de cei din jur. Omul incepe sa devina constient de aceste sentimente inca foarte devreme, datorita relatiei cu parintii. Aceste sentimente devin o motivatie puternica pentru fixarea unui obiectiv in viata si pentru atingerea acestuia.
Se poate insa intampla ca diverse obstacole - deficienta sau handicap fizic, apartenenta sexuala, situatie economico-sociala, educatie necorespunzatoare - sa duca la accentuarea sentimentului de inferioritate. Aceasta etapa se numeste complex de inferioritate si se traduce prin senzatia de a esec adultului, rezultata in urma adoptarii unui obiectiv nerealist, adesea unul care duce spre perfectiune.
Autoestimatia reprezinta modul in care individul isi evalueaza propria valoare, raportandu-se la ceilalti, din punct de vedere afectiv, nu rational. Raspunsul adecvat la cerintele sociale poate avea loc doar in conditiile unui echilibru autoestimativ, cu alte cuvinte un sentiment pozitiv al valorii proprii. Dereglarea echilibrului poate avea loc in conditiile aparitiei unor noi cerinte sociale.
• CompensareaCompensarile sunt modalitati prin care se indeparteaza se inlocuieste sentimentul de inferioritate cu un sentiment pozitiv al valorii proprii. Compensarile reale actioneaza asupra cauzelor ce au produs sentimentul de inferioritate, pentru a le corecta. Cand acest lucru nu este posibil, se trece la dezvoltarea unei alte dimensiuni ale personalitatii, pentru a compensa deficienta.
Pseudocompensarea actioneaza la nivelul sentimentului si nu a cauzei, indepartandu-l din constiinta. Exista trei tipuri de pseudocompensare: protestul viril - denigrarea calitatilor feminine si promovarea celor masculine ("invidia penisului" la Freud), contraidealul sau dezidealizarea - raportarea la o realitate umana egala sau inferioara valorii, precum si resentimentul - dorinta de razbunare, ura, invidia.
Supracompensarea duce la mai mult decat la echilibrarea autoestimatiei, la performanta deosebita. Adler credea ca geniile se nasc din procesul de supracompensare si avem multe exemple de acest gen: muzicieni cu deficiente de auz, scriitori orbi, oratori cu defecte de vorbire. Urmarirea depasirii defectelor cu orice pret poate duce in acelasi timp la nevroza.
• Sentimentul de comuniune sociala sau interesul socialReprezinta necesitatea fiecarei fiinte umane de a crea legaturi cu ceilalti, de a beneficia de identitate si recunoastere in cadrul societatii. Interesul social este vazut ca aptitudinea innascuta de empatie - identificare afectiva cu celelalte persoane. Atunci cand interesul social a fost dezvoltat in mod corespunzator, reusim sa gasim solutii la probleme si ne simtim confortabil in lume in general.
Comuniunea sociala inseamna recunoasterea interdependentei indivizilor - bunastarea unei persoane depinde de bunastarea celorlalti. Dezinteresul in bunestarea celor din jur este considerat a fi patogen. Un stil de viata patologic este marcat de egocentrism, comportament exploatant, exigenta, lipsa compasiunii, agresivitate. Exista cativa factori ce pot interfera in dezvoltarea interesului social: inferioritatea fizica, rasfatarea si neglijarea copilului.
• Constelatia familialaAdler a utilizat acest termen pentru a descrie alcatuirea familiei sau pozitia subiectului in cadrul sistemului familial. Constelatia familiala mediaza factorii genetici ai copilului si factorii culturali. Caracteristicile personalitatii fiecarui membru al familiei, sexul fratilor, dimensiunea familiei si ordinea nasterii sunt factori care influenteaza locul asumat de subiect in aceasta lume. Fiecare persoana interpreteaza in mod subiectiv locul detinut in familie si isi formeaza propria lume, in functie de perceptii. Comportamentul nostru este determinat de ceea ce credem ca suntem si nu de ceea ce suntem cu adevarat.
• Ordinea nasterii
In psihoterapia adleriana, ordinea nasterii sau locul ocupat in cadrul familiei influenteaza relatia subiectului cu parintii, interactiunile sale cu ceilalti membri ai familiei si sentimentele specifice de inferioritate experimentate in viata. Adler a identificat cinci pozitii pe care le poate ocupa o persoana in cadrul familiei: primul nascut, cel de-al doilea nascut, copilul mijlociu, mezinul sicopilul unic. Fiecare pozitie poate avea consecinte favorabile si nevaforabile asupra dezvoltarii copilului. Ordinea nasterii exercita o influenta majora in formarea unui stil de viata, precum si asupra slabiciunilor si punctelor forte ale aparatului psihic.
- primul nascut - este rasfatat de multi parinti si prin urmare obtine un loc sigur in familie, asta pana se naste cel de-al doilea copil, care il detroneaza din pozitia sa (pierderea privilegiilor). In acest caz primul copil devine plin de resentimente si incepe o lupta pentru a-si recastiga pozitia. Copiii care au fost rasfatati excesiv ajung sa-si deteste fratele mai mic. Ca adulti, primii nascuti autendinta de a fi nostalgici, conservatori, organizati, constiinciosi sau, dimpotriva, nesiguri si dependenti de ceilalti.- al doilea nascut - creste stiind ca trebuie sa imparta timpul si atentia parintilor. Nu este preocupat de pierderea puterii, ci este optimist, competitiv, ambitios. Daca este ajutat de fratele mai mare se dezvolta in mod pozitiv insa, daca este detastat de catre acesta, al doilea copil are tendinta sa-si stabileasca obiective in indeplinirea carora care va esua. Deznodamantul depinde de perceptia sa asupra locului pe care il ocupa in familie.- copilul mijlociu - trebuie sa imparta totul inca de la inceput. Simte deseori ca se afla intr-o postura ingrata. Datorita pozitiei, invata aptitudini de negociere si manipulare. Pot fie sa dezvolte un interes social puternic, fie sa devina rebeli si invidiosi.- mezinul - are tendinta sa fie rasfatatul familiei. Ceilalti frati au grija de el si risca sa devina "jucaria" familiei. Avand atatea modele de urmat in familie, mezinul poate sa devina competitiv si se desprinda de ei pentru a-si ocupa locul in constelatia familiei, sau poate sa se simta inferior celorlalti.- copilul unic - poate fi rasfatat, asemeni mezinului. Adler spune ca acest copil nu este predispus sa adopte un spirit competitiv, ci mai degraba o parere exagerata despre propria importanta. Poate adopta un stil de viata caracterizat de timiditate si dependenta fata de altii.
Adler nu a oferit un sprijin stiintific pentru teoriile sale in privinta ordinii nasterii iar cercetarile au rezultate neconcludente, insa ipotezele sale sunt recunoscute pentru includerea fratilor in psihologia individului, depasind modelul freudian, ce includea doar parintii.
Psihoterapia adlerianaPentru a avea acces la viata si psihicul subiectului, Adler analiza pozitia nasterii in familie,amintirile din prima copilarie si visurile. Terapia adleriana il va ajuta pe pacient sa aiba un stil de viata sanatos, depasind sentimentele de inferioritate. Un stil de viata patologic este egocentrist si bazat pe obiective eronate.
Psihoterapia adleriana are patru obiective esentiale:- stabilirea si mentinerea unei relatii bune (bazata pe reciprocitate) terapeut - paciet;- descoperirea dinamicii interioare a pacientului - stilul de viata, obiectivele, dinamica constelatiei familiale, afectiunile din copilarie, erorile de baza din stilul de viata;- dezvoltarea unor interpretari care sa culmineze cu iluminarea (insight) pacientului;- reorientarea pacientului.
Etape in psihoterapia adleriana
Terapeutul trebuie sa-i ofere pacientului increderea ca schimbarea este posibila si ce a fost invatat se poate dezvata, iar primul principiu al terapiei adleriene este stabilirea si mentinerea unei relatii cu clientul caracterizata de cooperare, grija si acceptare. In acest scop, in timpul
sedintelor cei doi sunt pozitionati fata in fata, la acelasi nivel. Totusi, atmosfera ramane una psihoeducationala.
I Stabilirea relatiei terapeuticeLa inceputul psihoterapiei, utilizand umorul sau discutiile triviale, terapeutul stabileste o relatie pozitiva, de colaborare cu pacientul. Spre deosebire de psihanalistii freudieni, terapeutii adlerieni au un rol activ si discuta cu pacientul; deseori sunt considerati educatori, deoarece isi incurajeaza pacietii sa-si utilizeze talentul pentru a-i ajuta pe ceilalti.
Chiar daca sunt grijulii si prietenosi, terapeutii nu evita sa-i confrunte pe pacienti cu greselile pe care le fac in viata. Ca educatori si colaboratori, terapeutii ii ajuta sa gaseasca alternative pentru corectarea gandirii si a comportamentului. Rolul pacientului este sa devina mai increzator si sa creada ca problemele vietii pot avea solutii - solutii pe care le vor gasi in mod activ.
II Explorarea dinamicii pacientului; evaluare si diagnosticEvaluarea functionarii aparatului psihic cuprinde doua parti: evaluarea stilului de viata si evaluarea si interpretarea primelor amintiri. Terapeutul il roaga pe pacient sa-i relateze povestea vietii sale, incluzand evenimentele si persoanele cele mai importante. Medicul incearca sa identifice anumite teme, cum ar fi cea a succesului sau a esecului. Pentru a obtine informatii despre constelatia familiala si stilul de viata, se foloseste un chestionar recomandat chiar de Adler. Acesta cuprinde intrebari despre ceea ce-l nemultumeste pe subiect, simptome, relatia cu parintii, educatia primita in copilarie, afectiuni in copilarie, temeri, atitudini fata de sexul opus, interese profesionale, temperament, vise.
Urmatorul pas este examinarea greselilor fundamentale ale pacientului. Acestea sunt dezvoltate inca din copilarie, cand ne construim motivele si principiile pe baza carora actionam. Potrivit lui Adler, atunci cand pacientul este rugat sa povesteasca primele amintiri din copilarie si sentimentele asociate acestora, alege acele evenimente care coincid cu viziunea despre sine si despre lume - aceste amintiri pot fi reale sau doar fantezii. Primele amintiri ofera terapeutului informatii despre credinte gresite, interese sociale si actiuni viitoare.
Potrivit lui Adler, visele reprezinta o modalitate de a face fata temerilor; acestea ne ajuta sa supracompensam deficientele, sau pot fi o forma de indeplinire a dorintelor. Cu cat cineva are mai multe probleme, cu atat viseaza mai mult. Analiza viselor implica examinarea partilor sale si a problemelor de inferioritate pe care le reprezinta. De exemplu, caderea in gol poate insemna frica de zbor sau inaltime, ori pierderea unui statut. Terapeutii adlerieni nu interpreteaza prea mult simbolurile obisnuite din vise, deoarece pot fi interpretate in mod diferit de la un pacient la altul. Adler a vorbit insa despre simboluri cum ar fi zborul, caderea, a fi urmarit si a fi dezbracat in public.
Terapeutul strange si integreaza informatiile provenite din raspunsurile din chestionar, interviu, constelatia familiala, primele amintiri, atuuri personale, greseli fundamentale, strategii de a face fata dificultatilor, intr-un rezumat pe care il discuta cu pacientul. Acesta are dreptul sa modifice datele cu care nu este de acord.
III Autocunoastere si insightInsight-ul (iluminarea) reprezinta intelegerea naturii cauzelor propriului comportament si a greselilor. La iluminare se poate ajunge prin analiza discutiilor, viselor, fanteziilor, comportamentului, simptomelor sau a interactiunilor terapeut - pacient. In timpul interpretarilor se pune accentul mai degraba pe descopirirea scopurilor decat a cauzelor unei actiuni sau comportament.
Terapeutul prezinta pacientului interpretarea sa ca pe o posibilitate si nu ca pe un fapt sigur: "Este posibil ca..", "Crezi ca...?". Pacientul poate accepta interpretarea, o poate nega sau poate oferi alternative. Adler credea ca simptomele (sentimente, actiuni, comportamente) au o finalitate precisa, iar o buna interpretare poate dezvalui aceste scopuri. Doar insight-ul nu este suficient pentru succesul unei terapii - pacientul trebuie sa participe activ, adica sa-si schimbe comportamentul.
IV Reorientare si reeducareIn aceasta etapa subiectul trebuie sa castige curajul de a infrunta provocarile vietii si sa utilizeze informatiile despre sine constientizate anterior pentru a-si schimba comportamentul si obiectivele. Cu ajutorul terapeutului va decide ce atitudini va pastra si ce va elimina. Se utilizeaza cu preponderenta tehnica incurajarii.
Tehnici specifice de psihoterapie adleriana
Libertatea creativa proprie acestui tip de terapie presupune utilizarea unor strategii terapeutice variate, in functie de pacient si pentru a profita de oportunitati neprevazute. Etapele terapiei reprezinta un cadru conceptual, insa tratamentul este unic pentru fiecare pacient. Sedinta cu copiii dureaza de obicei 30 de minute, iar cu adultii 45 - 50 de minute. Spre sfarsitul sedintei terapeutul nu mai ridica probleme noi, ci face un rezumat al discutiei. De obicei pacientii primesc "teme pentru acasa".
• IncurajareaIncurajarea este atat un principiu, cat si o tehnica terapeutica foarte mult utilizata, in special intratarea copiilor. Adler spunea despre copii ca devin ceea ce sunt incurajati sa fie. Incurajarea este expriata prin incredere in pacient, recunoasterea eforturilor sale, accentuarea punctelor pozitive, construirea increderii in sine, aprecierea pacientului pentru ceea ce este.
• IntrebareaMarea intrebare poate fi "Daca as avea o bagheta magica cu care as elimina toate simptomele, ce ar fi diferit?", sau "Ce ar fi diferit daca ai fi sanatos?". Aceste intrebari - adresate la inceputul psihoterapiei - il ajuta pe pacient sa afle ce isi doreste sa schimbe cu adevarat.
• "Ca si cand"Pacientii care afirma ca ar face diverse lucruri daca ar avea anumite calitati sunt rugati sa se comporte ca si cum ar avea acele calitati si sunt incurajati sa "intre in pielea" personajului, adoptand noi comportamente. De exemplu, un barbat care nu are curaj sa ceara unei femei o intalnire este rugat sa se comporte ca si cum ar avea suficienta incredere in sine pentru a vorbi cu o femeie. Aceasta tehnica se bazeaza pe principiul conform caruia o persoana trebuie sa-si schimbe comportamentul pentru a provoca raspunsuri diferite de la cei din jur.
• Tehnica apasarii butonuluiTerapeutul ii cere pacientului sa-si imagineze ca apasa pe un buton, apoi sa construiasca in minte o experienta placuta, cat mai detaliat posibil. Apoi pacientul trebuie sa rememoreze sentimentele din timpul experientei, in timp ce "apasa pe buton". A doua parte a tehnicii consta in repetarea exercitiului de imaginatie, dar inlocuind experienta placuta cu una neplacuta. Dupa repetarea de mai multe ori a ciclului de experiente pozitive - negative, terapeutul ii spune pacientului ca poate controla starea de spirit in orice moment, gandindu-se la una dintre cele doua experiente.
• Interpretare de rolInterpretarea unor roluri diverse ofera pacientului sansa de a trai experiente noi si de a explora un
comportament nou, in siguranta cabinetului psihoterapeutului. Pentru acest lucru este necesara o sedinta de terapie de grup, in care fiecare pacient va avea un rol - parinte, frate, etc. Terapeutul ofera ghidare, incurajare si un feedback realist, totul pentru a intari increderea in sine si curajul.
• Stabilirea sarcinilorTerapeutul ii da pacientului "teme" pentru acasa, pentru a-l familiariza cu situatiile care ii provoaca oroare. De exemplu, unui depresiv i se cere sa faca ceva placut in fiecare zi, urmand un program zilnic; pentru a promova interesul social se solicita munca in interesul societatii sau voluntariat.
• Surprinde-teAceasta tehnica reprezinta tot o sarcina pentru pacient. Acesta trebuie sa incerce sa se surprinda "in flagrant" atunci cand reia un comportament pe care trebuie sa-l evite. Scopul este de a constientiza vechile obiceiuri nedorite si de a le inlocui cu un comportament nou. Pacientul trebuie sa anticipeze o situatie inainte ca aceasta sa aiba loc.
Limitarile psihoterapiei adlerieneSlabiciunile psihoterapiei adleriene se reflecta in aspecte precum precizia, testabilitatea sivalidarea empirica. Concepte ca ordinea nasterii, primele amintiri din copilarie si interesul social au fost foarte putin testate, pentru a le verifica eficacitatea in psihoterapie. Criticii afirma ca psihologia adleriana are tendinta de a simplifica prea mult unele probleme umane complexe si ca se bazeaza prea mult pe bunul simt. In plus, Adler a omis sa isi sistematizeze gandurile si ideile, astfel incat sa fie intelese cu usurinta de ceilalti. El a preferat sa se axeze pe predarea principiilor teoriei sale, decat pe sistematizarea lor.
Psihoterapie centrata pe persoanaAutor: Camelia AirineiPsihoterapie centrata pe persoana este o abordare terapeutica umanista, dezvoltata deCarl Rogers in anii 1940 - 1950.
Avand in vedere rolul terapeutului de a sprijini si asculta pacientul, acest tip de terapie s-a numit la inceput non-directiva, apoi psihoterapie centrata pe client - datorita responsabilitatii pacientului pentru propria evolutie. Astazi este cunoscuta capsihoterapie centrata pe persoana saupsihoterapie rogersiana.
Conform principiului umanist dupa care se ghideaza terapia centrata pe persoana, se pune foarte mare valoare pe importanta fiecarui individ si a valorilor umane. Accentul cade pe natura creativa, spontana si activa a omului, precum si pe capacitatea sa de a depasi greutatile si momentele de disperare. La fel ca psihoterapia existentiala, terapia centrata pe persoana evidentiaza responsabilitatea fiecaruia pentru propria evolutie in viata.
Teoria lui Rogers are la baza "tendinta la actualizare" a oamenilor, adica motivatia intrinseca prezenta in orice forma de viata de a-si dezvolta potentialul pana la cel mai inalt nivel posibil. Cu alte cuvinte, fiinta umana are o natura esential constructiva - incearca tot timpul sa se descurce cat mai bine in viata, iar esecul nu se datoreaza lipsei vointei, ci conditiilor neprielnice sau nefavorabile care impiedica, distorsioneaza sau pervertesc acest potential.
In psihoterapie centrata pe persoana terapeutul vine cu o atitudine pozitiva si are rolul de a oferi pacientului un mediu empatic, in care acesta sa se simta acceptat si respectat neconditionat. Potrivit lui Rogers, intelegerea oferita de terapeut si mediul optimist sunt conditiile care vor conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat sa se regaseasca pe sine cu adevarat (self-
ulreal), sa se elibereze de asteptarile si standardele impuse de cei din jur (self-ul ideal). Dezechilibrul psihic se naste din discrepanta dintre self-ul real si self-ul ideal. Cu cat aceastaincongruenta este mai mare, cu atat suferinta individului este mai mare si vor interveni mecanismele de aparare: negarea (respingerea situatiei amenintatoare) si distorsiunea perceptiva (reinterpretarea unei situatii astfel incat sa para mai putin amenintatoare).
Rogers facea o analogie intre psihoterapia centrata pe persoana si a invata pe cineva sa mearga pe bicicleta: nu poti invata pe cineva doar explicandu-i - trebuie sa incerce el insusi; in acelasi timp nu poti sa-l sustii permanent - la un moment dat trebuie sa iti tina singur echilibrul, iar daca va cadea, asta e. Si in terapie, pacientul trebuie sa dobandeasca autonomie - libertate si responsabilitati. Tehnica utilizata de terapeut se numeste reflectarea; cu alte cuvinte, acesta va reflecta cu sinceritate emotiile pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul trebuei sa aiba trei caracteristici esentiale: sinceritate (congruenta), empatie si respect fata de pacient.
Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata pe persoana in perioada in care lucra intr-o clinica pentru copii, insa terapia este destinata tuturor categoriilor de varsta (la copii se foloseste interpretarea de rol). Terapia rogersiana a fost utilizata pe larg in schizofrenie, depresie, anxietate, alcolism, disfunctii cognitive si tulburari de personalitate. O sedinta dureaza 45 - 50 de minute, pana in 60 de minute. Poate fi aplicata in cadrul terapiei individuale, in grup sau in terapia de familie.
Hipnoterapie - terapia prin hipnozaAutor: Camelia AirineiHipnoterapia sau terapia prin hipnoza este utilizata astazi in practica psihoterapeutica pentru efectele benefice asupra sistemului cardiovascular si respirator, activitatii alfa a creierului, conductivitatii dermului, planului afectiv.
Printre numeroasele aplicatii in hipnoterapie se enumara eliminarea obiceiurilor nedorite si a dependentelor (fumat, alcool),producerea analgeziei, tratamentul insomniilor, afectiuni dermatologice, tulburari de dinamica sexuala, controlul greutatii corporale,tulburari nevrotice.
Hipnoterapia si fenomenul de hipnoza nu au nimic in comun cu magia sau supranaturalul, ci pur si simplu exploateaza capacitatea mintii umane de a se concentra si a se lasa absorbita de un scenariu. Fenomenele hipnotice fac parte din viata cotidiana - de exemplu atunci cand citim cu interes o carte sau urmarim cu atentie un film si nici nu observam ca ne-a amortit mana intr-o pozitie incomoda, sau tresarim cand ne striga cineva.
Astfel, hipnoza este doar o stare modificala de constiinta, asemanatoare cu relaxarea sau cu stariIe meditative specifice unor culturi orientale. Terapia prin hipnoza promoveaza schimbarea si rezolvarea problemelor prin facilitarea raspunsului la sugestii si analizarea continului inconstientce provoaca stari patologice in constient. Hipnoterapia are trei forme esentiale: terapie centrata pe simptom - eliminarea simptomelor; psihoterapia analitica sau hipnanaliza (o imbinare intre hipnoza si psihanaliza); sisteme care imbina hipnoza cu psihoterapii scurte de orientare comportamentala si experientala.
Cum functioneaza hipnoza?De-a lungul timpului au aparut diverse teorii care au incercat sa explice fenomenul de hipnoza.
• Fluidul vital - magnetismul animal. Este cea mai veche teorie si ii apartine lui Franz Anton Mesmer, care credea in existenta unui fluid care circula dinspre corpul hipnotizatorului spre cel
al pacientului - magnetismul animal. Ipoteza a fost infirmata, insa existenta fenomenului hipnotic nu a putut fi negata.
• Hipnoza ca fenomen psihopatologic. Susceptibilitatea hipnotica a fost considerata a fi un simptom al isteriei, crezandu-se ca o persoana sanatoasa si echilibrata psihic nu poate fi hipotizata. Cercetarile ulterioare au infirmat aceasta ipoteza.
• Hipnoza si somnul. Datorita asemanarilor aparente dintre cele doua stari, s-a presupus ca hipnoza face parte din aceeasi categorie de fenomene ca somnul. Totusi, o persoana hipnotizata poate fi in acelasi timp activa, si s-a demonstrat ca undele cerebrale din timpul hipnozei sunt specifice starii de veghe relaxata - unde alfa, in timp ce pentru somn sunt specifice unde mai lente. O persoana este cu atat mai hipnotizabila cu cat are unde alfa mai bine reprezentate.
• Interpretarea unui rol. S-a considerat ca subiectul joaca rolul persoanei hipnotizate, conformandu-se indicatiilor terapeutului si comportandu-se asa cum crede ca trebuie sa se comporte o persoana aflata in starea de hipnoza. Teoria se datoreaza legaturii intre susceptibilitatea hipnotica si talentul actoricesc. Totusi aceasta ipoteza nu poate explica efectul de anestezie al hipnozei - folosit in interventii chirurgicale majore, sau fenomenele de autohipnoza.
• Hipnoza si psihanaliza. Pentru explicarea fenomenului hipnotic s-au utilizat conceptele psihanalizei si astfel hipnoza a fost definita ca o intoarcere asubiectului la trairile specifice varstelor copilariei. Relatia dintre terapeut si pacient este una de subordonare, subiectul identificand medicul cu figura paterna sau materna si adoptand o atitudine supunsa, respectiv protectoare. Daca practica terapeutica s-a dovedit a fi utila imbinarea intre hipnoza si a psihanaliza, conceptele celei din urma nu pot explica insa fenomenele de autohipnoza.
• Teoria tridimensionala. Hipnoza este o stare alterata a constiintei, ce trebuie privita din trei perspective: tendinta de a juca rolul unei persoane hipnotizate, profunzimea transei hipnotice si fenomenul de regresie ce aduce in prezent aspectele specifice copilariei. Nici aceasta teorie nu explica diferentele individuale de profunzime a starii de hipnoza.
• Teoria comportamentala. Se are in vedere rolul urmatorilor factori: motivatia si atitudineapacientului, precum si asteptarile in producerea reactiilor sugerate. Atunci cand acesti factori sunt pozitivi, favorizeaza susceptibilitatea si se produc fenomene asemanatoare ceor hipnotice - in speta analgezia moderata. Extrapoland, s-a afirmat ca hipnoza este doar o manifestare mai accentuata a receptivitatii la sugestii. Totusi nu putem presupune ca obtinerea unor situatii asemanatoare celor din timpul hipnozei identifica sugestia cu starea de hipnoza.
Sugestia in hipnoterapieSugestia reprezinta o incitatie - situatie sugestie sau stimul sugestiv - capabila sa obtina o reactie spontana, nemediata de instantele reflexive ale gandirii. Din punctul de vedere al adaptarii la mediu, sugestiile negative provoaca reactii neadecvate - confundari, distorsionari; sugestiile pozitive intaresc adaptarea la realitate prin actualizarea disponibilitatilor latente ale psihicului; iarsugestiile neutre provoaca reactii nerelevante pentru adaptare.
Pentru a fi eficiente in terapia prin hipnoza, sugestiile trebuie sa fie acceptate de catre pacient, sa fie in acord cu sistemul de valori al acestuia, sa nu fie prea lungi, sa fie exprimate in termeni pozitivi, sa fie simple si realiste, sa fie convingatoare si sa serveasca obiectivului hipnoterapiei. Sugestiile hipnotice pot fi verbale directe sau indirecte (insinuari, rugaminti), metafore,nonverbale - imagini mentale, tonalitatea vocii, manipulare fizica.
In general sugestiile in hipnoterapie sunt de natura post-hipnotica, destinate pentru a obtine o schimbare a comportamentului pe o perioada de la cateva zile pana la intreaga viata. Pentru un maximum de eficienta, sugestiile sunt repetate in mai multe sedinte de terapie.
Sugestibilitatea sau capacitatea subiectului de a reactiona la sugestii reprezinta premisa transformarii situatiei sugestie in comportamentul sugerat. Sugestibilitatea presupune existenta unor predispozitii ale subiectului: imaginatia; transpunerea - empatizare, imitare si invatare sociala; conformarea sociala; subordonarea - supunerea in fata incitatiei; captarea - orientarea selectiva spre sursa incitatiei.
Inductia hipnoticaEste procedeul prin care se realizeaza transa hipnotica. Inductia hipnotica urmeaza mai multi pasi: etapa de pregatire, inductia hipnotica propriu-zisa si adancirea transei hipnotice, urmata de dehipnotizare. Inainte de a trece la etapa de inductie hipnotica propriu-zisa, terapeutul explica pacientului in ce consta hipnoza, ce se asteapta de la el si ce efecte poate avea terapia, apoi se testeaza gradul de sugestibilitate prin teste aplicate in stare de veghe - testul oscilatiei corpului, testul catalepsiei pleoapelor, testul inclestarii degetelor, testul rigiditatii bralului.
Inductia hipnotica propriu-zisa are loc in modul urmator: pacientul omite stimulii perturbatori externi si se concentreaza pe un obiect de dimensiuni mici, plasat pe o zona a corpului sau, in acelasi timp ascultand sugestiile terapeutului ce indeamna la calm, relaxare si somnolenta. Exista mai multe variatii si tehnici de inductie hipnotica, insa majoritatea presupun pozitia culcata,relaxarea musculara si fixarea privirii intr-un punct, urmata de inchiderea ochilor.
Odata intrat in transa hipnotica - cu ajutorul sugestiilor de relaxare verbalizate de terapeut, pacientul este caracterizat de imobilitatea posturala in absenta sugestiilor de miscare, pasivitate, lipsa dorintei de a comunica, un limbaj sarac, orientarea selectiva a atentiei, expresia lipsita de efort, implicarea experientiala, disponibilitatea de a experimenta, flexibilitate, modificari ale perceptiei, distorsiunea timpului, amnezie.
Dupa instalarea transei hipnotice terapeutul va adanci aceasta stare - si implicit cea de relaxare, tot prin sugestii hipnotice. In momentul in care pacientul se afla intr-o stare profunda de transa hipnotica, i se administreaza sugestiile terapeutice necesare vindecarii sau conforme cu scopul terapiei hipnotice (sa nu-si mai doreasca sa consume tutun sau alcool, etc.).
Dehipnotizarea se realizeaza la fel ca intrarea in transa: gradual, prin sugestii (sugestiile de trezire din transa trebuie sa le anuleze pe cele de relaxare). In cazuri foarte rare pacientii prezinta dureri de cap, ameteli sau stari de voma dupa revenirea din hipnoza. Aceste efecte se datoreaza unei hipnoze realizate prea rapid, unor sugestii formulate eronat, sau rezistentei inconstiente a subiectului la tratament, si se pot remedia prin repetarea hipnozei, de aceasta data terapeutul sugerandu-i pacientului ca se va simti bine dupa incheierea tratamentului. Totodata este indicata o terapie mai profunda decat hipnoza centrata pe simptom, care sa analizeze rezistentele si conflictele inconstiente. Acest tip de terapie se numeste hipnoanaliza.
Hipnanaliza imbina tehnicile de hipnoza: tehnici de inducere si adancire a transei hipnotice, cu unele metode specifice psihanalizei: tehnica asociatiilor libere, interpretarea rezistentelor si a mecanismelor de aparare, analiza transferului, interpretarea viselor. Avantajul fata de psihanaliza este faptul ca hipnanaliza este terapie de scurta durata.
Susceptibilitatea hipnoticaEste vorba de usurinta cu care o persoana poate fi hipnotizata. Acest lucru depinde si de
atitudinea pacientului fata de tratament - cooperarea. Din acest punct de vedere subiectul trebuie sa creada ca tratamentul prin hipnoza ii va face bine. In plus, un mediul relaxant este esential.Testeaza-ti capacitatea de a fi hipnotizat.
De obicei stima de sine scazuta ofera o susceptibilitatea hipnotica ridicata. Copiii cu varsta cuprinsa intre 7 si 15 ani sunt pacientii ideali, fiind foarte usor de hipnotizat. In ceea ce privesteinteligenta, persoanele cu retard mintal aproape ca nu pot fi hipnotizate. Totusi, pentru cei cu o inteligenta scazuta functioneaza mesajele sugestive simple, iar persoanele inteligente sunt stimulate de mesajele complexe. Pacientul trebuie sa inteleaga mesajul, sa fie stimulat de acesta si sa aiba capacitatea de a se concentra.
Indicatii pentru terapie prin hipnozaCel mai adesea hipnoterapia este utilizata pentru tratamentul afectiunilor nevrotice: fobii, atacuri de panica, obsesii, tulburari de anxietate, insomnie, tulburari de atentie si memorie. Terapia prin hipnoza este eficienta in eliminarea stresului, managementul relatiilor sociale si dezvoltarea unei gandiri pozitive.
Cu ajutorul hipnozei se pot realiza interventii chirurgicale fara anestezie sau cu o cantitate mai mica de anestezic, aceasta terapie fiind utila si pentru reducerea anxietatii asociate cu aceste interventii. Efectul analgezic obtinut prin hipnoterapie este folosit in boli cronice, migrene, la nastere si in interventiile stomatologice. Hipnoterapia este indicata in tratamentul aparatului cardiovascular, respirator (astm) si endocrin (disfunctii sexuale si afectiuni ginecologice), in tratamentele dermatologice (alergii, prurit, eczeme, psoriazis) si in recuperarea motorie.
Hipnoza are aplicatii si in afara sferei clinicii, si anume in domeniile care necesita optimizarea performantelor umane. Pentru obtinerea unui echilibru emotional superior, pentru o mai buna capacitate de concentrare si pentru autoreglarea comportamentului, hipnoza este utilizata in pregatirea sportivilor si a cosmonautilor. Totodata hipnoza si autohipnoza reprezinta o modalitate eficienta de a scapa de tracul sau emotiile excesive asociate cu reprezentatiile in fata publicului si examenele din educatie.
AutohipnozaHipnoterapia moderna include si terapia prin hipnoza realizata de insusi pacient: autohipnoza, ca o continuare a tratamentului din cabinetul psihologului - terapeutul il va invata pe pacient principiile si tehnicile necesare. Autohipnoza ofera o mai buna cunoastere de sine; relaxare dupa o zi stresanta; depistarea problemelor si gasirea solutiilor; eliberarea de ganduri negative, stari anxioase si depresive, insomnii si dureri; imbunatatirea concentrarii si memoriei; eliberarea deobiceiuri nedorite - consum de tutun, alcool, medicamente, etc.
Prin autohipnoza se obtine un nivel de profunzime mai scazut decat in cazul hipnozei conduse de terapeut, in special in cazul incepatorilor; de asemenea, rezultatele nu sunt intotdeauna la fel de bune. Dificultatea vine din faptul ca subiectul trebuie sa fie in acelasi timp activ si pasiv, alert si relaxat. Secretul stapanirii tehnicii este practica repetata a autohipnozei, utilizarea unorpropozitii simple si afirmative, evitarea negatiilor si tratarea uneia sau a doua probleme per sedinta.
• Autosugestiile reprezinta o tehnica de autoprogramare a inconstientului si sunt afirmatii prin care pacientul isi spune in gand cum doreste sa fie sau ce doreste sa realizeze. Acestea se utilizeaza impreuna cu tehnica vizualizarii. Informatiile si mesajele se construiesc astfel incat sa se adreseze problemei pe care o avem. Continutul autosugestiilor trebuie sa fie unul pozitiv - spre exemplu, nu vom spune "Nu voi dori sa ma sinucid", ci "Vreau sa traiesc si sa ma bucur de lucrurile frumoase din viata mea". Exemple de autosugestii pentru imbunatatirea stimei de sine
-"Sunt o persoana echilibrata, eficienta si merit sa am succes", "Am un corp sanatos si echilibrat","Sunt fericit si am incredere in fortele mele".
• Vizualizarea reprezinta formarea unei imagini mentale a modului in care dorim sa fim sau a situatiei pe care ne-o dorim. Imaginea trebuie sa fie detaliata si sa completeze autosugestia. Pentru a fi eficienta, este necesar sa repetati zilnic sedintele de autohipnoza, cel putin 30 de zile.
• Inducerea autohipnozei incepe cu tehnici simple de relaxare; pozitia trebuie sa fie foarte comoda, corpul sa fie destins - relaxati fiecare zona a corpului si grupa musculara in parte. Apoi, folosind autosugestii si vizualizarea, spuneti-va ca aveti corpul tot mai greu, ca de plumb. Imaginati-va un mediu foarte placut, plin de calm si liniste. Aceasta relaxare profunda reprezinta o prima parte a autohipnozei. Revenirea se face tot treptat, fara a brusca organismul, vizualizand recapatarea tonusului.
Dupa ce stapaniti bine tehnica de relaxare profunda puteti incerca tehnicile de autohipnoza. Exista numeroase tehnici, bazate fie pe fixarea unui punc, fie pe relaxarea progresiva. Fiecare persoana trebuie sa gaseasca modalitatea care i se potriveste cel mai bine pentru a realiza acest lucru, in functie de imaginile, cuvintele, tonalitatea vocii, amintirile pe care le prefera, etc. In general trebuie sa folositi o modalitate prin care sa gradati intrarea in transa - numarati, spuneti alfabetul, sau vizualizati cum coborati sau urcati niste trepte sau terase; aveti libertatea sa va utilizati imaginatia. Fixati prima treapta sau primul numar ca starea de veghe si pe ultima ca starea de hipnoza. Poate preferati sa va concentrati asupra unui ritm / zgomot - tic-tacul ceasului, valurile marii, propria respiratie. Dupa ce va concentrati cateva minute pe modalitatea aleasa, imaginati-va ca intrati in starea de transa hipnotica. In starea de hipnoza puteti utiliza autosugestiile si tehnicile de vizualizare pentru a va adresa problemei pe care o aveti. Revenirea din starea de hipnoza se face treptat, in sens invers si in acelasi ritm fata de inducerea autohipnozei.
Psihoterapia de grupAutor: Iulia BuzanTerapia de grup este o forma de psihoterapie în care 7 – 8 persoane se intâlnesc saptamânal, sub îndrumarea unui lider de grup, de obicei un psiholog cu pregatire în terapia de grup, pentru a discuta despre anumite probleme, comune tuturor participantilor (depresie, anorexie, divort, alcoolism, dependenta de droguri, dificultati interpersonale, abuz fizic si sexual, decesul partenerului, etc.).
De ce ar alege cineva sa participe la o terapie de grup în locul unei psihoterapii individuale, în care se întâlneste doar el/ea cu un psihoterapeut? In primul rând pentru ca e mai ieftin, taxa de participare într-un grup fiind în general pe jumatatea celei percepute pentru o terapie individuala. Apoi, pentru ca terapia de grup este o modalitate terapeutica de sine statatoare care are propriile avantaje, unele dintre ele inaccesibile terapiei individuale.
Cum reuseste terapia de grup sa ajute? Care ar fi "factorii terapeutici" implicati în ameliorarea psihologica?Potrivit lui Irvin Yalom, autorul celei mai populare carti despre terapia de grup (am numit aici "Teoria si practica psihoterapiei de grup"), acesti factori sunt în numar de unsprezece. Iata-i prezentati aici, nu neaparat în ordinea importantei lor.
• Inducerea sperantei. Oamenii aleg sa participe la o terapie de grup pentru ca spera ca viata lor sa se îmbunatateasca. Ei vin de-acasa cu un dram de speranta iar terapia de grup îi ajuta sa tina în viata aceasta flacaruie si, mai mult, sa o faca sa creasca. Cum? În primul rând, pentru ca au facut ceva pentru
ei însisi: si-au luat inima în dinti si s-au inscris într-un grup terapeutic. Nu poti sa faci ceva pentru tine fara ca speranta de mai bine sa nu prinda aripi. În al doilea rând, într-un grup terapeutic, compus în general din oameni cu probleme similare, exista indivizi care deja fac fata unei situatii mai bine decât ceilalti, iar exemplul lor este datator de speranta pentru acestia din urma. "Daca altii au reusit, poate voi reusi si eu" rasuna în mintea celor care învata sa spere.
• Universalitate. Multi dintre cei care intra în terapie sunt covinsi ca sunt unici din punct de vedere al inadecvarii lor, ca numai ei au anumite probleme, gânduri si sentimente care îi tortureaza si le fac viata mizerabila. Dar, vorba unei reclame inteligente, "nu uita ca esti unic, la fel ca toti ceilalti." Suntem unici si totusi atât de asemanatori. Nu exista sentiment, fie el cât de greu de definit si de pus în cuvinte, pe care numai un singur om sa-l fi avut. Ceea ce ne aseamana este mult mai consistent decât ceea ce ne separa si ne diferentiaza. La urma urmei, suntem toti oameni. Si nicaieri nu se vede mai bine acest adevar decât într-un grup terapeutic. Atunci când constatam ca si altii se confrunta cu aceleasi probleme, ne simtim parca mai usurati si mai capabili sa le facem fata caci, nu-i asa, "suntem cu totii în aceeasi barca".
• Informarea Informarea inlude instruirea didactiva referitoare la anumite conditii, sfaturi si sugestii din partea terapeutului sau a celorlalti membri ai grupului. Uneori procesul educational este implicit, membrii grupului învatând direct din activitatea grupului despre dinamica proceselor interpersonale, despre semnificatia unor simptome si metode de a le face fata, despre viata psihica în general. De exemplu, în cadrul unui grup pentru cei care sufera de atacuri de panica, se pot dispensa informatii despre aspectele fiziologice ale unui atac de panica, despre ciclul vicios indus de interpretarea catastrofica a simptomelor corporale, despre natura benigna a conditiei si despre modalitatile de a ameliora si apoi de a preveni astfel de atacuri de panica.
• Altruismul. "Daca vrei sa ajuti un om, lasa-l sa te ajute" a spus cândva un celebru prizonier american. Prin partile noastre, se spune ca "daruind, vei dobândi". Cei care intra în terapia de grup se simt adesea demoralizati si simt ca nu au nimic valoros de daruit celorlalti. Atunci când descopera ca pot fi totusi de ajutor, se simt revigorati si stima lor de sine creste. Oamenii se pot ajuta unii pe altii ascultându-se, oferind confort si sfaturi, încurajându-se reciproc, împartasind cu ceilalti experientele lor similare sau prin simpla lor prezenta lipsita de criticism si prejudecati.
• Recapitularea corectiva a relatiilor din familia de origine. Cei mai importanti oameni în viata oricarui om sunt membrii familiei în care s-a nascut. Modul în care interactioneaza cu acestia va ramâne "sapat" în mintea viitorului adult pentru tot restul vieti sale ca un model de interactiune cu toti ceilalti oameni. Atunci când fac parte dintr-un grup, oamenii au tendinta de a se raporta la ceilalti membri ai grupului într-un mod oarecum asemanator cu modul în care se raportau la parinti si frati. Ceea ce, în sine, nu e nimic deosebit care sa merite a fi subliniat. Numai ca relatiile unora cu membrii familiei din care provin nu au fost tocmai în regula si atunci exista posibilitatea, sau chiar certitudinea, ca aceste relatii sa se repete cu actualul partener de viata, cu colegii de munca, cu copiii, prieteniii, etc. Ce e de facut? Grupul terapeutic este ca un mic laborator fotografic în care modul defectuos de a te raporta la ceilalti se developeaza în fata propriilor ochi. Când devii constient de felul în care îi tratezi pe ceilalti, de modul în care te raportezi la ei sau de modul în care te folosesti de ei, atunci întelegi de unde provin multe din necazurile prezente în relatiile cu acestia si, în consecinta, poti schimba ceva.
• Îmbunatatirea aptitudinilor de socializare. Un grup terapeutic este, înainte de toate, un grup social, în care mai multi indivizi
interactioneaza respectând niste norme. Spre deosebire însa de alte grupuri sociale de care poate apartine cineva (de exemplu, grupul colegilor de munca), grupul terapeutic are niste reguli clare stabilite de la început, menite a facilita interactiunea onesta. Cea mai importanta dintre aceste reguli este oferirea de feedback, adica oferirea unei pareri oneste despre afirmatiile sau comportamentul celuilalt, ceea ce în alte grupuri se întâmpla arareori. De exemplu, daca cineva are tendinta de a-i privi de sus pe ceilalti, de a-i trata cu superioritate, e putin probabil ca vreunul dintre colegii de munca (mai ales daca îi sunt subalterni), sa îi spuna "Vezi ca ai tendinta sa ne privesti de sus." În schimb, într-un grup terapeutic, e foarte posibil si chiar de dorit ca un astfel de feedback sa aiba loc. Astfel, "arogantul" are ocazia sa învete ceva despre sine si eventual sa corecteze ceea ce este de corectat pentru a-si îmbunatati aptitudinile de socializare.
• Comportamentul imitativ. Se spune adesea despre copii ca îi imita pe adulti. Ceea ce se spune mai rar este ca si adultii învata prin imitatie. Observându-i pe altii cum vorbesc, cum se comporta, cum îsi rezolva anumite probleme, noi toti putem învata de la ceilalti. Învatam de la cei care au mai mult succes în viata personala sau în interactiunile cu ceilalti, învatam de la cei pe care îi respectam, fie ei membri ai grupului sau psihoterapeutul care conduce grupul respectiv. Nu subestimati niciodata puterea exemplului!
• Învatarea interpersonala. E un factor deosebit de complex si de aceea dificil de explicat în câteva cuvinte. S-a spus ca omul este un animal social. Adica, ceea ce ne deosebeste esentialmente de animale este capacitatea de a avea relatii sociale. Mai mult, aceste relatii sociale, care le includ pe cele cu familia din care provenim, ne formeaza si ne transforma în permanenta. Cazurile de copii crescuti de animale demonstreaza faptul ca fara o ambianta umana, fara contact cu alte fiinte umane, un copil nu poate deveni un om în sensul cel mai larg al cuvântului si dezvoltarea acestuia se opreste la un nivel subuman. Nu realizam importanta relatiilor cu cei din jurul nostru, si în primul rând cu membrii familiei în care ne-am nascut, asa cum nu realizam cât de multa nevoie avem de oxigenul pe care îl respiram. Specialistii spun ca jumatate din ceea ce suntem se datoreaza zestrei genetice si jumatate modului în care am fost crescuti. Si acesta componenta educativa se refera nu numai la aspectele evidente cum ar fi "cei sapte ani de acasa", ci si la acelea mai subtile ale modului în care cei din jur se raporteaza la noi si noi la ei. De exemplu, orice copil are nevoie de un sentiment de securitate si obtine acest lucru prin cultivarea si accentuarea acelor trasaturi sau aspecte ale sinelui care sunt apreciate de ceilalti si prin negarea sau transformarea acelora care sunt dezaprobate de ceilalti. În cele din urma, individul îsi va forma un concept de sine bazat foarte mult pe aprecierile celorlalti. Acest proces de învatare interpersonala este un proces continuu, ale carui baze se pun în copilarie, dar care continua de-a lungul intregii vieti. În terapia de grup, oamenii descopera modul în care obisnuiesc sa se raporteze la ceilalti, constientizeaza asteptarile pe care le au de la ceilalti si învata sa relationeze într-un mod mai realist si mai echilibrat, în care avantajele si dezavantajele relationale sunt mai echitabil distribuite.
• Coeziunea grupului. Multi oameni se simt izolati de semenii lor, incapabili sa stabileasca niste relatii cu adevarat semnificative, care sa treaca dincolo de o interactiune de suprafata. Asa cum spuneam mai sus, avem nevoie de ceilalti, sa ne simtim intelesi si apreciati si, în egala masura, sa învatam de la ei. Dar acest lucru nu este posibil decât în mica masura în cadrul unor relatii superficiale, cum ar fi discutiile de cinci minute la o cafea cu colegii de serviciu. Pentru multi, prietenii sunt cei care reusesc sa suplineasca aceasta nevoie de comunicare ceva mai profunda. Din pacate însa, sunt mult prea multi oameni lipsiti de prieteni. Si mai avem nevoie de ceva, pe lânga aceasta legatura mai adânca: avem nevoie de sentimentul de apartenenta, care înseamna sentimentul de bine si de siguranta pe care îl avem atunci când ne stim parte a unui grup care ne protejeaza si ne
valorizeaza. Aceasta nevoie sta la baza tuturor asociatiilor profesionale, sindicatelor, cluburilor, cercurilor sportive etc. si chiar la baza ideii de natiune si de tara. Pentru cei care se simt deprivati de o comunicare umana cu adevarat semnificativa si pentru cei lipsiti de sentimentul de apartenenta, grupul terapeutic poate suplini exact ceea ce le lipseste. Coeziunea grupului nu se refera numai la suportul si incurajarile pe care un membru al grupului le poate primi din partea celorlalti participanti, ci si la feedback -ul onest pe care îl primeste si, în general, la toate acele aspecte care contribuie la sentimentul ca "celorlalti le pasa."
• Catarsisul. E bine stiut ca adesea confesarea necazurilor noastre catre prieteni, doctor sau preot, ne ajuta sa ne simtit mai bine. Acesta este catarsisul si despre asta este vorba, în principiu, si în terapia de grup. Numai ca aceasta forma de terapie nu ne ajuta numai sa scapam de "piatra de pe suflet", dându-ne un sentiment de eliberare momentana, ci ne mai învata ceva, un ingredient crucial pentru un beneficiu de durata: ca a exprima ceea ce simtim ne apropie de ceilalti, ceea ce duce la cresterea sentimentului de coeziune si la îmbogatirea relatiilor noastre interpersonale. Cu alte cuvinte, a spune ceea ce avem pe suflet ne face sa ne simtim mai liberi dar si mai apropiati de ceilalti. Si asta numai într-un grup se poate învata.
• Factorii existentiali. Se refera la acceptarea de catre membrii grupului a unor adevaruri nu intotdeauna evidente, cum ar fi faptul ca durerea si moartea sunt inevitabile, ca indiferent cât de mult as încerca sa ma apropii de ceilalti sunt practic singur, ca viata nu are un sens daca nu îi dau eu un sens, ca am libertatea sa dau vietii mele orice sens doresc, ca eu si numai eu sunt responsabil pentru viata mea indiferent cât de mult ajutor cer si primesc de la ceilalti, etc. Acesti factori existentiali joaca un rol important în terapia de grup, ca si în cea individuala, întrucât reusesc, sau cel putin ajuta în acest sens, sa împace omul cu datele inexorabile ale existentei sale. Nu toti avem nevoie de toti acesti factori pentru a ne bucura de beneficiile terapiei de grup. Pentru unii cele mai importante aspecte sunt învatarea interpersonala, catarsisul si factorii existentiali, iar pentru altii altruismul, universalitatea si cultivarea sperantei. Probabil acesti factori curativi actioneaza în functie de nevoile fiecaruia. Un lucru este însa cert: ca terapia de grup, indiferent de factorii terapeutici pe care îi pune în joc, este benefica tuturor celor care considera ca mai au înca ceva de învatat de la viata si de la oamenii din jurul lor.
Psihoterapia de GrupOfera un cadru neutru de lucru in care fiecare persoana sa poata lucra cu sine insasi in sensul de surprindere ad-hoc a reactiilor, starilor, trairilor generate prin si in interactiunea cu ceilalti membri ai grupului.
Obiective: • Imbunatatirea modalitatilor de relationare interpersonala • imbunatatirea comunicarii interpersonale • experimentarea unor atitudini si roluri noi • experimentarea unor comportamente noi interpersonale • dobandirea capacitatii de exprimare directa, onesta si autentica a propriilor sentimente in relatie ci sine si in relatie cu ceilalti • cresterea increderii in propria persoana precum si cresterea increderii in ceilalti • intelegerea propriilor ganduri, trairi si atitudini interioare prin investigarea cu onestitate a tiparelor relationale evidentiate atat in cadrul relatiilor cu ceilalti membri ai grupului cat si din exteriorul grupului de lucru • intelegerea trairilor si atitudinilor interioare ale celorlalte persoane prin dezvoltarea capacitatii empatice si intuitive • imbunatirea imaginii de sine • parcurgerea unei schimbari personale in interiorul grupului care se observa, manifesta si
intelege intai in cadrul grupului pentru ca ulterior, schimbarile sa isi faca aparitia si sa poata fi aplicate si in viata de zi cu zi • accesarea spontaneitatii si creativitatii
Psihoterapia de grup pentru adulti se adreseaza: • Persoanelor cu dificultati de relationare si inter-relationare in plan socio-profesional si personal • Persoanelor cu tendinta spre izolare • Persoanelor cu stari de anxietate generalizata • Persoanelor cu tendinte spre stari de tristete si deprimare • Persoanelor cu stari de sensibilizare emotionala excesiva in contexte publice • Persoanelor ce se confrunta cu timiditate manifestata accentuat • Persoanelor ce trec prin perioade existentiale dificile • Persoanelor ce vor sa inteleaga modul in care functioneaza dinamic in interactiunea cu ceilalti • Persoanelor ce vor sa imbunatateasca si / sau sa descopere noi modalitati de relationare cu sine si cu ceilalti
Psihoterapia de grup pentru copii si adolescenti - obiective principale: • dezvoltarea creativitatii • activarea si dezvoltarea spontaneitatii • cresterea capacitatii de relationare si inter-relationare • dobandirea unor conduite afective spontan - adecvate in relatiile familiale si social-scolare • dezvoltarea capacitatii empatice si de exprimare afectiva
