Managementul riscurilor financiare

MANAGEMENTUL RISCURILOR FINANCIARE

BUCUREȘTI2015

1

SUMAR:

I. DESCPRE RISC ȘI INCERTITUDINE ÎN AFACERI

II. MANAGEMENTUL RISCULUI

III. METODE DE MANAGEMENT AL RISCULUI ÎN AFACERI

IV. RISCUL VALUTAR

V. Bibliografie

2

I. DESCPRE RISC ȘI INCERTITUDINE ÎN AFACERI

În prezent trăim într-o lume caracterizată prin probabilitate şi incertitudine, de aceea, cunoaşterea riscului asociat diferitelor activităţi de zi cu zi dar şi a diferitelor decizii de afaceri, precum şi încercarea de cuantificare a acestuia este o condiţie esenţială pentru reușita în afaceri. Abilitatea de a defini ce s-ar putea întâmpla în viitor şi de a alege între diferite alternative stă la baza dezvoltării societăţilor moderne; managementul riscului ghidează în prezent toate deciziile umane luate la orice nivel: spre exemplu, planificarea bugetului familiei, alocarea bugetului de stat, deciziile luate la nivel de management al firmei ș.a.

În general, riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsură să identifice evoluţii/ evenimente posibile şi chiar probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a fi însă în măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv. Se poate spune deci că riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită siguranţă care este evenimentul identificat ca posibil de decident şi dacă acesta se va materializa efectiv. Chiar dacă posibilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine şi nu altul; este posibil chiar să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.În analiza economică importanţa riscului şi incertitudinii începe să fie recunoscută abia în primele decenii ale secolului XX, cu o largă aplicabilitate astăzi. Riscurile operaționale şi financiare, ce se manifestă cel mai pregnant în lumea afacerilor sunt foarte actuale o dată cu frecvenţa tot mai ridicată a crizelor globale: criza petrolului în anii ′70 şi ′80, crizele financiare din anii '90 și recenta criză globală începută în 2008.

În literatura și practica de specialitate se face distincţie între termenii de risc şi incertitudine. Însă, relaţia dintre risc şi incertitudine nu este o relaţie simplă, ci una complexă. Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor, având semnificaţia matematică de variabilă incomplet definită. Incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: „nimic nu este sigur sau previzibil”. O situaţie este incertă atunci când decizia trebuie luată dar nu se cunoaşte, suficient sau deloc, evoluţia ulterioară a evenimentelor precum şi probabilităţile aferente. În ceea ce priveşte noţiunea de risc, se pot face anumite anticipări ale evenimentelor ce se pot produce şi ale probabilităţii asociate producerii lor. Rezultatul potenţial urmărit a fi realizat în urma unei investiţii trebuie să corespundă cu riscul asumat.

Incertitudinea este formată din două elemente: componenta obiectivă – incertitudinea obiectivă (ce se suprapune adeseori noţiunii de risc), şi componenta subiectivă – incertitudinea subiectivă. În afaceri, în general, distincţia între aceste noţiuni este importantă. Caracterul subiectiv al incertitudinii trebuie apreciat în sensul că estimările cu

3

privire la producerea unui anumit eveniment generator de risc se bazează pe aprecierile şi percepţiile proprii ale decidentului în funcţie de informaţiile de care dispune la momentul respectiv şi de experienţa pe care o are în domeniul respectiv. Incertitudinea obiectivă poate fi asimilată situaţiei în care toate rezultatele posibile sunt cunoscute şi majoritatea celor implicaţi în procesul decizional sunt unanimi în estimarea aceleiaşi probabilităţi de producere a fiecăruia dintre efectele identificate pe baza datelor furnizate de evoluţii anterioare.

În condiţii de certitudine, firma nu este supusă niciunui risc, fiind cunoscute efectele generate de producerea unui eveniment şi impactul lor la nivelul rezultatelor activităţii viitoare. Incertitudinea şi riscul, odată introduse în calculele decizionale, afectează calitatea şi acurateţea estimărilor cu privire la evoluţiile şi rezultatele viitoare ale firmei. Vulnerabilitatea rezultatelor viitoare poate fi modelată matematic în condiţiile de incertitudine obiectivă ca o funcţie a naturii particulare a evenimentului propriu-zis, iar în condiţii de risc ca o funcţie a impactului producerii evenimentului asupra unei afaceri; în condiţii de incertitudine subiectivă este o funcţie a ambelor variabile enumerate.

Cu toate acestea, evaluările cu privire la condiţiile viitoare de desfăşurare a unei afaceri au caracter preponderent subiectiv. Pentru o cât mai bună fundamentare a deciziei de afaceri şi de reducere a necunoscutelor cu care se operează se impune o îmbunătăţire a calităţii şi cantităţi informaţiilor, pentru obţinerea unei transformări a incertitudinii în risc.

Esenţa riscului este dată de incapacitatea firmei de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce se vor obţine de pe urma investiţiei făcute. Riscul reprezintă astfel acel factor de probabilitate ce poate fi asociat unui posibil rezultat atunci când factorul de decizie cunoaşte toate efectele viitoare posibile ale deciziei luate. Incertitudinea apare atunci când factorul de decizie cunoaşte toate posibilele efecte viitoare dar el nu le poate asocia, din diferite motive, nici un factor de probabilitate rezultatului posibil. Incertitudinea este mai periculoasă pentru investiţie decât riscul şi provine în cele mai multe din cazuri din absenţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia sau ca urmare a anumitor defecţiuni ale sistemului informaţional al decidentului.

Riscul nu va putea fi eliminat în totalitate din afaceri indiferent de metoda de analiză utilizată, rămânând întotdeauna un anumit nivel de incertitudine ce nu poate fi înlăturat. Acest lucru trebuie avut în vedere în alegerea proiectului de afaceri. Gradul de incertitudine al unei afaceri este dat de acele riscuri care nu pot fi identificate de o firmă la un moment dat, în timp ce gradul de risc este dat de riscurile identificate. Cu cât într-un mediu economic ponderea riscurilor ce nu pot fi identificate este mai mare, cu atât rezultatele acţiunilor derulate este mai incertă. Chiar dacă operatorul poate cunoaşte cea mai mare parte a riscurilor implicate de acţiunile sale, incertitudinea poate să nu dispară în totalitate.

Riscul este un concept multidimensional al cărui nivel nu poate fi redus la un singur element, la o cifră. Important pentru fiecare firmă este necesar să se determine un nivel acceptabil al riscului pe care este dispusă sa şi-l asume. Nivelul acceptabil al riscului se referă la riscul „maxim” pe care un operator este dispus să şi-l asume: este necesar să fie certă obţinerea unei rentabilităţi minime care să justifice costurile operaţiunii. Nu există un nivel acceptabil unic, ci acesta este diferit în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei afaceri şi de atitudinea faţă de risc a decidentului.

4

Definiția riscului

Riscul cunoaşte mai multe accepţiuni.

Astfel, riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp şi la cel mai mic cost la modificările de mediu în care aceasta acţionează. Privit din acest punct de vedere, riscul unei investiţii efectuate de o firmă are ca principale surse instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) precum şi incapacitatea acesteia de a contracara la timp şi fără costuri ridicate efectele generate de această evoluţie continuă. Se lansează astfel ideea că o afacere foarte bine definită şi rentabilă din punct de vedere economic poate deveni nerentabilă ca urmare a modificărilor condiţiilor de mediu iniţiale; de aceea acest fenomen trebuie avut în vedere în fundamentarea unei afaceri şi trebuie prevăzute mecanisme eficace care să evidenţieze rapid modificările intervenite şi modul în care vor fi gestionate.

Într-o definiţie dată de OCDE se apreciază că „riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă”; această definiţie are la bază eventualitatea ca un eveniment (neprevăzut de decident sau anticipat cu o anumită probabilitate) să se materializeze şi să afecteze negativ anumite aspecte ale procesului investiţional. De fapt, în accepţiunea OCDE, accentul cade pe efectele pe care le generează evenimentul respectiv.

În „Dicţionarul de economie”1 riscul este definit ca fiind acel eveniment sau proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. Spre deosebire de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi (reguli) de probabilitate, ce permite cuantificarea acestuia.

În concluzie, literatura de specialitate ne oferă o gamă largă de accepţiuni teoretice ale riscurilor asociate activităţilor investiţionale, printre care enumerăm:

„riscul reprezintă expunerea la pierderi cauzate de evenimente economice, sociale şi politice”2;

„riscul este definit ca fiind situaţia în care pentru rezultatele prezente ale unor activităţi sau evenimente, există probabilitatea ca valoarea lor estimată şi prognozată să fie deviată”3;

„riscul reprezintă vulnerabilitatea activelor la transformările ce au loc pe piaţă”4;

„în cel mai larg sens, riscul exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afaceri, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice şi/sau politice precum şi microeconomice”5;

„riscul înseamnă probabilitatea unui rezultat nedorit”6.

1 Dobrotă, N. (1999), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti.2 Anghel, I. (2002), Investiţiile străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti.3 Raftery, J. (1994), Risk Analysis in Project Management, E & FN Spon, London.4 Solberg‚ R.L. (1992), Country – Risk Analysis, Mackays of Chatham PLC, Kent.5 Duduian, M. (1999), Evaluarea riscului de ţară, Editura All Beck, Bucureşti, p. 5.6 Chicken, J. (1994), Managing Risks and Decisions in Major Projects, Chapman & Hall, London.

5

Tipologia riscurilor

Așadar, noţiunea de risc este în prezent asociată fiecărei activităţi economice. Prezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat. Evenimentele ce pot afecta veniturile şi performanţele anterioare şi ulterioare ale unei afaceri sunt numeroase şi variate, asociindu-se o largă tipologie de riscuri pentru fiecare dintre acestea.

Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică luarea în calcul a unor elemente abstracte şi dificil de definit, dată fiind natura diferită a riscului la care se referă. Riscul este indisolubil legat de părţile implicate în derularea afacerii, de motivaţiile acestora, de natura activităţii ce face obiectul investiţiei, de resursele necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării afacerii, precum şi de anvergura acesteia. Indiscutabil, în analiza, evaluarea şi estimarea riscului este foarte importantă clarificarea naturii riscului, ale cărei surse pot fi extrem de diverse: definirea afacerii, modalitatea de finanţare aleasă, sistemul logistic utilizat, condiţiile locale de piaţă, resursele estimate, relaţiile comerciale, comunicarea, şi altele. Totuşi, unele categorii de risc acţionează în strânsă interdependenţă, în sens convergent sau divergent, în timp ce altele tind să opereze independent.

Gruparea riscurilor şi criteriile folosite în acest scop diferă, de la un autor la altul, în funcţie de propria perspectivă asupra analizei riscului: riscuri pure, riscuri de preţ şi de dobândă, riscuri directe şi riscuri virtuale, riscuri obiective şi riscuri subiective, riscuri interne şi riscuri externe, riscuri globale şi riscuri locale, macro sau microriscuri, riscuri de ţară, de firmă sau de proiect etc.

În acest context, putem vorbi de următoarele riscuri:Riscul de piaţă este propriu unei afacerii, investiţii sau categorii de afaceri. Tocmai din

acest considerent, riscul de piaţă diferă de la o industrie la alta dar şi în interiorul aceleiaşi industrii. Riscul de piaţă este asociat modificărilor ce pot apărea ca urmare a evoluţiei diferiţilor factori ai pieţei: variaţia preţurilor, modificarea ratelor de dobândă, evoluţia cursului de schimb. Riscul de piaţă mai este denumit şi risc nediversificabil sau risc sistematic şi nu poate fi evitat prin diversificare. Riscul de preţ este asociat schimbărilor posibile, în structura şi nivelul preţului bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă de către o firmă, ca urmare a variaţiilor preţului resurselor utilizate. Analiza riscului de preţ joacă un rol central în managementul strategic. Riscul de preţ are ca surse preţurile producţiei industriale, cursul de schimb şi rata dobânzii. Preţurile producţiei industriale sunt rezultatul fluctuaţiilor preţului energiei electrice, combustibililor, gazului natural etc. care reprezintă „intrări" pentru unele firme şi „ieşiri" pentru altele. Cursul de schimb şi rata dobânzii afectează, de asemenea, „intrările" şi „ieşirile" unei entităţi. Spre exemplu, creşterea ratei dobânzii are impact atât asupra consumului (scade), cât şi asupra costului de finanţare a firmei (creşte). Riscul de preţ contractual este datorat în principal evoluţiei în timp a valorii tranzacţiei, ca efect al diferenţei între preţul de piaţă şi preţul contractual. O modalitate de acoperire a acesti tp de risc este folosirea unor clauze asiguratorii ce urmăresc menţinerea unui caracter echitabitl al relţiilor stabilite în contract, indiferent de evoluţia variabilelor pieţei. Riscurile de preţ, riscurile datorate ratelor de schimb

6

şi riscurile de dobândă mai pot fi acoperite prin folosirea unor instrumente financiare derivate cum ar fi: futures, options, swaps, hedging. Societăţile folosesc foarte des contractele futures pentru a-şi acoperi riscurile de preţ. Prin acestea se stabilesc cu un anumit cumpărător condiţiile, incluzând preul, unei tranzactii care va avea loc în viitor, pentru anumite produse pe care încă nu le deţin. Riscul de credit este întâlnit, cu predilecţie, în cazul instituţiilor financiare (băncile comerciale, spre exemplu) şi se referă la incapacitatea de plată a unui credit sau a unei linii de credit. Este tipic naturii operaţiunilor desfăşurate de către entităţile din acest domeniu, nefiind altceva decât o particularizare a riscului operaţional inerent oricărei afaceri, risc care diferă însă prin structură şi amploare, de la un sector economic la altul. Riscul valutar este impactul negativ al modificării cursului de schimb pentru importatori şi respectiv exportatori. Deprecierea monedei de plata îl defavorizează pe exportator, ce va fi plătit într-o monedă mai slabă şi îl favorizează pe importator ce plăteşte într-o monedă mai slabă şi invers. Atunci când vorbim de afaceri internaţionale vorbim de o multitudine de alte riscuri, pe lângă cele prezentate mai sus, care se pot regăsi în diferite tranzacţii. Afacerile internaţionale se diferenţiază în primul rând de alte tipuri de afaceri prin caracterul internaţional al derulării afacerii, avem astfel agenţi economici din ţări diferite, cu tipologii diferite de manifestare culturală şi de zi cu zi. Poate cel mai important risc îl reprezintă riscul de ţară, ce derivă în primul rând din lipsa informaţiei referitoare la aceasta, la economia acesteia, la actorii implicaţi şi la riscurile acceptării unei afaceri pe un teritoriu necunoscut, precum şi la riscul politic implicat. Tot în afacerile internaţionale apare un alt tip de risc, şi anume riscul socio-cultural sau multicultural, ca efect al diferitelor manifestări sociale pe Glob, ca efect al istoriei, mediului, vieţii culturale, familiei şi a altor elemente şi norme uzuale ce diferă de la o zonă geografică la alta, de la un popor la altul. Distincţia între riscul la care se expune investitorul şi cel la care este expusă firma este importantă, în special, în cazul investiţiilor străine directe, deoarece ceea ce pentru o firmă poate fi inacceptabil este dezirabil pentru alta.

Din punct de vedere a posibilității anticipării lor avem:

- riscuri previzibile, care sunt provocate de factori ce pot fi prevăzuţi sau specificaţi înainte de asumarea obligaţiilor contractuale. Acest tip de risc este mai puţin păgubitor, deoarece acoperirea efectelor sale se poate realiza din timp, prin luarea unor măsuri corespunzătoare de limitare sau de eradicare a acestuia.

- riscuri imprevizibile, care sunt provocate de factori care apar în mod neaşteptat, după asumarea obligaţiilor contractuale. Ele sunt riscuri provocate de evenimente fortuite ca: războaie, greve, revolte, revoluţii, naţionalizări, evenimente naturale (inundaţii, incendii, alte calamităţi, decese). Înlăturarea acestor riscuri are un caracter complex şi este din această cauză foarte costisitoare.

Din punct de vedere a localizării vorbim despre:

- riscuri interne, existente în firma care suportă consecinţele riscurilor sau în ţara de origine, riscuri cauzate de aprovizionare (imposibilitatea achiziţionării materiilor prime şi a materialelor, transportul intern al mărfurilor), desfacere (contracte neonorate, etc.),

7

producţie (lipsa personalului calificat sau a utilajelor performante), depozitare (lipsa unui spaţiu corespunzător şi/sau folosirea unuia neadecvat), logistică (comunicaţii defectuoase, interne şi externe, ale firmei), activitatea financiară (incertitudinea obţinerii unui credit suplimentar sau a unei tranşe ulterioare).

- riscuri externe, existente între parteneri din ţări diferite, riscuri care pot rezulta din lipsa de lichiditate, insolvabilitate, nerentabilitate, faliment, interzicerea convertirii monedei locale prin acte guvernamentale, amânare sau anularea transferului beneficiului şi repatrierii fondurilor investite, majorarea impozitelor de către stat, fluctuaţia neprognozată a cursului valutar.Riscurile externe se pot clasifica, la rândul lor, astfel:

a) riscuri contractuale, care se referă la nerealizarea de către partener a obligaţiilor asumate prin contract, situaţii care intervin fie când contractul nu mai prezintă interes economic pentru partener (risc de neexecutare), fie în cazul în care el nu mai este în măsură să îşi respecte obligaţiile contractuale (risc de insolvabilitate);

b) riscuri conjuncturale, care afectează rezultatele unei firme aflate în rolul de producător, comerciant sau instituţie financiară, în urma unor schimbări ce apar la condiţiile pieţei, deci în afara sferei de control a firmei respective;

c) riscuri politice, care se referă la schimbările care pot modifica radical mediul economic şi social în care firma îşi desfăşoară activitatea. Riscul politic reprezintă probabilitatea ca schimbările în legislaţie să reducă venitul scontat al unui investitor.

Din punct de vedere a nivelului la care acţionează vorbim despre:- riscuri la scară mondială;- riscuri la scară regională (continentală, semicontinentală, multicontinentală);- riscuri la scară naţională (riscuri de ţară);- riscuri la nivel de întreprindere (riscuri de proiect, riscuri de întreprindere).

După conţinutul lor avem:

- riscuri cu un conţinut economic (riscul datorat fluctuaţiilor valutare şi ale preţurilor, riscul datorat inflaţiei, riscul produs de fluctuaţiile cursurilor monetare, riscul provenit din neexecutarea obligaţiilor contractuale - inadempienţă);

- riscuri sociale (mai puternice în urma revoluţiilor, grevelor, ceea ce duce la anarhie, climat instabil de afaceri, modificări juridice);

- riscuri cu un conţinut politic (conflict armat, blocade economice şi embargouri, schimbări ale regimului politic, etc);

- riscuri naturale (determinate de calamităţi).

După factorii care stau la baza producerii lor avem:

- riscuri sistematice (nediversificabile), care depind de factori economici generali, ca inflaţia, ce determină conjunctura economică a ţării gazdă;

- riscuri nesistematice (diversificabile), care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei.

Firmele pot minimiza riscurile nesistematice prin adoptarea unor măsuri care să îmbunătăţească situaţia actuală a firmei, dar nu pot acţiona împotriva celor sistematice. De

8

aceea, este mai importantă analiza riscurilor nediversificabile, deoarece eliminarea celor diversificabile depinde numai de firma respectivă.

După căile de urmat pentru evitarea sau atenuarea riscurilor avem:

- riscuri necomerciale (stare de război, blocade economice şi embargouri, calamităţi naturale, schimbarea regimului politic, anularea autorizaţiilor de export şi import, etc.)

- riscuri comerciale, grupate la rândul lor după ordinea lor cronologică în:a) riscul privind bonitatea partenerilor comerciali;b) riscul privind negocierea neurmată de contracte;c) riscul de scumpire a materiilor prime şi a manoperei;d) riscul privind fluctuaţiile valutare;e) riscul privind vânzările pe credit;f) riscul privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor comerciale

internaţionale;g) riscul privind neplata preţului;h) riscul de neexecutare a contractului încheiat.

După nivelul la cere se produc avem:

- riscuri macroeconomice care țin de situația și condițiile macroeconomice;

- riscurile microeconomice care ţin de domeniul firmelor şi băncilor partenere în afaceri.

Cele mai relevante şi mai frecvente riscuri microeconomice ţin de managementul defectuos în domeniul producţiei şi în cel al circulaţiei mărfurilor care duc la disfuncţionalităţi în activitatea de producţie pentru export cât şi în operaţiunile comerciale. Astfel:

1. Riscurile de inovaţie şi riscurile tehnologice apar din cauza:- nealocării resurselor necesare activităţii de cercetare-dezvoltare, ceea ce duce la

neîndeplinirea obiectivelor acestui compartiment (produse noi, îmbunătăţirea fiabilităţii, esteticii sau liniei tehnologice ale produselor actuale);

- depăşirii cheltuielilor prognozate în planul de fezabilitate, ceea ce duce la stoparea proiectului sau la riscul ca firma producătoare să nu-şi poată acoperi costurile;

- experimentării produselor sau tehnologiilor noi în ţări în care legislaţia este mai lejeră, existând posibilitatea ca aceste produse sau tehnologii să fie insuficient verificate şi / sau ca alte ţări să le respingă;

- imposibilităţii ca firmele importatoare de tehnologii moderne (brevete de licenţă, know-how, etc.) să realizeze produsele la parametrii proiectaţi sau la nivelul produselor concurente pe piaţă. Acest risc vizează atât pe importatorul de tehnologie (produsul nefiind acceptat de piaţa – ţintă) cât şi pe exportator (dacă plata inovaţiei se face prin cotă-parte din produsele vândute);

- neconcordanţei produselor care fac obiectul unei tranzacţii de tehnologie cu legislaţia, infrastructura sau nivelul tehnic din ţara importatoare.

2. Riscurile provenite din cooperarea economică internă şi internaţională- riscuri de cooperare internă, care apar atunci când exportatorul acţionează ca furnizor

general, lucrând cu un număr mare de subfurnizori din ţară;- riscuri de cooperare internaţională, care apar atunci când produsul este realizat cu

importuri de completare sau prin cooperare economică cu firme străine. Pot apărea în acest

9

caz neconcordanţe de ordin tehnic-calitativ sau nerespectări ale termenelor de livrare din partea subfurnizorilor, ceea ce duce la riscuri pentru producţia furnizorului general.

3. Riscul informaţional reprezintă întârzierea, trunchierea sau deformarea fluxurilor informaţionale între compartimentele unei firme sau între partenerii unei afaceri. În cazul în care firma producătoare nu exportă direct produsele sale, ci printr-un intermediar (firmă de comerţ exterior), există cazuri în care intermediarul nu îl înştiinţează pe producător despre schimbările de pe piaţă sau în care producătorul nu îl anunţă pe intermediar despre evenimentele care duc la nerealizarea contractului extern.

4. Riscurile în domeniul resurselor umane pot apărea în toate compartimentele firmei (cercetare-dezvoltare, producţie, vânzări, marketing, financiar, etc). Ele provin fie din incompetenţa persoanelor răspunzătoare (manageri, şefi de proiect), fie din reaua-voinţă a acestora (ducând la spionaj economic sau chiar sabotaje). Acest tip de riscuri poate fi prevenit printr-o selectare mai bună a specialiştilor, prin stimularea acestora pentru perfecţionare continuă şi prin crearea unei loialităţi faţă de firmă.

5. Riscul de neexecutare apare în următoarele condiţii:- atunci când cumpărătorul nu mai vrea sau nu mai poate să preia marfa deja contractată

(nu-şi respectă obligaţia de a deveni proprietarul mărfii); într-o astfel de situaţie riscul este al vânzătorului;

- atunci când vânzătorul nu expediază marfa sau o expediază cu întârziere; într-o astfel de situaţie riscul este al cumpărătorului, cu atât mai mult cu cât marfa contractată urmează să fie revândută unei terţe persoane juridice.

6. Riscul de insolvabilitate apare în situaţia în care cumpărătorul nu achită contravaloarea mărfii recepţionate la termenul specificat în contract (imediat – cash sau la scadenţă). În cazul unei tranzacţii internaţionale pe credit, când distanţa dintre parteneri duce la mărirea intervalului de timp dintre trimiterea mărfii şi încasarea preţului, riscul se transferă societăţilor de asigurări sau de factoring.

7. Riscul lipsei de lichiditate apare atunci când o bancă nu mai poate face plăţile solicitate de un creditor care urmează a achita contravaloarea unui contract comercial.

8. Riscul de preţ este o consecinţă a neconcordanţei de timp între data încheierii contractului şi data plăţii. Riscul este al exportatorului atunci când preţul mărfii înscris în contract se va situa sub preţul pieţei mondiale în momentul plăţii. Riscul este al importatorului atunci când preţul înscris în contract este mai mare decât preţul pieţei mondiale.

9. Riscul valutar presupune posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice sau financiare, ca urmare a modificării cursului (apreciere sau depreciere) valutei de contract în intervalul ce se scurge între momentul încheierii contractului şi data efectuării plăţii în valută. Cu alte cuvinte, riscul valutar este riscul ca fluctuaţiile nefavorabile ale preţului unei monede vis-a-vis de altă monedă să reducă profitul dintr-o afacere economică internaţională.

10. Riscul de reglementare este definit ca posibilitatea ca în ţara băncii care efectuează operaţiunile de creditare să apară noi reglementări sau să se modifice cele existente. Profitabilitatea creditului poate fi afectată dacă modul de creditare nu permite băncii să ajusteze rata dobânzii.

11. Riscul ratei dobânzii apare atunci când se acordă credite cu dobândă fixă din depozite pentru care se oferă dobânzi variabile. În cazul în care diferenţa dintre cele două dobânzi este considerabilă şi permanentă, banca se poate afla într-o situaţie delicată.

10

II. MANAGEMENTUL RISCULUI În contextul celor prezentate până acum, managementul riscului reprezintă o prioritate critică pentru toate firmele ce acţionează în societatea modernă de astăzi, dar o primă etapă foarte importantă o constituie identificarea acestuia.În sens larg, managementul riscului constă de regulă în:- identificarea și cunoaşterea sistematică a factorilor de risc;- măsurarea coeficientului de gravitate al lor;- reducerea efectelor factorilor de risc prin prevenire şi protecţie;- transferul acelor efecte care nu pot fi gestionate de firmă către societăţi specializate cu

gestiunea riscurilor sau transferul acestora în piață.

Un element important îl reprezintă particularităţile branşei din care face parte compania, fapt care au o mare influenţă asupra conceptualizării, interpretării, asumării şi controlul riscului. Cultura organizaţională are un alt rol decisiv în ceea ce priveşte direcţiile de acţiune într-un context macro şi microeconomic dat. Procesul diferă de la un sector economic la altul, dată fiind eterogenitatea criteriilor ce stau la baza luării deciziilor. Cea mai întâlnită metodă de identificare a unui risc este lista de control (engl. checklist), deoarece se bazează pe un standard ce consideră că un proces trebuie să se comporte într-un anumit mod. Astfel, managerul de risc verifică în ce măsură corespunde realitatea cu ceea ce declară standardul (oricare ar fi el) ca fiind în limitele normale. Dar acest lucru nu este suficient, pentru că, de obicei, standardele sunt fie generale, nefiind capabile să surprindă toate aspectele particulare ale unei organizaţii, fie particulare, orientate spre un anumit domeniu. De exemplu, factorul uman a fost de-a lungul timpului declarat cel mai incontrolabil element al oricărui sistem.

În aceste condiţii, ce standard este în măsură să se ocupe de toate riscurile care au ca sursă omul? Se poate vorbi de riscuri provenite din aroganţă, ignoranţă sau chiar frică, de acţiuni voluntare sau involuntare, de particularităţi psihologice etc. În etapele de identificare a riscului trebuie să se analizeze şi documentele disponibile în organizaţie, datele istorice ale companiei şi studiile de caz (experienţa proprie sau a altor organizaţii), consultarea experţilor interni şi externi, realizarea de inspecţii în diverse unităţi ale organizaţiei (cele considerate ca fiind expuse la risc), tehnicile de brainstorming sau interviul cu angajaţii. Cel mai bun cadru pentru a aplica oricare dintre aceste instrumente este analiza valoare-vulnerabilitate-risc. Mai exact, se scot în evidenţă bunurile, valorile organizaţiei. Pentru fiecare bun se derulează o analiză a vulnerabilităţilor, unde vulnerabilitatea presupune absenţa unei măsuri de control, de protejare a valorii. Apoi se identifică sursele de risc intern sau extern organizaţiei.

Analiza riscului individual presupune următoarele etape:- identificarea surselor riscului, ce se poate realiza fie prin analiza de sensibilitate, fie

prin metoda scenariilor;

- măsurarea riscului. Metodele folosite depind de orizontul de timp pe care se desfăşoară proiectul analizat.

- ajustări în vederea eliminării riscului. Este vorba de fapt despre luarea în calcul a riscului în evaluarea proiectului. Estimarea valorii sale va ţine cont de nivelul de risc

11

asumat de investitori prin ajustarea ratei de actualizare, a duratei de viaţă a proiectului sau a cash-flow-urilor rezultate din exploatarea acestuia.

Analiza riscului unei firme este complexă, aceasta fiind rezultatul impactului cumulat al tuturor riscurilor implicate de activitatea acesteia (de exploatare, de investiţii, de finanţare). Dacă ţinem cont şi de interdependenţele existente între activităţile, proiectele cuprinse ca un tot în cadrul întreprinderii, măsurarea riscului devine foarte aproximativă, iar o proastă gestionare a acestuia poate avea drept consecinţă extremă falimentul sau adevărate crize propagate în sistem. Un întreg domeniu s-a dezvoltat (managementul riscului) şi o multitudine de instrumente au apărut (contractuale, instrumentele financiare derivate, derivatives) pentru a reduce sau/şi transfera riscul. Riscul este aici o variabilă ce se doreşte a fi controlată, astfel încât modificarile acesteia să nu afecteze negativ o companie. Managementul riscului se referă la transpunerea unui aspect de business în toate scenariile posibile. Este vorba de o atitudine prevăzătoare şi de aprecierea realistă de materializare a unui risc, având drept finalitate luarea unei decizii constructive pentru eliminarea sau diminuarea pagubelor care ar putea să apară în urma riscului respectiv. Astfel, managementul riscului devine un proces de identificare, analiză şi, cel mai important, răspuns la riscurile potenţiale ale unei organizaţii, unui sistem informaţional sau unui proiect. De exemplu, când atenţia cade pe securitatea informaţională, se vorbeşte despre managementul riscului de securitate. Când domeniul de analiza este dezvoltarea unui proiect de investiţii este vorba de managementul riscului investiţional. Scopul general al managementului riscului este acela de a ajuta înţelegerea riscurilor la care este expusă o organizaţie, astfel încât să poată fi administrate. În funcţie de momentul în care se analizează riscurile, există scopuri pre-eveniment (înainte ca riscul să sa materializeze), când se urmareşte evitarea producerii riscului şi scopuri post-eveniment (riscul s-a materializat deja), când se urmareşte asigurarea continuităţii afacerii, a supravieţuirii companiei. Principalul avantaj al unui program de management al riscului este eficienţa economică: managerii conştientizează riscurile la care este expusă organizaţia şi le administrează corespunzător, astfel încât acestea să nu se materializeze. Managementul riscului este o obligaţie a întregii echipe a unei companii. Acest aspect trebuie completat prin existenţa unui departament de management al riscului sau măcar a unei persoane care sa aibă atribuţii în această direcţie. În unele cazuri, poate să existe un anumit nivel de risc acceptat, în conformitate cu specificaţiile unui standard. Este o situaţie întâlnită în sectorul financiar-bancar sau în marile companii care apelează la un audit extern. Conformitatea dă un plus de valoare imaginii în faţa clienţilor, a partenerilor de afaceri etc. Teoria spune ca un manager poate avea una din următoarele trei atitudini faţă de risc: asumarea riscului, respingerea riscului sau indiferenţa faţă de risc. Când se administrează riscul şi se doreşte obţinerea unui răspuns în funcţie de cele trei atitudini, reacţiile oamenilor de afaceri pot fi următoarele: - evitarea riscului: managerii sau antreprenorii consideră că expunerea la risc este mult prea mare şi atunci decid înlocuirea factorului care ar putea cauza riscul. Acest lucru poate înseamna evitarea unei acţiuni, schimbarea unui furnizor, reconfigurarea unui proces etc. Însă, trebuie să se ţină cont de faptul că nu pot fi evitate sau eliminate toate riscurile. De cele mai multe ori, evitarea tuturor riscurilor ar presupune schimbarea scopului proiectului,

12

reconfigurarea completă a activităţilor sau a planificării calendaristice, modificarea bugetului sau a deciziilor legate de anumite achiziţii. - atenuarea sau diminuarea efectelor: presupune reducerea expunerii la risc prin scăderea probabilităţii de apariţie a acestuia. De exemplu, folosirea unei tehnologii care a demonstrat de multe ori că poate fi de încredere. - acceptarea riscului: reprezintă acceptarea consecinţelor şi este o metodă de răspuns mai ales atunci când riscurile sunt necunoscute echipei de proiect sau atunci când avantajele obţinute în caz de nematerializare a riscului ar fi imense. - transferul riscului: presupune contractarea unei poliţe de asigurare sau externalizarea unui serviciu. De regulă, această practică atrage alte riscuri, provenite din activitatea de externalizare sau rezultate din contractele de asigurare. În practică, diverse organisme ce se ocupă de analiza acestui domeniu şi diverşi teoreticieni abordează diferit etapele managementului riscului. În realitate, doar denumirea etapelor este alta. Astfel, identificarea şi cuantificarea riscului sunt uneori tratate împreună şi poartă denumirea de evaluarea riscului sau de analiză a riscului. Planul de răspuns la risc este uneori întâlnit şi sub denumirea de plan de atenuare a riscului. De asemenea, uneori, planul de răspuns la risc şi planul de control al riscului sunt tratate împreuna sub numele de plan de management al riscului. Indiferent de modul de abordare ales sau de numele pe care îl are o etapă de management al riscului, toate modelele trec prin aceiaşi paşi: identificarea riscurilor, evaluarea acestora, ierarhizarea, realizarea planului de răspuns la risc şi monitorizarea şi

13

III. METODE DE MANAGEMENT AL RISCULUI ÎN AFACERI

Managementul riscului nu trebuie să aibă un rol pasiv, ci unul activ care să permită optimizarea deciziei de afaceiri şi optimizarea raportului risc asumat/rentabilitate. Managerii trebuie să monitorizeze neîntrerupt factorii de risc şi probabilitatea lor de materializare pentru a asigura o alocare mai eficientă şi mai raţională a resurselor firmei.

În sens larg există două categorii de metode de gestiune a riscurilor: metode contractuale și metode extracontractuale.

1. Metode contractuale sunt luate de către firme pentru a se proteja împotriva riscurilor din cadrul operaţiunilor comerciale.Pentru a nu exista confuzii sau interpretări greşite, contractele, mai ales cele internaţionale, pot să conţină pe lângă clauzele obişnuite (drepturile şi obligaţiile părţilor, etc.) şi clauze speciale, care protejează mai bine împotriva riscurilor. O serie de fenomene socio-economice care pot avea consecinţe negative asupra derulării unui contract obligă părţile să ţină cont de unele clauze care să permită fie menţinerea echilibrului contractual (prin împărţirea riscului între parteneri), fie adaptarea contractului la noile circumstanţe:

a) Clauza de electio jurisLa întocmirea contractelor un rol important îl are alegerea sistemului de drept prin care se vor soluţiona eventualele diferende contractuale. Aplicarea acestei măsuri oferă firmei protecţie împotriva riscului legal şi posibilitatea soluţionării conflictului într-un mod cât mai favorabil.

b) Clauza de arbitrajAceastă clauză are avantajul de a reduce riscul legal şi de a soluţiona operativ şi cu costuri mai mici litigiile ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

c) Clauza de impreviziune (engl. hardship)Prin includerea acestei clauze, părţile pot cere renegocierea, parţială sau totală, a contractului, dacă un eveniment exterior imprevizibil a afectat raportul echilibrat între părţi. Clauza hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră, diferenţa fiind aceea că se referă la evenimentele care îngreunează semnificativ îndeplinirea obligaţiilor contractuale. În cazul în care se invocă forţa majoră, evenimentele nu permit executarea contractului.

Clauze contractuale de acoperire a riscului

Riscul de preţ apare din cauza neconcordanţei în timp între momentul încheierii contractului şi momentul plăţii. Pentru vânzător există riscul ca preţul să crească peste nivelul stabilit în contract. Pentru cumpărător există riscul ca preţul să scadă. În ambele cazuri una din părţi înregistrează o pierdere.

a. Clauza preţului escaladatEste inclusă în contracte pe termen lung, contracte cu livrări succesive, în tranşe, la acţiunile de cooperare în producţie. Această clauză are rolul de a păstra raportul dintre preţul produsului finit şi preţul factorilor de producţie utilizaţi în procesul de fabricaţie.

Preţul escaladat se calculează după următoarea formulă:unde:

14

Pt este preţul recalculat în momentul livrării;P0 este preţul iniţial stabilit în contract;Mt este media (aritmetică sau ponderată) a preţurilor materiilor prime, materialelor şi combustibililor la momentul de referinţă;M0 este media preţurilor factorilor de mai sus la data semnării contractului;Lt este media salariilor la momentul de referinţă;L0 este media salariilor la data semnării contractului;a este ponderea costurilor fixe (neafectate de conjunctură);b este ponderea costurilor materiilor prime în costul total;c este ponderea costurilor legate de forţa de muncă.Se observă că suma a + b + c trebuie să fie egală cu 100%. În urma negocierilor, părţile contractante stabilesc mărimea variabilelor P0, a, b, c şi pragul de variaţie (de exemplu 5-10%) a preţului materiilor prime şi a manoperei, prag care, o dată atins, implică înlocuirea preţului din contract P0 cu preţul calculat Pt.

b. Clauza de indexare a preţurilor

Prin această clauză se stabileşte o corelaţie între preţul produsului (produselor) din contract şi un etalon (marfă de referinţă, “produse tari”, indicatori, indici).Depăşirea unei limite de variaţie a etalonului atrage după sine modificarea preţului cu un procent negociat în clauză. Se utilizează atunci când preţul mărfurilor din contract este influenţat de variaţia preţurilor unor produse care vor fi considerate etalon.Dacă un producător doreşte să exporte pe o piaţă inflaţionistă, se recomandă corelarea preţului cu deflatorul preţurilor de pe acea piaţă (expresie a nivelului inflaţiei). În cazul contractelor cu fluxuri reciproce de mărfuri se recomandă stabilirea unui raport de schimb între produsele de import şi cele de export, raport menţinut indiferent de variaţia preţurilor.

c. Clauza de consolidare a preţurilor (clauza marfă)

Prin această clauză se stabilesc preţurile utilizate în schimburile reciproce, determinându-se astfel cantităţile exacte de mărfuri ce urmează a fi livrate de parteneri pe toată durata contractului. Se utilizează în cazul livrărilor pe credit, rambursarea acestuia urmând a se realiza în produse. De exemplu, dacă se exportă utilaje sau instalaţii, se recomandă să se importe echivalentul în materii prime sau alte produse necesare economiei naţionale. Astfel, exportatorul se protejează împotriva riscului creşterii preţului produselor etalon alese de importator, consolidând puterea de cumpărare a exportului său. În cazul produselor cu ciclu lung de fabricaţie (peste 6 luni) preţul se recalculează la data livrării. Se poate conveni să se folosească drept sursă a datelor o publicaţie autorizată.

d. Clauza de rectificare a preţurilor

Constă în alinierea automată la schimbările de conjunctură pe piaţa reprezentativă a echipamentului contractat. Clauza se utilizează în contractele pe termen lung, la livrările de mijloace fixe. Preţurile se rectifică în funcţie de nivelul preţurilor de export ale principalelor ţări producătoare ale echipamentelor respective.

15

Formula folosită este

unde:Pe este preţul echivalent;P0 este preţul iniţial;n este numărul de ani în care se derulează contractul;d este rata dobânzii;r este rata inflaţiei.

e. Clauza de revizuire a preţului

Clauza obligă părţile la o renegociere a preţului în cazul în care anumite costuri (materii prime, materiale, combustibili, manoperă, etc.) variază prea mult. În aceste condiţii părţile vor purta noi negocieri, ceea ce poate duce la prelungiri ale duratei de execuţie a contractului.

f. Clauza ofertei concurente

Prin stipularea acestei clauze se permite unei părţi să ceară renegocierea contractului în cazul unei oferte concurente mai avantajoase. Dacă partenerul nu consimte la modificarea condiţiilor conform ofertei concurente, contractul se suspendă sau este reziliat, iar beneficiarul clauzei poate încheia un nou contract cu terţul ofertant.Această clauză se utilizează mai ales în contractele de aprovizionare pe termen mediu şi lung.

2. Metode necontractuale (extracontractuale) de prevenire şi contracarare a riscurilor (aceste măsuri sunt luate de către firme după încheierea contractului comercial).

a) Reducerea duratei de derulare a contractului externAtunci când toate documentele se întocmesc în mod operativ şi corect iar corespondenţa este redactată în termeni clari, se evită prelungirea duratei afacerii (prin rectificări, reveniri, etc.). Astfel, scade posibilitatea influenţării negative asupra rentabilităţii operaţiunilor de către riscul de preţ valutar.

b) Utilizarea unor instrumente de plată negociabile (trate, bilete la ordin)Instrumentele de plată negociabile pot duce la evitarea riscului de depreciere a valutei. Acestea pot fi încasate înainte de scadenţă cu o reducere faţă de valoarea nominală (reducere numită scont).

c) ActualizareaAceastă metodă se foloseşte îndeosebi la contractele pe termen lung. Ea constă în aplicarea unui scont asupra fluxurilor de încasări valutare, cu un coeficient prestabilit.

16

În practică, încasarea contravalorii exportului efectuat se va realiza în condiţii “cash”, încasând mai puţin decât suma încasărilor parţiale.

d) Modificarea termenelor de încasare sau platăÎn funcţie de conjunctura economică, fiecare dintre părţi încearcă să-şi maximizeze profitul. Scurtarea termenului de încasare a contravalorii exportului sau a plăţii importului se numeşte leads, iar prelungirea lags.Dacă moneda specificată în contract se depreciază, vânzătorul va grăbi realizarea exportului iar cumpărătorul va încerca amânarea plăţii.Dacă moneda se apreciază, vânzătorul va încerca amânarea iar cumpărătorul va grăbi efectuarea plăţii.

e) Sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută (compensarea)Când o firmă doreşte să opereze cu un număr redus de valute, poate folosi compensarea, dacă încasările şi plăţile sunt apropiate, atât ca valoare cât şi ca moment de timp. Astfel, se va plăti doar diferenţa dintre încasări şi plăţi.

f) Încheierea de afaceri la termen la bursa de mărfuri Prin operaţiunile de hedging se limitează câştigurile posibile ale operaţiunilor de bursă dar, în acelaşi timp, aceste câştiguri devin sigure, eliminându-se posibilitatea unor pierderi însemnate, pierderi care scad eficienţa afacerii.

g) OpţiunileOpţiunea este o formă de tranzacţie la termen, prin care o parte vinde celeilalte părţi dreptul de a cumpăra (opţiunea call) sau vinde (opţiune put) un activ (marfă.) în anumite condiţii. Dacă opţiunea devine nerentabilă pentru cumpărător (preţul de exercitare este mai mic decât preţul activului în cazul opţiunii put, sau este mai mare în cazul opţiunii call), atunci acesta poate să renunţe la dreptul său. Deoarece pierderea cumpărătorului este limitată la mărimea primei iar profitul este practic nelimitat (în funcţie de evoluţia preţurilor activelor care fac obiectul contractului), opţiunile sunt foarte folosite ca metodă de gestionare a riscului.

17

IV. RISCUL VALUTAR

4.1. Componentele Riscului Valutar Orice tranzacţie care presupune un preț sau un credit denominat într-o valută este însoţită şi de un risc valutar, risc ce rezultă din modificarea cursului de schimb dintre cele două monede - una reprezentată de moneda contractului iar cealaltă reprezentată de moneda de cont a uneia din părţi din contract (cumpărător/importator sau vânzător/exportator).

Pentru a reuşii să se previzioneze cu corectitudine evoluţia cursului valutar în scopul adoptării unei anumite politici de acoperire a riscului valutar este necesară cunoaşterea modului de formare a cursului valutar. Acesta depinde de o multitudine de factori ce pot fi reprezentaţi multifactorial astfel:

Cv = F (f1, f2, f3, f4, f5, f6) în care:

f1 = reprezintă factori macroeconomici, sociali, politici ai ţării; f2 = reprezintă situaţia Balanţei de Plăţi Externe; f3 = evoluţia raportului cerere - ofertă a monedei naţionale în raport cu alte monede de pe piaţa externă; f4 = reprezintă situaţia internaţională a factorilor economici, politici şi sociali precum şi politica dusă de instituţiile financiare internaţionale f5 = reprezintă factorii monetari de ordin intern - dobânda, credit, masă monetară

f6 = reprezintă factorii economici interni cum sunt nivelul preţurilor şi nivelul PIB. Acest risc este mult mai pregnant în cazul tranzacţiilor încheiate la termen, deoarece presupun existenţa unui anumit interval de timp între momentul stabilirii plăţii si cel al plăţii efective, timp în care rata cursului de schimb se poate modifica.

Așadar, întotdeauna în cadrul unui contract încheiat într-o anumită valută una din părţi este supusă riscului valutar deci la sfârşitul exerciţiului înregistrează câştig sau pierdere.

În cadrul contractelor de import în care importatorul are calitatea de debitor riscul valutar la care este expus îmbracă forma creşterii valorii valutei din contract sau ca a deprecierii sau devalorizării monedei naţionale între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii, necesitând un efort financiar suplimentar din partea importatorului.

Deprecierea unei valute se realizează când cursul acesteia scade ca urmare a raportului cerere - ofertă de pe piaţa financiară internaţională. Procesul invers de creştere a cursului poartă denumirea de repreciere.

Devalorizarea unei valute are loc când scăderea valorii paritare a acesteia a rezultat în urma intervenţiei statului; devalorizarea are loc la intervale mari de timp şi se realizează cu sume fixe. Procesul contrar se numeşte revalorizare.

Efortul suplimentar se concretizează în plata unei sume mai mari decât era prevăzută iniţial în moneda naţională.

18

Așadar, riscul valutar în cadrul contractului de export încheiat într-o valută terţă îmbracă două forme:

> aprecierea monedei naţionale, caz în care exportatorul încasează o sumă mai mică decât cea preconizată. Această apreciere produce diminuări ale veniturilor când exportatorul are de încasat o creanţă adică este în poziţia de creditor pentru importator.

Exemplu:La data de 15.02 2013, la cursul de 2.10 ROL/1CAD, S.C.”XYZ” a încheiat un contract de

export cu o firmă canadiană pentru livrarea a 100 tone de grâu, pe termen de 6 luni, valoarea totală a contractului – 14.300 CAD. La împlinirea scadenţei, 15.08.2013, cursul este de 2.00 ROL/1CAD, societatea comercială înregistrând o scădere a veniturilor sale cu 1.430 ROL.

> deprecierea monedei naţionale, caz în care firma pierde din diferenţa de curs pentru suma primită ca avans din partea importatorului, exportatorul se află în poziţia de debitor faţă de acesta. Exemplu:

Pentru un export în valoare totală de 120.000 USD, la data de 19.01.2012, exportatorul a încasat un avans de 60.000 USD, la un curs de 2.9955 ROL/1USD. La data scadenţei, 19.10.2012 cursul de schimb este de 3.2754 ROL/1USD, societatea a pierdut 16.794 ROL pentru avansul primit şi a câştigat 16.794 ROL prin încasarea creanţei de 60.000 USD, anulându-se astfel venitul ce a rezultat prin deprecierea monedei naţionale. Prin aprecierea monedei naţionale exportatorul mai poate înregistra şi:- pierderea competitivităţii pe plan extern;- pierderea partenerilor de afaceri prin necesitatea măririi preţului extern pentru a reuşi acoperirea costurilor interne de producţie;- scăderi ale marjei comerciale deoarece produsele au fost obţinute cu un cost mai mare decât cel încasat;- pierderea credibilităţii faţă de parteneri dacă îşi modifică preţurile în funcţie de fluctuaţia cursului de schimb.

Şi pentru exportator ca şi pentru importator riscul valutar poate avea şi conotaţii pozitive. Când cursul de schimb al monedei naţionale scade, moneda se depreciază determinând creşterea veniturilor exportatorilor. Exportatorul a obţinut produsele cu efort redus şi le vinde la un preţ mai ridicat (efort < efect).

Exemplu:

S.C XYZ a încheiat un contract de export în valoare de 5.000.000.000 JPY cu o firmă coreeană la un curs de 2.514 ROL/10.000 JPY cu scadenţă la 1 an. La data scadenţei veniturile firmei înregistrează un plus de valoare ca urmare a creşterii cursului la 3.200ROL/10.000 JPY de 343.00.000 ROL.

Când moneda se apreciază, exportatorul câştigă din diferenţa de curs pentru suma primită ca avans.

19

4.2. Metode contractuale de acoperire a riscului valutar

În momentul în care firma este convinsă de dezavantajele modificărilor în timp a etaloanelor monetare pe care le utilizează în relaţiile sale internaţionale, atunci ea va proceda la folosirea unor metode specifice de control sau de atenuare a efectului valutar.

Prin renunţarea la cursurile de schimb fixe şi trecerea la cursuri de schimb flotante, modificarea etaloanelor monetare este o realitate de care orice firmă care prestează activităţi de import - export trebuie să ţină seama. Pentru a se proteja împotriva eventualelor pierderi în urma plăţii sau încasării contravalorii contractului, managerul firmei poate utiliza diferite metode şi tehnici de acoperire a riscului valutar. În funcţie de preferinţele managerilor, de posibilităţile financiare ale firmelor pe care le conduc, de puterea lor de negociere de pe piaţa, de avantajele competitive ce le deţin în fața concurenţilor, în cadrul tranzacţiilor internaţionale se poate opta pentru doua mari forme de protejare împotriva riscului valutar:

metode contractuale de acoperire a riscului valutar; tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar.

Principala deosebire între aceste două forme de acoperire a riscului valutar este reprezentată de efectul acoperirii asupra celor doi parteneri din contract:

> în cadrul metodelor contractuale acoperirea riscului valutar se realizează prin utilizarea unor clauze ce se introduc în contract prin voinţa părţilor, efectul clauzei inserate în contract producându-se asupra ambilor parteneri;

> tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar nu sunt inserate în contract, utilizarea acestora depinde doar de voinţa independentă a părţilor, ele fiind libere în a-şi alege şi alte măsuri de protejare a sumelor din contract împotriva evoluţiilor negative ale cursului de schimb. Efectul pozitiv sau negativ al utilizării tehnicilor nu-l afectează decât pe cel ce a apelat la acestea.

Utilizarea metodelor contractuale de acoperire a riscului valutar nu împiedică partenerii unui contract sa apeleze şi la utilizarea tehnicilor extracontractuale de acoperire a riscului valutar, ca măsură suplimentară de protejare a fondurilor băneşti.

Metodele contractuale de acoperire a riscului valutar îmbracă forma unor clauze contractuale ce sunt inserate în contractul încheiat între părţi. Clauzele de acoperire a riscului valutar au rolul de a proteja părţile contractante de eventualele modificări (în sensul aprecierii sau deprecierii) ce pot surveni asupra monedei contractului între momentul încheierii şi cel al plăţii contravalorii acestuia.

Modificarea cursului de schimb poate favoriza fie cumpărătorul (importatorul), când moneda contractului se apreciază, fie vânzătorul (exportatorul), când moneda contractului se depreciază, are o putere de cumpărare mai mică. Includerea uneia dintre clauze în contract va depinde de puterea de negociere a celor doi parteneri, de interesele acestora; ambii parteneri dorind includerea în contract a clauzei care–i este lui favorabilă.

Prin utilizarea clauzelor valutare, compania nu doreşte doar asigurarea venitului preconizat în momentul încheierii contractului ci şi o sporire a acestor venituri prin specularea modificării cursului de schimb. Clauzele valutare presupun legarea monedei contractului de o altă monedă, monedă etalon, considerată în momentul contractului ca fiind stabilă. Orice modificare intervenită între cursurile celor două monede, variaţia cursului de

20

schimb al monedei contractului faţă de moneda etalon, atrage după sine recalcularea valorii contractului. De asemenea clauzele valutare prevăd modul de calcul a variaţiei şi limita superioară şi cea inferioară între care poate varia cursul de schimb.

Decizia folosirii uneia dintre clauze trebuie să se bazeze pe o analiză riguroasă a pieţei financiare, a evoluţiei cursurilor de schimb, a ratei dobânzilor şi a altor factori ce pot influenţa cursul de schimb.

Principalele metode contractuale utilizate în acoperirea riscului valutar sunt :1. clauza valutară;2. clauza coşului valutar;3. clauza de alegere a monedei de plată.

Clauza valutară

Această clauză prevede corelarea valutei contractului cu o valută “etalon”, considerată a avea curs stabil (valuta clauzei). În clauză se includ cursul valutei contractului în momentul încheierii tranzacţiei, momentul recalculării sumei de plată, limita variaţiei de curs, piaţa de referinţă a cursului în momentul plăţii.

Prin intermediul acestei clauze se leagă moneda contractului de o altă monedă convenită de către cei doi parteneri ca monedă de referinţă în funcţie de care se realizează plata contravalorii contractului. Această metodă de referinţă sau monedă etalon este considerată ca fiind stabilă din punct de vedere al fluctuării cursului său de schimb pe durata derulării contractului. Moneda etalon este aleasă în funcţie de mai multe criterii:

- perioada contractului (pe termen scurt, mediu sau lung);- stabilitatea monedei;- interesele părţilor contractante:

cumpărătorul (importatorul) doreşte o monedă etalon cu tendinţe de apreciere sau deţine această monedă etalon în momentul contractului ori o va deţine în viitor;

vânzătorul (exportatorul) doreşte o monedă etalon cu tendinţe de depreciere pentru ca suma ce o va încasa să crească sau în momentul scadenţei va avea nevoie de contravaloarea acestei valute în moneda contractului pentru a efectua anumite plăţi.

În contractul încheiat se va stipula mai multe elemente de care trebuie să se ţină seama la recalcularea valorii contractului cum ar fi:

- raportul între cele două monede;

- pieţele valutare luate ca pieţe de referinţă în momentul stabilirii celor două cursuri de schimb;

- marja stabilită procentual între care poate fluctua raportul dintre cele două monede;- datele când se va recalcula valoarea contractului.

Când raportul dintre cele două valute se modifică în sensul creşterii sau scăderii faţă de marja stabilită, suma contractului se va recalcula, importatorul va plăti exportatorului aceeaşi cantitate de monedă etalon cu cea stabilită în contract. Dacă moneda de plată (moneda contractului) se va aprecia faţă de momentul încheierii contractului, importatorul va plăti o

21

sumă mai mică, în caz contrar, de depreciere a monedei contractului importatorul va avea de plătit o sumă mai mare decât cea din momentul încheierii tranzacţiei.

La datele scadente suma ce va fi primită de vânzător se va calcula conform următoarelor formule:

a) s1 = s0 + s0 . k

k = [(c1 – c0)/c0] x 100

unde: s1 = suma ce va fi plătită la data scadenta

s0 = suma stabilită în momentul încheierii contractului

k = coeficientul de variaţie a monedei etalon faţă de moneda de plată

c0 = cursul valutar din momentul încheierii contractului

c1 = cursul valutar din momentul plăţii

b) s1 = s0 . k

Δcv = [cv0/cv1 . 100] - 100

K = 1 + Δcv

unde: Δcv = mărimea modificării cursului de schimb între perioada încheierii contractului şi cea a scadenţei.

Suma ce va fi plătită de către importator se va corecta cu coeficientul de variaţie.

c) Suma contractului se poate calcula şi direct :

s1 = s0 . c1/c0

Exemplu:

În cadrul unui contract de import-export încheiat între o companie canadiană, în calitate de exportator şi o companie românească, în calitate de importator este inserată clauza valutară simplă în care moneda de plată este dolarul canadian (CAD) iar moneda de referinţă euro (EUR). În momentul încheierii contractului, cursul de schimb era de 1,50 CAD/EUR iar la data scadentă cursul de schimb este de 1,60 CAD/EUR. Valoarea contractului este de 1.000.000 CAD iar marja de fluctuaţie este de +/- 2%.

Aflarea sumei ce o va încasa exportatorul presupune parcurgerea mai multor etape:

1. determinarea mărimii modificării:

Δcv = [cv0/cv1 . 100] – 100

Δcv = [1,50/1,60 . 100] – 100 = - 6,25%

22

2. compararea modificării cursului cu marja stabilită în contract:

- 6,25% < - 2% → modificarea este mai mare decât marja de – 2%

k = 1 + modificare

k = 1 + (- 0,0625) = 1 – 0,0625 = 0,93

k = 0,93

3. aplicarea clauzei

s1 = 1.000.000 CAD x k = 1.000.000 x 0,93 = 930.000 CAD

Modificarea cursului de schimb prin aprecierea monedei euro faţă de dolarul canadian, a determinat o scădere a sumei ce a fost plătită în momentul scadenţei de către importator. În acest caz alegerea monedei euro ca monedă de referinţă a fost în favoarea importatorului care a economisit astfel 70.000 CAD faţă de valoarea contractului din momentul încheierii acestuia. Exportatorul a pierdut în urma acestei tranzacţii, el a încasat cu 70.000 CAD mai puţin faţă de suma stipulată în contract.

Chiar dacă nu pot câştiga din modificarea cursului de schimb ambele părţi ale contractului, clauza valutară este utilizată în cadrul tranzacţiilor internaţionale; moneda care este aleasă ca etalon este privită în mod diferit de către cei doi parteneri – exportatorul mizează pe deprecierea monedei iar importatorul pe aprecierea acesteia.

În prezent această metodă de acoperire a riscului valutar este utilizată în special pentru contractele pe termen scurt sau mediu, deoarece nici o valută nu-şi menţine un curs stabil pe perioade mai îndelungate.

Clauza “coşului valutar” (clauza multivalutară)

În condiţiile fluctuaţiei generale a monedelor, se recomandă această clauză, deoarece prezintă un grad ridicat de stabilitate (variaţiile antagoniste ale valutelor componente se compensează).

În cazul coşului valutar simplu valutele componente au ponderi egale. În cazul utilizării coşului valutar ponderat, proporţiile valutelor se calculează în funcţie de anumiţi factori, cum ar fi: importanţa valutelor pe piaţa de referinţă, ponderea în pasivul balanţei de plăţi, încasarea valutară a companiei, etc.

În momentul în care clauza valutară simplă este considerată riscantă de către cei doi parteneri, ei pot apela la inserarea în contract a clauzei coşului valutar.

Clauza coşului valutar, presupune, ca şi în cazul clauzei valutare, legarea monedei contractului, de această dată, de un grup de valute nu doar de o singură valută. Acest grup de valute poartă denumirea de „coş valutar” şi este format dintr-un număr de valute alese de comun acord de către contractanţi.

23

În funcţie de ponderea acestor valute în coşul valutar se pot distinge:

- coşul valutar simplu în care ponderea valutelor etalon în coş este egală;

- coşul valutar ponderat în care valutele etalon au ponderi diferite în calcularea coşului valutar. Aceste ponderi sunt stabilite în momentul încheierii contractului, în funcţie de importanţa acestor valute pe piaţa de referinţă şi de interesele partenerilor pentru anumite valute.

Gruparea mai multor valute într-un coş valutar asigură un curs de schimb mai stabil la care să se raporteze moneda contractului. Modificările cursului monedelor din coş se compensează între ele, rezultând un curs echilibrat, ce reflectă tendinţa pieţei.

În cadrul clauzei contractuale sunt prevăzute cursurile de schimb din momentul încheierii contractului, piaţa de referinţă şi limitele între care pot fluctua valutele precum şi momentul sau momentele efectuării plăţii. În cazul coşului valutar ponderat se precizează şi ponderea fiecărei valute în coş.

Formula de calcul a coeficientului de variaţie (k) a cursului valutei contractului faţă de valutele din coşul valutar simplu este următoarea:

k = [1/n . (ca1/ca0 + cb1/cb0 + cc1/cc0 + …….cn1/cn0) – 1]

sau

k = 1 +∆cv ; ∆cv =(∑(i=1;n)ai x cv0/cv1 –1) x 100

unde: n = numărul valutelor din coş

ai = ponderea valutelor în coş(în acest caz valutele au ponderi egale)

a, b, c = valutele din coş

c0 = cursul valutelor din momentul contractării

c1 = cursul valutelor din momentul plăţii

Suma ce va fi încasată de către exportator aferentă contractului încheiat se calculează conform următoarelor formule:

s1 = s0 x k + s0

s1 = s0 x k)

unde: s1 = suma încasată în momentul scadenţei

s0 = suma contractului în momentul încheierii acestuia

k = coeficientul de variaţie

Exemplu:

În cadrul unui contract import-export încheiat între o firmă americană, în calitate de exportator şi o firmă românească XYZ, în calitate de importator este inserată clauza coşului valutar simplu. Această clauză conţine ca monede etalon lira sterlină, euro, yenul japonez şi dolarul canadian. Contractul este încheiat pentru o sumă de 1.000.000 USD, ce va fi plătită în două rate egale, iar marja de fluctuaţie a valutelor etalon (mi) este de +/- 1%.

24

Între momentul contractării şi cel al scadenţei (plăţii primei rate) cursurile de schimb au evoluat astfel:

VALUTA Lira sterlină Euro Yenul japonez Dolarul canadian

CONTRACTARE 0,70 £/$ 1,0 EUR/$ 2,37 JPY/$ 1,0 CAD/$

SCADENŢĂ 0,68 £/$ 0,9 EUR/$ 2,40 JPY/$ 1,1 CAD/$

Suma ce va fi plătită la data scadentă se calculează astfel:

S1= s0 x k

k = 1+ ∆cv

∆cv = ([0,25 x 0,70/0,68 + 0,25 x1,0/0,9 + 0,25 x 2,37/2,40 + 0,25 x 1,0/1,1)-1] x100

= [(0,25+0,27+ 0,24+0,22)-1] x100

= (0,98-1) x100 => ∆cv = -2%

∆cv > mi; -2% < -1% => recalcularea sumei ajunse la scadenţă:

k =1- 0,02 => k =0,98

S1= 500.000 x 0,98

S1 = 490.000 USD

În cazul ajungerii la scadenţă a primei rate importatorul a avut de câştigat prin inserarea clauzei coşului valutar simplu, suma plătită fiind de 490.000 USD, el plătind cu 10.000 USD mai puţin faţă de suma pe care ar fi plătit-o dacă plata se făcea la vedere, în momentul încheierii contractului. Exportatorul a pierdut 10.000 USD datorită deprecierii cursurilor valutare a două din monedele ce compun coşul valutar(a yenului japonez şi a dolarului canadian) şi a aprecierii lirei sterline şi a monedei euro.

În momentul efectuării plăţii celei de-a doua rate, pe piaţa valutară de referinţă cursurile valutelor erau următoarele :


CONTRACTARE 0,70 £/$ 1,0 EUR/$ 2,37 JPY/$ 1,0 CAD/$

SCADENŢĂ 0,71 £/$ 1,2 EUR/$ 2,39 JPY/$ 0,9 CAD/$

Suma pe care o va plătii importatorul se va calcula astfel:

S1= s0 x k

k = 1+ ∆cv

k = {[0,25x (0.71/0,70 + 0,25 x (1,2/1,0) + 0,25 x (2,39/2,37) + 0,25x (0,9/1,0) ] –1}x100

25

∆cv = [(0,25 x 1,01 + 0,25 x 1,20 + 0,25 x 1,00 + 0,25 x 0,9) –1] x100

= [ (0,25+0,3+0,25+0.22)-1] x100

=(1,025-1) x 100 => ∆cv = 2,5

În acest caz suma ce va fi plătită de către importator se va mări cu 2,5%; ∆cv este mai mare decât marja (mi) stabilită în contract (+/- 1%) rezultând astfel suma finală:

S1 = 500 000 x (1+ ∆cv) = 500 000 x1,025

S1 = 512.500 USD

Alegerea lirei sterline, a monedei euro, yenului japonez şi a dolarului canadian ca valute etalon pentru compunerea coşului valutar a fost în favoarea exportatorului care nu numai că a primit suma prevăzută în contract, dar a încasat şi un surplus de monedă 12.500. Acest surplus de monedă acoperă deprecierea care în mod sigur a afectat şi moneda contractului (urmând tendinţa generală a pieţei valutare). Importatorul a fost dezavantajat de evoluţia cursurilor valutelor componente ale coşului valutar simplu, pentru el o variantă benefică din punct de vedere financiar ar fi fost alegerea unei clauze valutare simple având ca monedă etalon dolarul canadian (care s-a depreciat şi ar fi dus la scăderea sumei datorată partenerului extern faţă de suma stipulată iniţial în contract).

În cadrul clauzei coşului valutar ponderat, fiecare valută deţine o pondere diferită în determinarea coşului valutar. Ponderea se determină în funcţie de evoluţia valutelor de pe piaţa de referinţă (de gradul lor de stabilitate) şi în principal de interesele celor două părţi:

exportatorul: - are de plătit către furnizorii săi sau către alţi terţi în una sau mai multe

valute incluse în coş;- consideră aceste valute etalon ca fiind stabile sau cu tendinţe de creştere.

Importatorul: - are creanţe de încasat într-una din valutele etalon;

- dispune de aceste valute;

- speră, din informaţiile deţinute, la scăderea mai accentuată a cursurilor acestor valute comparativ cu evoluţia monedei etalon.

Formula de calcul a coeficientului de variaţie este următoarea:

k = ( a . c1/c0 + b . c1/c0 + c . c1/c0 +…… n . c1/c0 ) – 1

sau

k = 1 +∆cv ; ∆cv =(∑(i=1;n)ai x cv0/cv1 –1) x 100

unde: a, b, c, …n = ponderile atribuite valutelor din coş

ai = ponderea valutei în coş

c1 = cursul valutei în momentul plăţii

c0 = cursul valutei în momentul contractării

26

Suma ce o va plăti exportatorul se va calcula astfel:

s1 = s0 + s0 . k

sau

s1 = s0*k

Exemplu:

Între firma exportatoare ABC cu sediul în SUA şi firma XYZ cu sediul în România, în calitate de importator, s-a încheiat un contract în valoare de 1.000.000 USD; pentru a se proteja împotriva riscului valutar cele două firme s-au înţeles pentru utilizarea clauzei coşului valutar ponderat. Coşul valutar se compune din lira sterlină, euro, yenul japonez şi dolarul canadian. Marja de fluctuaţie a cursurilor este de +/- 1%.

În momentul scadenţei, pe piaţa de referinţă valutele erau cotate astfel:


CONTRACTARE 0,70 1,0 2,37 1,50

SCADENŢĂ 0,68 0,9 2,40 1.51

PONDERE 30% 40% 15% 15%

Suma ce se plăteşte la data scadentă se calculează după cum urmează:

k = (0,30*0,68/0,70 + 0,40*0,9/1,0 + 0,15* 2,40/2,37 + 0,15 x 1,51/1,5) -1

k = (0,2914 + 0,36 + 0,1518 + 0,1509) -1

k = 0,9541-1 => -0.05

Coeficientul de variaţie (k = -0.05) este cu mult mai mic decât marja stabilită în contract de +/-1%. În aceste condiţii suma ajunsă la scadenţă nu se modifică, ea rămâne neschimbată faţă de suma iniţială, cea stabilită la data încheierii contractului (1.000.000 USD). Nu a câştigat şi nu a pierdut nici una dintre părţile contractului. Exportatorul ar fi câştigat dacă utiliza valutele ce au suferit procese de depreciere – yenul japonez şi dolarul canadian şi ar fi încasat o sumă mai mică dacă ar fi utilizat doar lira sterlină şi euro, monede ce s-au apreciat. Importatorul ar fi câştigat sau pierdut în situaţiile inverse faţă de cele analizate în cazul exportatorului.

Clauza de alegere a monedei de plată (clauza monedei multiple)

Clauza de alegere a monedei de plată reprezintă o altă modalitate de prevenire a pierderilor ce pot rezulta din modificarea cursului de schimb a monedei contractului. Creşterea, aprecierea monedei contractului este dezavantajoasă din punctul de vedere al debitorului (importatorul) şi avantajoasă pentru cel care are de încasat creanţa, respectiv exportatorul.

27

Deprecierea monedei prevăzută în contract aduce beneficii exportatorului prin creşterea mărimii sumei de încasat şi determină cheltuieli suplimentare pentru importator.

Prin stipularea acestei clauze se permite partenerului să aleagă moneda de plată, la semnarea contractului exprimându-se creanţa în mai multe monede pe baza cursului din acel moment. Poate avea caracter unilateral (un singur partener poate alege moneda de plată) sau bilateral (ambii parteneri au opţiunea monedei liberatorii). În general, exportatorii doresc să încaseze o monedă în apreciere iar importatorii doresc să achite cu o monedă în depreciere. Exportatorul se mai poate proteja împotriva riscului valutar incluzând în ofertă rata de depreciere estimată a avea loc până la momentul încasării. Această metodă este avantajoasă în sensul că se evită negocierea unei clauze valutare la încheierea tranzacţiei. În acelaşi timp, preţul poate creşte peste limita competitivităţii exportului.Pentru ca această clauză să nu dăuneze contractului trebuie să se previzioneze cât mai exact rata de depreciere şi să se ajusteze preţul astfel încât să nu afecteze competitivitatea exportului iar riscul valutar să fie minimalizat.

Prin intermediul acestei clauze, în momentul încheierii contractului, părţile pot conveni ca plata să se efectueze prin intermediul mai multor valute. Sunt incluse în clauză mai multe valute din care la scadenţă importatorul poate opta pentru una din ele.

Alegerea valutelor etalon se face în funcţie de mai multe criterii:

- durata contractului – reprezintă perioada de timp scursă între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii acestuia (datei scadente);

- valutele de care dispune sau de care va dispune în viitor – în cazul importatorului;

- valutele necesare pentru plata unor creanţe – în cazul exportatorului;

- informaţiile de care dispune sau dispun partenerii referitor la tendinţele viitoare ale valutelor;

- de puterea de negociere a partenerilor:

numai în favoarea exportatorului; numai în favoarea importatorului; în favoarea ambilor parteneri (puteri de negociere apropiate).

Cei doi parteneri se află întotdeauna pe poziţii adverse – importatorul doreşte includerea în contract a unor valute cu tendinţă de depreciere, în timp ce exportatorul valutele cu tendinţe de apreciere.

Riscul acestei clauze, pentru importatori, constă în aprecierea valutei contractului iar pentru exportatori în deprecierea acestei valute.

Exportatorul se poate „apăra” împotriva eventualelor pierderi prin includerea în preţul produselor a unei marje asiguratorie menită să acopere riscul valutar.

Importanţa monedei de contract este cu atât mai mare, cu atât în ultimul deceniu, în relaţiile comerciale internaţionale, clauzele valutare nu sunt acceptate întotdeauna, în marea majoritate a cazurilor, comercianţii oferind un preţ care conţine şi calcule şi o marjă asiguratorie menită să acopere riscul valutar.

28

Pe lângă avantajele pe care prezintă în protejarea fondurilor băneşti, introducerea clauzelor valutare presupune şi asumarea unor riscuri din partea părţilor contractante, şi anume:

riscul creşterii sau descreşterii cursului valutei/valutelor pentru care s-a optat în stabilirea clauzei valutare; debitorul sau creditorul se confruntă, în acest caz, cu o evoluţie contrară situaţiei prognozate la încheierea contractului extern, înregistrând pierderi financiare;

riscul pierderii partenerilor de afaceri prin impunerea unei anumite clauze valutare cu care partenerul nu este de acord(în general cu acest risc se confruntă participanţii în cadrul tranzacţiilor internaţionale care deţin avantaje competitive pe piaţă);

riscul alegerii greşite a monedei etalon ca urmare a unei informări defectuoase referitoare la evoluţia viitoare a pieţei valutare, ca urmare a necunoaşterii suficiente a tipurilor de metode contractuale de acoperire a riscului valutar, precum şi a metodelor lor de calcul.

Dacă metodele contractuale de acoperire a riscului valutar sunt considerate a fi insuficiente pentru protejarea rezultatelor economice ale afacerilor internaţionale, se poate apela şi la tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar.

4.3. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Necesitatea acoperii riscului valutar a determinat o expansiune rapidă în ceea ce priveşte utilizarea tehnicilor bancare şi bursiere de protejare împotriva riscului valutar (tehnici extracontractuale).

Tehnicile extracontractuale au în vedere ansamblul de operaţiuni pe piaţa valutară pe care firmele le derulează pentru a se proteja împotriva riscului valutar. Tranzacţiile se derulează prin intermediul unor societăţi specializate cum sunt băncile în cadrul tehnicilor extracontractule de acoperire a riscului valutar pe piaţa bancară şi societăţile de brokeraj şi dealerii care activează pe piaţa bursieră, corespunzătoare tehnicilor bursiere de acoperire a acestui risc. La aceste tehnici apelează firmele ce realizează tranzacţii în alte monede decât cea în care îşi ţin evidenţa contabilă.

Acoperirea riscului valutar prin metode extracontractuale se poate realiza prin:

operaţiuni de acoperire la vedere care mai poartă denumirea de tranzacţii spot în care plata şi livrarea valutei se execută în maxim 48 de ore lucrătoare de la data încheierii contractului. Acoperirea la vedere se realizează în scopul obţinerii valutei necesare unei plăţi internaţionale în cazul în care firma are un disponibil în alte valute.

acoperirea la termen presupune încheierea unor tranzacţii de vânzare sau de cumpărare a unei valute în care plata şi livrarea se execută la un anumit termen cuprins între o luna şi 18 luni de la data încheierii contractului. Prin aceste operaţiuni se doreşte diminuarea riscului valutar de apreciere sau depreciere a valutei între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei. Acoperirea la termen se realizează pe pieţe organizate cum sunt:

29

- piaţa bancară pentru: - tranzacţii forward;- tranzacţii swap;

- piaţa bursieră pentru: - tranzacţii futures;- tranzacţii cu opţiuni.

Aceste din urmă modalităţi de acoperire a riscului valutar poartă denumirea de instrumente derivate, instumente standardizate care au la bază un ,,suport”, cum ar fi: cursul valutar

Acoperirea riscului valutar prin contracte forward

Tranzacţiile la termen de tip forward reprezintă tranzacţii încheiate direct între cumpărător şi vânzător în cadrul cărora livrarea şi plata se realizează la o dată ulterioară convenită în contract, dar la preţul stabilit în momentul încheierii contractului. Acest tip de tranzacţii au apărut pe pieţele de mărfuri cu secole în urmă din dorinţa fermierilor şi a comercianţilor agricoli de a se acoperi împotriva riscului de preţ.

Contractele forward prezintă câteva caracteristici specifice:- este o înţelegere directă între două părţi: cumpărătorul şi vânzătorul negociază termenii contractului

în mod direct, ei stabilind cantitatea, calitatea şi preţul mărfii, termenul de livrare, momentul efectuării plăţii, precum şi modalitatea de plată;

- nu poate fi revândut deoarece nu există o piaţa secundară de tranzacţionare; rezultatul acoperirii(profit sau pierdere) nu se poate stabili decât în momentul scadenţei contractului prin diferenţa existentă între cursul contractului(cursul forward) şi cursul spot, cursul la vedere din momentul scadenţei;

- valoarea contractului este fixă; preţul contractului este stabilit în momentul încheierii acestuia şi va fi plătit indiferent de evoluţia preţurilor pe piaţă;

- în momentul ajungerii la scadenţă, contractul se execută în natură prin predarea efectivă a valorii sau mărfii prevăzute în contract, precum şi a plăţii preţului stabilit;

- garantează executarea contractului de către cei doi parteneri prin existenţa contractului de vânzare – cumpărare şi a altor garanţii negociate de către cei doi parteneri.

Contractul forward – este un acord încheiat între doi parteneri prin care se stabileşte ca la o anumită dată ulterioară (dată scadentă) să se efectueze livrarea valutei ce face obiectul contractului la preţul (cursul) stabilit în momentul încheierii contractului.

În iniţierea unei operaţiuni valutare forward se are în vedere poziţia, situaţia valutei contractului comparativ cu alte valute de pe piaţă, cursul spot şi cursul la termen al valutei faţă de alte valute precum şi dobânzile de pe piaţa valutară (valutele cu tendinţe de depreciere au o dobândă mai mare decât valutele cu tendinţe de apreciere).

În funcţie de aceste elemente menţionate mai sus se calculează şi cursul forward, cursul ce determină valoarea contractului.

Pentru a interpreta corect evoluţia cursului de schimb pe o piaţă trebuie avută în vedere tipul de cotaţie al valutei.

30

Cotarea reprezintă operaţiunea de stabilire pe piaţa valutară a cursului de schimb al unei monede în funcţie de o altă valută. Ea îmbracă doua forme:

cotarea directă - este cotarea prin care moneda străină este exprimată în moneda naţională (ex. 1 EUR = 4.45 ROL);

cotarea indirectă - este cotarea prin care moneda naţională este exprimată în unităţi monetare străine ( ex. 1 ROL = 0,00003 EUR). Cotarea indirectă se practică în Australia, Canada, Noua Zeelandă şi în Marea Britanie.Cursul forward de determină având în vedere următoarea formulă de calcul:

Cf = (Cs * Dd * Nz ) / (360 *100)

sau

Cf = (Cs *Dd * N)/(12 *100)

Unde:

Cf = cursul forward;Cs = cursul spot (cursul la vedere);Dd = diferenţialul de dobândă dintre cele două valute pe perioada de calcul a cursului forward;Nz = numărul de zile al perioadei de calcul al cursului forward;N = numărul de luni al perioadei de calcul al cursului forward.

În practică, cursul la termen se obţine din cursul spot la care se adaugă sau se scade o diferenţă definită prin doi termeni, ce poartă denumirea de pipuri, corespunzători cursului de cumpărare şi cursului de vânzare.

La cotarea directă, dacă cursul forward este mai mare decât cursul spot, valuta respectivă face primă iar moneda naţională face discount, iar cursul forward se obţine din cursul spot la care se adaugă pipurile.

Pip cp < Pip vz = CFw = Pip + Cs

În schimb, dacă cursul forward este mai mic decât cursul spot, moneda naţională face primă şi valuta discount. Cursul forward va rezulta din scăderea pipurilor din cursul spot.

Pip cp > Pip vz = CFw = Pip+Cs

În cazul cotaţiei indirecte, situaţia este exact invers: valuta face discount şi moneda naţională primă. Pip cp < Pip vz (cursul forward > cursul spot) = CFw = Pip + Cs

Valuta face primă şi moneda naţională discount când Pip cp > Pip vz(cursul forward < cursul spot), iar cursul forward, CFw = Cs – Pip.

Ca regulă de bază, pipurile se adună sau se scad după caz, atât la cotaţia directă, cât şi la cea indirectă iar PRIMA face moneda care se apreciază şi DISCOUNT cea care se depreciază.

31

În funcţie de diferenţa existentă între cursul forward, cursul prevăzut în contract şi cursul spot înregistrat în momentul scăderii contractului forward, iniţiatorii contractului pot înregistra profit sau pierdere

Grafic se prezintă astfel: Gradul de expunere la risc al partenerilor unui contract:

aprecierea monedei cumpărător

PIERDERE PROFIT 0 PIERDERE PROFIT deprecierea monedei vânzător

0 = momentul încheierii tranzacţiei la un anumit termen.

Pentru cumpărător, importator în cazul nostru, aprecierea monedei de plată îi va afecta rezultatul tranzacţiei efectuate în mod negativ, el va trebui să plătească suplimentar pentru o unitate a monedei contractului. În mod simetric, deprecierea monedei de plata, moneda contractului va duce la realizarea unor economii prin micşorarea sumei ce o are de plătit partenerului său.

Din punct de vedere grafic, riscul importatorului poate fi prezentat astfel:

Expunerea riscului pentru importator

32

(+)PROFIT

profit

T2 0 T1

pierdere

PIERDERE( - )

unde: O = cursul forward stabilit în momentul încheierii contractului;S = evoluţia cursului spot;T = intervalul de timp scurs între perioada încheierii contractului şi cel al scadenţei.

În intervalul (O,T1] importatorul înregistrează pierderi echivalente cu diferenţele dintre cursul forward şi cel spot prin alocarea de sume suplimentare din moneda proprie pentru achitarea datoriei de plata. Contrar acestei situaţii, în intervalul (O,T2] v-a înregistra economii, adică profit datorită deprecierii monedei de plată faţă de moneda proprie.

Vânzătorul, exportatorul se află într-o poziţie exact inversă faţă de cea a partenerului său: el v-a câştiga când moneda de plată se depreciază deoarece pentru o unitate a monedei de plată v-a încasa suplimentar monedă locală şi v-a pierde când moneda locală se apreciază în raport cu moneda contractului.

Graficul riscului în cazul exportatorului v-a arăta astfel:

Expunerea riscului pentru exportator (+) PROFIT

T2 profit 0 pierdere T1

(- ) PIERDERE

unde: O = cursul forward stabilit în momentul încheierii contractului;S = evoluţia cursului spot;T = intervalul de timp scurs între perioada încheierii contractului şi cel al scadenţei.

33

Tranzacţiile forward pot îmbrăca două forme: a) operaţiunile la termen simple – oferă posibilitatea de a realiza o vânzare – cumpărare de valută la cursurile stabilite în momentul încheierii operaţiunilor, adică o cumpărare sau vânzare în momentul actual pentru data scadenţei.b) operaţiunile de acoperire la termen complexe – presupun încheierea unei tranzacţii de vânzare-cumpărare de sens opus interesului pe care îl au firmele în momentul încheierii contractului. Operaţiunile la termen complexe mai poartă denumirea şi de hedging, iar în cazul nostru – hedging prin forward.

Operaţiunile la termen simple presupun cumpărarea sau vânzarea unei sume în valută ce v-a fi necesară pentru plata unui contract sau ce v-a fi încasată în urma încheierii unui contract în cazul în care participantul la tranzacţii internaţionale doreşte să fie sigur că suma pe care o v-a plăti sau încasa, după caz, nu va suferii modificări semnificative. El doreşte protejarea sumelor sale împotriva fluctuaţiei cursurilor de schimb.

Hedgingul prin forward presupune cumpărarea sau vânzarea sumelor în valută ce urmează a fi încasate sau plătite la o anumită dată a pieţei. Operatorul iniţiază o operaţiune inversă faţă de interesul său. Spre exemplu, dacă cumpărătorul este supus riscului deprecierii monedei sale faţă de cea a contractului, el va încheia un hedging prin forward prin care va cumpăra moneda contractului la un curs mai ridicat decât cel din momentul încheierii contractului. Acest contract se încheie în speranţa limitării sau chiar a anulării pierderii rezultate din modificarea cursului şi uneori chiar pentru obţinerea unui câştig. În practica internaţională această modalitate de acoperire a riscului valutar este mai rar utilizată fiind o modalitate greoaie şi riscantă deoarece nu conferă protecţie operatorului. Utilizarea acoperirii riscului valutar prin contracte forward prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:

asigurarea sumelor necesare plăţii unor sume scadente printr-o cumpărare forward de către importatori; astfel ei au garanţia că vor dispune de lichidităţile necesare la scadenţă;

exportatorii pot vinde anticipat sumele ce vor fi încasate la o dată ulterioară, asigurându-se în acest mod împotriva aprecierii monedei contractului şi deci a sumelor ce la va deţine în viitor;

oferă posibilitatea stabilirii preţurilor pentru livrările viitoare; oferă posibilitatea obţinerii unor avantaje financiare din diferenţele dintre cursul

forward şi cursul spot. Pe diferenţa favorabilă, cunoscută sub denumirea de spread, mizează operatorii speculatori. Ei merg fie pe o poziţie de apreciere a valutei (a la hausse) fie pe o poziţie de depreciere a acesteia (â la baisse). Cumpărători în primul caz sau vânzători în cel de-al doilea caz, speculatorii estimează un câştig. Garanţia câştigului însă nu există, el este doar preconizat.

Dezavantajele încheierii unor contracte forward ca modalitate de acoperire a riscului valutar în activitatea de plată şi finanţare internaţională fac ca acest contract să fie mai puţin atractiv deoarece ele sunt mai puţin lichide şi mai mult negociate, nu beneficiază de o piaţă secundară de tranzacţionare şi nu este garantat împotriva riscului de neplată(băncile implicate în mecanismul de tranzacţionare au doar rolul de intermediari, ei negarantând efectuarea

34

tranzacţiei la data scadentă de către cei doi parteneri ai contractului). Piaţa secundară ar fi permis posesorilor de contracte forward să le vândă în orice moment cuprins între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei, vânzare necesară pentru evitarea pierderilor dacă piaţa valutară evoluează contrar aşteptărilor, preconizărilor făcute de către operatori în momentul încheierii contractului forward. Acoperirea riscului valutar prin contracte forward este singura tehnică extracontractuală care nu beneficiază de această piaţă secundară.

Reuşita operaţiuni de acoperire a riscului valutar prin contracte forward depinde doar de reuşita contractantului de a ,,anticipa” evoluţia viitoare a cursului de schimb. Pentru a anticipa corect evoluţia pieţei valutare este necesară urmărirea permanentă a tendinţelor ce se manifestă pe această piaţă precum şi a prezicerilor, anticipărilor făcute de instituţiile specializate în acest domeniu. Dacă operatorii nu doresc să rişte cu un contract care nu poate fi vândut până la scadenţă dar care nu doresc să intre în ringul bursei ca să se poată proteja, poate opta pentru swap-ul valutar.

Acoperirea riscului valutar prin operațiuni de swap

Swap-ul ca tehnică extrabursieră de acoperire a riscului valutar a fost utilizat pentru prima dată în anul 1981, în prezent fiind utilizat de către operatorii economici sub mai multe forme:

a) swap – ul cu marfă;

b) swap – ul pe rata dobânzii;

c) swap – ul valutar.

a) Swap-ul cu marfă reprezintă o înţelegere încheiată între doi parteneri (de regulă din ţări diferite), aflaţi la distanţă unul de celălalt, care au de livrat bunuri de acelaşi gen, prin care aceştia îşi schimbă destinatarii mărfurilor între ei. Exportatorii onorează obligaţiile de livrare dar nu faţă de clientul cu care a încheiat contractul ci faţă de clientul partenerului său, cu care a încheiat swap – ul.

Mecanismul desfăşurării operaţiunii de swap cu marfă

( 2 )

( 1 ) ( 1 )

( 3 )

35

FIRMA A -exportator-

FIRMA B-exportator -

( 1 ) = încheierea contractelor comerciale;

( 2 ) = încheierea contractului de swap între cei doi parteneri;

( 3 ) = livrarea încrucişată a mărfurilor.

Swap-ul cu marfă are ca scop scăderea cheltuielilor de livrare. Firma A este mai aproape din punct de vedere geografic de clientul firmei B şi invers, firma B este localizată mai aproape de clientul firmei A.

b) Swap-ul valutar - reprezintă un acord, contract de schimb, încheiat între doi parteneri, pentru a schimba pentru o perioadă determinată de timp o anumită valută. Swap-ul poate prevede schimbarea unei valute de pe două pieţe diferite, schimbarea unor valute diferite de pe aceeaşi piaţă sau schimbul se poate realiza între două valute diferite de pe două pieţe diferite.

Operaţiunea de swap este asemănătoare cu cea a creditelor back – to – back, în care firmele acordă reciproc credite filialelor. Deosebirea dintre cele două tipuri de operaţiuni este dată de faptul că în cadrul contractelor de swap se pot acorda, schimba mai multe credite fără să fie necesară încheierea de fiecare dată a unor noi contracte ci este suficient un singur contract pentru o perioadă determinată de timp. O a doua deosebire se referă la modul cum influenţează încheierea acestor contracte evidenţa contabilă. În cazul creditelor back – to – back, valoarea acestora figurează în actele contabile ca şi creanţă / datorie, în cadrul swap – ului în contabilitate se reflectă doar rezultatul operaţiunii, profit sau pierdere, nu şi valoarea datoriei / creanţei.

În practica internaţională, swap – ul valutar mai poartă denumirea şi de picior (engl. leg)7.

Operaţiunea de swap presupune doar schimbarea ratelor dobânzii sau a valutelor în care sunt denominate datoriile sau creanţele. La scadenţă are loc regularizarea conturilor celor doi parteneri prin încasarea sau plata diferenţelor rezultate din modificarea cursurilor valutare sau ale dobânzii.

Figura

Reprezentarea grafică a unei operaţiuni de swap

7 Solnik. B. – idem.

36

CLIENTULFIRMEI A

CLIENTULFIRMEI B

DATORIE/ CREANŢĂ CREANTA datorii;AĂĂĂĂĂĂĂ

DATORIE/CREANŢĂ

picioarele unui

swap

În funcţie de “piciorul” swap – ului, de ce anume se schimbă între cei doi parteneri swap – ul este utilizat în practica internaţională sub mai multe forme.

Grafic, swap – ul cu valute arată astfel:

Figura

Mecanismul de funcţionare al swap- ului valutar:

( ( 1 ) ( 2 )

( 3 ) ( 3 )

( 1 ) = exportatorul oferă spre schimb moneda europeană;

( 2 ) = banca oferă spre schimb lira sterlină;

( 3 ) = primirea/plata la scadenţă a diferenţei rezultate în urma realizării swap – ului.

Operaţiunea de swap nu presupune schimbarea sumelor ce vor fi încasate sau primite de către cei doi parteneri la o anumită dată scadentă ci doar plata sau încasarea diferenţelor ce vor rezulta prin compararea evoluţiei cursurilor celor două valute care au făcut obiectul swap – ului .

c) Swap – ul pe rata dobânzii – reprezintă un contract prin care se schimba ratele dobânzii ale unor datorii sau creanţe în condiţiile în care acestea au aceeaşi valoare, aceeaşi dată scadentă şi sunt denominate în aceeaşi valută. Așadar, swap-ul pe rata dobânzii este un acord ce permite participanţilor la tranzacţiile internaţionale să-şi modifice gradul de expunere atât la riscul valutar cât şi la riscul de dobândă. În cadrul acestui tip de swap, partenerii îşi pot schimba între ei tipurile de dobânzi ce le au de plătit sau încasat pentru o anumită datorie sau creanţă. Astfel un swap pe rata dobânzii poate avea în vedere schimbarea unei dobânzi fixe cu una variabilă, sau schimbarea a două dobânzi fixe dar cu valori diferite. Swap-ul pe rata dobânzii este rezultatul anticipărilor diferite ale partenerilor cu privire la evoluţia ratelor dobânzilor pe pieţele internaţionale.

În funcţie de tipul dobânzii care face obiectul swap – ului, swap – ul valutar pe rata dobânzii cuprinde trei forme ce presupun:

schimbarea unei dobânzi fixe cu o altă dobândă fixă; schimbarea unei dobânzi fixe cu o dobândă variabilă; schimbarea unei dobânzi variabile cu o altă dobândă variabilă.

37

OPERATORUL A( exportatorul

italian)OPERATORUL

BBANCA

Schimbarea unei dobânzi fixe cu o altă dobândă fixă ca şi în cazul swap – ului de dobânzi variabile se realizează pentru aceeaşi valută de pe două pieţe diferite, pentru două valute diferite de pe aceeaşi piaţă sau pentru valute diferite de pe pieţe diferite. Spre exemplu doi operatori de pe piaţa valutară sunt de acord să facă swap – ul între o dobândă fixă de 14%, aferentă unei sume în lei cu o dobândă de 5%, aferentă unei sume în euro. Swap – ul valutar pe rata dobânzii are la bază ca mecanism de funcţionare legătura existentă între evoluţia cursului de schimb şi cea a ratei dobânzii. După cum ştim deprecierea unei monede duce la creşterea ratei dobânzii iar în mod analog scăderea ratei dobânzii denotă o apreciere a monedei respective.

În practică, cel mai utilizat tip de swap este cel ce presupune schimbarea unei datorii fixe cu una variabilă. Operatorul ce a schimbat plata unei dobânzi fixe în schimbul plăţii unei dobânzi variabile pentru aceeaşi valută, va avea de câştigat dacă dobânda variabilă se va situa sub valoarea dobânzii fixe şi va avea de plătit diferenţa dintre dobânda variabilă şi cea fixă, partenerului său, dacă dobânda variabilă se va situa peste valoarea dobânzii fixe în momentul scadenţei.

Exemplu:

Un importator român are de plătit unui partener de afaceri din cadrul Uniunii Europene o datorie de 2.000.000 EUR cu scadenţa de doi ani şi cu plata în două tranşe egale. Dobânda stabilită în momentul contractului este o dobândă fixă de 6% pe an. Datorită previziunilor existente pe piaţa valutară, el doreşte să facă swap pentru a obţine o dobândă variabilă. În acest fel importatorul doreşte să se protejeze împotriva riscului de scădere a ratelor dobânzii şi de a plătii o dobândă mai mare decât cea existentă în momentul scadenţei.

Prin intermediul dealerului (în cazul nostru reprezentat de banca intermediară) importatorul român încheie swap – ul cu un operator canadian ce are o datorie cu aceeaşi scadenţă de doi ani, aceeaşi valoare a datoriei iar creditul denominat în aceeaşi valută, euro.

La data primei tranşe, datorită aprecierii monedei europene, dobânda variabilă de pe piaţa de referinţă este de 6,64%. În această situaţie suma ce o are importatorul român de încasat de la partenerul canadian de swap este 1.000.000 *(6,64 – 6)% = 6.400 EUR. Alegerea ca modalitate de acoperire a riscului valutar a swap – ului s-a dovedit în acest caz o soluţie benefică pentru operatorul canadian, el economisind suma de 6.400 EUR aferentă plăţii dobânzii pentru datoria avută. Importatorul a plătit mai mult pentru datoria avută cu 6.400 EUR decât dacă nu ar fi realizat swap – ul.

În momentul plăţii ultimei tranşe, dobânda pe piaţa londoneză este de 5%, diferenţa dintre cele două tipuri de dobânzi aferentă sumei datorate este de 1.000.000 *(5 – 6)% = - 10.000 EUR. Această diferenţă este acum încasată de către operatorul român.

Rezultatul final al operaţiunii de swap se calculează ca diferenţă între sumele plătite şi cele încasate pe perioada desfăşurării swap – ului.

În cazul nostru operatorul care a mizat pe o scădere a ratei dobânzii a avut de câştigat deoarece a anticipat evoluţia reală a ratei dobânzii pentru moneda europeană. Rezultatul final al operaţiunii ne arată economisirea sumei de 3.600 EUR realizată de către importatorul român.

38

Schema acestui swap pe rata dobânzii arată astfel:

Mecanismul desfăşurării swap - ului pe rata dobânzii:

6.400 EUR

2.000.000EUR 2.000.000 EUR

10.000 EUR

TEHNICI EXTRACONTRACTUALE DE ACOPERIRE A RISCULUI VALUTAR PRIN INTERMEDIUL TRANZACŢIILOR BURSIERE

Tehnicile bursiere de acoperire a riscului reprezintă modalităţi de ,,apărare” împotriva volatilităţii cursurilor prin intermediul tranzacţiilor bursiere. Aceste tehnici presupun încheierea a două mari categorii de contracte:

- contracte futures,- contracte option.

Dacă un operator care nu este pe deplin mulţumit de felul în care s–a protejat împotriva riscului prin celelalte metode şi instrumente de acoperire (metodele contractuale şi tehnicile bancare), el poate apela la contractele futures sau/și contractele cu opţiuni (cunoscute și sub numele de derivate).

Contractele futures şi cu opţiuni pot fi utilizate chiar dacă în contractul încheiat între cei doi parteneri s–a inserat, inclus şi o clauză valutară. Cele două modalităţi de protecţie – contractuală şi extracontractuală – nu se exclud ci se completează reciproc, oferind o protecţie mai eficientă.

Instrumentele financiare derivate sunt singurele instrumente care oferă posibilitatea obţinerii de profit indiferent care este evoluţia pieţelor financiare. Astfel chiar dacă piaţa este în scădere se poate profita de această situaţie, prin vinderea activelor financiare urmate de cumpărarea lor ulterioară pentru a onora contractul, spre deosebire, de exemplu, de piaţa de capital unde doar creşterea pieţei îţi poate aduce profit.

Caracteristica acestor instrumente este aceea că ele nu presupun un transfer efectiv al valutei, mărfurilor sau al titlurilor financiare care fac obiectul contractului. Contracte futures şi option sunt singurele contracte ce permit vânzarea unor valute, mărfuri, titluri financiare fără a le deţine în momentul încheierii contractului de vânzare.

Rezultatul acestor contracte se vede doar la nivelul contului operatorilor, care înregistrează pierderi sau profit, în funcţie de evoluţia preţurilor de pe piaţă. Termenul de “contract” este folosit numai deoarece scadenţa instrumentului financiar este similară scadenţei unui contract.

39

OPERATORUL

ROMÂN

OPERATORUL CANADIAN BANCA

În cadrul burselor se pot încheia două tipuri de operaţiuni ce vizează riscul valutar:- operaţiuni de hedging – prin care operatorii – hedgeri – sunt prezenţi pe piaţa

bursieră în scopul de a–şi proteja veniturile împotriva variaţiei cursurilor;- operaţiuni speculative – prin care operatorii – speculatori – acţionează pe piaţă

pentru a obţine profit; ei speculează creşterile şi scăderile de preţ de pe o piaţă sau de pe mai multe pieţe. Riscurile ce şi le asumă sunt în strânsă legătură cu profiturile anticipate. Cu cât riscul este mai mare cu atât şi profitul va fi mai mare, bineînţeles dacă evoluţia cursurilor a fost bine anticipată, dacă nu, se poate întâmpla ca operatorul să sufere pierderi foarte mari sau chiar poate pierde totul. Aceste situaţii sunt specifice contractelor futures deoarece în cadrul contractelor cu opţiuni câştigul sau pierderea pot fi limitate la valoarea unei prime, în funcţie de poziţia pe care operatorul o deţine pe piaţă. Rolul speculatorilor în cadrul tranzacţiilor bursiere este foarte important, prin existenţa lor, ajută la formarea preţului şi a distribuirii riscului.

Contractele futures

Pieţele futures au apărut, se pare, în Japonia secolului al – XVIII – lea, în legătură cu comerţul cu orez, dar s – au conturat în formă modernă la jumătatea secolului trecut, un moment de referinţă fiind crearea, în 1848 a bursei de Comerţ de la Chicago (Chicago Board of Trade). Ulterior aceste contracte s – au extins de la mărfuri la valute, instrumente financiare şi alte active.

Internaţionalizarea pieţelor futures a început în anul 1984, în prezent este posibilă încheierea contractelor între diferite pieţe de pe glob ,,round – the – clock” prin existenţa unui sistem computerizat ce poartă denumirea de GLOBEX, sistem iniţiat de CME (Chicago Mercantile Exchange)8.

Contractul futures reprezintă un contract standardizat încheiat între doi parteneri – un cumpărător şi un vânzător – prin care se obligă să cumpere şi respectiv să vândă o anumită valută la un anumit curs şi la un anumit termen, scadenţă.

Contractul futures se poate încheia şi pentru mărfuri, acţiuni sau alte titluri financiare. El este un contract standardizat deoarece valoarea contractului este fixă, de exemplu 125.000 u.m., dacă valoarea unui contract de vânzare – cumpărare este de 1.000.000 u.m. în bursă se vor tranzacţiona 8 contracte futures. Valoarea contractului este una din caracteristicile ce deosebesc contractul futures de contractul forward. Între aceste două tipuri de contracte mai există şi alte deosebiri, cum ar fi:

CONTRACTELE FORWARD CONTRACTELE FUTURESValoarea contractului variază în funcţie de dorinţa partenerilor, sumele sunt neobligatorii;

Sunt contracte standardizate, valorile contractelor sunt unice, sumele sunt fixe – 125.000 unităţi monetare;

Sunt încheiate pe perioade de 3 luni, 6 luni, 1 an;

Scadenţa este dată de luni active, de exemplu luna iunie;

Cotaţiile sunt exprimate în cursuri de cumpărare – cursuri de vânzare;

Cotaţiile sunt exprimate în preţuri efective;

8 Solnik – idem, p. 399.

40

Presupun contactul direct între cumpărător şi vânzător;

Se încheie între brokerii existenţi pe piaţa bursieră, vânzătorul sau cumpărătorul apelează la brokeri;

Se pot încheia în locaţiile alese de parteneri

Se încheie doar în anumite centre specializate – burse;

Nu dispun de o piaţă secundară şi deci nu se pot revinde;

Beneficiază de o piaţă secundară, contractele se pot revinde în bursă până ca ajung la scadenţă

Sunt mai puţin lichide deoarece datele scadente diferă de la un contract la altul precum şi valoarea acestor contracte;

Sunt mult mai lichide;

Cumpărarea valutei este efectivă; Nu presupun transferul efectiv al proprietăţii;

Rezultatul contractului poate fi stabilit doar la data scadentă a acestuia.

Contractul poate fi revândut oricând până la scadenţă dacă vânzarea lui aduce profit sau limitează pierderea. Rezultatele pot fi previzionate.

Valoarea unui contract futures se calculează ca produs între preţul futures tranzacţionat şi unitatea de tranzacţionare.

Unitatea de tranzacţionare reprezintă cantitatea de valută ce face obiectul contractului. De exemplu, pe piaţa românească în cazul contractelor futures ROL/USD şi ROL/EUR, baza contractului este reprezentată de 1.000 dolari americani, respectiv 1.000 euro.

Preţul futures este reprezentat de cursul de schimb stabilit în momentul încheierii contractului.

Valoarea contractelor se modifică în funcţie de evoluţia cursului de schimb şi a marjei stabilite. În cadrul acestor contracte, marja stabilită poartă denumirea de pas.

Pasul reprezintă modificarea, variaţia minimă a cotaţiei dincolo de care se recalculează valoarea contractelor. Pasul este specificat în fiecare contract futures iar valoarea lui în contract este rezultatul produsului dintre unitatea de tranzacţionare şi pasul prevăzut în contract.

Pe piaţă, în funcţie de nevoile sale, clientul poate deţine o poziţie de vânzare sau de cumpărare. După lansarea ordinului pe piaţă, operatorul se află pe o poziţie deschisă. Poziţia deschisă reprezintă un contract futures care nu a fost lichidat încă printr – o operaţiune de sens contrar.

Poziţia long este corespunzătoare acţiunii de cumpărare a unui contract futures. Prin intermediul acestei poziţii operatorul doreşte să cumpere valută la un preţ mic ca apoi să o vândă la un preţ ridicat – cumpără jos şi vinde sus – deci anticipează o creştere a cursurilor valutare de pe piaţă.

Poziţia short este corespunzătoare acţiunii de vânzare a contractelor futures. Operatorul îşi vinde contractele deoarece preconizează o scădere a pieţei valutare, în cazul hedgerilor; în cazul speculatorilor, ei vând titluri pe care nu le deţin în prezent şi pe care speră că le vor cumpăra ulterior la preţuri mai scăzute. Scopul speculatorului este de a vinde sus şi a cumpăra jos, diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare reprezentând rezultatul operaţiunii, care poate fi profit sau pierdere.

41

Operaţiunile de tip hedging

Operaţiunile de tip hedging sunt rezultatul decalajelor existente între cursurile valutelor la termen şi cursurile curente ale acestor valute.

Hedgingul valutar este o strategie care încearcă să minimizeze nesiguranţa cu care se confruntă operatorii care activează pe piaţa internaţională. Scopul acestor operaţiuni nu este reprezentat de maximizarea profiturilor ci de minimizarea incertitudinilor.

Operaţiunile de hedge, în general, pot fi clasificate în cash hedge şi anticipatory hedge. Poziţia de cash hedge reprezintă hedgingul unei poziţii existente pe piaţa spot (cash). Poziţia anticipatory hedge reprezintă hedgingul unei poziţii cash dar care nu a fost încă luată pe piaţă dar urmează să fie luată într-un viitor apropiat.

Hedgingul valutar se defineşte ca fiind operaţiunea prin care un operator de pe piaţa valutară adoptă pe piaţa bursieră o poziţie inversă faţă de cea deţinută pe piaţa spot(cash).

Astfel prin câştigurile ce vor rezulta pe o piaţă se vor acoperi pierderile de pe piaţa complementară. Dacă un operator va câştiga pe piaţa futures, el va pierde pe piaţa cash, rezultatul operaţiunii depinzând de diferenţa existentă între cele două cursuri de pe două pieţe.

Un operator prezent pe piaţa valutară poate ocupa două poziţii, poate încheia două tipuri de hedging:

- short hedging sau hedging de vânzare - cash hedging;- long hedging sau hedging de cumpărare - anticipatory hedging.

Hedgingul de vânzare – este adoptat de către un operator care deţine în prezent sau va deţine în viitor valute, şi care le vinde pentru a se proteja împotriva deprecierii cursurilor, pe piaţa futures. Prin operaţiunea de hedging se ia o poziţie scurtă pe piaţa futures pe un număr de contracte care să se apropie, ca valoare, de valoarea de protejat.

Contractele cu opțiuni

Contractele cu opţiuni sunt contracte standardizate, ca şi contractele futures, care dă acceptul cumpărătorului dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau de a vinde o valută, la o dată viitoare, la un preţ prestabilit, denumit preţ de exercitare, într – un termen definit, în schimbul plăţi unei prime către vânzător.

42

Exercitarea opţiunii se poate realiza pe toată durata valabilităţii contractului, adică până la scadenţă. După ajungerea la scadenţă a opţiunii, contractul va înceta să mai existe, iar dacă cumpărătorul nu şi–a exercitat opţiunea pierde acest drept, vânzătorul nemaifiind obligat.

Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de două feluri: opţiuni de cumpărare; opţiuni de vânzare.Opţiunile de cumpărare (call) – sunt contracte în formă negociabilă care conferă

cumpărătorului opţiunii, dreptul de a cumpăra sau nu o anumită valută într – o anumită perioadă de timp, la un anumit curs stabilit. Vânzătorul opţiunii call (poziţia short) are obligaţia de a vinde valuta în cauză dacă cumpărătorul (poziţia long) decide exercitarea opţiunii contra unei prime (preţul opţiunii plătite de cumpărător pentru a deţine dreptul de cumpărare).

Opţiunea de vânzare (put) – este un contract în formă negociabilă care conferă cumpărătorului dreptul de a vinde sau nu un anumit activ support (în cazul nostru, valute) într – o anumită perioadă de timp (până la scadenţă), la un anumit curs stabilit(curs de exercitare). Vânzătorul opţiunii put (poziţia long) are obligaţia de a cumpăra valuta, dacă cumpărătorul (short put) decide exercitarea acestuia contra unei prime.

Drepturile şi obligaţiile operatorilor cu opţiuni pot fi prezentate schematic astfel:

OPŢIUNEA CALL OPŢIUNEA PUT

CUMPĂRĂTORUL OPŢIUNII

Obţine dreptul de a cumpăra valuta la cursul stabilit în contract(preţ de exercitare)

Obţine dreptul de a vinde valuta la preţul de exercitare stabilit.

VĂNZĂTORUL OPŢIUNII

Se obligă ca în momentul exercitării opţiunii de câtre cumpărător să se constituie ca vânzător

Se obligă ca în momentul exercitării dreptului de vinde de câtre cumpărător să se constituie ca şi cumpărător.

Indiferent de tipul lor, call sau put, opţiunile se caracterizează prin următoarele elemente: mărimea opţiunii – în cazul opţiunilor pe valute, mărimea acestuia este dată de o unitate

standard (spre exemplu, 125.000 euro, 12,5 milioane Yeni japonezi etc.). Dacă opţiunea are la bază contractul futures, mărimea opţiunii este dată de valoarea contractului futures.

durata de viaţă – fiind un contract standardizat, contractele cu opţiuni au perioade fixe de exercitare. Din acest punct de vedere putem distinge pe de o parte opţiunile de tip european care pot fi exercitate numai înaintea ajungerii la scadenţă, la o anumită dată specificată (mai poartă denumirea şi de tranzacţii cu prime) şi pe de altă parte opţiunile de tip american care pot fi exercitate în orice moment până la scadenţă (data expirării). Opţiunile americane sunt utilizate în majoritatea pieţelor de opţiuni din lume.

43

preţul opţiunii – poartă denumirea de primă şi desemnează preţul opţiunii achitat în momentul încheierii contractului de către cumpărătorul de call sau put. La bursă nu se cotează valuta ci prima – dreptul de a cumpăra sau vinde.

Prima are două componente:

pentru opţiunea call – valoarea intrinsecă a opţiunii (Vi) – reprezintă diferenţa dintre cursul de exercitare (Ce) şi cursul valutei (Cv) pe piaţa de referinţă în momentul tranzacţionării.

Vi = Ce – Cv - valoarea timp a opţiunii (Vt) – reprezintă valoarea suplimentară peste cea intrinsecă pe care opţiunea o poate dobândii pe piaţă ca urmare a raportului cerere – ofertă de pe piaţă.

Vt = P - Vi

Vt = P – (Ce - Cv) pentru opţiunea put

- valoarea intrinsecă a opţiunii – reprezintă diferenţa dintre cursul valutei şi cursul de exercitare al valutei de pe piaţa de referinţă.

Vi = Cv – Ce

- valoarea timp a opţiunii

În funcţie de raportul existent între valoarea intrinsecă şi cursul valutar opţiunile poartă denumirea de opţiuni ,,în bani”, opţiuni ,,la bani”, opţiuni ,, fără bani”, astfel:

OPŢIUNE OPŢIUNE CALL OPŢIUNE PUT ÎN BANI Cv > Ce Cv < Ce LA BANI Cv = Ce Cv = Ce FĂRĂ BANI Cv < Ce Cv > Ce

Alegerea poziţiei pe care o va ocupa operatorul pe piaţă are în vedere evoluţia cursurilor de schimb astfel:

l

Operaţii simple cu opţiuni şi rezultatele acestora

OPERAŢIUNEA ANTICIPAREA CURSULUI

CONSECINŢE GRAFICUL TRANZACŢIEI

44

CUMPARARE CALL

Creşterea cursului suport

Risc limitat.Câştig nelimitat

VĂNZARECALL

Stagnare. Scăderea

cursului

Căstig limitat.Risc nelimitat

CUMPĂRARE PUT

Scăderea cursului

Câştig nelimitat.Risc limitat

VĂNZARE PUT

Creştereacursului

Câştig limitat.Risc nelimitat

Cumpărare de call (long call) – conferă dreptul cumpărătorului de a cumpăra sau nu valuta la scadenţă, plătind în schimb o primă.

Dacă evoluţia cursurilor este nefavorabilă, opţiunea long call acoperă riscul – cumpărătorul îşi exercită dreptul de a nu cumpăra valuta şi plăteşte vânzătorului prima stabilită. Dacă evoluţia cursurilor este favorabilă cumpărătorul îşi poate exercita dreptul de a cumpăra.

Cumpărătorul de call îşi exercită dreptul de a cumpăra atunci când cursurile cresc – are loc o depreciere a monedei locale în raport cu moneda străină – şi îşi exercită dreptul de a nu cumpăra atunci când are loc o scădere a cursurilor prin aprecierea monedei locale. În concluzie, cumpărătorul de opţiune câştigă nelimitat când Cv > Ce +P.

Vănzare call (vănzarea unei opţiuni de cumpărare) - un operator deţinător al dreptului de cumpărare va vinde acest drept pe piaţa bursieră dacă cursurile au început să manifeste tendinţe de scădere sau stagnează pe piaţa valutară. În acest caz, câştigul este limitat la valoarea primei pe când pierderile sunt nelimitate.

În funcţie de evoluţia cursurilor pe piaţa valutară operatorul poate opta pentru:

exercitarea opţiunii când cursurile se află între cursul de exercitare şi cel de pe piaţa valutară deoarece exercitarea opţiunii are un cost mai redus decât neexercitarea acestui drept şi plata primei

P > Cv – Ce

exercitarea dreptului de către cumpărător, vânzătorul trebuind să – şi onoreze obligaţia, pierzând astfel nelimitat (pierdere calculată ca diferenţă între cursul de exercitare şi cel valutar).

Cumpărare de put (long put) – cumpărătorul unei opţiuni de vânzare are în vedere

scăderea cursurilor şi va avea de câştigat dacă cursul valutar este mai mic decât cursul de

45

exercitare, deci va avea valoare intrinsecă (în bani). Deţinătorul unei poziţii long put are trei posibilităţi până la scadenţă:

exercită opţiunea – se acoperă riscul de pe piaţa reală prin exercitarea opţiunii şi îşi compensează pierderea înregistrată pe piaţa reală;

renunţarea la opţiune – când opţiunea nu are valoare intrinsecă (Cv >Ce); exercitarea opţiunii – pentru a – şi minimiza pierderile, prin neexercitare pierderea era

mai mare deoarece valoarea primei de plată este mai mare.

Vânzarea de put (vânzarea unei opţiuni de vânzare) – permite obţinerea unor câştiguri limitate prin asumarea unor riscuri importante. Vânzătorul primeşte prima şi speră că titlurile vor avea un curs care stagnează sau care este în creştere. Astfel cumpărătorul de put nu–şi va exercita opţiune.

Sintetizat rezultatul acoperirii prin contracte cu opţiuni call şi put se prezintă astfel: .

OPŢIUNEA CUMPĂRĂTOR VĂNZĂTOR CALL Cv > Ce + p Cv < Ce Ce < Cv < Ce + p

Exercită opţiunea şi obţine profit.Abandonează opţiunea şi pierde prima;Exercită prima şi înregistrează pierderi mai reduse decât valoarea primei

Înregistrează pierderi;Câştigă prima;

Câştigă o valoare egală cu pierderea înregistrată de cumpărător;

PUT Cv < Ce – p Cv > Ce Ce – p < Cv < Ce

Exercită opţiunea şi obţine profit;Abandonează opţiunea şi pierde prima;Exercită opţiunea şi înregistrează pierderi mai reduse decât valoarea primei

Înregistrează pierderi;Câştigă prima;

Câştigă o valoare egală cu pierderea înregistrată de cumpărător.

BIBLIOGRAFIE

Aftalion, Florin - Marches des change & produits derives, Ed. Presses Universitaire de France, 1995.

46

Anghel, I. - Investiţiile străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.Bernstein, Jacob - Piaţa contractelor futures, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000Carrol, Terry - The Risk Factor – how to make risk management work for you in strategic planning and enterprise, Ed. Take That Ltd, 2001.Chicken, J. - Managing Risks and Decisions in Major Projects, Chapman & Hall, London, 1994.Delande, Michel - Marches a terme: incertitude, information, equilibre,Ed. Economică, 1992.Deschanel, Jean Pierre - A la decouverte du monde de la bourse, Ed. PUF, Coll. Major, 1999.Dobrotă, Niță - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.Dowd, Kevin - Beyond Value at Risk – the new science of risk management, Ed. Wiley, John&Sons, Incorporated, 1998.Duduian, M. - Evaluarea riscului de ţară, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.Herbst, Anthony; Gizard, Bruno - Analysing & Forecasting Futures Prices, Authors’ Guid Backinprint Edition, 1992.Holliwell, John - The Financial Risk Manual, Financial Times Prentice Hall, 1997.Hull, John - Options, Futures & Other Derivatives, Ed. Prentice Hall, 2000.Johnson, Stafford; Giaccollo, Carmelor - Options & Futures – concepts, strategies, and applications, West Information Pub Group, 1995.Klein, Jean; Marois, Bernard - Gestion financiere multinationale, 1996.Kolb, Robert - Financial Derivatives, Ed. Blackwell, 1996.Kolb, Robert - Futures, Options & Swaps , Ed. Blackwell, 1999.Oxelheim, L.; Wihlborg, C. - Macroeconomic Uncertainty – international risks & opportunities for the corporation, Ed. Wiley, John&Sons, Incorporated,1995.Madura, Jeff - International Financial Management (1998)Raftery, J. - Risk Analysis in Project Management, E & FN Spon, London, 1994.Shapiro, Alan - Multinational Corporate Finance (1992)Simon, Yves - Techinques financiers internationals (1991)Solberg‚ R.L. Country – Risk Analysis, Mackays of Chatham PLC, Kent, 1992.Van Horne, James - Fundamentals of Financial Management, Ed. Prentice Hall, 1992.Hill, Charles - Global Business Today, McGraw-Hill Higher Education, 2000.Williams, Arthur - Risk Management & Insurance, McGraw-Hill Higher Education, 1996.Williams, Jeffrey - The Economic Function of Futures Markets, Cambridge University Press, 1986.

47

Date post:	15-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	larisa-denisa
View:	57 times
Download:	1 times

Managementul riscurilor financiare

Documents