1

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,

ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Doctorand: Răzvan Ioan Pinca

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:

Prof. univ.dr. Barbu Ştefănescu

ORADEA

2013

2

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,

ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

BANATUL DE RĂSĂRIT ÎN EVUL MEDIU

(SECOLELE XIV – XVI)

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Barbu Ştefănescu

Doctorand:

Răzvan Ioan Pinca

ORADEA

2013

3

CUPRINS

I. INTRODUCERE ................................................................................... 3

II. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI .........................................................6

III. CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC, LIMITELE TERITORIULUI

CERCETAT ŞI REGISTRUL AŞEZĂRILOR................................................. ...28

1. Cadrul fizico – geografic ................................................................28

1.1. Relieful ..........................................................................................28

1.2. Hidrografia .................................................................................... 31

2. Limitele teritoriului cercetat. Consideraţii generale .......................... 32

3. Registrul aşezărilor din Banatul de Răsărit ........................................ 39

IV. PAGINI DE ISTORIE POLITICĂ A BANATULUI DE RĂSĂRIT ÎN

SECOLELE XIV - XVI ............................................................................. 93

V. CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ A BANATULUI DE RĂSĂRIT ÎN

SECOLELE XIV – XVI .................................................................................. ...104

1. Confesiune şi monumente de cult din Banatul de Răsărit

în secolele XIV-XVI ............................................................................ 104

1.1. Viaţa confesională a Banatului medieval ....................................... 104

1.2 Monumente de cult din Banatul de Răsărit ......................................114

1.2.1 Biserica Sfântul Nicolae din Lugoj .................................................114

1.2.2 Mănăstirea franciscană din Caransebeş .........................................117

1.2.3 Biserica parohială din Caransebeş .................................................119

1.2.4 Biserica din Constantin Daicoviciu (Căvăran ) .............................120

2. Centre urbane ale Banatului de Răsărit (sec. XIV – XVI) .................120

2.1 Târgul Lugoj ………………………………………………….........122

2.2 Oraşul Caransebeş ………………………………………….......…..125

2.3 Târgul Karan (Constantin Daicoviciu) ..............................................129

3. Sistemul de fortificaţii al Banatului de Răsărit (sec. XIV – XVI) ........131

3.1 Cetatea Lugojului ..............................................................................133

3. 2 Cetatea Caransebeş ..........................................................................141

3.3 Cetatea Jdioara ..................................................................................144

3.4 Donjonul de la Turnu Ruieni ……………………………………….148

VI. ORGANIZAREA BANATULUI DE RĂSĂRIT

ÎN SECOLELE XIV-XVI ........................................................................... 149

1. Căile de comunicaţii ...................................................................... 149

2. Geografia istorică a Banatului de Răsărit. Forme de organizare

administrativă .........................................................................................165

2.1 Districtele privilegiate româneşti Lugoj, Comiat şi Caransebeş.

Consideraţii generale asupra evoluţiei acestora ................................... 165

2.2 Geografia istorică a districtelor Lugoj, Comiat şi Caransebeş .…..173

2.2.1 Districtul Lugoj ……………………………………………...…..173

2.2.2. Districtul Comiat ……………………………………………….. 177

2.2.3 Districtul Caransebeş ……………………………………….……..178

3.Studiu de caz ……………………………………………………..……188

3.1 Cercetări de geografie istorică şi arheologie medievală la

Coşteiu (jud. Timiş)……………………………………………………. 188

VII.CONCLUZII …………………………………………………………..…... 195

VIII. BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….. .199

IX. LISTA ILUSTRAŢIILOR ……………………………………………. 217

X. ILUSTRAŢII …………………………………………………………. 221

4

I. INTRODUCERE

De-a lungul timpului Banatul nu s-a bucurat de o cercetare unitară a istoriei

medievale pentru întregul teritoriu cuprins între Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţii

Meridionali, acest lucru datorându-se complexităţii vieţii politice, sociale, administrative,

militare şi economice a viitoarei provincii bănăţene. Cea mai complexă lucrare în acest

sens a oferit-o istoriografia postdecembristă prin lucrarea istoricului şi arheologului

Dumitru Ţeicu care cuprinde doar zona de munte a Banatului.

Având în vedere amploarea temei de cercetat, prin lucrarea de faţă propunem o

nouă şi inedită abordare asupra unui teritoriu bănăţean ce nu a mai fost investigat în

această formă în istoriografia românească, studiul constituind practic începutul unei noi

cercetări zonale. Este vorba de zona Banatului de Răsărit ce cuprinde din punct de vedere

geografic o parte a Banatului de câmpie şi deal precum şi o parte din Banatul de munte,

acest ultim spaţiu parţial tratat de către istoricul mai sus amintit. De-a lungul timpului

zona evoluează unitar, aici dezvoltându-se comunităţi româneşti aparţinătoare aceluiaşi

sistem de valori, cu o cultură materială şi spirituală comune, în Evul Mediu corespunzător

spaţiului cercetat au fiinţat districtele româneşti privilegiate Lugoj, Comiat şi Caransebeş

pentru ca mai apoi, începând cu 1536, aici să fie organizat aproximativ pe acelaşi teritoriu

Banatul de Lugoj şi Caransebeş.

Scopul principal al tezei este acela de a identifica în teren vechile vetre ale

aşezărilor medievale cunoscute din documentele epocii şi localizarea acestora pe hartă,

stabilirea numărului şi repartizarea acestora în cadrul fiecărui district în parte, analizarea şi

interpretarea informaţiilor de natură documentară şi arheologică cu privire la

monumentele de cult şi fortificaţiile bănăţene, reconstituirea reţelei căilor de comunicaţii

şi studirea continuităţii folosirii acestor drumuri din perioada romană şi până în Evul

Mediu şi chiar Epoca Modernă, în principiu reconstituirea mediului de viaţă socială,

spirituală şi politică a locuitorilor acestei zone în Evul Mediu.

Din punct de vedere cronologic perioada de care ne ocupăm corespunde

începutului de secol XIV, atunci când odată cu instaurarea dinastiei angevine se

instaurează stăpânirea politică şi administrativă deplină asupra întregului Banat – putând fi

observate noile realităţi de organizare politică şi socială, de instaurare a unui feudalism de

tip occidental, care în Banatul de Răsărit va avea particularităţi aparte – şi se încheie în

prima jumătate a secolului al XVI – lea, mai exact la 1526 când în urma bătăliei de la

Mohács regatul feudal maghiar dispare iar o parte a Banatului este cucerită de către turci,

în partea de est producându-se mutaţii substanţiale de natură politico-militară, socială şi

confesională ce corespund unei alte etape istorice când se formează Banatul de Lugoj-

Caransebeş.

Reconstituirea habitatului medieval corepunzător celor trei districte şi circumscris

limitelor cronologice prezentate mai sus precum şi cunoaşterea evoluţiei aşezărilor

existente în intervalul secolelor XIV – XVI presupune atât abordarea izvoarelor scrise, cât

şi informaţiile de altă natură: arheologice, cartografice şi de toponimie, doar în urma

analizării în ansamblu a datelor cunoscute vom putea schiţa o imagine istorică de

ansamblu cât mai aproape de realitate. Pornind în primul rând de la consemnările

izvoarelor scrise, mai precis a colecţiilor de documente publicate în a doua jumătate a

secolului al XIX – lea de către istoricii maghiari Pesty Frigyes şi Csánki Dezsö şi cele

publicate de Costin Feneşan o sută de ani mai târziu, precum şi colecţiile editate de

Eudoxiu Hurmuzaki şi cele editate de Academia Română, demersul nostru are în vedere

realităţile habitatului medieval al Banatului de est, întocmirea unei statistici a numărului

5

satelor bănăţene, a târgurilor şi oraşelor, a localizării lor şi a apartenenţei la un district sau

altul, reconstituirea districtelor bănăţene fiind deseori dificilă datorită oscilaţiilor

teritoriale permanente.

Folosirea metodelor clasice ale abordării acestui gen de subiect alături de cele

moderne, analizarea acumulărilor informaţionale de natură documentară, arheologică,

toponimică, cartografică, etc. vor pune în valoare diferitele aspecte ale civilizaţiei

medievale bănăţene: problemele de confesiune şi monumente de cult, centrele urbane,

sistemul de fortificaţii căile de comunicaţii, organizarea administrativă şi inventarierea

aşezărilor care au fiinţat în perioada secolelor XIV – XVI.

Un element de noutate în peisajul istoriografic românesc îl constituie folosirea

metodelor cartografice pentru reconstituirea habitatului epocii. Având în vedere faptul că

hărţile iosefine au fost realizate manual, în funcţie de talentul desenatorului putând fi

remarcate diferenţe calitative, grafice şi tehnice, şi neavând o bază de măsurare comună

(triangulaţie), planşele nu pot fi asamblate într-o hartă mare şi nici georeferenţiate. Aceste

hărţi sunt o combinaţie de ştiinţă şi artă, neavând nici un sistem de coordonate şi totuşi

suficient de precise pentru a putea identifica cu o aproximaţie rezonabilă un sit arheologic.

Fiind limitat şi de numărul redus de repere din teren, în aceste condiţii, pentru

suprapunerea hărţilor am folosit transformarea Helmert1 ca şi metodă de lucru, stabilirea

poziţiei punctelor de reper făcându-se în sistem Stereo 1970.

Coroborarea coerentă a tuturor acestor informaţii constituie o veritabilă metodă de

lucru care, alături de metodele statistică, regresivă, comparativă şi cartografică, ne ajută să

atingem scopul urmărit, acela de realizare a unei imagini cât mai obiective asupra vieţii

spirituale, economice, administrative, militare şi administrative a spaţiului cuprins între

localităţile Coşteiu în nord, Armeniş în sud, Marga în est şi Valea Mare în vest.

II. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Preocupările recente şi punctuale cu privire la istoriografia evului mediu bănăţean sunt

puţine, detaşându-se în această privinţă studiul întocmit de arheologul timişorean

Alexandru Rădulescu, publicat în anul 2000 şi care parcurge întreaga istoriografie a

Banatului începând cu secolul al XVIII - lea şi până în contemporaneitate. Al. Rădulescu

propune o structurare cronologică a etapelor istoriografice ce privesc Banatul surprinzând

cinci perioade clar delimitate ale evoluţiei scrisului istoric. Prima cuprinde intervalul

secolelor al XVIII –lea şi al XIX – lea până la întemeierea Societăţii de Istorie şi

Arheologie din Timişoara şi a Muzeului Banatului în anul 1872, a doua perioadă se referă

la istoriografia de la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX, urmează

istoriografia din perioada interbelică, istoriografia postbelică (1948-1989) şi istoriografia

de după 1989.

Primul demers istoriografic al epocii îl constituie lucrarea întocmită, conform

canoanelor de atunci, de funcţionarul imperial Johann Jakob Ehrler la cererea noului

guvernator al Banatului, Iosif de Brigido, care în primăvara anului 1774 solicită

funcţionarilor provinciali întocmirea unei documentaţii de sinteză asupra stărilor de fapt

din Banat. A doua monografie a regiunii a fost întocmită de savantul italian Francesco

Griselini, care elaborează sub forma unor scrisori adresate diverselor personalităţi ale

epocii, ce reprezintă veritabile capitole, lucrarea intitulată Încercare de istorie politică şi

naturală a Banatului Timişoarei în scrisori adresate unor persoane de vază şi învăţaţi.

1 Friedrich Robert Helmert, inginer şi geodezist german ce a trăit în intervalul anilor 1843 - 1912

6

În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea mediului cultural bănăţean îi este încă

specific un puternic curent de istorie tradiţională, care este continuat în parte de creaţiile

lui Nicolae Stoica de Haţeg, ce amintesc oarecum de maniera cronicărească a veacului al

XVII – lea îmbunătăţită de introducerea unei perspective contemporane de reconstituire a

trecutului în care se regăsesc motive şi idei ce aparţin spiritului comun al iluminismului

sau reformismului austriac. Lucrarea cea mai semnificativă a cărturarului bănăţean este

Cronica Banatului redactată între anii 1826 şi 1827, cu revenire asupra ei în 1829. Un alt

istoric bănăţean care a încercat să afirme cultivarea metodică a istoriei a fost Vasile Maniu.

Singurele informaţii pe care le oferă publicului despre istoria Banatului sunt cele cuprinse

în lucrarea Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din

Dacia Traiană tipărită la Timişoara în 1857.

Odată cu înfiinţarea muzeelor şi a societăţilor de istorie şi arheologie în a doua

jumătate a secolului al XIX – lea, cercetarea istorică începe să se desfăşoare într-un cadru

instituţionalizat. În jurul Societăţii de Istorie şi Arheologie din Timişoara şi a Muzeului

Bănăţean s-au grupat o serie de istorici germani şi maghiari preocupaţi de istoria

provinciei, cercetările acestora încadrându-se ca şi metodă şi concepţie pozitivismului

istoriografic cu reflexe romantice târzii. În tot acest timp, Academia de Ştiinţe Maghiară

propune o direcţie de cercetare a istoriei Banatului care s-a încadrat politicii culturale

promovată de regimul dualist, preocupat de legitimizarea concepţiei politice instaurate

după 1867. Acestui curent se subscriu o serie de istorici maghiari, de la sfârşitul secolului

al XIX – lea şi începutul secolului XX, cu rezultate notabile în planul cercetării istorice:

Pesty Frigyes, Szentklaray Jenő, Csánki Dezsö, Turchany Tihamer, Borovszky Samu sau

Iványi István.

În linia pozitivist-romantică a istoriografiei româneşti din Banat se înscrie şi Patriciu

Dragalina, profesor de istorie şi geografie la Institutul Teologic şi Pedagogic din

Caransebeş în perioada 1878-1908, metoda şi concepţia istorică fiindu-i influenţate de cei

doi mari istorici ai vremii Pesty Frigyes, exponent de seamă al istoriografiei maghiare şi

A. D. Xenopol, istoric remarcabil al României din această perioadă. O încercare de sinteză

a istoriei bănăţene a realizat şi George Popovici în a sa Istorie a românilor bănăţeni

apărută la Lugoj în 1904, în care protopopul Lugojului prezintă într-o manieră romantic-

pozitivistă istoria provinciei. În urma Conferinţei de Pace de la Paris şi a intenselor

negocieri purtate pe tema integrităţii Banatului, se amplifică dependenţa istoriei de

factorul politic. Elocventă în acest caz este lucrarea istoricului Silviu Dragomir, Banatul

Românesc, operă cu un caracter politic nedisimulat, redactată pentru a veni în sprijinul

delegaţiei române prezentă la Paris, care se adresează cititorilor străini mai puţin

familiarizaţi cu problematica istorică a Banatului, şi în care autorul foloseşte o stufoasă

informaţie şi argumentaţie istorică în scopul de a susţine autohtonia românilor în Banat şi

caracterul românesc al provinciei.

Preocupările pentru istoria Banatului se accentuează odată cu apariţia publicaţiei

trimestriale Analele Banatului editată de muzeul timişorean şi înfiinţarea Institutului

Social Banat-Crişana în 1932. În revista muzeului timişorean publică Iuliu Vuia,

Gheorghe Vinulescu, Nicolae Tomiciu, Gheorghe Cotoşman, Cornel Grofşorean şi Victor

Motonga fiind printre primii istorici din perioada cuprinsă între cele două războaie care se

ocupă de problematica districtelor româneşti. Prima monografie interbelică dedicată părţii

româneşti a provinciei şi prezentată sub forma unor micromonografii ale localităţilor este

întocmită de Ioan Lotreanu şi publicată în 1935. În aceeaşi perioadă profesorul lugojean

Traian Simu, pornind de la lucrările lui Pesty Frigyes, Csánki Dezsö, Turchany Tihamer,

Bodrog Milleker şi Ioan Lupaş realizează a lucrare de sinteză despre organizarea

7

Banatului medieval în care înfăţişează o scurtă istorie a provinciei de la venirea ungurilor

în 896 şi până la începutul secolului al XVIII - lea. Cercetările de arheologie medievală

pentru partea de est a Banatului încep timid doar din perioada interbelică. În 1930 Ioachim

Miloia şi Constantin Daicoviciu întreprind o serie de cercetări de teren pe valea Timişului,

până în sudul Banatului, la Moldova Veche şi Orşova. Istoria monumentelor de cult a

reprezentat o mare tentaţie pentru cercetătorii vremii, astfel în acelaşi an şi într-un număr

al aceleiaşi reviste a Muzeului Banatului din Timişoara, Petru Olde publică un articol

referitor la biserica veche a Lugojului sau biserica mică cum era cunoscută de

contemporani. Un studiu de sinteză asupra necropolelor medievale din Banat, mai exact

din Banatul de sud şi zona culoarului Timiş-Cerna, a fost redactat de arheologul Dumitru

Ţeicu, articolul beneficiind şi de o complexă bibliografie. Acest demers a fost continuat 20

de ani mai târziu, când sub semnătura cercetătorului bănăţean vede lumina tiparului un

nou studiu cu referire la necropolele medievale din sudul Banatului. Problema mănăstirii

franciscane din Caransebeş a fost dezbătută într-un prim studiu de către cercetătorul Radu

Popa care a observat corect destinaţia complexului arheologic, asupra monumentului de

cult caransebeşan revenind de-a lungul timpului Dumitru Ţeicu şi Adrian Andrei Rusu.

Complexul arheologic beneficiază şi de o monografie întocmită de către Petru Bona care

atribuie construcţia bisericii comunităţii româneşti din oraş şi pe care o consideră de

factură răsăriteană, bizantină.

Reconstituirea vieţii confesionale a Banatului medieval, a reprezentat o temă deosebit

de anevoioasă în condiţiile în care documentele scrise sunt extrem de rare. Aspecte ce

privesc situaţia etnică şi confesională din Ungaria, Transilvania şi Banat în evul mediu au

fost tratate de profesorul clujean Ioan-Aurel Pop. Relaţiile dintre poziţia socială,

apartenenţa la structurile nobiliare şi confesiune au fost analizate de cercetătoarea Ligia

Boldea. După cel de-al Doilea Război Mondial cercetările de istorie şi de arheologie ale

fortificaţiilor medievale din Banat se lasă aşteptate până în 1962 când Theodor Trîpcea

publică un studiu în care îşi propune identificarea documentară a cetăţilor din Banatul de

Severin. Arhitectul Gheorghe Sebestyén publică planurile cetăţilor întocmite de generalul

Marsigli în anul 1697. Autorul revine asupra temei în 1987 pe care o extinde atât ca şi

areal cât şi ca tipologie. Un nou volum bibliografic cu referire la fortificaţiile medievale

din Transilvania şi Banat, deosebit de util arheologului medievist, vede lumina tiparului

sub semnătura cercetătorului Adrian Andrei Rusu în 1996. Lucrarea, deosebit de

complexă, cuprinde titlurile cu referire la tema enunţată structurate în ordinea alfabetică a

autorilor, iar la sfârşit conţine un index cu fortificaţiile cunoscute. Acelaşi autor publică în

anul 2005 o lucrare de proporţii considerabile şi de o densitate pe măsură cu privire la

fortificaţiile medievale din Transilvania şi din imediata vecinătate (Maramureş, Crişana,

Banat, Ţara Românească şi Moldova).

Nobilimii româneşti din Banat i-au fost dedicate în ultimele decenii o serie de studii

prin care s-a încercat identificarea documentară a familiilor nobile, stabilirea evoluţiei

acestora, a domeniilor stăpânite, a confesiunii şi a statutului social-economic şi juridic în

cadrul regatului feudal maghiar.

III. CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC, LIMITELE TERITORIULUI

CERCETAT ŞI REGISTRUL AŞEZĂRILOR

Din punct de vedere morfologic relieful Banatului se prezintă sub forma unor trepte

dispuse sub forma unui semicerc, larg deschis spre vest cu diametrul de aproximativ 200

km, având în partea exterioară munţii iar spre interior dealurile piemontane, câmpiile

8

piemontane şi în centru Câmpia joasă a Timişului.

Geografia istorică a prezentului studiu reprezintă unul din aspectele fundamentale ale

demersului nostru, formarea unei imagini de ansamblu asupra evoluţiei Banatului de

Răsărit în secolele XIV – XVI presupune o reconstituire a habitatului, o delimitare

naturală şi politico-administrativă a spaţiului aferent, spaţiu ce corespunde celor trei

districte privilegiate ale Banatului de Răsărit: Lugoj, Comiat şi Caransebeş.

Teritoriul cercetat se întinde pe spaţiul celor două judeţe Timiş şi Caraş-Severin,

cuprinzând în nord golful de câmpie al Lugojului mărginit la rândul său în nord de

dealurile Lipovei, iar la sud de dealurile Pogănişului. Din dreptul localităţii Gruni golful

Lugojului se desparte în două braţe, unul îndreptându-se spre sud-est, spre Caransebeş, iar

al doilea spre nord-est, spre Făget. Cercetarea spaţiului aferent districtelor româneşti

privilegiate, veritabile autonomii etnico-teritoriale, reprezintă unul dintre cele mai

importante aspecte ale cercetării istoriei medievale a Banatului. Organizarea administrativ

teritorială a Banatului de Răsărit este încă insuficient cercetată, aici începând cu secolul al

XIV – lea regalitatea angevină înfiinţează în jurul cetăţilor regale mai multe districte,

adeseori situate în zone delimitate natural. Cercetarea acestora este adeseori dificilă, de-a

lungul timpului aceste autonomii teritoriale având o dezvoltare diferită, diferenţele fiind

uneori surprinse în istoriografie. Pentru reconstituirea geografiei istorice, în primul rând,

este necesară identificarea şi localizarea pe teren a satelor şi târgurilor corespunzătoare

arealului studiat, a numărului, a grupării teritoriale şi a vechimii acestora. Intervalul de

timp studiat nu a fost ales în mod aleatoriu, începând cu dinastia angevină, cu instaurarea

stăpânirii politice şi administrative depline asupra întregului Banat pot fi observate noile

realităţi de organizare politică şi socială, de instaurare a unui feudalism de tip occidental,

care în Banatul de Răsărit va avea particularităţi aparte. În ceea ce priveşte secolul al XVI

– lea, mai exact limita impusă de anul 1526 când în urma bătăliei de la Mohacs regatul

feudal maghiar dispare iar o parte a Banatului este cucerită de către turci, în partea de est

se produc mutaţii substanţiale de natură politico-militară, socială şi confesională ce

corespund unei alte etape istorice când se formează Banatul de Lugoj-Caransebeş.

Cunoaşterea evoluţiei aşezărilor existente în intervalul secolelor XIV – XVI presupune

atât abordarea izvoarelor scrise cât şi informaţiile de altă natură: arheologice, cartografice,

de toponimie, doar în urma analizării în ansamblu a datelor cunoscute vom putea schiţa o

imagine istorică de ansamblu cât mai aproape de realitate. Am întocmit repertoriul

localităţilor aparţinătoare celor trei districte privilegiate menţionate mai sus şi a celor din

imediata vecinătate sub forma unui lexicon în care acestea sunt prezentate în ordine

cronologică, în aceeaşi ordine find prezentate şi menţiunile documentare ce fac referire la

fiecare localitate în parte, în acest sens au fost repertoriate un număr de 162 de aşezări.

IV. PAGINI DE ISTORIE POLITICĂ A BANATULUI DE RĂSĂRIT ÎN

SECOLELE XIV – XVI

Stingerea dinastiei arpadiene odată cu moartea regelui Andrei III, la 14 ianuarie

1301, a deschis în Ungaria o epocă ce s-a caracterizat prin prăbuşirea autorităţii regale şi

existenţa unor stăpâniri teritoriale cvasiindependente. Schimbarea dinastică în Ungaria

începutului de secol al XIV-lea a însemnat atât o nouă dinastie, cât şi inaugurarea unei

întregi mişcări de reformă care în timpul domniilor lui Carol Robert de Anjou (1308-1342)

şi Ludovic de Anjou (1342-1382) a reuşit să restructureze instituţional întreg angrenajul

regatului. Dinastia angevină a fost un factor de occidentalizare a ţării, Ungaria înregistrând

progrese sub toate aspectele. Astfel în perioada de domnie a monarhilor Carol Robert şi

9

Ludovic I, la mijlocul secolului al XIV-lea, Ungaria era unul din cele mai puternice state

din centrul şi sud-estul Europei. Pentru Banat politica lui Carol Robert şi a fiului său

Ludovic a însemnat o penetraţie accentuată în comitatele Timiş şi Caraş a nobilimii

beneficiare a numeroase danii regale, o preocupare tot mai insistentă pentru convertirea

populaţiei româneşti la catolicism în contextul unor măsuri mai generale, o atenţie mai

sporită acordată Banatului de Severin ajuns obiect de dispută cu domnii Ţării Româneşti şi

o anume preocupare pentru păstrarea domeniilor cetăţilor regale din aceste părţi, cetăţi atât

de necesare acţiunilor politico-militare îndreptate împotriva Bulgariei şi a Ţării

Româneşti.

Odată cu moartea lui Ludovic I începe un război civil desfăşurat în intervalul

1382-1387 şi finalizat cu venirea pe tronul Ungariei a lui Sigismund de Luxemburg (1387-

1437). Domnia lui Sigismund deschide o perioadă de crize politice şi acţiuni externe

menite de a extinde moştenirea angevină sau de a stopa incursiunile otomane în zonă.

Nevoia de securizare a frontierei dunărene a constituit o nouă oportunitate fructificată în

interesul său de elita bănăţeană, în special din momentul în care pericolul otoman a pus o

presiune permanentă şi constantă asupra graniţelor sudice ale regatului. În plan militar,

elitele româneşti bănăţene erau deja angrenate încă din secolele anterioare în sistemul de

apărare al frontierelor sudice ale regatului, în fapt, frontierele propriului lor ţinut, astfel

încât ele au putut cu uşurinţă fi cointeresate şi folosite în politica militară desfăşurată de

regalitate la sfârşitul secolului al XIV – lea şi în prima jumătate a secolului următor.

Documentele lasă să se întrevadă un adevărat mod de viaţă al acestor elite, care şi-au

trimis reprezentanţii în mai toate campaniile occidentale sau orientale purtate de

Sigismund, familii ca Deş de Timişel, Măcicaş de Tincova, Mâtnic de Ohaba Mâtnic sau

Bizerea de Caransebeş remarcându-se cu preponderenţă. A fost, în egală măsură, un mod

de viaţă dar şi o necesitate, dictată de prototipul unei societăţi medievale în care atributele

militare erau o condiţie sine qua non pentru aproape fiecare membru al categoriei militare.

Epoca Huniazilor ne dezvăluie în Banat răstimpul celor mai dinamice şi totodată

profunde mutaţii ale structurilor sociale, aparent contradictorii şi surprinzătoare, dar

explicabile şi necesare în condiţiile vremii. Daniile regelui Sigismund de Luxemburg,

continuate de cele ale lui Albert (1438-1439), au diferenţiat puternic societatea bănăţeană,

inclusiv în interiorul districtelor autonome. Banatul, expus mai mult decât alte provincii

primejdiei otomane, a ajuns în centrul atenţiei regelui preocupat de sporirea capacităţii

sale de luptă, fapt care însemna grija pentru cetăţile de aici, pentru starea materială a

cnezilor şi nobililor localnici şi chiar o anume solidarizare a interselor unor mari familii

nobiliare cu destinul acestei provincii de graniţă. Domnia regelui Matei Corvinul a

reprezentat apogeul regatului medieval ungar în plan politic, economic şi al expansiunii

teritoriale, totodată favorizând ascensiunea socială a unor categorii elitare care s-au

afirmat în special prin diverse merite militare în contextul luptelor antiotomane.

În primele două decenii ale secolului al XVI – lea avansul otoman spre Europa

centrală a fost favorizat de situaţia politică din această zonă. Odată cu domnia lui Soliman

Magnificul (1520-1566), liniile directoare ale politicii externe otomane vor cunoaşte o

modificare radicală de orientare, obiectivul prioritar al acestei domnii fiind expansiunea

către centrul Europei. În această perioadă plitica internă a Regatului Maghiar a fost

marcată de reintensificarea puternicelor rivalităţi dintre partida baronilor şi nobilimea

mică şi mijlocie, pe de o parte, şi puterea centrală, pe de altă parte, au dus la slăbirea

aceentuată a autorităţii centrale şi la creşterea anarhiei feudale.

Tot acum partea de răsărit a Banatului va cunoaşte o evoluţie proprie, aici

formându-se între 1526 şi 1536 o entitate politico-militară de frontieră cunoscută sub

10

numele de Banatul de Lugoj şi Caransebeş, al cărei prim ban a fost Mihai de Somlya

(1536), şi care începând cu 1554 este alipită Principatului Autonom al Transilvaniei.

V. CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ A BANATULUI DE RĂSĂRIT ÎN SECOLELE

XIV - XVI

1. Confesiune şi monumente de cult din Banatul de Răsărit în secolele XIV-

XVI

1.1. Viaţa confesională a Banatului medieval

Reconstituirea vieţii confesionale a Banatului de Răsărit în evul mediu constituie

un demers anevoios datorat nu atât lipsei documentelor din epocă cu un astfel de conţinut,

cât mai ales complexităţii relaţiilor socio-politice şi etnice de aici. Structura multietnică a

constituit o dominantă a peisajului cultural şi confesional al provinciei. Constituind o

condiţie distinctivă a omului medieval, confesiunea, cu referire îndeosebi la elitele

societăţii, relatările despre locuitorii de rând lipsind aproape cu desăvârşire, este reflectată

aproape în exclusivitate în izvoare de provenienţă oficială şi catolică, insuficiente însă

pentru a permite conturarea clară a profilului religios al nobilimii româneşti. Din punct de

vedere documentar actele papale din veacurile XIV – XV deţin un loc privilegiat, dintre

acestea detaşându-se registrele de dijme papale ale Episcopiei Cenadului din prima

jumătate a secolului al XIV-lea. Organizată în autonomii teritoriale, partea de est a

Banatului era reprezentată de o feudalitate formată aproape exclusiv din nobili şi cnezi

români, atestată în documente încă de la începutul funcţionării districtelor privilegiate şi

până la instaurarea ocupaţiei otomane în 1658.

Partea de răsărit a Banatului a fost percepută de mediile catolice, pe tot parcursul

evului mediu ca fiind un teritoriu ortodox, astfel această zonă devine un teren de misiune

catolică iar începând cu mijlocul secolului al XIV –lea intră în sfera de acţiune a

franciscanilor din vicariatul Bosniei. Nu ne putem pronunţa cu certitidine asupra

impactului acţiunilor misionare catolice în categoria populaţie de rând din Banat, dovezile

de adoptare a catolicismului fac referire îndeosebi la elita socială a regiunii. Impactul

acţiunilor misionare catolice asupra populaţiei româneşti din Banat este, desigur, dificil de

apreciat. Chiar dacă mărturiile din secolele XIV – XV sunt puţine, existenţa îndelungată

aici a conventelor franciscane şi relatările optimiste despre mersul misiunii aici, inclusiv

cifrele pe care le avansează unele surse, sunt o dovadă a faptului că un anumit succes a

existat. În urma ofensivei regatului angevin derulată în mai multe etape sub Carol Robert

şi Ludovic I de Anjou nobilimea românească din Banat s-a integrat în structurile politice şi

confesionale create sau consolidate de regalitatea angevină. Acum se remarcă două din

direcţiile de acţiune ale regatului feudal ungar: expansionismul teritorial conjugat cu

efortul de a consolida vastul conglomerat de teritorii şi popoare cucerite prin impunerea

unităţii de credinţă catolică sub controlul ierarhiei eclesiastice şi politice a regatului.

Subordonându-şi activitatea misionară regele Ludovic I încearcă să asigure consolidarea

regatului prin impunerea catolicismului şi eliminarea schismei care au devenit politică de

stat, ofensiva catolică cunoscând apogeul în veacul al XIV – lea şi în prima jumătate a

celui următor. Cazul Banatului devine sugestiv din acest punct de vedere, actul emis de

Ludovic I la Lipova pe 20 iulie 1366 stipulează ca toţi preoţii slavi sau schismatici de pe

teritoriul comitatelor Cuvin şi Caraş să fie reţinuţi împreună cu familiile şi toate bunurile

lor pentru a fi duşi înaintea comitelui Benedict Hymfi sau a magistrului Petru, fratele lui,

care vor acţiona conform cerinţelor regale. În fond, regalitatea maghiară, prin adoptarea

11

acestei atitudini intenţiona o uniformizare a structurilor sociale existente după tradiţiile

clasice occidentale, eforturi conjugate cu intensificarea ofensivei catolicismului asupra

bisericii ortodoxe. Nu ne putem pronunţa cu siguranţă dacă apartenenţa cnezilor şi

nobililor români la catolicism a fost una reală sau doar de conjunctură, mai ales în a doua

jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea. Începând cu

prima jumătate a secolului al XVI – lea Reforma pătrunde în Banat, mai întâi în oraşe şi

de abia în a doua jumătate a secolului ea intră în contact cu zonele rurale. După 1526 în

condiţiile vidului de putere creat, o parte din nobili au intrat în contact cu ideile Reformei,

fără nici o oprelişte, mai ales că fiecare dintre cei pretendenţi la coroană încerca să-şi

atragă un număr cât mai mare de aderenţi, evitând să intervină în problemele religioase.

Întrucât marea majoritate a teritoriului rural era populat de către românii şi sârbii

ortodocşi, succesul ei a fost mai puţin vizibil în acest mediu.

1.2 Monumente de cult din Banatul de Răsărit

1.2.1 Biserica Sfântul Nicolae din Lugoj

Prima atestare documentară a unei parohii în Lugoj provine din 1334 când în

registrele de dijme papale ale Arhidiaconatului de Sebeş este menţionat preotul Blasiu din

Lugoj care plăteşte dijma în valoare de patru pense.

Despre „biserica veche” sau „biserica mică” a Lugojului, aşa cum este ea

cunoscută comunităţii locale, se păstrează puţine date cu privire la perioada de timp ce ne

interesează. Din ea se mai păstrează doar turnul, în prezent monument istoric, care poate fi

văzut vis-a-vis de Primărie în zona medievală a oraşului. Unii istorici atribuie ctitoria

acestei biserici Ecaterinei, soţia Banului de Severin, Nicolae Perény, în anul 1402. Turnul

bisericii care se păstrează până astăzi, zidit din cărămidă, a fost adosat bisericii în 1726

când aceasta a fost restaurată de prefectul suprem al districtelor Lugoj, Făget, Lipova şi

Caransebeş, Ioan Ratz.

În jurul bisericii se află şi cimitirul vechi al Lugojului folosit până în preajma

anului 1759 când a fost ctitorită „Biserica Mare” cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului”. Nu putem exprima însă cu certitudine perioada când a fost ctitorit lăcaşul de

cult, putem însă presupune că acesta a avut o existenţă îndelungată dacă luăm în

consideraţie întinderea cimitirului din jurul bisericii ce are o suprafaţă de aproximativ

două hectare, acest lucru fiind constatat de-a lungul timpului cu ocazia construirii

diverselor imobile din vecinătatea bisericii cu care prilej au fost scoase la suprafaţă

nenumărate oseminte umane.

1.2.2 Mănăstirea franciscană din Caransebeş

În anul 1988 lucrările de sistematizare efectuate în centrul oraşului Caransebeş,

concretizate prin demolarea unor clădiri şi apoi prin săpături pentru realizarea structurii de

rezistenţă a viitoarelor blocuri de locuinţe au scos la iveală fundaţiile de zid ale unui vechi

monument de cult. Încă de la descoperire părerile asupra reprezentativităţii monumentului

şi mai ales asupra atribuirii lui au stârnit vii controverse. Primul care a evidenţiat

apartenenţa bisericii şi a complexului de construcţii ca fiind ale unui aşezământ

mănăstiresc a fost Radu Popa, opinie împărtăşită de Dumitru Ţeicu şi Adrian Andrei Rusu.

Momentul edificării bisericii mănăstirii a fost propus de Radu Popa ca fiind între a doua

jumătate a secolului al XIII – lea şi începutul celui următor. Dumitru Ţeicu susţine că

12

biserica din Caransebeş a fost ridicată de către călugării franciscani la mijlocul secolului al

XIV – lea. Conform Adrian A. Rusu, mănăstirea probabil că a fost ctitorită în timpul

domniei regelui Ludovic I de Anjou (1342 – 1382), dar cu atestare certă din anul 1385.

1.2.3 Biserica parohială din Caransebeş

Primele date despre parohia Caransebeşului medieval provin din registrele de

dijme papale în care este menţionat preotul Petru care plăteşte colectorilor papali sumele

de trei ferturi fără cinci banali în 1334, tot în 1334 este plătită suma de 60 de banali,

pentru ca în 1335 să fie achitată suma de 38 de banali. Conform acestor documente putem

afirma că parohia aparţinuse confesiunii catolice. Cercetările arheologice nu au evidenţiat

până în prezent urme ale bisericii parohiale, dar la est de absida altarului bisericii

conventului franciscan au fost cercetate şase morminte care prin inventar se încadrează în

secolele XI - XII, fiind astfel posibil ca această necropolă să fi aparţinut parohiei catolice

menţionată în documentele papale.

1.2.4 Biserica din Constantin Daicoviciu (Căvăran )

Locul unde au fost identificate ruinele bisericii se află în partea stângă a Timişului

la cca. 1 km de albia acestuia. Cercetările s-au desfăşurat în luna octombrie a anului 1930,

la finalul acestora fiind decopertate ruinele bisericii ce se prezentau sub forma unei movile

de pământ.

Pe latura de NV a movilei la o adâncime de cca. un metru a fost descoperit un zid

din piatră de râu legată cu mortar ce avea grosimea de 1,40 m, odată cu decopertatea

întregii zone conturându-se planul unei biserici sală cu altar pătrat. Biserica a fost

prevăzută cu şase contraforturi la care ulterior s-au mai adăugat încă patru. Fiind

construită în interiorul unui târg este vorba de o biserică parohială.

Ca şi datare, fără a aduce argumente convingătoare, Miloia propune ridicarea

timpurie a monumentului în cursul secolului al XIII –lea sau cel târziu la începutul celui

următor, totuşi edificarea monumentului pare mult mai plauzibilă ca fiind făcută undeva

între sfârşitul secolului al XIV – lea şi începutul celui de-al XV - lea.

2. CENTRE URBANE ALE BANATULUI DE RĂSĂRIT (SEC. XIV – XVI)

Problema oraşelor şi a aşezărilor de tip urban din partea de est a regatului ungar

prezintă încă suficiente lacune în special la clasificarea acestora, statutul lor putând fi

dedus doar din documentele de epocă în care referinţele la centrele urbane sub denumirea

de oppidum sau civitas lasă deseori loc de speculaţii. Cercetarea arheologică lasă şi mai

mult de dorit, această situaţie a fost surprinsă foarte bine de cu câţiva ani în urma de

Adrian Andrei Rusu: „Întotdeauna, perimetrele oraşelor au fost cele mai agresate

perimetre construite. Din acest motiv, tot ceea ce constituie vestigiu istoric este periclitat

acolo într-o proporţie mai mare decât orice alt monument medieval. Gravitatea stării de

fapt porneşte de la marile distrugeri ale secolului al XIX – lea, atunci când majoritatea

oraşelor din Transilvania au devenit deschise, iar fragmentele ori componentele încă

întregi ale fortificaţiilor, au fost deliberat sacrificate de dragul urbanismului modern.”

Marea invazie tătară de la 1241 a avut consecinţe dezastruoase pentru regat putând fi

considerată drept o catastrofă demografică, majoritatea aşezărilor urbane şi rurale fiind

devastate. În urma tragicului eveniment, regii Ungariei au fost nevoiţi să adopte o serie de

13

reforme politice, militare şi sociale, manifestând, de asemenea, o politică de mare

deschidere faţă de oraşe

.

2.1 Târgul Lugoj

Însemnările documentare despre Lugojul secolelor XIV – XVI (localitatea

propriu-zisă exceptând cetatea şi districtul) sunt relativ puţine şi vagi. În documentele

vremii Lugojul este amintit sub diverse nume: Lugas, Lwgas sau Lwgos. Prima atestare

documentară a localităţii provine din registrele colectorilor papali ai Arhidiaconatului de

Sebeş, când în 1334 este menţionat preotul Blasiu din Lugoj care plăteşte acestora 4

pense, pentru ca următoarea menţiune să provină din a doua jumătate a secolului al XIV –

lea, când pe data de 3 noiembrie 1366 regele Ludovic I emite un document de aici, iar în

1369 cu ocazia delimitării hotarului localităţii Iersig este consemnat un drum ce ducea la

Lugoj. Pentru perioada amintită, titulatura cea mai des întâlnită este cea de târg

(oppidum), în acest mod fiind semnalat în documentele din 1439, 1440 şi 1464, în acest

ultim document regele Matia donează lui Ioan Pongracz voievodul Transilvaniei şi fratelui

său Andrei, pentru fidelitate şi merite militare împotriva husiţilor, turcilor şi sârbilor,

cetatea Jdioara şi oraşul Lugoj (Lwgas) cu toate domeniile lor, sate, predii, etc. În anul

1428 regele Sigismund de Luxemburg interzice oraşului Lugoj să perceapă impozite de la

locuitorii aşezării Hodoş, situată în imediata apropiere. Primele descrieri referitoare la

localitate sunt relativ târzii şi provin din documentele celei de-a doua jumătăţi a secolului

al XVI – lea sau din secolul al XVII – lea. În consecinţă conchidem să credem că cetatea a

fost edificată în imediata apropiere a oraşului medieval, acesta din urmă presupunem că a

existat puţin mai la nord de actualul cartier „Cetate” în cartierul cunoscut sub numele de

“Microraion doi”, zona actuală “Unic” şi zona din jurul turnului bisericii Sfântul Nicolae.

În sprijinul acestor afirmaţii vin cercetările arheologice întreprinse de Muzeul din Lugoj,

între anii 1987 şi 1993, materialele descoperite încadrându-se în intervalul studiat. Astfel

din spaţiul cuprins între str. Cetatea Veche şi zona turnului bisericii Sfântul Nicolae provin

o serie de cahle corespunzătoare secolelor XV - XVIII, cahlele oală fiind publicate în anul

1943 de către fostul director al Muzeului din Lugoj, prof. Traian Simu ca aparţinând

epocii fierului. În apropiere, în Microraion II a mai fost descoperită o cahlă oală, păstrată

în mare parte ce poate fi încadrată în intervalul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV

– lea şi prima jumătate a secolului al XVI – lea.

2.2 Oraşul Caransebeş

Aşezat în bazinul superior al Timişului într-o zonă în care în antichitate se

întretăiau drumurile romane ce veneau de la Orşova şi Berzovia şi duceau la Ulpia

Traiana, pentru ca în evul mediu să se afle la intersecţia drumurilor dinspre Dunăre la

Timişoara şi dinspre Transilvania (prin Porţile de Fier aleTransilvaniei), Caransebeşul se

situează în apropierea celor mai importante rute comerciale ale Banatului, ceea ce

determină şi dezvoltarea sa ulterioară pe tot parcursul epocii feudale, în anul 1449, acesta

fiind cunoscut ca oraş comercial de prim rang. Localitatea medievală, suprapusă azi de

oraşul contemporan, este amplasată pe malul râului Sebeş la confluenţa acestuia cu

Timişul. Prima atestare documentară ne este cunoscută dintr-un document emis la

Caransebeş şi datat pe 29 aprilie 1290 prin care regele Ungariei Ladislau al IV-lea

dăruieşte magiştrilor Ştefan şi Paul, fiii comitelui Mihail, dreptul de patronat al mănăstirii

din Lelesz, în acest prim document, surprinzător, localitatea este amintită cu numele de

14

Caransebeş, pentru ca în următorul secol şi jumătate să fie cunoscută sub numele de

Sebeş. Prezenţa la Caransebeş a regelui Ladislau al IV – lea, emitentul documentului,

certifică faptul că aşezarea avea un anumit statut. Prin poziţia sa geografică la graniţa de

sud-est a regatului maghiar, Caransebeşul a reprezentat o poartă de intrare în ţările române

dinspre teritoriile bulgare şi sârbeşti. Oraşul era situat în apropierea a două căi comerciale

importante în evul mediu. Prima unea capitala Imperiului Otoman cu regiunile centrale

balcanice ale Imperiului şi Europa Centrală pe traseul: Istanbul – Adrianopol – Filipopol –

Sofia – Pirot – Niş – Belgrad cu ramificaţii spre Buda, Viena, oraşele germane

meridionale, spre centrele Slovaciei şi Boemiei. De Belgrad, Caransebeşul era legat pe

cursul Timişului prin drumul Lugoj – Timoşoara – Vrşaţ şi apoi Belgrad. De la Caransebeş

drumul comercial continua spre Transilvania prin Haţeg – Orăştie – Sebeş – Alba Iulia -

Aiud şi de aici la Cluj şi Bistriţa sau, prin Haţeg – Orăştie – Sebeş şi Sibiu. A doua cale

comercială unea Caransebeşul de Vidin prin Orşova, tot pe aici făcându-se legătura şi cu

oraşele din Ţara Românească.

2.3 Târgul Karan (Constantin Daicoviciu)

Problema localizării şi a denumirii vechi a actualei localităţi Constantin

Daicoviciu (fostă Căvăran) a fost soluţionată de către Ioachim Miloia în perioada

interbelică când, istoricul bănăţean a identificat aşezarea medievală Karan ca fiind una şi

aceeaşi cu Căvăranul de mai târziu. Pe teren, tradiţia locală o situează în locul numit

Selişte, loc în care s-a găsit o cantitate impresionantă de moloz şi resturi de ziduri. În

documente denumirea de Căvăran apare relativ târziu, în anul 1572 este amintit un

localnic din Caransebeş ce se numea Miklós Kavaran (Nicolae de Căvăran). Pentru restul

evului mediu aşezarea apare în documente, aşa cum am arătat mai sus, sub denumirea de

Karan, titulatura acesteia oscilând pentru întreaga perioadă la care facem referire între

„oppidum” şi „civitas”, cei doi termeni indicând o aşezare urbană ca şi în cazul Lugojului

şi Caransebeşului. Pentru prima dată găsim menţionat acest nume într-un document din

1376 când Banul Severinului, Ioan Treutul (Johannis Trewtyl), este mandatat de către

regele Ludovic I să medieze un litigiu de hotar între „oaspeţii” din Karan (hospites nostros

de Karan) şi familia Mâtnic. De cele mai multe ori târgul nu apare singular în documente,

ci alături de oraşul Sebeş, aşa cum s-a întâmplat în 1458 când pe 28 ianuarie, Matia

Corvinul, emite un document prin care le este permis iobagilor din districtul Sebeşului

precum şi din alte districte şi comitate ale regatului maghiar să se stabilească în târgurile

Karan şi Sebeş după achitarea obligaţiilor datorate stăpânilor feudali. Începând cu secolul

al XVI – lea referinţele documentare cu privire la târgul Karan încep să se împuţineze,

semn că localitatea începe să-şi piardă din importanţă, poate, şi datorită faptului că se afla

în imediata apropiere a Caransebeşului şi Lugojului care, în această perioadă, cunosc o

reală dezvoltare.

3. SISTEMUL DE FORTIFICAŢII AL BANATULUI DE RĂSĂRIT (SEC.

XIV – XVI)

Relieful Banatului fiind unul complex, fortificaţiile din piatră au fost zidite fie pe

înălţimi, fie în câmpie, dar întotdeauna s-a ţinut cont ca acestea să fie apărate în primul

rând natural, cetăţile de câmpie beneficiind mereu de protecţia apelor, acestea fiind

construite în majoritatea cazurilor pe buclele ori braţele de râu protejate de eventuali

afluenţi ori zone mlăştinoase, iar pentru cele situate pe înălţimi poziţiile preferate au fost

15

fie pe terasele barate natural sau artificial, fie pe forme de relief înalte, conice şi izolate,

exemplul Jdiorii în acest caz fiind elocvent, amplasarea cetăţii valorificând la maximum

înălţimile cu pante abrupte.

La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, cu toate că

distrugerile cauzate de tătari şi cumani au fost semnificative, se înregistrează o oarecare

prosperitate a Banatului prin înmulţirea aşezărilor şi prin creşterea rolului strategic al

provinciei, acum construindu-se mai multe cetăţi de piatră printre care Mehadia,

Caransebeş, Lugoj, Jdioara, Caraşova, Lipova, etc.

În a doua jumătate a secolului al XIV – lea, în timpul domniei lui Ludovic I de

Anjou (1342 – 1382), politica de întărire a graniţelor de sud a regatului este evidentă,

cetăţile din Banat devenind baze de atac de unde se vor dezvolta atacurile din 1365 asupra

Vidinului şi cel din 1368 asupra Ţării Româneşti. Până la jumătatea secolului al XV – lea

cetăţile au îndeplinit un rol fundamental în stabilitatea politică internă a Ungariei

medievale, fiind adevărate centre de putere în condiţiile în care oraşele abia dacă

reprezentau o forţă politică pe care regalitatea s-ar fi putut sprijini. Pentru secolele al XV –

lea şi al XVI – lea arhitectura de apărare suferă modificări în sensul că vechile cetăţi sunt

adaptate pentru a face faţă noilor tehnici de asediu şi a apariţiei artileriei ceea ce determină

şi apariţia unor forme geometrice mai regulate, pentru a se putea realiza o perfectă

flancare. Cetăţile bănăţene sunt cunoscute doar sumar din documentele secolelor XIV –

XVI, referinţe mai concrete, de descriere sau reprezentări grafice, ne parvin abia din

descrierile călătorilor străini şi din planurile întocmite de inginerii austrieci în a doua

jumătate a secolului al XVII – lea.

3.1 Cetatea Lugojului

Deşi prima atestare documentară a Lugojului datează din anul 1334 când în

registrele de dijme papale ale Arhidiaconatului de Sebeş este semnalat preotul Blasiu din

Lugoj, cetatea apare menţionată pentru prima dată, indirect, într-un document datat pe 22

august 1386 când este consemnat castelanul de Lugoj, Nicolae Garai.

Datorită poziţiei sale marginale informaţiile despre cetate sunt relativ puţine şi

provin mai cu seamă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Din punct de vedere militar

cetatea Lugojului nu a prezentat până la crearea paşalâcului de Timişoara o importanţă

deosebită nefiind situată pe căile principale de comunicaţie, pe culoarul Timiş-Cerna ce

făcea legătura cu fortificaţiile de pe malul Dunării sau pe drumul de acces spre

Transilvania prin Poarta de Fier. Astfel din perioada mai sus amintită sunt păstrate şi

câteva descrieri ale cetăţii şi a zonei înconjurătoare făcute de călătorii străini care au

traversat zona. Date sumare cu referire la poziţionarea cetăţii parvin de la istoricul

maghiar Pesty Frigyes care afirma că fortăreaţa se afla pe malul drept al Timişului în

partea valahă şi că era legată de malul celălalt cu un pod. Din cetate, după demolare,

conform relatărilor istoricului, pe malul drept a mai rămas un zid din cărămidă de 95 cm

înălţime care reprezenta de fapt ceea ce mai rămăsese din piciorul podului de pe acest mal,

partea aceasta a oraşului localnicii o numesc „cetate”. De aici la cca. 380 m se găsesc

rămăşiţele unei biserici mici valahe.

Primele reprezentări grafice cunoscute ale cetăţii sunt întocmite abia la sfâşitul

secolului al XVII-lea, în condiţiile în care Banatului îi este acordată o importanţă aparte,

acest fapt datorându-se izbucnirii războiului austro-turc în 1683. Conform tradiţiei locale

s-a afirmat că locul unde ar fi fost fortăreaţa corespunde actualei zone a Universităţii

Europene Drăgan. Una dintre propunerile făcute a fost aceea de localizare a cetăţii în

16

funcţie de actualele străzi ale oraşului, pe malul drept al Timişului între podul de beton si

podul de fier, întinderea presupusă fiind până la actualul local al poştei, respectiv pe

strada 20 decembrie 1989. Putem presupune că cetatea Lugojului ar putea fi localizată

conform celor prezentate mai sus. Din punct de vedere al încadrării în epocă, cu toate că

prima atestare documentară provine din anul 1386 şi putem presupune că începutul

existenţei cetăţii ar trebui să fie undeva la mijlocul secolului al XIV – lea, materialele

arheologice provenite din săpătură sistematică, precum şi cele din descoperirile

întâmplătoare pot fi încadrate cel mai timpuriu la mijlocul secolului al XV – lea. Doar o

cercetare arheologică sistematică în perimetrul menţionat, ceea ce acum este aproape

imposibil de realizat din cauza urbanisticii contemporane, va putea să confirme sau să

infirme teoriile menţionate mai sus.

3. 2 Cetatea Caransebeş

Prima atestare documentară a cetăţii Caransebeşului se face indirect printr-un

document emis la Arad pe 5 iunie 1325 în care se face referire la magistrul Posa de Zer

castelan de Sebeş şi Ilidia. În perioada secolelor XIV-XVI cetatea Caransebeşului apare în

documente, direct sau indirect, sub diferite forme. Începând cu anul 1688, când Veterani

eliberează oraşul de sub ocupaţia turcească, se face trecerea de la oraşul fortificat de tip

castral la fortificaţia de tip bastionar. Acest lucru poate fi observat cu uşurinţă prin

compararea primului plan cunoscut şi presupus ca fiind al cetăţii şi oraşului medieval

Caransebeş datat între prima jumătate a secolului al XVII-lea sau 1688 (Fig. 30), plan ce

este orientat cu nordul situat în partea stângă. Se pot remarca două incinte, cea interioară,

presupusă ca şi datare în secolul XIII este numită în legendă „Die Reterade” şi pare a avea

10 laturi, un singur turn de formă rectangulară aşezat pe una din laturile de sud-est, şi o

intrare aparent nefortificată spre nord-vest, în interiorul acesteia fiind marcate simbolic

câteva case dispersate. În jurul acestei cetăţi se dezvoltă oraşul propriu-zis care, în timp,

din considerente militare va fi fortificat cu un zid de incintă de forma unui poligon cu 11

laturi ce înconjoară o suprafaţă de aproximativ 4 hectare. Zidul de incintă al cetăţii

medievale a Caransebeşului a fost identificat în mai multe zone ale oraşului actual cu

ocazia unor construcţii edilitare. Pe 7 septembrie 1966, în grădina proprietarului Cârpanu,

pe strada General Mihail Trapşa, nr. 46 a fost descoperită cea mai mare suprafaţă de zid

ocazionată de construirea unui bloc de locuinţe. A fost dezvelită o porţiune de zid

construită din piatră de râu nefasonată şi legată cu mortar în lungime de 20 de metri, înaltă

de 1,77 m şi lată de 1,30 m. Porţiuni din turnul construit în partea de nord-vest a oraşului

mai pot fi văzute în curtea casei cu nr. 63 din strada Romanilor, locul respectiv fiind

cunoscut în tradiţia locală sub numele de „Pivniţele lui Omolca”, un negustor, producător

de bere, care a folosit turnul cetăţii ca depozit frigorific. În cursul lucrărilor de amenajare

a unei grădini situată pe strada Traian Doda nr. 35 a putut fi observat unul dintre zidurile

de incintă ale cetăţii, zidul era situat chiar pe linia de demarcare a terenurilor, proprietatea

aflată la S de acest zid fiind în exteriorul cetăţii, iar cea de la N, respectiv cea de la nr. 37

se situează intramuros.

3.3 Cetatea Jdioara

Prima atestare documentară a cetăţii Jdioarei şi a localităţii datează din anul 1320

când este menţionat castelanul Dionisie. Pornind de la datele prezentate de Pesty, primele

cercetări de teren la cetatea Jdioara au fost efectuate de Constantin Daicoviciu şi Ioachim

17

Miloia în luna septembrie a anului 1930 la iniţiativa Muzeului Bănăţean din Timişoara şi

cu concursul material al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Banat. Cei doi

cercetători realizează o descriere a zonei unde este amplasată fortificaţia, a cetăţii propriu-

zise, a materialelor ceramice de suprafaţă, subliniind faptul că în apropierea zidurilor pot

fi văzute „multe oase omeneşti”. Au mai fost efectuate câteva secţiuni, amintite doar, în

care s-au observat urme ale incendierilor repetate.

Cercetări arheologice sistematice au fost efectuate de către Adrian Bejan începând

cu anul 1973. La aproximativ un kilometru nord-est de sat pe dealul numit de localnici

„Dealul Cetăţii” se pot observa ruinele cetăţii Jdioara.

Începând cu secolul al XV – lea importanţa cetăţii în cadrul sistemului defensiv al

Banatului scade fiind angrenată doar în conflicte militare de mică anvergură, singurul

asediu de durată mai mare având loc în luna mai a anului 1600 când un corp de oaste al lui

Mihai Viteazul asediază fortificaţia timp de două săptămâni. La sfârşitul secolului al XVII

– lea, în 1688, cetatea a fost ocupată de generalul Veterani, în drumul său spre Caransebeş,

pentru ca mai apoi în baza prevederilor tratatului de pace de la Karlowitz să fie distrusă.

3.4 Donjonul de la Turnu Ruieni

Donjonul de la Turnu Ruieni este amplasat pe culoarul Timişului, la poalele

nordice ale masivului Muntele Mic, la aproximativ 1 km spre nord-est de comuna cu

acelaşi nume, pe dealul Stârminiţa. Poziţionarea acestuia permite o atentă supraveghere a

văii râului Sebeş, până spre Caransebeş. Drumul de acces pornea dinspre Valea Sebeşului

la est de-a lungul pârâului Valea Turnului, ocolind spre nord, pentru ca mai apoi să se

apropie de turn dinspre NV printr-o şea îngustă ce desparte dealul Stârminiţa de dealul

vecin. Fortificaţia apare menţionată pentru prima dată într-un document datat la 25 iulie

1467 sub numele de Turris Lapidei ca posesiune a familiei de Mâtnic, fiind localizată în

„districtu Karansebes”. Materialele descoperite şi nepublicate, precum şi o monedă emisă

de Carol Robert de Anjou descoperită pe nivelul de călcare din apropierea turnului,

argumentează datarea donjonului la începutul secolului al XIV - lea sau către mijlocul

acestui secol.

VI. ORGANIZAREA BANATULUI DE RĂSĂRIT ÎN SECOLELE XIV-XVI

1. Căile de comunicaţii

În cadrul organizării administrative şi militare dar şi din punct de vedere al

comerţului, Banatul fiind un teritoriu tranzitoriu între două lumi, răsăritul ortodox şi

apusul catolic, căile de comunicaţii repezentau o maximă importanţă în dezvoltarea şi

siguranţa zonei. Putem spune că Banatul a fost o regiune strategică de importanţă vitală

reprezentând practic punctul cheie de pătrundere spre Ungaria şi Europa Centrală. Datorită

fundamentului trainic al drumurilor romane şi a traseului deosebit de convenabil, acestea

au continuat să fie folosite în bună parte pe tot parcursul evului mediu şi chiar în epoca

modernă, fenomen caracteristic pentru întregul teritoriu ce a aparţinut Imperiului Roman.

Teritoriul cercetat ce corespunde în linii mari celor trei districte româneşti privilegiate

Lugoj, Comiat şi Caransebeş suprapune în mare parte teritoriul anticului municipiu

Tibiscum. Municipul Tibiscum a fost situat la întretăierea a două drumuri importante din

perioada romană, cunoscute din izvoarele scrise antice, primul venea din sudul Dunării şi

avea următorul traseu: Lederata – Arcidava (Vărădia) – Centum Putei (Surducu Mare) –

18

Bersobis – Aizis – Caput Bubali (Valea Boului) până la castrul de la Tibiscum (Jupa), iar

de aici drumul ocolea castrul şi aşezarea civilă, trecea Timişul actual şi se unea cu celălalt

drum important ce venea din sud de la Dierna şi care după joncţiunea făcută între râul

Timiş şi pârâul Axiniul se îndrepta spre est, spre capitala Daciei romane, Ulpia Traiana

Sarmizegetusa. O ramificaţie a acestui drum, urma cursul Timişului spre nord până la

Mureş. Un alt drum a fost cel care venea de la Dierna şi se îndrepta spre Tibiscum. Pentru

spaţiul care ne interesează, traseul drumului imperial Dierna – Tibiscum a fost determinat

până la nord de Mehadia de valea Cernei şi parţial de afluentul ei Bela-Reca. Cât pentru

depresiunea Domaşnea – Mehadia, petru traversarea acesteia romanii au optat tranzitarea

chiar prin mijlocul ei, de-a lungul pâraielor Mehadica şi Luncaviţa, continuând spre

Poarta Orientală şi pătrunzând astfel în valea Timişului. Traseul drumului la nord de

Domaşnea se continua pe rama estică a depresiunii, pe lângă Rusca, lăsând la vest castrul

de la Teregova şi valea Timişului. Acest drum, ce s-a numit al Glinorii de sus care în zona

cuprinsă între Teregova şi Armeniş evita cheile Timişului, a fost folosit până la începutul

secolului al XVIII – lea, când la iniţiativa guvernatorului de atunci al Banatului, generalul

Claudius Florimund Mercy, a fost dat in folosinţă traseul actual pe Valea Timişului. Între

Domaşnea şi Jupa traseul drumului roman este pe malul drept al Timişului, evită zonele

accidentate şi până la castru are un parcurs aproape paralel cu calea ferată şi şoseaua

actuală. Un alt drum cu mai puţine referinţe în literatura de specialitate este cel care de la

Tibiscum, ocolind pe la vest Munţii Poiana Ruscă, ajunge pe malul Mureşului la Bulci şi

face joncţiunea cu ruta Micia – Partiscum. Urmele acestuia au fost identificate la Tincova,

Criciova, Sărăzani, Săceni şi Surducu Mic. În afara acestor puncte, traseul drumului a mai

fost identificat şi în hotarul localităţii Răchita unde se poate vedea sub forma unei

ridicături lungi de 6 km care traversează Bega, trece pe lângă Pădurani şi se îndreaptă spre

Bulci. Informaţii despre drumurile romane ne sunt furnizate şi de către documentele

medievale unde sunt întâlnite cu denumirile de ”drumul pietros” sau ”drumul uscat”,

aceste denumiri desemnând altfel de drumuri decât cele medievale care erau doar de

pământ. Documentele medievale şi cercetările arheologice susţin folosirea parţială a

drumurilor romane menţionate mai sus şi în Evul Mediu. Una dintre primele referiri la

căile de comunicaţie este menţionată într-un document datat pe 24 iunie 1349 şi emis de

regele Lugovic cel Mare la Vişegrad în care este spefificată permisiunea dată genovezilor

de a tranzita pe drumurile regatului fără a fi nevoiţi să plătească taxe pentru produsele lor

cu excepţia aurului şi a argintului. În acest context este amintit drumul ce venea de la

Orşova la Timişoara şi apoi la Buda, care în epocă trebuie să fi fost unul dintre cele mai

importante drumuri comerciale ce făcea legătura între sudul Dunării şi restul regatului

ungar. Cel puţin pentru defileul Timişului acest drum trebuie să fi suprapus traseul

drumului imperial roman Dierna – Tibiscum. Pe parcursul secolelor XIV – XVI

incursiunile trupelor otomane în Banat au urmat aproape întotdeauna acelaşi traseu. După

trecerea Dunării, porneau spre nord de la Orşova şi urmând traseul drumului vechi roman

ajungeau la Caransebeş. De aici înaintau fie spre Deta pe drumul ce urma valea

Pogănişului şi care probabil se suprapunea parţial peste drumul roman Jupa – Vărădia, fie

spre Transilvania pe valea Bistrei unde urmau acelaşi itinerariu cu al drumului roman, fie

spre Lugoj în nord de unde mergeau spre Timişoara şi Lipova. Unul dintre principalele

drumuri între Caransebeş şi Lugoj a fost până la începutul secolului XX cel prin dreapta

Timişului unde se aflau şi cetăţile Jdioara şi Lugoj. Acest drum mergea paralel cu Timişul

dar nu intra în albia majoră a acestuia sau în zonele expuse inundaţiilor. Dovezi despre

folosirea acestor căi de comunicaţie în scop militar sau comercial ne sunt oferite de

călătorii străini ce au tranzitat Banatul în evul mediu şi în zorii epocii moderne.

19

2. Geografia istorică a Banatului de Răsărit. Forme de organizare administrativă

2.1 Districtele privilegiate româneşti Lugoj, Comiat şi Caransebeş. Consideraţii

Generale asupra evoluţiei acestora

Structurile politico-teritoriale medievale româneşti ale Banatului de Răsărit, încă

insuficient analizate, ridică numeroase semne de întrebare asupra originilor, organizării,

evoluţiei, întinderii, a dinamicii şi a tuturor celorlalte componente de autonomie etnico-

teritorială, în special pentru perioada secolului al XIV – lea, deşi recent tema a fost reluată

în istoriografia românească. Existenţa în perioada secolelor al XIV – lea şi al XV – lea a

unei feudalităţi proprii româneşti în zona de est a Banatului, care s-a adaptat în timp

normelor feudale clasice de tip occidental, a fost favorizată şi de contextul social-politic şi

militar al epocii. În cadrul politicii angevine de expansiune a regatului spre sud şi est era

absolul necesar ca în provinciile de graniţă să existe o anume stabilitate iar populaţia

băştinaşă să poată în orice moment să apere graniţele regatului. În consecinţă, elitele

locului, cnezii şi nobilii bănăţeni au fost susţinuţi în repetate rânduri de regalitatea

maghiară pentru care reprezentau atât o forţă militară folosită pentru apărarea frontierelor

cât şi ca factor de echilibru pentru a atenua tendinţele marii nobilimi de a acapara puterea

politică, putându-şi astfel menţine vechile forme de organizare social-politică care,

începând cu secolul al XIV - lea şi trecând printr-o serie de adaptări la noile realităţi, vor fi

cunoscute sub numele de districte.

Districtele medievale au fost organizaţii autohtone cu scop politic şi administrativ

specifice populaţiei româneşti ce s-au manifestat ca o contrapondere la modelele

structurilor de tip alogen introduse de regalitatea maghiară. În provincia bănăţeană este

consemnat cel mai mare număr de districte dintre toate teritoriile româneşti, numărul

acestora variind în timp, aria lor de răspândire cuprinzând aproximativ două treimi din

suprafaţa teritoriului bănăţean. Din totalitatea districtelor bănăţene opt dintre acestea, care

erau şi cele mai mari şi mai compacte, mai greu de anihilat ca structură, au beneficiat de o

serie de privilegii comune, acestea urmând a fi cunoscute în istorie ca cele opt districte

privilegiate din Banat (Lugoj, Caransebeş - rezultat din unificarea districtelor Caran şi

Sebeş pe parcursul secolului al XV – lea, Comiat, Mehadia, Almăj, Ilidia, Cuieşti

(Bârzava) şi Caraşova).

Reconstituirea istoriei acestor districte este adeseori anevoioasă, în evoluţia lor,

aceste organisme specifice şi tradiţionale de organizare administrativă, militară şi politică

a populaţiei româneşti au oscilat ca şi întindere, ca şi situaţie juridică, social-economică şi

politico-militară.

Mărturii despre reprezentanţii districtelor bănăţene, precum şi despre aşezările

componente ale fiecărui district provin din documentele vremii cu privire la adunările

obşteşti ale fiecărui district în parte sau adunările obşteşti reunite ale mai multor districte,

care încep să fie atestate începând cu secolul al XIV – lea, menţiunile ducumentare

înmulţindu-se în secolele al XV – lea şi al XVI – lea.

Mai puţin cercetată pare a fi geografia istorică a districtelor privilegiate, evoluţia

ca şi întindere, aşezări existente, localizarea vechilor vetre de sat şi existenţa în timp. Pe

viitor considerăm necesar ca fiecare district în parte să beneficieze de o cercetare

monografică istorico-arheologică care să lămurească într-o oarecare măsură problemele

semnalate mai sus.

20

2.2 Geografia istorică a districtelor Lugoj, Comiat şi Caransebeş

2.2.1 Districtul Lugoj

Districtul Lugoj apare în documentele medievale sub diferite forme (Lugas,

Lwgas, Lwgos) şi cu diferite titulaturi. Prima atestare documentară provine dintr-un act

datat pe 13 martie 1369 în care este menţionat sub forma de possessioni Lugas, aici cu

sensul de district. De-a lungul timpului districtul Lugojului înglobează o serie de localităţi,

întinderea lui oscilând în spaţiu şi timp. Pentru perioada studiată districtului i-au aparţinut

un număr de 29 de aşezări.

2.2.2. Districtul Comiat

Districtul Comiat s-a bucurat de un studiu deosebit din partea lui Viorel Achim la

sfârşitul secolului trecut. Conform autorului citat acesta ocupa valea superioară a râului

Pogăniş din zona izvoarelor şi până la ieşirea acestuia în câmpie, învecinându-se la nord

cu districtul Lugojului, la vest cu domeniul feudal Ersig, la est cu districtul Sebeşului iar

la sud cu districtul Bârzava. Prima atestare documentară provine dintr-un act datat pe 13

martie 1369 în care este menţionat sub forma de prouincie Cumyath, aici cu sensul de

district, în acelaşi document apărând şi cu numele de possessioni Cumyath. Din districtul

Comiat în perioada secolelor XIV – XVI au făcut parte un număr de 15 aşezări.

2.2.3 Districtul Caransebeş

Districtul medieval al Caransebeşului s-a format prin unificarea districtelor Caran

şi Sebeş undeva în cursul secolului al XV – lea când documentele amintesc doar oraşul

liber Caran. Documentar districtul Caran este amintit într-o scrisoare datată pe 1 iunie

1397, când regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte posesiunea Poganch aflată în

districtul Caran (possessionem nostram Regalem, Poganch vocatam in districtu de Karan

existentem) lui Ladislau fiul lui Petru Românul din Voislova, iar într-un document din

1422 este amintit satul Vozestia (Wozestia alio nomine Lybanmezeye) din districtul Caran

în condiţiile în care cavalerii curţii regale Stanciu şi Drăgan restituie lui Ştefan fiul lui

Bogdan de Mâtnic posesiunea Vozestia. Districtul Sebeş este amintit documentar pentru

prima oară într-un document datat pe 5 octombrie 1350, document în care magistrul

Powsa de Zeer, comite de Caraş şi castelan de Galambuch confirmă voievodului Lupcin,

numit şi Ioan, stăpânirea asupra moşiilor Teiuş (Tyuis) şi Prisaca (Gepu) din districtul

Sebeş (Districtu de Sebus) care au aparţinut strămoşilor acestuia. În perioada secolelor

XIV şi până la începutul secolului al XVI – lea din districtul Caransebeş au făcut parte un

număr de 118 aşezări.

VII. CONCLUZII

Istoria politică a provinciei bănăţene a cunoscut în aceste secole dese schimbări de

orientare, pornind de la implementarea instituţiilor feudale de tip occidental şi cunoaşterea

unei dezvoltări prospere, cunoscută în timpul dinastiei angevine şi dublată de necesitatea

extinderii regatului, pentru ca la sfârşitul secolului al XIV – lea şi începutul celui de – al

XV – lea să se ajungă la stagnarea realizărilor dobândite şi nevoia de stăvilire a pericolului

otoman şi de consolidare a frontierelor.

Din punct de vedere confesional, începând cu secolul al XIV – lea locuitorii

Banatului au fost expuşi atât expansionismului teritorial, cât şi prozelitismului confesional

promovat de regatul angevin. Partea de răsărit a Banatului a fost percepută de mediile

21

catolice, pe tot parcursul Evului Mediu ca fiind un teritoriu ortodox, astfel această zonă

devine un teren de misiune catolică, prozelitismul religios, susţinut puternic de către

autoritatea centrală, concretizându-se prin trecerea la confesiunea catolică a unei părţi a

cnezimii bănăţene care în scurt timp va fi asimilată nobilimii mici şi mijlocii a regatului.

Populaţia de rând, majoritar ortodoxă, practicantă a unui ortodoxism neinstituţional va

rămâne fidelă creştinismului răsăritean până în prima jumătate a secolului al XVI – lea

când o parte a locuitorilor oraşelor şi târgurilor îmbrăţişează calea Reformei, pentru ca în a

doua jumătate a secolului ideile Reformei să ajungă şi la sate unde vor găsi o serie de

aderenţi. Confesionalitatea zonei este ilustrată şi de arhitectura religioasă reprezentată prin

bisericile, precum şi prin necropolele bănăţene. Creaţie a stărilor privilegiate sau a

ordinelor călugăreşti monumentele de cult cercetate arheologic din oraşe şi târguri s-au

dovedit a fi aparţinut în mare parte confesiunii catolice spre deosebire de bisericile mult

mai puţin impunătoare ale comunităţilor rurale care au fost folosite de comunitatea

ortodoxă de aici.

Reconstituirea habitatului oraşelor şi a aşezărilor de tip urban, dificil de realizat

din cauza urbanismului contemporan, constituie încă o provocare pentru arheologia

medievală românească. Prin analizarea documentelelor păstrate şi a cercetărilor de natură

arheologică am încercat să exprimăm o imagine cât mai elocventă a târgurilor Lugoj şi

Caran, precum şi a oraşului Caransebeş, centru administrativ, militar şi economic al

ţinutului pe întreaga perioadă medievală. Un alt aspect deosebit de important îl constituie

sistemul de fortificaţii.

Tipologic fortificaţiile corespund cetăţilor cu donjon şi incintă din piatră de formă

neregulată constituind şablonul cel mai des întâlnit în arhitectura medievală de apărare a

Transilvaniei şi Banatului secolelor XIII – XIV. Cetăţile bănăţene sunt cunoscute doar

sumar din documentele secolelor XIV – XVI, referinţe mai concrete, de descriere sau

reprezentări grafice, ne parvin abia din descrierile călătorilor străini şi din planurile

întocmite de inginerii austrieci în a doua jumătate a secolului al XVII – lea. Identificarea

în teren cu precizie a acestora (cazul Lugojului şi Caransebeşului) se dovedeşte

anevoioasă în lipsa unei cercetări arheologice sistematice. Dacă în cazul Caransebeşului,

datorită hazardului, a fost cu putinţă să stabilim clar traseul unor părţi din fortificaţie, nu

acelaşi lucru putem spune despre cetatea Lugojului, unde doar teoretic şi cu aproximaţie şi

mai ales datorită toponimiei păstrate putem localiza fortificaţia medievală. Dacă aceasta a

fost singura fortificaţie, dacă de-a lungul timpului a mai existat o alta mai timpurie şi unde

ar putea fi localizată probabil că doar cercetările ulterioare o vor confirma.

Un alt aspect important al cercetării spaţiului bănăţean îl constituie căile de

comunicaţii. Principalele artere de comunicaţie prezintă o particularitate aparte în sensul

că aici am constatat o continuitate de folosire a drumurilor romane din antichitate şi până

în epoca modernă. Cazul nu este singular astfel de situaţii fiind surprinse şi în zona

transilvană sau extracarpatică. Totuşi Banatul a mai cunoscut o particularitate aparte ce a

determinat acest fenomen, şi anume faptul că mare parte din teritoriu era necirculabil,

adică mlăştinos, neexistând astfel prea multe variante sau în zona de munte, pe culoarul

Timiş-Cerna sau pe valea Bistrei oamenii timpului au fost nevoiţi să urmeze acelaşi traseu.

Certitudinea folosirii unei părţi din drumurile antice este documentată şi arhologic şi

demonstrată de noi prin suprapunerea hărtţilor moderne peste hărţile contemporane pe

care au fost cartografiate drumurile romane.

Deosebit de utilă pentru reconstituirea habitatului medieval bănăţean este şi

identificarea vechilor vetre de sat. Pentru realizarea acestui demers am fost nevoiţi să

recurgem la suprapunerea imaginilor satelitate contemporane peste hărţile militare

22

habsburgice realizate în intervalul anilor 1769 – 1772. Utilitatea acestor hărţi este dată de

faptul că au fost realizate înainte de producerea sistematizării localităţilor bănăţene ce a

avut loc la sfârşitul secolului al XVIII – lea când majoritatea aşezărilor au fost strămutate

fiind structurate regulat după principiile urbanisice central europene. Desigur că mai

rămân destule necunoscute cum ar fi de pildă aşezările medievale dispărute care în

majoritatea cazurilor pot fi identificate doar în urma investigaţiilor arheologice.

Eficacitatea metodologiei propuse a fost demostrată într-un caz particular în ceea ce

priveşte Coşteiu, o localitate din apropierea Lugojului.

Structurilor politico-teritoriale medievale româneşti ale Banatului de Răsărit,

districtele, le-a fost atribuit un consistent spaţiu. Reconstituirea istoriei acestor districte

este adeseori anevoioasă, în evoluţia lor, aceste organisme specifice şi tradiţionale de

organizare administrativă, militară şi politică a populaţiei româneşti au oscilat ca şi

întindere, ca şi situaţie juridică, social-economică şi politico-militară. Din punct de vedere

al poziţionării în spaţiul bănăţean această societate specific românească şi-a putut menţine

formele sale de organizare social-economică şi politică în zona de deal şi de munte a

Banatului, precum şi în golful de câmpie al Lugojului, unde datorită configuraţiei

deosebite a reliefului, ce nu a permis organizarea şi dezvoltarea marilor domenii feudale

aşa cum a fost cazul în zona de vest a provinciei, imixtiunea feudalităţii maghiare a fost

mult diminuată. În acest context feudalitatea locală românească, anterioară pătrunderii

maghiare în Banat, şi-a continuat evoluţia distinctă până la jumătatea secolului al XIV –

lea.

Nu am intenţionat să facem o analiză amănunţită a ceea ce a reprezentat instituţia

districtului şi încadrarea ei în sistemul administrativ al regatului maghiar, ci ne-am axat

mai mult pe ceea ce reprezintă geografia istorică a acestor forme administrative specifice

populaţiei româneşti a Banatului, respectiv apartenenţa aşezărilor la un district sau altul şi

identificarea în teren, pe cât posibil, a vechilor vetre de sat.

Desigur cercetările de faţă reprezintă doar o mică contribuţie la istoria medievală a

Banatului de Răsărit. Aprofundarea temei pe viitor ar trebui să se facă sub forma unor

monografii a fiecărui district în parte şi pe perioade de timp bine determinate ce prezintă

caracteristici comune.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SURSE EDITE

1. Dezsö Csánki , Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak Korában,

II, Budapest, 1894

2. Documente privind Istoria României, Transilvania, C, vol. I, veac XI, XII şi

XIII, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1951

3. Documente privind Istoria României, Transilvania, C, veacul XIV, vol. II,

Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1953

4. Documente privind Istoria României, Transilvania, C, veacul XIV, vol. III,

Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1954

5. Documente privind Istoria României, Transilvania, C, veacul XIV, vol. IV,

Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1955

6. Feneşan, Documente ... - Feneşan Costin, Documente medievale bănăţene

(1440 – 1653), Timişoara, Ed. Facla, 1981

23

7. Hurmuzaki, Documente ... – Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la

istoria românilor, I/1-2, II/1-2, Bucureşti, 1887 – 1890

8. Pesty, A Szörényi bánság ... – Pesty Frigyes, A Szörény bánsag és Szörény

vármegye története. Oklevéltár, vol. III, Budapest, 1878

9. Pesty, Krassó ... – Pesty Frigyes, Krassó vármegye története. Oklevéltár, vol.

III - IV, Budapest, 1882-1883

ISTORIOGRAFIE

1. Achim, Consideraţiii ... - Achim Viorel, „Consideraţii asupra componenţei

adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în secolul al XV – lea”, în Banatica,

9, Reşiţa, 1987

2. Achim Viorel, „Mutaţii în statutul unor sate cneziale din Banat în epoca angevină.

Cazul de la Biniş”, în Banatica, 12/2, Reşiţa, 1993, p.47-63

3. Achim, Districtul Comiat ... – Achim Viorel, „Districtul Comiat. Contribuţii la

geografia istorică a Banatului în evul mediu”, în Analele Banatului, S.N., II,

Timişoara, 1993

4. Achim, Catolicismul ... – Achim Viorel, „Catolicismul la românii din Banat în

Evul Mediu”, în Revista istorică, tom VII, nr.1-2, 1996

5. Achim, Raporturile regatului Ungariei ... – Achim Viorel, „Raporturile regatului

Ungariei cu ţările de la frontierele sale sud-estice în primele două decenii ale

secolului al XIV – lea”, în Revista istorică, tom. XVII, 2006, 1-4

6. Albert Carmen , Leu Valeriu, „Din istoria cercetării sociologice în Banat: Dimitrie

Gusti, Anton Golopenţia, Cornel Grofşorean şi Institutul Social Banat-Crişana

(1932-1944)”, în Banatica, 14, Reşiţa, 1996

7. Andea, Banatul ... – Andea Avram, Banatul cnezial până la înstăpânirea

habsburgică (1718), Reşiţa, Ed. Banatica, 1996

8. Anghel Gheorghe, „Consideraţii generale privind tipologia cetăţilor medievale din

România din veacul al XIII – lea până la începutul secolului al XVI – lea”, în

Apulum, Alba-Iulia, XIX, 1981

9. Ardelean, Problematica Evului Mediu ... - Ardelean Radu, „Problematica Evului

Mediu în sud-vestul României în istoriografia română bănăţeană interbelică”, în

Studii de Istorie a Banatului, XIV, Timişoara, 1988

10. Bejan, Cetatea Jdioara ... – Bejan Adrian, „Cetatea Jdioara. Raport preliminar de

săpătură – campania 1973”, în Tibiscus, IV, Timişoara, 1975

11. Bejan, Concluzii ... – Bejan Adrian, „Concluzii preliminare asupra săpăturilor

arheologice de la cetatea feudală Jdioara, din anii 1973-1977”, în Tibiscus, V,

Timişoara, 1979

12. Bizerea Marius, „Relieful Judeţului Timiş”, în Tibiscus, I, Timişoara, 1970

13. Bocşan, Contribuţii ... - Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului

românesc, Timişoara, Ed. Facla, 1986

14. Bocşan, Istoriografia bănăţeană ... - Bocşan Nicolae, „Istoriografia bănăţeană

între multiculturalism şi identitate naţională”, în Banatica , 14, Reşiţa, 1996

15. Boldea Ligia, „Câteva opinii privitoare la originea şi evoluţia nobilimii române

din Banat (sec. XIV-XV)”, în Acta Musei Napocensis, XIV-XV, Cluj-Napoca,

1987-1988

16. Boldea Ligia, „Situaţia social-economică şi juridică a nobilimii române din Banat

(sec. XIV-XVI)”, în Banatica, 12/2, Reşiţa, 1993

24

17. Boldea, Înnobilare şi confesiune ... - Boldea Ligia, „Înnobilare şi confesiune în

lumea feudală românească din Banat (se. XIV-XVI)”, în Banatica, 13/2, Reşiţa,

1995

18. Boldea, Probleme ... – Boldea Ligia, „Probleme ale studiului genealogic al

familiilor nobile române bănăţene”, în Banatica, 14, Reşiţa, 1996

19. Boldea Ligia, „Câteva aspecte ale formelor de stăpânire funciară specifice

feudalităţii româneşti bănăţene (sfârşitul sec. XIV – mijlocul sec. XVI)”, în

Analele Banatului, S.N., IX, Timişoara, 2001

20. Boldea, Nobilimea românească ... - Boldea Ligia, Nobilimea românească din

Banat în secolele XIV – XVI, Reşiţa, Ed. Banatica, 2002

21. Boldea Ligia, „Stăpânirea asupra supuşilor – atribut al nobilităţii elitelor sociale

româneşti bănăţene”, în Studii de Istorie a Banatului, XXVI-XXVII, Timişoara,

2002-2003

22. Bona Petru, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1993

23. Ciobanu, Istoriografia românească ... – Ciobanu Tiberiu, Istoriografia

românească de la începutul secolului al XIX – lea până la Marea Unire,

privitoare la evul mediu bănăţean, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2008

24. Cotoşman Gheorghe, „Românii, autohtonii Banatului. Vechimea organizaţiei

naţionale şi bisericeşti la Românii bănăţeni”, în Revista Institutului Social Banat-

Crişana, an X, mai-august, Timişoara, 1942

25. Daicoviciu Constantin, Miloia Ioachim, „Cercetări arheologice în Banatul de

sud”, în Analele Banatului, an III, octombrie-decembrie, Timişoara, 1930

26. Dragomir Silviu, Banatul Românesc. Schiţă istorică, Studiu introductiv de

Nicolae Bocşan, Timişoara, Ed. Augusta, 1999

27. Drăgan Ioan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514,

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2000

28. Ehrler Johann Jakob, Banatul de la origini până acum (1774). Prefaţă, traducere

şi note de Costin Feneşan, Timişoara, Ed. Facla, 1982

29. Fodorean, Propunere ... – Fodorean Florin, „Propunere pentru o clasificare a

drumurilor romane în Dacia romană”, în Studia Universitatis Petru Maior, Series

Historia, Târgu Mureş, 2004

30. Fodorean, Drumurile ... – Fodorean Florin, Drumurile din Dacia Romană, Cluj-

Napoca, Ed. Napoca Star, 2006

31. Goldenberg Samuel, „Caransebeşul în comerţul sud-est european din secolul al

XVI – lea”, în Banatica, I, Reşiţa, 1971

32. Griselini Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului

Timişoarei (Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan), Timişoara, Ed. Facla,

1984

33. Grofşorean Cornel, „Privilegiile nobilitare ale Românilor din cele 8 districte

valahe”, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, an XI, mai-iunie Timişoara,

1943

34. Groza, Aspecte ... - Groza Liviu, Aspecte militare ale Caransebeşului medieval,

Lugoj, 1993

35. Groza, Câteva puncte ... - Groza Liviu, „Câteva puncte de vedere privind cetatea

Lugojului”, în File de Istorie. Lupta de la Lugoj – 25 septembrie 1695, Lugoj, Ed.

Europa Nova, 1995

36. Haţegan, Filippo Scolari ... – Haţegan Ioan, Filippo Scolari, Timişoara, Ed.

Mirton, 1997

25

37. Haţegan Ioan, Habitat şi populaţie în Banat, Timişoara, Ed. Mirton, 2003

38. Haţegan Ioan, Patrimoniu bănăţean, vol. I, Timişoara, Ed. Banatul, 2006

39. Iambor Petru, Aşezări fortificate din Transilvania (sec. IX – XIII), Cluj-Napoca,

Ed. Argonaut, 2005

40. Iványi István, Lugos rendezett tanácsú város története. Adatok és vázlatok,

Szabadka, 1907

41. Lotreanu Ioan, Monografia Banatului, vol.I, Timişoara, Ed. Institutului de Arte

Grafice, 1935

42. Magina Adrian, „Confesiune şi societate în Banatul Montan la graniţa dintre Evul

Mediu şi modernitatea timpurie” în Crisia, nr. XXXVIII, Oradea, 2008

43. Magina Adrian, „Un nobil sârb în Banatul secolului al XV – lea: Miloš

Belmuževič” în AnB, S.N., XVIII, 2010

44. Miloia, Căvăranul ... – Miloia Ioachim, „Căvăranul în Evul mediu (O rectificare

istorică)”, în Analele Banatului, an.IV, nr.1, ian.-mart., Timişoara, 1931

45. Moroz Maria, „Lugoj „Cetatea Veche”, jud. Timiş”, în Cronica Cercetărilor

Arheologice. Campania 1994, Cluj-Napoca, 1995

46. Motonga Victor, „Contribuţii la istoria Românilor bănăţeni în evul mediu.

Districtele româneşti”, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, an XI,

Timişoara, 1943

47. Neumann Victor, Vasile Maniu. Monografie istorică, Timişoara, Ed. Facla, 1984

48. Obiziuc Stelian, „Implicaţiile conflictului otomano-habsburgic asupra evoluţiei

politice a Transilvaniei între 1526-1529”, în Annales Universitatis Apulensis,

Series Historica, 2-3, 1998-1999

49. Olde Petru, „Biserica mică a Lugojului”, în Analele Banatului, nr.2-4, Timişoara,

1931

50. Olteanu Ştefan, ”Un document inedit privind istoria Banatului în secolele XII –

XIV”, în Studii. Revistă de istorie, nr. 5, Bucureşti, 1964

51. Pál Engel, A Temesvári és Moldovai Szandzsák Törökkori Települései (1554-

1579), Szeged, 1996

52. Papacostea Şerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Bucureşti, Ed.

Corint, 1999

53. Pesty, oláh kerületek... – Pesty Frigyes, A Szörény vármegyei hajdani oláh

kerületek, Budapest, 1876

54. Petrovszky Maria, Petrovszky Richard, „O construcţie romană descoperită la

Caransebeş”, în Studii şi Comunicări de Etnografie-Istorie, II, Caransebeş, 1977

55. Pinca, Cahle ... - Pinca Răzvan, „Cahle medievale din colecţia Muzeului de Istorie

şi Etnografie din Lugoj”, în Analele Banatului, S.N., Arheologie-Istorie, IX, 2001

56. Pop Ioan-Aurel, „Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a

Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”, în Istoria României.

Pagini Transilvane, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1994

57. Popa Radu, „Caransebeş şi districtul său românesc în secolele X – XIV”, în La

începuturile evului mediu românesc, Alba-Iulia, Ed. Altip, 2008

58. Popovici George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904

59. Rădulescu, Observaţii ... - Rădulescu Alexandru, „Observaţii privind istoriografia

Banatului medieval; O privire de ansamblu”, în Studii de Istorie a Banatului,

XXI-XXII, Timişoara, 2000

60. Rădvan Laurenţiu, „Consideraţii istorice privitoare la evoluţia oraşelor din

Regatul Ungariei”, în Historia Urbana, tom XVI, nr.1-2, 2008

26

61. Răuţ, Bozu, Petrovszky, Drumurile ... – Răuţ Octavian, Bozu Ovidiu, Petrovszky

Richard, „Drumurile romane din Banat”, în Banatica, 4, Reşiţa, 1977

62. Rusu Adrian Andrei, Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne din

Transilvania şi Banat, Reşiţa, Ed. Banatica, 1996

63. Rusu Adrian Andrei, „Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei”, în

Arheologia Medievală, II, Ed. Banatica, Reşiţa, 1998

64. Rusu, Dicţionarul ... - Rusu Adrian Andrei şi colaboratorii, Dicţionarul

mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, Ed.

Presa Universitară, 2000

65. Rusu, Castelarea ... – Rusu Adrian Andrei, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi

cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XII – XIV), Cluj-Napoca, Ed.

Mega, 2005

66. Rusu Adrian Andrei, „Preliminarii dintr-o cercetare a cetăţilor secolului al XII –

lea”, în Secolul al XIII – lea pe meleagurile locuite de către români, Arad, Ed.

Mega, 2006

67. Rusu Raularian, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Timişoara, Ed. Mirton,

2007

68. Săcară, Turnu Ruieni ... – Săcară Nicolae, „Donjonul de la Turnu-Ruieni”, în

Banatica, III, Reşiţa, 1975

69. Sebestyén Gheorghe, „Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L.F. Marsigli”, în

Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, an.XV, nr.1,

Bucureşti, 1984

70. Sebestyén Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea,

Bucureşti, Ed. Tehnică, 1987

71. Simu Traian, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Lugoj, Tipografia

Corvin, 1941

72. Simu, Indicatorul ... - Simu Traian, Indicatorul obiectelor mai importante

păstrate în Muzeul Judeţului Severin, Lugoj, Tipografia Corvin, 1943

73. Stoica de Haţeg, Cronica ... - Stoica de Haţeg Nicolae, Cronica Banatului. Studiu

introductiv, glosar şi indice de Damaschin Mioc, Timişoara, Ed. Facla, 1981

74. I.D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente ... - Suciu I.D. , Constantinescu

Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, Ed.

Mitropoliei Banatului, 1980

75. Toda Oana, „Reutilizarea medievală a drumurilor romane în Transilvania şi

Banat”, în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Arheologie – Istorie –

Muzeologie, 13, Alba-Iulia, 2007

76. Tomiciu Nicolae, „Capitol introductiv la o viitoare istorie a Banatului Severin,

mai precis: a celor opt districte valahice”, în Revista Institutului Social Banat-

Crişana, an, VI, nr. 24, octombrie-decembrie, Timişoara, 1938

77. Tomiciu Nicolae, „Districtele valahice privilegiate”, în Revista Institutului Social

Banat-Crişana, an X, septembrie-decembrie, Timişoara, 1942

78. Trâpcea Theodor N., „Câteva cetăţi din Banatul de Severin. Identificarea lor”, în

Studii. Revistă de istorie, an XV, nr.1, 1962

79. Trâpcea Theodor. N., „Despre unele cetăţi medievale din Banat”, în Studii de

Istorie a Banatului, I, Timişoara, 1969

80. Turchany Tihamer, Krasso Szöreny megye története. Az ősidőktől a régi

Krassómegye megszünéseig (1409), Lugoj, 1906

27

81. Ţeicu Dumitru, „Necropole medievale româneşti din Banat în lumina cercetărilor

arheologice”, în Mitropolia Banatului, an XXXII, nr.4-6, aprilie-iunie, 1982

82. Ţeicu Dumitru, „Necropole medievale (sec. X – XIV) din sudul Banatului”, în

Banatica, 12/1, Reşiţa, 1993

83. Ţeicu, Banatul montan ... - Ţeicu Dumitru, Banatul montan în Evul Mediu,

Timişoara, Ed. Banatica, 1998

84. Ţeicu Dumitru, „O discuţie pe marginea inventarului funerar de la biserica

medievală de la Caransebeş”, în Studii istorice, Timişoara, Ed. Mirton, 2003

85. Ţeicu, Geografia ... - Ţeicu Dumitru, Geografia eclesiastică a Banatului

medieval, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007

86. Vinulescu Gheorghe, „Privilegiile românilor din cele opt districte bănăţene”, în

Volumul Omagial închinat fraţilor Alexandru şi Ion I. Lapedatu, Bucureşti, 1936

87. Vuia Iuliu, „Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene”, în Analele

Banatului, an. II, ianuarie-iunie, 1929

88. Zoltán Iusztin , „Politică şi administraţie în districtul Caransebeş”, în Analele

Banatului, S.N., Arheologie-Istorie, XX, 2012