UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REŞIŢAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR Lect.univ.dr. Claudia Andriţoi

STUDENTOprea Maria Simona

-2011-

1

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REŞIŢAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

la specializarea :

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

cu tema:

RISCURI ŞI PROVOCĂRI CU PRIVIRE LA ASIGURAREA

SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE

COORDONATOR: Lect.univ.dr. Claudia Andriţoi

STUDENTOprea Maria Simona

-2011-

2

Cuvinte cheie: pace, securitate, război, ingerinţă, neoterorism, teroare, terorism.

Rezumat:

Lucrarea este structurată în trei capitole, urmate de studiu de caz, concluzii şi o bibliografie

reprezentativă actualizată.

În capitolul I am arătat faptul că securitatea colectivă reprezintă un concept, în al cărui

temei mai multe state îşi asumă obligaţia de a se ajuta unul pe altul, inclusiv cu mijloace militare. În

cazul în care o agresiune va fi îndreptată împotriva unuia dintre ele, se va considera că agresiunea

dată este îndreptat împotriva tuturor celorlalte. Astfel pe parcursul întregii lucrări reiese că noţiunea

de securitate colective este îndreptată împotriva aplicării ilegale a formei de către unul sau câteva

state din cadrul grupului de state care formează sistemul securităţii colective însuşi, şi nu împotriva

unei ameninţări externe.

Capitolul II se întemeiază pe explicarea principiul indivizibilităţii păcii, pornindu-se de la

ideea că agresiunea, indiferent împotriva cui şi unde va fi săvârşită, reprezintă o încălcare a păcii

generale. Fiind un rezultat al politicii echilibrului de forţe, securitatea colectiv implică ideea că nu

poate exista pace trainică fără securitate şi nici securitate în condiţiile în care războiul de agresiune

este admis ca mijloc legal de rezolvare a diferendelor internaţionale.

În ultimul capitol am menţionat că, fără a diminua importanţa altor mijloace de asigurare a

securităţii internaţionale, drept cele mai importante trebuie recunoscute crearea sistemului de

securitate colectiv a statelor pe bază universală şi regională, efectuarea de către state a măsurilor

colective de prevenire a conflictelor armate şi de realizare a dezarmării generale şi depline. Anume

aceste mijloace, într-o măsură mai efectivă, asigură o securitate egal pentru toate ţările şi echilibrul

intereselor lor.

Studiul de caz analizează o speţă relevantă pentru tema dată, specificând de asemenea că

lucrarea este inserată în întregime cu exemple argumentate despre noţiunile explicate.

3

CUPRINSPag.

Cap.I. Polivalenţa conceptului de securitate în epoca războiului 51.1. Analiza dreptului la securitate în timpul războiului rece 51.2 Analiza sistemică a dreptului la securitate internaţională 61.3. Mijloace concrete de asigurare a securităţii internaţionale 81.4. Rolul organizaţiilor universale în menţinerea păcii şi securităţii la nivel global

11

Cap.II. Semnificaţia terorismului ca atentat la securitatea naţională

13

2.1. Consecinţele terorismului în accepţiunea dată de CEDO 132.2. Definirea şi condiţiile de apariţie a terorismului 142.3. Particularităţile actelor de teroare şi tipologia terorismului 152.4. Formele şi mijloacele de realizare a terorismului 19

Cap.III. Accepţiunile dreptului la securitate internaţională în jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Internaţionale de Justiţie

21

3.1. Interpretarea actului de teroare în jurisprudenţă 213.2. Diversitatea grupărilor teroriste 223.3. Terorismul - factor distructiv şi destabilizator 233.4. Tendinţele de răspândire a terorismului contemporan 273.5. Neoterorismul 293.6. Cauzele atentatelor 363.7. Studiu de caz - prevenirea şi reprimarea terorismului 41

C CONCLUZII 46B BIBLIOGRAFIE 47

4

CAPITOLUL I

POLIVALENŢA CONCEPTULUI DE SECURITATE ÎN EPOCA

RĂZBOIULUI

1.1. Analiza dreptului la securitate în timpul războiului rece

Conform unor aprecieri cu privire la conceptul de securitate, internaţional sau naţional, se

consideră că în perioada războiului rece în prim-plan erau situate aspectele militare, iar după

încheierea războiului rece mai importante au devenit alte aspecte ale securităţii, cum ar fi cele

economice, ecologice, demografice etc.

Conceptul de securitate era suficient de polivalent şi în epoca războiului rece, fără să

includă numai aspectele militare. De exemplu, politica Japoniei la începutul anilor ’80 se construia

în baza doctrinei de asigurare complex a securităţii naţionale, fiind constituit din trei blocuri: de

apărare, politic şi economic. În concepţia menţionată, securitatea purta un caracter atotcuprinzător,

format din aproximativ 10 aspecte diferite de securitate, chiar dacă cel militar, după semnificaţia

sa, era şi cel mai important.

Dar problema constă în faptul că, şi în prezent, după încheierea războiului rece, aspectul

militar rămâne prioritar în problema asigurării atât a securităţii naţionale, cât şi a celei

internaţionale. Este suficient să comparăm volumele de finanţare a tuturor necesităţilor securităţii

oricărei ţări influente din lume, ca să descoperim că cheltuielile pentru apărare cuprind sumele

cele mai mari. Cu alte cuvinte, până în prezent, factorul militar nu şi-a pierdut ponderea în politica

mondial, iar importanţa lui nu s-a diminuat în proporţii considerabile. Este adevărat, s-au temperat

întru câtva controversele privind eventualitatea unui conflict termonuclear. Cu toate acestea, luând

în calcul faptul că, conform unor pronosticuri, în secolul al XXI-lea la clubul puterilor nucleare vor

mai adera câteva state, este prematur să vorbim despre o demilitarizare reală, în stare să asigure

liniştea în lume.

La etapa actuală, lumea se află în tranziţie spre o nouă ordine multipolară. Ea va fi bazat

pe echilibrul instabil al unor noi asocieri în jurul puterilor regionale care îşi anunţă apariţia. Ca şi

în toate epocile de schimbare, acest proces va fi însoţit de o perioadă de instabilitate şi

reorganizare geopolitică a lumii, de reanimare a competiţiei pentru dominarea spaţiului, chiar dacă

acesta va fi mai puţin “teritorializat” în comparaţie cu timpurile care s-au scurs.

Tendinţa cea mai accentuată la etapa actuală, care va determina evoluţia comunităţii

mondiale în viitorul apropiat, este globalizarea. Prin această noţiune, tot mai vehiculată în ultimul

timp, înţelegem interdependenţa din ce în ce mai strânsă a statelor şi instituţiilor internaţionale în

căutarea soluţiilor la gravele probleme ce afectează interesele întregii comunităţi mondiale,

5

ameninţând, la nivel global, securitatea ei.

Una din problemele fundamentale ale lumii contemporane, în noul secol, continuă să

rămână totuşi, problema securităţii internaţionale şi a stabilităţii mondiale, cu singura deosebire că,

în locul reminiscenţelor şi recidivelor “războiului rece“, în calitate de detonatoare şi ameninţări la

adresa păcii şi securităţii, se impun tot mai pregnant terorismul internaţional, extremismul,

naţionalismul agresiv şi separatismul.

1.2. Analiza sistemică a dreptului la securitate internaţională

A devenit deja un adevăr comun afirmaţia că securitatea unui stat depinde de stabilitatea

internaţională şi că suntem expuşi cu toţii acelora şi riscuri şi provocări.

Pacea reprezintă lipsa războiului. Acest adevăr, provenit din experienţa de veacuri a

omenirii, nu trebuie uitat niciodată. A izbăvi viitoarele generaţii de suferinţele războiului, a da

dovadă de spirit de toleranţă în convieţuirea interetnică şi interstatală, a conjuga eforturile

comunitare în scopul menţinerii păcii şi securităţii, acestea sunt directivele de bază ale Statutului

Organizaţiei Naţiunilor Unite şi principalele stipulări ale dreptului internaţional, care formează

concepţia general-democratic a păcii universale acceptată de toate statele.

Securitatea, element indisolubil al păcii, a reprezentat întotdeauna una din aspiraţiile cele

mai profunde ale umanităţii. De mai mult vreme, statele încearcă să îşi asigure securitatea prin

posedarea de arme. Este necesar de recunoscut că, în anumite cazuri, unele state au supravieţuit în

mare parte anume datorit faptului că puteau conta pe mijloacele de apărare corespunzătoare. În

zilele noastre, însă, se observă că acumularea armelor, în special a celor de distrugere în mas ,

constituie mai mult o ameninţare, decât o protecţie pentru viitorul omenirii1.

Apariţia şi proliferarea armamentului nuclear, a altor mijloace de nimicire în masă au

determinat umanitatea să conştientizeze noile realităţi ăi să revizuiască unele concepţii

învechite ale securităţii. Potenţialul distrugător al armamentului modern face imposibilă câştigarea

războiului de către vre-un stat. A devenit clar, că securitatea unui stat nu poate fi asigurată numai

prin mijloace tehnico - militare, orice violare a păcii însemnând punerea în pericol a întregii

planete2.

Interesele securităţii internaţionale necesită excluderea eventualităţii de dezlănţuire a

oricăror războaie. În prezent, pentru soluţionarea litigiilor internaţionale este necesară folosirea în

exclusivitate a mijloacelor politice admise de dreptul internaţional. În acest context, rolul dreptului

internaţional constă nu numai în menţinerea păcii generale şi în asigurarea securităţii

1 Imperativele dezarmării. Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU consacrată dezarmării. Bucureşti: Editura Politică, 1980.2 Richicinschi, IU., Dreptul securităţii internaţionale, 2004, p.2-37, 38.

6

internaţionale, dar şi în prevenirea apariţiei noilor focare de tensiune şi a conflictelor armate.

Securitatea internaţională este conceput ca un proces politic multilateral, al cărui conţinut

cuprinde cooperarea statelor în scopul prevenirii pericolului războiului, menţinerii păcii în întreaga

lume. Nucleul ei îl constituie lupta ţărilor şi forţelor progresiste pentru pace pe întregul glob. Ca

stare a relaţiilor internaţionale, "securitatea internaţional înseamnă lipsa ameninţării la buna

funcţionare, conservarea şi reproducerea, precum şi integritatea teritorială şi suveranitatea,

independenţa sistemului politico-economic existent al ţărilor".

Tendinţa statelor de a asigura o pace durabilă pe pământ depinde, în primul rând, de politica

externă şi de respectarea necondiţionată a principiilor şi normelor dreptului internaţional.

Necesitatea obiectivă a cooperării statelor în problema asigurării păcii a condiţionat procesul de

formare şi funcţionare a unei noi ramuri ale dreptului internaţional – dreptul securităţii

internaţionale, care reprezintă un sistem de norme şi principii, ce reglementează relaţiile statelor şi

ale altor subiecţi ai dreptului internaţional în scopul prevenirii aplicării nesancţionate a forţei

armate, al combaterii terorismului internaţional, al limitării şi reducerii armamentului.

Ca orice ramură a dreptului internaţional, dreptul securităţii internaţionale se bazează pe

principiile generale ale dreptului internaţional contemporan, iar baza juridică a dreptului securităţii

internaţionale o constituie astfel de principii fundamentale, cum ar fi: principiul de neaplicare a

forţei sau a ameninţării cu forţa; de soluţionare paşnică a conflictelor internaţionale; de neamestec

în treburile interne ale statelor; de cooperare; de protejare a mediului ambiant; de dezarmare;

precum şi astfel de principii speciale, cum sunt principiul caracterului indivizibil al securităţii

internaţionale şi principiul nepricinuirii daunelor securităţii statelor.

Securitatea internaţională poate fi interpretată ca stare a relaţiilor internaţionale, în cadrul

căreia se creează condiţii necesare pentru existenţa şi funcţionarea statelor, asigurarea suveranităţii

lor depline, independenţei politice şi economice, posibilităţii de a da riposta presiunii militar-

politice şi agresiunii, relaţiilor lor de egalitate cu alte state.

Experţii au ajuns la concluzia că statele trebuie să depună eforturi în direcţia atingerii

securităţii pentru toţi, în primul rând, în următoarele direcţii:

activizarea eforturilor în vederea dezarmării în scopul minimizării pericolului

declanşării războiului, mai ales a celui nuclear;

menţinerea ordinii de drept în relaţiile internaţionale pe baza respectării stricte a

Statutului ONU şi a aplicării eficiente a concepţiei securităţii colective;

colaborării politice şi economice în interesele dezvoltării şi securităţii.

Valorile universale ale securităţii din perspectiva elementului de extraneitate sunt

reprezentate de următoarele caractere:

7

Caracterul universal al securităţii internaţionale. Include aspecte economice, politice,

militare, ecologice, umanitare, informaţionale şi de alt ordin, care se află în strânsă

interconexiune şi interdependenţă. Securitatea militaro-politică a statelor, tradiţional

existentă anterior, actualmente s-a completat cu securitatea economică, ecologică,

alimentară, informaţională. În faţa umanităţii, în toată amploarea lor, au apărut noi probleme

globale (ecologică, alimentară, privind materia primă, demografică ş.a.), a căror soluţionare

necesită cooperarea tuturor ţărilor lumii. Toate acestea ne permit să vorbim despre apariţia

şi constituirea unui sistem atotcuprinzător de securitate internaţională.

Caracterul indivizibil al securităţii internaţionale. Este inadmisibilă consolidarea securităţii

unui stat pe contul securităţii altui stat. Nu poate fi tolerată goana înarmărilor. Asigurarea

securităţii internaţionale, crearea condiţiilor care ar exclude încălcarea păcii sau apariţia

ameninţărilor la adresa securităţii popoarelor într-o formă sau alta, au devenit o

componentă a interesului naţional al majorităţii statelor-membre ale comunităţii mondiale.

Caracterului multilateral al securităţii internaţionale. Realităţile lumii contemporane,

enumerate mai sus, precum şi alţi factori constituie o dovadă convingătoare, pe de o parte,

iar pe de altă parte, a raportului indisolubil dintre securitatea fiecărui stat luat în parte şi

securitatea întregii comunităţi internaţionale, în ansamblu.

Toate aceste mijloace, într-o măsură sau alta, au un caracter internaţional de drept, deoarece

ele trebuie să fie reglementate prin acorduri şi să se aplice în viaţă în baza principiilor şi normelor

în vigoare ale dreptului internaţional, cu crearea, în cazurile de necesitate, a unor principii şi norme

suplimentare ale dreptului internaţional.

1.3. Mijloace concrete de asigurare a securităţii internaţionale

Dreptul securităţii internaţionale cunoaşte un arsenal bogat de mijloace concrete de asigurare

a securităţii internaţionale, care reprezintă un ansamblu de metode juridice şi de alt ordin,

îndreptate spre menţinerea păcii, prevenirea conflictelor armate, dezarmarea parţială şi totală, fiind

aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

Pacea şi securitatea internaţională real şi durabilă nu poate fi instaurată, decât aplicând

eficient sistemul de securitate care ar asigura adăpost de orişice agresiune, de orişice act de forţă,

sau de o alt ameninţare sub un control internaţional eficient.

Conceptul de securitate colectivă a apărut după primul război mondial. În virtutea acestui

concept, un număr de state convin să îşi asume obligaţia de a-şi acorda reciproc asistenţă, inclusiv

cu forţe militare, în cazul în care unul dintre ele ar deveni victima unei agresiuni armate, potrivit

principiului că agresiunea împotriva unuia este o agresiune împotriva tuturor. Acest concept a stat la

8

baza constituirii Ligii Naţiunilor, ca organizaţie internaţională, în urma Conferinţei de pace de la

Paris, în anul 1919.

Cointeresarea generală a statelor în menţinerea ordinii de drept internaţional a contribuit la

crearea sistemului modern de securitate colectivă, sistem al celor mai importante măsuri de

menţinere a păcii generale, sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi

independenţa cu participarea oricărui alt stat.

Conform dreptului internaţional, securitatea colectivă reprezintă totalitatea acţiunilor

comune ale statelor şi organismelor internaţionale, orientate spre prevenirea şi eliminarea oricărui

pericol ce ameninţă pacea şi securitatea internaţională, spre curmarea actelor de agresiune şi de

violare a păcii. Într-o viziune mai simplă, securitatea colectivă este una din formele de luptă a

statelor contra agresiunii.

Securitatea colectivă reprezintă un concept, în al cărui temei mai multe state îşi asumă

obligaţia de a se ajuta unul pe altul, inclusiv cu mijloace militare; în cazul în care o agresiune va fi

îndreptat împotriva unuia dintre ele, se va considera că agresiunea dată este îndreptat împotriva

tuturor celorlalte. Conceptul securităţii colective este îndreptat împotriva aplicării ilegale a formei

de către unul sau câteva state din cadrul grupului de state care formează sistemul securităţii

colective însuşi, şi nu împotriva unei ameninţări externe3.

Securitatea colectiv se întemeiază în principiul indivizibilităţii păcii, în fundamentarea ei,

pornindu-se de la ideea că agresiunea, indiferent împotriva cui şi unde va fi săvârşită, reprezintă o

încălcare a păcii generale. Fiind un rezultat al politicii echilibrului de forţe, securitatea colectiv

implică ideea că nu poate exista pace trainică fără securitate şi nici securitate în condiţiile în care

războiul de agresiune este admis ca mijloc legal de rezolvare a diferendelor internaţionale4.

Fără a diminua importanţa altor mijloace de asigurare a securităţii internaţionale, drept cele

mai importante trebuie recunoscute crearea sistemului de securitate colectiv a statelor pe bază

universală şi regională, efectuarea de către state a măsurilor colective de prevenire a conflictelor

armate şi de realizare a dezarmării generale şi depline. Anume aceste mijloace, într-o măsură mai

efectivă, asigur o securitate egal pentru toate ţările şi echilibrul intereselor lor.

Sistemul universal de securitate colectivă, prevăzut de Statutul ONU, este principalul

instrument de menţinere a păcii şi de prevenire a războaielor. În conformitate cu statutul ONU,

Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamental menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale prin soluţionarea paşnic a disputelor şi prin întreprinderea de acţiuni împotriva

ameninţărilor la adresa păcii şi actelor de agresiune5.

3 Arhiliuc, V., Diplomaţia preventivă şi dreptul internaţional, 2004.4 Cloşca, I., Dicţionar de drept internaţional public. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.5 Discursul lui Kofi Annan, Secretar General al ONU, la a II-a conferinţă Mondială a Preşedinţilor Parlamentelor. New-York, 8 septembrie 2005. Internet, http://www.un.org/aboutun

9

Practic, la cei 60 de ani de existenţă a ONU, în cadrul Consiliului de Securitate a apărut

necesitatea instituirii unor reforme, care ar prevedea elaborarea noilor metode de contracarare a

terorismului, ca formă de agresiune armată.

Consiliul de Securitate îşi desfăşoară activitatea în şedinţe oficiale, iar uneori şi în reuniuni

cu caracter neoficial. Începând cu mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, reuniunile formale ale

Consiliului reprezintă o excepţie, majoritatea deciziilor luându-se în cadrul unor reuniuni cu

caracter informal. Statutul ONU consfinţeşte actuala ordine de drept mondială, principiile relaţiilor

dintre state pe arena internaţională şi prevede un complex de măsuri pentru menţinerea păcii

generale şi curmarea actelor de agresiune.

Aceste măsuri includ:

mijloace de soluţionare paşnică a litigiilor internaţionale;

măsuri de asigurarea păcii cu concursul organizaţiilor regionale de securitate;

măsuri provizorii de contracarare a violării păcii şi securităţii internaţionale;

măsuri coercitive faţă de statele violatoare fără folosirea forţelor armate;

măsuri coercitive faţă de statele agresoare cu folosirea forţelor armate.

Sistemele de securitate regional sunt prezentate de către organizaţii care asigură securitatea pe

diferite continente sau regiuni şi se bazează pe tratate sau acorduri. Evitarea oricărui conflict local,

care se poate uşor transforma într-un război de proporţii, impune statele de a-şi uni eforturile în

lupta pentru pace la diferite niveluri, care se caracterizează prin următoarele:

consfinţirea obligaţiei părţilor acordului de a soluţiona exclusiv prin mijloace paşnice

litigiile apărute între ele;

stipularea obligaţiei părţilor acordului de a oferi asistenţă individuală sau colectivă statului

supus unei agresiuni armate;

obligativitatea înştiinţării Consiliului de Securitate al ONU despre măsurile de apărare

colectivă întreprinse;

participarea în cadrul acordurilor a statelor dintr-o singur regiune, acţiunea lor în limitele

regiunii strict delimitate de părţi;

primirea noilor state în sistemul de securitate prevăzut de acord numai cu consimţământul

tuturor părţilor.

Eficienţa reală a sistemelor regionale de securitate colectivă poate fi asigurată numai cu

condiţia că în ele vor participa absolut toate statele din regiune.

10

1.4. Rolul organizaţiilor universale în menţinerea păcii şi securităţii la nivel global

Actualmente, în sistemul securităţii internaţionale, un rol tot mai mare în asigurarea

securităţii colective revine organizaţiilor regionale şi universale. Principiile de bază ale menţinerii

păcii şi securităţii globale, formulate în Carta ONU şi alte documente, prevăd adoptarea unor

măsuri colective pentru evitarea şi înlăturarea ameninţării păcii, înăbuşirea actelor de agresiune,

neutilizarea violenţei în rezolvarea diferendelor internaţionale etc. În corespundere cu Carta ONU,

răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale este pus în seama

Consiliului de Securitate al ONU, care ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al organizaţiei6.

Conform Declaraţiei de la Roma din 1991, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord îşi

replasează accentul de pe activitatea pur militar pe cea politico-militar. În realizarea conceptului de

securitate bazat pe confruntare, conform principiilor prevăzute de NATO, primul mijloc este

autoapărarea, individuală sau colectivă, îndreptat împotriva unui agresor care provine din afara

sferei proprii de interese. Considerându-se un instrument efectiv de consolidare a securităţii

europene, NATO a iniţiat activităţi în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic şi al

programului Parteneriatul pentru Pace.

Terorismul nu este o noţiune nouă. Fantoma lui domină istoria umanităţii în decursul

veacurilor. Acest fenomen social-politic complex, prin diversele sale forme, începe o dat cu

apariţia societăţii, statelor şi claselor, şi este indisolubil legat de problemele filosofice, psihologice

şi religioase ale existenţei naţiunilor şi statelor7.

Un loc important printre organismele regionale cu aceeaşi menire revine Organizaţiei

Statelor Americane (O.S.A), instituit în baza Tratatului interamerican de ajutorare reciproc din

1947. Membru al O.S.A. poate deveni orice stat american care a ratificat Statutul acesteia. În

prezent, din O.S.A. fac parte toate statele continentului american, cu excepţia Canadei şi Cubei.

O.S.A. are următoarele scopuri: asigurarea securităţii pe continentul american; întărirea solidarităţii

şi colaborării; apărarea integrităţii teritoriale; organizarea acţiunilor comune în caz de agresiune

armată; soluţionarea litigiilor prin mijloace paşnice. Conform art.25 din Statutul O.S.A., orice

agresiune îndreptat împotriva oricărui stat american este considerat agresiune împotriva tuturor

celorlalte state americane.

Mai mult sau mai puţin, fiecare epocă şi-a avut teroarea, terorismul şi teroriştii ei. Încă din

timpurile Egiptului Antic şi a Imperiului Roman, în preajma cârmuitorilor se unelteau comploturi,

unele dintre care se transformau în adevărate răscoale populare, de multe ori cu deznodământ fatal,

mai ales în cazurile slăbirii puterii. Asasinarea lui Iulius Cezar, în martie 44 e.n., nu a fost altceva 6 Miga-Beşteliu, R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale. Bucureşti, Editura All Back, 2000.7 Richicinschi, IU., Originea terorismului internaţional şi posibilitatea combaterii lui la etapa contemporană.

11

decât un act terorist.

Teroarea pe motive religioase a fost practicată pe larg de una dintre cele mai cunoscute

grupuri sectante ale fanaticilor musulmani, asasinii, care şi-au făcut apariţia pe arena istoric pe

fondul divergenţelor politice şi religioase.

Treptat, terorismul şi-a extins proporţiile, devenind, începând cu secolul al XIX-lea, un

factor al vieţii social-politice, reunind luptători de performanţă, cum ar fi, de exemplu, anarhiştii

francezi şi ruşi, naţionaliştii radicali din Irlanda, Macedonia şi Serbia, alte grupuri teroriste din

Italia, Spania şi S.U.A.

Important este de menţionat faptul că pentru un astfel de terorism nu era specific nici

amploarea acţiunilor, nici platforma ideologică, forme şi metode ce vor deveni, mai pe urmă,

calităţi axiomatice ale terorismului din ultimul veac al mileniului doi.

Atentatul de la Sarajevo a reprezentat ultima manifestare de amploare a partizanilor folosirii

terorismului simbolic ca panaceu al rezolvării problemelor sociale, economice, politice sau

naţionale, totodată constituind punctul de tranziţie spre noi forme de manifestare a terorismului şi

anume a terorismului sponsorizat, terorismului mutual acceptat şi terorismului de stat, forme

definitorii pentru perioada interbelic şi postbelic8.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, terorismul va căpăta conturul unui fenomen

global cu un potenţial distructiv destul de mare, afectând în mod sistematic democraţiile occidentale

în aproximativ 50 de state. În diferite locuri ale globului pământesc, ameninţarea terorist a luat

proporţii li a devenit extrem de periculoasă prin înfăptuirea unor atacuri de o cruzime sporită, cu

un număr de victime tot mai mare, mai ales în rândurile populaţiei civile.

Epicentrul manifestărilor teroriste, pe parcursul anilor, se va deplasa din ţările Americii

Latine spre Japonia, Germania, Turcia, Spania, Italia. Totodată, cu diferit grad de intensitate, va

creşte numărul de atacuri teroriste executate de organizaţii, cum ar fi IRA în Anglia şi Irlanda de

Nord, ETA în Spania. S-au activizat teroriştii din Palestina şi Israel, dintr-un şir de ţări ale Africii

şi Asiei, precum şi din S.U.A. În Orientul Apropiat şi-au declanşat acţiunile grupările teroriste

militarizate de tipul Hamas şi Hezbollah, mişcările şi grupurile teroriste sikhi în India, teroriştii din

Algeria etc. Deosebit de activ, aplicând pe larg metode teroriste, se manifest mafia drogurilor din

Columbia, infiltrându-se inclusiv în mediul autorităţilor oficiale.

8 Arădăvoaice G., Hagi G., Miţă L., Sfârşitul terorismului, Bucureşti, Editura Antet, 2002.

12

CAPITOLUL II

SEMNIFICAŢIA TERORISMULUI CA ATENTAT LA SECURITATEA

NAŢIONALĂ

2.1. Consecinţele terorismului în accepţiunea dată de CEDO

Însoţind omenirea din secol în secol, din epocă în epocă, terorismul şi-a cultivat diferite

forme de o punere prin violenţă. Cuvântul “teroare” provine din latin (terror,-oris: groază, spaimă).

Acelaşi sens îl au şi noţiunile de terror (eng.), terreur (fr.), verbul a teroriza însemnând a provoca

teamă, frică sub presiunea unei sau altei forme de intimidare. Însă şi aceste noţiuni sugerează

violenţa. Anume aceasta este trăsătura principală şi specificul care permite de a diferenţia teroarea

de alte crime asemănătoare.

Totodată, după esenţa şi semnificaţia consecinţelor pe care le pot cauza societăţii, teroarea

şi terorismul reprezintă fenomene de diferite niveluri în ierarhia evenimentelor sociale. Este

necesar de subliniat diferenţa dintre aceste două noţiuni, care, în viziunea noastră, constă în

următoarele:

în primul rând, terorismul reprezintă un act comis o singură dată sau o serie de

acte similare, care nu poartă un caracter total de masă, ci unul local;

în al doilea rând, pentru subiecţii terorismului în genere nu se exercită nici un fel de

putere instituită în mod oficial, nemaivorbind de o putere nelimitat asupra

contingentului, localităţii unde se desfăşoară acţiunile lor;

în al treilea rând, dacă teroarea reprezintă un factor social-politic al realităţii,

terorismul este un fenomen de natură juridico-penal şi violenţa lui, exercitată în

scopul de a genera o stare de teamă, are o importanţă locală, dar nu şi generală.

Actualmente, teroarea este interpretată drept aplicare de violenţă nelegitimă, de către

grupuri şi organizaţii teroriste, faţă de societate în ansamblu. Terorismul este practica violenţei

nelegitime, realizată de către diferite forţe şi organizaţii care se opun guvernării statului, comunităţii

etc. Teroarea se bazează pe violenţă şi îşi atinge scopurile prin reprimarea fizică demonstrativă a

oricăror adversari activi, în scopul de a-i înfricoşa şi lipsi de voinţa de rezistenţă. Este important de

subliniat că teroarea este politica violenţei preventive, fapt ce o deosebeşte de cele mai dure

represiuni faţă de infractori. La teroare recurge şi puterea, atunci când intenţionează să schimbe în

mod radical starea existent de lucruri.

2.2. Definirea şi condiţiile de apariţie a terorismului

13

Definirea terorismului nu este o sarcină simplă, deoarece formele şi metodele manifestărilor

teroriste s-au modificat esenţial în decursul timpului. Unii specialişti definesc terorismul ca

tentativă de folosire a violenţei în scopul de a provoca dezorganizarea şi aplica represiuni cu

încălcarea drepturilor fundamentale ale omului în scopul de a instaura în societate stare de

insecuritate prin scoaterea cursului normal al vieţii de sub influenţa oricăror legi. Teroriştii

utilizează violenţa pentru a asupri masele şi pentru a paraliza ordinea de drept9.

Acestui fenomen i se acordă în mod constant o apreciere negativă, ceea ce dă naştere la o

tălmăcire arbitrară. Pe de o parte, există tendinţa unei interpretări neîntemeiat de extinse, când

unele forţe, fără suficiente temeiuri, îi numesc terorişti pe adversarii săi. Pe de alt parte, exist

tendinţa unei îngustări nefondate. Însuşi teroriştii sunt predispuşi a se autodenumi soldaţi, partizani,

diversionişti în spatele frontului inamicului etc. Din acestea rezultă dificultăţile atât ale definiţiilor

juridice, cât şi ale conceperii general-teoretice a terorismului.

În viziunea lui I. Bodunescu, prin terorism, ca metodă de acţiune se înţelege practicarea

terorii. El desemnează acte de natură să provoace, într-un anumit mediu, un sentiment de teamă

intensă, prevestitoare a unui rău inevitabil, cu alte cuvinte, acte intimidante sub toate raporturile.

Se poate adăuga că, privite în ansamblu, sunt considerate infracţiuni de terorism acele infracţiuni

care, într-un caz concret, constituie ameninţări grave, cu tendinţa de a se repeta. În înţelesul noţiunii

de terorism nu interesează natura mobilului acţiunii, ci metoda de executare10.

Dicţionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenţă prin care

persoane sau grupuri de persoane atentează la viaţa, integritatea corporală sau la bunurile unor

demnitari, personalităţi publice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă asemenea acte

împotriva unor grupuri politice, organizaţii, instituţii sau grupuri de persoane reunite organizat sau

aflate întâmplător în localuri publice sau private.

În viziunea noastră, terorismul se exprimă prin folosirea extinsă şi sistematică a violenţei

extreme sau a ameninţării cu violenţa, sub forme de nimicire fizică sau psihologică a inamicului în

scopul atingerii propriilor obiective.

În mod ideal, teroriştii îşi doresc un auditoriu cât mai mare şi o mediatizare cât mai largă a

acţiunilor săvârşite de ei.

Din aceasta rezultă prima condiţie de apariţie a terorismului – asigurarea circumstanţelor

de răspândire a informaţiei. Şi nu este întâmplător faptul că în formele sale actuale terorismul

începe să se dezvolte cel mai mult în sec. al XIX-lea şi anume în Europa, unde lectura intensă a

miilor de ziare constituia o caracteristic a societăţii moderne. În continuare, cu cât mai influente

devin mijloacele de informare în masă, cu cât mai adânc pătrund ele în conştiinţa publicului, cu cât 9 Andreescu A., Niţă D., Terorismul. Analiză Psihosociologică. Timişoara, Editura Timpolis, 1999.10 Bodunescu I., Terorismul, fenomen global. Bucureşti, Editura Odeon, 1997.

14

mai definitoriu este rolul lor în formarea stărilor de spirit în societate – cu atât mai mare şi mai

viguros devine valul terorismului.

A doua condiţie de apariţie şi întărire a terorismului ţine de dezvoltarea mediului

tehnologic, care, pe măsura evoluţiei progresului tehnico-ştiinţific, devine tot mai complex, dar şi

mai vulnerabil. Dezvoltarea tehnică îi ofer omului nu numai posibilitatea de a crea şi construi, ci şi

de a distruge, cu un grad tot mai mare de precizie, mediul social şi natural. Mediul tehnologic

devine, de asemenea, tot mai vulnerabil, în timp ce posibilităţile statului de a bloca activitatea

terorist în fiece punct al spaţiului în orice moment liber ales de terori şti, se dovedesc a fi

inferioare posibilităţilor răufăcătorilor de a da lovitura.

A treia condiţie esenţială de apariţie a terorismului este legată de erodarea societăţii

tradiţionale ţi formarea societăţii moderne, orientate spre valorile liberale. Terorismul apare atunci,

când în schimbul culturii tradiţionale vine o societate construit pe concepţia contractului social.

Valorile liberale şi ideile contractului social oferă o imagine despre garantarea vieţii umane şi

responsabilitatea puterii în fa ţa cetăţenilor.

Menirea actelor teroriste este de a aduce dovezi că puterea nu este în stare să garanteze

viaţa, libertatea şi liniştea cetăţenilor; prin urmare, puterea poartă toată răspunderea pentru acest

fapt. În aceasta se vede clar esenţa mecanismului de şantaj politic, folosit de terorişti.

A patra condiţie de apariţie a terorismului constă în problemele reale, care apar în decursul

dezvoltării istorice. Ele pot avea cea mai diversă dimensiune – politică, culturală, socială. Cele mai

frecvente temeiuri ale terorismului sunt separatismul şi mişcările de eliberare naţională, precum şi

conflictele religioase, etnice, ideologice. Terorismul este un fenomen propriu etapelor de criză ale

tranziţiei la societatea modern .

2.3. Particularităţile actelor de teroare şi tipologia terorismului

Terorismul apare la hotarele culturilor şi epocilor de dezvoltare istorică. Drept cel mai

elocvent exemplu poate servi situaţia din Israel şi Palestina, unde lumea islamică se confruntă cu

avanpostul civilizaţiei europene, pătruns în adâncul Asiei, societatea tradiţională palestiniană venind

în contact cu societatea modernizată a Israelului. Societăţile omogene din punct de vedere cultural

şi al stadiului de dezvoltare (Olanda, Elveţia) sunt mai protejate de terorism.

Cercetările în domeniu indică asupra unor particularităţi, care servesc drept motive în

comiterea actelor de teroare, pe care cercetătorii le clasific în 3 categorii: raţionale, psihologice şi

culturale.

Terorismul raţional chibzuieşte cu atenţie lucrurile, proiectele şi opţiunile, făcând şi o

analiză a beneficiului. Teroristul caută să determine care sunt căile mai puţin costisitoare

15

şi mai eficace în vederea realizării scopului urmărit. Pentru a-şi asuma riscul, el cântăreşte

capacităţile defensive ale ţintei împotriva capacităţilor sale de atac.

Terorismul psihologic derivă din insatisfacţia personală faţă de propria viaţă. Teroristul îşi

găseşte sensul vieţii în terorism. Teroriştii nici măcar nu admit gândul că ei nu ar avea

dreptate şi că adevărul ar putea fi de partea altora. Fiecare şi oricine din afara grupului lor

sunt interpretaţi negativ.

Terorismul cultural se exprimă prin faptul că, prin definiţie, culturile formează valori care

îi determină pe oameni, în viziunea observatorilor străini, la acţiuni ce par lipsite de sens.

Tratarea vieţii în general şi a vieţii individuale în special, este o caracteristică de ordin

cultural, care are o legătură strânsă cu terorismul. Teroriştii pot fi gata să îşi sacrifice viaţa

pentru organizaţia lor şi cauza acesteia. Vieţile altora, nesemnificative în sistemul de valori

al teroriştilor, pot fi distruse fără remuşcări.

În diferite timpuri, diferiţi autori nu o dată au încercat să facă o clasificare a formelor de

manifestare, deosebirilor de ordin caracterologic, multitudinii de scopuri urmărite ale terorismului.

În literatura de specialitate se întâlnesc asemenea clasificări, reieşind din criterii diferite în

încercarea de a explica cât mai bine fenomenul. În viziunea noastră, o atenţie deosebită se acordă

următoarelor tipuri de terorism:

Terorismul politic – se caracterizează prin activitatea unui şir de grupuri şi organizaţii,

care, prin metode violente, inclusiv prin aplicarea actelor teroriste contra statului,

subminează stabilitatea regimurilor aflate la putere, urmăreşte scopul de a rupe relaţiile

dintre state, de a înlătura anumiţi lideri de state şi lideri politici indezirabili unor cercuri

străine, de a influenţa, prin intimidare, cursul politicii interne sau externe al unui anumit

stat11. Terorismul politic reprezintă, în sens larg, toate manifestările de activităţi teroriste.

În sens îngust, prin terorism politic se subînţelege lupta îndreptată spre prevenirea sau

lichidarea deciziilor ce ţin de orânduirea de stat.

Dup părerea noastră, această formă de terorism reprezint o ameninţare direct pentru

regimul de drept al statului.

Terorismul de stat – se bazează pe utilizarea largă a forţei prin acte de asasinare, răpire

sau torturare a unor conducători, prin promovarea de apartheid sau a politicii de

intoleranţă rasială12, efectuate de către structurile de stat şi este considerat drept un act

ilicit în cadrul dreptului internaţional.

Adunarea General a ONU la a 39-a Sesiune din 1994 a adoptat rezoluţia: “Cu privire la

neadmiterea politicii terorismului de stat şi a acţiunilor statelor, care sunt îndreptate spre

11 Geamănu G., Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Bucureşti, Editura Academiei, 199712 Levaseiur G., Les aspects repressifs du terrorisme international, Paris, Editura Fondation Robert Schuman l'Europe en action, 1997.

16

subminarea structurilor statale obşteşti în alte state suverane”. Terorismul de stat poate fi calificat

conform următoarelor forme de manifestare:

intervenirea statelor în calitate de organizator al actelor teroriste sau al activităţii

organizaţiilor teroriste;

comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete ale unui stat, uneori

cu folosirea forţelor sale militare.

Terorismul de stat, spre deosebire de alte forme de terorism, este şi cel mai politizat. În

multe cazuri, subiecţii lui îşi motivează acţiunile prin faptul că măsurile efectuate sunt îndreptate

spre asigurarea intereselor statului în cauză, fără a ţine cont de interesele altor subiecţi ai relaţiilor

internaţionale.

Terorismul social – urmăreşte scopul schimbării radicale sau parţiale a sistemului

economic sau politic al statului. De obicei, terorismul social apare în consecinţa unor

conflicte social-politice mai profunde şi se manifest prin două forme principale:

terorism de stânga şi terorism de dreapta.

Terorismul de stânga, de esenţă revoluţionară, din punct de vedere ideologic se

sprijină pe diverse doctrine de stânga (marxism, leninism, troţkism, socialism,

anarhism, maoism, castroism etc.).

Obiective ale atacurilor teroriştilor de stânga devin reprezentanţii cercurilor de afaceri,

funcţionarii publici şi lucrătorii organelor securităţii, specialiştii independenţi (economişti, jurişti,

ziarişti), care colaborează cu guvernul, funcţionarii partidelor politice proguvernamentale.

Teroriştii de stânga creează organizaţii clandestine de luptă.

Terorismul de dreapta, de esenţă contrarevoluţionară, se orientează spre

valorile şi doctrinele politice tradiţionale pentru naţiune, iar din punct de vedere

istoric, spre liderii naţionali din trecut. Ţinta atacurilor sale sunt politicienii şi

activiştii liberali şi de stânga, reprezentanţii minorităţilor naţionale. Spre

deosebire de teroriştii revoluţionari, mai rar creează organizaţii specializate de

luptă, preferând să activeze în forma grupurilor de luptă ale organizaţiilor

radicale de dreapta legale.

Terorismul religios – este o formă de declanşare a violenţei pe motive religioase,

promovând superioritatea propriului cult religios în raport cu altele. Apare în cazurile

în care conştiinţa religioasă devine factor determinant în disputa politică, desfăşurat în

condiţii dificile pentru credincioşi13. Terorismul religios, la rândul lui, se divizează în

terorism fundamentalist şi terorism sectant. O răspândire deosebit de larg cunoaşte

terorismul fundamentaliştilor islamici, într-o măsură mai mică – al budiştilor, 13 Amza T., Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000.

17

creştinilor şi iudeilor. Terorismul islamic tinde spre statornicirea normelor islamului în

forma lor originară, cu lichidarea regimurilor laice în ţările islamice. Terorismul islamic

nu este unitar, existând sub câteva forme principale de manifestare, un loc deosebit în

prezent revenind mişcării fundamentaliste islamice de orientare sunnită, care, prin

proclamarea “războiului sfânt”, cooptează ţările arabe în care predomină religia

islamică, legile şeriatului şi dispoziţiile Coranului. Religia islamic este atât de

combatantă, încât, în societatea contemporană, terorismul religios în mod obişnuit este

reprezentat ca având “faţă islamică”.

Terorismul naţional – este forma de manifestare a forţelor separatiste şi se realizează

conform criteriului etnic, prin:

terorismul separatist al grupurilor naţional-politice ale minorităţilor, care

luptă pentru independenţa sau extinderea autonomiei teritoriului locuit de

către ele de-a lungul istoriei. Ţinta o constituie funcţionarii publici,

oamenii de afaceri, poliţiştii;

terorismul mişcării de eliberare naţională, practicat de popoarele statelor

cotropite sau colonizate contra reprezentanţilor ţării-agresor. Scopul luptei

este restabilirea suveranităţii de stat. Ţintă a teroriştilor mişcării de eliberare

naţională sunt reprezentanţii naţiunii ostile, indiferent de statutul lor social

şi profesional. În primul rând sunt atacaţi militarii, ofiţerii organelor de

securitate şi funcţionarii publici;

terorismul naţional represiv, care îşi face apariţia pe fundalul conflictelor

naţionale în interiorul statului unitar. Reprezentanţii grupurilor naţionale

privilegiate îşi propun drept scop reprimarea revendicărilor minorităţilor

naţionale, tendinţa spre crearea statului omogen din punct de vedere etnic,

reprezentanţii minorităţilor ducând pe această cale lupta pentru egalitatea în

drepturi (de exemplu, cunoscuta mişcare a “panterelor negre”).

Terorismul de drept comun – este reprezentat prin activităţi criminale, agravate de

metoda de execuţie – teroarea, efectuate din motive de acaparare, fără a avea

caracter politic. Prin manifestările extrem de periculoase ale criminalităţii de drept

comun se urmăreşte obţinerea de avantaje sau de foloase materiale. La activitatea

criminală a mafiilor etnice sau a banditismului internaţional cu caracter terorist pot fi

atribuite astfel de tipuri periculoase de criminalitate, cum ar fi traficul cu stupefiante,

luarea sistematic de ostatici în scopul răscumpărării, racketul cu recurgerea la

metode teroriste, diversiunile, jafurile bancare etc.

18

2.4. Formele şi mijloacele de realizare a terorismului

Analizând tipologia terorismului studiat şi luând în considerare caracterul subiectului

activităţi teroriste, distingem următoarele categorii:

Terorism neorganizat sau individual – în cazurile când actul de terorism este organizat

de numai câţiva indivizi, unu sau doi, la baza căruia nu stă nici o organizaţie teroristă.

Un astfel de terorism este un fenomen rar pentru societatea contemporan.

Terorismul organizat sau colectiv – îşi realizează şi planifică activitatea, bazându-se pe

grupuri sau organizaţii teroriste. Un astfel de terorism în prezent cunoaşte cea mai largă

răspândire.

În teoria şi practica mondială, conform ariei geografice, toate activităţile teroriste se produc

sub următoarele forme de terorism:

Terorism intern – este realizat pe teritoriul unui singur stat, atât teroriştii, cât şi

victimele lor fiind cetăţeni ai acestui stat.

Terorism transnaţional – comiterea actului de terorism asupra concetăţenilor săi pe

teritoriul unui stat străin. În viziunea noastră, această formă de terorism este mai

raportabilă la terorismul internaţional, deoarece, indiferent de victimă, crima a fost

săvârşită pe un alt teritoriu.

Terorism internaţional – este aplicat de către terorişti contra reprezentanţilor statelor

străine şi organizaţiilor internaţionale, cetăţenilor statelor străine, fiind realizat pe

teritoriul statelor, al căror cetăţean teroristul nu este.

În mod nemijlocit, terorismul se realizează sub forma actului terorist, prin comiterea de

crimă cu caracter terorist. Actele teroriste pot fi specificate după următoarele tipuri:

Diversiune – se exprimă prin explozie, pulverizarea gazelor otrăvitoare etc. Exploziile sunt

aplicate contra mijloacelor de transport sau se produc în clădiri, urmărindu-se scopul de a

pricinui pagube materiale şi de a produce victime umane, de asemenea, în spaţii deschise în

scopul nimicirii oamenilor. În rezultatul exploziilor suferă un mare număr de persoane care se

află din întâmplare la faţa locului, de aceea, anume o astfel de tactică duce la cel mai mare

efect psihologic. Acest tip de act terorist este preferat în special de către anarhişti şi teroriştii

religioşi.

Răpirea de persoane – de regulă este aplicată de către organizaţiile teroriste contra

personalităţilor cunoscute, capabile să atragă atenţia publică: politicieni, diplomaţi,

funcţionari, ziarişti etc. Răpirile de persoane se realizează în scopul satisfacerii unor

revendicări politice, intimidării reprezentanţilor păturilor dominante, obţinerii de mijloace

necesare pentru întreţinerea activităţii organizaţiei teroriste.

19

Atentate şi asasinate – reprezintă unul din principalele tipuri de acte teroriste. Se execută de

către grupuri înarmate. Se deosebesc prin caracter demonstrativ şi personificare concretă, din

care cauză îşi dovedesc eficacitatea în cazul unui impact psihologic direcţionat asupra unui

auditoriu restrâns. Se aplică în mod activ de către teroriştii revoluţionari. La executarea

atentatelor sunt folosite armele albe şi armamentul uşor de infanterie, grenadele de mână,

aruncătoarele de mine şi de grenade.

Hidejacking – acapararea mijlocului de transport: a avioanelor, trenurilor, navelor maritime.

Cel mai răspândit tip este acapararea de avioane, cunoscut şi sub denumirea de skyjacking.

Popularitatea terorismului aerian a atins apogeul în anii ’60, când 38% din toate actele teroriste

reveneau atacurilor asupra liniilor aeriene, numărul lor reducându-se, spre sfârşitul secolului, la

12%. Terorismul aerian este cel mai efectiv dintre toate tipurile de hidejacking, întrucât pune

serviciile speciale în situaţia de a se abţine de la atacarea directă a teroriştilor, din cauza

riscului înalt de vătămare a ostaticilor. Totodată, pentru terorişti, transportul aerian este cel mai

comod mijloc de a scăpa de urmărire. Salvarea ostaticilor de la bordul avionului Companiei

“Air France”, acaparat la 27 iunie 1976 pe ruta Atena – Tel Aviv de către Organizaţia pentru

Eliberarea Palestinei, poate fi considerat prima mare înfrângere a terorismului internaţional14.

Acapararea navelor maritime, trenurilor, autobuzelor etc. reprezintă ţinte mai puţin atractive

pentru terorişti.

Acapararea clădirilor – se manifestă prin atacarea ambasadelor, instituţiilor guvernamentale,

oficiilor partidelor. Terorismul cecen a dat exemple de atacuri asupra spitalelor. De regulă,

operaţiile teroriste nu se limitează doar la ocuparea clădirii. În cazul unei evoluţii reuşite a

situaţiei, teroriştilor li se oferă posibilitatea de a părăsi clădirea ocupată sub acoperirea

ostaticilor.

Atacuri asupra reţelelor computerizate – se efectuează prin acces nesancţionat în scopul

sabotării activităţii instituţiilor de profil respectiv.

Aşa cum s-a afirmat mai sus, scopul actului terorist este de a demonstra întregii societăţi

slăbiciunea puterii. În acel punct temporal şi spaţial, unde s-a produs actul terorist, puterea şi-a

pierdut monopolul asupra violenţei, în mod sfidător au fost încălcate legile şi dispoziţiile

puterii.

CAPITOLUL III

ACCEPŢIUNILE DREPTULUI LA SECURITATE INTERNAŢIONALĂ ÎN

JURISPRUDENŢA CEDO ŞI A CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE

3.1. Interpretarea actului de teroare în jurisprudenţă14 Payne R., Mossad. Istoria secretă, Bucureşti, Editura Colosseum, 1997.

20

Actul terorist conţine în sine apelul adresat forţelor ce împărtăşesc cauza teroriştilor de a

adera la împotrivirea activă contra puterii. De regulă, în mod sincronizat, în asemenea situaţii se

activizează orice forţe şi stări de spirit aflate în opoziţie cu puterea, inclusiv chiar şi acelea, care

nu împărtăşesc tactica terorismului. Actul de terorism este interpretat ca un indiciu cert al unei crize

acute în viaţa social-politică. Toate acestea îndeamnă societatea, iar după ea şi puterea, la

acordarea de concesii faţă de forţele politice care practică sau profită de tactica terorismului. Pe

această cale se loveşte în economie, reducându-se gradul de atractivitate investiţională a ţării,

înrăutăţindu-se imaginea ei, micşorându-se fluxul turiştilor de peste hotare etc. Ţara este împins

spre radicalizarea cursului politic, spre instaurarea formelor autoritare de guvernare. De cele mai

multe ori, anume o atare evoluţie corespunde scopurilor ascunse ale teroriştilor.

În condiţiile contemporane, activitatea teroristă se caracterizează prin amploarea tot mai

mare, lipsa hotarelor naţionale explicite, existenţa de legături şi interacţiuni cu diverse centre şi

organizaţii teroriste internaţionale, compoziţie organizatorică rigidă, formată din structuri de

conducere şi verigi operative; subdiviziuni informative şi de asigurare tehnico-materială; grupuri

mobile de luptă şi de acoperire; conspiraţie strictă şi selectare minuţioasă a cadrelor; infiltrarea

agenţilor în organele de drept şi de stat; dotare tehnică tot mai avansată ce concurează, sau chiar

depăşeşte, dotarea subdiviziunilor trupelor guvernamentale; prin reţele vaste de adăposturi

conspirative, prin baze şi poligoane de instrucţie.

În zona actului terorist s-a realizat puterea alternativă, creându-se precedentul de nesupunere

activă şi împotrivire, prin forţă, organelor legale ale puterii. Ideologii terorismului definesc acest

fenomen prin sloganul "propagandă prin acţiune".

După noi, încurajarea terorismului este posibil cu condiţia simpatiei manifestate faţă de

cauza teroriştilor de către cel puţin o parte a societăţii. Ca şi partizanii, teroriştii au nevoie de

susţinere din partea populaţiei. Deci, pierderea acestei susţineri duce nemijlocit la diminuarea

activităţii teroriste.

Experţii internaţionali apreciază manifestarea terorismului contemporan prin creşterea

fanatismului în scopul distrugerii sau al revanşei, motivele acţiunilor majorităţii organizaţiilor şi

grupurilor teroriste, ale persoanelor extremiste izolate fiind tot mai departe de „idealurile sacre” de

cândva. Nu există nici o agendă de lucru explicită, exponenţii lor nu îşi propun nici măcar

scopul de a prelua de la cineva puterea. Terorismul nu face decât să promoveze un protest confuz

împotriva Occidentului în general, şi a guvernărilor în special, alimentat fiind de furia oarbă contra

oricărei tendinţe de supremaţie geografică sau culturală.

3.2. Diversitatea grupărilor teroriste

21

La ora actuală, fenomenul terorismului reprezintă un factor cu care nu poate să nu se ocupe

orice stat, atât în politica sa internă, cât şi în cea externă.

Anume terorismul internaţional constituie una dintre principalele ameninţări ale siguranţei

naţionale a statelor lumii.

Calităţile organizatorice ale grupurilor teroriste contemporane ne demonstrează că în cadrul

aceleia şi structuri există variaţii semnificative, nemaivorbind de diferenţa esenţială dintre grupurile

ce duc o existenţă ascunsă în societate şi a celor propulsate de diferite mişcări sociale, partide

politice sau chiar de state întregi. Această diversitate există în două modele dominante.

Primul model este reprezentat prin structuri celulare: deciziile sunt luate la muchia de

piramidă şi se direcţionează spre celulele de jos, construite pe trepte. Vârful dominant este singurul

care cunoaşte ansamblul structurii şi identităţile de răspundere. Al doilea model este cel al unui

centru cu raze de acţiune, de unde o direcţie generală vine în contact direct cu unităţile de la

suprafaţă. Această structură este mai simplă şi mai interactivă decât structura piramidală15.

În tratarea lui Karl Seger, există trei categorii mari de grupări teroriste:

Grupări care nu sunt sprijinite de stat – reprezintă mici formaţiuni, animate de un

interes special, cu luptători dedicaţi cu trup şi suflet cauzei în care cred cu fanatism,

dispunând de posibilităţi limitate, fără a avea infrastructuri necesare unor acţiuni

îndelungate.

Grupări patronate de stat – bine instruite şi înzestrate cu armament de mare rafinament,

primesc sprijin logistic şi administrativ din partea unor state suverane, care le asigură şi

posibilitatea cooperării cu alte grupuri teroriste. Statele respective îi încurajează pe

terorişti să folosească şantajul, traficul de droguri, răpirea în scop de răscumpărare,

jefuirea băncilor şi alte posibilităţi pentru obţinerea resurselor financiare necesare

activităţii lor.

Grupări dirijate de către stat – sunt cele pe care le organizează, aprovizionează şi

controlează statul16. Anume dezvoltarea acestui tip de terorism a dus la o creştere

semnificativă a pericolului terorismului internaţional, cu care se confruntă astăzi

lumea.

Fiind unul din principalele obstacole în calea soluţionării multiplelor probleme de ordin

intern şi a celor general-umane, terorismul internaţional reprezintă la ora actuală un fenomen

social-politic şi juridic complex şi contradictoriu, trainic intercalat în procesul corelaţiilor

“persoană – societate – stat - comunitate internaţională”. Constituind un factor distructiv şi

destabilizator, continuă să prezinte un pericol real pentru securitatea oricărui stat, pentru întreaga 15 Crettiez X., Le terrorisme: violence et politique, Paris, Editura La Documentation francaise, 2001.16 Seger K., The antiterrorism handbook, USA, Editura Presion, 1990.

22

securitate internaţional, împiedicând dezvoltarea normală a relaţiilor diplomatice, economice,

sociale şi culturale ale popoarelor lumii, ducând la enorme pierderi economice, morale şi politice,

în acelaşi timp exercitând o puternică presiune psihologică asupra maselor. Exercitarea presiunii

psihologice este o metodă tot mai frecvent folosită în activitatea teroristă contemporană. Aceasta

se subînţelege atât prin esenţa teroarei ca metodă de intimidare şi înspăimântare, cât şi prin

tendinţa teroriştilor de a simplifica, în multe cazuri, mecanismul de atingere a scopurilor propuse

prin asigurarea rezonanţei publice şi a efectului produs asupra unui număr cât mai mare de oameni.

3.3. Terorismul - factor distructiv şi destabilizator

Pentru a prezenta principalele caracteristici şi trăsături ale activităţii teroriste contemporane

este necesar de a efectua o analiză structurală de generalizare. Structura internă a terorismului o

constituie însuşi procesul în care acesta se desfăşoară, reprezentând totalitatea legăturilor constante

ce asigură menţinerea şi funcţionarea elementelor lui fundamentale. Reuşita activităţii teroriştilor

în mare parte este determinat de eficacitatea legăturii dintre aceste elemente. Printre ele pot fi

evidenţiate următoarele:

activitatea organizatorico-administrativă: conducerea şi planificarea operaţiunilor;

selectarea, instruirea şi reciclarea combatanţilor; studierea experienţei activităţii altor

organizaţii teroriste; stabilirea şi întreţinerea de legături cu structurile de partid,

obşteşti şi de stat;

activitatea de pregătire şi asigurare tehnico-materială: punerea la dispoziţie a

mijloacelor de transport, financiare, tehnice; perfectarea documentelor necesare;

alegerea, procurarea şi paza locuinţelor conspirative ale membrilor organizaţiilor

teroriste;

activitatea de informare şi recunoaştere: culegerea din diferite surse a informaţiei

necesare despre obiectivul ce va fi supus atacului: anturajul lui; racolarea lucrătorilor

serviciilor speciale, a altor organe de ocrotire a ordinii de drept; verificarea noilor

membri ai organizaţiei;

activitatea de înfăptuire nemijlocit a operaţiei. Este uşor de remarcat că structura intern

a terorismului reproduce aproape sută la sută structura internă a unei subdiviziuni

ordinare de destinaţie specială.

Acest fapt ne mărturiseşte despre gradul înalt de pericol şi greutăţile considerabile ale luptei

împotriva terorismului. Actualmente, terorismul este favorizat şi de progresul tehnic specific

epocii contemporane, mai ales de dezvoltarea mijloacelor de legătură şi telecomunicaţie, de

performanţele tehnologice în domeniile înarmării, tehnicii militare şi substanţelor explozibile.

23

Mobilitatea vieţii contemporane, de asemenea, înlesneşte în mod substanţial activitatea teroriştilor,

permiţându-le organizarea operaţiunilor în orice colţ al planetei şi, practic, în deplin securitate.

O examinare atentă necesită structura externă a activităţii teroriste, care serveşte în

calitate de formă, “înveliş” al fenomenului şi caracterizează componentele principale – condiţiile

şi cauzele apariţiei şi dezvoltării sale.

Primul element îl constituie subiectul activităţii teroriste, reprezentat prin persoane fizice,

organizaţii sau grupuri de persoane, precum şi de către stat. O persoană particulară, inspirată de

anumite scopuri, execută actul de terorism conform planurilor grupului criminal, înfăptuindu-se

aşa-numitul terorism afectiv. Statul este subiect al terorismului în cazurile când infracţiunea se

comite sub controlul sau la indicaţiile sale, prin terorişti aparte sau prin organizaţiile lor.

Al doilea element îl constituie motivul activităţii teroriste. El poate reflecta interesele

indivizilor, organizaţiilor, unor pături sociale sau ale unor state în ansamblu. În calitate de bază a

motivelor pot servi diferite contradicţii din societate.

Al treilea element îl constituie scopul final al activităţii teroriste, care cuprinde următoarele

obiective:

schimbarea modului de funcţionare a obiectului atentatului prin dezorganizarea

activităţii organelor puterii şi administrării, dejucarea activităţilor ce au o mare

importanţă politic sau socio-culturală;

realizarea diverselor acţiuni (sau inacţiuni) convenabile teroriştilor pentru obţinerea

diferitelor cedări, eliberarea camarazilor de idei condamnaţi etc.;

descurajarea moral-psihologic sau slăbirea adversarului prin provocarea panicii,

destabilizarea situaţiei sociale;

răzbunarea pentru acţiunile agresive ale părţii adversare prin atragerea masivă a atenţiei

publice asupra conflictului, acţiune înfăptuit prin paralizarea funcţionării transportului,

comunicaţiilor; accidentarea obiectelor gospodăriei comunal-locative a oraşelor şi

diferitor altor localităţi, provocarea de surpări, inundaţii, scurgeri de pietre în zonele

muntoase etc.

Al patrulea element îl constituie arsenalul mijloacelor utilizate de terorişti. De regulă,

teroriştii folosesc armele albe şi de foc, substanţele explozibile şi toxice, mijloacele de presiune

moral-psihologică, cum ar fi intimidările, ameninţările, prevenirile despre posibilele explozii,

asasinatele etc.

Al cincilea element îl constituie obiectul activităţii teroriste, adică “…relaţiile sociale atât

cele externe, cuprinzând legăturile dintre state, popoare şi naţiuni, cât şi cele interne, cuprinzând

relaţiile dintre clase, partide şi grupuri sociale”. În calitate de subiecte ale activităţii teroriste pot

deveni cei mai importanţi participanţi ai relaţiilor sociale, precum şi legăturile între ei, schimbarea

24

stării existente a cărora poate aduce atingere intereselor unei părţi sau ale întregii societăţi.

Alături de cele mai grave infracţiuni internaţionale, terorismul este un fenomen specific al

vieţii social-politice, ale cărui variabile sunt prea numeroase pentru a-i atribui o definiţie simplă şi

practică. Actele de terorism internaţional sunt nişte fapte criminale dirijate contra unui stat, contra

menţinerii raporturilor dintre state, contra păcii internaţionale, urmărindu-se scopul de a teroriza

unele persoane determinate, grupuri de persoane sau publicul larg. A limita definiţia terorismului

numai la infracţiunile comise contra unui stat ar însemna să nu se ţină cont de realităţile în care

trăim, de şi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost îndreptate, aşa cum s-a

apreciat, nu împotriva unor persoane şi clădiri, ci a însemnelor puterii statale politice, economice,

financiare şi militare, la fel ca şi atacurile biologice ulterioare.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când terorismul depăşise deja hotarele interne de

stat, s-au făcut încercări de a da o definiţie clară noţiunii de terorism internaţional, care să fie

acceptată de către toate statele. Actualmente, foarte mulţi specialişti terologi, jurişti şi politologi,

diferiţi cercetători şi experţi ai celor mai diferite structuri şi organizaţii internaţionale

guvernamentale şi neguvernamentale, au ajuns la concluzia că acţiunile terorismului se atribuie la

categoria “crime contra bazelor regimului constituţional şi securităţii statului”, la categoria

“conflictele armate de intensitate sporită”, la categoria formelor de luptă politică, care apar pe baza

protestului social-politic, adică o nouă formă de război ascuns nedeclarat, iar colaborarea eficient

şi multilaterală a statelor în prevenirea, reprimarea şi contracararea terorismului este posibilă

numai cu condiţia înţelegerii aprofundate a semnificaţiilor pe care le conţine noţiunea de terorism

internaţional.

În viziunea noastră, unele din elementele de bază ale terorismului internaţional devin

evidente prin aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei organizate, prin atentate asupra

ordinii de drept internaţionale, îndreptate spre înlăturarea adversarului politic reprezentat prin

guverne, organizaţii internaţionale sau reprezentanţii lor, prin atingerea altor obiective de

importanţă internaţională, prin intimidarea persoanelor care nu fac parte d in obiectul nemijlocit al

atacului.

Cauzele care generează noi forme de terorism şi acte de violenţă îşi au originea în sărăcie,

decepţii, nemulţumire şi disperare. Ele determină unele persoane să sacrifice vieţi umane, inclusiv

propria lor viaţă, pentru a încerca să producă unele schimbări radicale17. Reprezentând un fenomen

multilateral, dispunând de o deosebită capacitate de a se acomoda la orice schimbare, terorismul

poate destabiliza sistemul securităţii internaţionale. Analiştii consideră că principalele cauze care

au generat transformările terorismului contemporan pot fi sistematizate în felul următor18:

înrăutăţirea situaţiei economice a celor mai multe state ale lumii, cu rezultate dintre cele 17 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3034 din 18 decembrie 1972. Internet, http://www.un.org/russian/terrorism.18 Bari I., Globalizare şi probleme globale, Bucureşti, Editura Economică, 2001.

25

mai acute: sărăcia, inflaţia, scăderea nivelului de trai, teama pentru viitor, nesiguranţa

socială, şomajul etc.;

creşterea fenomenelor infracţionale (violenţa, crima organizată, comerţul cu narcotice,

migraţia ilegală), concreşterea acestora cu organizaţiile teroriste;

vidul de putere sau insuficienta structurare a instituţiilor care au ca atribuţii combaterea

fenomenelor infracţionale grave, situaţie întâlnită în special la fostele state socialiste;

dezintegrarea unor forţe armate, aparţinând îndeosebi fostelor state comuniste, fapt ce

face ca o parte a specialiştilor de înalt calificare, disponibilizaţi sau lipsiţi de garanţia

unor condiţii decente de trai, să intre în serviciul bine remunerat al unor organizaţii sau

grupări teroriste.

Pe fondul realizărilor de ultimă oră în dezvoltarea democraţiei, progresului ştiinţific şi

cultural, comunitatea internaţional continuă să fie tot mai preocupată de amploarea actelor de

terorism. A crescut simţitor numărul victimelor, violenţa şi cruzimea actelor teroriste se amplifică

necontenit, desfăşurându-se în cele mai diferite puncte ale planetei. Terorismul contemporan a

devenit un fenomen universal, iar transformările lui prezintă un pericol în creştere pentru

securitatea şi viitorul societăţii internaţionale.

Au fost create şi funcţionează centre de planificare strategică, finanţare, proiectare şi

coordonare a terorismului. În cele mai multe cazuri, actele teroriste sunt rezultatul unor planuri

scrupulos pregătite din timp. Organizaţiile teroriste au realizat un progres considerabil în sfera

gândirii conceptual-programatice şi realizării practice a scopurilor minuţios elaborate.

Internaţionalizarea vieţii societăţii, înlesnirea regimurilor de vize şi paşapoarte, deplasările

masive ale populaţiei, dezvoltarea informaticii, democratizarea societăţii şi a vieţii politice

contribuie la întărirea puterii distrugătoare şi perfecţionării operative a grupurilor teroriste, formate

din terorişti profesionali sau din membri cooptaţi prin contract, mai ales din rândul unor specialişti

de înaltă clasă.

Un pericol deosebit îl prezintă nivelul înalt de finanţare şi dotare cu tehnică şi armament

sofisticat şi costisitor, inclusiv cu armament greu de război, complexe antiaeriene mobile,

aruncătoare de mine şi grenade, pus la dispoziţia teroriştilor în rezultatul întăririi şi extinderii

relaţiilor dintre grupurile teroriste şi criminalitatea organizată transnaţională. O sursă tradiţională

de susţinere a terorismului este ajutorul acordat de către statele care folosesc teroriştii în calitate de

instrument în atingerea scopurilor politice. O alt sursă de finanţare, şi mai importantă, este

sponsorizarea prin diferite organizaţii religioase, societăţi umanitare sau de către persoane

particulare influente, care resping valorile lumii occidentale. De exemplu, Osama Ben Laden,

milionar din Arabia Saudită, şi-a început activitatea teroristă prin sponsorizarea modjahezilor

afgani, în continuare aderând la ei şi în calitate de luptător.

26

3.4. Tendinţele de răspândire a terorismului contemporan

Terorismul internaţional se deosebeşte prin structuri organizaţionale bine puse la punct.

Organizaţiile teroriste au stabilit între ele legături strânse de ordin ideologic, militar, confesional,

comercial etc. Grupurile teroriste, conducătorii lor se consultă în probleme ce ţin de achiziţionarea

armamentului, securitatea reciprocă, împărţirea răspunderii şi obligaţiilor în desfăşurarea unor

operaţii de proporţii ca, de exemplu, cele care au avut loc în Afghanistan sau Libia. Este important

de menţionat şi faptul că organizaţiile teroriste întreprind măsuri abile pentru a-i atrage de partea

lor pe cei mai buni “specialişti” din alte grupări. Folosirea în comun, de către mai multe grupuri, a

informaţiilor, armelor, explozivelor ş.a. sporeşte vădit forţa alianţelor formate.

Terorismul internaţional devine şi mai periculos prin tentativa de a-şi însuşi în mod

fraudulos calităţi ale mişcărilor de eliberare naţională, luptei popoarelor pentru libertate şi

independenţă, profitând de dreptul acestora de a recurge, în numele idealurilor pentru care luptă, la

folosirea tuturor mijloacelor posibile, inclusiv a forţei19.

Îngrijorarea comunităţii internaţionale sporeşte odată cu înteţirea cazurilor de folosire de

către terorişti a armelor de distrugere în masă. Deosebit de periculoase sunt manifestările

megateroriste, alte forme, principial noi, de manifestare, care necesită o studiere aprofundat şi

asupra cărora ne vom opri, mai detaliat, în capitolele următoare.

La ora actuală, eficacitatea terorismului nu se măsoară numai cu numărul de victime sau cu

mărimea pagubelor pricinuite, ci şi cu volumul atenţiei ce i se acordă în coloanele diferitelor

publicaţii, cu numărul de minute distribuite în programele de radio şi televiziune. Terorismul nu

poate exista fără a avea o puternică rezonanţă în societate, fără a profita de atenţia ce i se acordă

în organele mass-media. În mod principial, terorismul comportă un caracter declarativ. Răspândirea

cât mai largă a informaţiei despre actul terorist, transformarea acestuia în cel mai discutat

eveniment la zi reprezintă elementul-cheie al tacticii teroriste. Actul terorist rămas nemediatizat

sau păstrat în secret îşi pierde sensul. Teroriştii au nevoie de o puternică rezonanţă socială, pentru a

schimba starea de spirit în societate. Organizaţiile teroriste au un impact puternic asupra psihologiei

maselor, în orice situaţie demonstrându-şi forţa şi hotărârea de a jertfi atât propriile vieţi, cât şi

vieţile altora. Pentru terorişti este important să se ştie că ei reprezintă o forţă care niciodată nu se

va împăca cu starea existent de lucruri şi va lupta împotriva ei până la victorie sau până la moarte.

Totodată, terorismului contemporan îi sunt proprii şi trăsături bizare, printre care cea de

„asumare a răspunderii” pentru crima produsă. Preluarea răspunderii este un act moral, a ucide în

numele unei convingeri este un act profund imoral, gestul “asumării răspunderii” constituind un

19 Creţu V., Drept internaţional penal, Bucureşti, Editura Tempus, 1996.

27

paradox absurd. Această situaţie urmează să fie studiată. Fenomenul pare a fi de natură

psihologică, ţinând de savurarea succesului în rezultatul crimei comise, actul terorist fiind, în mod

preponderent, o acţiune puternic condiţionată de provocarea planificată a efectului public.

Organizaţia ştie exact că actul terorist are o singură finalitate, aceea de a schimba opinia public în

folosul cauzei pentru care luptă teroriştii.

Gradul înalt de periculozitate, pe care îl impune terorismul, este condiţionat de următoarele

însuşiri ale sale:

activitatea teroristă poate fi pusă în aplicare practic de orice persoană, fără a dispune de

cunoştinţe speciale, suficient fiind unele deprinderi elementare, lipsa pregătirii tactice

neconstituind o piedică în calea activităţii teroriste;

orice bombă poate fi confecţionat fără mijloace tehnice speciale, cu materiale ce pot fi

procurate cu uşurinţă;

camuflate sub diferite forme, acţiunile teroriste pot fi realizate oriunde. Chiar şi

Pentagonul, centrul instructiv al celei mai influente puteri militare din lume, a rămas

neprotejat în faţa terorismului.

Tendinţele de răspândire a terorismului contemporan demonstrează că, în selectarea

mijloacelor de realizare a intenţiilor criminale, teroriştii nu recunosc nici un hotar şi nu respectă

nici o regulă. Orice infrastructură a societăţii, orice obiecte industriale, diferite structuri

tehnologice, depozite de deşeuri toxice sau nucleare, a căror distrugere poate provoca catastrofe

ecologice dezastruoase, pot deveni obiective ale atacurilor teroriste.

Unul din principalele scopuri ale terorismului este implantarea fricii în mintea oamenilor. Cu

cât mai mult se tem oamenii, cu atât mai mare este presiunea pe care teroriştii o pot exercita asupra

statului. Atitudinea emoţională a populaţiei faţă de consecinţele atacurilor teroriste este dictat şi de

faptul că aceste atacuri au loc în rândurile lor, iar frica de a nu deveni, data viitoare, o nouă victimă

a teroriştilor – în mare măsură predetermin comportamentul general al maselor de oameni

înspăimântaţi.

Considerăm că, anume necesitatea de a proteja într-un mod cât mai efectiv viaţa umană

prin prevenirea şi contracararea încălcării brutale a normelor fundamentale de convieţuire

neprimejduit a oamenilor pe întreg globul pământesc, a dictat conştientizarea unei cooperări

antiteroriste strânse.

Totuşi, nu trebuie desconsiderat faptul că organizaţiile teroriste de mai mulţi ani încearcă să

elaboreze un mecanism radioactiv mai simplu decât cel al armei nucleare tradiţionale, folosind în

acest scop atât specialiştii proprii, cât şi pe cei care îşi propun serviciile la piaţa neagră. Odată cu

schimbarea regimului politic în ex - U.R.S.S., un număr considerabil de specialişti în energia

atomică, chimişti, biologi etc., au rămas fără loc de muncă. S-au semnalat cazuri când unii dintre ei

28

au cedat presiunilor din partea grupurilor teroriste internaţionale, vânzându-şi cunoştinţele contra

unor sume substanţiale20.

Astfel, la ora actuală, organizaţiile teroriste dispun de diferite posibilităţi de obţinere a

substanţelor nucleare ori a mecanismelor nucleare. De menţionat şi faptul că organizaţiile teroriste,

de obicei, nu îşi fac probleme în privinţa unei eventuale riposte nucleare. Acest fapt, cu atât mai

mult, indică asupra necesităţii unor eforturi direcţionate în combaterea terorismului nuclear. Este

necesar pregătirea unui complex de măsuri în vederea limitării prejudiciului şi lichidării

consecinţelor unor eventuale incidente nucleare. Cel mai important element, însă, în prevenirea şi

contracararea atacurilor armate asupra obiectivelor nucleare rămâne sistemul de protecţie fizică a

acestora.

3.5. Neoterorismul

O contradicţie a procesului de dezvoltare a lumii contemporane constă în decalajul dintre

nivelul tot mai înalt al dezvoltării tehnologice, pe de o parte, şi cel al nivelului de trai al populaţiei,

culturii şi moralităţii sale, pe de alt parte. La confluenţa acestei contradicţii, spre sfârşitul

mileniului doi a început să se contureze figura unui monstru capabil să ameninţe existenţa omenirii

cu toate contradicţiile care o macină – neoterorismul.

Astfel, analiza fenomenului terorist contemporan se caracterizează, începând cu ultimul

deceniu al secolului al XX-lea, prin apariţia noilor forme amplificate de manifestare a terorismului

netradiţional, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai ameninţătoare tactici teroriste, definit de

către specialişti prin noţiunea de neoterorism.

Cinismul şi cruzimea, universul violenţei nelimitate, îndreptate împotriva cetăţenilor

paşnici, completează tot mai mult metodele tradiţionale aplicate de către membrii organizaţiilor

teroriste internaţionale. Noile forme de ameninţări la adresa securităţii statelor, organelor puterii,

sistemelor de comunicaţii şi a sistemelor computerizate, slăbirea controlului asupra teritoriilor cu

rezerve valoroase de resurse energetice şi materiale utile, configurează imaginea terorismului care

vine din viitor21.

Pentru atingerea acestor scopuri, teroriştii ameninţă cu folosirea materialelor nucleare,

biologice sau chimice, tinzând să obţină accesul la armele de distrugere în masă (ADM). Exist

câteva truisme cu referire la terorism, care îl caracterizează şi anume – “arma celor slabi” sau

“terorismul nu doreşte un mare număr de jertfe, ci un număr mare de spectatori”. Dacă una sau alta

din aceste aprecieri conţine un adevăr, în asemenea caz am putea spune că riscul utilizării de către

terorişti a ADM este minim. Din nefericire, însă, nu este aşa. Eventualitatea unor acţiuni 20 Lioyd A., Mathews P., Bioterorismul-flagelul mileniului III, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.21 Filip T., Teroriştii printre noi, Craiova, Editura Obiectiv, 2002.

29

megateroriste, adică aplicarea armelor sau metodelor care ar duce la consecinţe dintre cele mai

grave, ameninţând cu nimicirea milioanelor de oameni, rămâne o realitate a timpurilor noi,

comportând un pericol grav pentru destinul întregii omeniri.

Evenimentele din ultimii ani ne demonstrează că obiectivele prioritare ale teroriştilor

constau în continuare în uciderea unui număr cât mai mare de oameni, în provocarea panicii şi

fricii, în represalii îndreptate împotriva unor state întregi şi ducerea “războiului sfânt” în numele

unei credinţe proclamate drept unica “cea dreaptă”. În lume apar tot mai multe grupuri teroriste de

natură religioasă de extremă dreapta, promovând mesaje apocaliptice cu privire la sfârşitul lumii.

Conform unor statistici, grupurile teroriste religioase sunt şi cele mai agresive, comiţând acte de o

violenţă extremă, apelând, mai frecvent decât teroriştii “tradiţionali”, la armele de distrugere în

masă.

În ultimul timp, noţiunea de terorism se echivalează cu cea de catastrofe puse la cale şi

duse la îndeplinire cu un suport logistic şi financiar minim. În calitate de exemple ne pot servi

atacurile din 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington, primul dintre care a distrus sediul

centrului mondial al lumii financiare, provocând 3066 de victime.

Cele mai ucigătoare forme ale terorismului sunt următoarele:

Terorismul nuclear. Un atac terorist nuclear este un incident în care organizaţia teroristă poate

utiliza materiale nucleare pentru a cauza asasinarea în masă. Apariţia pe piaţa neagră a

elementelor radioactive, cum ar fi plutoniul, celsiul sau uraniul dovedeşte că în comerţul ilicit

şi-a făcut loc o nou mafie, cu un profit exorbitant. Traficul cu materiale radioactive a apărut şi

s-a dezvoltat în decursul mai multor ani, dar mai ales după 1992, începând cu primele cazuri

de realizare a uraniului uşor îmbogăţit, care se poate exprima în kilograme. În această

perioadă au fost înregistrate 13 cazuri de vânzare a materialelor nucleare utilizabile pentru

fabricarea armamentului - în Rusia 5 cazuri, în Cehia – 3 cazuri, în Germania – 3 cazuri, în

Lituania – 1 caz, în Italia – 1 caz. A devenit clar că extinderea „comerţului cu moartea” poate

depăşi proporţiile comerţului cu droguri, iar efectele sale pot deveni incalculabil de

dezastruoase22.

Terorismul nuclear, de asemenea, include utilizarea sau, cel puţin, ameninţarea cu utilizarea

materialelor radioactive prin:

minarea dispozitivului nuclear exploziv. Provocarea exploziei nucleare ar reprezenta cea

mai straşnică manifestare a terorismului. În virtutea acestui fapt, integritatea

armamentului şi a materialelor nucleare strategice este o problemă de importanţă

capitală atât pentru securitatea naţională, cât şi pentru cea internaţională, organizarea

protecţiei complexului nuclear constituind o prioritate de prim rang a sistemului

22 Balan O., Terorismul nuclear- mit sau realitate, Revista Legea şi Viaţa nr. 11, 1998.

30

internaţional de securitate;

diversiunea asupra obiectivelor nucleare în scopul de a cauza o pagubă catastrofal

mediului ambiant. O asemenea catastrofă cu caracter global devine posibil în cazul unei

diversiuni la reactoarele centralelor atomo-electrice, care se deosebesc de alte instalaţii

nucleare prin conţinutul ridicat de materiale radioactive şi ardere internă înaltă.

În acest caz, organizaţia teroristă nu resimte nevoia de a deţine controlul asupra armei

nucleare. Este suficient să aplice, în scopurile sale criminale, armele tradiţionale împotriva unuia

dintre reactoarele nucleare, situate oriunde în lume, pentru a elibera substanţa radioactivă în

atmosferă.

Armele nucleare prezint un interes sporit pentru organizaţiile teroriste. Prin accidentarea lor

se pot pricinui grave afectări unor vaste teritorii sau întregii lumi. În plus, intrarea în posesia unei

asemenea arme imediat focalizează atenţia organelor mass-media din lumea întreagă, în primul

rând a celor din ţările occidentale, deosebit de sensibile la şantajul terorist prin ameninţarea unei

lovituri nucleare.

În viziunea noastră, organizaţiile teroriste pot încerca să obţină materialul radioactiv ori

accesul la arma nucleară mai ales prin următoarele două modalităţi:

procurarea materialelor radioactive din comerţul ilicit, aşa cum s-a arătat mai sus, de la

pieţele negre din Europa de Est şi Asia. Desfiinţarea U.R.S.S., crizele economice care

au afectat fostele republici sovietice, criza morală şi problemele de ordin material prin

care trece armata rusă, una dintre cele mai mari din lume, slăbirea controlului

guvernamental asupra păstrării materialelor radioactive şi armelor nucleare în unele din

aceste ţări au încurajat lansarea acestui comerţ. Astfel, timp îndelungat, pe teritoriul

fostei Uniuni Sovietice se semnala existenţa a numeroase depozite aproape lipsite de

pază, în care se păstrau tone de combustibil nuclear;

materialele radioactive pot fi cumpărate sau obţinute pe diferite alte căi din ţările care

sprijină terorismul. De exemplu, Irakul şi Libia sunt cunoscute ca suporteri activi ai

diferitelor organizaţii teroriste. Aceleaşi state dispun de resurse considerabile şi au făcut

deja investiţii serioase în scopul de a dobândi potenţialul nuclear, întreprind măsuri

pentru a cumpăra sau produce arme nucleare. Aşa cum afirmă, de exemplu, Beniamin

Netaniahu, ex-prim-ministru al Israelului, în numai câţiva ani, Republica Islamic Iran ar

putea dispune de toate sursele necesare pentru producerea armei nucleare.

Este puţin probabil ca o organizaţie terorist să poată produce de una singur o bombă

nuclear . Pentru aceasta sunt necesare resurse şi pregătire specială, de care, la momentul dat, aceste

organizaţii nu dispun.

În S.U.A. o mare atenţie se acordă neutralizării unui eventual ajutor acordat teroriştilor

31

chiar de către colaboratorii obiectivelor nucleare. Măsurile aplicate sunt controlul stării de

siguranţă, consumului de alcool şi droguri, protecţiei informaţiei. Se exercită, de asemenea, un

control strict asupra accesului oricărei persoane pe teritoriul obiectivului sau în zonele lui de

importanţă vitală. La intrarea pe teritoriul obiectivului toţi colaboratorii trec controlul prin

monitoarele de depistare a armamentului şi a substanţelor explozive23.

Terorismul chimic. În comparaţie cu terorismul nuclear, terorismul chimic e mai uşor de

aplicat în acţiunile teroriste. Un act terorist cu utilizarea armei chimice s-a produs deja în luna

martie a anului 1995 în metrourile oraşelor Tokio şi Yokohama din Japonia, prin lansarea

gazului neuro - toxic – sarinul. Din fericire, numărul victimelor s-a limitat la câţiva morţi şi

zeci de oameni intoxicaţi.

Folosirea de către terorişti a armei chimice presupune utilizarea unei componenţe de

chimicale toxice şi substanţe otrăvitoare. La acest gen de ADM se refer şi muniţiile, dispozitivele şi

instalaţiile destinate pentru distrugerea în masă sau cauzarea de prejudicii provocate de

proprietăţile toxice ale substanţelor chimice eliminate în procesul utilizării acestora. Tipurile

atacului terorist chimic pot fi divizate în două categorii principale:

atacurile ce cauzează nimicirea în masă. În aceste cazuri organizaţiile teroriste utilizează

toxinele în centrele aglomerate ale oraşelor, în sistemele de aprovizionare cu apă şi în

locurile neaerisite, în scopul de a face cât mai multe victime;

atacurile chimice cu intenţia de a şantaja sau de a cauza daune economice. De exemplu,

prin introducerea unei substanţe chimice toxice în produsele alimentare.

Organizaţiile care practică terorismul chimic dispun de unele avantaje în comparaţie cu

terorismul nuclear sau cel tradiţional. În primul rând, substanţele chimice sunt mai uşor de obţinut.

Ele pot fi fabricate folosind procese chimice obişnuite, cunoscute chiar şi unui student.

Componentele pot fi procurate uşor în diferite magazine specializate. Plus la aceasta, multe ţări

dispun de arsenale mari de materiale chimice stocate. Prin urmare, nu se exclude eventualitatea

transmiterii armei chimice de către autorităţile unor ţări organizaţiilor teroriste în scopul înfăptuirii

unor atacuri. Aceasta se referă mai ales la statele care au aplicat deja arma chimică împotriva

propriului popor ori în războaiele cu ţările vecine24.

Deoarece terorismul chimic este uşor aplicabil şi nu necesită cheltuieli mari, chiar şi unele

organizaţii teroriste sărace pot folosi acest tip de armă. Substanţele chimice au, de asemenea,

avantaje în comparaţie cu arma nucleară care este voluminoasă, necesită vehicule speciale pentru

transportare şi măsuri deosebite de securitate în timpul transportării. De exemplu, o cutie cu numai

câteva sute de grame de substanţă chimică, care poate fi uşor dus de un singur om, poate cauza un

număr enorm de victime. Mai mult decât atât, un atac terorist cu utilizarea armei chimice, în mod 23 Balan O., Richicinschi IU, Pericolul terorismului nuclear, Revista Naţională de Drept nr.2, 2003.24 Tucker J. Assessing Terrorist Use of Chemical and Biological Weapons, Cambridge, Editura Toxic terror, 2001.

32

inevitabil va provoca o demoralizare de proporţii în rândurile populaţiei atacate, aducând prejudicii

întregii ţări. Cele mai multe arme chimice nu au culoare, nici miros şi sunt lipsite de orice alţi

factori pentru a putea fi identificate. Protejarea individuală împotriva substanţelor chimice de

asemenea este foarte complicată, deoarece necesit cunoştinţe şi deprinderi speciale, fără a ţine de

competenţa serviciilor şi organelor speciale de stat.

Terorismul biologic. Terorismul biologic înseamnă utilizarea armelor biologice prin diferite

mijloace în centrele populate cu scopul de a demoraliza populaţia, de a cauza numeroase dezastre

şi de a provoca un număr cât mai mare de victime. Prin aplicarea armei biologice de distrugere în

masă se înţelege folosirea în acest scop a oricărui organism viu, inclusiv a microorganismelor,

viruşilor patogeni sau a diferitelor bacterii, a substanţelor obţinute prin lucrări de laborator sau pe

cale sintetică împotriva oamenilor sau culturilor agricole25. Agenţii biologici, ca şi cei chimici,

sunt relativ ieftini, uşor de procurat şi de ascuns. Spre deosebire de mecanismul terorismului

chimic, armele biologice nu pot fi folosite la bombardarea cu precizie a obiectivelor inamicului,

scopul lor fundamental fiind devastarea în masă. Urmările atacurilor biologice nu survin imediat, ci

peste câteva ore sau chiar zile, când o parte a victimelor au părăsit locul unde s-a produs atacul.

Aceasta pune în dificultate procesul de identificare a autorului crimei săvârşite şi a scopului

atacului. Armele biologice nu sunt la fel de accesibile, ca şi armele chimice. Totuşi, gradul de

toxicitate şi lealitate extrem de ridicat face ca arma biologică să fie preferată de către grup rile

teroriste.

Accesul organizaţiilor teroriste la tehnologia de producere a unei asemenea arme ar putea fi

facilitat de către unele state ce posed arma biologică. Pentru fabricarea acestui tip de arme sunt

necesare laboratoare biologice sofisticate, precum şi resurse speciale, mai puţin accesibile acestor

organizaţii. Din această cauză, puţini terorişti sau grupări teroriste au manifestat un interes deosebit

faţă de dobândirea agenţilor biologici, cazurile de folosire a lor fiind, de asemenea,

nesemnificative.

Cu toate acestea, exist motive majore de îngrijorare că bioterorismul ar putea deveni, cu

timpul, o ameninţare cu mult mai mare. Grupurile teroriste adoptă tactici dintre cele mai diferite,

prin care provoacă un număr tot mai mare de victime, pentru a-şi realiza scopurile ideologice, de

răzbunare sau religioase. Armele biologice sunt potrivite pentru atingerea unor asemenea intenţii.

Mai mult decât atât, grupurile teroriste ar putea utiliza agenţi biologici nu numai pentru a-şi ucide

inamicul, ci pentru a-i reduce capacitatea de împotrivire. Astfel de agenţi pot fi folosiţi şi ca

instrumente de şantaj, pentru obţinerea unor rezultate politice sau financiare.

În concluzie am putea afirma că înţelegerea naturii reale a ameninţării cu arma biologică,

eforturile de stopare a proliferării ei prin controlul strict al exporturilor şi importurilor de agenţi şi

25 Ferchedău-Munteanu M., Terorismul, Bucureşti, Editura Omega, 2001.

33

echipamente cu dublă întrebuinţare, armonizarea legislaţiei, schimburile de informaţii referitoare la

achiziţionarea de agenţi biologici, precum şi o reacţie fermă, pe plan naţional şi internaţional,

împotriva ţărilor care nu respectă prevederile Convenţiei internaţionale din 1979, cu privire la

interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi

la distrugerea lor, i-ar putea descuraja pe acei care folosesc sau intenţionează să folosească

astfel de arme de distrugere în masă.

Terorismul informaţional. Poate reprezenta legătura dintre criminalitatea economică,

desfăşurată printr-un complex de abuzuri informaţionale cu reţele şi componentele lor, şi violenţa

realizării acţiunilor teroriste. Este un terorism de generaţie nouă care permite, folosind noile

tehnologii informaţionale, scăderea esenţială a cheltuielilor financiare şi păstrarea anonimatului

agresorilor, prevăd avantaje de risc minim şi nici un fel de necesitate în depăşirea frontierelor

naţionale, cât şi viteza enormă de înfăptuire a acţiunilor teroriste surprinzătoare.

Revoluţia tehnologică în domeniul calculatoarelor şi comunicaţiilor a făcut ca importanţa

informaţiei să crească cu mult în comparaţie cu anii precedenţi, ducând la colectarea, procesarea,

păstrarea şi diseminarea acesteia pe distanţe tot mai mari, cu tot mai mulţi utilizatori, printre care

şi grupurile teroriste. În atenţia acestora au nimerit viruşii pentru computere, activaţi în cadrul unor

programe speciale înregistrate pe dischete, în care se conţin comenzi minuţios tăinuite, capabile de a

pătrunde în alte programe şi blocuri ale memoriei, în scopul de a le nimici. Asemenea viruşi-

programe se transmit de la computer la computer ca o infecţie. Ameninţările terorismului

informaţional îi afectează pe toţi acei care sunt legaţi de tehnologiile informaţionale. Conform unor

concluzii şi pronosticuri, mai devreme sau mai târziu, obiectivul principal de atac al terorismului

informaţional va deveni economia mondial prin distrugerea masiv a căilor şi sistemelor de

comunicare şi financiare, distrugerea parţială a infrastructurii economice, în scopul impunerii de

condiţii structurilor statale.

Primele exemple de terorism informaţional au apărut la sfârşitul anilor ’90, fiind legate

atât de dezvoltarea reţelelor, cât şi de rolul crescând al calculatoarelor în asigurarea bunei

funcţionări a diferitelor instituţii şi întreprinderi. În Japonia, de exemplu, teroriştii au atacat

sistemul computerizat de comandă centralizat al trenurilor de pasageri, fapt ce a dus la paralizarea

în decurs de câteva ore a oraşelor japoneze. Alte atacuri se caracterizează prin faptul că paguba

principală pricinuită nu constă în distrugeri concrete sau în victime umane, ci în paralizarea, timp

de câteva ore, zile sau chiar luni, a unor activităţi economice importante.

Civilizaţia contemporană întruneşte actualmente tehnologii dintre cele mai avansate ale

schimbului informaţional, care ar putea deveni ţinta de perspectivă a terorismului.

Unele dintre aceste tehnologii sunt următoarele:

computerele şi sistemele specializate create pe baza lor – bancare, financiare, bursiere,

34

de arhive, de cercetări, de urgenţă, de conducere;

reţelele globale ale agenţiilor informaţionale şi centrelor computerizate de

radioteleviziune, împreună cu mijloacele de comunicare de la sateliţii televiziunii şi

comunicaţiei până la radiotelefoanele celulare şi peidjere;

sistemele de telecomunicaţie şi transport.

Terorismul tehnologic reprezintă o armă efectivă, aptă de a provoca o criză a societăţii

internaţionale în întregime sau, cel puţin, a ţărilor cu o infrastructură social-economică la nivelul

cel mai înalt de dezvoltare, înrăutăţind nivelul de viaţă al oamenilor.

Terorismul ecologic. Este, de asemenea, un tip nou de terorism, iniţiat şi promovat de către

activiştii ecologişti radicali, care pledează prin metode exclusiviste pentru ocrotirea naturii. Ei sunt

convinşi că natura trebuie păstrată în starea ei primară, indiferent de interesele şi cerinţele

societăţii. Irigarea mlaştinilor sau tăierea copacilor pentru construcţia şcolilor sau a spitalelor,

oricare altă intervenţie umană în habitatul naturii, după părerea lor, este dăunătoare. Conform

concepţiilor unei filozofii reversioniste, problemele ecologice au substrat religios. Scopul final este

construirea unei lumi dezindustrializate la modul absolut, în care natura şi-ar reveni de pe urma

daunelor şi intervenţiei brutale a omului în destinele ei.

Un asemenea mod de protecţie extremist a naturii este reprezentat sub forma unui nou

curent religios, pentru care degradarea mediului înconjurător constituie un prejudiciu adus

universului natural sacru. Natura este epicentrul a tot ce respiră şi se mişcă, lumea reprezentând un

mozaic făcut din părţi ale principalelor tradiţii religioase şi culturale, precum şi din unele

elemente noi, pe care adepţii săi le-au adăugat şi ritualizat. Caracterizând această mişcare, unii

experţi utilizează termenul generic de protecţie păgână a mediului înconjurător, autorii şi

practicanţii ei fiind decişi să distrugă întreaga civilizaţie industrială şi creştină, utilizând în acest

scop arma ultimativă a terorismului.

Ceea ce uneşte toţi aceşti factori, este morala „profund ecologică” care proclam înrudirea şi

valoarea sacră a tuturor formelor de viaţă, unificate de viziunea apocaliptică a dispariţiei

iminente a ecosistemelor lumii. În noua versiune a teoriei jocului de domino, această dispariţie va

inversa sistemele politice umane, care depind de ecosistemele universului.

Ecoteroriştii organizează campanii masive de nesupunere civilă, uneori obţinând pe această

cale concesii semnificative. Ceea ce nelinişteşte, însă, este faptul asemănării lor cu extremiştii

religioşi, care au generat o creştere îngrijorătoare a numărului de acte teroriste comise în numele

mediului înconjurător, prezentând pericol pentru comunitatea internaţională.

O problem a securităţii mondiale, care ne face vulnerabili în faţa terorismului, o constituie

marele cantitate de deşeuri nucleare stocate în zonele centralelor atomice, focarele de energie ale

imenselor depozite de petrol şi de gaz, centralizarea enormelor cantităţii de informaţie în centrele

35

naţionale, regionale şi mondiale de prelucrare informaţională.

Concluzionăm că societatea internaţională trebuie să cunoască şi să înţeleagă în

profunzime cauzele şi natura neoterorismului, să înveţe cum se poate ripostat la ameninţarea

teroristă care atentează astăzi la viaţa şi libertatea omului, transformându-l în ostatic în propria

casă, în propria ţară. Noile tipuri de terorism internaţional reprezintă un fenomen complex, care

generează multiple riscuri specifice, ce urmează să fie tratate cu responsabilitate şi combătute prin

toate mijloacele posibile.

3.6. Cauzele atentatelor

Încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii au început să se asocieze în grupuri şi să-

şi aleagă conducătorii, numaidecât se găsea cineva care, dintr-un motiv sau altul, vroia să ocupe el

locul conducătorului. Actul asasinatului politic este legat atât de strâns de evoluţia istoriei, încât

este greu de spus dacă istoria formează asasinatul, ori invers. Omul recurgea la acest instrument

pentru a se elibera de deziluzii, a-şi atinge scopurile sau pentru a-şi răzbuna jignirile ce i s-au adus.

Astfel, în decursul anilor, în diferite state s-au produs numeroase asasinate contra liderilor,

provocând tulburări şi destabilizări ale convieţuirii dintre oameni.

Până la momentul de faţă, omorul persoanei care beneficiază de protecţie internaţională se

consideră un factor de risc ce încalcă prevederile Cartei ONU prin destabilizarea păcii şi securităţii

internaţionale26, prin ruperea relaţiilor de prietenie şi colaborare între state. Comiterea unor astfel

de infracţiuni poate duce la dereglarea gravă a echilibrului în relaţiile dintre ţările lumii.

Să ne întrebăm, totuşi, care sunt motivele ce îi împing pe oameni, în cazul nostru pe terorişti,

la comiterea unor asasinate întotdeauna însoţite de numeroase dificultăţi şi de riscul propriei

morţi? De ce, prin aplicarea unor tactici speciale, se săvârşesc atâtea crime în adresa persoanelor

protejate, a căror moarte ar putea slăbi puterea guvernării şi autoritatea legii?

Cauzele atentatelor contra persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională sunt:

Cauze politice – la motivaţii de acest gen grupurile sau organizaţiile teroriste recurg de

cele mai multe ori în speranţa că vor debarca guvernul în funcţie, instalându-se o nouă formă de

guvernământ. Persoanele individuale, alese în calitate de ţinte, reprezintă puterea executivă care, în

viziunea ucigaşilor, este cauza represiunilor, nedreptăţilor, prigoanelor etc., formând de fapt

obiectivul principal al atentatelor comise. În prezent, în majoritatea statelor influente, există cel

puţin câte un grup disident care consideră că el ar putea salva ţara de nedreptăţile regimului

existent27.

Nefiind primul caz de omor politic, asasinarea preşedintelui S.U.A., John Fitzgerald 26 Carta ONU. Internet, http://www.un.org/aboutum.27 The training. Washington DC, Editura United States Departament of State, 1995.

36

Kennedy, omul care a simbolizat speranţele de viitor ale noii generaţii de americani, s-a produs la

Dallas pe 22 noiembrie 1963. Pentru prima dată, însă, datorită mijloacelor moderne de comunicare,

vestea s-a răspândit aproape instantaneu în toată ţara şi în întreaga lume. Opinia publică a aflat cu

consternare că până şi cea mai mare putere a lumii libere putea fi decapitată într-o singur clipă,

fără ca ucigaşii şi, mai ales, organizatorii din umbră ai crimei, să poată fi identificaţi. Explicaţiile

oficiale, care puneau vina pe seama unui singur individ, ucis şi el înainte de a-şi fi putut explica

motivaţiile, n-au fost îndestul de temeinice pentru a elucida această crimă, una dintre cele mai

dramatice şi, totodată, mai misterioase ale secolului al XX-lea.

Se ştia, de altfel, că magnaţii conservatori nu-l tolerau pe tânărul şef al administraţiei

americane, suspectat de complezenţă faţă de rivalul comunist şi, mai ales, dornic să limiteze

privilegiile fiscale ale industriei petroliere, care constituia bogăţia principală a Texasului. Nimeni

nu poate şti cum s-ar fi desfăşurat războiul din Vietnam şi celelalte crize ale acestor ani încă

tensionaţi de consecinţele războiului rece.

Conform aprecierilor formulate de către mai mulţi analişti, asasinarea preşedintelui

Kennedy a influenţat, în măsură considerabilă, cursul evenimentelor atât în interiorul Americii, cât

şi în întreaga lume, concomitent debalanţând importante pârghii de menţinere a păcii. La numai o

lună după asasinatul din 22 noiembrie, noul preşedintele al S.U.A., Lyndon Baines Johnson, va

sugera provocarea războiului dintre India şi China. În continuare se va declanşa războiul din

Vietnam, fără de care ar fi fost puţin probabil şi izbucnirea de mai târziu a războiului din

Afganistan.

Cauze ideologice – stau la baza unor opinii cu caracter social, convingând criminalul sau

grupul de criminali că potenţiala victimă reprezintă un pericol pentru principiile pe care ei şi le

consideră extrem de importante. Ucigaşul speră să schimbe sistemul social prin eliminarea

personalităţilor-cheie ale statului sau îşi pune drept scop atragerea atenţiei publice asupra sa ori a

grupului pe care îl reprezint recurgând la acţiuni teroriste.

Drept exemplu poate servi cazul asasinării, la 4 aprilie 1968, a pastorului şi publicistului

american Martin Luther King, lider al mişcării populaţiei de culoare din S.U.A. pentru

recunoaşterea drepturilor civile ale negrilor, Laureat al Premiului Nobel pentru pace. Indiscutabil,

Martin Luther King nu a luptat în zadar: chiar dacă mişcarea împotriva discriminării rasiale a

resimţit mult vreme lipsa sa, astăzi negrii americani îşi pot exercita fără probleme drepturile civile.

Cauze religioase – sunt generate de fanatismul religios, conducând la acţiuni teroriste

individuale sau în grup. Tendinţa fanaticilor religioşi de a înlocui puterea existentă sau de a instala

o nouă guvernare nu suferă amânare. Anume ciocnirea de interese religioase, provocat de

recunoaşterea teritoriilor ocupate în “războiul de şase zile” din 1967 dintre Israel şi Palestina, şi

care puteau fi menţinute numai prin pace şi reconciliere, au provocat simpatizanţii extremei drepte

37

a iudeilor la săvârşirea unui act barbar, împuşcându-l la 4 noiembrie 1995, la Tel-Aviv, pe prim-

ministrul Israelului, Ytzhak Rabin. Ucigaşul s-a dovedit a fi un student evreu pe nume Yigal Amir,

care şi-a motivat acţiunea prin „porunca” lui Dumnezeu, lăsându-se arestat fără a opune

rezistenţă şi fără a regreta actul comis. Ucigaşul fusese, fără îndoială, încurajat de aversiunea unor

grupuri fundamentaliste israeliene faţă de politica lui Rabin şi a procesului de pacificare. Dup

câţiva ani de tratative sterile, oficialităţile israeliene nu au reuşit să pună capăt confruntărilor

reluate cu şi mai mult violenţă, încât astăzi ciclul atacurilor teroriste şi a represaliilor în forţă nu

pare să mai poată fi oprit.

Cauze psihologice. Tulburările psihice, fanatismul sau instabilitatea emoţională sunt factorii

care determină săvârşirea majorităţii, dacă nu chiar a tuturor atacurilor teroriste de acest gen. Este

clar că persoanele care acţionează fără nici un motiv sau cu o motivaţie vădit iraţională, o fac din

considerente de ordin puternic interiorizat, personal28. Cei care apasă trăgaciul armei sau

declanşează detonatorul explozibilului aproape întotdeauna suferă de boli psihice, chiar dacă

adevăratele cauze sunt de ordin revoluţionar, economic, politic etc. Pot exista câteva motive care

condiţionează actul de omor, dar cele psihologice sunt şi cele mai răspândite.

Datorit etiologiei violenţei psihopatologice, riscul comportamentului antisocial al bolnavului

psihic este foarte pronunţat, ceea ce a demonstrat şi John Hinckley la 30 martie 1981, deschizând

foc asupra preşedintelui S.U.A., Ronald Regan, care, din fericire, a supravieţuit. În discuia cu

psihiatrul, Hinckley a declarat că, prin actul săvârşit, numele său va figura pe primele pagini ale

numeroaselor reviste şi ziare şi că despre el se va pomeni în manualele de istorie. În procesul de

judecată el şi-a motivat acţiunile prin dorinţa de a atrage atenţia actriţei Djodi Foster, de care era

îndrăgostit. John a fost declarat persoană iresponsabilă şi internat într-un spital psihiatric, unde se

află sub supraveghere până în prezent.

Cauze economice – se exprimă prin faptul că teroristul sau grupul de terorişti sunt motivaţi de

încrederea fermă că victima lor este răspunzătoare de condiţiile economice proaste care

influenţează asupra situaţiei din ţară, afectează unele interese ale grupărilor sau ucigaşilor.

Organizaţia forţelor revoluţionare armate din Columbia, fiind cea mai periculoasă forţă de

manifestare a terorismului în America de Sud, dispunând de aproximativ 17000 de membri, a comis

nenumărate asasinări a reprezentanţilor organelor de stat şi liderilor politici pe motivul implicării

lor în stoparea comerţului ilegal cu droguri.

Aceleaşi cauze, practic, au provocat teroriştii să îl asasineze pe Secretarul de Stat al S.U.A.,

Djorj Shultch, la 8 august 1988 în Bolivia, pe motivul participării acestuia în programul de luptă cu

comerţul cu droguri, susţinut ilegal de ambele părţi.

Cauze personale – sunt provocate, în baza unor argumente reale sau închipuite, de politică

28 Terorismul şi ripostele teroriste. Partea I, Bucureşti, Editura SPP al României, 1992.

38

incorectă în înţelegerea criminalilor a persoanei atacate, în scop de răzbunare. Alte cauze ale

acestor motive pot fi gelozia, ura, mânia sau alte motive personale distincte. În calitate de exemplu

ne pot servi acţiunile răzbunătoare ale tânărului de origine iugoslavă, Mihailo Mihalovici, care la 10

septembrie 2003, într-un supermarket din Stockholm, a provocat, prin numeroase lovituri de cuţit,

moartea ministrului de Externe al Suediei, Anny Lindh, una dintre cele mai cunoscute personalităţi

politice ale ţării. Criminalul, care suferea şi de o maladie de ordin psihic, manifesta o ură obsesivă

faţă de victima sa, încă de pe timpul când aceasta aprobase bombardamentele NATO asupra

Iugoslaviei.

În viziunea noastră, asasinatul în cauză nu s-ar fi produs dacă poliţia şi serviciile de pază

suedeze i-ar fi asigurat ministrului o protecţie permanentă, care devenea tot mai necesară, mai ales

pe fondul incidentelor produse încă în timpul referendumului asupra adoptării monedei unice

europene.

În pofida faptului că, pe parcursul istoriei, numeroase crime grave executate de fanaticii

religioşi, bolnavii psihic sau ucigaşii profesionali au fost duse până la capătul lor fatal, munca

ofiţerilor de protecţie şi a serviciilor speciale au salvat viaţa multor personalităţi celebre. Astfel,

Fidel Castro care a supravieţuit la 26 de atentate, Charles de Gaulle – la 15 atentate, Benito

Mussolini – la 4 atentate în decursul anului 1926, Eduard Şevardnadze – la 3 atentate etc. Pe

parcursul studiului ne-am convins că dominanta celor mai drastice şi diverse tipuri de manifestare

a teroarei este violenţa.

Deşi uneori este dificil de delimitat strict hotarul aplicării violenţei, în fiecare act de

teroare o metod ă sau alta de violenţă figurează în calitate de element principal.

Contra persoanelor protejate s-au înfăptuit şi se înfăptuiesc până în prezent mai multe

atentate. Analiza efectuat ne demonstrează că realizarea lor este compus din trei faze principale:

Faza iniţială – prevede alegerea şi determinarea corectă a victimei, al cărei deces va

produce un rezultat maximal cu un risc minimal (variantă ideală pentru terorişti),

selectarea şi analiza minuţioasă a informaţiei necesare, mai ales a caracteristicilor

slabe, elaborarea planului de atac, inclusiv şi cu desfăşurarea unor repetiţii.

Faza culminantă – se produce în momentul executării atacului, adică atunci când are

loc asasinarea victimei. În acest moment executorii reuşesc să evadeze sau sunt omorâţi,

sau capturaţi.

Faza post-incident – se desfăşoară după săvârşirea actului terorist, prin totalizarea

rezultatului atins, cu tragerea de concluzii şi învăţăminte în scopul perfecţionării

acţiunilor viitoare.

Teroriştii îşi planifică şi execută acţiunile cu prudenţă şi multă grijă, fiind preocupaţi de

asigurarea la maximum a succesului. Liderii acestor structuri sunt bine pregătiţi pentru

39

întocmirea planurilor, iar executanţii sunt ferm hotărâţi să-şi îndeplinească până la capăt sarcina.

Cadrul asasinatului şi a altor atentate la viaţa sau integritatea fizică a persoanelor cărora

statul este obligat să le acorde protecţie specială, este prevăzut în Convenţia internaţională privind

prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnat la Washington la 2 februarie 197129.

Sancţionarea infracţiunilor grave care constau într-un atac contra vieţii, integrităţii corporale

sau libertăţii persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională este prevăzut în Convenţia

Europeană pentru reprimarea terorismului, semnat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.

Acţiunile tratate ca formă a terorismului prin comiterea de grave infracţiuni împotriva

şefilor de stat, şefilor de guvern, miniştrilor de Externe, reprezentanţilor oficiali ai statului,

reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale, agenţilor diplomatici şi altor persoane care se bucură

de protecţie internaţională [26, art.122], ameninţă securitatea acestor persoane şi creează un

pericol real pentru menţinerea relaţiilor internaţionale normale, care sunt foarte necesare pentru

colaborarea între state.

Metodologia prevenirii şi pedepsirii lor este prevăzută în special de Convenţia

internaţională referitoare la prevenirea şi pedeapsa pentru crimele săvârşite contra persoanelor

care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici, semnat la New-

York la 14 decembrie 1973, care recunoaşte următoarele crime:

comiterea de omor, răpire sau orice alt act împotriva integrităţii corporale sau libertăţii

unei persoane care se bucură de protecţie internaţională;

comiterea, aplicând violenţa, unui act împotriva localurilor oficiale, reşedinţelor

personale sau mijloacelor de transport aparţinând unei persoane care se află sub

protecţie internaţională şi care este de natură să-i pună în pericol persoana şi libertatea;

ameninţarea cu comiterea unui astfel de atac;

încercarea de a săvârşi un astfel de atac;

participarea în calitate de complice la un astfel de atac.

Convenţia în cauză prevede extrădarea infractorilor către statul unde a fost comisă

infracţiunea, sau către statul a cărui naţionalitate o are autorul infracţiunii.

După cum am menţionat, în cazul subminării sau slăbirii puterii în rezultatul săvârşirii

actului criminal, teroriştii urmăresc ţelul de a exercita o presiune asupra luării deciziei de către

organul puterii în folosul lor. Totodată, înfricoşarea populaţiei prin ameninţări specifice, cu un

grad înalt de pericol social, deseori expirând prin moartea reală a oamenilor, mai ales a celor

întâmplători, neimplicaţi în procesul de luare a deciziilor şi de satisfacere a revendicărilor

teroriştilor, reprezint un mijloc de atingere a unui alt scop, asasinatul fiind comis în mod premeditat,

cu intenţia directă de omor, în scopul de a pune capăt activităţii de stat sau obşteşti a unei persoane

29 Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington la 2 februarie 1971.

40

concrete care beneficiază de protecţie internaţională.

Latura obiectivă a infracţiunilor comparate se poate manifesta atât în acţiuni ce coincid în

aparenţă, cât şi în acţiuni diferite. Astfel, explozia poate fi atât o consecinţă a ameninţării,

intimidării, cât şi un mod de a ucide la propriu. Dacă în primul caz explozia poartă un caracter

demonstrativ şi de pe urma ei pot suferi oameni întâmplători, în al doilea caz este vorba de un mod

premeditat de asasinare a unei persoane concrete, a unui om de stat sau a unei persoane publice.

Asasinarea unei singure persoane este posibil şi prin alt mod: printr-o singur împuşcătură,

otrăvire, asfixiere etc. Terorismul, însă, se înfăptuieşte cu ajutorul exploziei, incendierii şi a altor

acte similare, periculoase pentru un cerc mai larg de persoane. Luându-se în calcul aceste deosebiri,

putem specifica, astfel, că obiectul de atac al terorismului este securitatea publică, iar obiect al

atentatului terorist individual asupra vieţii unui om de stat sau a unei persoane publice, precum şi

asupra oricărei alte persoane protejate pe plan internaţional – regimul constituţional, securitatea

naţională, pacea şi securitatea internaţională, cât şi viaţa omului.

3.7. Studiu de caz - prevenirea şi reprimarea terorismului

Problema prevenirii şi reprimării terorismului este conştientizată, sistematizat şi minuţios

studiată de organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, de instituţiile de cercetări ştiinţifice,

de serviciile speciale, de departamentele militare etc. Sunt organizate multiple conferinţe, seminarii,

simpozioane, a apărut chiar şi o disciplină specială, numit terologia . După cum subliniază Ian

Hogg, la ora actuală “de combaterea terorismului se ocupă zeci de mii de oameni 24 ore din 24,

365 zile pe an, iar rezultatele acestei lupte nu se prea văd. Teroriştii devin tot mai mulţi, mai bine

organizaţi şi tot mai bine dotaţi din punct de vedere tehnic”.

CAZUL KAYA CONTRA TURCIA- Hotărâre nr. 3 din 19 februarie 1998 - Violarea

art. 2 din Convenţia Europeana, cu privire la obligaţia autorităţilor de a efectua o anchetă

minuţioasa în legătura cu moartea unei persoane când aceasta a fost consecinţa folosirii forţei

Reclamantul Mehmet Kaya, cetăţean turc, în numele fratelui său decedat şi al familiei

acestuia, a sesizat autorităţile internaţionale că fratele său a fost ucis intenţionat de forţele de

securitate turceşti în ziua de 25 martie 1993. Din actele prezentate de guvern rezultă că fratele

reclamantului a fost ucis ca terorist, deoarece ar fi atacat trupele de securitate. Lângă cadavrul

victimei s-ar fi găsit cartuşe goale şi o mitralieră.

Fiind sesizata Curtea Europeana a Drepturilor Omului, aceasta a trimis doi delegaţi pentru a

efectua cercetări la faţa locului. Reclamantul, temându-se de represalii, nu s-a prezentat în faţa

delegaţilor Comisiei. De asemenea, martorul ocular Aksoy a trimis o scrisoare susţinând că poliţia

41

exercită presiuni asupra sa şi asupra familiei sale pentru a-l convinge să nu depună mărturie.

În aceste condiţii, Comisia Europeana nu a putut stabili cu certitudine dacă fratele reclamantului a

fost ucis fără justificare de trupele de securitate.

Comisia a reţinut, însă, că există o violare a art. 2 din Convenţie, deoarece ancheta efectuată

de autorităţile turceşti asupra morţii victimei prezintă lacune importante, probele fiind contradictorii

si insuficiente.

Analizand documentele prezentate de Comisie, susţinerile reclamantului şi ale Guvernului

turc, Curtea a constatat că există două versiuni total contradictorii asupra împrejurărilor în care s-a

produs moartea victimei. De asemenea, a constatat că cercetările efectuate de Comisie au fost mult

stingherite de imposibilitatea audierii reclamantului şi a martorului ocular Aksoy; n-au putut fi

audiaţi nici ţăranii care, după afirmaţiile lui Aksoy, ar fi văzut şi ei modul abuziv în care s-au

comportat trupele de securitate faţă de victima. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că elementele

probatorii prezentate (indicii, prezumţii etc.) nu sunt suficiente pentru a-i permite să desprindă

concluzia, dincolo de orice îndoială raţională, că fratele reclamantului a fost ucis intenţionat de

trupele de securitate.

Curtea a constatat însă că din prevederile art. 2 din Convenţie rezultă obligaţia autorităţilor

să efectueze o anchetă minuţioasa în legătura cu moartea unei persoane când aceasta a fost

consecinţa folosirii forţei de către autorităţi, acestea fiind obligate să răspundă în cazul în care au

făcut uz nelegal de arme; ca urmare, actele autorităţii trebuie supuse unei anchete publice

independente, spre a se clarifica pe deplin dacă recurgerea la forţă a fost justificată sau nu în

circumstanţele date. Din dosarul prezentat rezultă că procurorul a desprins concluzia că victima era

un terorist, fără să audieze vreunul dintre participanţi, şi nici să verifice daca au existat cartuşe goale

în zona în care se pretinde a fi avut loc atacul terorist. Procurorul, ca organ independent însărcinat

cu ancheta, ar fi trebuit să strângă probe la faţa locului, să dispună reconstituirea faptelor şi să se

convingă că victima, deşi purta îmbrăcămintea obişnuită a ţăranilor, era un terorist, aşa cum se

pretindea. Nu a fost examinat cadavrul victimei, spre a se constata existenta de pulbere pe mâini sau

pe vestimentaţie ori daca pe armele găsite lângă victima erau amprente digitale ale acesteia.

Ulterior cadavrul a fost încredinţat ţăranilor spre înhumare, ceea ce a împiedicat orice

analiza a gloanţelor din corpul acesteia. Raportul de expertiza este insuficient şi nu analizează

aspectele hotărâtoare, cum ar fi numărul de gloanţe trase asupra victimei, distanţa de la care s-a tras

în victima. Procurorul nu a interogat pe ţărani asupra persoanei victimei, daca era sau nu membru

activ al organizaţiei teroriste, mulţumindu-se cu afirmaţiile unor reprezentanţi ai trupelor de

securitate că victima era un terorist şi a fost ucis într-o luptă cu forţele de securitate.

În aceste condiţii, Curtea a constatat cu opt voturi contra unul, că există o violare a art. 2 din

Convenţia Europeană, prin aceea că autorităţile statului turc nu au efectuat o anchetă efectivă asupra

42

circumstanţelor în care fratele reclamantului şi-a găsit moartea. Ca urmare, statul turc a fost obligat

să achite văduvei şi copiilor victimei, în termen de trei luni, suma de 10.000 de lire sterline ca

despăgubiri morale şi 17.000 de lire sterline cheltuieli de judecată.

Solutia Curţii Europene este în acord cu prevederile legislaţiei române.

Potrivit art. 114 si 115 Codul de procedura penală, în caz de moarte violentă sau de moarte suspectă

organele de urmărire penală dispun efectuarea unei constatări medico-legale şi cer organului

medico-legal să efectueze această constatare. Daca organul de urmărire penală apreciază că raportul

medico-legal este incomplet sau concluziile nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea lui

ori efectuarea unei expertize.

Efectuarea expertizei este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii dacă nu s-a întocmit

un raport medico-legal (art. 117 al. final Codul de procedura penală). De asemenea, legea

procedurală română prevede obligaţia organelor judiciare de a lua toate măsurile în vederea

stabilirii adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului

(art. 3 Codul de procedura penală), manifestând rol activ în desfăşurarea procesului penal (art. 4

Codul de procedura penala); organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate

aspectele pe baza de probe (art. 62 Codul de procedura penala).

Pe lângă aceste norme de principiu, legea română prevede un sistem de dispoziţii referitoare

la mijloacele de proba (strângerea şi verificarea acestora) care creează condiţiile unei investigaţii

amănunţite a fiecărei cauze cu care aceste organe sunt sesizate. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi

organelor judiciare militare care sunt obligate să cerceteze cu toată obiectivitatea infracţiunile

comise de către militari.

Din punctul de vedere al organelor care luptă cu terorismul, problema contracarării

terorismului este una dintre cele mai dificile probleme de asigurare a securităţii statului, societăţii

şi persoanei fizice. Dificultatea principală constă în faptul, că lupta eficientă cu terorismul

presupune nu numai luarea de măsuri îndreptate nemijlocit contra lui, dar şi dezrădăcinarea

factorilor care contribuie la apariţia şi dezvoltarea terorismului, sau măcar neutralizarea lor.

Problema asigurării unei lupte eficiente împotriva terorismului necesită activarea unui sistem întreg

de măsuri interconexe pentru depistarea, prevenirea şi reprimarea unei atare activităţi.

Actualmente terorismul s-a transformat într-un fel de industrie care lucrează tot mai intens

pentru export. Deja nu mai este vorba despre acţiunile unor grupuri răzleţe, însufleţite de lupta şi

ideile colegilor-terorişti din alte state, ci despre organizarea şi punerea la punct de către

organizaţiile de terorişti din diferite ţări ale lumii a unui ansamblu de relaţii complexe, care includ

diferite forme şi sfere de colaborare.

În S.U.A., Italia, Marea Britanie, Germania şi în alte câteva state în care problema

combaterii terorismului era deosebit de acută, întru îndeplinirea tratatelor internaţionale şi luând în

43

considerare necesităţile proprii, în anii 70 au fost adoptate o serie de legi îndreptate spre prevenirea

şi reprimarea actelor de terorism. Regulile care se conţin în actele internaţionale de obicei nu sunt

concretizate până la capăt. Astfel, Convenţia referitoare la prevenirea şi pedeapsa pentru crimele

săvârşite contra persoanelor care se bucur de protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor

diplomatici, semnat la New-York la 14 decembrie 1973, stipulează ca fiecare stat participant

prevede pedeapsa respectivă pentru astfel de crime reieşind din caracterul grav al lor.

Conform legislaţiei S.U.A., strategia de combatere a terorismului se cuprinde în Partea a

III-a a Strategiei Naţionale de Securitate, ce rezultă din necesitatea lichidării organizaţiilor teroriste

în scopul întăririi securităţii Americii pe teritoriul propriu şi după hotarele sale. Accentul principal

în strategia naţională de contracarare a terorismului se pune atât pe prevenirea atacurilor teroriste în

interiorul ţării, cât şi pe depistarea şi neutralizarea pericolului până la momentul depăşirii

hotarelor statului30.

Legislaţia Germaniei, de exemplu, conţine mai mult de 10 legi speciale destinate luptei cu

terorismul. Ele funcţionează şi ca documente juridice de sine stătătoare, şi ca acte care modific şi

completează legislaţia penală şi de procedură penală a statului, referind activităţile grupurilor

teroriste la componenţa calificativă a crimei cu un conţinut sporit de pericol social. Totodată,

aceste legi stabilesc un nivel mai înalt de responsabilitate şi măsuri mai aspre de pedeapsă fţă de

conducătorii şi persoanele care se ocupă de recrutarea noilor membri în organizaţiile teroriste.

Legislaţia Germaniei susţine considerabil drepturile procesuale ale organelor de poliţie

privitor la percheziţii, reţineri şi arestări ale persoanelor suspecte în fapte ce se referă la activitatea

teroristă, lărgeşte prerogativele Procurorului General, permiţându-i implicarea directă în

examinarea dosarelor legate de activitatea organizaţiilor teroriste străine pe teritoriul Germaniei. La

fel, au fost lărgite împuternicirile şi prerogativele organelor de contrainformaţie în accesul liber la

informaţia necesară. Mai mult decât atât, ministerele şi departamentele de stat sunt obligate să

informeze respectivul organ împuternicit despre toate cazurile şi faptele posibile de afectare a

securităţii naţionale, mai ales despre punerea la cale a acţiunilor teroriste.

Un interes aparte pentru studiul nostru prezintă experienţa legislativă a Italiei, prin Legea

din 15 februarie 1980 nr.15 cu privire la măsurile urgente de protecţie a sistemului democratic şi

securităţii publice, care declară actele de terorism în calitate de infracţiuni contra statului şi pentru

care se prevede un termen maximum de pedeapsă.

În Franţa, lupta contra terorismului se conturează într-un alt aspect. În acest stat nu exist un

organ specializat, de proporţii, care s-ar ocupa de această problemă. Rolul principal în lupta cu

terorismul revine subdiviziunilor speciale ale Ministerului Afacerilor Interne, Armatei Naţionale,

tuturor serviciilor cointeresate şi competente de a-şi aduce contribuţia atât la prevenirea, cât şi în

30 The National strategy fighting wiht terrorism. Official cite of Departament of State: Internet, http://usinfo.state.gov.

44

reprimarea terorismului. Responsabilitatea mobilizării şi coordonării acţiunilor acestora revine

subdiviziunii “Coordonarea luptei contra terorismului” din cadrul Poliţiei Naţionale, completat cu

cei mai experimentaţi colaboratori ai respectivelor structuri.

Strategia generală de prevenire şi reprimare a terorismului internaţional este discutat în

cadrul Consiliului Naţional de Securitate sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului Franţei cu

participarea miniştrilor de interne, externe, justiţiei şi apărării. Autorii sistemului francez de

combatere a terorismului acordă o atenţie prioritară implementării şi aplicării în practica

prevenirii acţiunilor teroriste a mijloacelor tehnice speciale, în primul rând, la aerogări, în gările

auto şi feroviare, în alte locuri aglomerate, cu folosirea câinilor dresaţi pentru depistarea

substanţelor explozive. Atacurile din 11 martie 2004 de la Madrid, considerate cea mai mare

nenorocire în ultimele decenii a poporului spaniol, un adevărat atac în forţă asupra democraţiei

europene, soldate cu moartea a 198 de oameni nevinovaţi şi cu peste 1400 de răniţi31, constituie o

confirmare a plusurilor aplicării unui asemenea sistem.

Prin securitate naţională se subînţelege protecţia persoanei, societăţii şi statului, drepturilor

şi intereselor lor, stabilite de Constituţie şi alte legi ale ţării împotriva pericolelor externe şi

interne, printre care şi a terorismului, ale cărui acţiuni au drept scop lezarea acestor drepturi şi

libertăţi constituţionale ale cetăţenilor.

Contracararea şi combaterea lui eficient reprezint o sarcină dificilă, întrucât însuşi

fenomenul este generat de un ansamblu de cauze politice, economice, culturale, sociale,

psihologice etc., care constituie obiectul intervenţiei profilactice. Mijloacele pur juridice, în cazul

eficacităţii lor, pot asigura doar stăvilirea terorismului şi prevenirea escaladării lui necontrolate.

CONCLUZII

Securitatea este necesar tuturor şi întotdeauna. În lipsa ei, viaţa oamenilor nu mai

corespunde nici măcar normelor elementare ale unei convieţuiri normale. A devenit clar că pacea

şi stabilitatea pot fi obţinute numai în rezultatul cooperării strânse a comunităţii internaţionale, în

special prin valorificarea dialogului dintre state şi activizarea rolului pe care cele mai influente

organizaţii internaţionale îl deţin în definitivarea stării de securitate a lumii.

Instaurarea unei noi ordini democratice internaţionale, ca garanţie a securităţii eficiente la

diferit nivel, a devenit o sarcină primordială pentru toate popoarele. În prezenta lucrare s-a

întreprins o tentativă de a analiza una dintre problemele cu care se confruntă actualmente

comunitatea internaţională în procesul de creare a noului concept al sistemului internaţional de

31 Discursul lui Jose Maria Aznar, Prim-ministru al Spaniei, la conferinţa de presă din 12 martie 2004, Madrid.

45

securitate colectivă, şi anume terorismul internaţional, ca factor deosebit de periculos de

destabilizare al ei.

A lichida terorismul într-o singur zi este imposibil. Violenţa şi teroarea urmează să fie

combătute nu numai prin forţa armelor. Este necesară ridicarea culturii politice şi juridice a

întregii societăţi, stabilirea clară a sancţiunilor juridice pentru săvârşirea actelor criminale.

Excluderea exceselor terorismului reprezintă o dificultate chiar şi în condiţiile mai prielnice ale

stabilităţii politice. Aceasta se explică atât prin viabilitatea psihologiei teroriste în mediul unor

categorii sociale care nu şi-au găsit locul în structura societăţi, cât şi prin abilitatea cu care liderii

terorişti profită de nemulţumirea oamenilor faţă de situaţia creată în societate, folosind acest

factor în interesele lor.

Prevenirea, combaterea şi eradicarea terorismului cere o cunoaştere aprofundată a naturii

sale complexe, studierea factorilor care îl generează, a ideilor, formelor şi metodelor prin care se

manifestă. În viziunea noastră, o importanţă majoră revine studierii ideilor, formelor şi

metodelor antistatale, a căror realizare ar necesita săvârşirea actelor teroriste.

BIBLIOGRAFIE

1. Imperativele dezarmării, Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU consacrată

dezarmării. Bucureşti: Editura Politică, 1980.

2. Richicinschi, IU., Dreptul securităţii internaţionale, 2004, p.2-37, 38.

3. Arhiliuc, V., Diplomaţia preventivă şi dreptul internaţional, 2004.

4. Cloşca, I., Dicţionar de drept internaţional public. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

5. Discursul lui Kofi Annan, Secretar General al ONU, la a II-a conferinţă Mondială a

Preşedinţilor Parlamentelor, New-York, 8 septembrie 2005, Internet,

http://www.un.org/aboutun.

46

6. Andreescu A., Niţă D., Terorismul. Analiză Psihosociologică. Timişoara, Editura Timpolis,

1999.

7. Bodunescu I., Terorismul, fenomen global. Bucureşti, Editura Odeon, 1997.

8. Arădăvoaice G., Hagi G., Miţă L., Sfârşitul terorismului, Bucureşti, Editura Antet, 2002.

9. Geamănu G., Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Bucureşti, Editura

Academiei, 1997

10. Levaseiur G., Les aspects repressifs du terrorisme international, Paris, Editura Fondation

Robert Schuman l'Europe en action, 1997.

11. Miga-Beşteliu, R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale. Bucureşti, Editura All

Back, 2000.

12. Amza T., Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Bucureşti,

Editura Lumina Lex, 2000.

13. Mihăilă Marian, Dan Stan, Suciu Carmen, Tratat de drept internaţional public; Vol. I ;

Editura BREN-V.I.S.PRINT; Bucureşti; I.S.B.N. 973-648-274-X; pp.534, 2004;

14. Mihăilă Marian, Tratat de drept internaţional public; Vol. II, Editura BREN-V.I.S.PRINT;

Bucureşti; I.S.B.N. 973-648-477-7; pp.468; 2005.

15. Mihăilă Marian, Tratat de drept internaţional public; Vol. III, Editura BREN-V.I.S.PRINT;

Bucureşti; I.S.B.N. 973-648-478-5; pp.608; 2006;

16. Mihăilă Marian, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a II-a, revăzută şi

completată, Editura universitară „EFTIMIE MURGU”, Reşiţa, I.S.B.N. 973-8286-81-6;

pp.260; 2007;

17. Mihăilă Marian, Andriţoi Claudia, Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie în dreptul

internaţional, Editura „Eftimie Murgu”, Reşiţa, 2005

18. Mihăilă Marian, Andriţoi Claudia , Protecţia juridică a drepturilor omului, între întrebări şi

răspunsuri, Editura „Eftimie Murgu”, Reşiţa, 2006

19. Marian Mihăilă, Claudia Andriţoi, Drepturile omului şi strategii antidiscriminatorii, Editura

Eftimie Murgu, Reşiţa, 2009  ISBN 978-973-1906-47-8.

20. Marian Mihăilă, Claudia Andriţoi, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a III–a

revizuită şi adăugită Editura Eftimie Murgu, Reşiţa, 2009, ISBN 978-973-1906-48-5.

21. Payne R., Mossad. Istoria secretă, Bucureşti, Editura Colosseum, 1997.

22. Crettiez X., Le terrorisme: violence et politique, Paris, Editura La Documentation francaise,

2001.

23. Seger K., The antiterrorism handbook, USA, Editura Presion, 1990.

24. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3034 din 18 decembrie 1972. Internet,

http://www.un.org/russian/terrorism.

47

25. Bari I., Globalizare şi probleme globale, Bucureşti, Editura Economică, 2001.

26. Creţu V., Drept internaţional penal, Bucureşti, Editura Tempus, 1996.

27. Lioyd A., Mathews P., Bioterorismul-flagelul mileniului III, Cluj-Napoca, Editura Dacia,

2002.

28. Filip T., Teroriştii printre noi, Craiova, Editura Obiectiv, 2002.

29. Balan O., Terorismul nuclear- mit sau realitate, Revista Legea şi Viaţa nr. 11, 1998.

30. Tucker J. Assessing Terrorist Use of Chemical and Biological Weapons, Cambridge, Editura

Toxic terror, 2001.

31. Ferchedău-Munteanu M., Terorismul, Bucureşti, Editura Omega, 2001.

32. Carta ONU. Internet, http://www.un.org/aboutum.

33. The training. Washington DC, Editura United States Departament of State, 1995.

34. Terorismul şi ripostele teroriste. Partea I, Bucureşti, Editura SPP al României, 1992.

35. Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington la 2

februarie 1971.

36. The National strategy fighting wiht terrorism. Official cite of Departament of State: Internet,

http://usinfo.state.gov.

37. Discursul lui Jose Maria Aznar, Prim-ministru al Spaniei, la conferinţa de presă din 12

martie 2004, Madrid.

48