CUPRINS INTRODUCERE............................................... .......................................................... ... pag. 1 CAPITOLUL 1. SĂRĂCIE ŞI BUNĂSTARE - DEFINIŢIE, CONCEPTE. ARGUMENTE PRO ŞI CONTRA ARGUMENTE................................................. . pag. 3 1.1 Sărăcie şi bunăstare - Definiţii şi prezentări conceptuale........................................ pag. 3 1.1.1 Sărăcia directă şi indirectă................................................. ..................................... pag. 5 1.1.2 Banii şi bunăstarea naţională................................................. ................................ pag. 6 1.1.3 Sărăcie economică................................................. ................................................ pag. 7 1.1.4 Bunăstare economică................................................. ............................................. pag. 12 1.1.5 Abordări teoretice privind esenţa şi necesitatea eradicării sărăciei........................ pag. 15 CAPITOLUL2.CONSIDERAŢIUNI PRIVIND DETERMINAREA EVOLUŢIEI SĂRĂCIEI ŞI ANALIZA FENOMENULUI DE SĂRĂCIE A POPULAŢIEI ÎN ROMÂNIA................................................... .......................................................... ........ pag. 19 2.1 Aspecte prezentate de cercetătorii români cu privire la determinarea stării de bunăstare a populaţiei şi evoluţia pag. 19
1.1.5 Abordări teoretice privind esenţa şi necesitatea eradicării sărăciei........................ pag. 15
CAPITOLUL2.CONSIDERAŢIUNI PRIVIND DETERMINAREA EVOLUŢIEI SĂRĂCIEI ŞI ANALIZA FENOMENULUI DE SĂRĂCIE A POPULAŢIEI ÎN ROMÂNIA..................................................................................................................... pag. 19
2.1 Aspecte prezentate de cercetătorii români cu privire la determinarea stării de bunăstare a populaţiei şi evoluţia sărăciei......................................................................
pag. 19
2.2 Metode de estimare a sărăciei.................................................................................. pag. 21
2.2.1 Evoluţia sărăciei în România utilizând praguri absolute........................................ pag. 22
2.2.2 Estimarea sărăciei cu ajutorul pragurilor relative.................................................. pag. 24
2.2.3 Diferenţa între rezultatele obţinute......................................................................... pag. 27
CAPITOLUL 3. IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA BUNĂSTĂRII ECONOMICE...............................................................................................................
pag. 31
3.1 Contextul economic şi social în perioada crizei economice...................................... pag. 31
Am ales aceasta temă deoarece studierea acestui fenomen prezintă o reală importanţă, România plasându-se printre ultimele ţări din Uniunea Europă în funcţie de media venitului pe persoană. Importanţa studierii bunăstării şi sărăciei în România, relevă de fapt, poziţia României printre alte ţări ale Uniuni Europene, ţinând cont de indicatorii sociali. Problema socială a sărăciei este lipsa bunăstării, şi nu lipsa banilor. Dacă veţi alimenta sistemul cu bani, veţi crea numai inflaţie, şi asta nu face ca societatea să scape de sărăcie. Aşadar, răspunsul în lupta contra sărăciei ca problemă socială este nu adăugarea de bani, ci crearea sau generarea bunăstării, de aceea titlul acestei lucrări se referă la generarea bunăstării şi nu numai generarea unui venit.
Definirea sărăciei este importantă pentru cunoaşterea proporţiilor fenomenului, a cauzelor şi factorilor care o generează, iar pe această bază pentru combaterea propriu-zisă a sărăciei. În acest scop este necesar să se ajungă la un consens în legătură cu modul în care sărăcia şi metodele acestuia de măsurare sunt definite. Definirea sărăciei nu este deloc simplă şi univocă atunci când se pune problema transpunerii ei în termeni operaţionali, adică atunci când este necesară identificarea concretă a celor săraci, pentru a fi ajutaţi sau pentru a evalua proporţiile acestui fenomen la scară naţională sau planetară. Sărăcia este definită, în general, din perspectiva bunăstării, fiind considerată o stare de lipsă a acesteia, o privare de atributele bunăstării.
Definiţiile diferă însă, în mod semnificativ, în funcţie de conţinutul conceptului de bunăstare şi de importanţa care se acordă diferitelor sale dimensiuni, precum şi de scopul în care se face evaluarea sărăciei.
Bunăstarea apare ca o stare optimă la care aspiră individul, prin modul lui de a produce, economisi şi consuma. Se impune o diferenţiere între bunăstarea individuală şi bunăstarea colectivă.
Bunăstarea colectivă reprezintă acel ,,tip de bunăstare înţeleasă în sensul că toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri economice considerat a fi decent, normal”.
Bunăstarea individuală-modelare a sistemului de nevoi propriu fiecărui individ potrivit cadrului social-economic în care este integrat.
Conceptul de nivel de trai ne asigură că suntem în faţa unui concept evolutiv şi care se referă la evaluarea unor condiţii, care pot fi bune sau mai puţin bune pentru om, sau pot fi considerate suficiente pentru a atinge o anumită stare considerată normală.
Nivelul de trai poate fi apreciat pe baza a două elemente distincte:1. Starea vieţii oamenilor aşa cum este ea la un moment dat.2.Existenţa unui set de criterii în raport cu care starea vieţii este evaluată ca fiind bună
sau mai puţin bună.Lucrarea e structurată pe patru capitole.Capitolul 1, intitulat Sărăcie şi bunăstare - Definiţie, concepte. Argumente pro şi contra
argumente, aduce în prim plan faptul că cei mai mulţi oameni cred că îşi vor atinge scopurile dacă vor fi angajaţi, deci bunul lor cel mai de preţ este locul de muncă. Aceasta este situaţia cea mai nefavorabilă care conduce doar accidental la bunăstare. Mai devreme sau mai târziu, apar frustrările angajatului, iar acesta pleacă la o altă companie în speranţa că acolo va găsi ceea ce caută de fapt - bunăstarea. Cu timpul, o parte dintre angajaţi sesizează problema de fond şi îşi construiesc o afacere proprie. Aceasta este decizia care aduce şanse reale de bunăstare materială. Alţii mimează bunăstarea, folosind în exces cardurile de credit, consumă mai mult decât produc.
În capitolul 2, intitulat Consideraţiuni privind determinarea evoluţiei sărăciei şi analiza fenomenului de sărăcie a populaţiei în România, alături de o serie de indicatori privind bunăstarea este abordată şi evoluţia sărăciei în primii ani ai tranziţiei, estimate pe baza veniturilor gospodăriilor şi folosind două praguri relative ale sărăciei ancorate în timp şi situate pentru România la 45%, respectiv 50% din retribuţia medie orară a anului 1989.
1
Estimarea sărăciei se poate face plecând de la datele existente în sistemul statistic naţional, în timp ce evaluarea sărăciei prin alte metode ar presupune iniţierea şi implementarea unor cercetări speciale. Pragurile monetare în general, şi metoda absolută în special, sunt recomandate ţărilor mai puţin dezvoltate, cum este şi cazul României, respectiv ţărilor care au încă o pondere considerabilă a cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor.
În capitolul 3, intitulat Impactul crizei economice asupra sărăciei, este analizat contextul economic şi social în perioada crizei economice, nivelul sărăciei absolute continuând să scadă în 2008, iar în 2009 România confruntându-se cu recesiunea, iar sărăcia nu va mai scădea.
În capitolul 4, intitulat Forma capitalului privat şi reducerea sărăciei prin stimularea întreprinderilor private, este abordată noţiunea de capital financiar de care o persoană are nevoie pentru a începe o afacere. Capitalul financiar necesar, dacă a fost împrumutat, nu reprezintă un cadou, un act de caritate sau o donaţie, ci este o componentă a unei afaceri sau o resursă, şi este închiriată, deci trebuie returnat.
Necesitatea de a sublinia că nu trebuie oferite donaţii, că împrumuturile trebuie restituite şi că trebuie plătite prin intermediul dobânzii, sunt trei motive bune pentru ca împrumuturile iniţiale date debitorilor neexperimentaţi să fie mici şi, prin urmare, mai uşor de restituit.
Succesul unei speculaţii comerciale poate fi măsurat prin viabilitatea acesteia, adică întreprinderea este profitabilă. Cea mai importantă caracteristică a unei afaceri pe care o ajutaţi să se înfiinţeze de a fi una de succes este aceea că trebuie să fie în stare să supravieţuiască, deci să producă profit.
2
CAPITOLUL 1
SĂRĂCIE ŞI BUNĂSTARE - DEFINIŢIE, CONCEPTE. ARGUMENTE PRO ŞI CONTRA ARGUMENTE
1.1 Sărăcie şi bunăstare - Definiţii şi prezentări conceptuale
Despre bani cel mai bine este să-i întrebăm pe aceia care au demonstrat că se pricep să-i producă şi să-i administreze. "Când eram tânăr, credeam că banii şi puterea mă vor face fericit. Aveam dreptate!", declară Bill Gates, iar Warren Buffet ne sfătuieşte: "Lasă-le copiilor tăi destul de mulţi bani încât să creadă că pot face orice, dar nu atât de mulţi încât să nu facă nimic".
Există o mulţime de oameni care au câştigat sume mari la loterie, iar banii le-au schimbat destinul, dar nu i-au făcut fericiţi, aşa cum se aşteptau, ci dimpotrivă, le-au distrus viaţa. Gurile rele spun că banii nemunciţi nu aduc fericirea, dar o pot întreţine, iar credincioşii asociază adesea banii cu necuratul. Specialiştii susţin că fiecare om are exact atâţia bani câţi este capabil să administreze.
Majoritatea oamenilor au idei preconcepute despre averi, privindu-i pe bogaţi cu ură şi suspiciune. De vină pentru această atitudine este mitul că miliardarii au ajuns bogaţi furând şi exploatând alţi oameni. Puţini ştiu că majoritatea miliardarilor sunt foarte modeşti, dispun de o inteligenţă creatoare fascinantă, visează lucruri imposibile şi se automotivează ca să le facă posibile. Majoritatea fundaţiilor caritabile sunt opera bogaţilor. Milioane de locuri de muncă s-au creat datorită curajului acestor oameni de a investi, puterii de a-şi urma ţelurile nebuneşti şi dorinţei lor de a-şi modela singuri destinul.
Oamenii îşi doresc, în principiu, cam aceleaşi lucruri - sănătate, bani, studii superioare, un serviciu bun sau o carieră de succes. Diferă mijloacele prin care le obţin, voinţa şi timpul pe care îl dedică atingerii acestor ţeluri. Oamenii îşi doresc fericire, iar fericirea înseamnă adesea o familie, o casă mare, o maşină frumoasă, vacanţe în locuri exotice, viaţă lungă, copii şi nepoţi frumoşi şi sănătoşi1.
Cei mai mulţi oameni cred că îşi vor atinge scopurile dacă vor fi angajaţi, deci bunul lor cel mai de preţ este locul de muncă. Din păcate, aceasta este situaţia cea mai nefavorabilă dintre toate, cea care conduce doar accidental la bunăstare. Salariul reprezintă circa 20% din valoarea muncii prestate de angajat. Celelalte 80 de procente se duc în alte buzunare, ale patronilor şi investitorilor, în speţă. Cei mai mulţi bani sunt administraţi de către alte persoane decât angajatul care-i produce, deci sunt folosiţi în concordanţă cu dorinţele acestor administratori de fonduri, fără a ţine cont de dorinţele şi visele angajaţilor. Banii pleacă adesea în reluarea ciclului productiv, retehnologizare, materii prime şi consumabile, servicii, taxe şi impozite, pregătire profesională, iar profitul întreprinzătorului este minim 10 - 15% din valoarea contractului.
Din aceste motive, mai devreme sau mai târziu, apar frustrările angajatului, iar acesta pleacă la o altă companie în speranţa că acolo va găsi ceea ce caută de fapt - bunăstarea. Cu timpul, o parte dintre angajaţi sesizează problema de fond şi îşi construiesc o afacere proprie. Aceasta este decizia care aduce şanse reale de bunăstare materială. Alţii mimează bunăstarea, folosind în exces cardurile de credit, consumă mai mult decât produc şi în final ajung la faliment.
Paul Getty, fondatorul imperiului financiar "Getty Oil" spunea: "Ca să devii bogat şi să trăieşti în bunăstare ai nevoie doar de trei lucruri: o afacere proprie, o afacere care se multiplică şi un produs bun". Alţi miliardari spun că există patru moduri în care poţi să faci bani.
1 C., Chirca, M., Molnar, S., Pârciog, P., Wagner, C., Zamfir, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, F., Panduru, L., Pop, M., A., Pop, B., Vasalie, Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, INS, Bucureşti, 1998, p. 124.
3
Angajat - În calitate de angajat ai un loc de muncă, un program fix, lucrezi zilnic 8 ore, adică ţi-ai vândut o treime din zi unei companii. În schimbul acestui timp primeşti un salariu, echivalent cu circa 20% din ceea ce valorează munca ta.
Liber profesionist - În această calitate toţi banii pe care-i produci sunt ai tăi. Eşti proprietarul unei slujbe, poate şi al unui spaţiu în care îţi desfăşori activitatea. Stăpâneşti o profesie care-ţi permite să produci bani lucrând de unul singur, fără a fi angajatul nimănui. Banii pe care-i câştigi sunt limitaţi de capacitatea ta fizică şi intelectuală. Dacă într-o zi eşti bolnav şi nu lucrezi sau dacă decizi să pleci în vacanţă, în acea perioadă de timp nu câştigi nimic. Acesta este modul în care fac bani majoritatea specialiştilor - medici, avocaţi, brokeri, contabili, consultanţi, mecanici auto ş.a.m.d.
Patron - Este ipostaza de proprietar al unei afaceri. În calitate de patron câştigi timp personal şi bani cumpărând timpul de muncă al altora, angajaţii tăi. Ei sunt la dispoziţia ta 8-10 ore/zi, timp în care lucrează pentru atingerea ţelurilor tale. Mare parte din banii pe care-i produc angajaţii ajung în administrarea ta. Dacă-i investeşti cu grijă şi conduci afacerea cu pricepere, această situaţie te poate conduce la libertate financiară, o formă de bunăstare materială. Este cazul fericit în care îţi poţi permite să-ţi iei vacanţă, să nu mai lucrezi o perioadă de timp, pentru că firma funcţionează şi fără aportul tău direct, iar angajaţii produc în continuare pentru tine. Cel mai greu este să găseşti 3 sau 5 oameni de încredere, cărora să le delegi o parte dintre sarcinile şi responsabilităţile afacerii. Este ca un fel de clonare. Practic, timpul patronului, care are 5 angajaţi, lucrează simultan pentru îndeplinirea unui ţel comun, iar patronul câştigă un venit rezidual de la fiecare dintre aceşti angajaţi.
Investitorul reprezintă situaţia ideală. Investitorul este un om care nu mai trebuie să muncească pentru bani, iar banii lucrează singuri pentru el, producând continuu alţi bani din investiţii şi plasamente. Gândiţi-vă la marii investitori imobiliari, la acţionarii unor bănci sau ale unor multinaţionale de succes, la patronii unui brand. Situaţia de investitor este cea mai eficientă metodă de a produce bani şi a dat lumii cei mai mulţi dintre miliardarii ei. De asemenea, este ştiut că majoritatea miliardarilor lumii sunt bogaţi la prima generaţie, nu pentru că au moştenit averi fabuloase, ci pentru că au învăţat să investească şi şi-au folosit inteligenţa creatoare.
Această clasificare aparţine lui Robert Kiyosaki2. Miliardarul american de origine japoneză, explică în cărţile sale mecanismele care conduc la bunăstarea materială şi spirituală. Robert Kiyosaki vorbeşte despre primii paşi în investiţii şi dă idei de start absolut necesare oricărui întreprinzător privat. Cărţile sale din colecţia "Tată bogat, tată sărac" şi în special "Cadranul Banilor" fac parte din "abecedarul" dezvoltării personale şi cel mai scurt drum către succes, pentru oricine are ochi să vadă şi minte să înţeleagă.
Mulţi oameni se află simultan în două dintre cele patru "cadrane ale banilor" fiind simultan angajaţi şi investitori; liber profesionişti şi investitori sau patroni şi investitori. Cei care rămân toată viaţa într-unul dintre primele cadrane (angajat sau liber profesionist), au şansa să ajungă bogaţi doar dacă vor câştiga la loterie şi vor învăţa să investească eficient banii sau dacă se vor căsători cu o persoană foarte bogată.
Principalele motive pentru care majoritatea angajaţilor rămân săraci şi nefericiţi porneşte de la barierele lor mentale. Majoritatea angajaţilor cred că banii vin de la casierie, de la serviciul financiar, de la bancă sau direct din buzunarul patronului. Majoritatea angajaţilor nu au viziune şi refuză să gândească mai departe decât fişa postului şi atribuţiile lor uzuale. De regulă, angajaţii nu pot sau nu vor să înţeleagă că banii provin din vânzarea unor produse şi servicii ale companiei, la producerea cărora şi-au adus aportul şi ei. Angajaţii nu sunt interesaţi de felul în care se conduce o afacere, nu vor să ştie de unde are bani patronul şi adesea refuză să înveţe despre investiţii şi plasamente. O altă greşeală comună a angajaţilor este că nu sunt loiali, nu se simt legaţi de misiunea, viziunea şi obiectivele firmei şi de aceea refuză să se implice total în
2 un remarcabil investitor şi businessman american şi unul dintre cei mai apreciaţi speakeri motivaţionali din lume.
4
prosperitatea ei. Tendinţa angajaţilor este de a evita joburile plătite în funcţie de realizări, pe cele care presupun eforturi de prospectare a pieţei, atragere de noi clienţi.
Statistic, din 100 de oameni, 35 dispar prematur din pricina unor boli sau accidente înainte de vârsta pensionării; 58 trăiesc la 60 de ani din pensie, dar continuă să lucreze şi după pensionare din nevoia acută de a-şi suplimenta veniturile. Doar 5% dintre oameni ating libertatea financiară şi doar 1% devin bogaţi. Bogaţii sunt acei oameni care ajung la privilegiul de a nu mai munci deloc; la posibilitatea de a se retrage din activitate mai devreme decât vârsta standard de pensionare şi la o situaţie materială care le permite să-şi satisfacă toate capriciile pentru tot restul vieţii lor.
Libertatea financiară presupune un cumul de libertăţi3, dar nu este similară cu bogăţia, pentru că, deşi eşti liber să faci ce vrei, nu ai atâţia bani cât să poţi să-ţi satisfaci toate capriciile fără să mai munceşti niciodată.
Deci, statistic, 6% dintre oameni au şansa să fie fericiţi şi împliniţi material şi spiritual. Decizia de a face parte din acest procent este legată strict de calităţile native, capacitatea de motivare şi acţiune, dorinţa de a evolua, de a învăţa, de a-ţi depăşi limitele şi bariere mentale.
1.1.1 Sărăcia directă şi indirectă
Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa resurselor economice, dar componenţa economică rămâne fără îndoială, cea mai importantă dimensiune a sărăciei, dar nu mai mult decât o componentă printre altele.
Distincţia operată de Stein Ringen (1987). Ringen notează faptul că sărăcia poate fi definită direct, în termeni de deprivare şi nesatisfacerea necesităţilor definite social, sau indirect, în termeni de subzistenţă, ca lipsă a resurselor necesare asigurării consumului.
Analizând tipul de definire şi modul de măsurare a sărăciei, Ringen identifică trei combinaţii consistente: definire şi măsurare indirectă; definire directă şi măsurare indirectă; definire şi măsurare directă. Cel de-al patrulea tip posibil (măsurare directă pentru o definiţie indirectă) este considerat a constitui un non-sens.
Definirea indirectă a sărăciei şi măsurarea ei indirectă, prin intermediul veniturilor reprezintă în opinia lui Ringen o opţiune ideologică, dată de interesul pentru măsurarea inegalităţii de venit. Măsurarea indirectă a sărăciei definite direct, în termeni de deprivare reprezintă o alegere dictată de numărul redus de oportunităţi şi de costurile ridicate ale măsurării directe. Estimările obţinute sunt valide, însă prezintă riscul clasificării eronate a celor aflaţi la graniţa dintre sărăcie şi bunăstare sau având nevoi diferite de majoritatea populaţiei. Definirea şi măsurarea directă a sărăciei este opţiunea susţinută de Ringen. O exemplificare a acesteia este dată de deprivarea relativă.
Jurgen Kohl (1996) notează şi el, analizând distincţia operată de Ringen, că deosebirea dintre sărăcia indirectă şi cea directă este dictată de "provenienţa celor două din concepţii diferite asupra bunăstării; primul se referă la resursele aflate la dispoziţia indivizilor sau gospodăriilor, iar al doilea la condiţiile de viaţă ale indivizilor sau gospodăriilor". Kohl sistematizează diferenţele dintre cele două tipuri de concepte, operaţionalizând implicaţiile lor asupra metodelor de investigare a sărăciei şi formelor de combatere a acesteia.
Tabelul 1.1 Concepţii directe şi indirecte asupra sărăciei
3 o vacanţă prelungită oricând o vrei; o sumă de bani care îţi asigură un trai decent câteva luni de zile sau câţiva ani.
5
Concepte indirecte Concepte directeConcepţii asupra bunăstării Resurse, în special venituri
(determinanţi ai modului de viaţă)Condiţii de viaţă, mod de viaţă, calitatea vieţii
Concepţii asupra sărăciei Lipsa resurselor, în special venituri
Excluziunea socială, lipsa de integrare socială
Concepte în cercetarea empirică a sărăciei
Minimul de subzistenţă Deprivarea relativă
Instrumente de măsurare Praguri de sărăcie, scale de echivalenţă
Pentru a înţelege natura şi cauzele sărăciei şi bunăstării, trebuie mai întâi să scăpăm de nişte prezumţii frecvent întâlnite. Sărăcia nu reprezintă pur şi simplu lipsa banilor. Bunăstarea nu înseamnă numai a avea bani. Sărăcia şi bunăstarea înseamnă mult mai mult decât absenţa sau prezenţa banilor.
Banii pot fi folosiţi uneori ca măsură a bunăstării, un mijloc de a depozita avuţia şi un important set de simboluri pentru schimbul acesteia. Dar banii nu reprezintă bunăstarea, şi natura sărăciei este mult mai interesantă şi mai provocatoare decât simpla absenţă a banilor. Odată ce aţi plecat de la această idee radicală şi revoluţionară, că bunăstarea înseamnă mai mult decât prezenţa banilor şi sărăcia este mai mult decât absenţa acestora, atunci veţi şti cum să atacaţi inamicul comun, sărăcia.
Dacă banii nu înseamnă acelaşi lucru ca bunăstarea, şi doar adăugând bani nu vom elimina sărăcia, atunci ce este bunăstarea şi cum vor ajuta banii lupta împotriva sărăciei?
Dacă privim definiţiile economiştilor referitor la bunăstare, vom vedea cum pot fi utilizaţi banii în lupta contra sărăciei. Economiştii vorbesc despre "bunuri şi servicii" cu valoare, dar chiar şi "bunurile" au valoare numai în limita în care oferă un serviciu. Conceptul cheie, aici, este valoarea. Un anumit bun are o valoare relativă, în conformitate cu două atribute: (1) dacă este relativ folositor şi (2) dacă este relativ rar.
Oricare dintre noi care a rămas fără bani la un moment dat, credem că ştim ce înseamnă sărăcia. Dar experienţa sărăciei individuale, care este alinată de primirea unor sume de bani, este foarte diferită de problema socială a sărăciei care este o problemă a întregii economii. Problema socială a sărăciei este lipsa bunăstării, şi nu lipsa banilor. Pentru persoanele cu venituri reduse, sărăcia reprezintă de asemenea modul în care bunăstarea este distribuită în societate. Dacă veţi alimenta sistemul cu bani, veţi crea numai inflaţie, şi asta nu face ca societatea să scape de sărăcie. Aşadar, răspunsul în lupta contra sărăciei ca problemă socială este nu adăugarea de bani ci crearea sau generarea bunăstării, de aceea titlul acestei lucrări se referă la generarea bunăstării şi nu numai generarea unui venit4.
Puteţi să faceţi trei lucruri cu bunăstarea : (1) să o consumaţi, (2) să o depozitaţi şi (3) să o investiţi.
Pentru a ilustra cele mai sus menţionate, să luăm exemplul unui fermier african. De vreme ce majoritatea fermierilor de pe continent sunt femei şi fete, vom utiliza pronumele personal "ea", dar nu vom discrimina sau uita bărbaţii. Să spunem că ea tocmai a strâns o recoltă de porumb. Ea poate să (1) o consume, (2) înmagazineze sau (3) investească. Ea poate să
4 C., Chirca, M., Molnar, S., Pârciog, P., Wagner, C., Zamfir, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, F., Panduru, L., Pop, M., A., Pop, B., Vasalie, Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, INS, Bucureşti, 1998, p. 136.
6
gătească şi să mănânce o parte din recoltă cu prietenii şi rudele; adică să (1) o consume. Ea poate să pună o parte din recoltă în containere; adică să o (2) înmagazineze. Dacă paraziţii şi bolile distrug o parte din porumbul depozitat, o vom numi o formă regretabilă de consum. Ea poate, de asemenea, să păstreze o parte din porumb pentru a-l folosi ca sămânţă, pentru a planta şi creşte recoltele viitoare. Aceasta este o modalitate de (3) investire a avuţiei sale (porumbul, care este relativ limitat şi folositor).
Prin urmare, indiciul unei bunăstări în dezvoltare într-un sistem economic este investiţia, unde consumul imediat din prezent sau din viitorul apropiat este neglijat în favoarea producerii unei bunăstări sporite în viitor. Lumea noastră modernă şi complexă nu este la fel de simplă ca aceea a unui fermier care are trei opţiuni, dar principiul rămâne acelaşi, investirea duce la o bunăstare sporită şi contracarează sărăcia.
1.1.3 Sărăcie economică
Deşi sărăcia a apărut odată cu omenirea şi i-a însoţit istoria tot timpul până astăzi, totuşi primele sale abordări ştiinţifice au apărut de-abia din a două jumătate a secolului trecut. Ele însă n-au avut viaţă lungă în lumea ideilor ştiinţifice din lipsă de coeziune şi rigoare. De o cercetare realmente ştiinţifică a fenomenului sărăciei se poate vorbi doar din perioada postbelică, mai ales după 1960, când ravagiile foametei şi mizeriei cronice din imensa lume a treia au ajuns pe ordinea de zi a dezbaterilor ONU şi a Organizaţiei sale Mondiale pentru Alimentaţie şi Agricultura (FAO).
Pentru omul de rând, sărăcia înseamnă foamete, mizerie şi boli. Sub presiunea acestei nevoi, specialiştii din sistemul ONU, OECD şi Banca Mondială au convenit să rezolve două aspecte metodologice indispensabile: pe de o parte, să identifice elementele comune care circumscriu în zona lor de relevanţă conţinutul conceptual al sărăciei, iar pe de altă parte, să se stabilească sistemul de indicatorii necesari măsurării atât a sărăciei ca atare, cât şi progresele în combaterea ei. Conform specialiştilor sărăcia îmbrăca mai multe forme, fiecare distingându-se printr-un conţinut propriu :
Sărăcia umană. Caracterizată prin absenţa capacităţilor umane de bază : hrană, sănătate, învăţătură etc., acest tip de sărăcie include mai concret, fenomene (şi indicatori) ca :
malnutriţie, prezenţa mai ales prin foamete totală sau carenţială ; analfabetism la nivelul populaţiei totale (în rândul tineretului şi femeilor) ; speranţa de viaţă redusă ; sănătate maternă proastă, datorită unei maladii evitabile ; acces precar la bunuri şi servicii de utilitate publică generală5.
Sărăcie monetară sau bănească. Este tipul de sărăcie caracterizat prin insuficienţă veniturilor băneşti necesare acoperirii nevoilor unui trai normal, decent. Ea apare în două ipostaze ca : sărăcie generală sau relativă şi ca sărăcie extremă sau absolută.
Din cauza căderii generale ale economiei, urmată de restructurarea întreprinderilor de stat şi dezvoltarea şomajului, numărul de salariaţi s-a redus continuu, reducându-şi activitatea şi implicit fondul de salarii, şi-au micşorat considerabil contribuţia de asigurări sociale. Nu mai vorbim de evaziune, arierate şi blocaje care afectează şi vărsămintele la bugetul de asigurări sociale. Împreună, aceste tendinţe au deteriorat substanţial raportul de susţinere a bugetului de asigurări sociale ceea ce a impus necesitatea ajustării veniturilor acestui buget.
Sărăcia face parte din binomul specific societăţii contemporane « bogat-sărac », fiind generată, de regulă, de inegalitatea în venituri şi avere. Inegalitatea reprezintă baza perpetuării sărăciei şi suportul complex de natură materială, monetar-financiară, al poziţiilor sociale nefavorabile, ce se manifestă într-un anumit cadru concret istoric.
5 energie, asistenţă medicală, educaţie, comunicaţii, apă potabilă, canalizare etc.
7
Sărăcia reflectă lipsa materială şi monetar-financiară, situată sub un prag considerat minim de existenţa decentă a omului. Ea este urmarea inegalităţii şanselor şi a folosirii unor metode şi instrumente inechitabile de distribuire şi redistribuire a veniturilor.
Conceptul de sărăcie poate fi abordat din mai multe perspective astfel: din perspectivă psihologică, punându-se accentul pe consecinţele dezvoltării
economico-sociale asupra comportamentului cotidian al omului; din perspectivă sociologică, punându-se accentul pe relaţia dintre om şi mediul
social; din perspectivă economică, pornindu-se de la resursele economice de existenţă a
oamenilor, exprimate prin posibilităţile reduse de obţinere a veniturilor şi averii. Această abordare vizează analiza sărăciei şi sub aspectul accesibilităţii inegale şi scăzute la mecanismele care furnizează dobândirea veniturilor necesare, cum ar fi mecanismele pieţei muncii (ocupare, reconversia forţei de muncă etc.) şi mecanismele pieţei monetar-financiare6.
În esenţă, sărăcia este un mod de viaţă generat de multiple cauze independente cum ar fi: sporirea populaţiei în corelaţie cu inegalitatea şanselor economico-sociale ale oamenilor şi cu folosirea unor modele de consum iraţionale, risipitoare, care lezează resursele fundamentale ale existenţei omului; accesul inegal la efectele benefice ale creşterii economice în ţările dezvoltate, în corelaţie cu ineficacitatea reformelor economice în ţările slab dezvoltate; deteriorarea relaţiei dintre om şi mediul în care el trăieşte, ceea ce duce la degradarea mediului ambiant etc.
Teoria economică actuală a sărăciei presupune înţelegerea sărăciei prin corelarea organică a cel puţin două aspecte: un model uman, definit prin ansamblul dorinţelor, idealurilor, aspiraţiilor, nevoilor omului în continuă dezvoltare şi diversificare; un model al comportamentului uman, determinat prin inegalităţile dintre oameni din cauza diferenţei în privinţa mentalităţii, opţiunii, înclinaţie, dotării intelectuale, educaţiei etc.
Acest comportament reflectă modul în care se îmbină variabile ce caracterizează omul, cu variabilele care definesc mediul creat de om. Înţelegerea ştiinţifică şi realistă a conceptului de sărăcie prezintă o însemnătate specială, întrucât permite aprecierea corectă a dimensiunilor procesului, a cauzelor care îi condiţionează geneza, a influenţelor pe care le resimte el în timp şi spaţiu. Totodată, aceasta favorizează elaborarea şi înfăptuirea unei politici corespunzătoare pentru eradicarea sărăciei, înţeleasă ca un fenomen concret istoric şi relativ. Astfel, trebuie să se ţină seamă de ansamblul împrejurărilor în care se manifestă. Referindu-se la acest fenomen în ţările slab dezvoltate, specialiştii subliniază că «în centrul procesului se află întotdeauna acelaşi mecanism: o putere coruptă care face cheltuieli inutile pentru a deturna banii publici, fonduri de investiţii golite imediat sau programe de ajutor social deturnate de la scopurile iniţiale».
Analiza problematicii sărăciei în mişcare spaţială şi temporală reliefează cerinţa aprecierii sărăciei în mod veridic. Ea nu trebuie nici supraevaluată, nici subevaluată.
Supraevaluarea sărăciei poate conduce la mărirea nerealistă a numărului oamenilor săraci, generând deturnarea unor resurse economice de la exigenţele creşterii şi dezvoltării economice, spre o parte a populaţiei care este în mod artificial considerată săracă.
Subevaluarea sărăciei determină alocarea unor resurse insuficiente pentru protecţia unei populaţii care realmente este îndreptăţită să solicite protecţie socială. Astfel, se erodează stabilirea socială, se stimulează tensiunile sociale care afectează calmul necesar pentru progresul economico-social.
Importanţa aprecierii realiste a sărăciei determină şi cerinţa abordării ei ca sărăcie absolută şi sărăcie relativă.
Sărăcia absolută reflectă acea situaţie a unei persoane sau a unei colectivităţi umane care se caracterizează printr-un standard minim de viaţă, concretizat în condiţii minime de hrană, de locuinţă, de îmbrăcăminte, încălţăminte, de sănătate cerute de menţinerea randamentului
6 dimensiunea şi structură creditului, nivelul şi evoluţia dobânzii, cursul titlurilor de valoare etc.
8
uman fizic. Această accepţiune a sărăciei a constituit ulterior temeiul pentru definirea «nivelului de subzistenţă». Aceasta are ca premisă consumul de alimente şi se mişcă în raport cu trăsăturile fizice personale, condiţiile de climă, tradiţiile de muncă, obiceiurile etc.
Sărăcia relativă exprimă acea situaţie generată de resursele insuficiente în raport cu un nivel de trai normal, decent. Ea se analizează sub dublu aspect: sub aspect obiectiv se iau în calcul condiţiile propriu-zise ale inaccesibilităţii oamenilor la bunurile necesare; sub aspect subiectiv se examinează manifestarea sentimentelor oamenilor, specifice inaccesibilităţii la bunurile corespunzătoare.
Sărăcia relativă presupune anumite criterii de referinţă la care se raportează situaţia oamenilor. Criteriile de care se ţine seama în compararea oamenilor cu ei înşişi sunt dependente de esenţa sistemului economico-social şi cultural. Astfel, inaccesibilitatea vizează un evantai larg de norme, drepturi, trăsături morale sau de justiţie socială etc.
Cerinţa economică a analizei sărăciei relative este realizată de unii specialişti prin folosirea conceptului de decalaj. O asemenea cercetare apreciază sărăcia ca decalaj între grupul uman cel mai sărac şi restul colectivităţii. Dimensiunea acestui decalaj determină felul în care săracii înşişi consideră că situaţia lor se află la un asemenea nivel în cadrul colectivităţii umane.
Sărăcia şi decalajul sunt corelative, dar nu sunt identice, astfel că transferul de venituri de la o persoană din grupa celor care au venituri medii spre grupul de venituri mari sporeşte decalajul, dar nu schimbă proporţiile sărăciei. Însă, atunci când are loc o sporire generală a veniturilor care menţine decalajul, poate să aibă loc o diminuare a sărăciei. Rezultă că sărăcia şi decalajul au elemente comune în sensul că sărăcia reprezintă omul cu problemele sale, iar decalajul reprezintă mediul în care omul trăieşte şi activează. Sărăcia şi bunăstarea au conotaţii istorice prin raportare la paleta nevoilor şi la nivelul de civilizaţie7.
Politica socială reprezintă un sistem de scopuri şi mijloace de analiză cu ajutorul cărora statul înfăptuieşte alocarea resurselor publice şi distribuirea veniturilor în viziunea umanistă a justiţiei sociale. Statul apreciază politica socială ca o componentă pentru calmarea tensiunilor, conflictelor economice, sociale, politice şi ameliorarea calităţii vieţii oamenilor.
Politica socială a statului vizează o sferă cuprinzătoare de activităţi pentru reglarea într-o direcţie specifică a vieţii sociale a unei comunităţi. Se urmăreşte astfel stimularea multor obiective din domeniile: demografic, cultură, educaţie, sănătate, mediul ambiant etc. «asigurându-se egalizarea oportunităţilor oamenilor din aceste entităţi».
În funcţie de esenţa şi organizarea societăţii, politica socială a statului cuprinde o arie mai cuprinzătoare sau mai restrânsă de obiective, care se înfăptuiesc prin acţiuni şi mijloace statale corespunzătoare.
În acelaşi timp, pot fi stimulate sau blocate acţiunile instituţiilor non-guvernamentale sau private pentru a contribui alături de stat la soluţionarea problemelor sociale. În acest fel se facilitează realizarea unui echilibru social şi uman acceptat la nivelul colectivităţii.
Configuraţia societăţii actuale determină consensul în înţelegerea caracterului integrativ al politicii sociale în conţinutul căruia se intercondiţionează obiectivele principale şi mecanismele ei în faţa provocărilor relaţiilor economico-sociale. Corelarea organică a politicii sociale vizează obiectivul central, acela al distribuirii veniturilor în contextul unei evidente diferenţieri între distribuirea realizată de stat şi distribuirea privată.
Politica socială interesează întreaga populaţie preocupată de multiplele probleme ale dezvoltării umane pe termen lung, precum şi sindicatele, patronatele şi alte organizaţii profesionale în acţiunea lor comună de a formula baza unitară pentru cerinţele lor în domeniile de negociere, în cadrul parteneriatului şi al consensului social.
7 C., Chirca, V., R., Dinculescu, S., Lăzăroiu, S., Minoiu, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, C., Ivan-Ungureanu, M., Molnar, F., Panduru, M., A., Pop, Coordonate ale sărăciei în România - Dimensiuni şi factori, INS, Bucureşti, 1999, p. 89.
9
În scopul asigurării unei evoluţii economice normale se impune sincronizarea politicii sociale cu politica economică, în sensul că obiectivele acestora să nu se contrapună, ci să influenţeze concentrat asupra creşterii şi dezvoltării umane durabile pe termen lung.
România înregistrează transformări profunde în situaţia economică şi socială a oamenilor, reflectată prin bunăstare şi/sau sărăcie.
Soluţionarea acestor probleme depinde de schimbările radicale din societate, deoarece acestea se concretizează inevitabil în conţinutul, în formele şi în traiectoriile specifice situaţiei economice şi sociale a populaţiei.
În acest sens, se impune respectarea unor criterii metodologice pentru a realiza o analiză-diagnostic realistă şi pentru formularea unei strategii ştiinţifice pe termen lung, corespunzătoare condiţiilor concret istorice ale României.
Din această perspectivă, sunt necesare criterii cum ar fi: proiectarea unui sistem de bunăstare care să ţină seamă de stadiul actual şi de posibilităţile de creştere şi dezvoltare economică în ţara noastră; compararea trăsăturilor sistemului de bunăstare nou conceput cu modelele existente în lume, bazate pe economia de piaţă concurenţială; încorporarea diverselor servicii, funcţionarea normală a întregului sistem social, abandonându-se procesul luării în calcul doar pentru persoanele aflate în suferinţă; trecerea de la protecţia distinctă a unor persoane sau grupuri către protecţia la nivelul întregii societăţi; urmărirea sistematică a influenţei factorilor economici, demografici, politici, culturali, educaţionali asupra sărăciei din România; proiectarea unei politici sociale adecvate ţării noastre etc.
Realitatea economiei româneşti impune necesitatea unei strategii coerente în domeniul bunăstării, ţinându-se seama de diferitele tipuri de regim de bunăstare existente în lume: conservator-corporatist, liberal, social-democrat. În acest sens, trebuie luaţi în calcul anumiţi factori specifici care au un rol însemnat în conturarea trăsăturilor strategiei româneşti de bunăstare cum ar fi: natura şi caracterul revoluţiei din 1989, influenţa politică directă şi indirectă a condiţiilor internaţionale, influenţa economică şi monetară a organismelor internaţionale cum sunt Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Modelul strategic de bunăstare specific românesc trebuie să ţină seama de experienţa internaţională, însă nu poate fi o simplă copie a metodelor din alte ţări, datorită factorilor endogeni8, precum şi celor exogeni, proveniţi din locul şi rolul României în mediul economic mondial. Astfel, se conturează tot mai pregnant faptul că perspectiva economică este mai agreată pentru realizarea bunăstării economice în ţara noastră decât în alte spaţii geografice.
Din această perspectivă, statul se profilează ca principal susţinător şi posesor al forţei de producere a bunăstării prin mecanisme, procedee şi forme corespunzătoare. În ţara noastră, bunăstarea şi/sau sărăcia poartă amprenta puternică a reformei economice pe baza privatizării.
Procesul complex al privatizării este menit să favorizeze şi crearea, tipul de bunăstare corespunzător exigenţelor româneşti, într-un context al accentuării integrării economice internaţionale. În conformitate cu reglementările legale, privatizarea a fost declanşată, înregistrându-se unele avansuri în diferite domenii, mai ales în sfera circulaţiei bunurilor economice. Ritmul lent şi discrepanţele înregistrate în procesul privatizării influenţează direct starea bunăstării şi sărăciei.
Privatizarea favorizează creşterea locurilor de muncă, sporirea randamentelor, mărirea veniturilor, asigurând o bază temeinică pentru manifestarea bunăstării la parametri superiori. Cu toate acestea, privatizarea nu constituie până în prezent acel fundament al bunăstării, ci este un stimul pentru sărăcia populaţiei, deoarece prin modul în care se realizează duce la apariţia de canale de deturnare a unor importante venituri şi de diminuare a impozitelor şi taxelor.
Sărăcia în România actuală este considerată de unii specialişti ca rezultat a societăţii în care trăim, întrucât ea se manifestă concomitent cu accentuarea corupţiei, evaziunii fiscale, a
inegalităţii în venituri şi avere. Un aspect important al manifestării bunăstării şi/sau sărăciei derivă din existenţa sau inexistenţa locurilor de muncă.
Privatizarea devine benefică pe măsură ce efectele ei economice formează o bază pentru crearea de locuri de muncă. Dezvoltarea economică înseamnă investiţii în structuri ce pot aduce ridicarea nivelului de bunăstare, în primul rând, în structurile specifice capitalului uman, singurul care poate garanta dezvoltarea economică pe termen lung, reducându-se şomajul. Se impune să se ţină seama, în acest context, de faptul că populaţia trăieşte pe datorie, având perspective din ce în ce mai înguste pentru acoperirea acestei datorii. Experienţa României, ca şi alte experienţe demonstrează că între piaţă şi bunăstare există o legătură organică.
O economie care rupe această relaţie este incompatibilă cu funcţionarea stimulentelor corespunzătoare propriilor interese, mecanismul ei având ca rezultat fie producţia de dragul producţiei în sine, fie un consum fără producţie, care afectează bunăstarea.
Reforma economică din România trebuie să ţină seama de faptul că privatizarea şi respectarea drepturilor omului la bunăstare ce rezultă de aici reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a cadrului instituţional. Proprietarii privaţi, pe deplin protejaţi, trebuie constrânşi sub aspectul comportamentului pe piaţă pentru a nu extinde şi transforma dreptul de proprietar în dreptul de formare şi impunere a poziţiilor de monopol pe piaţă.
Respectarea dreptului de proprietate, ca şi garantarea intrării şi ieşirii libere de pe piaţă trebuie să se asigure prin restructurare şi privatizare. Piaţa concurenţială separată de aceşti parametrii este o formă fără conţinut şi, deci, nu-şi poate îndeplini nici funcţia de a contribui la sporirea bunăstării. O asemenea piaţă nu contribuie la dezvoltarea economico-socială, ci, poate chiar să pună în pericol starea demografică a ţării, sub multiplele aspecte cantitative, calitative şi structurale. În România, s-a accentuat prin concurenţă inegalităţile în venituri şi patrimoniu.
O altă latură esenţială a politicii sociale, menită să favorizeze bunăstarea, o constituie asigurarea unei monede naţionale şi cu putere de cumpărare ridicată.
Viaţa demonstrează că guvernele au folosit şi folosesc emisiunea monetară pentru a confisca valoare de la cetăţeni, acceptă erodarea drepturilor sociale ale oamenilor, pentru a servi intereselor lor. Un asemenea comportament trebuie frânat şi limitat prin introducerea în reforma economică şi respectarea unor norme şi reguli precise în domeniul monetar-financiar. Diminuarea şi apoi lichidarea blocajului în acest sens reprezintă o coordonată esenţială ce trebuie înfăptuită pentru asigurarea resurselor şi condiţiilor necesare bunăstării populaţiei.
Înfăptuirea în practică a bunăstării implică o serie de principii de etică şi justiţie socială, de comportament cultural şi civic elevat. Din această perspectivă putem delimita două situaţii: una în care participanţii la activitatea economică se comportă, în general, în concordanţă cu ceea ce putem numi moralitatea economică, cu efecte benefice asupra eficienţei şi bunăstării; a doua situaţie este aceea în care participanţii la activitatea economică caută să exploateze orice posibilitate de a realiza câştiguri personale, încălcând moralitatea economică, îmbogăţindu-se nu întotdeauna justificat. Această situaţie trebuie anihilată, deoarece generează stimulente perverse şi favorizează tensiunile sociale.
Sub aspect ştiinţific, istoric, social-politic, precum şi psihologic, afirmarea principiilor fundamentale ale politicii economice şi ale celei sociale este un proces complex în cadrul căruia autoritatea politică trebuie să asigure cadrul legal şi etic favorizat sporirii bunăstării.
1.1.4 Bunăstare economică
Conceptul de bunăstare a preocupat dintotdeauna pe fiecare individ, precum şi pe specialişti. Rezolvarea acestei probleme este specifică fiecărui stadiu de evoluţie economico-
11
socială şi gradul de cunoaştere ştiinţifică. În prezent, «lumea se îmbogăţeşte într-un ritm niciodată cunoscut până acum. Oraşe ca Hong Kong şi Singapore, altădată antrepozite ale Imperiului Britanic, sunt acum mai bogate decât fostul stăpân, Anglia».
Puteţi să faceţi trei lucruri cu bunăstarea: să o consumaţi; să o depozitaţi; să o investiţi. Lipsa banilor este o măsură şi un simptom al sărăciei, nu o cauză. Tratând simptomele nu vom vindeca boala.
Conceptul de bunăstare implică un standard de viaţă decent, normal atât la nivelul individului, cât şi la cel al unei colectivităţi. El se referă la o anumită stare a aspiraţiilor oamenilor, corelate cu disponibilităţile acestora de a le acoperi. Bunăstarea este o componenta esenţială a situaţiei umane, reflectând un model al sistemului de nevoi, corespunzător contextului economico-social în care se integrează fiecare om, din perspectiva proprietăţii, tipului şi nivelului de consum, stării material-financiare, ierarhiei sociale şi culturale etc. Astfel, bunăstarea apare ca o stare optimală la care aspiră omul, printr-un raţionament de a produce, a economisi şi a consuma. De aceea, acest concept se corelează organic cu justiţia socială, oferind siguranţă şi asigurând temelia pe care se pot înfăptui şansele dezvoltării fiinţei umane.
Bunăstarea socială începând cu secolul al XX-lea a devenit criteriu fundamental de apreciere a eficienţei funcţionalităţii oricărui sistem social şi este nucleul dur al economiei sociale de piaţă.
Crearea bunăstării sociale este scopul important al economiei sociale de piaţă, deoarece acesta reprezintă premiza existenţei unei ordini economico-sociale echitabile şi durabile.
Bunăstarea socială sau colectivă reprezintă acel « tip de bunăstare înţeleasă în sensul care toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri economice considerat a fi decent, normal ».
Se impune o diferenţiere între bunăstarea individuală şi bunăstarea colectivă.Bunăstarea individuală –modelare a sistemului de nevoi proprii fiecărui individ potrivit
cadrului social economic în care este integrat.Bunăstarea economică –acea bunăstarea ce se poate exprima prin bunuri consumabile
exprimate în termeni momentului.Întrebarea care se ridică este : cum ar vrea oamenii să arate regimul bunăstării din ţara
lor ?Căror politici sociale este dispusă populaţia să acorde suport şi cine ar trebui să se
bucure de ajutor în viziunea românilor ?O serie de studii realizate în ţările post-comuniste indică un suport crescut pentru
indicarea statului în furnizarea bunăstării. Conform acestora, populaţia din ţările excomuniste preferă ca statul să se implice în rezolvarea problemelor majore ale societăţii şi tot statul să fie cel care redistribuie resursele în cadrul societăţii.
Conform lui Sztompka (1990), apelul la suportul guvernamental mai degrabă decât bazarea pe propriile forţe face parte din « cultura de bloc» comunist şi reprezintă o reminiscenţă a perioadei în care statul era singurul agent cu rol în gestionarea resurselor sociale. Autorul arată că această cultură a fost însuşită prin socializare şi este de aşteptat să persiste atâta timp cât majoritatea populaţiei este formată din persoane socializate în perioada comunistă. În acest context, este de aşteptat ca populaţia României să susţină statul ca principal agent în furnizarea bunăstării şi să-i acorde un rol important în redistribuirea resurselor în cadrul societăţii.
Bunăstarea economică este o partea a bunăstării umane. Ea se poate aprecia ca bunăstare a individului sau familiei şi ca bunăstare a grupurilor sau colectivă.
Bunăstarea economică reprezintă ansamblul condiţiilor de existenţă materială (economică) a oamenilor, ca şi nevoile satisfăcute apreciate absolut şi relativ în raport cu aspiraţiile umane. Gradul de bunăstare economică este condiţionat de nivelul eficienţei şi modul de repartizare a valorii adăugate, reflectându-se în felul cum acced oamenii la bunurile economice, într-o anumită cantitate, calitate şi structură.
12
Bunăstarea implică un anumit tip de distribuţie a veniturilor potrivit căruia oamenii să dispună de un venit optim care să permită accesul la bunurile materiale, serviciile şi informaţiile care le definesc personalitatea. În evoluţia societăţii se integrează grade diferite de bunăstare apreciate din perspectiva elementelor constitutive şi a măsurii în care oamenii beneficiază de utilitatea lor. Aceste grade se manifestă între limita minimă considerată normală, decentă, dezirabilă şi o limită maximă determinată de măsura în care nevoile oamenilor se corelează cu resursele rare printr-o constrângere bugetară adecvată. Ca poli de referinţă apar individul şi societatea care intră în relaţii permanente pe diferite paliere cu interese mereu mai complexe şi instrumente deosebite, toate urmărind respectarea vieţii, dezvoltarea armonioasă a trăsăturilor specifice fiinţei umane. Între cei doi poli sociali se regăsesc numeroase grupuri sociale care dispun de o bunăstare modestă, ceea ce demonstrează cerinţa unei analize diferenţiate a bunăstării şi a aspectelor de protecţie socială.
Bunăstarea surprinde atât paleta nevoilor materiale, biologice, social-culturale, elementare, cât şi elevate sau complexe, cât şi permisele pentru satisfacerea lor prin mecanisme şi instrumente specifice. Asemenea elemente au un comportament diferit, putând fi influenţate, pornind de la cunoaşterea teoriei pe care ele se fundamentează. În acest sens se pot folosi: teoria naturii umane, în sensul că omul, prin caracteristicile sale intrinseci, urmăreşte sistematic realizarea interesului individual; teoria comportamentului individual decizional, în sensul că omul alege singur bunurile economice de care are nevoie, urmăreşte asigurarea alegerii optime şi este răspunzător de bunăstare proprie; teoria influenţei nefavorabile a statului asupra comportamentului individual de consum, în sensul că implicarea statului limitează drastic manifestarea personalităţii individului şi a capacităţii individuale de a decide asupra consumului.
Pe un astfel de fundament teoretic, analiza bunăstării economice trebuie să contribuie la soluţionarea unor probleme majore ca: relevarea tradiţiei strategiei bunăstării şi a valorii ei; demonstrarea relaţiei optime dintre stat şi bunăstarea economică; precizarea coordonatelor distribuirii bunăstării; reliefarea relaţiei dintre bunăstarea economică, pe de o parte şi politică economică şi socială, pe de altă parte.
În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, crearea bunăstării se asigură prin diferite pârghii economico-monetare, ce se integrează în mecanisme specifice cum ar fi: distribuirea primară a bunăstării prin pârghii economice pe piaţă; redistribuirea bunăstării prin pârghii economice pe piaţă; redistribuirea bunăstării prin acţiunile sociale9.
Distribuirea bunăstării prin pârghiile economiei cu piaţă concurenţială presupune formarea veniturilor primare obţinute pe baza eficienţei proprii a oamenilor în activitatea economică, precum şi cumpărarea de bunuri economice de către fiecare individ prin intermediul pieţei.
Veniturile provenite din distribuire se apreciază cu ajutorul unor indicatori ca: venitul primar absolut, acela obţinut din salariu, profit, patrimoniu sub formă brută înainte de impozitare; venitul primar obţinut după impozitare sub formă netă, fără impozit; venitul provenit din transfer, adică acela obţinut din transfer direct din pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii pentru copii, burse pentru învăţământ etc. De asemenea, se pot forma şi venituri prin transferuri indirecte sub formă de gratuităţi sau consum de bunuri economice subvenţionate; venitul total net, acela obţinut după plata impozitului sau după un anumit transfer.
Asemenea indicatori de venituri ce influenţează bunăstarea se corelează cu alţi indicatori care determină bunăstarea, cum ar fi: produsul intern brut care reflectă nivelul dezvoltării activităţii economice ca şi resursele acesteia ; cheltuielile publice care exprimă volumul total al cheltuielilor efectuate de stat pe diverse obiective reflectând forţa economică a
9 C., Chirca, V., R., Dinculescu, S., Lăzăroiu, S., Minoiu, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, C., Ivan-Ungureanu, M., Molnar, F., Panduru, M., A., Pop, Coordonate ale sărăciei în România - Dimensiuni şi factori, INS, Bucureşti, 1999, p. 102.
13
statului în comparaţie cu cea a sectorului privat; cheltuielile publice sociale acelea care sunt destinate ocrotirii sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale etc.
Redistribuirea bunăstării prin acţiunile sociale. Acestea sunt acţiuni perfectibile care se realizează, în principal, prin mecanisme statale cu caracter social sau politică socială propriu-zisă; mecanisme nonguvernamentale organizate la diverse niveluri de agregare10. Cele două mecanisme urmăresc satisfacerea unor scopuri sociale folosind resurse secundare, provenite din redistribuirea celor primare, întrucât activităţile respective nu sunt creatoare de venituri.
În economia cu piaţă concurenţială se dezvoltă aceste mecanisme prin corelarea unor procese care privesc: alocarea resurselor rare şi dirijarea ofertei în mod consecvent spre cererea de piaţă; orientarea oamenilor spre găsirea unor locuri de muncă moderne şi cu randamente superioare; distribuirea şi redistribuirea veniturilor pe principiile raţionalităţii economico-sociale; proiectarea unor câştiguri individuale la un nivel care să stimuleze marea performanţă a activităţii ce se înfăptuieşte.
Redistribuirea bunăstării îmbracă mai multe forme delimitate după criterii care ţin de conţinutul bunurilor ce se utilizează, de mecanismele de redistribuire şi de fluxurile care au loc.
Astfel de forme pot fi: Finanţarea de către stat în modalităţile specifice bunurilor publice, a cheltuielilor
de urbanism, a cheltuielilor ecologice, a infrastructurii economice şi urbanistice, a cheltuielilor pentru ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, cultură şi artă, a cheltuielilor pentru învăţământ şi educaţie;
Transferuri financiare de la cei care au resurse mai mari spre cei care au nevoi ce nu pot fi acoperite cu resursele proprii. Aceste transferuri pot fi băneşti (pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii familiale, asistenţă socială) şi în natură11;
Asistenţă socială. Aceasta include mai multe tipuri de activităţi ca: ajutor în bani sau în natură pentru persoanele aflate sub un standard de viaţă minim; finanţarea unor instituţii care acordă îngrijire specială permanentă12; asigurările sociale.
Acestea pot să cuprindă mai multe sisteme: asigurări întemeiate pe constituirea unui fond care serveşte pentru plata asigurării celui care o solicită; asigurări care constau în plata lor din contribuţia din prezent a asigurărilor (asigurări pentru pensii); asigurări cu surse mixte, adică realizate din contribuţia asigurărilor şi din contribuţia statului, de la buget; asigurări voluntare şi obligatorii, primele fiind de regulă private, iar celelalte fiind de stat.
Contribuţia pentru asigurările sociale constituie în mod obişnuit bugetul asigurărilor sociale, care funcţionează în strânsă legătură cu celelalte segmente ale finanţelor publice. Între sursele acesteia se înscriu impozitele şi taxele; contribuţiile pentru asigurările sociale, sub diverse componente ale acestora ; emisiunea monetară ; creditele interne sau externe s.a.
În economia cu piaţă concurenţială actuală, bunăstarea evoluează pe mai multe traiectorii fiind efect şi cauză în raport cu creşterea şi dezvoltarea economică şi cu exigenţele politicii sociale, care trebuie să ţină seama de structura bunăstării şi de gradul acesteia proiectat în fiecare ţară. Bunăstarea este o stare favorabilă, care angajează un efort, îndeosebi sub forma preţului bucuriei de a trăi.
1.1.5 Abordări teoretice privind esenţa şi necesitatea eradicării sărăciei
Aici sunt relevante aspecte de analiză privind principalele teorii şi concepte cu privire la eradicarea sărăciei. O atenţie deosebită se acordă materialelor ştiinţifice publicate în ultimii ani.
10 microeconomie, macroeconomie sau chiar mondoeconomie.11 bunuri materiale şi indemnizaţii de servicii acordate gratuit sau în cea mai mare proporţie gratuit.12 orfelinate, instituţii pentru bătrâni, instituţii pentru handicapaţi etc.
14
Se evidenţiază natura, cauzele, caracteristicile de bază, variabilele de evaluare şi analiza comparativă a eradicării sărăciei. Se formulează problemele de cercetare, scopul şi obiectivele eradicării sărăciei. Se conturează esenţa noţiunii, caracteristicile de bază şi variabilele de evidenţă şi analiză, menţionându-se pluridimensionalitatea acestei categorii.
Reducerea sărăciei a fost şi este un obiectiv major al puterilor guvernamentale atât la nivel internaţional, cât şi naţional. Acesta este cuprins în diverse programe de guvernare adoptate în ultimii ani, fiind puse în practică mai multe măsuri care să conducă la prevenirea sărăciei. Prin intermediul obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, comunitatea internaţională abordează majoritatea dimensiunilor dezvoltării umane, inclusiv reducerea cu jumătate până în anul 2015 a ponderii persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă.
Sărăcia şi măsurile de diminuare au fost studiate din antichitate ca un fenomen opus bogăţiei. În Grecia Antică, în poemul lui Hesiod "Munci şi zile" creat la sfârşitul sec. al VIII-lea i.e.n. se vorbeşte despre muncă, proprietatea privată şi diviziunea în clase sociale fiind considerate drept izvoare ale bogăţiei. Platon preciza implicarea acestuia în procesul de repartiţie şi consum. Analizând statul existent pe timpul său, el ajunge la concluzia că acesta este organizat pe principii individualiste care au condus la formarea a două clase antagonice - bogaţi şi săraci. Bogaţii nu doresc, iar săracii nu au posibilitatea de a munci din lipsa mijloacelor necesare, iar dacă activitatea economică încetează, statul se destramă, dispare. Pentru a evita acest lucru, Platon propune în lucrarea "Republica", modelul de organizare a unui Stat Ideal, perfect, just, bazat, în mare măsură, pe principii colectiviste.
Evoluţia abordărilor reflectate în lucrările lui S. Rowntree, A.Sen, P. Townsend, A. Atkinson ş.a. argumentează relativitatea definirii sărăciei în dependenţă de timpul şi locul la care se referă (Tabelul 1.2).
Tabelul 1.2 Abordări teoretice privind esenţa şi evaluarea "sărăciei"
Lipsa resurselor (venit/consum) necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază comparativ cu un prag minim stabilit. (autor: Seebohm Rowntree)
Sărăcie absolută prin evaluarea în baza costului coşului minim de consum.
Capabilităţi Lipsa capacităţii de alegere, dar ia foarte des forme relative în spaţiul instrumentelor şi caracteristicile. (autor: Amartya Sen)
Sărăcie absolută prin evaluarea capacităţilor de a-şi asigura un nivel decent de trai.
Deprivare Lipsa condiţiilor de trai care ar permite asumarea de roluri sociale obişnuite, participare în relaţii sociale, comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă în societatea respectivă (autor : Peter Townsend)
Sărăcia ca deprivare relativă (modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă), prin evaluarea indicilor de deprivare.
Excluziune socială
Insuficienţa resurselor materiale şi incapacitatea participării depline de viaţă economică, socială, culturală etc. (autor: A. Atkinson)
Sărăcia ca excluziune socială (loc de muncă, nivel de educaţie)
Participarea săracilor
Aprecierea individuală a stării sale şi a necesităţilor considerate minime pentru a putea exista (autor : Richard Chambers)
Sărăcia subiectivă prin auto-evaluarea stării sale şi a sumei minime necesare pentru trai.
Fiecare etapă arată şi o varietate de variabile caracteristice, forme de manifestare şi cauzele de apariţie.
Prima definiţie a sărăciei, abordată şi argumentată ştiinţific, este dată de S. Rowntree ca lipsa resurselor (veniturilor) pentru satisfacerea nevoilor de bază - hrană, îmbrăcăminte, locuinţă,
15
încălzire sau a volumului bunurilor strict necesare supravieţuirii. Definiţia contemporană a sărăciei - ca dimensiune cumulativă a unor dezvantaje şi privaţiuni cu care se confruntă persoane sau grupuri de persoane din punct de vedere a limitării resurselor (materiale, culturale, sociale) şi a statutului ocupaţional, astfel încât acestea sunt excluse de la un mod de viaţă cu un anumit nivel minim acceptat. Autorul concretizează următoarea definiţie: "sărăcia este starea manifestată prin lipsa (insuficienţa) accesului la resurse care limitează activitatea şi satisfacerea nevoilor considerate au fost absolut necesare pentru existenţa în colectivitatea de convieţuire".
Problematica sărăciei devine un subiect - cheie a multor studii şi cercetări, care s-a materializat prin mai multe explicaţii cu privire la cauzalitatea sărăciei, începând cu explicaţiile ce puneau accent pe individ ca fiind singurul vinovat de starea în care se află şi terminând cu explicaţiile potrivit cărora sistemul social ar fi de vină în ceea ce-i priveşte pe săraci şi starea acestora (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3 Abordări teoretice privind esenţa şi necesitatea eradicării sărăciei
Natura individului (explicaţia individual-psihologica)
Se consideră că vinovaţi de starea de sărăcie sunt însăşi săracii, datorită greşelilor personale şi comportamentului lor deviant: alcoolism, lipsă de interes faţă de procesele educaţionale şi lipsa lor efectivă de efort pentru a se îndepărta de starea de sărăcie.
Săracii trebuie ajutaţi, dar şi pedepsiţi moral pentru că sunt săraci, întrucât vina este a lor şi deci societatea trebuie să fie dură cu ei. Ajutoarele trebuie acordate astfel încât să nu încurajeze rămânerea în starea de sărăcie, ci implicarea în găsirea soluţiilor la propriile nevoi.
Inegalităţile şi conflictele sociale (Marxism)
Inegalitatea economică ce domină societatea capitalistă promovează interesele proprietarilor de mijloace de producţie generând astfel monopolul puterii din partea unui segment restrâns de oameni ce deţin puterea economică, situaţie care dă naştere la exploatarea maselor (sărace) de către elita puterii.
Mobilizarea politică, organizarea şi câştigarea puterii care să conducă la reducerea inegalităţilor şi, în ultimă instanţă, la egalitatea socio-economică.
Se bazează pe teoria aşteptărilor raţionale a lui A. Louise. Sărăcia este legată de riscurile şi aşteptările colective şi individuale înalte, care nu pot fi realizate din cauza resurselor disponibile.
Depinde de politica socială realizată: se consideră a fi eficientă doar cea bazată pe principiul adresabilităţii şi rapiditatea de realizare a ei.
Cultura sărăciei Săracii îşi creează o lume a lor, o cultură proprie denumită "cultura sărăciei" - concept lansat de Oscar Lewis. "Cultura sărăciei" este un patern adaptiv la condiţiile sărăciei, patern care apoi se transmite din generaţie în generaţie, condiţionând astfel strategiile acestora. Oamenii
Cea mai mare barieră în depăşirea acestei probleme este lipsa de motivaţie şi speranţă, stările apatice şi atitudinile fataliste care generează abandonul luptei săracilor împotriva propriei stări de sărăcie. Importantă este angajarea în muncă şi descurajarea folosirii
rămân săraci pentru că reproduc astfel de strategii şi de trăsături "culturale" comune.
sistemului de asistenţă socială.
Excluziunea socială Încercarea lui A. Sen de a defini sărăcia contemporană, prin prisma condiţiilor de trai sărace. Venitul scăzut este unul din factorii care împiedică realizarea unui trai minim acceptat. Sărăcia este rezultatul excluziunii ca deprivare a capabilităţilor.
Măsurile politicii sociale nu sunt suficiente. E necesar un sistem complex pentru a combate "excluziunea" cetăţenilor: în domeniul învăţământului, sferei de creditare, domeniul medicinii, comunicaţiilor, ocupării şi remunerării etc.
Toate abordările au conturat, de-a lungul evoluţiei teoriei economice şi viziuni asupra politicilor de eradicare a sărăciei, specificate în dependenţă de cauzele şi formele de manifestare.
Nu există, însă, o definire a sărăciei unanim acceptată şi caracteristică tuturor timpurilor. Datele analitice la nivel internaţional arată că din 1990 până în 2008 ponderea populaţiei care trăieşte cu mai puţin de un dolar SUA pe zi a scăzut de la 42% la 25%. În 2000 aceştia constituiau 1,8 mlrd. persoane, 2001 - 1,1 mlrd. persoane, 2006 - 1,2 mlrd. persoane, 2008 - 1,4 mlrd. persoane. Ea persistă pe tot globul, însă în mod diferit13. Şi după cum se menţionează în majoritatea programelor internaţionale, sărăcia este o problemă naţională, are un specific naţional şi, prin urmare, necesită soluţii naţionale. În esenţă, fenomenul sărăciei reprezintă:
un complex economic-social-psihologic-cultural; un mod de viaţă individual, familial şi social; integrează caracteristicile necesităţilor, posibilităţilor, condiţiilor de trai,
modului, stilului de viaţă şi orientările valorice. Cuantificarea valorică a fenomenului sărăciei este foarte diversă, dar vizează primordial
stabilirea unui etalon numit pragul sărăciei, ce are la bază două aspecte de importanţă majoră: nivelul veniturilor disponibile; nivelul cheltuielilor de consum exprimat prin valoarea calorică şi valoarea
monetară. Metodologia de cuantificare a sărăciei presupune: abordarea absolută, abordarea
relativă, abordarea subiectivă şi include variabile corespunzătoare de evaluare. În baza analizei mai multor lucrări şi rapoarte ale cercetărilor în domeniu se atestă că
majoritatea ţărilor ce acceptă în special abordarea absolută14 apreciază concomitent noţiunile de abordare absolută şi relativă şi dezvoltă metodologia multidimensională de determinare a sărăciei. Pentru evaluare se utilizează o serie de indicatori care cuprind următoarele grupe de indicatori: monetari şi non-monetari, cantitativi şi calitativi, unidimensionali şi multidimensionali, indicatorii Foster-Greer-Thorbecke ai incidenţei, profunzimii şi severităţii sărăciei, Indicele Sărăciei Umane 1 şi 2, Indicatorii Inegalităţii. Ei permit de a constitui "imaginea sărăciei" şi pot servi la analiza evoluţiei sărăciei, monitorizarea şi evaluarea politicilor realizate, dimensionarea cheltuielilor necesare pentru eradicarea sărăciei. În contextul abordărilor conceptuale şi metodologice existente se propune o modalitate alternativă de definire şi măsurare a sărăciei, bazată pe evaluarea ei prin deprivări şi restricţii la viaţa socială, pe care le suportă o parte a populaţiei.
13 E., Zamfir, Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.155.14 România, Federaţia Rusă, Germania, Austria, Danemarca, Belgia, Olanda, Franţa.
17
Abordarea prin noţiunea de deprivare sau excluziune socială necesită evidenţa unui şir de indici nu doar de ordin material, dar şi de ordin social cu scopul de a determina "pragul" calitativ, mai jos de care micşorarea venitului mediu pe o persoană accelerează brusc scăderea nivelului de trai. Aceste aspecte metodologice sunt repere de elaborarea strategiilor de eradicare a sărăciei.
CAPITLOLUL 2
18
CONSIDERAŢIUNI PRIVIND DETERMINAREA EVOLUŢIEI SĂRĂCIEI ŞI ANALIZA
FENOMENULUI DE SĂRĂCIE A POPULAŢIEI ÎN ROMÂNIA
2.1 Aspecte prezentate de cercetătorii români cu privire la determinarea stării de bunăstare a populaţiei şi evoluţia sărăciei
Evenimentele imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 au dus la deteriorarea rapidă a nivelului de trai, în special în timpul celor două etape de declin economic accentuat. În aceste condiţii era şi normal să apară o serie de preocupări în estimarea deteriorării stării de bunăstare a populaţiei şi de evaluare a sărăciei.
Prima lucrare de amploare care a analizat evoluţia principalilor indicatori sociali în perioada de tranziţie a fost lucrarea "România '89 - '93, Dinamica bunăstării şi protecţia socială", apărută în februarie 1994 şi avându-i ca autori pe Marius Augustin Pop, Cătălin Zamfir. Lucrarea s-a evidenţiat prin faptul că evoluţia indicatorilor aferenţi bunăstării erau prezenţi comparativ cu celelalte ţări în tranziţie, oferind în acest fel, pentru prima dată, posibilitatea plasării României în context European.
Alături de o serie de indicatori privind bunăstarea, lucrarea abordează şi evoluţia sărăciei în primii ani ai tranziţiei estimate pe baza veniturilor gospodăriilor şi folosind două praguri relative ale sărăciei ancorate în timp şi situate pentru România la 45%, respectiv 50% din retribuţia medie orară a anului 1989. Metodei folosite i se pot aduce o serie de critici, dintre care:
faptul că estimările aveau la bază veniturile gospodăriilor la nivel de decile, nu un calcul făcut pe baza tuturor înregistrărilor din eşantion;
venitul avut în vedere era calculat pe persoană, fără să utilizeze o scală de echivalenţă.
De asemenea, în interpretarea rezultatelor trebuie avut în vedere că eşantionul anchetei bugetelor de familie folosit la acea vreme care avea o reprezentativitate discutabilă în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi a apariţiei unei serii de categorii sociale inexistente în eşantion.
Cu toate aceste neajunsuri, ceea ce se poate reţine este dinamica fenomenului. De asemenea, este remarcabil faptul că prin analiza comparativă a evoluţiei în diferite ţări aflate în tranziţie se atrăgea atenţia asupra deprecierii rapide a bunăstării populaţiei şi a exploziei sărăciei.
Următoarea lucrare apărută, cuprinzând cercetări de amploare, de această dată focalizată asupra sărăciei, a fost ˝Dimensiuni ale sărăciei˝ apărută în anul 1995 sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Lucrarea sintetiza rezultatele anuale ale cercetătorilor făcute de către Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, începând din anul 1991. În analizele făcute, lucrarea aborda mai multe metode de estimare a sărăciei. În acest sens, stabiliea două praguri pentru determinarea sărăciei absolute: minimul decent şi minimul de subzistenţă, determinate prin utilizarea metodei normative. În lucrare erau estimate, de asemenea, ratele de sărăcie relativă determinate tot cu două praguri situate la 40% respectiv 50% din venitul mediul al gospodăriilor, cât şi o abordare a metodelor subiective de estimare a sărăciei. Lucrarea mai realiza şi o analiză complexă a standardului de viaţă.
O altă lucrare care ar putea fi considerată de referinţă în analiza evoluţiei sărăciei în România, realizată, de această dată, pe baza datelor din Ancheta Integrată în Gospodării (AIG) puse la dispoziţie, de Institutul Naţional de Statistică a fost ˝Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei˝, apărută în anul 1998, având colectivul de coordonare format din: Constantin Chircă, Maria Molnar, Speranţa Pârciog, Pavel Wagner şi Cătălin Zamfir. Lucrarea aborda, de asemenea, mai multe metode de calcul al sărăciei, alături de metoda absolută, cea relativă şi cea a Băncii Mondiale fiind abordată şi o metodă multidimensională15 de determinare a sărăciei. Principala critică ce se poate aduce acestei lucrări, în afară de importanţa exagerată pe care o acordă
15 metodă difuză totală şi relativă.
19
metodei multidimensionale abordate, este utilizarea unei scale de echivalenţă care nu reflectă în mod corect distribuirea reală a consumului într-o gospodărie, ceea ce a dus inevitabil la o oarecare denaturare a rezultatelor prezentate.
Eforturile făcute în domeniul analizei impactului avut de tranziţie asupra deteriorării rapide a condiţiilor de trai şi-au găsit în sfârşit o recunoaştere oficială în anul 1998, când, la iniţiativa şi cu sprijinul reprezentanţei PNUD în România, s-a constituit, sub patronajul preşedintelui României, Comisia de Prevenire şi Combatere a Sărăciei, care a aprobat şi adoptat Strategia de prevenire şi combatere a sărăciei. Strategia făcea o analiză a configuraţiei fenomenului şi formula anumite direcţii şi principii generale de acţiune, intenţia fiind de a fi convertită într-un Plan guvernamental de acţiune, ceea ce nu s-a mai întâmplat în guvernarea 1997-2000.
Problema a fost reluată în guvernarea următoare, care, în aprilie 2001, a înfiinţat Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, care a elaborat Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, aprobat în data de 31 iulie 2002, prin Hotărârea Guvernului nr.829. Capitolul 15 al acestui plan: Societatea românească: configuraţia sărăciei şi excluziunii sociale conţinea o analiză suficient de complexă a evoluţiei sărăciei pentru perioadă 1995-2001. Într-un fel se poate afirma că, prin acest act normativ, calculul ratelor de sărăcie obţineau în sfârşit, dacă nu o aprobare, cel puţin un gir oficial.
Metodologia de calcul, împreună cu o analiză amplă a evoluţiei , profilului şi tendinţelor în sărăcie, precum şi a unor aspecte privind excluziunea socială pe perioada 1995-2002, a văzut lumina tiparului în lucrarea apărută în limba română, în octombrie 2003, sub egida Băncii Mondiale, România: Raport de Evaluare a Sărăciei.
Practic, putem spune că, în sfârşit, calculul ratelor de sărăcie a devenit oficial în România în anul 2005, prin emiterea H.G. nr. 488 din 26 mai privind aprobarea sistemului naţional de indicatori de incluziune socială. Prin această hotărâre, alături de indicatorii de excluziune socială primari şi secundari, care se calculează sistematic în toate ţările Uniunii Europene, au fost introduşi şi indicatorii terţiari de excluziune socială. Aceşti indicatori sunt stabiliţi la nivel naţional, până în momentul de faţă fiind doar recomandat de către Uniunea Europeană să fie introduşi şi calculaţi de către ţările membre, urmând ca prin analiza lor, în viitor, să se poată ajunge la un set comun de indicatori terţiari, al căror calcul să devină obligatoriu, alături de cei primari şi secundari.
În cadrul indicatorilor primari şi secundari sunt incluse ratele de sărăcie determinate pe baza pragurilor monetare relative, stabilite la 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult-echivalent - ca indicator primar, şi la praguri reprezentând 40%, 50% şi 70% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent - ca indicatori secundari. Pentru ratele de sărăcie cuprinse în cadrul indicatorilor terţiari de excluziune socială, metoda aprobată indirect a fost cea derivată din metoda Băncii Mondiale. Deşi, după unii autori, metoda este considerată un hibrid între metoda absolută şi cea relativă de determinare a pragurilor monetare de sărăcie, prin faptul că are componentele consumului alimentar determinate pe baza decilelor 2 şi 3 ale distribuţiei populaţiei în funcţie de cheltuielile de consum, faptul că valoarea pragului se actualizează doar pe baza indicelui preţurilor pentru cheltuielile alimentare, nealimentare şi a serviciilor, conferă metodei un comportament absolut în calculul dinamicii sărăciei.
Ultima lucrare de analiză a evoluţiei sărăciei a apărut tot prin aportul Băncii Mondiale, în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi Institutul Naţional de Statistică, în noiembrie 2007. Aceasta păstrează aceeaşi denumire cu cea anterioară, România: Raport de Evaluare a Sărăciei, şi extinde analiza efectuată asupra evoluţiei sărăciei până în anul 2007.
Sărăcia reprezintă unul dintre conceptele cele mai înşelătoare preluate de către ştiinţele sociale din limbajul comun, unde sensul acestui concept era suficient de exact. Plasat însă în contextul universal al ştiinţei, claritatea dispare, generând două mari dificultăţi. Prima dificultate
20
provine din faptul că ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin sărăcie, înţelegerea comună, face deosebit de dificilă încercarea de a redefini într-o perspectivă universală. A două dificultate provine prin trecerea de la un context individual la unul social general. La nivelul cunoaşterii comune, sensul conceptului este legat puternic de percepţia cazurilor individuale.
Ştim cu toţii că x şi y sunt săraci. Problema este însă de a defini, în condiţiile unei abordări ştiinţifice, categoria tuturor persoanelor sărace. Această problemă se pune atât la nivel universal, cât şi la nivel de colectivitate.
Ceea ce se regăseşte, totuşi, în cele mai multe dintre studii, este definirea sărăciei ca o privare economică. Susţinerea acestui concept se face prin faptul că sărăcia caracterizează persoanele lipsite de resursele materiale (venituri în bani sau în natură) care să le poată asigura consumul necesar de bunuri şi servicii (alimente, îmbrăcăminte, adăpost, mijloace de transport etc.).
2.2 Metode de estimare a sărăciei
Esenţa metodei constă în faptul că, defineşte pragul de sărăcie, ca fiind cheltuielile totale de consum la care este de aşteptat ca o persoană să se hrănească potrivit specificului societăţii în care trăieşte.
O primă precizare constă în utilizare conceptului de sărăcie relativă. Semnificaţia dată acestui concept diferă în funcţie de autor. Prin sărăcie relativă unii autori se referă, de fapt, la pragurile monetare relative16 (calculate ca un procent din veniturile sau cheltuielile medii sau mediane), în timp ce alţi autori de lucrări în domeniu, prin sărăcie relativă înţeleg evaluarea sărăciei prin utilizarea altor praguri decât cele monetare. Pentru a evita orice posibile confuzii precizăm că prin praguri relative ale sărăciei înţelegem metodele de estimare relative utilizând pragurile monetare. Metodele care utilizează alte praguri decât cele monetare sunt incluse în "alte metode de estimare a sărăciei".
În al doilea rând, am avut în vedere doar metodele de evaluare plecând de la pragurile monetare şi aceasta din mai multe motive. Primul, şi cel mai important, este că estimarea sărăciei se poate face plecând de la datele existente în sistemul statistic naţional17 în timp ce evaluarea sărăciei prin alte metode ar presupune iniţierea şi implementarea unor cercetări speciale. Al doilea este că pragurile monetare în general, şi metoda absolută în special, sunt recomandate ţărilor mai puţin dezvoltate (cum este şi cazul României), respectiv ţărilor care au încă o pondere considerabilă a cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor.
În al treilea rând, diferenţierea între pragurile absolute şi cele relative este văzută diferit, respectiv caracterul absolut fiind dat mai mult de faptul că acestea nu se modifică în timp, decât de modul efectiv de calcul, iar caracterul relativ, de faptul că acestea se modifică în fiecare an, odată cu caracteristica avută în vedere în calculul pragului. Abordări asemănătoare sunt şi cele date de Danziger şi Haveman, Blank şi Greenberg, sau de Citro şi Michael, ultimii apreciind natura pragului după rezultatul obţinut şi nu după metoda folosită. Astfel, abordarea subiectivă, de exemplu, conducând la un prag absolut, este considerată metodă absolută şi nu o metodă distinctă de estimare a sărăciei18.
Pragurile absolute pot fi calculate prin mai multe metode. Cel mai frecvent utilizate sunt metodele:
aportului de energie alimentară; costului nevoilor de bază; insuficienţei consumului;
16 C., Chirca, M., Molnar, S., Pârciog, P., Wagner, C., Zamfir, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, F., Panduru, L., Pop, M., A., Pop, B., Vasalie, Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, INS, Bucureşti, 1998, p. 144.17 Ancheta Integrată în Gospodării şi Ancheta Bugetelor de Familie.18 E., Zamfir, Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.159.
21
metoda bugetului standard. Aceste metode, plecând toate de la normative de consum stabilite de către experţi
nutriţionişti sunt de multe ori întâlnite sub numele de metode normative. În afară de aceste metode mai amintim metoda Băncii Mondiale, care, în loc să plece de
la normative de consum, pleacă de la consumul real al celor mai sărace 30% dintre gospodării, şi metoda subiectivă care determină pragurile pe bază unei anchete realizate în rândul populaţiei.
Pragurile relative sunt calculate după nivelul veniturilor (un anumit procent din media sau mediană acestora), sau în funcţie de poziţia veniturilor (centilă în care se situează) pragul de sărăcie considerat.
Pragurile de altă natură sunt cele care nu pot fi estimate în bani. Cele mai cunoscute metode de estimare a sărăciei cu ajutorul acestora sunt:
indicele de privare (Townsend); indicele de privare multiplă (Mack şi Lansley); metodă capabilităţii (Sen).
Principalul avantaj al pragurilor absolute în analiza sărăciei, prin faptul că acestea nu se modifică în timp, ci sunt doar indexate în funcţie de evoluţia preţurilor, este faptul că reflectă foarte bine dinamica fenomenului. Ceea ce li se impută în schimb este faptul că nu reflectă mutaţiile care survin prin schimbarea opţiunilor sau a posibilităţilor populaţiei.
În ceea ce priveşte pragurile relative, marele avantaj al acestora este că, fiind calculate ca procent din media sau mediana veniturilor, acestea se actualizează de la sine, ori de câte ori se face calculul, în funcţie de mutaţiile generate de opţiunile sau posibilităţile populaţiei. În schimb, privite în dinamică, acestea reflectă mai degrabă schimbările în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor decât evoluţia sărăciei.
2.2.1 Evoluţia sărăciei în România utilizând praguri absolute
Pentru a estima ratele de sărăcie folosind pragurile normative am plecat de la pragurile de sărăcie absolute (decent şi de subzistenţă) estimate de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi publicate în lucrarea ˝Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei˝.
În elaborarea acestora praguri, ICCV a pornit de la normativele de consum elaborate de către nutriţionişti, încercând să păstreze un echilibru între elementele unei alimentaţii corecte, diferenţiate în funcţie de vârstă şi sex. Valoarea coşului alimentar determinat în acest fel a fost considerat că reprezintă cheltuielile necesare pentru a asigura un consum alimentar decent.
Nivelul de subzistenţă a fost estimat prin reducerea la 80% din valoarea obţinută pentru coşul alimentar. În această estimare s-a plecat de la premisa că se poate menţine structura consumului alimentar utilizând preţuri de cumpărare mai reduse. Nivelul de subzistenţă reprezintă, în acest fel, acel prag limită la care individul îşi poate asigura, totuşi, o alimentaţie corectă prin cumpărarea produselor alimentare la preţuri mai scăzute decât cele mediane.
La evaluarea consumului nealimentar şi de servicii, s-a plecat de la câteva grupe de produse nealimentare şi servicii considerate de strictă necesitate. Pe baza elementelor selectate, s-au determinat următoarele categorii de cheltuieli: de întreţinere a locuinţei şi dotare a locuinţei, de transport, igienă personală şi sănătate, îmbrăcăminte, încălţăminte, necesităţi şcolare pentru copii, de activităţi culturale.
Pentru estimarea necesităţilor, s-a ţinut cont de cele două tipuri majore de cheltuieli. Cele neelastice, considerate obligatorii, imposibil de evitat, cum ar fi cele de întreţinere, energie electrică, telefon, transport, etc., respectiv cele elastice, dependente de resursele disponibile ale gospodăriei.
Pragurile au fost actualizate din punctul de vedere al evoluţiei preţurilor şi ajustate de asemenea în natură încât incidenţa sărăciei din anul 1996 să fie la valori cât mai apropiate de cele estimate în lucrarea mai sus amintită.
22
Dinamica incidenţei sărăciei faţă de cele două praguri absolute (decent şi de subzistenţă) este prezentată în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1 Ratele de sărăcie pe medii de rezidenţă, în perioada 1995-2007, faţă de pragurile absolute (decent şi de subzistenţă) estimate de ICCV
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007Persoane sub pragul decent de sărăcie
O altă metodă pe care am utilizat-o pentru estimarea ratelor absolute ale sărăciei este metoda Băncii Mondiale, mai exact, metoda derivată din metodologia Băncii Mondiale utilizată în România la calculul indicatorilor terţiari de excluziune socială. Aceasta este, practic, metoda oficială de calcul a sărăciei în România. Chiar dacă pragul de sărăcie este calculat plecând nu de la normative de consum, ci de la consumul real al chintilelor 2 şi 3 din distribuţia populaţiei, pragurile fiind menţinute constante, respectiv actualizate doar în concordanţă cu evoluţia preţurilor, metoda a fost inclusă în rândul metodelor absolute (tabelul 2.2).
Tabelul 2.2 Ratele de sărăcie şi sărăcie severă estimate folosind metoda Băncii Mondiale, în perioada 1995-2007, pe medii de rezidenţă
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007Persoane sub pragul decent de sărăcie
Pentru a estima pragurile subiective am utilizat răspunsurile la întrebarea introdusă din anul 2001 de Institutul Naţional de Statistică în anchetă asupra bugetelor de familie: "După părerea dvs., în care grupă de venit net lunar ar trebui să se încadreze gospodăria dvs. pentru a putea face faţă cheltuielilor curente?"
Având în vedere că întrebarea de mai sus poate fi interpretată permisiv, era evident că nivelul pragului de sărăcie va fi foarte ridicat. Aceasta ar trebui înlocuită cel puţin cu una mai restrictivă, de exemplu, cea propusă pentru prima dată de Goedhart: "Ce nivel de venit consideraţi dvs. personal a fi absolut minimal? Mai bine spus acela faţă de care, având mai puţin, nu vă mai puteţi acoperi nevoile", sau de un set de întrebări utilizând mai multe niveluri.
Ratele au fost calculate din venitul pe adult-echivalent, inclusiv autoconsumul gospodăriilor.
În afară de nivelul foarte ridicat al ratelor de sărăcie determinate pe baza pragurilor subiective se pot remarca unele inadvertenţe, cum ar fi în anii 2000 şi 2003 în care ratele de
23
sărăcie din mediul urban le depăşesc pe cele din mediul rural. Aceasta se datorează, pe de o parte, nivelului foarte ridicat al pragurilor rezultate din cercetarea subiectivă - care depăşesc atât nivelul mediu, cât şi pe cel median, iar pe de altă parte, a diferenţei relativ mari între pragurile din mediul rural şi cele din mediul urban rezultate în urma cercetării subiective.
Nişte valori mult mai realiste am obţinut prin reducerea la jumătate a valorii pragurilor de sărăcie rezultate în urma cercetării subiective (justificate oarecum de modul în care a fost formulată întrebarea). Se observă că, în acest caz, au dispărut o serie dintre inadvertenţele generate de nivelul mult prea ridicat al pragurilor (tabelul 2.3).
Tabelul 2.3 Ratele de sărăcie obţinute cu ajutorul pragurilor subiective
Un alt aspect care se consideră că trebuie remarcat la aceste praguri este faptul că
estimarea subiectivă din mediul rural se ridică la 93,5% din cea pentru mediul urban, valoare extrem de apropiată de 91,5%, valoarea calculată pentru ajustarea pragurilor din mediul rural folosită în metoda derivată din cea a Băncii Mondiale aplicată la calculul indicatorilor terţiari de incluziune socială în ţara noastră.
2.2.2 Estimarea sărăciei cu ajutorul pragurilor relative
Spre deosebire de pragurile de sărăcie absolute, pragurile de sărăcie relative se calculează, de regulă, pe baza veniturilor (sau, mai rar, pe baza cheltuielilor sau a consumului) curente ale populaţiei, mai precis, ale unui anumit procent suficient de reprezentativ din aceasta, constituită în eşantioanele anchetelor pe ale căror rezultate se fac calculele de determinare a indicatorilor aferenţi sărăciei.
Cel mai frecvent argument folosit pentru a susţine utilizarea acestor praguri este că persoanele sunt elementele sociale angrenate în cadrul unui sistem de relaţii sociale. Participarea integrală la relaţiile din cadrul unei societăţi presupune ca ei să activeze şi să se manifeste în concordanţă cu ceilalţi. Persoanele care dispun de resurse considerabil mai mici decât ale celorlalţi membri ai societăţii, chiar dacă îşi pot asigura strictul necesar supravieţuirii din punct de vedere fizic, nu reuşesc să participe în mod adecvat în relaţiile sociale, şi de aceea nu participă integral în societate.
24
Pragurile de sărăcie relativă sunt utilizate în Uniunea Europeană, de către Eurostat19, ca indicatori primari şi secundari de incluziune socială. În afară de faptul că se calculează uşor, acestea se consideră că au avantajul că permit efectuarea de comparaţii între ţările membre. Metoda este cea a nivelului veniturilor, pragul stabilit în Uniunea Europeană pentru indicatorii primari fiind de 60% din valoarea mediană a veniturilor, iar pentru indicatorii secundari de incluziune socială, fiind stabilite trei praguri, respectiv de 40%, 50% şi 70% din această valoare.
În vederea unei analize comparative, vom estima valorile ratelor de sărăcie pentru aceste patru praguri pe total şi pe medii de rezidenţă, urban şi rural.
Aşa cum era de aşteptat, ratele de sărăcie relative reflectă, mai degrabă, distribuţia veniturilor decât evoluţia sărăciei. Deşi tendinţa urmează, în general, tendinţa de evoluţie a fenomenului reflectată şi de alte metode, amplitudinea fenomenului însă este mult mai redusă. Excepţie fac anii 2002 şi 2004, ani în care, practic, sărăcia a continuat să se reducă, dar care, aşa cum sunt reflectate de pragurile relative de sărăcie, arată o creştere destul de substanţială (tabelul 2.4).
Tabelul 2.4 Ratele de sărăcie, pe baza pragurilor relative calculate din mediana veniturilor gospodăriilor pe adult-echivalent
Ratele de sărăcie au fost calculate faţă de veniturile mediane ale gospodăriilor pe adult-echivalent. Această nu numai pentru a avea o imagine comparativă cât mai credibilă faţă de estimările rezultate prin aplicarea celorlalte metode, ci, în principal, pentru a asigură comparabilitatea între gospodarii de mărimi şi structuri diferite.
Evoluţia ratelor de sărăcie relative confirmă consideraţiile teoretice făcute, şi anume, că acestea reflectă mai mult distribuţia veniturilor decât incidenţa sărăciei. Cazurile în care, deşi incidenţa sărăciei creşte, ratele relative scad, sau invers, pe fondul unei revigorări economice cu repercusiuni directe în creşterea consumului final al populaţiei, sunt frecvente. Cu toate acestea, analiza evoluţiei faţă de cele patru praguri ale sărăciei, alături de evoluţia distribuţiei veniturilor poate da o imagine asupra unor aspecte specifice privind evoluţia sărăciei. De asemenea, aceste
19 E., Zamfir, Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 111.
25
rate pot fi utile în abordarea programelor de asistenţă socială în care intervine în plus un criteriu determinant: fondurile disponibile.
Întrucât ratele de sărăcie estimate prin celelalte metode pleacă de la consumul pe adult echivalent al gospodăriilor am calculat şi ratele de sărăcie relativă faţă de mediana consumului. Rezultatele obţinute sunt centralizate în tabelul 2.5.
Tabelul 2.5 Ratele de sărăcie, pe baza pragurilor relative calculate din mediana consumurilor gospodăriilor pe adult echivalent
Prin faptul că inegalităţile în distribuţia consumului sunt mai mici decât cele care apar în distribuţia veniturilor, consecinţa directă este că valorile incidenţei sărăciei sunt mai apropiate de la un an la altul.
În ceea ce priveşte dinamica fenomenului, aceasta, până în anul 2000, este practic inversă fenomenului real. În timp ce sărăcia se accentua în România, incidenţa sărăciei estimată cu ajutorul pragurilor monetare relative arată o diminuare sau cel mult o stagnare a fenomenului. După anul 2000, deşi amploarea sărăciei începe să scadă, ratele relative continuă să crească până în anul 2002, după care intră în sfârşit pe făgaşul normal, indicând o scădere.
2.2.3 Diferenţa între rezultatele obţinute
Analiza comparativă a acestor rezultate ne poate ajuta atât la o evaluare cât mai corectă a evoluţiei acestui fenomen, cât şi la susţinerea unei metode care să fie utilizată în estimarea sărăciei. Este adevărat că, prin H.G. nr. 488 din 26 mai 2005 privind aprobarea sistemului naţional de indicatori de incluziune socială, practic, România a intrat în rândul puţinelor ţări care au o metodologie de calcul a sărăciei aprobată oficial. Cu toate acestea, atât în rândul
26
specialiştilor din administraţia publică angrenaţi fie în producerea datelor statistice necesare acestor estimări, fie în utilizarea rezultatelor, dar şi printre cercetătorii cu preocupări în acest domeniu, există un curent de opinie conform căruia metodologia de calcul a indicatorilor sărăciei ar trebui reevaluată.
Pentru analiza diferenţelor ce apar prin aplicarea diferitelor metode, am grupat, în tabelul 2.6, principalele rezultate obţinute.
Tabelul 2.6 Ratele de sărăcie obţinute prin aplicarea diferitelor metode
După cum putem observa de la bun început, incidenţa sărăciei estimate cu ajutorul pragurilor relative, chiar dacă este inclusă ca indicator primar de excluziune socială şi utilizat în comparaţiile internaţionale din cadrul Uniunii Europene, nu reflectă câtuşi de puţin evoluţia în dinamică a fenomenului. Totuşi, dacă aceste comparaţii se fac între ţări cu un nivel de dezvoltare apropiat pot da o imagine asupra ţărilor cu un risc mai ridicat de sărăcie, de regulă pusă pe seama unor programe de protecţie socială mai puţin eficiente.
Dinamica este prezentată comparativ şi arată evoluţia sărăciei estimată prin metodele: normativă pe bază pragului calculat de ICCV; a Băncii Mondiale adaptată pentru România; subiectivă, cu pragul situat la 50% din estimările populaţiei; relativă, aplicată la consumul populaţiei; prin metoda ancorării în timp a pragurilor relative.
Ceea ce se evidenţiază este evoluţia foarte asemănătoare dintre cele trei metode absolute şi metoda ancorării în timp a pragurilor relative. Cu toate acestea, evoluţia lor nu este identică. Ratele sărăciei estimate faţă de pragurile relative ancorate în timp pleacă de la cel mai ridicat nivel, la care se menţin până în anul 2002, fiind apoi depăşite pe rând de ratele calculate faţă de pragul normativ şi apoi de cele estimate faţă de cel subiectiv. Rămân totuşi superioare ratelor estimate prin metoda derivată din cea a Băncii Mondiale, de care se apropie cel mai mult în anul 2005. Această evoluţie se datorează faptului că, spre deosebire de pragurile absolute, pragurile ancorate în timp nu sunt influenţate numai de evoluţia preţurilor, ci şi de mutaţiile voluntare sau fortuite intervenite în structura consumurilor populaţiei. Acesta este, în fapt, şi cel mai mare avantaj oferit de această metodă. Diferenţele care apar în evoluţia ratelor de sărăcie calculate pe
27
baza pragurilor subiective faţă de cele estimate pe baza celorlalte praguri absolute se datorează şi faptului că pragurile subiective se referă la venitul populaţiei, în timp ce toate celelalte praguri au în vedere consumul.
Dintre diferenţele care mai au influenţă asupra evoluţiei ratelor estimate prin metodele de mai sus, trebuie să menţionăm:
Ratele calculate prin metoda naţională, derivată din ce a Băncii Mondiale ţin cont atât de evoluţia preţurilor pentru toate cele trei componente - alimentară, nealimentară şi servicii, cât şi de diferenţele dintre pragurile estimate pentru mediul urban şi cel rural. Din acest punct de vedere sunt cele mai complete.
Ratele calculate pe baza pragurilor subiective ţin cont, de asemenea, de mediul de rezidenţă, dar, din punctul de vedere al variaţiei preţurilor, pragul fiind stabilit direct în unităţi monetare, acesta poate avea în vedere doar indicele general al preţurilor.
Pragul absolut normativ stabilit de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii a fost, de asemenea, indexat ţinând cont doar de indicele general al preţurilor, acesta având o componentă alimentară, dar neavând componente distincte pentru cheltuielile nealimentare şi servicii. Are, în schimb, distinctă componenţa de cheltuieli pentru locuinţă, pentru care însă nu dispunem de indici separaţi ai preţurilor.
Pragurile relative ancorate în timp ţin, de asemenea, cont doar de indicele general al preţurilor, pe baza acestuia făcându-se, practic, ancorarea în timp. Ele nu ţin cont însă de mediile de rezidenţă. Un calcul separat al nivelului pragului de 60% din veniturile mediane făcut separat, pe medii de rezidenţă, ar putea duce la situaţii în care incidenţa sărăciei din mediul urban să o depăşească pe cea din mediul rural. Această problemă s-ar putea remedia însă prin utilizarea unor praguri diminuate în mediul rural, estimate pe baza unor cercetări conexe, cum ar fi cele făcute în aplicarea metodei naţionale sau a celor rezultate din aprecierea subiectivă a populaţiei.
Pragurile relative nu ţin cont de niciuna dintre componentele de mai sus, respectiv nici de indicele preţurilor, cu atât mai puţin de componentele alimentare, nealimentare sau ale serviciilor şi nici de mediul de rezidenţă. De aceea, ratele sărăciei calculate pe medii de rezidenţă (faţă de acelaşi prag) arată un nivel al sărăciei mai mare în mediu rural faţă de cel urban, comparativ cu metodele care ţin cont de această diferenţă. Acest aspect poate fi imputat, de asemenea, pragurilor relative ancorate în timp.
Analiza evoluţiei sărăciei s-a axat în întregime pe pragurile monetare, care se pot calcula pe baza datelor din anchetele derulate de Institutul Naţional de Statistică. O analiză comparativă care să aibă în vedere şi alte metode, cum ar fi determinarea sărăciei cu ajutorul indicelui de privare al lui Townsend, a indicelui de privare multiplă, de genul celor efectuate de Mack şi Lansley sau a unei metode plecând de la capabilităţile populaţiei dezvoltate de Amartya Sen, pot fi făcute numai prin cercetări specializate care, pentru a putea permite şi o analiză în dinamică, ar trebui efectuate sistematic. Aceasta se pare însă că rămâne una dintre problemele pe care România, cu toate progresele făcute în ultimii ani, încă nu este pregătită să le abordeze.
Concluziile esenţiale care se pot desprinde din analiza rezultatelor obţinute prin aplicarea diferitelor metode de evaluare a sărăciei ar fi:
Problematica sărăciei şi excluderii sociale, aşa cum apare reflectată în lucrările de specialitate dedicate, rămâne suficient de controversată şi, de multe ori, influenţată de deciziile politice. Dincolo de acest aspect, ceea ce este important
28
rămâne identificarea modelelor şi metodelor de evaluare a sărăciei care se pretează să fie aplicate societăţii româneşti şi sunt în concordanţă cu posibilităţile de aplicare pe plan naţional.
Sursa principală de date ce poate fi utilizată, deocamdată, în evaluarea sărăciei în România, rămân anchetele în gospodării, efectuate de Institutul Naţional de Statistică, cercetări care oferă estimări suficient de precise pentru realizarea unor studii. Având în vedere complexitatea acestui fenomen, ar fi normal să se utilizeze şi la alte surse de date, cum ar fi cele din sistemul administrativ, care însă până în momentul de faţă nu sunt puse, încă, la dispoziţia cercetătorilor.
Aplicarea mai multor metode de estimare a sărăciei, aplicate aceloraşi surse de date, au condus la rezultate ce se încadrează într-o plajă relativ restrânsă, singura excepţie fiind incidenţa sărăciei cu ajutorul pragurilor monetare relative.
Diferenţele care apar între estimările făcute în prezenta lucrare şi alte evaluări ale sărăciei făcute în România pot fi puse, în mare măsură, pe seama scalelor de echivalenţă utilizate.
Fiecare dintre metodele aplicate are atât avantaje, cât şi limite. De aceea, în decizia asupra susţinerii/recomandării unei anumite metode am încercat să avem în vedere, alături de performanţele metodei, necesitatea aplicării cât şi existenţa surselor de date care să le facă operaţionale.
Fiecare dintre pragurile de sărăcie, indiferent prin ce metodă ar fi calculate, înglobează în ele o doză considerabilă de subiectivism şi relativitate. De aceea, ca soluţie de evaluare a evoluţiei în timp a sărăciei, cea mai adecvată şi, în acelaşi timp, cea mai puţin laborioasă şi costisitoare, se pare că este evaluarea sărăciei relative cu ajutorul pragurilor ancorate în timp. Această metodă permite stabilirea unui nivel iniţial de plecare, indiferent de metoda absolută sau relativă prin care este determinată şi construirea unei serii de indici ai evoluţiei sărăciei plecând de la acest nivel care să reflecte evoluţia reală în timp a acestui flagel. Un avantaj mare faţă de alte metode este că, implicit, ţine cont inclusiv de schimbările ce intervin în opţiunile/posibilităţile de consum ale populaţiei pentru care se face cercetarea.
Dintre avantajele folosirii metodei relative cu praguri ancorate în timp, aşa cum a fost descrisă mai sus, susţinem20:
Calculul pragurilor de sărăcie este foarte simplu. Nu este necesară o actualizare a pragului de sărăcie în funcţie de schimbările
survenite în consumul specific al populaţiei de referinţă, de regulă extrem de laborioasă, costisitoare şi implicând introducerea unei doze considerabile de subiectivism şi relativitate.
O serie formată din indici ai evoluţiei sărăciei cu bază lanţ (faţă de anul precedent calculată pe bază pragurilor relative ancorate în timp) permite raportarea la orice nivel situat oriunde în seria de date analizată, evoluţia sărăciei fiind astfel redată mult mai fidel, atât comparativ cu evaluarea prin utilizarea pragurilor absolute care nu ţin cont de schimbările survenite în opţiunile sau posibilităţile de consum ale populaţiei, dar şi faţă de pragurile relative ale căror principale limite au fost menţionate.
Pentru calculul indicatorilor aferenţi sărăciei prin această metodă sunt suficiente datele din anchetele în gospodării existente în sistemul statistic naţional.
20 C., Chirca, M., Molnar, S., Pârciog, P., Wagner, C., Zamfir, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, F., Panduru, L., Pop, M., A., Pop, B., Vasalie, Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, INS, Bucureşti, 1998, p. 145.
29
CAPITOLUL 3
IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA BUNĂSTĂRII ECONOMICE
3.1 Contextul economic şi social în perioada crizei economice
Nivelul sărăciei absolute a continuat să scadă în 2008. Perioada de creştere rapidă înregistrată de România începând cu anul 2000 a cauzat o scădere accentuată a nivelului sărăciei
30
absolute. Numărul de persoane afectate de sărăcie s-a redus de la 2,1 milioane de persoane în 2007 la aproximativ 1,22 milioane de persoane în 2008, ceea ce corespunde unei scăderi a ratei sărăciei de la 9,8% la 5,7%. De asemenea, numărul copiilor (cu vârste cuprinse între 0 şi 14 ani) care trăiesc în sărăcie absolută a scăzut de la aproximativ 407.000 (12,3% din numărul total de copii) în 2007 la 256.000 (7,8% din numărul total) în 2008.
În 2009, România s-a confruntat cu recesiunea, iar sărăcia nu a mai scăzut. Conform datelor obţinute în urma cercetării efectuate, în România există o puternică corelaţie între creşterea economică şi nivelul sărăciei. Estimările ale FMI şi ale Guvernului pentru anul 2009 indicau o scădere cu 4% a PIB şi ca urmare era de aşteptat o creştere a nivelului sărăciei. Cu toate acestea, este posibil ca nivelul de trai al diferitelor grupuri de populaţie să fie afectat de criza economică în diferite moduri, în funcţie de canalele specifice de propagare. În cazul României, cele mai probabile canale sunt:
a) Piaţa forţei de muncă (şomajul, ajustările salariilor); b) Rata cursului de schimb valutar/rata dobânzii; c) Transferurile de fonduri.
Şomajul/ retragerea persoanelor din forţa de muncă. Pe măsură ce criza economică devine tot mai gravă, numărul şomerilor va creşte progresiv. De asemenea, se prevede că numărul de persoane care se vor retrage din forţa de muncă, descurajate fiind de situaţia actuală, va continua să crească, iar economia va intra în recesiune. Surse din Ministerul Muncii, precum şi din cadrul FMI, estimează o rată a şomajului de 8-8% din forţa de muncă totală în acest an (o creştere cu 4% faţă de anul 2008). Deşi guvernul a aprobat creşterea ajutorului de şomaj şi a prelungit durata acestuia, o recesiune prelungită va avea impact negativ asupra bunăstării populaţiei.
Cu toate acestea, şocurile cu efecte negative asupra economiei vor duce la reacţii asimetrice de adaptare în diverse sectoare (public/privat, formal/informal). În sectorul public (care reprezintă aproximativ o treime din sectorul formal) este mai probabil ca reacţia să se materializeze în « îngheţarea » şi scăderea salariilor, decât în disponibilizări, spre deosebire de sectorul privat, în care această adaptare se va realiza, probabil, prin disponibilizări. Pe de altă parte, în sectorul informal21, atât cel agricol, cât şi cel non-agricol, adaptarea va fi reprezentată de salarii/venituri mai mici şi un număr mai scăzut de ore lucrate.
În primul trimestru al anului 2009, rata şomajului înregistrat a atins 5,6% cu 1,4 procente mai mare decât în decembrie 2008 şi cu 1,5 procente mai mare decât în martie 2008. Datele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) indica o creştere a numărului de şomeri înregistraţi din sectorul formal cu aproximativ 90.000, în primul trimestru al anului 2009. Cu toate acestea, proiectele de buget ale ANOFM pentru anul 2009 au fost elaborate plecând de la un scenariu caracterizat de o creştere medie anuală de aproximativ 100.000 şomeri, eligibili pentru ajutor de şomaj (provenind din sectorul formal).
Cursul de schimb valutar/rata dobânzii. Moneda României a suferit, în ultimele luni, însemnate presiuni în direcţia deprecierii, în timp ce în ţară riscul implicit a crescut, ducând la o creştere a ratelor dobânzilor pentru împrumuturi. O parte importantă a creditelor non-guvernamentale este exprimată în valută străină22, aceasta reprezentând o solicitare suplimentară pentru veniturile gospodăriilor cu datorii, ducând de asemenea la o scădere a veniturilor disponibile. Conform datelor acumulate, ponderea creditelor neperformante a crescut.
Transferurile de fonduri. Un număr semnificativ de români au părăsit ţara în căutare de oportunităţi mai bune în străinătate, în principal în U.E. Se estimează că circa 10% din populaţie (sau 25% din forţa de muncă) a emigrat după căderea sistemului comunist. Muncitorii români care lucrează în străinătate trimit în ţara, în fiecare an, o sumă legală cu aproximativ 5-6% din PIB, concretizată în transferuri de fonduri, fapt care contribuie substanţial la finanţarea
21 aproximativ o treime din forţa de muncă.22 credite de consum şi credite ipotecare.
31
deficitului comercial (comparabil cu intrările de numerar FDI). O mare parte din aceşti bani este destinată sprijinului consumului familiilor din ţară, în special în zonele rurale şi în oraşele mici. Având în vedere că recesiunea din U.E. devine tot mai gravă, afectând în primul rând sectoarele în care sunt angajaţi muncitori români (cum ar fi agricultura sau construcţiile), este de aşteptat ca fluxul de transferuri de fonduri să scadă, fapt care va afecta bunăstarea familiilor emigranţilor români, inclusiv numărul semnificativ de copii care au rămas în ţară. Există deja dovezi cu privire la scăderea numărului de transferuri de fonduri.
Estimările privind sărăcia, raportate prin această notă, se bazează pe un model simplu, care ia în considerare două elemente de bază: încetinirea creşterii economice şi adaptările probabile de pe piaţa forţei de muncă. Astfel, modelul ignoră alte canale, în afara şomajului şi a ajustărilor salariale şi distribuie impactul crizei asupra gospodăriilor domestice în funcţie de statutul ocupaţional/de activitate al conducătorului acestora, pri n utilizarea unor ipoteze simplificatoare cu privire la propagarea încetinirii creşterii. Principalele ipoteze de la care s-a plecat pentru elaborararea estimărilor privind sărăcia pentru anul 2009 sunt:
1. Canalizarea integrală a ratei de creştere economică către nivelurile de consum echivalente ale adulţilor. Ipoteza de canalizare integrală se bazează pe relaţia analizată dintre consumul echivalent per adult şi PIB pe cap de locuitor în perioada 2000-2007. În această notă vom folosi o rată de creştere a PIB de -4%, conform ultimelor estimări ale FMI şi ale Guvernului, respectiv o scădere de -4% a nivelului global de trai al gospodăriilor domestice (de exemplu, consumul echivalent per adult).
2. Persoanele care se confruntă cu riscul de a deveni şomeri sunt muncitorii cu salarii mici din sectorul formal. Vom utiliza un scenariu care va cuprinde un număr de aproximativ 100.000 angajaţi din sectorul formal care vor intra în şomaj în anul 2009 şi vom simula acest scenariu prin selectarea aleatorie a unui număr corespunzător de angajaţi cu salarii mici din cadrul Sondajului privind Bugetul Gospodăriilor casnice şi modificând statutul acestora la cel de « şomer ». Nivelul de bunăstare al gospodăriilor din care fac parte aceste persoane va fi scăzut cu 19%, în conformitate cu coeficientul de corelare parţială al unui model de regresiune, care leagă consumul pe adult echivalent de o serie de variabile, inclusiv existenţa unor membri şomeri ai gospodăriei în cauză (Anexa 1).
Deoarece scenariul cu 100.000 angajaţi din sectorul formal care devin şomeri este considerat a fi un scenariu optimist, fiind simulat şi un scenariu cu un număr mediu net de 200.000 şomeri, provenind din sectorul formal. Diferenţele dintre cele două scenarii, indicate în anexele 2 - 4 sunt nesemnificative.
Am preferat utilizarea primului scenariu în cadrul analizei, deoarece este mai apropiat de prognozele utilizate pentru revizuirea recentă a Bugetului alocat pentru ajutorul de şomaj. Gospodăriile conduse de către angajatori şi de către angajaţi cu salarii mari din sectorul formal vor putea să-şi protejeze mai eficient nivelul de bunăstare şi, astfel, am estimat o scădere a nivelului de consum al acestora la jumătate din rata de creştere a PIB-ului (respectiv -2%).
3. Gospodăriile conduse de persoane care desfăşoară activităţi independente în agricultură, care sunt inactive (de exemplu pensionari) sau care sunt deja şomere (fără a-i include pe noii şomeri) se vor confrunta cu o scădere la nivelul bunăstării egală cu rata de creştere a PIB (respectiv -4%).
4. Gospodăriile conduse de persoane care desfăşoară activităţi independente în alte sectoare decât cel al agriculturii23 se vor confrunta cu un nivel al bunăstării, determinat endogen, pentru a atinge o modificare globală a consumului pe echivalent adult egal cu rata creşterii PIB pe cap de locuitor. Acest grup se va resimţi cel mai puternic în urma crizei, confruntându-se cu o scădere a nivelului bunăstării de 21%.
23 o categorie care include, în principal, muncitori din sectorul informal non-agricol.
32
3.2 Profilul sărăciei
Această secţiune prezintă un profil succint al sărăciei, prin utilizarea rezultatelor metodologice descrise. Bazat pe scenariul cu o creştere a PIB de -4% şi un număr de 100.000 angajaţi din sectorul formal care îşi pierd slujbele din cauza crizei economice, estimările noastre indică faptul că în anul 2009 sărăcia absolută va afecta 7,4% din populaţie (1,59 milioane persoane). Numărul de copii afectaţi de sărăcie (0-14 ani) va creşte în mod corespunzător de la 256.000 la 351.000 (de exemplu, de la o rată a sărăciei de 7,8% în 2008, la 10,7% în 2009).
Numărul de gospodării cu copii care se confruntă cu sărăcia absolută va creşte de asemenea de la 131.000 în 2008 la 178.000 în anul 2009.
Figura 3.1 Creşterea economică şi sărăcia: 2002-2009
Populaţia săracă este în continuare concentrată în zonele rurale, dar nivelul de sărăcie al zonelor urbane va creşte mai rapid în 2009. Dacă în anul 2008, populaţia săracă reprezenta 9,8% din populaţia rurală, în zonele urbane, rata sărăciei a fost de 2,3%. În anul 2009, criza economică va determina o creştere a ratelor sărăciei, atât pentru zona urbană, cât şi pentru cea rurală, atingând valori de 3,2%, respectiv 12,4%. Deşi peste 75% din populaţia săracă va continua să fie situată în zonele rurale, nivelul sărăciei va creşte mai repede în mediul urban decât în mediul rural24, ca o consecinţă a ajustărilor de pe piaţa forţei de muncă, care au efecte mai pronunţate asupra ocupării forţei de muncă din mediul urban, din sectoarele non-agricole.
Persoanele din sectorul non-agricol care desfăşoară activităţi independente (de exemplu, lucrătorii din sectorul informal non-agricol) reprezintă categoria profesională cea mai afectată de criză, conform ipotezelor utilizate în cadrul modelului folosit de noi. În 2009, rata persoanelor afectate de sărăcie din cadrul categoriei care desfăşoară activităţi independente în sectorul non-agricol va creşte brusc, atingând 21,5% pentru persoanele care desfăşoară activităţi independente în sectorul non-agricol, şi 18,4% pentru persoanele care desfăşoară activităţi independente în sectorul agricol.
24 o creştere de 40% a numărului de persoane afectate de sărăcie în mediul urban, faţă de mai puţin de 30% în mediul rural.
33
Riscul de sărăcie al şomerilor, deşi este mai mare decât riscul angajaţilor sau pensionarilor, este mult mai scăzut faţă de cel al persoanelor care desfăşoară activităţi independente (în sectorul agricol sau în afara acestuia).
Figura 3.2 Riscul de sărăcie în funcţie de situaţia ocupării forţei de muncă
Persoanele care desfăşoară activităţi independente reprezintă 44% din persoanele afectate de sărăcie, în vârstă de 15 ani sau de peste 15 ani. Se estimează că numărul de persoane care desfăşoară activităţi independente în sectorul agricol şi care sunt afectate de sărăcie va scădea de la 31% în 2008 la 28% în 2009, în timp ce numărul de persoane care desfăşoară activităţi independente în sectoare non-agricole şi care sunt afectate de sărăcie va creşte de la 12% la 15%.
Persoanele de etnie rromă se confruntă cu un risc de sărăcie disproporţionat de mare. Rata sărăciei persoanelor de etnie rromă a fost de 31,1% în 2008 (faţă de 5,7% pentru « media » populaţiei)25. Ca o consecinţă a numărului mare de persoane care desfăşoară activităţi independente în rândul populaţiei de etnie rromă, rata sărăciei acestora va creşte în 2009, atingând 42,2%, respectiv de 6 ori mai mult decât 7,4%, pentru populaţia totală. În orice caz, fracţiunea persoanelor de etnie rromă afectate de sărăcie/vulnerabile a reprezentat 20%.
25 C., Chirca, E., D., Teşliuc, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, R., Halus, F., Panduru, M., A., Pop, D., Sandu, De la sărăcie la dezvoltare rurală, INS, Bucureşti, 1999, p. 202.
34
Figura 3.3 Riscul de sărăcie în funcţie de etnie
3.3 Sărăcia care afectează copiii
Faţă de alte grupuri de vârstă, copiii (cu vârstă cuprinsă între 0 şi 14 ani) şi tinerii (cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 ani) se confruntă cu cel mai mare risc de sărăcie. În 2008, rata sărăciei care afecta copiii şi tinerii a fost de 1,7-1,8 ori mai mare decât cea care afecta persoanele cu vârsta de 25 ani sau care depăşeau această vârstă. Prin comparaţie cu situaţia existentă în anul 2008, scenariul pentru anul 2009 indică o creştere substanţială a riscului de sărăcie pentru copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 14 ani.
Figura 3.4 Profilul sărăciei în funcţie de vârstă
Gospodăriile mari cu copii (0-14ani) se confruntă cu un risc mai mare de sărăcie în 2009. Persoanele din cadrul gospodăriilor cu 3 sau mai mulţi copii s-au confruntat cu o rată de sărăcie de 19,6% în anul 2008. Riscul acestora de a se confrunta cu sărăcia absolută creşte în 2009 la 27,6%, respectiv de 3 ori mai mult faţă de riscul persoanelor care trăiesc în gospodarii cu 0-2 copii.
35
Figura 3.5 Populaţia din cadrul gospodăriilor sărace, în funcţie de numărul copiilor
Un procent de 60% din populaţia expusă la riscul de sărăcie în 2009 locuieşte în gospodării cu copii. Gospodăriile cu copii afectate de sărăcie sunt situate în special în mediul rural, fiind conduse de persoane căsătorite, cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani, români sau de etnie rromă, cu un nivel de studii scăzut, necalificaţi, de profesie muncitori în sectorul informal (inclusiv persoane care desfăşoară activităţi independente în agricultură) sau şomeri.
Marea majoritate a copiilor săraci (76%) se găseşte în continuare în zonele rurale. Din 95.000 de copii din gospodăriile care se vor confrunta cu sărăcia în anul 2009, 69.000 locuiesc în mediul rural26.
3.4 Reţeaua de securitate socială asigură protecţie suficientă împotriva şocurilor
Rezultatele iniţiale ale simulării indică o nevoie sporită de protecţie a persoanelor afectate de sărăcie, atât a celor existente în prezent, cât şi a celor care vor apărea în viitor. Adaptările ajutoarelor de şomaj vor oferi, cel puţin temporar, sprijin şomerilor care provin din sectorul formal. Cu toate acestea, o mare parte din gospodăriile afectate nu va beneficia de un astfel de sprijin şi va trebui să identifice strategii alternative pentru a face faţă impactului crizei asupra bunăstării lor. Astfel, o investigaţie cu privire la capacitatea reţelei de securitate socială existentă de a asigura protecţia grupurilor vulnerabile, identificate prin această simulare, reprezintă un demers legitim.
Datele pentru anul 200827 cu privire la performanţele programelor de asistenţă socială indică faptul că principalele transferuri de numerar, efectuate în scopul de a proteja familiile cu copii, au un impact mic asupra bunăstării beneficiarilor acestora, acoperind doar o mică parte din consumul acestora. În acelaşi timp, alocaţiile cele mai generoase adresate copiilor (alocaţia universală pentru copii) transferă doar 30% din fonduri celor mai săraci 20% dintre copii, în timp ce jumătate din fonduri ajung la categoriile mai înstărite.
Indicele de generozitate al alocaţiilor pentru copii şi pentru familii: principalele constatări ale celor mai recente analize calitative ale comunităţilor în care partenerii non-
26 C., Chirca, E., D., Teşliuc, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, R., Halus, F., Panduru, M., A., Pop, D., Sandu, De la sărăcie la dezvoltare rurală, INS, Bucureşti, 1999, p. 221.27 C., Zamfir, Situaţia sărăciei în România, UNDP, Bucureşti, 2001, p. 99.
36
guvernamentali ai UNICEF implementează proiecte comunitare axate pe prevenirea vulnerabilităţii copiilor şi a familiilor acestora la o serie de riscuri sociale şi economice confirmă concluziile studiilor anterioare, axate pe serviciile de asistenţă socială. La nivel comunitar, resursele financiare pentru asistenţă socială sunt insuficiente, fapt care limitează capacitatea autorităţilor locale de a oferi accesul mai larg la serviciile de asistenţă socială de calitate.
Cea mai mare parte a cheltuielilor sociale sunt legate de furnizarea de beneficii sociale plătite de la bugetul de stat prin Direcţiile Judeţene de Muncă şi Protecţie Socială. Serviciile locale tind să se limiteze la acordarea de beneficii sociale şi reacţionează slab la problemele complexe ale comunităţii. Serviciile de prevenire şi activităţile desfăşurate în acest sens în cadrul comunităţii au un caracter marginal sau lipsesc cu desăvârşire. Majoritatea comunelor din România (peste 65%) au doar un angajat cu responsabilităţi legate de asistenţa socială. Majoritatea acestor angajaţi sunt absolvenţi de liceu, angajaţi ca "referenţi", iar cea mai mare parte dintre aceştia nu deţin pregătirea sau nivelul de educaţie necesar în domeniul asistenţei sociale. Datorită educaţiei primite şi a tipului de contract de angajare, o mare parte a asistenţilor sociali sau a referenţilor nu poate oferi servicii de consiliere, iar activitatea lor se limitează la elaborarea "dosarelor" sociale şi la efectuarea de evaluări de asistenţă socială.
Alte resurse umane pentru serviciile locale cum ar fi asistenţele comunitare şi mediatorii socio-comunitari pentru sănătatea rromilor sunt, de asemenea, insuficiente, în special în zonele rurale. În fiecare comunitate există diferite grupuri vulnerabile, dintre care cele mai frecvent menţionate sunt persoanele afectate de sărăcie, rromii şi persoanele fără documente de identitate.
De asemenea, în fiecare comunitate sunt înregistrate abuzuri, acte de neglijenţă şi violenţă domestică, cu diferite grade de intensitate, care de obicei sunt ţinute sub tăcere şi care nu sunt abordate într-un mod proactiv de către serviciile locale de asistenţă socială.
Având în vedere impactul fiscal al crizei economice, este foarte puţin probabil ca sistemul actual de alocaţii pentru familii şi copii să poată proteja, într-o manieră corespunzătoare şi eficientă, familiile cu copii care prezintă un risc de sănătate în 2009.
Ca urmare a nivelului scăzut de beneficii, alocaţiile familiilor ale căror venituri vor fi afectate nu vor atinge un nivel de performanţă suficient în ceea ce priveşte reducerea riscului de sărăcie al beneficiarilor acestora, faţă de alocaţia universală pentru copii. Cu toate acestea, dacă efectuăm o comparaţie între performanţele legate de reducerea nivelului sărăciei cu costul programelor, vom constata că performanţele alocaţiei universale pentru copii în ceea ce priveşte reducerea nivelului de sărăcie este dublu, comparativ cu alocaţiile familiale, dar costurile sunt de cinci ori mai mari.
Principalele constatări ale acestei note nu sunt surprinzătoare, ci mai degrabă sunt în conformitate cu concluziile de bază ale studiilor anterioare efectuate cu privire la sărăcie şi cu privire la sărăcia în rândul copiilor. Este posibil că acestea să fie influenţate de limitările modelului, care folosesc un singur canal de transmisie pentru a anticipa schimbările la nivelul bunăstării gospodăriilor. De asemenea, un scenariu bazat pe o estimare a unui număr de 100.000 de şomeri, în contextul crizei economice, ar putea fi considerat că fiind prea optimist. În pofida acestor limitări, persoanele afectate de sărăcie care au făcut obiectul analizei acestui studiu sunt expuse unor şocuri care necesită mecanisme eficiente de atenuare, inclusiv accesul la un sistem eficient de protecţie socială28. Scurta analiză prezentată cu privire la principalele transferuri de numerar efectuate în scopul de a proteja copiii indică faptul că gradul de adecvare al alocaţiilor familiale este prea mic pentru a fi semnificativ pentru persoanele afectate de sărăcie, în timp ce principalul program pentru combaterea sărăciei (GMI) este caracterizat atât de o acoperire deficitară, cât şi de un grad de adecvare scăzut, ceea ce înseamnă că beneficiile pecuniare de asistenţă socială sunt susceptibile de a eşua în demersul de protecţie a persoanelor afectate de sărăcie, în timpul crizei.
28 C., Zamfir, Situaţia sărăciei în România, UNDP, Bucureşti, 2001, p. 104.
37
Analiza serviciilor locale de asistenţă socială demonstrează, de asemenea, că acestea sunt fie insuficiente, fie la nivelul calitativ necesar pentru a proteja grupurile cele mai afectate de copii. Pentru o reacţie mai bună la impactul crizei, Guvernul României ar trebui să îmbunătăţească nivelul de adecvare şi orientare a beneficiilor sociale pentru copii, asigurând o finanţare adecvată şi calitatea serviciilor de asistenţă socială.
38
CAPITOLUL 4
STIMULAREA ÎNTREPRINDERILOR PRIVATE INSTRUMENT PENTRU REDUCEREA SĂRĂCIEI
STUDIU DE CAZ
4.1 Utilizarea creditului pentru a crea bunăstare
Când cineva împrumută bani, nu este un cadou; ei trebuie returnaţi. Dacă nu sunt returnaţi, creditorul a săvârşit un furt şi este necinstit. Atunci când este răspândită pe larg atitudinea că nu este necesar să restitui banii împrumutaţi, lipsa de cinste face parte din cei cinci factori ai sărăciei ca problemă socială.
Cauzele neîndeplinirii obligaţiilor în cazul unui împrumut pot fi oarecum nevinovate: speranţe mari nerealiste (atât în ceea ce îl priveşte pe debitor, cât şi pe creditor) şi aşteptări nerealiste la momentul când împrumutul este contractat. Contractarea de împrumuturi nerealiste poate constitui o cauză majoră de încălcare a încrederii şi destrămare de prietenii.
În calitate de mobilizator, în cruciada dumneavoastră împotriva sărăciei, vă aparţine responsabilitatea ca orice împrumuturi menite să creeze bunăstare să nu fie nerealistic de mari. Trebuie să fiţi în stare să vă spuneţi cu onestitate, despre orice împrumut pe care îl aprobaţi sau îl recomandaţi, că poate fi restituit (100%). În caz contrar, veţi susţine supravieţuirea sărăciei. După cum Eldritch Cleaver şi Malcom X spuneau: " Dacă nu faci parte din soluţie, atunci faci parte din problemă."
Suma de bani care este dată cu împrumut de către creditor şi este luată cu împrumut de către debitor se numeşte credit. Partea "principală" a împrumutului este suma împrumutată. "Dobânda" pe împrumut constituie contravaloarea "chiriei" pentru oferirea şi folosirea împrumutului. Este posibil să se adauge şi unele taxe pentru servicii drept costuri pentru împrumutul de bani efectuat.
Nu daţi grupului dumneavoastră ţintă bani (donaţii) ca şi capital de investit; nu daţi gratuit maşini de cusut, care nu ar face decât să îi pregătească să fie dependenţi de o sursă care nu este constantă ca fiind factorul lor de producţie. În schimb, învăţaţi-i nişte deprinderi lucrative şi asistaţi-i în obţinerea unor credite. Acestea trebuie să fie împrumuturi de o mărime realistă pe care le pot folosi investind pentru crearea bunăstării şi pe care le pot restitui creditorului, restituind atât partea principală a creditului cât şi dobânda, din avuţia pe care ei au creat-o.
Dacă o persoană vrea să înceapă o afacere, va avea nevoie de capital financiar pentru a începe. Dacă îi veţi oferi dumneavoastră aceşti bani, aceasta va fi învăţată să fie dependentă. Acel capital financiar este valoros, şi persoana în cauză ar trebui să plătească "chirie" pentru posesia şi uzul temporar al acestui capital. Acea "chirie" pentru utilizarea banilor altuia este "dobânda" pe care persoana respectivă trebuie să o plătească titularului sumei de bani împrumutate.
Persoana în cauză va trebui să restituie şi împrumutul. Acesta nu reprezintă un cadou, un act de caritate sau o donaţie. Este un component al unei afaceri sau o resursă, şi este închiriat. Trebuie returnat! Casa dată spre închiriere, ca şi banii daţi cu împrumut, rămâne în proprietatea titularului său (proprietar de imobile, creditor).
Dacă îi veţi permite unui întreprinzător să nu îşi respecte obligaţiile în ceea ce priveşte un împrumut (adică să nu îl ramburseze), faceţi două deservicii: (1) individului şi (2) comunităţii şi societăţii ca întreg. Întreprinzătorul va primi astfel o pregătire care încurajează dependeţa şi incorectitudinea, doi factori majori ai problemei sociale a sărăciei şi veţi contribui la o conducere greşită şi pierderea de capital din sistemul economic. Întreprinzătorul va rata o lecţie importantă privind aportul personal la consolidarea comunităţii prin organizarea unei afaceri viabile, pe când
39
societatea va eşua să găsească un potenţial în plus pentru creşterea economică şi eradicarea sărăciei.
Atrageţi atenţia, că nu s-a judecat moralitatea nerespectării obligaţiilor în cazul unui împrumut. Nerambursarea banilor către titularul de drept (adică furtul) poate fi imoral sau o infracţiune, dar este datoria liderilor dumneavoastră religioşi şi a autorităţilor care veghează pentru respectarea legilor, să se ocupe de aceste aspecte. O analiză din punctul de vedere al ştiinţei sociale arată numai cum acest fenomen agravează problema socială a sărăciei.
Necesitatea de a sublinia că nu trebuie oferite donaţii, că împrumuturile trebuie restituite şi că trebuie plătite (prin intermediul dobânzii), sunt trei motive bune de ce împrumuturile iniţiale date debitorilor neexperimentaţi (grupul dumneavoastră ţintă) să fie mici (aşadar accesibile) şi prin urmare mai uşor de restituit.
Prefixul "micro" înseamnă "de dimensiuni reduse". Această metodologie se adresează persoanelor cu venituri foarte reduse care nu au experienţă în afaceri. Micro antreprizele. Dacă cineva are deja succes în afaceri şi are nevoie de un împrumut de 50,000,000/ 50,000$ , atunci aceştia nu aparţin acestui grup ţintă şi vor fi nevoiţi să caute în altă parte.
Această schemă se adresează persoanelor care iniţial împrumută între 100 şi 10,000 $ şi folosesc aceste sume pentru generarea bunăstării. Dacă aceştia au succes în administrarea şi utilizarea acestor împrumuturi iniţiale, să aibă profit, să ţină o evidenţă exactă, să plătească atât împrumutul iniţial cât şi dobânda aferentă, atunci aceştia pot opta pentru un al doilea împrumut, mai mare. Dacă scara împrumuturilor este de la 10 la 100, media tuturor împrumuturilor ar trebui să fie de 50 la 60 %.
Cel de-al doilea împrumut poate fi de la două până la douăzeci de ori mai mare decât primul împrumut, depinzând de cât de prompt a fost restituit primul împrumut, cât profit a fost obţinut după achitarea tuturor costurilor, incluzând dobânda şi propria lor muncă. Dacă aceştia nu au învăţat cum să aibă profit dintr-un împrumut de 100,000/(100$), atunci nu ne putem aştepta să aducă profit dintr-un împrumut de 1,000,000/ (1000 $).
Cel de-al treilea împrumut poate fi de la două până la douăzeci de ori mai mare decât cel de-al doilea împrumut, depinzând, din nou, de nivelul succesului pe care l-a avut cel de-al doilea împrumut. Sarcina dumneavoastră ca şi mobilizator este să îmdemnaţi fiecare participant care este un potenţial întreprinzător.
Adesea participanta va fi mult prea optimistă şi va solicita un împrumut mai mare decât capacitatea ei de a-l utiliza pentru generarea avuţiei şi aducerea de profit. Ea trebuie să aibă o propunere de afaceri reală care va sta la fundaţia unei antreprize viabile, şi nu una bazată pe ignoranţă şi pe o gândire orientată înspre ceea ce şi-ar dori, în detrimentul a ceea ce ar putea face cu adevărat. Păstrarea împrumuturilor iniţiale la dimensiuni reduse reprezintă o contribuţie importantă la viabilitate.
4.2 Organizarea grupurilor de acţiune
Grupurile de tip trust Un grup de tip încredere este compus din cinci până la şapte indivizi, de obicei femei,
care se cunosc şi au încredere reciprocă29. Ca şi mobilizator, veţi construi mai multe grupuri de încredere dintr-un grup comunitar mai numeros (20-40). Veţi da fiecărei participante o foaie de hârtie pe care această îşi va scrie numele şi apoi va nota numele a cinci alte persoane în care această are suficientă încredere încât să îi ţină banii. Ar fi binevenit să aveţi unul sau doi asistenţi care să va ajute în desfăşurarea acestei activităţi. Apoi, confidenţial, luaţi colile de hârtie şi organizaţi participanţii în grupuri.
29 C., Chirca, M., Molnar, S., Pârciog, P., Wagner, C., Zamfir, M., Câmpeanu, D., Gheorghe, F., Panduru, L., Pop, M., A., Pop, B., Vasalie, Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, INS, Bucureşti, 1998, p. 144.
40
Dacă o participantă nu îşi regăseşte numele pe nicio listă, aceasta nu va putea fi parte din niciun grup bazat pe încredere reciprocă. Participanta în cauză s-ar putea să reclame, dar dumneavoastră trebuie să rămâneţi ferm întrucât aceasta are nevoie de cel puţin patru sau cinci alte femei care au încredere în ea pentru ca aceasta să facă parte din vreun grup bazat pe încredere.
Cu timpul, unele persoane vor renunţa; îşi vor pierde interesul, vor emigra, vor găsi vreo ocupaţie bine plătită sau orice altceva. Grupul bazat pe încredere reciprocă va trebui atunci, consensual, să elimine numele acesteia de pe lista membrilor grupului. Pe de altă parte, o altă persoană poate deveni cunoscută grupului şi ar putea opta să i se alăture. Aceasta se va putea alătura grupului atâta timp cât numărul maxim de persoane este de şapte şi dacă este acceptată în mod unanim de membrii grupului. Deşi nu este neapărat necesar, puteţi cere fiecărui grup să îşi găsească un nume: serios sau umoristic, după cum doresc. Alegerea numelui va trebui să fie consensuală pentru toţi membrii grupului. Dacă un alt grup şi-a ales deja un nume, menţionaţi-l pentru a evita duplicarea lui.
Fiecare grup va alege, unanim, unul dintre membrii să le păstreze banii. Această persoană nu trebuie să fie neapărat cultă, dar trebuie să se bucure de încrederea tuturor celorlalţi membri. Între şedinţe, această persoană investită cu încrederea celorlalţi (sau trezorier) va păstra banii întregului grup.
Fiecare grup bazat pe încredere se va reuni, de preferinţă săptămânal, şi fiecare membru va depune la trezorierul grupului aceeaşi sumă de bani. O persoană poate avea dublă calitate de membru şi, aşadar, poate depune o sumă dublă de bani.
Fiecare grup bazat pe încredere trebuie să cadă de acord asupra faptului că plata săptămânală va respecta cerinţele grupului umbrelă30.
Ca şi în cazul grupurilor tradiţionale de creditare rotativă, grupul bazat pe încredere poate să desfăşoare şi alte activităţi în timpul şedinţelor săptămânale. Diferă de la grup la grup, de la comunitate la comunitate, de la ţară la ţară. Sarcina dumneavoastră este să organizaţi de la cinci la şapte grupuri bazate pe încredere pentru fiecare grup umbrelă.
Grupul- umbrelăVeţi mobiliza şi organiza apoi un grup-umbrelă mai mare (compus din toate grupurile
bazate pe încredere) pentru creşterea volumului capitalului (băncile nu vor să facă împrumuturi mici) şi pentru instruirea deprinderilor necesare investiţiilor, antreprenoriatului şi producţiei. Grupul-umbrelă se va afla în vârful piramidei (pe care o veţi organiza).
Fiecare membru al fiecărui grup bazat pe încredere este automat şi membru al grupului-umbrelă. Nimeni nu poate fi membru al grupului-umbrelă dacă nu este membru participant al unuia dintre grupurile bazate pe încredere constituente. Ca şi mobilizator, dumneavoastră nu trebuie să faceţi parte din niciun grup bazat pe încredere sau grup-umbrelă. Dumneavoastră veţi fi organizator.
Fiecare grup-umbrelă va trebui să aibă un nume ales de toţi membrii săi: un slogan de încurajare, noroc, înţelepciune, viitor prosper sau fraze pozitive similare. Spre deosebire de grupul bazat pe încredere, grupul-umbrelă trebuie să fie un pic mai structurat, poate cu un executiv standard compus din preşedinte, vicepreşedinte, secretar, trezorier, alte birouri funcţionale (după cum consideră necesar grupul) şi, în general, un membru sau doi. Executivul trebuie să aibă cel puţin un membru din fiecare şi din toate grupurile bazate pe încredere.
Grupul-umbrelă trebuie să reunească fiecare trei până la cinci săptămâni, de preferat în aceeaşi zi a săptămânii şi la aceeaşi oră. Toţi membrii fiecărui grup bazat pe încredere vor trebui să fie prezenţi. Membrii executivului care lipsesc mai mult de două sau trei (alese de către grup) şedinţe consecutive, vor fi schimbaţi cu membrii mai participativi sau activi. Principalele atribuţii ale grupului-umbrelă sunt:
strângerea periodică de depozite sau contribuţii de la grupurile-trust;
30 toţi membrii grupului bazat pe încredere sunt, de asemenea, şi membrii ai grupului umbrelă.
41
divizarea unui împrumut bancar mare în împrumuturi mai mici care vor reveni grupurilor-trust;
primirea restituirii împrumuturilor de la grupurile-trust. În timpul şedinţelor grupului-umbrelă, toate aceste plăţi trebuie să fie publice, anunţate
verbal, înregistrate şi pe cât posibil de transparente. Ajutaţi fiecare grup-umbrelă să dezvolte un stil deschis de a face plăti în toate direcţiile. Un membru anume desemnat trebuie să anunţe cu voce tare de unde vine fiecare plată, pentru ce este şi unde se duce. Simultan, o altă persoană (de exemplu, trezorierul) înregistrează fiecare plată în rubrica corespunzătoare, în registrul contabil potrivit. Fiecare participant (de exemplu, administratorul dintr-un grup bazat pe încredere), ar trebui să aducă toţi banii strânşi şi să îi pună pe podea şi să îi numere, pentru ca toată lumea să vadă. Faceţi un ritual public din asta!
O altă responsabilitate a grupului-umbrelă este să decidă suma de bani şi intervalul pentru contribuţiile individuale către grupurile-trust.
Grupul-umbrelă devine apoi singurul individ legal sau parte care are legătură cu banca, deschide un cont de economii, deschide depozite de economii, negociază un împrumut, se ocupă de comasarea tuturor micilor împrumuturi individuale (canalizate prin grupurile-trust), solicită băncii un singur, mare, împrumut, şi îl divizează în împrumuturi proporţionale de mărime medie pentru grupurile-trust care, în continuare, îl vor diviza din nou şi îl vor distribui individual membrilor lor.
Grupurile-trust (grupurile bazate pe încredere reciprocă) şi grupurile-umbrelă sunt compuse din aceeaşi indivizi. Împreună, acestea formează o piramidă care reprezintă o punte vitală între bancă (ori o altă agenţie care oferă împrumuturi) şi antreprenorii individuali.
Grupurile de pregătireInstruirea are loc la toate cele trei niveluri ale piramidei: grupul-umbrelă, grupul-trust şi
înteprinzătorii individuali. Fiecare nivel are diferite tipuri de subiecte şi metode de pregătire pentru scopuri diferite, pe de altă parte existând o oarecare suprapunere şi o relaţie funcţională între diferitele niveluri.
Instruirea în domeniul financiar este necesară la toate cele trei niveluri ale piramidei deşi aspectele specifice variază. Fiţi sensibili la nevoile exprimate ale diferitelor grupuri, întrucât dumneavoastră vă veţi stabili planul de pregătire.
Organizaţi-vă programul de instruire conform nevoilor piramidei. Nu ţineţi şedinţe de lucru unde sunt prezente persoane din afara piramidei. Menţineţi grupurile de pregătire cât se poate de restrânse, 8-15 persoane. Angajaţi instructori temporari calificaţi în diversele competenţe necesare. Pregătiţi-va instructorii să folosească o abordare facilă mai degrabă decât o abordare de tip prelegere. Asiguraţi-va că sesiunile de pregătire sunt toate conduse într-o manieră practică, unde deprinderile nu sunt predate ca şi teorie, ci cu exemple concrete luate din activitatea grupurilor şi întreprinzătorilor.
4.3 Competenţele necesare pentru guvernarea bunăstării
Tipurile de deprinderi necesare pot fi grupate în mai multe categorii: Competenţe de management: managementul persoanelor, al resurselor fizice şi
financiare; Competenţe financiare: ţinerea de registre corecte, realizarea de bugete, calcularea
profitului şi pierderilor; Competenţe de comunicare: vorbit, scris, citit; Competenţe de marketing: cercetare, vânzări, antreprenoriat; Competenţe în ceea ce priveşte creditarea: împrumutarea banilor, relaţionarea cu
banca sau cu orice alt creditor, dobânda;
42
Competenţe tehnice: fizică aplicată, chimie, biologie, aptitudini de artizan în ceea ce priveşte o anume întreprindere profitabilă şi productivă.
Competenţe de planificare şi management Întreprinzătorul la scară mică trebuie să ştie cum să îşi administreze afacerea. Trebuie să
ştie cum să mobilizeze resursele şi energia necesară. Trebuie să cunoască oamenii; nu ne referim la angajaţi pentru început, dacă antreprenoarea noastră începe afacerea de la o scară foarte mică, ci furnizorii, membrii familiei, clienţii, investitorii, autorităţile. Aptitudinile în relaţionarea interumană sunt necesare.
Aptitudinile de management şi planificare includ identificarea nevoilor, generarea de ţinte şi obiective, localizarea resurselor, identificarea restricţiilor, conceperea de posibile strategii, alegerea celor mai eficace strategii şi determinarea unor detalii importante precum bugete, metode de monitorizare, clarificarea rolurilor şi sarcinilor, conceperea de planuri de muncă şi aducerea de modificări în urma evaluărilor.
Pentru un întreprinzător analfabet, aceste lucruri nu trebuie să fie prea elaborate, sofisticate şi în formă scrisă, ci trebuie discutate cu antreprenoarea şi date acesteia spre consideraţie. Sarcina dumneavoastră ca şi mobilizator este să o provocaţi pe aceasta să demonstreze că a luat în considerare toate aceste aspecte şi că a luat decizii realiste.
Competenţe în domeniul creditării:Mulţi consideră că acest tip de competenţe sunt necesare numai pentru a lucra într-o
bancă. Ceea ce mulţi nu iau în considerare este că aceste aptitudini sunt de asemenea necesare pentru a fi un client al băncii. Pentru o persoană cu venituri reduse, în special modestă, banca este un loc perceput că fiind ameninţător şi de temut. Formalităţile şi procedurile de urmat sunt străine şi de neînţeles.
Grupul dumneavoastră ţintă (beneficiarii) sunt oameni care trebuie să înveţe despre natura creditului, despre instituţiile care furnizează creditul şi despre cei care lucrează în aceste instituţii.
Competenţe de marketing (de comercializare) Este inutil pentru o întreprinzătoare la scară mică să îşi investească resursele pentru a
produce ceva de valoare şi apoi să nu îşi poată vinde produsul. Vânzarea furnizează banii necesari pentru restituirea împrumutului şi a oricăror altor datorii, asigurând sieşi şi celorlalţi un salariu decent, şi plătind toate celelalte costuri de producţie înainte de a oferi un profit satisfăcător.
Competenţele de marketing (de comercializare) includ a şti cum să găsiţi clienţi interesaţi (inclusiv cunoştinţe de cercetare pentru a-i găsi) şi cum să prezentaţi produsul într-o manieră atractivă pentru cumpărători.
Indiferent cât de entuziastă şi de optimistă o antreprenoare ar fi, afacerea acesteia nu va fi viabilă dacă aceasta nu îşi poate vinde produsele. Sarcina dumneavoastră ca şi mobilizator este să o provocaţi să va demonstreze că are un plan realist de comercializare (de marketing) şi o strategie.
Competenţe financiar-contabile Dacă participanţii din grupul dumneavoastră ţintă nu îşi pot cunoaşte întotdeauna
poziţia financiară şi nu îşi pot calcula propriile venituri şi costuri, aceştia pot avea mari probleme financiare. Dimensiunea sarcinilor de contabilitate şi buget necesare depinde de mărimea şi complexitatea întreprinderii.
Cea mai importantă atitudine (care este, de altfel, şi un obicei demn de încurajat) este aceea de a ţine registrul contabil la zi, indiferent de dimensiunea afacerii. Aşadar, primele lecţii în materie de contabilitate trebuie să vizeze modul de utilizare a registrelor financiare. Ca şi în cazul altor cursuri de pregătire privind dezvoltarea capacităţii, evitaţi să ţineţi discursuri, evitaţi predicile şi stilurile dictatoriale de prezentare a materialului.
43
Dacă organizaţi o şedinţă de lucru, ea trebuie să fie restrânsă. Limitaţi numărul de participanţi la maximum zece. Fiecare participant trebuie să aibă un plan de afaceri şi, în timpul şedinţei, să pregătească documente financiare specifice antreprizei pe care o plănuiesc sau care există deja. Începeţi cu exerciţii de completare a registrelor (de exemplu, declaraţiile financiare).
Competenţe tehnice Deşi nu le veţi impune membrilor grupului ţintă ce sector să aleagă, sfatul este menit să
îi ghideze în procesarea iniţială a produselor agricole. Pentru ca participantele să poată conduce o afacere de succes, acestea trebuie să aibă suficiente cunoştinţe tehnice despre procesare.
Trebuie încurajate întreprinderile la scară mică din următoarele sectoare: prelucrare agricolă în afara fermelor (morărit, panificaţie, afumarea peştelui); artizanii31. Deprinderile necesare pot fi identificate, însă trebuie să găsiţi şi metoda potrivită pentru a transmite aceste abilităţi grupului dumneavoastră ţintă.
Evitaţi ţinerea de discursuri în clasă, ca un lector care ţine o prelegere monotonă despre procesare. Căutaţi, în schimb, metode de pregătire inovative, ieşite din tipare şi relevante.
Puneţi accentul pe activităţi practice, vizitaţi întreprinderi şi procese în funcţiune, de diferite tipuri şi mărimi; discutaţi cu proprietarii şi cu muncitorii. Aduceţi instructori cu experienţă practică, dar nu le permiteţi să ţină prelegeri; daţi-le şansa să faciliteze şi să demonstreze când participanţii pot avea experienţe practice.
4.4 Conducerea unei întreprinderi de succes
Succesul unei speculaţii comerciale poate fi măsurat prin viabilitatea acesteia. Din punct de vedere financiar, viabilitatea înseamnă că întreprinderea este profitabilă. Adică, în timp, aceasta înseamnă că venitul rezultat din afacere este mai mare decât sunt cheltuielile. Nivelul de profit trebuie să fie suficient de ridicat încât întreprinzătorul să nu decidă că s-ar merita să desfăşoare mai degrabă o altă activitate.
Două caracteristici importante care contribuie la viabilitate şi profit sunt integritatea şi bunăvoinţa. Integritatea înseamnă că afacerea este condusă într-o manieră onestă şi onorabilă. În caz contrar, în cele din urmă aceasta se va prăbuşi.
Bunăvoinţa este un concept special în afaceri; înseamnă totalul bunurilor nemateriale ale unei afaceri: reputaţia sa32, popularitatea sa, renumele său (cât de bine este cunoscută clienţilor şi furnizorilor), cât credit poate atrage şi cât de bună imagine are în ochii publici. O a treia caracteristică este aceea de a fi practic, iscoditor şi dur pentru a nu fi păcălit sau înşelat.
Aceste trei elemente contribuie la viabilitate şi sarcina, ca şi mobilizator, este aceea de a transmite acest mesaj simplu, dar important, grupului ţintă.
Cea mai importantă caracteristică a unei afaceri pe care ajutaţi să se înfiinţeze de a fi una de succes: trebuie să fie în stare să supravieţuiască. Dacă poate supravieţui, este considerată "viabilă". Viabilitatea presupune mai multe aspecte, dar cea mai importantă trăsătură este aceea de a produce profit.
După ce se adaugă toate costurile producţiei (teren, chirie, forţă de muncă, salarii, capital, incluzând costurile creditului) şi se deduce din venitul total (ex. din vânzări şi taxe de închiriere) şi dacă astfel se obţine o cifră pozitivă, aceasta este suma profitului obţinut. Dacă este un număr negativ, atunci aceasta este suma pierderilor.
O afacere poate înregistra unele pierderi pentru o oarecare perioadă de timp dar, pe termen lung, trebuie să aibă profit pentru a supravieţui.
Mobilizatorul doreşte să facă două lucruri aparent contradictorii: să încurajeze persoanele cu venituri reduse să creeze şi să dezvolte o afacere, dar, de asemenea, să încurajeze
31 fabricarea şi repararea echipamentului folosit în ferme, producerea de cărămizi, ţesutul, construcţiile, croitoria, tâmplăritul, prepararea mâncării şi comerţul cu amănuntul.32 De exemplu pentru calitatea serviciilor oferite, pentru onestitate, pentru că se poate avea încredere în ea.
44
prudenţa pentru a evita un entuziasm exagerat care le-ar putea împinge să înceapă o afacere care s-ar putea să eşueze. Ca în orice activitate de dezvoltare, se începe de la ceva restrâns, modestia şi câştigul succesului îi va încuraja şi pe alţii să se alăture. Dacă se începe o afacere la scară mare şi se eşuează, va fi mai dificil să se găsească persoane interesate să se alăture: "succesul atrage succesul".
Cheia pentru a rezolva paradoxul sau contradicţia aparentă dintre optimism şi realism este modul în care se face mobilizarea. Se vor încuraja participanţii din grupul ţintă să înceapă fiecare o afacere, dar numai o afacere viabilă. De-a lungul întregului proces organizatoric va trebui ca participanţii să fie impulsionaţi să plănuiască pentru viabilitate.
De asemenea, într-o manieră calmă, informată şi încrezătoare trebuie explicat faptul că supravieţuirea unei afaceri depinde de viabilitatea sa; viabilitatea presupune profit, iar pentru o afacere profitabilă trebuie să existe integritate. Dacă o afacere îşi va înşela clienţii, aceştia nu vor dori să se întoarcă, iar vânzările vor scădea.
Dacă aceasta (participanta) îşi înşeală furnizorii, aceştia vor încerca să-şi ducă resursele, produsele, altundeva. Dacă nu îşi va stimula personalul, cei motivaţi şi competenţi vor pleca şi numai cei incompetenţi şi corupţi vor rămâne, ducând afacerea la colaps.
Conceptul de "bun renume" pare să sune precum ceva despre care se zice că este "cald şi pufos" (ex. ceva care sună atractiv, dar care nu este foarte practic). În jargonul din lumea afacerilor, totuşi "bunul renume" este o caracteristică concretă a oricărei afaceri.
Se compune din toate lucrurile de preţ imateriale ale anteprizei. Include reputaţia sa şi numărul de clienţi şi de furnizori, precum şi cât de bine este cunoscută. Include valorile pe care alţi oameni i le atribuie în ceea ce priveşte onestitatea şi integritatea sa; va avea lumea încredere în această afacere sau se va teme că vor fi înşelaţi de aceasta? În marile companii precum Coca Cola, Pepsi, Nile Lager, Sportsman, include melodiile care ne răsună în minte, include măsura în care motto-ul unei afaceri este familiar oamenilor.
Toate aceste active necorporale contribuie la valoarea întreprinderilor şi sunt bunuri de preţ. Trebuie asigurat faptul că participanţii din grupul ţintă recunosc bunul renume ca factor important şi valid al unei afaceri de succes şi că este conştiincios inclus în instruirea pentru o antepriză viabilă.
Loialitatea angajaţilor (precum şi loialitatea clienţilor şi furnizorilor) este importantă. Un întreprinzător poate planta sămânţa loialităţii, o poate ajuta să crească, zilnic, printr-o veritabilă grijă prietenească faţă de ceilalţi. Interesul faţă de aceştia trebuie să fie un interes total, nu doar ca şi factori de producţie. Trebuie să li se vorbească pozitiv şi respectuos. Trebuie să se evite critica lor, trebuie să primească sfaturi pozitive şi încurajatoare despre cum să îşi îmbunătăţească performanţa. Recunoaşterea realizărilor lor trebuie făcută adesea şi în faţa martorilor. Toată lumea trebuie salutată, în fiecare zi, când se ajunge la locul de muncă. Nu trebuie afişat un comportament arogant şi superior celor cu sarcini servile şi salarii modeste. Mesajul pregătirii oferite este acela că trebuie că toată lumea să fie tratată cu respect prietenesc.
Multe restaurante mici sau noi îşi pierd clienţii şi devin falimentare, nu pentru că mâncarea lor nu este bună, ci pentru că renumele lor este rău. Uneori, pentru asta este învinovăţită pregătirea neadecvată a angajaţilor. Un întreprinzător proprietar de restaurant trebuie să se asigure că personalul său este informat, că fişa postului lor include şi obligaţia acestora de a crea un bun renume afacerii. Aceasta este cu atât mai adevărat în cazul oricărei antreprize din domeniul serviciilor. Personalului trebuie să i se reamintească faptul că sunt clienţii cei care le plătesc salariile şi trebuie toţi trataţi ca adevăraţi şefi respectaţi.
O chelneriţă poate fi foarte supusă şefului ei, dar nepoliticoasă cu clienţii când şeful este absent. Când ceva nu este disponibil, de exemplu, o chelneriţă neinstruită va spune doar "nu avem". Pe de altă parte, un ospătar care înţelege bunul renume, va spune "regretăm că nu avem" şi va oferi una sau mai multe alternative într-o manieră pozitivă şi plăcută. Dacă angajata este loială şefului (datorită bunului său renume) şi arată că doreşte să trateze clienţii într-un mod
45
prietenesc, respectuos, afacerea va înflori întrucât clienţii o vor recomanda altora şi bunul său renume se va dezvolta.
Pe lângă acestea, întreprinzătorilor le trebuie arătat cum să fie atenţi, prudenţi şi temeinici în conducerea afacerii. A fi prietenos nu înseamnă a permite furnizorilor, angajaţilor sau clienţilor să se folosească sau să înşele.
Mai întâi, este necesar a avea un plan şi un buget în detaliu, practice, viabile şi bine organizate. În al doilea rând, înseamnă să se respecte planul şi bugetul sau să existe motive temeinice pentru abateri. În al treilea rând, asta înseamnă o bună monitorizare: producţia şi schimbările financiare trebuie urmărite în detaliu, zilnic. În al patrulea rând, când lucrurile o iau razna, trebuie luate decizii şi acţionat rapid pentru a readuce lucrurile pe calea lor înainte ca situaţia să se înrăutăţească.
Ca mobilizator, sarcina este aceea de a convinge grupul că nu trebuie să-şi abandoneze afacerea. Să nu se aştepte ca angajaţii şi membrii de familie să fie la fel de motivaţi ca şi întreprinzătorul să transforme afacerea într-un succes.
46
CONCLUZII
Dacă banii nu înseamnă acelaşi lucru ca bunăstarea, şi doar adăugând bani nu vom elimina sărăcia, atunci ce este bunăstarea şi cum vor ajuta banii în lupta împotriva sărăciei?
Potrivit definiţiilor economiştilor referitor la bunăstare, vom vedea cum pot fi utilizaţi banii în lupta contra sărăciei. Economiştii vorbesc despre "bunuri şi servicii" cu valoare, dar chiar şi "bunurile" au valoare numai în limita în care oferă un serviciu. Conceptul cheie, aici este valoarea. Un anumit bun are o valoare relativă, în conformitate cu două atribute: dacă este relativ folositor şi dacă este relativ rar.
Oricare dintre noi care a rămas fără bani la un moment dat, credem că ştim ce înseamnă sărăcia. Dar experienţa sărăciei individuale, care este aliniată de primirea unor sume de bani, este foarte diferită de problema socială a sărăciei care este o problemă a întregii economii. Problema socială a sărăciei este lipsa bunăstării, şi nu lipsa banilor. Pentru persoanele cu venituri reduse, sărăcia reprezintă, de asemenea, modul în care bunăstarea este distribuită în societate. Dacă veţi alimenta sistemul cu bani, veţi crea numai inflaţie, şi asta nu face ca societatea să scape de sărăcie. Aşadar, răspunsul în lupta contra sărăciei ca problemă socială este nu adăugarea de bani, ci crearea sau generarea bunăstării, de aceea titlul acestei lucrări se referă la generarea bunăstării şi nu numai la generarea unui venit.
Puteţi să faceţi trei lucruri cu bunăstarea: să o consumaţi; să o depozitaţi; să o investiţi.Pentru a ilustra cele mai sus menţionate, să luăm exemplul unui fermier african. De
vreme ce majoritatea fermierilor de pe continent sunt femei şi fete, vom utiliza pronumele personal "ea", dar nu vom discrimina sau uita bărbaţii. Să spunem că ea tocmai a strâns o recoltă de porumb. Ea poate să o consume, să o înmagazineze sau să o investească. Ea poate să gătească şi să mănânce o parte din recoltă cu prietenii şi rudele, adică să o consume. Ea poate să pună o parte din recoltă în containere; adică să o înmagazineze. Dacă paraziţii şi bolile distrug o parte din porumbul depozitat, o vom numi o formă regretabilă de consum. Ea poate, de asemenea, să păstreze o parte din porumb pentru a-l folosi ca sămânţă, pentru a planta şi creşte recoltele viitoare. Aceasta este o modalitate de investire a avuţiei sale (porumbul, care este relativ limitat şi folositor).
Prin urmare, indiciul unei bunăstări în dezvoltare într-un sistem economic este investiţia, unde consumul imediat din prezent sau viitorul apropiat este neglijat în favoarea producerii unei bunăstări sporite în viitor. Lumea noastră modernă şi complexă nu este la fel de simplă ca aceea a unui fermier care are trei opţiuni, dar principiul rămâne acelaşi, investirea duce la o bunăstare sporită şi contracarează sărăcia.
Ce cauzează sărăcia ? Problema socială a sărăciei: lipsa banilor este o măsură şi un simptom al sărăciei, nu o cauză. Tratând simptomele nu vom vindeca boala. Cauzele problemei sociale a sărăciei se regăsesc printre mai mulţi factori, în special cei cinci mari factori: boala, ignoranţa, lipsa de onestitate, apatia şi dependenţa.
Boala face ca aportul de muncă al societăţii să fie mai puţin productiv. Maladiile şi moartea reduc unul dintre cei trei factori majori ai producţiei, forţa de muncă. Boala însăşi poate fi redusă printr-o mai mare înţelegere a modalităţilor de prevenire a îmbolnăvirilor şi luarea măsurilor necesare pentru a ne asigura că bunăstarea publică menită să fie utilizată în scopul prevenirii şi tratării maladiilor nu va fi deturnată către un câştig personal. Aşadar, factorii sărăciei sunt inter-conectaţi. Necinstea şi ignoranţa contribuie la boală şi toţi cei trei factori contribuie la sărăcie.
Ignoranţa, cum era menţionat undeva, nu este un lucru ruşinos, ci este pur şi simplu un fapt. Aceasta este cauzată de izolare, astfel încât unele persoane nu cunosc anumite lucruri pur şi simplu pentru că nu au auzit niciodată de ele (informaţie). Şi alţi factori ai sărăciei pot contribui
47
la ignoranţă, incluzând boala şi necinstea. Ambii factori contribuie la un acces mai scăzut la educaţie şi informaţie.
Lipsa de onestitate, pe de altă parte, este o cauză majoră a sărăciei ca problemă socială. Când o persoană care se află într-o funcţie investită cu încredere deturnează o sută de unităţi de valoare către uzul personal, societatea va pierde mult mai mult decât o sută de unităţi de valoare care ar putea să contribuie la dezvoltarea şi reducerea sărăciei. Aceasta este ceea ce economiştii numesc "efectul multiplicator". Lipsa de onestitate "înfloreşte" într-o atmosferă de apatie, ignoranţă şi dependenţă, aşadar iată un exemplu de factori inter-conectaţi ai sărăciei.
Observaţi că aceasta nu este o judecată de valoare. Nu spunem că lipsa de onestitate, boala, ignoranţa şi apatia sunt rele. Este menirea liderilor noştri religioşi să ne înveţe despre bine şi rău. Aceasta este doar o analiză ştiinţifică a factorilor sărăciei. Pentru a lupta împotriva problemei sociale a sărăciei dacă aceea este decizia populaţiei este necesară identificarea şi analiza cauzelor sărăciei.
Aceşti factori sunt, pe rând, rezultatele a cinci cauze cheie: apatia, boala, lipsa de onestitate, dependenţa şi ignoranţa.
Lipsa facilităţilor şi serviciilor aşezărilor umane comune aparţine tipului de proprietate publică sau de grup. Aceasta include lipsa accesului la facilităţile medicale şi educaţionale, lipsa infrastructurii precum şi drumurile, pieţele, electricitatea sau telefonia, lipsa altor infrastructuri comune, precum instituţiile sanitare, apa potabilă şi o aprovizionare sigură cu hrană.
Aceste forme de bunăstare comună diferă de proprietatea personală unde sărăcia se manifestă prin salarii modeste sau lipsa unui salariu, lipsa pământului şi a altor proprietăţi, lipsa capitalului proprietate privată (unelte, clădiri, fabrici) şi lipsa abilităţilor umane.
48
BIBLIOGRAFIE
1. Arpinte Daniel, Bădoi Adrian, Cace Sorin, Cristina Tomescu, Stănescu Iulian , „Politici de incluziune socială”, Revista „Calitatea vieţii”, XIX, nr. 3-4, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008;
2. Chirca, C., Molnar, M., Pârciog, M., S., Wagner, P., Zamfir, C., Câmpeanu, M., Gheorghe, D., Panduru, F., Pop, L., Pop, M., A., Vasalie, B., ″Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei″, INS, Bucureşti, 1998.
3. Chirca, C., Dinculescu, V., R., Lăzăroiu, S., Minoiu, S., Câmpeanu, M., Gheorghe, D., Ivan-Ungureanu, C., Molnar, M., Panduru, F., Pop, M., A., ″Coordonate ale sărăciei în România - Dimensiuni şi factori″, INS, Bucureşti, 1999.
4. Chirca, C., Teşliuc, E., D., Câmpeanu, M., Gheorghe, D., Halus, R., Panduru, F., Pop, M., A., Sandu, D., ″De la sărăcie la dezvoltare rurală″, INS, Bucureşti, 1999.
5. Mihăilescu Adina, Minimul de trai şi costurile sociale: concepte operaţionale în analiza calităţii vieţii, Editura A92, Iaşi, 2004;
6. Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 ; 7. Stănculescu Manuela Sofia, coordonator, Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 2004; 8. Teşliuc Cornelia Mihaela, Pop Lucian, Teşliuc Emil Daniel, Sărăcia şi sistemul de
protecţie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2001; 9. Zamfir Cătălin (coordonator), Dimensiuni ale sărăciei, Editura Expert, Bucureşti, 1994; 10. Zamfir, C., ″Situaţia sărăciei în România″, UNDP, Bucureşti, 2001.11. Zamfir, E., ″Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară″, Editura Expert, Bucureşti,
2000.
LEGISLAŢIE:
1. HG nr. 1.827 din 22 decembrie 2005 privind aprobarea Programului de implementare a Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNA) pentru perioada 2006-2008;
2. HG nr. 488 din 26 mai 2005 privind aprobarea sistemului naţional de indicatori de incluziune socială;
3. Legea nr. 416 din 18 iulie 2001 privind venitul minim garantat; 4. Legea nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială; Planul
Naţional de Dezvoltare 2007-2013 ;
49
ANEXA 1
Corelaţiile Consumului Gospodăriilor pe Adult Echivalent, 2008
Variabila dependentă: LN (consum pe echivalent adult) Coeficient nestandardizat
Cel puţin un membru este şomer -0.21**Sexul persoanei care conduce gospodăria: femeiesc -0.08**Localizarea: mediul rural -0.14**Educaţie: şcoală profesională/de ucenici 0.17**Educaţie: liceu, clasele IX-XII, inclusiv studii superioare-colegiu 0.27**Educaţie: şcoală postliceală/studii superioare 0.56**Dimensiunile gospodăriei (ln) -0.29**Regiune: Sud-est -0.01Regiune: Sud 0.00Regiune: Sud-vest -0.06**Regiune: Vest 0.10**Regiune: Nord-vest 0.07**Regiune: Centru 0.06**Regiune: Capitală (Bucureşti) 0.12**Etnie: maghiară -0.03**Etnie: rromă -0.28**Etnie: alta 0.06**Vârsta medie a membrilor adulţi ai gospodăriei (ln) -0.08**Constantă 6.28**Categorii ref.: Nord-est, Română, Liceu cu profil general sau inferior**p<0.001. R^2 = 0.36. Variabilă dependentă: LN(consum pe echivalent adult)
50
ANEXA 2
Comparaţia scenariilor alternative cu 100.000 şi 200.000 şomeri provenind din sectorul formal
Situaţie ocupaţională/ formă de angajare a conducătorului gospodăriei
2.Angajatori şi angajaţi cu salarii mari din sectorul formal -2% -2%3.Persoane inactive (pensionari, şomeri, studenţi, etc.) şi persoane care desfăşoară activităţi independente în agricultură
-4% -4%
4.Angajaţi din sectorul informal şi persoane care desfăşoară activităţi independente în alte sectoare decât cel agricol
-21% -18%
51
ANEXA 3
Ratele sărăciei pentru 2008 şi 2009, în cadrul unor scenarii diferite
Rata totală a sărăciei2008 5.7
2009 – Model cu 100.000 şomeri 7.42009 – Model cu 200.000 şomeri 7.3
52
ANEXA 4
Ratele sărăciei în 2009, în funcţie de situaţia ocupaţională, în cadrul unor scenarii diferite
