+ All Categories
Home > Documents > ingrijiri comunitare

ingrijiri comunitare

Date post: 05-Dec-2014
Category:
Upload: vlada-iancu
View: 135 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
61
Modelul Matriceal al Sănătăţii Mentale Reforma serviciilor de sănătate mentală este acum o problemă importantă în ţările cele mai dezvoltate precum şi în unele ţări din Europa Centrala şi de Est. Procesul de remodelare a serviciilor de sănătate mental ă constituie o reformă în două sensuri: el este o schimbare profundă a valorilor ce determin ă modul în care trebuie s ă fie furnizate tratamentul şi îngrijirea persoanelor care suferă de boli psihice şi este, de asemenea, şi o schimbare structural ă radicală a formei fizice şi a paternului serviciilor. Un cadru conceptual: „modelul matricial” Credem ca un model conceptual este necesar pentru a ajută la formularea ţelurilor serviciilor şi a paşilor necesari pentru implementarea acestora. Pentru a fi folositor, un asemenea model trebuie sa fie simplu. Ţelul nostru este ca acest model acesta sa ajute oamenii sa diagnosticheze t ăriilor [punctele forte sau „de rezistenta"] şi slăbiciunile relative ale serviciilor din zona lor şi să formuleze planuri clare de acţiune pentru îmbunătăţirea serviciilor. Cele doua dimensiuni ale acestui cadru conceptual, pe care l-am numit modelul matricial, sunt dimensiunea geografica şi dimensiunea temporală (vezi Tabelul 1.). Tabelul 1. Schemă a modelului matricial Prima dintre ele se raportează la trei niveluri: (1) naţional/regional, (2) local şi (3) pacient. A doua dimensiune se refera la trei faze temporale: (A) intrari, (B) procese şi (C) efecte. Folosind aceste doua dimensiuni construim o matrice 3x3, pentru a atrage atenţia asupra punctelor critice pentru serviciile de sănătate mental ă. Modelul matricial ne permite, pentru prima dat ă, sa folosim aceste doua dimensiuni in mod simultan, iar cadrul 3 x 3 rezultant este destinat sa clarifice analiza problemelor şi a soluţiilor apărute în dezvoltarea serviciilor de sănătate mental ă. Un cadru conceptual de acest fel stabileşte limitele în interiorul cărora pot fi articulate modele explicative utile şi, în acelaşi timp, oferă un context pentru definirea termenilor cheie, care sunt specifici unei anumite perioade istorice (Kuhn, 1962). Modelul propus nu este conceput pentru a fi în vreun fel prescriptiv, ci trebuie sa fie luat ca un instrument explicativ, în primul rând pentru înţelegere şi apoi pentru acţiune în vederea îmbunătăţirii serviciilor. Dimensiunea temporală Dimensiunea geografică (A) Faza intrărilor (B) Faza proceselor (C) Faza efectelor (1)nivel naţional/regional 1A 1B 1C (2)nivel local 2A 2B 2C (3)nivel pacient 3A 3B 3C
Transcript
Page 1: ingrijiri comunitare

Modelul Matriceal al Sănătăţii Mentale

Reforma serviciilor de sănătate mentală este acum o problemă importantă în ţările cele mai dezvoltate precum şi în unele ţări din Europa Centrala şi de Est.

Procesul de remodelare a serviciilor de sănătate mentală constituie o reformă în două sensuri: el este o schimbare profundă a valorilor ce determină modul în care trebuie să fie furnizate tratamentul şi îngrijirea persoanelor care suferă de boli psihice şi este, de asemenea, şi o schimbare structurală radicală a formei fizice şi a paternului serviciilor.

Un cadru conceptual: „modelul matricial”

Credem ca un model conceptual este necesar pentru a ajută la formularea ţelurilor serviciilor şi a paşilor necesari pentru implementarea acestora. Pentru a fi folositor, un asemenea model trebuie sa fie simplu. Ţelul nostru este ca acest model acesta sa ajute oamenii sa diagnosticheze tăriilor [punctele forte sau „de rezistenta"] şi slăbiciunile relative ale serviciilor din zona lor şi să formuleze planuri clare de acţiune pentru îmbunătăţirea serviciilor. Cele doua dimensiuni ale acestui cadru conceptual, pe care l-am numit modelul matricial, sunt dimensiunea geografica şi dimensiunea temporală (vezi Tabelul 1.).

Tabelul 1. Schemă a modelului matricial

Prima dintre ele se raportează la trei niveluri: (1) naţional/regional, (2) local şi (3) pacient. A doua dimensiune se refera la trei faze temporale: (A) intrari, (B) procese şi (C) efecte. Folosind aceste doua dimensiuni construim o matrice 3x3, pentru a atrage atenţia asupra punctelor critice pentru serviciile de sănătate mentală. Modelul matricial ne permite, pentru prima dată, sa folosim aceste doua dimensiuni in mod simultan, iar cadrul 3 x 3 rezultant este destinat sa clarifice analiza problemelor şi a soluţiilor apărute în dezvoltarea serviciilor de sănătate mentală. Un cadru conceptual de acest fel stabileşte limitele în interiorul cărora pot fi articulate modele explicative utile şi, în acelaşi timp, oferă un context pentru definirea termenilor cheie, care sunt specifici unei anumite perioade istorice (Kuhn, 1962). Modelul propus nu este conceput pentru a fi în vreun fel prescriptiv, ci trebuie sa fie luat ca un instrument explicativ, în primul rând pentru înţelegere şi apoi pentru acţiune în vederea îmbunătăţirii serviciilor.

Dimensiunea temporală Dimensiunea geografică

(A) Faza intrărilor (B) Faza proceselor (C) Faza efectelor

(1)nivel naţional/regional

1A 1B 1C

(2)nivel local 2A 2B 2C

(3)nivel pacient 3A 3B 3C

Page 2: ingrijiri comunitare

Abordarea sănătăţii mentale ca problema de sănătate publică

Definirea abordării de tip sănătate publică

Înainte de a explica importanţa abordării sănătăţii mentale din perspectiva sănătăţii publice, trebuie mai întîi s-o definim şi să-i înţelegem rădăcinile istorice. Potrivit lui Eisenberg (1984), paradigma sănătăţii publice îşi are originea în lucrările lui Virchow, care a introdus conceptul de „medicina socială" în Germania în 1848 care a propus ca medicina să fie reformata pe baza a patru principii:

I. sănătatea populaţiei este o problema de preocupare socială directă; II. condiţiile sociale şi economice au o influenţă directă asupra sănătăţii şi a

bolii şi aceste relaţii trebuie să fie subiect de investigate ştiinţifică; III. măsurile luate pentru a promova sănătatea şi a limita boala trebuie să fie

atît sociale cît şi medicale; IV. statisticile medicale vor fi măsurătorile noastre standard.

„Sănătatea publică este ştiinţa şi arta: (I) prevenirii bolii, (II) prelungirii vieţii şi (III) a eforturilor comunitare organizate pentru salubrizarea mediului, controlul infecţiilor transmisibile, educaţia indivizilor in spiritul igienei personale, organizarea de servicii medicale şi de nursing pentru diagnosticul precoce şi tratamentul preventiv al bolii, pentru dezvoltarea unui mecanism social care să-i asigure fiecăruia un standard de viaţa adecvat pentru menţinerea propriei sănătăţi, organizînd aceste beneficii în aşa fel, încît să dea fiecărui cetăţean capacitatea de a-şi exercita dreptul natural la sănătate şi longevitate".

Tabelul 4. Caracteristicile comparative ale abordărilor sănătăţii mentale ca sănătate publica şi ca sănătate individuală

Abordarea de tip sănătate publică Abordarea de tip sănătate individuală

1. Are în vedere întreaga populaţie

1. Are în vedere o parte din populaţie

2. Pacienţi în context socio-economic

2. Tinde să excludă factorii contextuali

3. Poate genera informaţii asupra prevenţiei primare

3. Mai puţin probabil sa genereze informaţii asupra prevenţiei primare

4. Prevenţie atât la nivel individual, cît şi populaţional (atât secundara, cît şi terţiară)

4. Doar la nivel individual (prevenţie secundară şi terţiară)

5. Perspectiva sistemică asupra componentelor serviciului

5. Perspectiva asupra serviciilor centrata pe facilităţi/programe

6. Favorizează accesul liber la servicii 6. Accesul la servicii poate fi limitat de vârsta, diagnostic, tipul de asigurare

7. Este preferată munca în echipă

7. Este preferat terapeutul individual

Page 3: ingrijiri comunitare

8. Perspectiva pe termen lung/longitudinală asupra întregului curs al vieţii

8. Perspectiva pe termen scurt şi intermitentă/are în vedere urmărirea episodică

9. Raportul cost - eficienţă este privit în termeni populaţionali

9. Raportul cost - eficienţă este privit în termeni individuali

Impactul de sănătate publică al tulburărilor mentale

Impactul de sănătate publică al tulburărilor mentale poate fi judecat după următoarele criterii: (I) frecvenţă; (II) severitate; (III) consecinţe; (IV) disponibilitatea intervenţiilor;

(V) accesibilitatea intervenţiilor; (VI) preocuparea publică. În primul rînd, în termenii frecvenţei, bolile psihice sunt frecvente, dizabilitante şi

costisitoare. Aceasta înseamnă că ele au implicaţii importante pentru sănătatea publică în cazul condiţiilor cu incidenţă mare - durata scurtă, în special tulburările depresive şi anxioase.

În al doilea rînd, din punct de vedere al severităţii, povara morbidităţii psihiatrice poate fi exprimată şi ca perturbare a funcţionării sociale. Boala mentală creează costuri directe considerabile pentru serviciile de sănătate şi de asistenţă socială.

În termeni de mortalitate şi dizabilitate (agregate), Banca Mondială face estimări ale Poverii Generale a Bolii (PGB) pentru diferite tulburări, măsurate în ani de viaţă ajustaţi în funcţie de dizabilitate (DALY, Disability Adjusted Life Years). Indicatorul DALY poate fi considerat o formă standardizată a anilor de viată ajustaţi în funcţie de calitatea vieţii.

În al treilea rând, tulburările mentale au consecinţe importante atât pentru pacienţi, cât şi pentru familiile acestora. Pentru pacient, acestea includ suferinţele cauzate de simptome, de calitatea mai scăzuta a vieţii, de pierderea independentei şi a capacităţii de munca de integrarea socială mai redusă. Pentru familie şi pentru ansamblul comunităţii, există o creştere a poverii datorate îngrijirilor, precum şi o productivitate economica diminuată.

În termenii deceselor evitabile, sinuciderea este o cauză majoră de deces în întreaga lume, mai ales în ţările dezvoltate economic. Sinuciderea poate sa cauzeze mai multe decese decît accidentele rutiere.

În al patrulea rînd, în ceea ce priveşte disponibilitatea intervenţiilor, abordarea de tip sănătate publică implică faptul că serviciile de sănătate mentală trebuie să devină disponibile, pe măsura nevoilor, pentru a vindeca (prin înlăturarea simptomelor) ori pentru a diminua suferinţa (prin minimizarea simptomelor şi a dizabilităţii). În plus, tratamentele necesare pentru atingerea acestor scopuri trebuie, în mod normal, să nu fie furnizate separat de alte servicii de sănătate, ci, dimpotrivă, trebuie să formeze o parte integrantă a curentului principal al practicii clinice (Cooper, 1995).

În al cincilea rînd, în legătura cu acceptabilitatea şi preocuparea publică faţă de intervenţii, sunt relevanţi următorii factori: perceperea de către public a bolilor mentale ca probleme de sănătate, perceperea bolilor mentale ca probleme care au soluţii, măsura în care soluţiile posibile sunt privite ca avînd o eficacitate dovedită, frecvenţa, natura, severitatea şi persistenţa efectelor secundare, riscul de abuz al anumitor tipuri de tratament, cum se întâmpla - de exemplu - în cazul folosirii incorecte a medicamentelor.

Pe lîngă acestea, există şi un alt mod în care preocuparea publică demonstrează impactul de sănătate publică al tulburărilor mentale. Comportamentul anormal observabil care se asociază cu tulburările mentale, în comparaţie cu acela legat de bolile fizice (somatice), are şanse mai mari să provoace îngrijorare publică şi să fie perceput ca expunînd publicul la risc, pentru că este mai adeseori impredictibil şi pentru că este mai dificil de înţeles.

Page 4: ingrijiri comunitare

Gradul de suferinţă personală care se asociază cu tulburările mentale este, de asemenea, mai rar înţeles decît în cazul bolilor fizice (somatice). În loc să primească simpatie, bolnavul mental induce îngrijorare (frică).

Prevenţia ca element esenţial al abordării de tip sănătate publică

Abordarea de tip sănătate publică oferă încă un avantaj distinct prin faptul că include consideraţii explicite asupra prevenţiei tulburărilor, nu doar asupra tratamentului acestora.

Cu toate ca există relativ puţine date asupra modului de a face prevenţia primară a tulburărilor mentale, sunt bine stabilite asocieri mai largi între contextul social şi bolile mentale.

Sărăcia apare ca factorul mediator central în multe dintre aceste relaţii complexe. Într-adevăr, s-a demonstrat ca sărăcia, inechităţile economice şi marginalizarea socială

sunt factori de risc pentru o serie de tulburări mentale. Cercetarea acestor asocieri este deosebit de incitată, deoarece „cauzalitatea" bolilor mentale nu poate fi privită ca o consecinţă lineară a factorilor etiologici (de exemplu, şomajul care cauzează depresie).

În mod tradiţional se disting trei niveluri ale prevenţiei: primar, secundar şi terţiar (Goldberg şi Tantam, 1991; Newton, 1992; Sowden et al, 1997). Prevenţia primară se refera la măsurile care împiedică geneza [ecloziunea] sau exprimarea tulburării. Prevenţia secundară se referă la depistarea precoce a cazurilor, de obicei prin screening, atunci când tratamentul precoce poate îmbunătăţi semnificativ evoluţia şi efectele bolii. Prevenţia terţiara include masuri destinate să reducă disabilităţile datorate bolii (Breakey, 1996) Modelul propus de Institutul de Medicina (Medical Institute, 1994), „Spectrul.

Intervenţiilor pentru Probleme de Sănătate Mentală", poate avea o valoare euristica mai mare. Acest model presupune ca cele trei faze, ale prevenţiei, tratamentului şi întreţinerii, reprezintă un continuu, şi împarte prevenţia în trei sectoare: universală, selectivă şi recomandată.

Intervenţiile universale sunt orientate către întreaga populaţie şi sunt, din motive deja discutate, relativ puţin importante în acest stadiu al cunoaşterii noastre asupra prevenirii bolilor mentale.

Intervenţiile selective ţintesc persoanele la risc şi, dat fiind ca factorii de risc sunt identificaţi mai frecvent decît cauzele tulburărilor, ne putem aştepta ca atenţia acordata unor asemenea masuri să crească în viitor.

Intervenţiile rесomandatе sunt direcţionate către persoanele la risc crescut sau către aceia care prezintă semnele precoce ale bolii. Aceasta poate fi numita strategia riscului crescut, care încearcă să reducă factorii de risc sau impactul acestora asupra persoanele identificate ca fiind expuse unuia sau mai multor factori de risc pentru tulburarea mentală.

Contextul istoric

Modelul matricial şi dezvoltarea îngrijirilor de sănătate mentală

Modelul matricial poate fi folosit ca un cadru care să ajute la înţelegerea dezvoltării istorice a serviciilor de sănătate mentală în ultimii 150 de ani.

Perioada 1 descrie dezvoltarea ospiciului, între 1880 şi 1950; Perioada 2 este cea a declinului ospiciului, de prin 1950 până la 1980; Perioada 3 se refera la reforma serviciilor de sănătate mentală, începînd aproximativ din

1980. Aceste trei perioade sunt rezumate în Tabelul 5. Tabelul 5. Caracteristicile principale ale celor trei perioade ale dezvoltării istorice a

sistemelor de îngrijire a sănătăţii mentale:

Page 5: ingrijiri comunitare

Perioada 1 (1880-1950) Perioada 2 (1950-1980) Se construiesc aziluri Azilurile sunt neglijate Create numărul de paturi Scăderea numărului de paturi

Rol redus al familiei Rolul familiei create, dar nu este pe deplin

recunoscut

Investiţii publice în instituţii Investiţii publice în servicii de sănătate mentală

Personal: doar medici şi asistente

Apar specialităţile de psiholog clinic, terapeut ocupaţional şi asistent/lucrator social

Apar tratamente eficiente, începe evaluarea tratamentelor şi standardizarea sistemelor de diagnostic; influenţa crescîndă a psihoterapiei individuale şi de grup

Personal mai centrat pe comunitate şi accent pe lucrul în echipa

Focalizare asupra controlului farmacologic şi resocializării; pacienţii mai puţin dizabilităţi sunt externaţi din aziluri

Aşa cum am arătat, folosirea modelului matricial implica folosirea a două dimensiuni principale. Prima este geografică, cuprinzînd nivelurile naţional/regional, local şi individual, iar cea de-a doua este temporală, incluzînd intrările, procesele şi efectele. Este util să înţelegem că, în cele trei perioade menţionate, accentele au fost puse diferit pentru ambele dimensiuni. În termenii dimensiunii geografice, asistam la un proces de descentralizare, cu deplasarea furnizării serviciului dinspre nivelul national/regional spre nivelul local şi, mai recent, în a treia perioadă, spre particularizarea tratamentului şi îngrijirii individuale în cadrul serviciului local (vezi Tabelul 6.).

Tabelul 6. Nivelul geografic al modelului matricial şi dezvoltarea istorică diferenţiată a sistemelor de îngrijire a sănătăţii mentale

Nivelul geografic Perioada 1 (1880-1950)

Perioada 2 (1950-1980) Perioada 3 (1990-1998)

Naţional/regional Accent pe concentrarea unor pacienţi nediferenţiaţi (săraci, handicapaţi mental sau fizic, demenţi şi psihotici) în acelaşi spitale psihiatrice izolate, unde pacienţii erau clasificaţi după comportament şi după sex.

Azilurile mai mari păstrează o responsabilitate diferenţiată pentru pacienţii pe termen lung, incluzînd aici pe cei mai perturbaţi din punct de vedere comportamental sau neresponsivi la tratament şi pe handicapaţii mental.

Număr descrescînd de paturi pentru adulţii spitalizaţi pe termen lung în facilităţile serviciilor de sănătate. La nivel regional rămîn unităţi focalizate pe servicii medico - legale.

Local Diferenţierea spitalelor/secţiilor specializate pentru

Număr crescînd de centre şi echipe comunitare de sănătate

Page 6: ingrijiri comunitare

pacienţii medico - legali. Apariţia secţiilor de psihiatrie în spitalele generale, pentru pacienţi în faze acute, diferenţierea unor spitale de zi, centre de zi, ateliere protejate şi a altor facilităţi de reabilitare locale.

mentală. Proliferarea facilitaţilor rezidenţiale nespitaliceşti locale, incluzînd locuinţe de grup, sanatorii, apartamente protejate, locuinţe protejate Scăderea accentului pus pe facilităţile separate destinate reabilitării

Individual Elaborarea de programe de tratament interorganizaţionale individualizate, implicînd echipe multidisciplinare, organizaţiile de voluntari, medicii generalişti, serviciile sociale, biserica şi societăţile de binefacere, etc. Mai puţină separare între tratament şi reabilitare, accent asupra prevenţiei secundare a recăderilor şi, de asemenea, asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii. Psihoterapii mai bazate pe date.

În perioada a doua (1950-1980), aşa cum arata Tabelul 5, s-a dat mai multă atenţie proceselor de tratament, fără accentuarea suficientă a importanţei măsurării efectelor îngrijirilor. De exemplu, în psihiatria pentru adulţi în această perioadă s-a pus un accent puternic pe procesul de "reabilitare" (Shepherd, 1984; Bennett şi Freeman, 1991). Un concept frecvent folosit în acea vreme a fost acela al modelului de reabilitare „în scară", ceea ce însemnă că se putea aştepta că pacienţii să beneficieze de pe urma intrărilor serviciului, realizând revenirea gradata la funcţionarea deplină, normala, după un episod de boala mentală.

În perioada a treia (din 1980 până în prezent) au fost aduse în centrul atenţiei toate celelalte faze ale dimensiunii temporale (vezi Tabelul 7.). Pentru prima dată, relaţiile dintre intrări, procese şi efecte pot fi considerate în ansamblul lor, dar la nivelul pacientului individual.

Tabelul 7. Fazele temporale ale modelului matricial şi dezvoltarea istorică diferenţiată a

sistemelor de îngrijire a sănătăţii mentale

Page 7: ingrijiri comunitare

Faze temporale Perioada 1 (1880-1950)

Perioada 2 (1950-1980)

Perioada 3 (1990-1998)

Intrări Atenţie acordată în primul rând clădirilor. Slaba selecţie şi pregătire a personalului, legislate de sănătate mentală şi de asistenta socială pentru reglementarea folosirii instituţiilor

Construirea de centre ocupaţionale şi de reabilitare, modernizarea cadrului politic şi legal, dezvoltarea legăturii dintre psihiatrie şi alte discipline medicale, înfiinţarea unor noi discipline şi subspecialităţi înrudite în cadrul psihiatriei. Noi medicamente antipsihotice şi antidepresive.

Apar centrele comunitare de sănătate mentală, evaluarea nevoilor la nivelul familiilor şi al populaţiei, echipe de tratament la domiciliu, noi medicamente antipsihotice şi antidepresive, tratamentele farmacologice şi psihosociale integrate, tratamentul cognitiv- comportamental, auto - ajutor şi pledoarie în favoarea pacienţilor, modernizarea legislaţiei de sănătate mintală în unele ţări. Atenţie crescută din partea mass-media. Accent pus pe controlul cheltuielilor din fondurile publice.

Procese Influenţa teoriei psihodinamice asupra serviciilor de sănătate mentală este la zenit. Scăderea duratei spitalizării şi apariţia modelului „uşilor turnante" în utilizarea serviciilor. Număr micşorat de paturi în aziluri, dar costurile spitaliceşti nu se reduc. Redirecţionarea pacienţilor acuţi către spitale pentru acuţi. Atenţie acordata proceselor de grup în „mediul terapeutic", comunităţile terapeutice şi psihoterapia de grup. Monitorizarea modelelor de contactare a serviciului, folosind registre de cazuri.

Concentrare asupra continuităţii în timp a îngrijirilor acordate de către o aceeaşi echipă şi asupra coordonării dintre diferite organizaţii, folosind, de exemplu, managementul de caz. Direcţionarea serviciilor către pacienţii cei mai dizabilitaţi. Atenţie sporită pentru evaluarea riscurilor. Dezvoltarea auditului de practica clinica. Introducerea principiilor de piaţa (separarea rolurilor de cumpărător şi de furnizor, pentru îmbunătăţirea calităţii prin intermediul competiţiei).

Page 8: ingrijiri comunitare

Efecte La nivel naţional şi local, folosire limitata a indicatorilor (ratele mortalităţii, suicidului şi persoanelor fără locuinţa). La nivel individual, măsurători standardizate ale efectelor prin studii de cercetare, iar în unele servicii clinice - prin evaluări de către personal, utilizatori şi familiile utilizatorilor.

Perioada 1. Dezvoltarea azilului (1880-1950)

Perioada 1, dezvoltarea azilului, a survenit aproximativ între anii 1880 şi 1950 în multe dintre ţările mai dezvoltate economic. Se caracterizează prin construcţia şi extinderea marilor aziluri, îndepărtate de oraşele care le alimentau cu pacienţi, oferind în principal control custodial şi asigurarea necesitaţilor de bază pentru supravieţuire ale, unor persoane cu o gamă largă de anormalităţi clinice şi sociale.

În termeni economici, a fost nevoie de investiţii considerabile; în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea au fost construite numeroase instituţii mari. De fapt, alegerea pentru aziluri a unor locuri izolate se potrivea şi cu nevoia de a îndepărta pericolul perceput la adresa siguranţei publice şi era, de asemenea, în concordanţă şi cu ideile de pe atunci asupra igienei mentale, idei ce susţineau că vindecarea este favorizată de locurile liniştite, de la ţară.

Caracteristicile şi stadiile acestei creşteri progresive a numărului de paturi de spital au făcut subiectul unor analize detaliate (Jones, 1972; Hunter şi McAlpine, 1974; Grob, 1991).

De-a lungul acestei dezvoltări au fost vizibile trei teme principale, şi anume consideraţiile clinice, umanitare şi economice.

A existat, de asemenea, şi un aspect moral important al dezbaterilor în privinţa azilurilor.

Populaţiile de pacienţi erau cu mult peste dimensiunea proiectată iniţial. În 1850, de exemplu, fiecare spital avea în medie 297 de pacienţi - la 1900 aceasta medie crescuse la 961. Dr. Granville, scriind în 1877 despre dublarea capacităţii Azilului Hanwell din Londra de Vest la aproape 2000 de pacienţi, se plângea de pierderea „acelui caracter special care izvora din gestionarea în mod direct a unui număr limitat de cazuri" (Granville, 1877).

Este important să menţionăm că, deşi sugerăm că au apărut succesiv, momentele în care au început şi s-au sfârşit cele trei perioade istorice în diferite ţări au variat mult. În Italia, de exemplu, numărul de paturi psihiatrice a rămas stabil până în 1963 (Tansella et al, 1987) şi apoi s-a diminuat abrupt după legislaţia introdusă în 1978, fiind, deci, rezonabil sa tragem concluzia ca în Italia Perioada 2 a început cu un deceniu mai târziu decât în Anglia.

În afară de diferenţele de desfăşurare în timp, există şi considerabile variaţii între ţări ale contururilor fiecărei perioade istorice. În Italia, segregarea profesioniştilor din sănătatea mentală, împreună cu pacienţii lor, pe parcursul Perioadei 1, a fost contrabalansată de creşterea puterii psihiatrilor în anumite domenii specifice în aceasta epocă. Medicii azilurilor şi, în special, directorul de „manicomio" (azil), erau singurii autorizaţi să aprobe internarea sau externarea pacienţilor, erau pe deplin răspunzători de bugetul spitalului şi aveau responsabilitate pentru toate problemele disciplinare în legătura cu personalul sau cu pacienţii.

Page 9: ingrijiri comunitare

Perioada 2. Declinul azilului (1950 - 1980)

Argumentele în favoarea dezinstituţionalizării şi justificarea transferului pacienţilor pe

termen lung din marile spitale psihiatrice se bazează pe schimbările sociologice, farmacologice, administrative şi legale (Jones, 1972; Scull, 1984; Busfield, 1986; O'Driscoll, 1993).

Barton a susţinut cu încredere că „reabilitarea rezolvă aceste probleme. Extinzând acest punct de vedere, Goffman (1961) a formulat conceptul „instituţiei totale", pentru care este esenţială „manevrarea multor nevoi umane prin organizarea birocratica a unor întregi grupări de oameni". Wing şi Brown (1970) au întărit acest punct de vedere odată descrierea lor referitoare la „instituţionalismul” pacienţilor cronici. Pe baza studiului lor asupra pacienţilor pe termen lung din trei spitale britanice, Wing şi Brown au acceptat ipoteza conform căreia „condiţiile sociale în care trăiesc pacienţii (în mod particular, insuficienta mediului social) sunt de fapt cauza unei părţi a simptomatologiei (mai ales, a simptoamelor negative).

Prevederile legale din Marea Britanie în legătură cu bolnavii mintali au fost unificate în Legea Sănătăţii Mintale din 1959. Aceasta a înfiinţat Tribunale de Revizie pentru Sănătatea Mintala, a dizolvat Biroul de Control şi a delimitat responsabilităţile guvernului central de cele ale autorităţilor locale. Legea a extins prevederile tutelei deficientului mintal asupra tuturor persoanelor cu tulburări mintale şi a permis internarea voluntara, cu condiţia ca pacientul sa nu obiecteze în mod expres faţă de tratament, facilitând, prin aceasta, o foarte mare reducere a proporţiei pacienţilor spitalizaţi obligatoriu (Jones, 1972)

Pentru cea mai mare parte a acestei perioade, dezinstituţionalizarea a fost lăsată nedefinita. În 1975, directorul de atunci al Institutului Naţional de Sănătate Mintală din

SUA descria trei componente esenţiale ale unei asemenea abordări: prevenirea internărilor inadecvate în spitalele psihiatrice prin furnizarea de facilităţi comunitare, trimiterea în comunitate a tuturor pacienţilor instituţionalizaţi care au beneficiat de o pregătire adecvata şi înfiinţarea şi menţinerea sistemelor de sprijin comunitar pentru pacienţii neinstituţionalizaţi (Brown, 1975). Bachrach (1976) a definit mai succint dezinstituţionalizarea ca fiind restrângerea aşezămintelor instituţional tradiţionale, cu extinderea concomitenta a serviciilor bazate in comunitate.

În Italia, numărul maxim de paturi psihiatrice a fost atins în 1963 (91.868 internaţi, adică 1,61 la 1000 de locuitori), iar în 1981 scăzuse la mai puţin de jumătate (38.358, adică 0,68 la 1000 de locuitori).

Punctul culminant al evoluţiei numărului de paturi psihiatrice pe ansamblul Angliei a fost atins în 1954 şi a coincis cu introducerea de către dl. Kennth Robinson a unei noţiuni parlamentare în Camera Comunelor: „... Camera ... îşi exprimă preocuparea în legătură cu serioasa supraaglomerare a spitalelor psihiatrice..." (Jones, 1972).

Scăderea prezisă a numărului de paturi pentru pacienţi psihiatrici internaţi a continuat progresiv în cei 40 de ani care au urmat (Tooth şi Brooke, 1961). Perioada 3. Reformarea serviciilor de sănătate mentală (1980-1998)

În timpul Perioadei 2, politica guvernului britanic, iniţial formulată în Carta Alba „Servicii mai bune pentru bolnavul mental" (DHSS, 1975), a stabilit o ţintă de 47.900 de paturi psihiatrice, după terminarea programului de închidere a spitalelor psihiatrice - ţintă de reducere a paturilor care a fost acum atinsă.

În mod asemănător, după primii 30 ani ai programului de închidere a spitalelor, cei 67.000 pacienţi psihiatrici ramaşi internaţi în 1984 reprezentau 45% din reducerea totală propusă pe întregul deceniu (Social Services Committee, 1985). La acea data, cele 6800 de locuri rezidenţiale disponibile constituiau 41% din creşterea ţintă propusă, iar cele 17.000 de locuri din spitalele de zi reprezentau doar 17% din cifra ţintă. Cele 9000 de locuri din centrele

Page 10: ingrijiri comunitare

de zi însemnau o creştere de doar 26%, faţă de ţinta finală de 28.200 (Thornicroft şi Bebbington, 1989; Wing, 1992)

În consecinţă, există acum dezbateri considerabile în legătură cu numărul optim de paturi psihiatrice care este necesar (Wing, 1971; Hirsh, 1988; Wing, 1992; Thornicroft şi Strathdee, 1994;( Faulkner et al, 1994; Wing şi Elliot, 1994). Carta Alba din 1975 sugera drept ţintă 50 de paturi în spitalele generate districtuale la 100.000 locuitori, alături de încă 35 de paturi pentru vârstnicii cu infirmitate mentală severă şi de 17 paturi pentru „noii" pacienţi pe termen lung. Raportul din 1985 al Comitetului pentru Servicii Sociale al Camerei Comunelor asupra Asistenţei Comunitare nota că “se consideră că acum este necesar un număr mai mic de paturi pentru spitalizare în serviciile psihiatrice generale, pentru că durata medie a spitalizării a continuat să descrescă”.

Facilităţile pentru pacienţii de lung sejur [„cronici"], acum mai adesea descrişi cu exactitate ca pacienţi pe termen lung, sunt doar una din componentele a unei întregi game de servicii locale. Au fost făcute câteva estimări ale necesarului de paturi, pe baza trecerii în revista a literaturii disponibile asupra nivelurilor de nevoi şi a variaţiei nevoilor în funcţie de categoriile principale de îngrijire şi tratament (Wing, 1992; Strathdee şi Thornicroft, 1992).

În fiecare stadiu survin multiple contradicţii şi fiecare ţară are exemple de faze de evoluţie şi involuţie.

Într-adevăr, apar paralele uimitoare, măcar în forma, dacă nu în conţinut, atunci când comparam temele centrale ale serviciilor de sănătate mentală din secolul al XIX-lea şi din secolul XX, aşa cum sunt rezumate în Tabelul 8.

Tabelul 8. Paralel între dezvoltările de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cele de

la sfârşitul secolului al XX-lea Faza Secolul al XIX-lea Secolul al XX-lea Faza de optimism mişcarea pentru igiena mentală

abordarea comunitară a sănătăţii mentale

Faza de construcţie instituţii mari, spitale psihiatrice, care operează ca nişte comunităţi autosuficiente şi izolate

centre comunitare de sănătate mentală şi facilităţi rezidenţiale de mai mici dimensiuni, centre de zi

Faza de manifestare a disfuncţiilor

Supraaglomerarea cu pacienţi care se acumulează

scandaluri, anchete şi reacţii ale publicului

Faza de control încercarea de a diferenţia pacienţii „curabili" de cei „incurabili”.

încercarea de a diferenţia pacienţii „nepericuloşi" de cei „cu risc”.

Page 11: ingrijiri comunitare

SĂNĂTATEA MINTALĂ, BOALA CA UN MODEL DE STRES ÎN EXISTENŢA UMANĂ

Sănătatea mintală este o noţiune de sinteză, necesară în dezvoltarea medicinii_ pentru a defini nevoile omului sănătos, a realiza desprindere de conceptul medical îngust al bolii psihice şi a deschide un orizont intervenţiei preventive. Protecţia sănătăţii mintale prin acţiuni preventive devine o cale pozitivă, marcată de măsuri de psihoigienă, de creştere a calităţii vieţii (N.Sartorius, 1998; C.Enăchescu,1999) distincte faţă de cele de apărare împotriva bolii.

Definiţia sănătăţii mintale. După Asociaţia Psihiatrică Americană (ef G. Stuart şi S.Sundeen, 1991) sănătatea mintală este definită prin succesul simultan în muncă, dragoste şi capacitatea de a rezolva cu maturitate şi flexibilitate conflictul dintre instincte, conştiinţă, persoane apropiate şi realitate. Nu există o definiţie universală, iar statistic se vorbeşte despre sănătatea mintală că ar fi o definiţie universală, iar statistic se vorbeşte despre sănătatea mintală că ar fi o tendinţă centrală, de aproximaţie, ceea ce nu înseamnă neapărat „sănătos”, ci este tendinţa celui nesănătos de a se însănătoşi. Fiecare individ îşi are limitele proprii şi nimeni nu atinge idealul în toate criteriile. Criteriile sănătăţii mintale după A.Maslow (1970) sunt:

1. Se acceptă pe sine şi pe alţii aşa cum sunt. Cu alte cuvinte, ei au o părere bună despre ei înşişi şi au relaţii bune cu ceilalţi din jurul lor.

2. Sunt în relaţii strânse cu alte persoane, sunt buni, răbdători, înţelegători faţă de alţii. 3. Ei văd lumea aşa cum este şi oameni aşa cum sunt ei de fapt. Rezolvă orice problemă

pentru că iau decizii realiste şi nu fanteziste. 4. Apreciază viaţa şi se bucură de ea. Răspund cu optimism oricui şi în orice împrejurare. 5. Gândesc şi acţionează independent şi autonom bazându-se pe standardele personale de

atitudini şi valori. Astfel de persoane pot face cu seninătate şi bucurie circumstanţelor care ar putea conduce pe alţii la suicid.

6. Sunt creativi, abordând problemele în mod variat pentru a le rezolva sau pentru a îndeplini o sarcină.

7. ei apreciază şi respectă drepturile altora, doresc să asculte şi să înveţe de la alţii şi dovedesc consideraţie faţă de individualitatea şi unicitatea altora. Imaginea sănătăţii mintale aşa cum este prezentată mai sus este mai degrabă ideală, datorită variabilităţii extreme a firii umane (D.Prelipceanu, 2000). Se poate vorbi de un continuu între starea de sănătate mintală şi cea de boală, cu o largă zonă „gri”, intermediară, de marginalitate psihică.

Sănătatea mintală este raportată la alte concepte importante, cum ar fi normalitatea psihică, considerată a avea un spaţiu mai mare. Sănătatea mintală poate fi privită din mai multe perspective: filosofică ( Iacob şi Iacob, 2000), statistică, psihologică, culturală şi socială. Ea poate fi apreciată în antiteză cu anormalitatea ( M.Lăzărescu, 2000).

Ea este o noţiune, calitativă, „eşti sănătos”, dar şi cantitativă, modelul pozitiv înregistrează un număr de calităţi, variabil de la un autor la altul, ca precondiţie a sănătăţii mintale (R. Teodorescu, 1999): abilităţile sociale cotidiene, asertivitatea, autoaprecierea. Acest model al sănătăţii, ce reprezintă o stare dinamică, o rezultantă, un sistem bine organizat, oscilant, aflat în echilibru, înglobează acţiunea sinergică sau antagonică a o mulţime de factori nocivi sau, din contră, protectivi, de rezilienţă, de menţinere, cum ar fi ataşamentul, grupul social de suport (Enătescu, Săvulescu, 1978). Factorii care influenţează sănătatea mentală. Caracteristicile genetice :

- perspectiva optimistă asupra vieţii; - defecte genetice ce predispun la : retard mental, schizofrenie etc.

Page 12: ingrijiri comunitare

Educaţia şi îngrijirile de-a lungul copilăriei : relaţia părinte/copil. a) elemente pozitive : contacte apropiate de la naştere, sentimente de dragoste, securitate,

acceptare. Copilul e în relaţii bune cu părinţii şi fraţii; b) elemente negative: deprivare maternă, rejecţie parentală, rivalitate între fraţi, dificultăţi

de comunicare în copilărie; Evenimentele din timpul vieţii : Evenimente stresante :

- activitatea socială: familia, munca, educaţia, relaţiile interpersonale, sănătatea, aspecte financiare şi legale, crize la nivel comunitar;

- mediul social al individului: persoane noi introduse în mediul său social, plecarea unor persoane apropiate;

- speranţe de ordin social: promovare, angajare, căsătorie; - evenimente nefavorabile: moarte, probleme financiare, concediere, divorţ, separare

(corelate cu apariţia anxietăţii şi a simptoamelor de boală). Condiţii stresante cronice de viaţă, considerate mai curând ubicuitate , dar care acţionează cumulativ dacă se suprapun, ar fi următoarele:

- viaţa nesatisfăcătoare: plictiseală, tensiuni familiale continui, insatisfacţii la locul de muncă, singurătate;

- tensiuni familiale, probleme ale părinţilor cauzate de tineri şi adolescenţi, probleme financiare, surmenaj, insatisfacţii la locul de muncă.

Stresul este văzut ca o sumă a factorilor adversivi ce acţionează sau au acţionat asupra organismului, capabili să genereze stări de boală sau să se adauge factorilor patogeni de altă natură. Denumirea de stres este mai curând generală, neîncercând să definească sintetic impactul factorilor adversivi de orice fel asupra organismului precum şi reacţiile de apărare ale acestuia, ce pot deveni, la rândul lor, nocive.

Se pune întrebarea: când devine stresul prea mare, sau prea mult? Această dimensiune, a valorilor de stres, depinde de percepţia subiectivă a persoanei în cauză, care simte sau nu că este depăşită.

Stres psihic versus stres biologic. În acest context, o menţiune aparte merită termenul de stres psihic, spre deosebire de cel biologic, mecanic, infecţios, fazico-chimic, care agresionează organismul pe alte căi.

Stresul psihic se referă la totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia, o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinate de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a unor trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme. În raport cu alte tipuri, stresul psihic are următoarele caracteristici:

a) Agenţii stresori sunt mai ales stimulii verbali neplăcuţi, incluzând şi limbajul interior. b) Caracterul stresant poate fi potenţial abstract, proiectat în viitor, dar rezidă din

semnificaţia de ameninţare. Astfel, divorţul care reprezintă un stres psihic major şi durabil pentru ambii parteneri, nu afectează pe cei care îl apreciază ca pe o eliberare şi nici nu-şi creează scrupule.

c) Anticipativ ( situaţiile de examen). d) Posibil circumstanţial; unul şi acelaşi eveniment stresor psihic nu poate conduce de

fiecare dată un stres psihic la acelaşi individ, atât sin cauza „dispoziţiei de moment”, cît şi a semnificaţiei diferite ce i se conferă în momentele respective.

Importanţa persoanei în stres. Un rol deosebit în apariţia şi amploarea stresului psihic îl au particularităţile cognitive, afective mai ales şi voliţionale ale subiectului, modelate pe experienţa sa de viaţă familială şi profesională, incluzând evenimente psiho-traumatizante anterioare (sau dramele rudelor sau prietenilor) care definesc capacitatea sa de suportabilitate. Rezistenţa la stres sau resursele, tăriile persoanei de adaptare la stres sunt: suportul economic, abilităţile personale, tehnicile pozitive de apărare a Eului, suport social, dorinţa de a

Page 13: ingrijiri comunitare

face ceva, resurse de sănătate şi energie, convingeri pozitive asupra vieţii, posibilitatea de a-şi rezolva problemele asociate cu abilităţi sociale, stare de bine fizic, părere bună despre sine şi speranţa.

În lupta cu stresul bolii D. Mechanic (1986) descrie mai multe feluri de resurse : economice, abilităţile personale, tehnicile defensive, suportul social şi factorii motivaţionali, cum ar fi „dorinţa de a trăi”. În cazul bolilor s-ar adăuga (R. Lazarus şi S.Folkman,1984) resursele de sănătate restante, energia, credinţele, gândirea pozitivă, abilitatea de a căuta informaţiile, de a rezolva probleme, abilităţile sociale în general. Vulnerabilitatea la stres este receptivitatea psihică crescută faţă de agenţii stresori psihogeni, proprie anumitor indivizi care reacţionează excesiv, prin dezvoltarea de reacţii de stres, trecând adesea graniţa patologiei.

Lazarus (1975) considera că efectele agenţilor stresori depind nu numai de propriile lor caracteristici („cerinţe”), ci şi de două atribute înscrise în sfera personalităţii subiectului ce recepţionează acţiunea lor:

- calitatea răspunsurilor emoţionale (şi amplitudinea lor); - strategiile de adaptare mobilizate în interacţiune. Ele reprezintă trăsături distinctive ale personalităţii ce definesc cei doi parametri,

emotivitatea şi adecvarea strategiilor adaptative. Prin însumarea lor se obţine rezistenta (toleranţa) sau vulnerabilitatea la acţiunile agentului stresor .

Vulnerabilitatea la stres poate fi genetică sau/şi dobândită. Ultima categorie se constituie pe parcursul vieţii subiectului, în funcţie de traumele psiho-afective, de experienţierea unor stresuri psihice cu rezonanţă majoră, inclusiv de modul cum a reuşit să le depăşească. Deosebit de importante sunt interacţiunile persoanei cu o serie de factori adverşi de mediu social (familial, profesional, instituţional) în timpul cărora se pot produce condiţionări negative; de exemplu îngrădirea sistematică a afirmării intelectuale sau de afiliere.

Vulnerabilitatea la stres constituie o importantă premisă pentru apariţia nevrozelor, psihozelor reactive şi a bolilor psihosomatice ( acestea din urmă necesitând şi coexistenţa unui teren organic predispozant). Variabilele patogene ţin în parte de individ, de slăbiciunile sale dar şi de situaţiile pe care nu le poate rezolva datorită:

- mijloacelor individuale (de coping) inadecvate de luptă contra stresului, cum ar fi reprimarea şi inhibarea exteriorizării emoţiilor;

- stărilor psihice nefavorabile rezolvării problemelor ca anxietate, depresie, agresivitate disproporţionată, încăpăţânare, pasivitate, irascibilitate excesivă.

Trăsăturile de personalitate fragilizante sunt:

- toleranţa la frustrare scăzută ; - tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută; - rigiditate, încăpăţânare; - grad de introversie; - egocentrism accentuat, narcisism; - impulsivitate, emotivitate crescută; - personalitatea dezechilibrată de tip borderline, cu frică excesivă de abandon; - nevroticii, tendinţe obsesive şi fobice pe fond psihic anxios; - anxietatea de fond este un element favorizant pentru instalarea stresului psihic,

nevroticii. Circumstanţele de apariţie a stresului psihic. Agenţii stresori inductori de stres psihic:

- cuprind individul nepregătit spre a face faţă (lipsa de antrenament fizic, intelectual);

Page 14: ingrijiri comunitare

- miza este foarte mare ca şi gradul de „angajare” a indivizilor. La baza stresului psihic există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individului şi cerinţele impuse acestuia (teoria cognitivă a stresului psihic) (H. Kaplan, 1983). În acest context stresul psihic e definit prin anumiţi termeni:

- „ameninţare” – anticiparea unui pericol ; - „frustrare” (un obstacol se interpune în realizarea unui scop); - conflict (interferenţa a două sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse); - sarcina de rezolvare a unor probleme dificile sau imposibile; - suprasolicitarea peste limitele capacităţii intelectuale; - remanenţa unor stări afective negative (pierderea unor fiinţe dragi, eşec profesional sau

de altă natură) sau redeşteptarea lor, ori readucerea la suprafaţa conştiinţei prin vise, asociaţii de idei.

Stresul de subsolicitare. În fiecare om există o nevoie înnăscută de afirmare a unei largi

game de posibilităţi care să-i evidenţieze capacitatea sa, trebuinţa care este satisfăcută numai printr-o activitate cu solicitări proporţionale resurselor sale, dar suprasolicitarea lor provoacă stres psihic.

Stresul de subsolicitare apare în condiţiile vieţii moderne, în situaţii de şomaj, izolare, plasarea în inactivitate voluntară sau fortuită. O formă mai subtilă, dar mult mai nocivă, o constituie situaţiile de subsolicitare emoţională prin insatisfacerea unor trebuinţe sociale (diferite de cele biologice şi implicând comunicarea interumană şi, implicit, nevoia de autoafirmare).

Eustres şi distres. H. Selye (1974) descrie distresul – starea provocată de acţiunea agenţilor nepotriviţi ca fiind stresul cu potenţial nociv pentru organism, iar eustresul o stare provocată de stimul plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice plăcute, palpitante, de la emoţii pînă la sentimente.

În cursul eustresului are loc creşterea secreţiei de adrenalină, ca factor stabilizant, stimulator al organismului şi a endorfinelor cerebrale ca neurohormoni moderatori ai plăcerii. Eustresul nu trebuie confundat cu orice emoţie plăcută ( contemplarea unei grădini înflorite, a unei expoziţii de pictură, ori audiţia unei simfonii „senine” de Mozart, deşi unii subiecţi extrem de receptivi ar putea „vibra” la aceste mesaje artistice într-o măsură, să „intre” într-o stare de Eustres).

El este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă puternic exprimată şi, mai ales, cu durată prelungită: revederea unei persoane foarte dragi, aflarea veştii reuşitei la examen, un spectacol comic „epuizant” prin accesele de râs violente şi frecvente, jocurile de noroc (fără miză pecuniară), stările de excitaţie sexuală, meciurile de fotbal în care suporterul trăieşte victoria echipei favorite (la înfrângere apare distresul).

Sentimentul de dragoste împărtăşită constituie un Eustres cu rol dinamizator, atât asupra conduitei cît şi a creativităţii (lucru pe care l-ar realiza şi distresul generat de o dragoste ne împărtăşită). Valoarea terapeutică a eustresului (râsul, muzico-terapia) este recunoscută. Eustresul ca stres psihic pozitiv are, cel mai adesea, în componenţa sa şi elemente de solicitare fizică (actul sexual, practicarea unor sporturi), dar tonalitatea psihică atribuită este determinantă pentru includerea sau nu în sfera stresului psihic.

Stresul psihic şi adaptarea. Adaptarea organismului la stres în condiţiile vieţii contemporane se realizează cu preţul unor eforturi mult mai mari, capabile să lase în urmă procese de uzură şi chiar leziuni. Este deci o reacţie de adaptare „zgomotoasă” ce poate deregla activitatea structurilor psihice. Indiferent de „preţul” adaptării în plan somatic ori psihic, stresul psihic lasă în urmă două posibile modificări ale sistemelor organismului:

- creşterea rezistenţei faţă de solicitări ulterioare, identice sau similare cu aceea care l-a generat, în caz că subiectul a dominat, deşi stresat, situaţia inductoare de stres psihic (se realizează un veritabil „antrenament” faţă de suprasolicitări psihice în circumstanţele stresante potenţiale similare) – inocularea la stres;

Page 15: ingrijiri comunitare

- apariţia unei adevărate „ vulnerabilităţi faţă de stres”sensibilizarea, ce reprezintă o „capacitate” a subiectului de a „intra în stres” mult mai uşor, la acţiunea aceloraşi agenţi stresori care i-au produs stresul psihic iniţial, în cazul în care acesta s-a soldat cu un eşec adaptativ (subiectul nu a reuşit să găsească cel mai potrivit răspuns faţă de o situaţie, ori consecinţele ei au fost nocive).

Principii de conduită antistres /căi de prevenire a bolii.

- Realizarea activităţilor în linişte, nepresaţi de timp sau persoane. - Programarea activităţilor în funcţie de capacitatea de muncă (fizică, psihică ţi

intelectuală). - Evitarea situaţiilor de stres (iritarea, aglomerarea activităţilor) pe cît posibili. - Desfăşurarea activităţilor zilnice locuri plăcute ca ambianţă, înconjuraţi de persoane cu

care putem discuta fără a ne supăra. - În cazul în care ne supără cineva, să încercăm reducerea efectelor prin exteriorizarea

nemulţumirii, pe cît posibil. - Relaxarea în timpul lucrului pentru câteva minute. - Muzicoterapie. - Amuzament. - Lecturi plăcute, care dau bună dispoziţie. - Evitarea agresiunilor psihice. - Calcularea resurselor financiare în funcţie de priorităţi, plătirea datoriilor la timp, pentru

a evita stresul financiar. - Rezolvări de cuvinte încrucişate, reviste cu teste de gândire etc., în timpul liber. - Armonizarea aspiraţiile cu aptitudinile. - Oferirea cu regularitate de afecţiune. - Depăşirea momentului de stres cînd altceva interesant. - Somnul de 7-8 ore pe noapte cel puţin de 2 ori pe săptămână. - Discutarea dificultăţilor cu alţii, condiţie în care vor trebui cultivaţi (căutaţi) prietenii

cărora să le poţi face confidenţe. - Practicarea de exerciţii fizice (cel puţin la sfârşit de săptămână şi – zilnic- mersul pe jos). - Folosirea procedeelor de relaxare. - Cultivarea de trăiri şi sentimente pozitive şi recurgerea la umor.

Prevenirea epuizării profesionale (”burn-out syndrome”).

Termenul de „burn-aut” , tradus strict prin „carbonizare”, a fost creat pentru a descrie reacţiile comportamentale ale oamenilor de afaceri surmenaţi, dar s-a extins la toate profesiunile în care există muncă multă, solicitantă, stresantă, cum ar fi cele aparţinând medicinii. Ea atinge de obicei persoanele conştiincioase, adânc implicate profesional. Există o scală de evaluarea a epuizării profesionale care cuantifică trei noţiuni :

- epuizarea emoţională („nu mai are nimic de dat”); - dezumanizarea, generând reacţii dure la adresa subalternilor; - scăderea realizărilor personale, inclusiv senzaţia de neîmplinire în activitatea respectivă. Clinic se ajunge, de la o primă etapă-în care individul hiperactiv şi se cufundă, fără control,

într-o activitate suprasolicitantă – ca în final să se manifeste opusul atitudinii iniţiale: absenteism, revendicări şi evitarea aproape fobică a locului de muncă. Tot acest comportament are loc pe fundalul unor tulburări emoţionale dominate de anxietate şi depresie. Stresul şi boala. În relaţiile cu boala, stresul poate fi întâlnit în două ipostaze:

1) ca sursă de boală 2) ca mod de răspuns al persoanei bolnave.

Conform teoriei vulnerabilitate /stres a lui Zubin şi Spribger (1977), (Zuckerman, 1990) care pune accentul asupra primordialităţii vulnerabilităţii, genetice sau câştigate, stresul este implicat

Page 16: ingrijiri comunitare

ca factor etiologic într-un mod mai complicat, în cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca fragilizant, creator de predispoziţie, fie ca declanşator al bolii pe fondul unei vulnerabilităţi preexistente.

Totodată, orice boală odată manifestă reprezintă un stres substanţial atât pentru purtătorul ei cît şi pentru familia sa, generând o varietate de reacţii.

Situaţiile de stres generatoare de boală por fi sistematizate astfel (Cohen,1979) 1) Pierderile trăite ca evenimente de viaţă, doliul, pierderea unor poziţii, funcţii. 2) Acumularea schimbărilor vieţii, care depăşesc capacitatea adaptativă a unei persoane şi

ar impune restructurări existenţiale. 3) Alte evenimente percepute ca stresante. Dacă schimbare vieţii nu este percepută ca

stresantă, ea nu produce boala, dar poate crea uzură biologică, dacă persista timp îndelungat, prin efortul suplimentar, excesiv, de adaptare chiar dacă în final acesta este reuşit.

Conflictele :

� istorice, de dezvoltare (Oedipian, desprinderea de familie) nedepăşite, cu posibile implicaţii în subconştient, care influenţează perceperea situaţiilor şi mijloacele de confruntare adoptate.

� actuale cu mediul, trenante, nerezolvate, care duc la trăirea de „a te cunoaşte învins”, la starea emoţională, demobilizatoare, depresivă, de demisie cu sentimente de eşec.

� situaţiile ambivalente (căsnicie) generatoare de atitudini contradictorii, marcate de tensiuni interne şi emoţii negative, îndelungate.

Stresul îmbolnăvirii. Oricare dintre noi poate fi bolnav. Dacă se acceptă această definiţie, accentul se pune asupra riscurilor posibile de îmbolnăvire şi asupra strategiilor adoptate de individ pentru a-i scădea efectele. Apariţia bolii, în general. Şi a celei psihice, în particular, evidenţiază capacitatea omului de a confrunta, conştientiza şi trăi anumite experienţe neobişnuite, ce privesc nu numai corpul ci şi psihicul, de a trăi conştiinţa bolii.

Boala reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit, necunoscut, generator de confuzii, de pierderea controlului cognitiv şi anxietate, plin de ameninţări - D. Mechanic (1986). Ea are un efect net dezorganizator asupra existenţei umane. Boala apare ca experienţă: - de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de sănătate. - de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi realizarea propriilor proiecte de viaţă. - dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului ci şi în cel psihic, acolo unde se resimt trăirile neplăcute, tristeţea, angoasa, solitudine, izolare, incertitudine, neputinţă. Ea naşte trăirea de victimă/victimizarea.

Boala şi aspectul ei defectual, infirmitatea, sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii, sentimente, gânduri(nevoia de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire, fantasme). În fapt, asemenea trăiri pot fi realizate şi pe alte căi, posibili pe calea învăţării, prin rolul de bolnav cu caracter social, protectiv social, care se poate asimila chiar în absenţa bolii.

Latura psihologică a răspunsului faţă de boală variază în raport cu gravitatea ei, pericolele implicate, cu personalitatea bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu condiţiile în care se găseşte, tăria grupului de sprijin. Principalele modele teoretice ce leagă stresul de boală. 1. Modele care leagă stresul de atitudinea faţă de boală. Indicatorii după care se studiază legătura psihologică cu boala, sunt :

- descrierea subiectivă a simptoamelor fizice (fără confirmare organică); - frecvenţa vizitelor la medic (fără confirmarea bolii organice).

Care sunt căile prin care atitudinea faţă de boală poate fi influenţată de stres sau de personalitate?

Page 17: ingrijiri comunitare

2. Modele care leagă stresul de boală. După Cohen (1979) sunt 3 modele principale, după care se formează categoriile situaţiei de stres şi modul de reacţie la această situaţie.

Modelul renunţării. Conceptul de renunţare psihologică (caracterizat prin sentimentul înfrângerii, prin faptul de „a te recunoaşte învins”) a fost folosit adesea în studiile legate de pierderi grave urmate de moarte neprevăzută, în tentativa de a descoperi mecanismele biologice ce stau la baza acestor fenomene.

Se evidenţiază raportul dintre acest model şi situaţiile care implică o pierdere de tip impersonal. În situaţii de pierdere, răspunsul ce constă în „a te recunoaşte învins”, poate preceda dezvoltarea unei boli de diferite tipuri, la persoane ce au predispoziţii somatice sau care sunt sensibile la acţiunea agenţilor patogeni exteriori.

Stresul se defineşte ca un fenomen caracterizat prin: sentimente de neputinţă şi disperare, impresia pe care o trăieşte subiectul că nu va fi capabil să facă faţă pentru perioada mai mult sau mai puţin lungi la schimbările intervenite, folosind mijloace insuficient adaptate.

Boala care urmează implică angajarea de mecanisme neuro-psihologice şi de blocare a sistemului imunitar, specifice, declanşate de trăirea de neputinţă (o reacţie de conservare-retragere ce contribuie la creşterea vulnerabilităţii). Evenimente mortale în raportul cu a pierdere impersonală gravă sunt: pierderea soţului, a soţiei, a unei persoane foarte dragi.

Modelul acumulării schimbărilor vieţii. Schimbările pozitive sau negative (căsătorie,

închisoare, divorţ, schimbarea locuinţei, serviciului etc.) constituie un eveniment potenţial stresant (schimbările din ultimii ani şi frecvenţa apariţiei lor).

Fiecare eveniment este evaluat în raport cu gradul de „readaptare” socială necesar. Există un raport între acumularea de evenimente stresante ( care implică schimbarea modelului de viaţă pe care subiectul îl folosea de obicei) într-o perioadă de timp relativ scurt, care precede imediat debutul bolii(6 luni-2 ani).

Un alt aspect îl reprezintă absenţa schimbărilor (a nu avea copii, a nu te căsători, a nu fi promovat profesional etc.)- acumularea evenimentelor pozitive şi negative care eforturi de adaptare, cu supraactivarea sistemului neuroendocrin care, pe termen mediu şi lung, duce la azură organică şi scade rezistenţa la boală.

Sindromul general de adaptare. Acest model foloseşte sindromul general de adaptare (SGA) după Selye (1956, 1974) care este un răspuns biologic particular la un stimul nociv care implică creşterea secreţiei hormonilor adreno-corticali şi pituitar şi reprezintă sistemul de apărare biologică împotriva stimulilor nocivi în general.

SGA are 3 etape (stadii): - alarma (activare biologică ce cuprinde două forme: şoc şi contra-şoc); - rezistenţa (creştere rezistenţa la stimuli dăunători, scade rezistenţa la alţi stimuli,

organismul pare că s-a adaptat la situaţie, comportând-se relativ normal, dar cu persistenţa modificărilor din stadiul de contra-şoc prelungit);

- epuizarea (dispare efectul adaptării). Prelungit excesiv, produce leziuni ireversibile, boli de adaptare (artrita, disfuncţii renale). S-a confirmat empiric legătura dintre schimbările vieţii şi frecvenţa bolii.

Modelul evaluării situaţiilor stresante. Legătura dintre situaţiile stresante şi consecinţele

asupra sănătăţii depinde dacă subiectul recunoaşte sau nu caracterul stresant. Alţi factori care fac legătura între stres şi boală sunt:

- predispoziţia biologică (istoric pozitiv); - evaluarea pe care individul o face situaţiei; - suportul social pe care-l obţine de la alţii; - strategia folosită pentru a face faţă situaţiei; - mutaţiile din viaţa subiectului ce presupun importante alterări în activităţile date, regimul

său alimentar etc.

Page 18: ingrijiri comunitare

Evaluarea primară. Faţă de boală, se declanşează concomitent cu reacţia emoţională

firească de anxietate, chiar de panică, şi o conduită cognitivă (R. Lazarus şi S.Folkman, 1984) denumită „de evaluare primară”, în care situaţia este apreciată drept foarte alarmantă, greu de suportat.

Evaluarea secundară. După un timp, procesul de apreciere a situaţiei poate fi reluat prin evaluarea secundară, care adesea ajunge la concluzii diferite, de multe ori mai benigne, boala devenind mai uşor de suportat. Odată cu ameliorarea apare însă riscul renunţării la tratament, trăit ca element străin, impus de către alţii persoanei respective. Pe parcursul bolii au loc alte reevaluări, mai ales dacă situaţia se schimbă sau boala devine cronică şi provoacă invaliditate.

Boala – o stare nouă de disconfort şi de impas existenţial. Boala reprezintă o situaţie diferită de cea „normală”. Stresurile psihice generate de situaţia de

bolnav se articulează cu coordonatele psihice, tipul de personalitate şi situaţia concretă a individului în momentul declanşării bolii(de exemplu, pneumonie la un tânăr cântăreţ înaintea unui concurs).

În funcţie de „cultura medicală” şi de propria sa experienţă de bolnav, ori a celor apropiaţi lui, există o tendinţă naturală de autoamăgire, de a amâna sau nega „intrarea în situaţia de bolnav”. Acceptarea bolii oglindeşte o situaţie generatoare de mai frământări sufleteşti, soldată cu stres psihic de durată, mai ales dacă supraestimează problemele pe care i le va pune boala.

Atitudini ale pacienţilor faţă de boală/reacţii la aflarea diagnosticului. Aflarea diagnosticului de boală, inclusiv cel de boală psihică, provoacă un „moment de criză” cu puternice reverberaţii, ce se pot întinde pe luni sau ani de zile dacă aceasta este o afecţiune gravă sau cu un viitor incert. Reacţiile bolnavului şi ale familiei la aflarea diagnosticului se desfăşoară, după J.Bowlby (1980), în următoarele etape: a) de şoc, mai ales dacă este vorba de afecţiune gravă, clientul şi familia sa par năuciţi, au

impresia de irealitate. Faza durează câteva zile. b) de incredulitate, angoasă, descurajarea extremă, panică, mânie, negare, revoltă, refuză

diagnosticul, aleargă din doctor în doctor în speranţa că diagnosticul va fi infirmat. c) de dezorganizare-reorganizare, de obişnuire. d) acceptarea realităţii şi toleranţă.

Semnificaţia evenimentului de viaţă, îmbolnăvirea. În raport cu îmbolnăvirea apar cel puţin

3 unghiuri de abordare (D Mechanic, 1986) ale persoanei bolnave: 1) căutarea unui sens, indivizii caută informaţii despre boala lor, despre existenţa în condiţii

de boală; 2) atribuirea socială, adică „cine este de vină”, factorii care au contribuit la situaţia prezentă.

Unii văd boala ca fiind generată de propria neglijenţă, ca semn al propriului eşec, se angajează în propria învinovăţire;

3) comparaţia socială, adică modul în care se vede persoana respectivă, aflată în situaţia de bolnav, în raport cu alţii. El depinde de stima de sine anterioară, de modul în care este perceput de ceilalţi: familie, persoane de îngrijire, alţi bolnavi, societate (vezi reacţiile atât de complexe faţă de SIDA).

Emoţiile din situaţia de boală ce interferează relaţia terapeutică. Pacientul şi familia sa aduc în faţa persoanei de ajutor stări emoţionale deosebite, rezultate

din trăirea ameninţării create de noua situaţie. După V. Tchudin (1991) boala somatică sau psihică reprezintă un moment de criză care, prin consecinţele nefaste ce se conturează la orizont, aduce în discuţie întreaga existenţă a bolnavului, dar şi a celor dragi.

Cele mai multe boli indic trăirea de pierdere a sănătăţii, a unei funcţii, a imaginii de sine, a mobilităţii, a slujbei, a relaţiilor umane şi, mai grav, a viitorului dacă afecţiunea este severă. Frământările şi neliniştea izbucnesc cu atât mai puternic cu cît subiectul fusese într-o poziţie mai

Page 19: ingrijiri comunitare

bună iar boala a survenit mai pe neaşteptate, provocând penetrarea acelei platoşe de apărare, a senzaţiei de invulnerabilitate psihologică cu care fusese înzestrat în timpul perioadei de sănătate.

Reacţii emoţionale ale persoanelor bolnave. Reacţiile faţă de boală sau de invaliditate sunt marcate de trăsăturile personale. Ele se întind pe un larg registru emoţional, cuprizând: negarea, ambivalenţa, regresiunea, frica, mânia, ostilitatea, şocul, neîncrederea, vinovăţia, ruşinea, neînţelegerea. O bună parte dintre ele pot reflecta particularităţile generale, imprimate încă din copilărie, ale stilului de confruntare (coping) a persoanei respective faţă de situaţiile dificile ale existenţei, faţă de evenimentele de viaţă.

Acceptarea bolii (recunoaşterea bolii şi „intrarea în situaţia de bolnav”). Există mai multe variante:

- Recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav. Persoana echilibrată emoţional recunoaşte lucid slăbiciunea fizică sau psihică pe care o implică boala, apărută ca un accident în viaţa sa precum şi situaţia nouă de dependenţă.

- Refuzul stării de boală în condiţiile conştientizării unor tulburări ce pot constitui semne de boală, pentru că le modifică substanţial modul de existenţă, le e greu să renunţe la fumat, alcool, alimente preferate; amână „decizia” sau se autoamăgesc, prin mecanisme inconştiente de apărare.

Ambivalenţa este o reacţie mai apropiată de realitate, caracterizată prin oscilaţii, subiectul este conştient de existenţa unei afecţiuni, dar i se pare fie că se află într-un stadiu prea timpuriu pentru a fi tratat, fie că poate să o înfrunte singur, iar tratamentul ar implica el însuşi mari riscuri. Interviul motivaţional ajută la depăşirea acestui impas.

Frica este o reacţie banală la ameninţare, iar situaţia de boală este generatoare de emoţii acest tip. Frica este poate cea mai puternică dintre toate emoţiile şi poate declanşa comportamente pe care subiectul nu le poate controla adesea deloc. De obicei ne este frică de ce este mai rău. Dacă ai avut un accident şi ţi-ai rupt un picior, te temi să nu ţi-l amputeze şi mintea fuge la dezastrul vieţii tale. Ea se însoţeşte de pierderea capacităţii de control, de a lua o decizie, de a face faţă diferitor situaţii.

Convingerile false apar de obicei în perioada de adaptare faţă de evenimentele viaţă neobişnuite, negative, accidente, boli, pierderi. Ele reprezintă o etapă de tranziţie în adaptarea la o situaţie resimţită dramatic, cum ar fi pierderea bruscă a tot ceea ce a fost esenţial în viaţă, ceea ce de multe ori este imposibil de trăit şi de acceptat.

Mânia este un din reacţiile banale faţă de boală, faţă de evenimente neplăcute, subiectul neacceptând loviturile soartei. Dar mânia este numai un strat al tulburării emoţionale. În spatele său (E.Fromm, 1970) se află anxietatea şi posibile trăiri de neputinţă.

Mâinii se poate însoţi de ostilitate, de resentimente şi se poate concretiza în agresivitate deschisă, verbală şi fizică, mergând pînă la violenţa îndreptată asupra persoanei proprii sau, prin mecanisme proiective, asupra altora, a terapeutului, a tuturor. Vinovăţia reprezintă asupra unei responsabilităţi, adesea false, faşă de încălcare unor reguli. Întotdeauna este vinovat cineva când apare o boală. Regula este adânc implantată în stilul de gândire al unor persoane şi este adesea iraţională (V.Tchudin,19909. trăirile de vinovăţie sunt generate de multe situaţii, de cele de boală, după accidente, de eşecul relaţional, sexual, profesional. Subiectul are nevoie de pedepsire şi iertare. Vinovăţia poate genera acţiuni de auto-pedepsire, declanşarea unor ritualuri religioase de expiere sau descărcări de mânie şi agresiune. Multe trăiri de vinovăţie apar la părinţii copiilor handicapaţi, la psihoticii, iar în cazul de cancer la pacienţii sau partenerii lor.

Atitudini de suferinţă determinate de boală şi situaţia de bolnav: - combativă, adaptare adecvată la realitate; - de resemnare, de dezinteres faţă de soarta proprie (se manifestă de obicei la pacienţi cu o

stare depresivă);

Page 20: ingrijiri comunitare

- refugiu în boala, generat de beneficiul secundar pe care îl au unii bolnavi, cu probleme existenţiale serioase, cei hiperconştiincioşi, cu personalitate patiatică;

- culpabilitate pentru fapte ce „îl apasă”, sau sunt implicate alte persoane, prin gândirea magică”deochi”, „argint viu”, „farmece”;

- valorificarea superioară a situaţiei de bolnav („avantajele” bolii-meditează în linişte la problemele sale de perspectivă);

- „cufundare în suferinţă”, în agitaţie şi anxietate (justificată de bolile foarte grave şi nejustificată de supraestimarea unor boli uşoare);

- Persecutorie – la bolnavii care, negând boala, devin revendicativi, procesomani, pedepsind posibile greşeli medicale sau de îngrijire.

Strategii de adaptare utilizate în timpul stresului psihic, valabile şi în confruntarea cu

stresul bolii. Spre deosebire de emoţiile deja prezentate, acestea sunt comportamente mai complexe, cu scop adaptiv, conştient sau nu, care pot evolua pe durata afecţiunii, în raport cu desfăşurarea ei şi alţi parametri, ca diagnosticul, începerea unor terapii, presiunea unor persoane din afară, din familie.

Strategii implicând acceptarea confruntării. 1. Acţiuni conştiente, conduite active.

- lupta – efectuarea sarcinii; - fuga – evitarea, refuzul confruntării cu problema; - avalanşe de reacţii haotice, de panică, având în subsidiar intenţia de opoziţie, de atitudine

activă, dar ineficiente faţă de situaţie; - acţiuni conştiente pasive, lipsa de răspuns efectiv la solicitare, dar cu rezonanţă afectivă

negativă intensă şi un grad ridicat de frustrare; - apatia, resemnarea, ce decurg din aprecierea situaţiei ca fiind „fără ieşire”; - panica, manifestată prin paralizia oricărei iniţiative(inhibiţia generalizată: ”mort de

spaimă”, „şocat”, „blocat”). Starea de şoc emoţional este determinată de veşti proaste care perturbă grav existenţa cuiva

şi nu sunt integrate emoţional, cum ar fi aflarea a existenţei unei boli incurabile sau grave, a contaminării cu HIV, a morţii cuiva drag, trăirea catastrofelor, a cutremurelor, inundaţiilor (M.Horowitz, 1987).

În timpul şocului, comportamentul poate derapa către negare, care este o reacţie naturală, „nu poate fi adevărat”. Poate să apară o stare de dezorientare temporo-spaţială sau pierderea identităţii. Subiectul pare „îngheţat” emoţional şi fizic, nu mai percepe şi nu mai reacţionează la nimic la ceea ce i se spune sau se întâmplă în jurul său. Alţii se vaită, îşi smulg părul din cap, după ce află rezultatul analizelor care confirmă că suferă de leucemie. 2. Strategii implicând neacceptarea confruntării cu agentul stresor prin amânare, ignorare, ocolire, reprezintă un grup de acte psiho-comportamentale, desfăşurate la un nivel subconştient sau inconştient. Se remarcă şi caracterul iluzoriu al eficienţei(„autoînşelare inconştientă”) (R.Lazarus 1975). 3. Strategii de adaptare conştiente – subiectul a hotărât să amâne un răspuns decisiv sau să-l înlocuiască prin substituire cu o altă acţiune menită să reducă tensiunea provocată de incapacitatea de a răspunde adaptativ la stres. Acte conştiente Amânarea deliberată a acţiunii de rezolvarea a unei situaţii de impas. În cadrul acţiunilor de „amânare” se disting două variante, similare în privinţa ”neacceptării” confruntării, dar deosebite ca scop imediat:

- oprirea, întreruperea acţiunii cu păstrarea sau modificarea scopului; - fragmentarea sarcinii în acţiuni mai reduse, capabile de îndeplinit şi conservând scopul

final. Înlocuirea acţiunii iniţiale cu o altă:

Page 21: ingrijiri comunitare

- echivalentă (ca tip de acţiune şi scop); - substituirea se realizează prin dirijarea activităţii spre un scop echivalent, posibil de atins

( exemplu: nereuşita la o facultate ”grea”, urmată de pregătirea pentru o altă mai uşoară, dar cu satisfacţii aproape echivalente, înlocuirea unei distracţii planificate cu o alta mai accesibilă);

- diferită (ca modalitatea de acţiune şi ca scop); - compensaţia; se realizează prin înlocuirea unei acţiuni cu o alta capabilă să-i ofere

individului o satisfacţie echivalentă. De exemplu, înlocuirea unei excursii, imposibil de efectuat din motive obiective, cu un spectacol îndelung amânat, reduce mult stresul psihic.

Represiunea este o modalitate de respingere voluntară (conştientă) a unor presiuni sau tendinţe de satisfacere a unor dorinţe intime. Represiunea este o acţiune care-l „ispiteşte” pe individ să rezolve comod situaţia de impas. Prin acest act, individul se menţine în stare de stres psihic, amplificat uneori şi de regretul (adesea nemărturisit) pierderii şansei, din prea multă scrupulozitate. Tot aici se încadrează şi stăpânirea unor afecte penibile pentru anturajul ca: mânia, spaima nedisimulată. Actele de refuz, amânare, ocolire, reprimare (neacceptare a confruntării) nu reuşesc să înlăture total un sentiment de frustraţie. Acte inconştiente. Intervin în situaţii ameninţătoare la adresa integrităţii individului, a prestigiului său ori a stării lui de confort psihic. Agentul stresor acţionează instantaneu. De exemplu, evocarea unei fiinţe recent dispărute de către un obiect al acesteia, descoperit întâmplător. Refularea, este un mecanism de scurt-circuit al conştiinţei în cazul unei tensiuni psihice extreme, generate în special de imagini, idei, pulsiuni sau dorinţe penibile pentru subiect sau reprobabile pentru mediul social. Prin aceste mecanisme, tot ceea ce este de neacceptat pentru subiect este îndepărtat din planul conştiinţei, trecând în sfera inconştientului, sau este menţinut în afara câmpului conştiinţei, către care caută neîncetat să revină. Comutarea reprezintă canalizarea inconştientă a trebuinţelor impulsurilor, motivelor- inclusiv a acelora „interzise” – către obiective care pot fi atinse, producând astfel o satisfacţie durabilă subiectului. Freud a consacrat termenul de sublimare pentru obţinerea unei recompense în domeniul artei şi ştiinţei ca obiective cu o largă valorizare socială în locul pulsiunilor sexuale. Proiecţia reprezintă un alt mecanism de apărare descris de S.Freud prin care, de asemenea, „se descarcă” inconştient o stare de tensiune afectivă, extremă, prin atribuirea unei alte persoane sau „obiect”, a sentimentelor, dorinţelor impulsurilor pe care subiectul refuză să şi le atribuie sau le ignoră. Negarea realităţii reprezintă o tendinţă inconştienta de a filtra sau a ignora anumite realităţi pe care refuzăm să le acceptăm. Negarea este o reacţie de început a bolii, în care subiectul refuză să ia cunoştinţă de realitate, pare nepăsător, neafectat sau chiar zâmbitor. Ea se poate însoţi de convingeri false, protectoare. Este o formă de apărare faţă de realitate foarte dureroasă, adesea insuportabilă pentru bolnav. Psihologia actului medical. Importanţa personalului de îngrijire pentru pacient. În relaţia cu pacientul, el trebuie privit ca un individ valoros şi trebuie respectat ca orice fiinţă umană. Pacientul suportă suferinţa în funcţie de personalitatea sa, iar personalul dă suport psihologic, îi dă speranţă, linişte şi echilibru psihic. În contactul interpersonal nu au poziţii similare. Pacientul este într-o poziţie dezavantajată, influenţat de suferinţe fizice, morale, de frică şi nesiguranţă (P.Sivadon, 1973). Medicii, asistentele sunt percepuţi ca fiinţe puternice, cu puteri magice, plini de energie, având la dispoziţie multiple posibilităţi. Li se atribuie calităţi esenţiale: cunoştinţe de psihologie, o experienţă de viaţă suficientă şi o maturizare deplină a personalităţii. În preajma lor are posibilitatea de a fi înţeles,respectat şi chiar iubit aşa cum este(I. Cucu,1980).

Page 22: ingrijiri comunitare

Relaţia personal-pacient este asemănătoare cu relaţii-copii, reflectând mediul paternalist , deşi evoluţia propusă de legislaţia actuala tinde să îl aducă în poziţia mai adecvată de partener. Atitudinea pacientului faţă de personal. O importanţă foarte mare o are primul contact cu personalul medical, în corpul căruia pacientul îşi expune suferinţele. O atitudine şovăielnică îl poate influenţa negativ, iar una „prea realistă” îi provoacă ostilitate. Dacă nu este bine informat, el devine nesatisfăcut, confuz şi necooperant. Important pentru personal este să se convingă că nu a fost greşit înţeles. Tipuri de reacţiei faţă de boală raportate la atitudinea faţă de personal :

1. Bolnavi care îşi arată în mod deschis anxietatea, aşteptându-se numai personalul să fie activ, agăţându-se de el.

2. Bolnavi care devin pasiv, executanţi scrupuloşi. 3. Bolnavi care prezintă o masă de indiferenţă şi obiectivitate. 4. Bolnavi care au faţă de personal atitudini de exigenţă mai mult sau mai puţin agresivă.

Atitudinea personalului faţă de pacient. Bolnavul vine în spital cu idei preconcepute, cu aspiraţii în funcţie de temperament, cu speranţa de a fi înţeles, că suferinţa îi va fi uşurată, că medicul va fi competent, „cel mai bun „, îl idealizează, speră că va găsi suficientă solicitudine din partea personalului, aşteaptă semne de recunoaştere şi simpatie personală. Toate impun adoptarea de atitudini în oglindă din parte personalului (F.Cohen, R.Lazarus, 1979). Comunicarea informaţilor nefavorabile către pacient se realizează în conformitate două tendinţe culturale, contradictorii(C.Oancea, 2002):

- Să cunoască întregul adevăr (poziţia americanilor), care poate avea un efect şocant, dacă pronosticul este sumbru sau plin de riscuri.

- Să-l cunoască, dar cu menajamente. Neadevărul este considerat ca un factor psiho-profilactic şi psiho-terapeutic valoros, care are rolul menţinerii încrederii bolnavului şi moralului lui în lupta cu boala. Se aplică formula celor 2M (minciuna şi morfina); neadevărul trebuie folosit cu tact şi înţelepciune.

Efectul placebo. Placebo = un medicament inofensiv, dar cu efect psihologic terapeutic real datorită sugestiei şi imaginaţiei bolnavului (C.Joyce, 1994). El ar reprezenta cam 40% din efectul oricărui medicament, mai ales în faza de început. Este un ingredient al terapiei sugestive, care foloseşte mecanisme psihologice de amăgire-iluzie, solicitate chiar de bolnavi. Cele mai active medicamente sunt cele injectabile, dureroase, tabletele viu colorate în roşu, galben, foarte mici sau foarte mari, cele cu gust amar. Medicii „placebo” au titluri, reputaţie, practică medicina în clinici universitare, au putere de convingere şi sugestie. Medicii obţin efecte foarte slabe atunci când tratează persoane apropiate sau din familie, situaţie în care nu se mai bucură de aureola mitică. Efectul placebo apare mai ales la bolnavii placebo-sensibili (anxioşi sau cu simptome somatice). Există şi subiecţi placebo-rezistenţi (rigizi, nemulţumiţi sau mai intelectuali). Bolile iatrogene (I.B. Iamandescu, 1994) sunt datorate actelor medicale nereuşite sau chiar agresive, trădând adesea un contra-transfer negativ din partea personalului. Comportarea lui poate da naştere la reacţii psihosomatice, sau efecte secundare exagerate, când se prescriu medicamente în doze abuzive, trădând intenţia de a învinge, de a ameliora boala cu „orice preţ”. Acţiuni iatrogene:

- informarea medicală în presă, radio – TV poate produce reacţii anxioase; - atitudini agravante, insecurizante, de respingere, abandonare, neîncredere din partea

personalului de îngrijire; - multitudinea investigaţiilor poate duce la agravarea unor simptoame.

Unii bolnavi pot resimţi medicii şi medicina ca pe o „dictatură” care le produce suferinţe somatice şi psihice. Medicul este perceput ca un „complice” al familiei „avid de putere” şi care uzează de ea după plăcere şi devine prin aceasta iatrogen. Etichetarea şi stigmatizarea bolnavului psihic. Etichetarea rezultă din diagnostic şi este trăită distructiv de către pacient. A fi bolnav reprezintă pecetea unei noi identităţi sociale, a unui nou statut, pe care subiectul le primeşte şi le poate accepta într-un proces de interacţiune socială,

Page 23: ingrijiri comunitare

însoţit de conflicte, negocieri şi compromisuri cu persoanele semnificative din mediul său (medici, asistente, familie, prieteni) (V.Săhleanu, A.Athanasiu, 1978). Diagnosticul de bolnav mintal, în special de schizofrenie, creează teamă şi evitarea pacientului de către ceilalţi. Diagnosticului pus cu uşurinţă (etichetarea ) în cazul schizofreniei sau retardului mintal prezintă risc mai mare în cazurile severe, la care se ataşează şi ideea de irecuperabilitate. Din acel moment, bolnavul este neglijat, prin „economisirea eforturilor „ personalului şi chiar ale familiei şi devine într-adevăr irecuperabil . Etichetarea conduce la stigmatizare, rejecţie socială, proastă stimă se sine,izolarea activă(M. Lăzărescu, 19999. T. Szasz (1973) afirma că bolnavul psihic trebuie să fie un consumator foarte bine informat. El nu crede în instituţionalizarea involuntară a bolnavului mintal şi comentează: „spitalizarea involuntară a pacientului mintal este ca o sclavie”; ei sunt ca sclavii de pe plantaţii. Atitudinea familiei poate conduce la o rejecţie nemărturisită, o formă subtilă de abandon. Ei nu vor să aibă un „nebun” în familie şi îl internează mereu în spital. Bolnavii, oamenii aceştia se luptă cu vocile, halucinaţiile şi cu nervozitatea proprie extremă. Ei au nostalgia responsabilităţii, sentimentul inutilităţii, sila programului de spital. Spitalul îşi face datoria, ameliorează stările grave, echilibrează pe cei mai labili. În unele spitale, medicaţia şi statul nesfârşit în pat sunt singurele programe. Bolnavii se lovesc de „zidul stigmatizării” şi nu se pot întoarce în familie sau la serviciu. Ei sunt „paria” pentru societate. Nu au acces la o viaţă normală. Normalitatea este un rezultat al luptei proprii pentru normalitate, pentru recâştigarea controlului emoţional şi comportamental. Ei luptă pentru normalizare, deşi echilibrul lor afectiv este tulburat. Au nevoie de toleranţă ( a tolera = a înţelege). Pentru a se obţine aceasta este mult de făcut pentru ei din partea celorlalţi, care trebuie să-şi schimbe atitudinea prin educaţie, cultură, TV. Stigma este „un atribut care discreditează profund” spunea Goffman în 1963, cînd prezenta acest concept important pentru îngrijirea bolnavului mintal. Etichetarea împiedică readaptarea socială după externare şi duce la depersonalizare. Pe prim plan trece boala, defectul capătă dimensiuni psihologice care „înghit” persoana căreia i se reaminteşte mereu : „ Ţi-ai luat medicamentele?”. Astfel, ei trăiesc pentru a lua medicamente şi nu-i mai interesează reuşita în viaţă, succesul, sentimentele. O parte din reacţiile lor sunt trecute pe seama bolii (îşi bate soţia, deci : „Vezi ce nebun e?”). Regulile privitoare la confidenţialitate, impuse prin etica psihiatrică, realizează protecţia bolnavului. Diagnosticul trebuie să se anunţe la servicii numai prin simboluri statistice necesare pentru obţinerea concediului medical sau accesul rudelor la informaţiile riscante este restricţionat pentru că, în cazul proceselor de moştenire şi în alte situaţii, comportamentele şi intenţiile pacientului pot fi interpretate exclusiv prin prisma bolii.

Page 24: ingrijiri comunitare

COMUNICAREA CU BOLNAVUL PSIHIC ÎN PROCESUL DE ÎNGRIJIRE

Istoric. Comunicarea îmbrăţişează întreaga arie a interacţiunilor şi comportamentelor umane. Comunicarea are multe semnificaţii. Când comunicăm, nu putem şti dacă mesajul transmis are acelaşi înţeles pentru noi şi pentru ceilalţi dacă s-a receptat ceea ce am vrut să spunem de fapt. Încă din secolul trecut, Florence Nightingale recomanda celor ce vizitau bolnavii să evite discuţiile despre propriile lor probleme şi anxietăţi. Ea spunea „ Ce puţin din reala suferinţă este cunoscută şi înţeleasă „ (1860). Până atunci, persoanele care îngrijeau bolnavii nu erau instruite cum să vorbească cu ei şi nici nu se accepta ideea că o simplă conversaţie poate să vindece pe cineva. Chiar şi atunci când asistente instruite îngrijeau bolnavii psihici, acest rol nu a fost recunoscut. Totuşi mai târziu, după 1950, persoane semnificative, teoreticiene ale îngrijirilor psihiatrice au descris natura psihoterapică a relaţiei asistentă-pacient. Definiţie. Comunicarea este un concept vast, care cuprinde toate comportamentele umane. Fiecare persoană are o relaţie unică cu mediul, care se manifestă în comportamente, iar sistemul lor de transmisie se numeşte comunicare. Există o serie de transmisii ce au loc atunci când individul interacţionează cu mediul. Chiar dacă individul încearcă, el nu poate niciodată să nu comunice; dacă nu vorbeşte, nu ne priveşte şi acest lucru ne comunică ceva. Scopul comunicării este ca interacţiunea cu ceilalţi să ne dea un sens al identităţii ( N.Stanton,1995). Conceptul de sine şi relaţia cu alt individ, cu un grup sau cu lumea au loc datorită comunicării. Tot astfel se stabileşte relaţia terapeutică, atâta timp cît există un schimb de gânduri şi sentimente între cel care suferă şi persoana de ajutor. În procesul comunicării sunt folosite tehnici şi sunt necesare abilităţi speciale pentru a ajuta pacientul să-şi rezolve problemele. Elemente de acţiune: vorbirea şi mişcările corpului( mişcările automate, postura, expresia facială, gesturile, manierismele). Comunicarea verbală şi non – verbală. Comunicarea verbală. Limbajul este exprimarea ideilor în acord cu regulile stabilite de societate şi este specific uman. Vorbirea însăşi este un complex de activităţi ce includ organe şi sisteme. Defectele de structură, disfuncţiile datorate bolilor, derivarea sau supraîncărcarea senzorială şi dizabilităţile de învăţare pot afecta folosirea cu acurateţe sau nu a transmiterii mesajului. Tulburări de comunicare verbală. Schizofrenul se caracterizează prin inabilitatea sa de abstractizare şi foloseşte cuvinte simbolice pentru a reda înţelesul real. Bâlbâitul suferă de o întrerupere în ritmul normal al sunetelor vorbirii şi este, de asemenea, deficient în expresia relaţiei sale cu mediul. Copilul retardat mintal nu poate învăţa limbajul şi nu poate avea un comportament social. Copilul autist nu se poate exprima simbolic prin cuvinte. În afară de cuvinte şi sunete, asistenta trebuia să recunoască limbajul ne-verbal, cum ar fi : tonul vocii, calitatea ei şi ritmul vorbirii, care influenţează mesajul şi este o componentă esenţială în evaluarea comunicării. Caracteristicile comunicării verbale profesionale folosesc la stabilirea unei relaţii umane pozitive şi la câştigarea încrederii pacientului. Comunicarea terapeutică va respecta următoarele reguli:

- mesajul transmis să fie scurt şi clar; - vocabularul folosit să fie scurt şi clar; - debitul verbal să fie potrivit; - tonul vocii să fie adecvat în funcţie de starea pacientului; - informaţia să nu fie influenţată de emoţiile sau de oboseala noastră;

Page 25: ingrijiri comunitare

- să fie ales momentul potrivit; - mimica şi gesturile să accentueze cuvintele; - să se manifeste atenţie şi grijă faţă de pacient; - ascultătorul îşi mobilizează întreaga atenţie pentru a înţelege mesajul transmis de pacient; - să manifeste toleranţă faţă de pacient; - asistenta îl va asculta fără să-l întrerupă; - asistenta va răspunde, cînd este cazul, doar prin mimică, arătând că înţelege necazul

pacientului (mesaje de continuare).

Comunicarea non – verbală. Se realizează printr-o serie de comportamente aparent disparate care alcătuiesc împreună o imagine ce completare a mesajului verbal transmis de client, îl înlocuiesc sau îl contrazic. Ele sunt următoarele: Elemente vocale: zgomote, sunete (în afara vorbirii), sunete înalte, tonul vocii, calitatea vocii, tăria sau intensitatea ei, ritmul vorbirii, sunete ne-verbale(râs, oftat, geamăt, tuse nervoasă), sunete de ezitare( „um”,”uh”). Aceste sunt elemente vitale pentru emoţii şi reprezintă puternice surse de informaţii pentru noi. Elemente de acţiune: mişcările corpului ( mişcările automate, postura, expresia facială, gesturile, manierismele). Expresia facială şi postura sunt semnificative în interpretarea dispoziţiei vorbitorului. Obiecte folosite de vorbitor intenţionat sau neintenţionat, îmbrăcămintea, mobilierului, obiecte personale. Toate acestea comunică ceva despre personalitatea vorbitorului. Spaţiul, distanţa dintre interlocutori variază şi se clasifică în : timp (15-45cm); personal (45 cm -1,20 m); social (1,20-3,60m); public (peste 3,60 m). plasarea la o anumită distanţă de cei cu care se află în contact, concretizează nevoia de protecţie a subiectului. Spaţiul personal este folosit în relaţii apropiate şi reprezintă distanţa de atingere. Tot astfel, în aprecierile noastre ţinem cont de aranjarea locurilor atunci când pacientul şi aparţinătorii intră în încăpere. Unii pacienţi se tem de apropiere, ei nu pot să tolereze invadarea spaţiului personal. În practică se evaluează toleranţa spaţială observând distanţa ce o menţine pacientul faţă de alţi bolnavi. Mărirea spaţiului faţă de un bolnav anxios îi atenuează anxietatea. Atingerea : este cel mai personal mesaj non-verbal, nu un instrument puternic de comunicare şi are multe înţelesuri; poate exprima încercarea de a cunoaşte altă persoană, grijă, empatie. Este prim şi cea mai fundamentala intenţie de comunicare. Schizofrenii au teamă de apropiere, iar atingerea se foloseşte în mod judicios, căci poate fi interpretată ca o invazie în spaţiul intim sau ca o invitaţie la intimitate, pacienţii având o reacţie de panică. În schimb, cei foarte regresaţi pot cere să fie strânşi în braţe, legănaţi, recreând simbioza copilăriei. Tăcerea este foarte semnificativă şi constituie un mijloc puternic de comunicare. Poate avea mai multe semnificaţii (pacientul se gândeşte, poate însemna mânie, rezistenţă, poate fi legată de o situaţie stresantă care îl împiedică să gândească sau îl ajută să nu se implice). Un bun ascultător foloseşte înţelesul tăcerii. Este foarte important să se evite umplerea prin cuvintele a golului creat de tăcere. Pacientul să fie lăsat singur pentru că el nu vorbeşte. Tăcerea faţă de un pacient depresiv sau retras exprimă suport psihologic, înţelegere şi acceptare. Dacă limbajul non - verbal al asistentei comunică interes şi implicare, pacientul vă răspunde până la urmă. Împărtăşirea tăcerii cu pacientul este cea mai dificilă sarcină pentru asistentă, dar este esenţială. Alte elemente ale comunicării non – verbale sunt mişcările corpului (mişcările automate, postura, expresia facială, gesturile, manierismele). Aprecierea comunicării cu pacientul. Congruenţa dintre comunicarea verbală şi non-verbală. Scopul urmării de asistenţă în relaţia terapeutică este de a aprecia congruenţa dintre mesajele verbale şi non-verbale ale pacientului. El poate să nu fie conştient de acest lucru. Dacă el spune că se simte bine, dar ochii sunt în lacrimi, expresia facială trădează dezacordul intim cu ceea ce spune.

Page 26: ingrijiri comunitare

Folosirea spaţiul şi teritorialităţii. Este o forma a limbajului non-verbal. Distanţa dintre o persoană şi alta, dintre ea şi un grup este semnificativă ca factor de relaţionare interpersonală. Conceptul de distanţă ca variabilă a comunicării a fost folosit în legătură cu întâlnirile din locurile publice, viaţa socială şi nevoile personale. Într-un mediu terapeutic, asistenta apreciază nevoile de spaţiu şi teritorialitate ale pacienţilor. Spaţiul personal se referă la spaţiul preferat pentru interacţiune, iar teritorialitatea implică un anumit spaţiu, cum ar fi camera pacientului sau patul şi spaţiul din jurul lui. Intruziunea sau violarea spaţiului sau teritoriului cuiva poate distrage sau distorsiona comunicarea. Diagnosticul nevoii de comunicare. Asistenta analizează datele obţinute şi formulează diagnostice de nursing care pot să includă următoarele : Comportamentul neadecvat al clientului se manifestă prin: slaba stimă de sine, conceptul despre sine sărac, trăiri de devalorizare, inabilitatea de a-şi exprima mânia. Modelul nesatisfăcător de comunicare al clientului caracterizat prin:

- Inabilitatea de a vorbi; - Înţelegerea limitată a limbajului; - Comunicarea non-asertivă; - Înţelegerea distorsionată a mesajului; - Inabilitatea de a trimite şi primi mesaje; - Incongruenţa între mesajele verbale şi non-verbale.

Emoţiile exagerate ale clientului, legate de slabele capacităţi de comunicare şi integrare interpersonală:

- Anxietate când trebuie să vorbească cu figuri de autoritate - Retragere atunci când este implicat într-un grup de comunicare ( prin tăcere şi

neparticipare); - Vorbeşte continuu, monopolizează comunicarea, când participă la o discuţie cu alţi

indivizi. Tehnici de comunicare terapeutică. Ascultarea activă. Ascultarea sau concentrarea atenţie asupra tuturor mesajelor verbale şi non-verbale transmise de pacient constituie fundamentul comunicării terapeutice. În acest scop este necesar un nivel de concentrare maximă din partea noastră, care trebuie să reducă factorii de distragere, obiectivitate şi neutralitate în apreciere, concentrarea asupra comportamentelor pacientului şi emiterea de răspunsuri obiective adecvate (Stuart,Sundeen,1991). A asculta o altă persoană înseamnă a decodifica atât conţinutul mesajului exprimat, cît şi trăirile care îl însoţesc. Verbalizarea, opiniile, gândurile şi impresiile reprezintă conţinutul mesajului. Sentimentele exprimate reprezintă partea emoţională a mesajului, care poate fi exprimată verbal sau non-verbal. De exemplu, un pacient poate vorbi relaxat, dar în acelaşi timp îşi trădează anxietatea fumând ţigară de la ţigară, îşi frământă mâinile, abordează o postură tensionată sau mişcări exagerate. Prima regulă a relaţiei terapeutice este să asculţi pacientul. Este fundamentul pe care se construiesc alte abilităţi terapeutice. Pacientul i se permite să vorbească mai mult, iar asistenta – terapeut ascultă şi tace, intervenind numai atunci când este neapărat necesar. Este o sarcină dificilă care multă experienţă şi răbdare, deoarece toată atenţia va fi îndreptată asupra ascultării şi observării mesajelor transmise de pacient prin toate canalele de comunicare. Ascultarea este un semn de respect pentru pacient şi un stimulator puternic al dezvăluirii (exprimarea trăirilor). Accesibilitatea. Cei ce oferă ajutor psihologic pot fi epuizaţi şi nu pot avea timp pentru toţi sau nu ştiu să transmită că au înţeles, fără să-şi dea seama şi astfel creează distanţa. Postura relaxată, la acelaşi nivel cu interlocutorul. Asculţi ceea ce ţi se spune fără să pari „ prăbuşit”, gârbovit. Dacă stai tensiv , „ca pe ace” , pacienţii vor crede sau vor intui că ai mult probleme de rezolvat şi te gândeşti numai la ele. Braţele şi picioarele încruceşte, postura rigidă, nervozitatea picioarelor sau dacă baţi cu degetele în masă, toate indică o stare de tensiune a persoanei de ajutor.

Page 27: ingrijiri comunitare

Deschiderea fizică. Să povesteşti interlocutorului nu numai cu faţa, ci cu tot corpul. Să aşezi scaunele în unghi înclinat, nu chiar faţă, sau să stai pe o canapea alături, dar cu bună posibilitate de examinare şi receptivitate la mesajele faciale şi corporale. Avantajul este că poţi schimba direcţia de contact, mai bine decât ai sta faţă în faţă cu el. acesta poziţie este apreciată în mod special de pacienţii foarte vulnerabili. Corpul uşor aplicat înainte. Încurajează vorbitorul şi este un semn al implicării. Dacă asistenta se înclină prea mult, poate părea ciudat pacienţilor şi ei vor simţi ca le-a fost invadat spaţiul personal. Dacă se înclină spre spate, pare distantă, în special la începutul relaţiei. Un bun contact al privirii. Să priveşti în direcţia pacientului, astfel încât privirea să se întâlnească adesea în mod rezonabil. Privirea fixă este ameninţătoare pentru pacienţi. Se pot simţi dominaţi ( unii se pot simţi ameninţaţi chiar, atunci când se văd pe ei înşişi în oglindă). A privi în jos sau într-o parte prea des indică tensiune şi plictiseală. Un bun contact al privirii înseamnă să vezi toate mesajele expresiei faciale pe care le trimit pacienţii. Expresia facială adecvată. O expresie prietenoasă, relaxată, incluzând zâmbetul, de obicei demonstrează interes. Dacă pacientul devine agitat sau plânge, zâmbetul este nepotrivit. Expresia facială trebuie să arate că eşti receptiv la mesajele lui verbale, vocale şi corporale. Aprobarea prin înclinarea capului. Este ca o răsplată, însemnând că îi acorzi atenţie pacientului. Asta nu înseamnă că eşti de acord cu tot ce spune el, dar eşti interesat. Să fim atenţi să răspundem diferit în acord cu ce spun pacienţii. Reflectarea cu interpretare ( empatia profundă). Terapeutul reflectă trăirile pacientului folosind tonul emoţional adecvat masajului primit şi propriile cuvinte care să le descrie. Pacientul se simte pe deplin înţeles şi acceptat, fiind stimulat să se dezvăluie. În acelaşi timp, îl ajută pe pacient să-şi accepte şi să-şi însuşească aceste trăiri ca o parte din el însuşi. Ajută la construirea încrederii în relaţie pentru că pacientul îşi exprimă cele mai dureroase şi neplăcute sentimente pe care poate le-a purta mult timp în suflet. Atunci când un sentiment a fost recunoscut, asistenta – terapeut foloseşte tehnici de parafrazare pentru a ajuta pacientul să se concentreze asupra sentimentelor, să-i corecteze lipsa de înţelegere. Astfel pacientul învaţă noi abilităţi interpersonale, învaţă să-şi exploreze sentimentele şi să le exprime adecvat. Clarificarea. Ajută persoana să exploreze toate laturile problemei şi îi permite asistentei să aibă o imagine mai corectă asupra ei. Asistenta pune în cuvinte idei vagi ce apar în vorbirea pacientului. În special când este tulburat sau are trăiri profunde, vorbirea pacientului nu este totdeauna clară. Ei pot fi confuzi, ezitanţi, dezordonaţi, fragmentari( „Nu înţeleg ce vrei să spui?; Vrei să spui că…”) . este o tehnică importantă în relaţia asistentă-pacient şi ajută la clarificarea trăirilor, ideilor, percepţiilor şi le corelează cu acţiunile pacientului. Umorul. Este folosit în relaţiile interumane în general, temperează agresiunea şi este indicat în tehnicile de confruntare uneori. Învăţând să se exprime prin umor, pacientul este capabil să înveţe să-şi exprime şi alte afecte. Catarsisul emoţional. Se petrece atunci când pacientul este încurajat să vorbească despre lucrurile care îl deranjează cel mai mult ( temeri, sentimente şi experienţei). Îi pui întrebarea: „ce ai păţit?”, şi el plângă zgomotos, să ţipe şi astfel se descătuşează de încărcătura psihologică acumulată. Exprimarea trăirilor poate fi foarte terapeutică prin ea însăşi, chiar dacă pacientul nu îşi schimbă atitudinea pe moment. Răspunsul pacientului depinde de încrederea pe care o are în noi. Trebuie ales momentul potrivit pentru ca pacientul să-şi discute problema. Dacă se forţează nota, pacientul intră în panică, iar dacă pacientul are dificultăţi în exprimarea trăirilor, persoane de ajutor intervine, sugerându-i cum s-ar simţi ea în locul lui sau cum s-ar simţi alţii în această situaţie (autodezvăluirea se face numai în măsura în care pacientul capătă curaj şi încredere să povestească despre viaţa lui). Vorbind, pacienţii se eliberează de tensiunea psihică, iar emoţiile acumulate se consumă, sunt scoase afară. Confruntarea. Este încercarea asistentei de a aduce în conştientul pacientului trăirile, atitudinile, judecăţile şi comportamentele sale. Este un moment al adevărului. Subiectul este pus

Page 28: ingrijiri comunitare

faşă în faţă cu sentimentele lui, ideile, acţiunile lui, nu aşa cum le vede el, ci aşa cum se văd din afară. Îl face să fie mai apropiat de realitate. Îşi creează o imagine nouă despre el însuşi. Spre deosebire de ascultare, această tehnică implică un risc dacă momentul ales nu este cel potrivit. Întotdeauna în confruntare se naşte o tensiune relaţională care implică descărcarea mâniei şi agresiunii. Pacientul are nevoie de timp ca să „digere” şi să „înghită” părerea altora despre el însuşi, în comparaţie cu părea celorlalţi despre el. Confruntarea este o acţiune terapeutică şi implică asertivitate din partea asistentei. O confruntare eficientă cuprind următoarele:

- comportarea care deranjează ca fi pusă în discuţie cît mai repede posibil; - comportarea va fi descrisă în termeni cît mai specific; - se va vorbi pe un ton normal, fără să-l acuzăm sau să-l judecăm (asertiv); - vom avea în centrul atenţiei comportarea pacientului şi nu explicaţiile lui asupra acestui

fapt. Confruntarea va avea loc într-un loc unde pacientul se simte bine şi în siguranţă. O relaţie de încredere între asistentă şi pacient constituie bază pentru folosirea confruntării. Mesaje non-verbale de blocaj în timpul ascultării ( analiza pre-verbală) :

- postura „căzuta” cu umerii lăsaţi; - fără contact al privirii (te uiţi pe geam, la ceas, în joc); - plictiseală, căscat, te scarpini la nas; - citit sau scris; - întorci spatele; - braţele încrucişate; - stare de nervozitate (baţi cu degetele pe masă, te joci cu pixul sau cu cheile, dai din picior

tot timpul, rozi tocul ochelarilor, creionului, unghiile); - tonul vocii plat, indiferent.

Calităţile unei persoane eficiente în relaţia cu pacientul. Calităţile unei asistente de psihiatriei eficient se suprapun cu recomandările lui Carl Rogers, autorul tehnicii de ascultare non-directive ( 1987) . Pornind de la dictonul : „Cunoaşte-te tine însuşi pentru a-i putea cunoaşte pe alţii” (autocunoaşterea), se recomandă în special celor care lucrează în domeniul sănătăţii mintale şi psihiatrie o bună cunoaştere de sine. Este necesar ca un profesionist să aibă experienţă de viaţă, să fi cunoscut bucuria şi tristeţea, durerea, suferinţa, supărarea, furia. Experienţa de viaţă ne întăreşte şi ne oferă controlul şi libertatea de a fi ceea ce suntem noi de fapt. Autocunoaşterea ( conştientizarea propriilor calităţi şi defecte şi acceptărilor) este esenţială pentru cel care oferă ajutor. Este bine de ştiut că cei care cere ajutor au problemele lor, fiindcă oameni sunt şi ei, dar au învăţat şi au avut tării să nu se retragă din faţa lor. În relaţia cu pacientul, profesionistul de sănătate mintală (asistenţa de psihiatrie) îşi foloseşte propriile calităţi în mod terapeutic. Persoana care este pus ea însăşi terapeutică are următoarele calităţi: Naturaleţea sau autenticitatea. Aceasta înseamnă :

- să fii sincer cu tine însuşi; - să rămâi deschis la problemele altora; - să te ţii de promisiuni; - să cunoşti şi să ai abilităţi de comunicare; - să-ţi recunoşti propriile defecte şi când nu-i poţi ajuta pe alţii; - să fii tu însuţi, persoană de încredere; - să fim respectuoşi şi să acţionăm cu tact; - să fii dispus să împărtăşeşti tu însuţi experienţele tale cu pacientul dacă el e de folos.

Naturaleţea este o calitate permanentă a persoanei. Căldura sufletească. Presupune o serie de abilităţi ca aceea de a fi deschis şi abordabil ( să-ţi exprimi interesul faţă de pacient), să fii amabil, plăcut ( atitudine binevoitoare, surâs angajat,

Page 29: ingrijiri comunitare

ton amical); simplul fapt de a te înclina către pacient şi de a stabili un contact vizual cu el este o manifestare a căldurii, ca şi contactul fizic, în măsura în care este acceptat şi nu reprezintă o ameninţare pentru ei. Perspectiva necondiţionat pozitivă înseamnă:

- să-i poţi trata pe alţii ca egali şi să le împărtăşeşti necazurile; - să crezi în valoarea şi în potenţialul pacientului; - să-l respecţi pe celălalt ca persoană. Consideraţia pozitivă este esenţială pentru întărirea stimei de sine a pacientului. Asistenta îşi manifestă consideraţia necondiţionat pozitiv prin: - exprimarea interesului faţă de sentimentele pacientului; - nevoile pacientului trec înaintea celor proprii; - este convinsă că pacientul este capabil să-şi rezolve problemele; - este interesantă de el şi dovedeşte un interes veritabil; - favorizează progresul pacientului şi îl lasă să-şi aleagă singur calea; - contribuie la stabilirea unui mediu securizat pentru pacient. Atitudinea personalului îi oferă valoare (valorizare). A accepta comportarea unui pacient nu înseamnă a-l aproba. Toleranţa înseamnă: - a accepta pacientul aşa cum este; - a-i respecta gândurile şi le lua în consideraţie pentru a-l ajuta să se înţeleagă mai bine. Respectul . Este o caracteristică fundamentală a celui care oferă ajutor. Respectul se exprimă prin: - a fi accesibil (la dispoziţia lui); - a lucra cu el; - a nu-l judeca (critica); - a avea încredere în forţele (resursele) din interiorul lui; - a-l considera ca pe cineva responsabil; - a avea speranţa ca se va face bine; - a rămâne tăcut cu pacientul cînd el tace; - a-l asculta; - a-l chema pe numele lui preferat.

Înţelegerea empatică. Este o caracteristică esenţială a uni profesionist de sănătate mintală(R. Nelson-Jones,1991). Însemnă capacitatea de a înţelege lumea altcuiva şi de a-i comunica această înţelegere. A fi empatic însemnă să înţelegi cum se percepe celalalt. Este important să sesizezi semnificaţia pe care pacientul o atribuie evenimentelor. Empatia permite cunoaşterea sentimentelor celuilalt. Asistenta vede lumea cu ochii pacientului dar nu reacţionează în acelaşi fel cu el ( nu trebuie să fim furioşi pentru a ne seama că pacientul este furioşi, dar trebuie în acelaşi timp să explorăm sentimentele de furie cu el). Răspunsul empatic este cel mai preţios dar pe care îl oferă cineva cuiva care este: rănit, confuz, anxios, îngrozit, se îndoieşte de valoarea sa, e nesigur de identitatea sa, e înspăimântat. Ascultarea empatică este indicată în primul rând la pacienţii: anxioşi, timizi, retraşi, persoane în criză.

Page 30: ingrijiri comunitare

ÎNGRIJIRILE COMUNITARE

Îngrijirea comunitară presupune implicarea şi responsabilitate socială, angajare şi devotament pentru oameni şi sănătatea lor. Sănătate publică ca ştiinţă şi arta de a preveni îmbolnăvirile şi de a prelungi viaţa îşi organizează eforturile în următoarele direcţii: controlul îmbolnăvirilor, educarea în vederea păstrării igienei personale, organizarea de servicii medicale şi de nursing pentru stabilirea diagnosticului şi aplicarea tratamentului preventiv, dezvoltarea unui angrenaj social care să poată asigura fiecăruia un standard de viaţă adecvat în vederea menţinerii stării de sănătate şi a creşterii duratei de viaţă a individului. Semantica referitoare la obiectivele sale s-a schimbat în timp pornind de la perioada definirii sănătăţii publice. Hanlon şi Picket (1979) defineau relaţia dintre starea de sănătate a individului şi sănătatea publică după cum urmează: „ Sănătatea este o expresie a funcţionării fiziologice şi psihologice efective a persoanei. În acelaşi timp ea are şi semnificaţia de sistem de îngrijire condiţionat de cultură, economie, legi şi guvern ce poate funcţiona într-un cadru privat sau public”. Scopul îngrijirilor comunitare este de a promova spre binele oamenilor, cel mai înalt nivel de funcţionare mintală, fizică şi socială. Conceptul de persoană se referă în sens larg la toate fiinţele omeneşti. În teoriile nursingului, el a căpătat complexitatea sa reală conferită de componentele sale biologice, psihologice şi sociale. Pornind de la ea asistentele sunt acelea care se îngrijesc de aspectele complexe ale vieţii oamenilor (Ruth şi Partridge, 1978). Cel de al doilea concept major îl reprezintă mediul, care include toţi factorii care afectează oamenii din interior şi exterior. Indivizii pot reacţiona în mod diferit faţă de stimuli ambientali interni/externi. Conceptul de mediu include de asemenea aspectele intelectuale, psihologice şi interpersonale ale individului care pot influenţa reacţiile ambientale. Al treilea concept major sănătatea, poate fi privită ca fiind într-o continuă dinamică şi schimbare. Ea este dependentă de modul în care individul se adaptează continuu la factorii de mediu şi de stres. Deoarece teoreticienii nursingului cred că sănătatea este influenţată de mulţi factori, definiţiile date acesteia sunt mai puţin consistente decât cele, destinate celorlalte concepte. Standardele de nursing comunitar sunt orientate mai mult spre activitatea practică şi cuprind etapele de analiză, planificare, implementare şi evaluare pe baza planului de nursing. Fiecare asistentă comunitară dezvoltă o filozofie de nursing bazată pe pregătirea, activitatea ei profesională şi propria personalitate. La ea mai contribuie experienţa de lucru, colaborare complexă cu clientul, familial, comunitatea, cu ceilalţi membri ai echipei precum şi studiul permanent. Filozofia nursingului comunitar este bazată pe „valoarea şi demnitatea individuală”. Îngrijirea în comunitate trebuie să ofere confort şi linişte, să ajute persoanele cu probleme de sănătate să-şi vindece corpul sau să-i ajute să trăiască demnitate cu propriile infirmităţi. În urma analizei definiţiilor de mai sus s-au desprins următoarele standarde pentru practica de nursing comunitar:

1. Culegerea de date despre starea de sănătate a pacientului/clientului este continuă şi sistematică.

2. diagnosticul de nursing derivă din datele culese. 3. Planul de nursing include scopuri ce rezultă din diagnosticul de nursing. 4. Planul de nursing stabileşte priorităţile de îngrijire în funcţie de diagnosticele de nursing. 5. intervenţia de nursing presupune şi participarea pacientului la promovarea stării sale de

sănătate, a recuperării şi menţinerii sale. 6. Acţiunile de nursing ajută pacientul să – şi mărească potenţialul de sănătate. 7. Progresul pacientului în atingerea scopurilor propuse este realizat prin participarea

comună a nursei şi a sa.

Page 31: ingrijiri comunitare

8. acţiunile de nursing implică evaluări repetate, stabilirea/reorientarea priorităţilor, definirea noilor scopuri şi revizuirea permanentă a planului de nursing.

Integrarea . una dintre dimensiunile asistenţei comunitare o reprezintă integrarea sa cu celelalte serviciile de sănătate mintală. Pentru realizarea ei a fost necesară introducerea cunoştinţelor de psihologie comportamentală şi de dezvoltare în pregătirea asistentelor şi recunoaşterea de către comunitate a responsabilităţilor ce le revin în raport cu dereglările/modificările emoţionale ale cetăţenilor precum şi a valorilor rezultate din relaţia asistentă – client şi asistentă-familie. Mulţi membrii ai diferitelor clase sociale sau aparţinând grupurilor economice au început sa fie preocupaţi de valoarea menţinerii stării de sănătate a fiecărui individ. S-a recunoscut faptul că sănătatea nu este un privilegiu al acelora care pot plăti pentru ea, ci un drept al fiecăruia. Formele nursingului. Serviciile de îngrijire la domiciliu sunt acele servicii acordate indivizilor de toate vârstele. Ele se adresează vârstnicilor, suferinzilor cu diferite dizabilităţi, bolnavilor aflaţi în convalescenţă care necesită îngrijiri de scurtă/lungă durată. Serviciile de îngrijire a domiciliu pot fi specializate şi depind de natura şi dimensiunea nevoilor de îngrijire ale clientului. Majoritatea spitalelor din Europa şi nu numai, au astăzi propriile case de îngrijire programe de planificarea şi coordonarea îngrijirilor la domiciliu furnizate după externarea din spital. Regulile nursingului comunitar. Literatura de specialitate a pus in evidenta unele reguli ce ţin de derularea in bune condiţii a activităţii de nursing comunitar:

1. Nursing comunitar reprezintă o activitate bine stabilită, bazată pe recunoaşterea nevoilor de îngrijire şi funcţionarea pe baza de programe. Ca o activitate ce are ca scop recunoaşterea nevoilor de sănătate ale comunităţii, nursingul este parte integrală a programelor de sănătate publică.

2. Agenţiile de nursing comunitar au definite foarte clar obiectivele şi scopurile serviciilor lor.

3. Un grup de cetăţeni activi, reprezentanţi ai comunităţii vor face parte integrantă din programul de nursing.

4. Serviciilor de nursing comunitar li se permite să obţină informaţii cu privire la resursele economice, culturale, sociale din aria de referinţă.

5. În nursingul comunitar familia şi clientul/pacientul sunt parteneri al echipei de îngrijire. 6. Educarea, promovarea sănătăţii şi sfătuirea clientului, familiei, comunităţii sunt părţi

integrale ale nursingului comunitar. 7. Asistenta este instruită profesional ca să lucreze ca furnizor de servicii de sănătate în

comunitate. 8. În cadrul activităţii de nursing comunitar asistentei îi revine sarcina de a face evaluări

periodice privind de sănătate a comunităţii a familiei, a clientului. 9. Asistenta comunitara este membru al echipei multidisciplinare. Pentru buna funcţionare

a echipei fiecare trebuie să recunoască contribuţia celorlalţi ai echipei în atingerea scopurilor şi obiectivelor propuse, ce constau în menţinerea stării de sănătate, siguranţa şi confort pentru client şi comunitate.

10. Asistenta comunitară desfăşoară activităţi de nursing la indicaţia medicului responsabil de îngrijirea medicală şi de supervizarea activităţilor.

11. Activitatea de nursing a personalului este supervizată de un personal calificat (exemplu, asistenta şefă, directorul de nursing)

12. Organizaţiile de nursing, agenţiile, elaborează permanent programe de educaţie continuă pentru personalul de îngrijire.

Page 32: ingrijiri comunitare

13. Asistenta comunitara este direct responsabilă de propria instruire profesională perioadică.

Îngrijirile la domiciliu fac parte integrantă din marea categorie a îngrijirilor comunitare şi ele pot fi descrise ca îngrijiri şi ajutor acordat acasă, în familie, celor ce au nevoie. Scopul principal al acestui model de îngrijire este acela de a face posibil ca oamenii să-şi menţină gradul de independentă şi să-şi continue viaţa acasă cît mai mult timp posibil. De obicei, asistenta comunitară îşi petrece majoritatea timpului de lucru la domiciliul clienţilor. Volumul îngrijirilor la domiciliu a crescut semnificativ, mai ales a celor de tip geriatric, datorită îmbătrânii populaţiei, a creşterii procentajului de bătrâni, majoritatea rămaşi singuri acasă, a măririi incidenţei bolilor cronice, cu precădere a cancerului şi a bolilor cardio-vasculare, la care îmbunătăţirea tratamentului, deşi a slava multe vieţi, nu a împiedicat apariţia unui număr important de sechele, dizabilităţi ce impun la rândul lor semnificative intervenţii de reabilitare resocializare. În contactul cu clientul şi familia sa în procesul îngrijirii, asistenta dezvoltă nu numai oportunităţi şi planuri de intervenţie preventivă ci şi activităţi practice de îngrijire. Odată ajunsă la domiciliu, ea devine responsabilă pentru educarea clientului, a membrilor familiei acestuia şi a celorlalte persoane disponibile/angajate în îngrijirea zilnică a acestuia, pentru a le oferi competenţa necesară. Într-o anumită măsură ea devine responsabilă şi pentru sănătatea celorlalţi. În intervenţia comunitară ea poate deveni responsabilă pentru sănătatea celor încredinţaţi din şcoli, policlinici, platforme industriale sau alte locuri de muncă. Definiţii. Există numeroase definiţii ale îngrijirilor la domiciliu, dintre care enunţăm câteva:

1. Îngrijirile la domiciliu reprezintă partea componenta a îngrijirilor de sănătate prin care acestea din urmă sunt furnizate şi familiilor lor la locurile lor de rezidenţă, cu scopul de a promova, de a menţine sau de a reinstaura starea de sănătate sau pentru a mări gradul de autonomie prin reducerea efectelor create de boală şi handicap; se face referire inclusiv la fazele terminale. Serviciile corespunzătoare nevoilor individului şi familiei sale sunt planificate, coordonate şi pot fi asigurate de către furnizorii organizaţi de servicii de sănătate, angajaţi prin aranjamente contractuale sau înţelegeri între doi parteneri, pentru a oferi îngrijiri la domiciliu, folosind personal angajat şi bine pregătit profesional. O altă definiţie descrie îngrijirile la domiciliu după cum urmează:

2. Pregătirea nursingului la domiciliu, a asistenţei sociale, a terapiilor (ocupaţionale, fizice, psihologice şi de vorbire), a intervenţiilor de prim ajutor, a îngrijirilor de bază realizate de îngrijitorul la domiciliu reprezintă o componentă de bază a îngrijirilor la domiciliu. Pregătirea acestor servicii, bazate pe nevoile pacientului aflat acasă, constituie o extensie logică a responsabilităţilor terapeutice ale medicului. La recomandarea şi sub directa îndrumare a medicului, personalul care efectuează aceste servicii de îngrijire la domiciliu, funcţionează într-o echipă de evaluare şi dezvoltare a planului de îngrijire. Aceste definiţii, ca şi multe altele, integrează componentele îngrijirilor la domiciliu: client, familie, echipa multidisciplinară de profesionişti şi scopurile urmărite în procesul de asistare a clientului în vederea reîntoarcerii sale la un nivel optim de sănătate şi independenta.

Rolul familiei. Un membru important în acţiunea de îngrijire este familia, reprezentată de orice persoană din grupul familial care ajuta direct la îngrijire sau care asistă clientul la domiciliu în rezolvarea de către el însuşi a nevoilor sale de autoservire şi de îngrijire, adică realizarea igienei personale corespunzătoare, prepararea mâncării şi administrarea medicaţiei. Ele rezolvă acest tip de nevoi până la sau între vizitele personalului de specialitate. Scopurile clientului sunt raportate la principiile îngrijirilor primare privind maximizarea (creşterea) gradului de independenţă. Asistentele care oferă îngrijiri la domiciliu pot asista clientul pentru a funcţiona la cel mai bun nivel posibil, preîntâmpinând astfel dependenţa. Acest

Page 33: ingrijiri comunitare

timp de asistenţă se poate exprima prin instruirea acestuia sau prin crearea de legături între client şi alte instituţii comunitare care efectuează servicii ce-i pot fi necesare pentru a rămâne acasă, neinstituţionalizat. În plus, se realizează prevenirea complicaţiilor posibile la persoanele cu probleme cronice ca şi micşorarea riscurilor de recădere. Complicaţiile ce pot apare în cazul suferinţelor îndelungate pot fi preîntâmpinate prin acordarea unor intervenţii adecvate la domiciliu. Bolile terminale pot fi monitorizate la domiciliu mai bine decât spital, dacă acest lucru este acceptat de client şi familia sa. Planul de îngrijiri alcătuit iniţial poate să întâmpine o serie de rezistenţe de ordin psihic prin:

1) mecanismele de apărare psihice inconştiente ale pacientului ca negarea, evitarea, raţionalizarea, distorsionarea, care îl împiedică să accepte rezervat rolul de bolnav, de persoană asistată, precum şi interferenţa acţiunilor sau procedurilor propuse cu valorile morale, credinţele religioase, opiniile şi prejudecăţile proprii şi ale grupului familial.

2) Refuzul pasiv de implicare prin demisie depresivă, pacientul fiind copleşit de stresul anterior boli, produs de alte evenimente psihotraumatizante.

3) Boala fizică acută poate duce la regresiune, dependenţă, pasivitate faţă de starea patologică actuală. Şi în tulburările mental organice, caracterizate prin deteriorarea funcţiilor intelectuale şi emoţionale, clientul poate neglija semnele lor ca şi consecinţele pe diferite planuri, cum ar fi nevoia de tutelă juridică.

Eşecuri. Situaţiile de stres legate de răspunsul inadecvat al sistemului social de ocrotire sunt legate de complexitatea, lipsa de flexibilitate, incapacitatea de a răspunde nevoilor şi circumstanţelor specifice fiecărui pacient şi familiei sale. Numărul mare de factori cu potenţial contradictoriu pozitiv sau negativ, implicaţi în fiecare sistem, impune dezvoltarea unor abilitaţi speciale de evaluare şi coordonare a acţiunilor de nursing din partea asistentei. Tipuri de servicii. Serviciile de îngrijire la domiciliu sunt planificate, efectuate şi coordonate de organizaţii (agenţii) care au ca obligaţie de bază asigurarea standardelor de calitate, certificate prin licenţa de acreditare şi funcţionare ca departamente de sănătate. Încă de la începutului dezvoltării serviciilor de îngrijire la domiciliu, s-au înfiinţat o multitudine de organizaţii cu structuri organizatorice diferite, ce ofereau programe şi tipuri de structuri diverse, destinate acoperirii nevoilor de îngrijire ale oamenilor, clasificate în agenţii/organizaţii oficiale publice, organizaţii private şi voluntare, nonguvernamentale, cămine etc. Agenţiile/organizaţiile oficiale publice includ toate acele organizaţii care operează/funcţionează la nivel central sau local ca departamente de sănătate şi sunt finanţate în principal de către stat şi autorităţile locale. Majoritatea acestor organizaţii au pe lângă componenţa de îngrijire la domiciliu şi programe de educaţie pentru sănătate, de prevenţie primară adresate persoanelor şi comunităţii. Modelul nursingului comunitar. Revenind la standardizarea activităţilor de îngrijire practică, ar fi de exemplificat câteva dintre standardele ce reflectă o aplicare corectă a procesului de nursing în comunitate. Procesul de nursing – Analiza: standard 1: Culegerea datelor despre starea de sănătate a pacientului este sistematică şi continuă. Datele sunt accesibile, uşor de comunicat şi înregistrat. standard 2 : Diagnosticul de nursing derivă din datele ce privesc starea de sănătate a pacientului. Procesul de nursing- Planificarea: standard 3 : Planul de nursing include scopuri derivate din diagnosticul de nursing.

Page 34: ingrijiri comunitare

standard 4 : Planul de nursing cuprinde priorităţile şi posibilităţile de măsurare a scopurilor ce derivă din diagnosticul de nursing. Procesul de nursing – Implementarea: standard 5 : Intervenţiile de nursing oferă clientului acţiuni de promovare a stării de sănătate, de menţinere a acesteia şi de recuperare. standard 6: Acţiunile de nursing ajută clientul să-şi mărească potenţialul de sănătate. Procesul de nursing – Evaluarea: standard 7 : Progresul înregistrat de client în atingerea scopurilor este determinat de interrelaţia dintre nursă şi client. standard 8 : Acţiunile de nursing implică evaluarea permanentă, eventual reorientarea priorităţilor, elaborarea de noi scopuri şi revizuirea planului de nursing. Colaborarea interdisciplinară reprezintă un proces recomandat şi practicat în serviciile de îngrijiri la domiciliu. Ea este definită astfel de Aradine şi Pridham (1973): „Colaborarea implică procesul de muncă împreună, de împărtăşirea scopurilor şi a filozofie comune de îngrijire precum şi înţelegerea abilităţilor profesionale şi individuale, a cunoştinţelor şi a caracteristicilor fiecărui partener de echipă. Ea presupune maturitate şi bunăvoinţa de a împărtăşi, de a adapta, de a asculta, de a comunica direct şi deschis despre sentimentele fiecăruia, despre încercări şi diferenţe, de a fi sensibil la aşteptările celorlalţi”. Colaborarea este parte integrantă a îngrijirilor la domiciliu fără de care nu ar putea exista continuitate în îngrijirea oferită clientului şi familiei sale. În activitatea de colaborare în echipa multidisciplinară, fiecare profesionist trebuie să analizeze cu atenţie poziţia şi rolul fiecăruia. Pregătirea asistentelor comunitare. Succesul activităţilor interdisciplinare depinde de cunoştinţele profesionale, de abilităţile, atitudinile şi competenţele fiecărui membru al echipei terapeutice. Aceştia trebuie să posede următoarele: Cunoştinţe :

1. Înţelegerea procesului de rezolvare a problemelor; 2. Înţelegerea teoriei rolurilor; 3. Înţelegerea modului în care poate fi folosit procesul de formare a grupului în atingerea

scopurilor; 4. Înţelegerea acţiunilor celorlalţi profesionişti şi a modului în care aceştia îşi înţeleg

propriul rol în echipă. 5. Înţelegerea diferenţelor conceptuale dintre practica îngrijirilor la domiciliu şi a celor

instituţionalizate. Abilităţi:

1. Folosirea principiilor procesului de grup. 2. Comunicare clară li corectă. 3. Comunicarea să nu conţină elemente de limbaj profesional specific. 4. Exprimare clară şi concisă în scris.

Atitudini: 1. Încredere şi respect faţă de ceilalţi colegi. 2. Acceptarea împărţirii sarcinilor cu ceilalţi profesionişti. 3. Îndepărtarea conflictelor prin găsirea de soluţii negociate, acceptabile pentru toţi. 4. Flexibilitate . 5. punctualitate în acţiune. 6. interes pentru studiu.

Prezenţa acestor factori va asigura succesul echipei multidisciplinare în activitatea de îngrijire în comunitate. Aceşti profesionişti se află într-o poziţie unică. Ei funcţionează interdependent şi lucrează efectiv împreună pentru atingerea scopurilor propuse încă din momentul în care clientul şi familia au acceptat să între într-un asemenea program.

Page 35: ingrijiri comunitare

PREVENIREA ŞI TRATAMENTUL TULBURĂRILOR PSIHIATRICE

Ultima jumătatea de veac a însemnat o perioadă de puternică dezvoltare a mijloacelor de intervenţie în asistenţa psihiatrică. Ele au răspuns teoriei etiologiei multifactoriale a bolilor psihice şi s-au edificat fiecare relativ independent şi s-au maturizat cam în acelaşi timp, în ultimele decenii. Se pot defini cel puţin 5 clase de mijloace terapeutice principale şi anume: psihofarmacologia, îngrijirea, psihoterapia, reabilitarea şi socializarea. Între unele dintre ele, mai ales psihofarmacologia şi psihoterapia, s-a înscris o primă perioadă de rivalitate şi excludere reciprocă, propovăduită de partizanii înfocaţi a fiecăruia. Pînă în prezent, aşteptările au fost în general mai mari decât rezultatele reale. Majoritatea metodelor au întâmpinat dificultăţi în aplicare. Progresele înregistrate au necesitat mari investiţii, concretizate în diversificarea şi calificarea personalului medical şi paramedical din psihiatrie, dezvoltarea unui sistem instituţional complex, introducerea unui regim de urmărire a bolnavului, „ de luare în grijă” sau dispensarizare pe termen îndelungat. Ele s-au conjugat cu obstacole redutabile generate de necesitatea de a aplica tratamente pe termen mediu sau lung, de impunerea de restricţii şi schimbări în existenţă, de dependenţa materială şi spirituală a bolnavilor psihici grav, incapabili să muncească, de sprijinul comunitar. Obstacole precum şi imperfecţiunile sistemului riscă să producă non-complianţa adică refuzul de a accepta tratamentul şi să crească riscul de recădere. Faza de excludere reciprocă. Este de amintit că în anii 1960 psihoterapia analitică era considerată în schizofrenie cel puţin tot atât de eficace ca administrarea clodelazinului. Numai că datele ştiinţifice erau pe termen scurt şi, în timp, a devenit clar că terapia medicamentoasă, perfecţionată substanţial, reprezintă prima alegere în tratamentul schizofreniei. Ca urmare, introducerea neurolepticelor de depozit s-a soldat cu reducerea cu 80% a numărului de bolnavi schizofrenii internaţi în spitalele de cronici din USA, iar previziunile de la începutul anilor 1970 cu privire la creşterea numărului de paturi de până la sfârşitul secolului douăzeci s-au dovedit complet eronate. După anii 1980, sub presiunea curentului antipsihiatric, s-a înregistrat o reducere constantă a numărului de paturi de psihiatrie, spitalele au fost restructurate şi transformate parţial în centre de tratament şi de reabilitare ambulatorie. Contribuţia psihoformacologică. Dezvoltarea furtunoasă a psihofarmacologiei după anii 1950, a adus la apariţia mai multor clase de preparate, care se înnoiesc la fiecare 5-10 ani. Perfecţionarea lor a vizat atât creşterea eficacităţii cât şi reducerea efectelor secundare, ceea ce le face compatibile cu o existenţă cât mai apropiată de normă a bolnavului. În prezent, sunt puternic influenţate de medicaţie psihozele endogene, schizofreniile şi psihozele afective, mai puţin sau deloc paranoia, nevrozele, mai puţin tulburările de conduită, psihopatiile şi aproape deloc stările demenţiale. Modul lor de administrare s-a simplificat, reducându-se nevoia de preparate injectabile. Treptat terapia farmacologică a adus la „ remedicalizarea” psihiatriei aducerea ei către aspectul de disciplină medicală obişnuită. Şi imaginea spitalului de psihiatrie s-a schimbat. Au dispărut aspectele zgomotoase, spectaculare, provocate de stările de agitaţie, rămânând o suferinţă tăcută, destul de asemănător cu cea întâlnită în afecţiunile somatice ( Mihălescu,2002). Aderenţa la tratament s-a îmbunătăţit, dar nu în mod hotărâtor. Calitatea vieţii a crescut în mod obiectiv. Mulţi bolnavi au rămas la ei acasă, majoritatea simptoamelor majore s-au şters, iar ei şi-au menţinut contactele cu restul comunităţii, fiind adesea inseraţi în muncă. Nevoia de tratament permanent, mai ales însă stima de sine şi nevoile de autonomie, generând o falsă impresie de înrăutăţire a calităţii vieţii, resimţită pe plan subiectiv. În etapa actuală precum şi în viitor, se aşteaptă un aport mai substanţial din partea psihofarmacologiei care, chiar dacă nu va

Page 36: ingrijiri comunitare

reuşi să vindece, va trebui să reducă substanţial durata episoadelor psihotice, să stabilizeze boala pe perioada mai îndelungate, să asigure o cenestezie mai neutră, mai pozitivă pentru majoritatea bolnavilor. Printre riscurile majore ale utilizării medicamentelor psihotrope pe termen îndelungat se enumera şi renunţarea la eforturile proprii de inserţie socială şi plasarea în rolul de bolnav la nesfârşit, pilula creând un alibi perfect subiectului care se consideră neputincios şi aşteaptă să fie servit tot timpul de alţii. Se vorbeşte despre „cârja neuroleptică” atât de periculoasă în tulburările de comportament ale copilului şi adolescentului, întrucât prin sedare sunt mascate unele reacţii fireşti şi se realizează o aparentă ameliorare prin aplatizare, lăsând nerezolvate conflictele şi situaţiile patogene din viaţa sa. Părinţii pot fi mulţumiţi dar maturizarea copilului este blocată. Administrarea îndelungată a neurolepticelor favorizează dezvoltarea trăsăturilor de dependenţă (C.Oance,1989). Faza de complementaritate. Încă din anii 1980 a apărut ideea de complementaritate a intervenţiilor, admiţându-se că în timp ce psihofarmacologia vizează normalizarea verigii biologice, biochimice, corectarea substratului material al bolilor psihice, alte intervenţii contribuie la procesul de reechilibrare şi vindecare, adresându-se direct persoanei suferinde, purtătorului de boală psihică la nivelul psihismului său. Efectul lor este pozitiv, convergent, fapt care a dus la alcătuirea de programe terapeutice complexe, incluzând diferite obiective şi metode terapeutice. Pentru punerea lor în aplicare s-a dezvoltat conceptul de echipă terapeutică, a cărei mărimea variază în raport cu disponibilităţile materiale ale unităţii sau dezvoltarea economică şi a asistenţei medicale în ţara respectivă. Ea poate include o mulţime de profesionişti diferiţi sau număr mai mic de persoane policalificate care încearcă să acopere nevoile. În tratamentul curent al afecţiunilor psihice cu pondere variabilă, în raport cu boala, gradul de defectualitate, personalitatea bolnavului se utilizează: psihoterapiile, reabilitarea, socioterapia. În majoritatea cazurilor ele sunt utilizate în combinaţie cu terapia medicamentoasă. Cadrul instituţional în care sunt aplicate a suferit importante modificări calitative, prin umanizarea spitalelor şi aşezămintele de îngrijire şi asistenţă psihiatrică şi crearea pe cât posibil a unui mediu cît mai aproape de cel familial ceea ce reduce din fricile şi rezistenţele bolnavilor şi a asistenţei dintre zidurile spitalului de psihiatrie, transferul său către comunitate, atât din motive economice cât şi legate de drepturile omului (Tyrer, 1996). Importanţa psihoterapiilor. Printre cele mai valoroase instrumente terapeutice se enumera psihoterapiile, care se adresează componentei „psiho” a bolilor psihice, conform concepţiei bio-psihosociale a bolilor psihice (Engel, 1979). Dacă studiile evaluative nu au tranşat definitiv dintre psihoterapie/ farmacologiei(Teodorescu, 2000), ele au contribuit la definirea zonelor distincte farmacologiei ale fiecăreia. Indicaţiile psihoterapiei s-au lărgit în mod substanţial în ultimele decenii, alături de cele clasice, nevrozele, au fost elaborate metode ce răspund bolnavilor suferit de psihoze, depresii, tulburări adaptative şi conduită, de sexualitate . Chiar şi bolnavii defectuali psihotice, psihopaţi, violenţi beneficiază de conduita suportivă şi de metode mai elaborate (Novalis, Rojcewicz, Peele,1993). Psihoterapia contribuie hotărâtor la eliberarea de trăirile apăsătoare, tulburătoare generate de situaţiile nefavorabile ale existenţei, începând cu copilăria şi terminând cu condiţia de bolnav. În anumită măsură nursingul/îngrijirea psihiatrică, cu atitudine umană psihoterapică, se înscrie în această categorie de intervenţii ce corespund necesităţilor psihologice ale persoanei bolnave psihic. Reabilitarea. Un alt capitol important al intervenţiilor terapeutice este cel al reabilitării, al recuperării, al învăţării profesioniste a abilităţilor pentru viaţă, a celor sociale şi profesionale (Prelipceunu, 2000). Este clar că fără reabilitare pacientul poate ajunge o persoană fără

Page 37: ingrijiri comunitare

simptoame, datorită utilizării altor metode terapeutice, dar rămâne un deficient, un dependent social, marginalizat total sau parţial de către societate. Este o adevărată tehnologie, o ştiinţă a programului de recuperare, în care nu trebuie uitat niciodată omul, bolnavul care se simte slab, neputincios, are nevoie de încurajare, de răsplăţi care îl vor stimula şi vor ajuta să şi învingă neputinţa. Şi aici este mult de muncit şi cu răbdare. Indicaţiile sale iniţiale au fost bolnavii cu dizabilităţi fizice, ca apoi să fie luaţi în atenţie cei cu retard mintal, autiştii, psihoticii, cei cu sindroame psiho-organice cerebrale şi în final cei cu un minus de abilităţi de învăţare din diferite cauze sau care suferă de diferite forme de handicap social. Îngrijirea nursingul. Este o acţiune aparent discretă a cărei importanţă a crescut în timp, pentru că ea oferă foarte multe bolnavului, indiferent de boală, dar mai ales aceluia cu tulburări psihice, atât de fragil, adesea apară urâcios, greu de suportat, dar care beneficiază din plin de un ajutor calificat reprezentat de îngrijirile oferite de către personalul medical. În sarcina lor sunt puse astăzi din ce în ce mai multe sarcini, aşa cum reiese din prezentul manual, mult dintre ele aportând psihoterapiei şi reabilitării. Având în vedere obligaţie crescânde ce depăşesc cu mult clasica îngrijire elementară, generală şi „supravegherea” bolnavului, a fost nevoie de dobândirea identităţii asistentelor medicale ce lucrează în psihiatrie. Ea este înscrisă de abilităţile diferenţiate, de cea mai bună calitate, pe care le obţine prin învăţământul de specialitate de nursing psihiatric. Etica psihiatrică. Asistentele au nevoie de un comportament psihiatric, etic. Pentru a-l pune în aplicare la valoarea lui reală, trebuie să cunoaşte difieritele forme de psihoterapie şi să se integreze câte odată în echipa de psihoterapie în calitate de co-terapeut. Ele trebuie să îşi încadreze relaţiile cu pacienţii în spaţiul oferit de etica psihiatrică (Chiriţă şi Ciriţă, 2000). Psihoterapia realizată de multe ori „din mers”, împletită cu îngrijirea de tip nursing este complicată şi impune delimitări foarte delicate de competenţe între membrii echipei. În principiu, ei trebuie să adopte o atitudine unitară, să „cânte” aceeaşi melodie. În acest context psihoterapic, bolnavul psihic, odată înţeles şi informat, în limitele capacităţii sale de înţelegere şi întotdeauna respectat, un partener, o persoană ca oricare alta, care doreşte să redevină cetăţean obişnuit, chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna. Contribuţia societăţii. În fine, aportul societăţii, descris în diferite capitole, este uriaş. El presupune nu numai acceptare ci şi grija reală, materială şi spirituală de cei neputincioşi. Ei au nevoie de investiţii continue în sistemul de medicaţie de tip socio-psihiatric, în spitale, în case protejate, în centre de zi, de educaţie specială, în locuri de muncă protejate şi multe altele. Bolnavii au nevoie şi de societate, de persoane, de vecini, prietenii şi alţii care să le fie alături, să îi ascultă, să îi antreneze în circuitul larg al vieţii. Aceasta este abia la început. În ceea ce priveşte atitudinea etică faţă de persoanele cu tulburări psihice (Chiriţă şi Ciriţă, 2000), societatea trebuie să pună în acord realizările medicale care au îmbunătăţit evident starea de sănătate a bolnavilor psihici, cu noul statut, legiferat recent în România, prin Legea sănătăţii mentale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice (2002) şi să ofere mijloacele pentru o integrare socială reală, nu numai fizică ci şi psihică. Aducerea bolnavului în mijlocul societăţii este o metodă de tratament. A deveni uman, a înţelege, a accepta slăbiciunile umane, a sprijini pe cel slab, neputincios reprezintă fundamentală a civilizaţiei către care ne îndreptăm, o doctrină la care trebuie să adere societatea pe de a întregul. Pentru a modela societatea, asistentele medicale trebuie să cunoască legile, să ştie să discute despre drepturile şi datoriile cetăţeneşti, să colaboreze cu opinia publică, să organizeze alianţe cu organizaţiile non-guvernamentale, să colaboreze cu voluntari şi cu toată

Page 38: ingrijiri comunitare

lumea. Cuvintele de ordine sunt înţelepciunea, flexilibilitatea precum şi o voinţă de neclintit. De obicei într-un proiect nu se merge singur, este nevoie de o echipă. Integrarea terapeutică. Numai utilizarea sinergică, integrarea tuturor mijloacelor terapeutice, face ca asistenţa persoanelor cu tulburări psihice să obţină la cele mai bune rezultate „posibile” la un moment dat, şi permite îmbunătăţirea calităţii vieţii lor. De aceea, datoria fiecăruia dintre noi este să cunoască bine ceea ce se petrece în domeniile înrudite. Profesioniştii au nevoie să înţeleagă în profunzime ceea ce se întâmplă cu bolnavul, cu societatea, cu instituţie cu care lucrează.

Stresul şi prevenirea lui

I - MANAGEMENTUL STRESULUI Stresul este o experienţă emoţională negativă, însoţită de schimbări psihologice, biochimice şi comportamentele destinate reducerii sau adaptării la stresor, fie prin manipularea situaţiei pentru a modifica stresorul, fie prin reducerea, aplanarea efectelor. În ciuda unor asemănări în ceea ce priveşte experienţa stresului, nu toată lumea percepe acelaşi eveniment ca fiind stresant . faptul că stresul există, că este o realitate poate determina perceperea lui ca un proces psihologic. Aceasta înseamnă că evenimentele sunt stresante mai ales atunci când sunt privite ca atare şi nu altfel. Orice eveniment care atrage după sine adaptare, reglări, schimbări sau cheltuirea resurselor poate deveni stresant. Evenimentele care nu-şi găsesc rezolvarea sunt mai stresante decât cele pe care o persoană le poate rezolva.

Stresori sau factori care generează stresul :

1. starea de boală fizică sau psihică 2. abuz fizic, emoţional sau sexual 3. situaţie financiară precară 4. pierderea locului de muncă 5. şcoala – probleme de comunicare cu colegii, cu profesorii, responsabilitatea prea mare,

schimbarea şcolii 6. familia – probleme de comunicare în familiei, divorţul, decesul unui membru al familiei,

conflicte cu fraţii, violenţa în familie 7. prietenii – conflicte cu prietenii, lipsa de prieteni 8. dezastre naturale – cutremur, inundaţii 9. propria persoană – neîncredere în sine, nemulţumirea faţă de aspectul fizic

Sugestii pentru dezvoltarea abilităţilor de autoprotejare în situaţii de stres

1. Respiraţia. Atunci când ne simţim stresaţi, ne ţinem respiraţia. Avem tendinţa de a respira cu superioară a pieptului, ceea ce transmite corpului nostru mesajul că există un motiv de îngrijorare sau teamă. Analizează-ţi respiraţia. Spune-ţi încet „ aminteşte-ţi de respiraţie” şi inspiră adânc şi relaxat.

2. Respiraţia intensificată. Ca varietate a primei abilităţi, începe prin a inspira încet şi adânc, apoi fă câteva expiraţii rapide. După aceea, pune-ţi mâinile pe următoarele zone ale corpului şi inspiră adânc de trei sau mai multe ori concentrându-te pe fiecare zonă : partea superioară a pieptului, partea de jos a cutiei toracice, partea inferioară a abdomenului şi partea de jos a cutiei toracice la spate ( întinde-ţi mâna cît poţi, fără a te

Page 39: ingrijiri comunitare

forţa). Este un exerciţiu excelent de făcut acasă şi, cu timpul, devine tot mai uşor. Are un rol important în reeducarea corpului pentru o respiraţie eficientă, reducând totodată tensiunea şi oboseala spatelui.

3. Întreabă-te : „ Care–ar fi cel mai bun lucru pe care să-l fac pentru mine în acest moment?” Ascultă-ţi răspunsul . dacă este un lucru realizabil-întru totul sau parţial atunci fă-l! Dacă este irealizabil, joacă-te cu iluzia că l-ai făcut (vezi nr.4)

4. Visatul cu ochii deschişi. La o pauză pe plan mintal şi gândeşte-te la un loc liniştitor sau distractiv în care ai vrea să fii.

5. Scapă de „ochelarii de cal”. Atunci când suntem stresate, mergem de multe ori cu ochii în pământ. Acest lucru sporeşte tensiunea şi chiar contribuie la gândirea autodistructivă. Ridicându-ţi ochii şi privind în jurul tău vei pune punct acestui comportament generator de stres. Ulterior, observă trei lucruri care îţi convin. După aceea, vei vedea cum privindu-le te vei simţi liniştită.

6. Masarea timusului. Timusul este o glandă ce se găseşte în coşul pieptului. Prin „masarea acelei zone, în stimulezi funcţiile şi îşi măreşti nivelul de energie. Foloseşte-ţi trei degete pentru a masa apăsat mijlocul pieptului într-o mişcare circulară, inversă acelor de ceasornic. Va trebui masezi pornind din mijlocul pieptului în sus spre umărul stâng şi apoi spre cel drept. Repetă această mişcare circulară timp de un minut sau chiar mai mult. Ai putea observa când e gata după felul cum respiri.

7. Permisiunea de sta degeaba. Acordă-ţi permisiunea de sta degeaba preţ de un minut, cel puţin. Lasă în urmă „pălăvrăgeala” creierul (imaginează-ţi-o intrând pe o ureche şi ieşind pe cealaltă) şi rămâi nemişcată. Respiră adânc şi relaxat ( vezi nr.2). statul degeaba nu este un lucru pasiv !

8. Folosirea simbolurilor. Oriunde ţi-ai petrece timpul în fiecare zi, asigură-te că ai la vedere simboluri încărcate de semnificaţii şi de frumuseţe (de pildă o ilustraţie, o fotografie, un bibelou, un cristal, o lumânare). Atunci când te vei uita la ele, îţi vor da un sentiment de calmare şi ţi se va părea că iei o mică pauză (ar putea să ajute şi dacă simbolurile sau obiectele tale au culori care să te inspire, cum ar fi portocaliu, galben sau roşi).

9. Ţine-ţi la îndemână instrumentele de aromoterapie. Uleiurile esenţiale sunt extrase din plante cunoscute pentru calităţile lor de vindecare. Fiecare extract are destinaţia lui specifică în funcţie de plata din care a fost obţinut. Cele mai cunoscute sunt levănţica ( energizare şi relaxare), geraniumul (echilibru şi relaxare) şi rozmarinul (echilibru energetic şi pentru probleme hormonale). Discută despre asta cu un aromoterapeut sau vizitează un magazin local cu produse organice pentru alternative şi informaţii în plus.

10. Cuvinte dătătoare de inspiraţie. Ţine un carnet cu citate care înseamnă ceva pentru tine şi te menţin pe calea cea bună. Citatele pot fi de ordin motivaţional, spiritual sau stimulative pentru ceea ce faci la serviciu – toate sunt bune atâta timp cît au o semnificaţie înălţătoare pentru tine! Pune-le într-un loc care să-ţi fie la îndemână în orice moment al zilei şi cufundă-te în ele ori de cîte ori simţi această dorinţă.

II - CONTROLEAZĂ – ŢI NIVELUL DE STRES Întotdeauna mai repede, mai bine, mai mult ambuteiaje, mai multe rezultate, mai multă eficacitate, să facem mai mult decât colegul, cu cel mai mic cost. Societatea mileniului trei ne aruncă rapid într-un mediu stresant. Cum să reacţionăm? Să ne instalăm într-un loc ce nu are nici o legătură cu vreun tip de civilizaţie? De-a lungul tipului, omul şi natura ne-au demonstrat că speciile care supravieţuiesc sunt cele care ştiu să se adapteze. Dacă societatea noastră modernă ne afundă într-o stare de stres aproape permanentă, este de datoria noastră să devenim rezistenţi presiunii, să fim imuni la acest rău al secolului. Cum? Acesta este obiectivul capitolului de faţă.

Page 40: ingrijiri comunitare

Eficienţă şi stres

Ai întâlnit cu siguranţă deja parabola inversată sau curba tip clopot care indică că:

� absenţa presiunii nu ne încurajează să facem mai mult decât strictul necesar; � prea mult stres generează o panică mai mult sau mai puţin şi o scădere a productivităţii.

A trăi bine înseamnă deci sa menţii nivelul stresului într-o zonă de mijloc. Această capacitate de reglare presupune să ştim să recunoaştem şi să analizăm nivelul nostru de stres şi atunci cînd este necesar să avem capacitatea de a regla presiunea, de a ne regăsi liniştea pentru a reveni spre mijlocul curbei.

Identifică simptoamele de stres Cum se manifestă stresul ? Organismul uman este dotat cu un sistem de prevenire, cu „beculeţe roşii” care ne anunţă o problemă mai gravă. Permanent, trebuie să rămânem conştienţi de aceste semne şi să recunoaştem avertismentele înainte de a fi prea târziu. Pentru sănătatea noastră, trebuie deci să ne adaptăm comportamentul şi eventual să consultăm un medic. Pentru a preveni excesul de stres, este fundamental să recunoaştem simptoamele sale, imediat ce ele se manifestă în comportamente.

Exerciţiu - Evaluează-ţi nivelul de stres Obiectiv: Sa recunoşti şi să-ţi evaluezi nivelul de stres. Metodologie: Listă cu mai multe opţiuni, interpretarea rezultatelor. Durată aproximativa: 15 minute. În tabelul de mai jos, bifează cazurile în care acest simptom de stres s-a manifestat cel puţin o dată pe parcursul ultimelor şapte zile.

Simptoamele de stres

Simptoame fizice

Simptoame psihologice

Simptoame comportamentale

� Dureri de cap, migrene � Muşchi contractaţi � Durere de spate

cronică � Joc nervos cu mâinile � Mâini jilave, umede � Lipsa poftei de

mâncare � Greaţă � Dureri în piept dureri

în gât � Înţepături ale inimii � Gură uscată � Mici boli frecvente

(gripe, rinite) � Constipaţie sau diaree � Respiraţie dificilă

� Anxietate, îngrijorare � Vină � Nervozitate � Frustrare � Dispoziţie

schimbătoare � Depresie � Pierderea poftei de

mâncare � Creşterea poftei de

mâncare � Coşmaruri � Probleme de

concentrare � Dificultăţi în

asimilarea de informaţii noi

� Întârzieri frecvente � Comportamente

neobişnuite � Reacţii depăşite � Incidente minore

numeroase � Perfecţionism exagerat � Randament scăzut în

muncă � Excludere socială � Probleme cu somnul � Exces de ţigări � Exces de alcool � Oboseală permanentă � Vorbire precipitată � Timbru prea ridicat � Paranoia � Comunicare dificilă � Iritabilitate

Page 41: ingrijiri comunitare

� Alergii � Tendinţe de a uita � Dezorganizare � Confuzie � Nehotărâre � Sentimentul de a fi

depăşit de evenimente � Gânduri depresive

� Bătăi din picioare � Unghii roase � Relaţii tensionate � Limbaj agresiv �

Pentru a calcula suma, adună numărul însemnărilor făcute în fiecare coloană, iar apoi adunăm numărul însemnărilor făcute în fiecare coloană, iar apoi adună cele trei subtotaluri. Pentru a determina nivelul de stres, poţi raporta totalul la tabelă.

- Dacă suma celor trei coloane este mai mică decât 5, viaţa ta este foarte liniştită, aparent fără stres. Dacă te raportezi la curba stres/ productivitate, observi că puţin mai mult stres nu este neapărat negativ. De asemenea, este avantajos de a alterna perioadele în care tensiunea este mai ridicată cu unele mai liniştite.

- Dacă suma se situează între 5 şi 15, nivelul tău de stres este mediu. Fii foarte atent la simptoamele cronice, observă semnele mai grave cum ar fi problemele de spate, de inimă.

- Dacă nivelul de stres depăşeşte 15, trebuie sa reacţionezi rapid, îţi controlezi cu dificultate nivelul de stres şi organismul te avertizează.

- Mai mult de 25 , fă în aşa fel încât să abandonezi timpul pe care l-ai urmat până acum şi consultă repede un medic pentru a-ţi verifica starea de sănătate.

În toate cazurile, după gravitatea simptoamelor, nu ezita să consulţi un medic, un psiholog. Aplică strategii de controlare a stresului Independent de simptoame, stresul are origini diferite.

- Stresul conjunctural este legat de situaţie, de mediul în conjurator sau de anturajul tău. De exemplu, clientul îţi cere imperativ o ofertă de servicii neplanificate pentru această după amiază sau trebuie să-i predai un raport superiorului într-o oră şi nu eşti gata.

- Stresul fizic se declanşează ca urmare a insomniei, excesului de cafea, de ceai, după un efort fizic sau intelectual deosebit. Adesea, supraîncărcarea lucrului de-a lungul mai multor săptămâni creează o stare de stres fizic permanentă.

- Stresul auto-provocat rezultă din noi-înşine. Mici fraze ca „trebuie să….” Sau „ nu-mi rămâne decât….” Exercită o presiune care se transformă în stres.

Strategiile de controlare a stresului nu sunt leacuri miraculoase care vindecă simptoamele. Un control real al situaţiei va fi cu adevărat eficient pe termen lung, dacă vizează diferitele surse de stres. Metodele şi tehnicile de controlare a stresului sunt diferite conform tipului de stres. Următoarele strategii trebuie aplicate în două etape:

- analiza mediului înconjurător pentru a descoperi cauza problemei - căutarea soluţiilor specifice problemei descoperite.

Stres conjunctural Care este de obicei nivelul tău de stres în mediul profesional ?

• Analiză - Este prea mult zgomot? - Este prea aglomerat? - Ai relaţii tensionate cu şeful, colegii, beneficiarii? - Mobilierul nu este confortabil? - Sistemul de ventilaţie funcţionează corect?

Page 42: ingrijiri comunitare

• Căutarea soluţiilor - Poţi îmbunătăţi elementele care te incomodează? - Ai posibilitatea de a lucra acasă sau într-o sală de conferinţe goală atunci când ai

nevoie de concentrare? - Poţi muta aparatele zgomotoase ca faxul, imprimanta sau fotocopiatorul în locuri

separate? - Poţi îmbunătăţi relaţiile?

Dimineaţa şi seara, profiţi cu adevărat de odihnă acasă? • Analiză

- Întâmpini dificultăţi în a te „deconecta” la sfârşitul zilei? - Locuinţa ta nu este suficient de liniştită pentru a te putea odihni? - Abuzezi frecvent de privitul la televizor după miezul nopţii? - Te simţi mai obosit duminică seara decât vineri seara?

• Căutarea soluţiilor - Poţi să profiţi de o baie fierbinte când te întorci acasă? - Ai un fotoliu confortabil pentru a te odihni? - Poţi să-ţi amenajezi un dormitor sobru şi liniştit? - Te-ai gândit să-ţi schimbi drumul locuinţă/loc de muncă?

Să optezi pentru un alt traseu, chiar mai lung, care ţi-a permis să descoperi un mediu înconjurător nou? Eşti copleşit de activităţi urgente în fiecare zi?

• Analiză - Treci de la o activitate la altă fără să faci pauză? - Munceşti, în medie, mai mult de 12 ore pe zi?

• Căutarea soluţiilor - Ai obiective bine definite? - Distingi activităţile importante de cele urgente? - Cum îţi organizeze planificarea săptămânală şi a zilei? - Îţi acorzi timp pentru dezvoltarea personală, pentru a face sport sau exerciţii

fizice? - Alternezi munca cu perioade de relaxare? - Foloseşti o listă a sarcinilor? - Elimini sistematic „consumatorii de timp”, aceste activităţi stresante şi inutile?

Eşti sub presiunea unei comunicări permanente? • Analiză

- Telefonul nu se opreşte din sunat? - Primeşti, în medie, mai mult de zece email-uri în fie care oră? - Şedinţele se prelungesc mult peste timpul prevăzut?

• Căutarea soluţiilor - Va fi util să citeşti cu calm şi concentrare informaţii, dedicate unei comunicări

eficiente. Acolo vei găsi răspunsuri la următoarele întrebări: - Practici ascultarea activă? - Pui întrebări deschise, apoi directe în loc de a argumenta la nesfârşit? - Îţi împărtăşeşti sentimentele prietenilor apropiaţi? Motivele de a acţiona

colegilor? Te simţi izolat, respins de anumite grupuri?

• Analiză - Te consideri o victimă a mobbing-ului? - Colegii te hărţuiesc, sunt invidioşi? - Ai uneori sentimentul că eşti îndepărtat din întreprinderea sau grupul tău?

• Căutarea soluţiilor

Page 43: ingrijiri comunitare

Culege informaţii, soluţii, sfaturi şi tehnici pentru a îmbunătăţi relaţiile şi a dezvolta reţele. Iată, în egală măsură, şi alte câteva direcţii de reflecţie:

- Împărtăşiţi colegilor informaţiile tale? - Întâlneşti persoane noi. Ştii să-ţi extinzi cercul de prieteni? - Îţi inviţi colegii de birou în timpul pauzei de masă?

Stres fizic Muşchii sunt contractaţi şi tensionaţi?

• Analiză

- Ştii să respiri? - Te doare spatele, gâtul? - Eşti maniac?

• Căutarea de soluţii - Ştii să respiri?

Ce întrebare ciudată! Toată lumea ştie să respire. Dar ştii să respiri cu scopul de a te linişti, de a-ţi calma starea de nervi ? ai încercat să respiri cu calm şi profund, simţind aerul pătrunzându-ţi în nas? Inspiră numărând până la cinci, lăsând aproximativ o secundă între fiecare cifră. Apoi expiră numărând din nou până la cinci, lăsând întotdeauna o secundă între fiecare cifră. Repetă acest exerciţiu de două până la trei ori.

- Ai încercat să-ţi relaxezi muşchii, alternând tensiunea cu relaxarea? Încearcă următorul mic exerciţiu: în poziţie aşezată, contractă timp de cinci secunde, apoi relaxează timp de cinci secunde următorii muşchi:

- oculari şi maxilarul (închide ochii şi strânge din dinţi); - umeri şi gâtul (capul pe spate, ridică umerii); - stomacul şi mâinile (contractă-ţi muşchii abdominal şi strânge miimile); - fesierii şi gambele ( strânge fesele şi ridică călcâiele).

Repetă de două ori acest exerciţiu. Totul merge prea repede?

• Analiză - Eşti adesea tensionat? - Conduci prea repede? - Îţi întrerupi des interlocutorii?

• Căutarea de soluţii - Ai încercat să-ţi acorzi un moment de linişte timp de 10 secunde, 10 secunde în

care să nu faci nimic, să aştepţi, să nu te gândeşti decât la numărarea secundelor care se scurg?

- Cînd îţi poţi acorda acest moment de linişte : înainte de a răspunde la telefon ? înainte de a reacţiona la un atac verbal? Înainte de a începe să vorbeşti în public?

- În maşină, la birou, seara înainte de a dormi, asculţi muzica preferată pentru a te destinde?

Nu te forţa să te calmezi, uită pur şi simplu de spaţiul în care te afli, gândeşte-te la altceva, la vacanţă, la ce fac copiii răi, la ce ai vrea să faci dacă ai avea timpul necesar. Consumi prea mult…… şi nu suficient de ……?

• Analiză - Fumezi prea mult? - Ratezi frecvent masa de prânz? - Consumi în exces anumite alimente sau lichide (cafea, alcool, ceai, Coca-cola,

sare, zahăr, grăsimi etc.)?

Page 44: ingrijiri comunitare

• Căutarea de soluţii - Ai încercat să te forţezi să respecţi trei mese pe zi :mic dejun, prânz, cină? - Te-ai gândit să fumezi mai puţin sau să te opreşti cu ajutorul unor programe?

Dacă nu fumezi, eviţi să rămâi prea mult în sălile unde se fumează şi să te transformi în fumător pasiv?

- Consumi suficient de multe vitamine, fructe, legume proaspete, fibre şi eventual iei suplimente cu vitamine?

- Îţi controlezi regulat greutatea şi tensiunea ? Faci sport regulat ?

• Analiză - Practici regulat un sport sau o activitatea fizică? - Re simţi bine în corpul tău?

• Căutarea de soluţii - Ai posibilitatea de a-ţi planifica un exerciţiu fizic obişnuit ( de exemplu, o şedinţă

de abdominale, de alergare, un drum pe jos sau cu bicicleta pentru a te duce la birou etc.)?

- De ce nu am alege sistematic urcatul pe scări în locul liftului? - Profiţi de week-end pentru a practica un sport?

Stres auto-provocat Lei lucrurile prea în serios? • Analiză

- Dacă un eveniment te contrariază, eşti decepţionat şi supărat? - Ai uneori sentimentul că, dacă nu ai fi la birou, nimic nu ar merge?

• Căutarea de soluţii - S-ar schimba cu adevărat acest lucru în cinci ani? - Te gândeşti să păstrezi o distanţă considerabilă în raport cu angajamentele, cu

activităţile tale? - Iţi spui „mâine va răsări iarăşi soarele şi este posibil ca întreprinderea să nu se

prăbuşească din cauza acestui fleac”? - Ştii să recunoşti momentele în care te pui singur sub tensiune? Atunci nu eziţi să

spui: „Stop! Să ne calmăm, maşina se ambalează!” de exemplu, atunci cînd într-o şedinţă discuţia devine contradictorie, îţi poţi repeta „Stop! Priveşte! Ascultă!”, încercând să te situeze mintal deasupra conflictului.

Argumentezi adesea exagerând sau generalizând? • Analiză Repeţi des fraza ca:

- „Sunt toţi nişte idioţi!” - „Nu valorez nimic!” - „Nu ştiu nimic!”

• Căutarea de soluţii - Ştii să rămâi imparţial şi raţional în comentariile tale? - Estimezi riscul generalizărilor în relaţiile tale?

Lei prea în serios dificultăţile şi glumele altora ? • Analiză

- Suporţi cu greutate glumele făcute pe seama ta? - Consideri adesea umorul negru ca fiind deplasat? - Îţi este ruşine sau reacţionezi urât în faţa situaţiilor dificile?

• Căutarea de soluţii - Ştiai că umorul negru se bucură de toată puterea sa într-o situaţie delicată?

Page 45: ingrijiri comunitare

- De ce să nu râdem de totul? De tine-însuţi, fără nici o reţinere? Râzând, arăţi altor că, în sfârşit, există alte lucruri mai importante în viaţă. Simplul fapt de a râde, te situează la meta-nivelul discuţiei cu interlocutorii, în plus efectele asupra muşchilor tăi sunt directe: - Simţi muşchii faciali care se relaxează? - Ritmul cardiac şi respirator care se accelerează? - Temperatura internă care creşte? - Starea de spirit pozitivă care revine? Râsul este un adevărat jogging mintal pentru corp. Eşti pregătit acum să faci faţă unei greutăţi?

• Analiză - Reacţia unui grup la o întâlnire te surprinde şi te enervează? - Te simţi rareori data să înfrunţi conflictele sau alte situaţii dificile? - Crezi adesea că nu ai suficient timp pentru a pregăti un discurs, o întâlnire etc.? - Faţă de o situaţie nouă, îţi spui: „încă un nou obstacol, nu am rezolvat niciodată o

problemă atât de delicată”? • Căutarea de soluţii În timpul zilei, există momente când totul se poate răsturna: o prezentare importantă, o întâlnire în care trebuie să convingi un client să semneze, o primă întâlnire cu un coleg etc. aceste clipe sunt „momente ale adevărului”, deoarece în timpul câtorva secunde poţi să-ţi schimbi cursul vieţii. Nivelul tău de stres creşte deci proporţional cu miza. Puterea tehnicilor imaginative şi auto-sugestive a fost dovedită ştiinţific. Miza este de a învăţa să trăim evenimente anticipat. Închide ochii şi adresează-ţi următoarele întrebări, făcându-ţi propriul scenariu:

- Cine va fi prezent? - Ce vor spune? - Cum o să reacţionez? - Va fi frig sau cald? - Voi sta jos sau în picioare? - Unde, în care mediu ambiant?

O altă tehnică rapidă şi eficace constă în a te folosi de respiraţie pentru a-ţi destinde muşchii şi a-ţi accelera circulaţia sangvină cerebrală. De asemenea, încearcă exerciţiul „te gândeşti la vacanţă?”. Nu durează decât câteva minute, dar poate fi practicat în orice moment. În tren sau în avion, la birou, înainte de a te culca etc.

• Te gândeşti la vacanţe? Transpune-te în locul unde îţi petreci vacanţele şi profită de ambianţa care se creează:

- Unde eşti? Cu cine? - Ce temperatură este? - Ce ţi-ai propus să faci? - Copiii tăi vor fi acolo? - Cum îţi vei petrece serile?

III - MONITORIZAREA ŞI REDUCEREA STRESULUI

Există câteva semne comune care ne avertizează asupra nivelului de stres şi asupra necesităţii unor soluţii de eliminare sau de reducere a efectelor lor. Conştientizaţi prezenţa următoarelor semnale de alarmă, gândindu-vă la o situaţie stresantă recentă:

� iritabilitate � durere de cap

Page 46: ingrijiri comunitare

� depresie � probleme digestive � somnolenţă � însingurare � lipsa motivaţiei � lipsa apetitului � furie � tensiune musculară � consum excesiv de substanţe active � auto-compătimire � îngrijorări obsesive � gânduri suicidale � oboseală

Stresul ocupaţional

Selye (1980) a definit stresul ca suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului, determinând sindromul general de adaptare. După acelaşi autor, stresul are trei faze : reacţia de alarmă – în care organismul detectează agentul stresor şi se pregăteşte să-i facă faţă: reacţia de rezistenţă – în care acţionează mecanismele de adaptare menite a reduce efectul nociv al stresului – şi reacţia de epuizare – ca ultimă fază, ce apar în situaţia în care agentul stresor nu a fost neutralizat şi se datorează epuizării resurselor organismului de luptă împotriva stresului. Potrivit altei teorii, stresul reprezintă un dezechilibru perceput subiectiv, între cerinţele organismului şi capacitatea sa de răspuns. Această percepţie subiectivă trece prin două filtre apreciative: filtrul primar, prin care persoana evaluează gradul de pericol al unui agent inductor de stres, şi filtrul secundar, prin care persoana se evaluează pe sine pentru a-şi determina potenţialul de a combate agentul nociv. La locul de muncă, stresul apare ca urmare a unor resurse psihice insuficiente pentru a face faţă solicitărilor şi exigenţelor profesionale. În asemenea situaţii putem vorbi de un stres ocupaţional sau despre stres în activitatea profesională. Uneori, stresul profesional este considerat ca având un caracter benefic pentru performanţele angajaţilor în asemenea situaţii ne referim la un „eustress” care motivează şi mobilizează resursele individuale, în caz contrar, când efectele stresului se răsfrâng negativ asupra sănătăţii persoanei, vorbim despre „ distress”. După evaluarea evenimentelor stresante şi a potenţialului de care dispune o persoană pentru a le face faţă, individul adoptă o serie de strategii adaptive sau de ajustare ( în engleză, coping). Acestea sunt de două tipuri: directe sau de vigilenţă, respectiv indirecte sau de evitare. Primele direcţionează atenţia persoanei spre modalităţi de neutralizare a stresului pentru a controla sau preveni efectele acestuia, în timp ce celelalte privesc modalităţile de deturnare a atenţiei de la sursa stresului în direcţia autoapărării Eului. Agenţi inductori de stres la locul de muncă în special începând cu anii 1990, o dată cu accentuarea globalizării, angajaţii sunt supuşi unor situaţii tot mai stresante, date fiind schimbările care au loc şi care conduc la o creştere a insecurităţii posturilor şi la suprasolicitare în muncă. După Cranwell-Ward ( apud Broadbridge, 2002) cele mai afectate organizaţii din perspectiva stresului perceput sunt organizaţiile care au ca obiect de activitate oferirea de servicii, cele care au suferit modificări tehnologice importante şi cele care s-au restructurat într-o măsură semnificativă. Din nefericire, pe cît de evident este impactul pe care-l are stresul asupra angajaţilor, prin scăderea productivităţii şi satisfacţiei în muncă, pe atât de puţin este el în considerare de conducerile multor companii. Acest fapt este cu atât mai valabil cu cît este vorba despre asumarea responsabilităţii pentru apariţia stresului. Astfel, angajatorii vor fi foarte rar de părere că angajaţii lor muncesc prea mult şi că ar trebui eliberaţi de anumite responsabilităţi, deoarece ei sunt mânaţi de două principii clare : productivitatea muncii şi orientarea spre profit.

Page 47: ingrijiri comunitare

În acelaşi timp, majoritatea angajaţilor acceptă această situaţie deoarece slujba lor depinde implicit de îndeplinirea acelor cerinţe ridicate dintre multitudinea de factori legaţi de activitatea profesională, care pot da naştere stresului, putem distinge cinci categorii de factori: intrinseci munci desfăşurate; legaţi de rolul angajatului în cadrul organizaţiei; vizând relaţiile de la locul de muncă; vizând dezvoltarea carierei; legaţi de structura şi climatul organizaţional. La aceştia se adaugă şi unii factori generali, ce ţin de incertitudinea mediului politic şi economic al ţărilor aflate în tranziţie. În cazul în care stresul afectează angajaţii dintr-o organizaţie, pot apărea mai multe simptoame negative. Broadbringe (2002) sintetizează cele mai importante dintre acestea ca fiind: pasivitatea din partea angajaţilor, evitarea responsabilităţilor şi a sarcinilor, rigiditatea în viziune, apariţia conflictelor interpersonale şi a problemelor de comunicare, scăderea motivaţiei şi a satisfacţiei în muncă, rezistenţele la schimbare, scăderea calităţii şi a interesului şi orientării către client şi dorinţele acestuia, luarea unor decizii eronate etc. de menţionat că aceste consecinţe negative în plan organizaţional tind să apară în condiţiile în care există mai multe surse generatoare de stres, deoarece o dată cu înmulţirea acestora scad şansele ca individul să facă tuturor provocărilor sau ameninţărilor existente, instalându-se situaţia de distress . O diferenţiere a principalelor surse de stres poate fi oferită şi în funcţie de poziţia angajaţilor şi de muncă desfăşurată. Spre exemplu, muncitorii tind să fie afectaţi mai ales de relaţiile negative de la locul de muncă şi de condiţiile de muncă improprii ( zgomote, temperatură etc.), în timp ce funcţionarii publici sunt stresaţi mai ales de ambiguitatea rolului lor, conflictele de rol şi suprasolicitarea în muncă. De asemenea, în profesiile care presupun „ îngrijirea” oamenilor, precum cea de profesor sau cele ale personalului medical, principalele surse de stres sunt birocraţia, lipsa resurselor materiale şi a controlului asupra activităţii, suprasolicitarea sau lipsa suportului social. În acest din urmă context, al activităţii profesionale ce presupune servicii oferite în contact direct cu beneficiarii, se poate instala un sindrom de epuizare. Sindromul de epuizare prin burn-out se înţelege un sindrom de epuizare emoţională, depersonalizare şi scădere a satisfacţiei profesionale, ce poate apărea la indivizii care desfăşoară activităţi profesionale ce impun relaţionarea intensă cu clienţii ( avocaţi, personal medical, profesori etc.). apărătorii acestui concept au găsit cel puţin trei elemente prin care să-l diferenţieze de stresul ocupaţional. Astfel, stresul ocupaţional apare ori de cîte ori sarcinile de muncă depăşesc resursele adaptive ale angajaţilor, în timp ce sindromul de epuizare constituie faza finală a dezadaptării, datorată unui dezechilibru îndelungat între cerinţe şi resurse. O altă distincţie porneşte de la ideea că stresul nu conduce întotdeauna la atitudini şi comportamente negative din partea angajaţilor, în timp ce burnout-ul este asociat de fiecare dată cu asemenea trăiri negative. În sfârşit, dacă stresul afectează pe toată lumea, sindromul de epuizare apare doar la persoanele care şi-au început cariera într-un mod foarte entuziast, având aşteptări şi obiective ridicate, dar neîmplinite ulterior. Prin urmare, acest sindrom poate fi considerat cel mult un tip special de stres ocupaţional între consecinţele cele mai importante ale acestui sindrom în plan organizaţional regăsim insatisfacţia profesională, manifestată prin renunţare sau neimplicare, atât în munca în sine, cît în raporturile cu organizaţia. Ele apar, în special, pe fondul unui suport social scăzut, în situaţii de ambiguitate a rolului şi în prezenţa unor conflicte la locul de muncă. Alte consecinţe negative ale stresului în plan organizaţional sunt aprofundarea sentimentului lipsei de apreciere din partea celorlalţi, mărirea numărului concediilor de boală, scăderea iniţiativei etc. Factori şi intervenţii psihologice în prevenirea şi combaterea stresului între factorii psihologici, un rol esenţial în prevenirea stresului îl are percepţia ridicată a eficienţei personale. Prin acest termen se defineşte încrederea unei persoane că poate îndeplini o sarcină specifică. Asemenea credinţe influenţează comportamentul persoanei respective, generând mai multă perseverenţă în faţa obstacolelor şi a frustrărilor se poate observa importanţa acestei percepţii a propriei eficiente în evaluarea agentului stresant. Astfel, nivelul stresului perceput va fi mult

Page 48: ingrijiri comunitare

redus în cazul persoanelor care nutresc credinţa că pot depăşi obstacolele ivite. Din fericire, aceste credinţe pot fi învăţate în timp, fiind un mijloc eficient de combatere a stresului. Locul controlului din teoria atribuirii distinge în mare între două categorii de subiecţi, cei care au un control intern, adică se consideră responsabili de ceea ce li se întâmplă, respectiv cei care au un control extern, considerând că ceea ce li se întâmplă se datorează hazardului sau celorlalţi. Dintre cele două categorii, cele mai afectate de stres sunt persoanele care simt că nu au control personal asupra modului de desfăşurare a evenimentelor. Prin terapii bazate pe teoria atribuirii, aceste credinţe se pot modifica, în direcţia asumării unui control intern mai susţinut, pentru a reduce nivelul stresului. Cu siguranţă, există o multitudine de factori psihologici care pot influenţa nivelul stresului, cum sunt timpul de personalitate de tip A sau B, nivelul de optimism, nivelul stimei de sine etc., aspecte structurale ale personalităţii asupra cărora nu vom insista în acest capitol. Toţi factorii psihologici de prevenire sau combatere a stresului pot impune o serie de intervenţii la nivel individual, nespecifice psihologiei muncii sau organizaţionale. Din acestea putem aminti terapiile de sorginte cognitiv-comportamentală, tehnicele de relaxare, tehnice de bio-feedback sau programele de trening vizând managementul stresului sau al timpului ori îmbunătăţirea abilităţilor sociale. Primele sunt denumite „intervem” secundare, iar programele de trening – intervenţii terţiare, ambele acţionând mai degrabă la nivelul reducerii morbidităţii generale decât la nivelul agenţilor inductori de stres ocupaţional. Pe lângă aceste acţiuni generale, există o serie de intervenţii primare menite să combată stresul. Aceste intervenţii urmăresc să reducă influenţa unor agenţi organizaţionali nocivi : micşorarea ambiguităţii rolului, raţionalizarea programului de lucru, ameliorarea climatului organizaţional, realizarea unor programe de sănătate etc. până în prezent există puţine informaţii cu privire la care dintre cele trei tipuri de intervenţie pare a fi mai eficientă în prevenirea şi combaterea stresului; de aceea, putem recomanda, dacă este posibil, o acţiune combinată a celor trei tipuri de intervenţii. Nu numai factorii de natură psihologică pot conduce la diferenţieri între indivizi în ceea ce priveşte rezistenţa lor la stres. De exemplu, o experienţă bogată în muncă poate fi sursa unor strategii de coping menite să reducă nivelul stresului, în vreme ce o reţea de suport social bine dezvoltată poate asigura un sprijin mai consistent persoanelor aflate în situaţii de stres.

IV - Oboseala Un fenomen cu caracter disfuncţional determinat de stres, dar nu numai, este oboseala, percepută ca o reacţie a organismului de readaptare şi refacere a funcţiilor sale în urma unor solicitări intense sau repetate de consum energetic din parte organismului, în general, oboseala este un fenomen reversibil, deoarece, în urma unei perioade de repaus, organismul îşi reface capacitatea de funcţionare normală. Prin această caracteristică ea se deosebeşte de surmenaj, ca o formă de oboseală ireversibilă şi care necesită tratament medical pentru recuperare. Oboseala poate fi clasificată în diverse moduri, dintre care am putea distinge : oboseala musculară (determinată de un efort predominant fizic), oboseala neurosenzorială(cauzată de tensiuni ale analizatorilor) şi oboseala psihică (determinată de factori de natură psihică). O dată cu automatizarea apărută în industrie, oboseala fizică tinde să se manifeste tot mai rar în muncă, în schimb oboseala intelectuală (psihică) apare tot mai frecvent. Munca presupune un consum energetic, prin urma poate implica apariţia oboselii. Din acest punct de vedere, oboseala este un fenomen de dezadaptare constând în tulburarea raportului optim dintre randament şi consumul energetic sub nivelul minim necesar desfăşurării în mod eficient a activităţii ( Jurcău,2003). O poziţie oarecum opusă prezintă Pufan (1978) , care consideră oboseala un fenomen de prevenire a epuizării capacităţii de muncă, şi nu epuizarea ca atare a energiei necesare muncii. Între multitudinea de factori care pot provoca oboseala amintim: factorii de mediu (temperatură, umiditate, luminozitate, zgomot etc.); factorii de natură psihică (responsabilităţi,

Page 49: ingrijiri comunitare

conflicte, temeri, depresii, atenţia încordată etc.); factorii ce ţin de natura muncii ( monotonie, rutină, efort fizic, ritm de muncă);factorii de natură medicală determinaţi de anumite boli. O altă grupare, oarecum similară, stipulează tot patru categorii de cauze ce favorizează apariţia oboselii: factorul om; utilajele folosite; caracteristicile mediului; sarcinile îndeplinit (Bogîthy,2002). Indiferent de tipul de factori care au contribuit la apariţia oboselii, există mai multe forme de manifestare a acesteia. Ele pot fi grupate în patru categorii: manifestări fiziologice, psihice, sociale şi în plan profesional (Jurcău,2003). Aceste manifestări pot fi evaluate printr-o multitudine de probe, care vizează în principal performanţele subiecţilor, fie sub forma timpului de reacţie, fie a numărului de erori ori a capacităţii de decizie. Prevenirea oboselii sau refacerea după instalarea acesteia se poate face printr-un Program de lucru eficient. Astfel, durata unei zile de lucru, a numărului de ore de muncă . Pe săptămână, durata şi calitatea concediului de odihnă sunt numai câteva măsuri generale de care trebuie să ţinem seama pentru a neutraliza efectele oboselii. După Enache (2003), remediile pentru oboseală în munca de birou privesc atât nivelul vieţii personale, cît şi cel al vieţii profesionale. În privinţa vieţii personale, cele mai eficiente măsuri de combatere a oboselii constau într-o viaţă activă lipsită de conflicte şi tensiuni sau excese. În privinţa vieţii profesionale, oboseala poate fi combătută prin recunoaşterea de către conducere a importanţei luptei împotriva oboselii, însoţită de o serie de măsuri ergonomice.

V - CUM SĂ DEPĂŞIM SINDROMUL „ ARDERII „ PROFESIONALE ( INFLUENŢA NEGATIVĂ A PROFESIEI ) - C. MASLACI

Cristina Maslaci defineşte noţiunea Sindromul arderii profesionale drept „Sindrom ale epuizării fizice şi emoţionale, inclusiv dezvoltarea autoaprecierii negative, atitudinii negative faţă de lucru şi pierderea înţelegerii şi compasiunii în relaţia cu clientul ”. Acelaşi autor menţionează că sindromul nominalizat nu reprezintă pierderea potenţialului creativ, nu este o reacţie la plictiseală, dar mai degrabă reprezintă o epuizare emoţională apărută pe fonul stresului condiţional de comunicarea interpersonală. Actualmente cea mai mare rezonanţă în lume a primit abordarea în care „ arderea” este tratată ca sindrom apărut în urma influenţei stresului cronic la locul de lucru şi care include în sine 3 componente :

1. Epuizarea emoţională; 2. Depersonalizarea ; 3. Reducerea performanţelor personale.

Epuizarea emoţională se tratează ca componentă bazală arderii profesionale şi se manifestă prin senzaţia de hipertensionare emoţională, pustietate cheltuirea totală a proprie resurse emoţionale. Persoana conştientizează că nu poate să se dedice lucrului ca înainte. Apare senzaţia de emoţii „stopate”, „ascunse”; apar simptoamele depresiei şi în cazuri complicate sunt posibile erupţiile emoţionale. Depersonalizarea ( deumanizarea ) prezintă prin sine tendinţa de a dezvolta atitudini negative, cinice, reci faţă de alţi oameni ( beneficiar, colegi, manageri). Contactele devin nepersonificate şi formale. Orientările negative apărute pot iniţial avea un caracter latent şi se manifestă printr-o iritare interioară reţinută, care cu timpul este la suprafaţă în formă de focare de iritare. Reducerea performanţelor personale se manifestă prin scăderea sentimentului de competenţă în lucru, nemulţămire de sine, sentimentul de micşorare a valorii activităţii personale, ignorarea responsabilităţilor de serviciu, limitarea propriilor posibilităţi, autopercepţia negativă în plan personal. Sindromul este constituit din câteva faze :

Page 50: ingrijiri comunitare

• Fanatismul. O explozie enormă de energie şi mândrie de faptul că se lucrează 24 ore zilnic ;

• Frustraţia. Neînţelegerea ce se întâmplă cu propria persoană, nedumerire şi inexplicaţii ale fluctuaţiilor dispoziţiei. Schimbarea emoţionalităţii. Irascibilitate sporită. Conflictualitate. Indiferenţă ( sesizarea lipsei de sens în propriul lucru). Refugiu în meditaţii. Frică .

• Astenie. Extenuare, lipsa sentimentului de odihnă dimineaţă. Petrecerea uniformă a timpului liber ( doar la televizor, canapea, bucătărie). Îmbolnăviri frecvente ( răceală, boli respiratorii).

• Apatie şi indiferenţă. Se acţionează după principiul indiferenţă : indiferent cum mă îmbrac, cum sunt privit, stereotipuri în muncă, stereotipuri în viaţa personală. Dacă omul este absolut uniform în lucru, în familie atunci personalitatea lui se îngustează şi apare singurătatea, chiar dacă în jur sunt mulţi oameni.

• Arderea. Eu sunt profesionist, mamă, tată, pasager, cetăţean, amant, casnică, fiică, soţie sau soţ etc. – rolurile nu se divizează.

Consecinţe:

• neîncadrarea în colectiv, imposibilitatea de a juca după regulile colectivului; • conflicte cu clienţi; • alcoolism, droguri, dependenţe; • simptomatică tipică nevrozei; • depresie;

Cel mai frecvent sindromul respectiv marchează persoanele anxioase, cu sensibilitate fină, empatice, orientate către introversie cu montaj / orientare de viaţă umanistă centrată pe om, cu tentaţia de a se identifica cu alte persoane. Soluţii :

• să substituim acuzarea altuia prin schimbarea sinelui sau a condiţiilor de lucru în măsura în care aceasta este posibil;

• să reducem încărcătura la locul de muncă, să alternăm lucrul cu învăţătura, cercetarea, scrierea;

• să ne răspundem la întrebări de tipul „ Cum eu vreau să muncesc, unde, în calitate de cine?” ;

• să apreciem viaţa noastră în general – trăim oare aşa cum dorim; • să ne organizăm viaţa în aşa fel ca să avem un hobby care nu este legat de lucru; • să ne modificăm viaţa socială, este important spre exemplu ca prietenii să nu fie

psihologi, medici, dar să aibă alte profesii; • să acordăm atenţia sănătăţii:

o să dormim timp suficient; o să avem capacitatea de a ne trata fără medicamente, cel puţin în cazul problemelor

nevrotice şi psihosomatice. • să ne învăţăm să pierdem fără a ne justifica în faţa noastră; • să ne învăţăm să atingem ceea ce dorim; • să ştim preţul persoanei proprii şi lucrului lui propriu; • să ne odihnim deplin; • să nu ne grăbim; • să participăm în seminare, conferinţe, unde avem posibilităţi să ne întâlnim cu noi oameni şi să facem schimb de experienţă cu colegii;

• să ne ridicăm calificarea profesională.

Page 51: ingrijiri comunitare

VI - STRATEGII DE DEPĂŞIREA A „ARDERII” PROFESIONALE ( PLAN IMPOTRIVA STRESULUI ELABORAT DE CHRISTIAN BARNARD) :

1. Cunoaşteţi-va propria personalitate.

Este important sa determinaţi ce fel de persoana sunteţi pentru a cunoaşte gradul sau tipul de stres pe care sunteţi in măsură sa-l suportaţi. Cunoaşterea propriei personalităţi înseamnă stăpânirea reacţiilor dvs., prevenirea unor manifestări negative care pot apărea la nivelul psihicului dvs., aflat în confruntare cu factorii perturbatori exteriori.

2. Alegeţi cea mai buna reacţie contra stresului.

Evitaţi surmenajul, conservând un bun echilibru între activitate şi repaus, asiguraţi-va o durată suficientă de somn. Învăţaţi să spuneţi NU unor activităţi care depăşesc posibilitate dvs. de manifestare / rezolvare. Reţineţi în memorie momentele critice pe care le-aţi parcurs în ultimul timp în familie, la şcoala sau serviciu, pentru a încerca evitarea lor. Dacă aţi solicita sfaturi medicale, respectaţi-le.

3. Depăşiţi stresul profesional.

Organizaţi-va mai bine timpul şi aprofundarea problemelor. Evitaţi indecizia, fixaţi-vă obiective realiste, cultivaţi umorul şi căutaţi să realizaţi permanent o comunicare amicală, cu toţi cei din jur. Recunoaşteţi-va limitele şi învăţaţi din propriile greşeli. În dialogul cu ceilalţi, vorbiţi lent şi calm, reflectaţi mai înainte la tot ceea ce vei face sau spune, ascultaţi cu atenţie partenerul de dialog.

4. Nu va neglijaţi propria familie. Familia reprezintă nucleul de linişte şi siguranţă, ceva care sa va apere de agresiunile inerente ale mediului. Căutaţi să petreceţi vacanţele sau sfârşitul de săptămână într-un mod liniştit, cat mai agreabil, în mijlocul membrilor familiei.

5. Viaţa dvs. va aparţine. Adesea factorii de stres se reduc la problemele de organizare a propriilor activităţi. Nu mâncaţi repede, nu fiţi totdeauna pe graba. În orice situaţie, păstraţi-va demnitatea proprie.

6. Efectuaţi cotidian acest exerciţiu de relaxare. Aşezaţi-va confortabil pe un fotoliu sau întins pe spate într-un pat. Închideţi ochii, relaxaţi-va pe rând muşchii, începând cu cei ai picioarelor şi termenînd cu cei ai feţei. Căutaţi să păstraţi ca 10 min. aceasta stare de relaxare, într-o ambianţa sonoră adecvată (liniştea sau fond muzical lent); inspiraţi lent şi expiraţi aerul numai pe nas.

7. Folosiţi formule de autosugestie. Dimineaţa puteţi repeta în gând : azi va fi o zi frumoasă, sunt plin de energie, sunt calm şi liniştit, azi am să fiu bine dispus, etc. Formule de seară, au scopul de a linişti şi relaxa; sunt degajat, mă voi odihni bine, am avut o zi plăcută, etc.

8. Dormiţi cât va este necesar. Somnul este vital pentru sănătate. Fără o durată suficientă de somn reparator, fiecare din noi este mai iritabil, lipsit de energie şi entuziasm. Somniferele nu au decât o utilitate limitată şi dau efecte secundare nefaste . Înainte de a adormi, ţineţi cont de următoarele sfaturi:

• Eliberaţi-va spiritul de problemele zilei; a privi la televizor nu este o soluţie. • Dacă va petreceţi ziua stand continuu pe scaun, seara faceţi o plimbare sau exerciţii

fizice. • Stabiliţi un ritual al culcatului, pe care sa-l exersaţi fără nici o grabă. • Odată întins în pat, încercaţi să respiraţi lent, ca şi cînd aţi dormi deja.

Page 52: ingrijiri comunitare

• Simţiţi-vă muşchii cum se relaxează. • Calmaţi-vă respiraţia până ce devine de neauzit, rămâneţi imobil; somnul apare automat. • Dacă nu puteţi adormi, nu staţi culcat la nesfârşit, ridicaţi-va şi beţi ceva cald, de

preferinţa ceai sau lapte; încercaţi apoi să adormiţi citind ceva. VII - OPTIMIZAREA CONDIŢIILOR PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE MUNCĂ –

MIJLOC DE PREVENIRE A ARDERII PROFESIONALE În majoritatea organizaţiilor se realizează în prezent schimbări în vederea eficientizării activităţii. Cerinţele mari privind creşterea profitului în unităţile private şi lipsa resurselor economice în unităţile de stat conduc adesea la reorganizări drastice, având de multe ori ca urmare personal excedentar sau restructurări. În prezent, ritmul şi direcţia schimbărilor impun multe cerinţe noi angajatorilor şi reprezentanţilor sindicali. Dezvoltarea societăţii impune necesitatea unor eforturi susţinute în domeniul mediului de muncă psihologic şi social, atât din partea angajatorului, cât şi a organelor de control. Managementul muncii are un rol strategic foarte important, anume acele de a oferi o imagine asupra importanţei pe care factorii psihosociali din mediul de muncă o au pentru sănătatea omului şi de a atrage atenţia asupra faptului că un bun mediu de muncă oferă condiţii atât pentru satisfacţia în muncă, cât şi pentru eficienţă şi productivitate sporită. Informaţia are scopul de a uşura activitatea angajatorilor de identificare şi gestionare a problemelor psihosociale legate de medicul de muncă, care constau de regula în conflicte la locul de muncă şi tratament discriminatoriu. Condiţiile psihologice şi sociale privind mediul de muncă implică mult mai mult decât doar riscurile de îmbolnăvire. Pentru individ, pentru unitatea în care lucrează acesta, cât şi pentru societate în ansamblu, este esenţială crearea unui mediu de muncă în care sunt îndeplinite condiţiile de bază privind eficienţa, satisfacţia personală şi confortul muncii. Sunt formulate cerinţe exprese ca organizarea şi conţinutul muncii să fie structurat de aşa maniera încât să nu conducă la expunerea angajaţilor la riscuri fizice şi psihice care pot provoca îmbolnăviri sau accidentări. Termenul „psihosocial ” implică o viziune asupra modului în care individul se dezvoltă şi se formează în interacţiune cu mediul său adesea folosit pentru a descrie interacţiunea dintre individ şi mediul de muncă. Modul în care fiecare angajat percepe procesul muncii poate fi influenţat de factori sociale de mediu atât fizic cât şi organizatoric. Formularea „psihosocial” se referă prin urmare la factori fizici, organizatorici şi sociali ai mediului de muncă. Astfel conceptul include probleme legate de:

• conţinutul muncii prestate • organizarea muncii • contacte sociale • relaţia om-om • relaţia om-tehnică

Individul şi mediul se află în continuă interacţiune. Atunci cînd apar probleme în această interacţiune, cercetăm dacă individul sau mediul au generat respectivele probleme. De fapt, de multe ori problema rezidă chiar în interacţiunea individ-mediu. Modul în care un angajat îşi percepe mediul de muncă este strâns legat de mulţi factori, fiecare având o anumită pondere în imaginea de ansamblu pe care acesta şi-o face. Dintre aceştia putem aminti de ex. natura activităţii desfăşurate în unitatea respectivă, relaţiile cu conducerea şi colegii de serviciu, lumina şi condiţiile de iluminare existente, dotarea tehnică, zgomotele, experienţele personale anterioare, cunoştinţele, nevoile, sentimentele fiecărui angajat etc. Este imposibilă o trecere în revistă în acest scurt ghid a tuturor situaţiilor în care amenajarea locului de muncă şi diferitele percepţii ale angajaţilor privind mediul în care muncesc sunt în strânsă legătură cu efectele negative asupra stării de sănătate, atât din punct de vedere fizic cât şi

Page 53: ingrijiri comunitare

psihic. Scopul nostru este în primul rând de a supune atenţiei problemele psihosociale privind mediul de muncă, care de obicei sunt conflicte la locul de muncă şi tratament discriminatoriu. Factorii psihologici şi sociali influenţează sau pot influenţa pozitiv sau negativ orice angajat în munca pe care o prestează acesta. Satisfacţia în muncă depinde de aşteptările angajatului şi de posibilităţile mediului de muncă de a i le îndeplini. Aceste aşteptări pot fi legate de salariu, de posibilităţile de dezvoltare profesională, de conducerea unităţii, de relaţiile de colaborare cu ceilalţi şi de câtă libertate de a influenţa organizarea muncii dispune angajatorul. Dintre factorii care influenţează pozitiv enumerăm: posibilităţile ca angajatul să-şi influenţeze procesul muncii, posibilităţile de dezvoltare profesională, sentimentul de siguranţă legat de păstrarea postului de care îl deţine şi siguranţa în muncă în general, precum şi relaţiile bune cu colegii de muncă şi cu conducerea unităţii. Aceşti factori sunt un bun suport pentru profilactica arderii profesionale. Exemple de factori care influenţează negativ sunt teama de concediere şi ameninţările privind o eventuală concediere, reducerile de salariu, posibilităţile reduse ca angajatul să-şi influenţeze propriul mediu de muncă, relaţiile proaste cu colegii şi de muncă sau cu conducerea unităţii, un conţinut al muncii prea puţin stimulativ sau plictisitor şi insuficient sprijin social. Aceşti factori negativi conduc la disconfort şi pot cauza îmbolnăviri profesionale / ardere profesională.

Promovarea sănătăţii mentale Sănătatea mentală este ceea ce gândim, simţim, cum acţionam si cum facem faţă

încercărilor vieţii. Este cum ne privim pe noi înşine, vieţile noastre si oamenii care fac parte din ele. La fel ca sănătatea fizica, sănătatea noastră mentală este importanta în fiecare stadiu al vieţii. Sănătatea mentală include cum facem fata stresului, cum ne relaţionăm cu ceilalţi si cum luam deciziile. Mulţi oameni pot avea probleme de sănătate mentală într-un anumit moment al vieţii. Termenul de sănătate mentală implica si organizarea si dezvoltarea politicii de igiena mentală.

Sănătatea mentală este un concept care decurge din cel de normalitate, adaptat la viata psihica a individului. Ea este o stare atribuita persoanei, rezultând dintr-o " modelare valorica" a acesteia ca urmare a acţiunii exercitate asupra individului sau a grupului de indivizi de către modelul socio-cultural. Este un concept medico-psihologic ( starea de echilibru fizic, psihic si moral), dar si medico-profesional ( situaţia de adaptare - integrare în realitatea lumii si în relaţiile cu ceilalţi).

Caracteristicile semnalate se regăsesc , de altfel , în definiţia propusa de Dicţionarul de Psihologie Larousse asupra sănătăţii: " Acest concept este strâns legat de noţiunea de adaptare, aşa încât OMS crede de cuviinţa sa precizeze ca - sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale si fizice si nu numai absenta bolilor si afecţiunilor. Când vorbim de sănătate ne referim, în mod implicit, la echilibrul dinamic care exista între organism si mediul sau. Individul capabil sa-si rezolve conflictele ( de origine interna si externa) si sa reziste inevitabilelor frustrări ale vieţii sociale este un individ sănătos. Acela care nu reuşeşte lucrul acesta se îmbolnăveşte. Simptoamele nevrotice sunt expresia unei rezolvări inadecvate a tensiunilor, pe când psihozele semnifica eşecul adaptării la lumea normala."

Echilibrul sufletesc si armonia fac nobleţea si distincţia fiinţei umane. Ele sunt condiţia esenţiala a progresului individului si a formarii sale. Tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri ale civilizaţiei umanităţii datează prescripţii de igiena mentala care au devenit repere înscrise în codul socio-cultural al modelului care conduce societatea. Un rol esenţial revine cunoaşterii de sine si autocontrolului, igiena mentala fiind un mijloc de educaţie intelectuala si morala. Spre deosebire de igiena generala, ce formează habitudini, igiena mentala formează mentalităţi superioare de care depind caracterul, modelarea comportamentului, normarea relaţiilor interumane, cooperarea si toleranta între indivizi, precum si între indivizi si societate.

Page 54: ingrijiri comunitare

J. Sutter defineşte sănătatea mentală ca fiind capacitatea psihicului de a funcţiona armonios, adaptat si de a face fata cu supleţe situaţiilor dificile, fiind capabil sa îşi regăsească echilibrul după confruntarea cu acestea.

Boala psihica se delimitează prin prezenta anumitor trăiri, comportamente, idei, convingeri, percepţii care contrastează cu cele întâlnite în mod obişnuit, situându-se în afara marjei de variaţie caracteristica populaţiei respective si ducând la dezorganizarea vieţii psihice sau la o reorganizare la un nivel inferior.

Exista deja suficiente indicii care atesta ameninţări asupra sănătăţii mentale semnificative în R.M. printre care amintim:

• deteriorarea generala a stării de sănătate a populaţiei ; • expansiunea abuzului si a dependentei de substanţe psihoactive; • creşterea ratei suicidului, în special în rândul tinerilor; • suprastructurarea cu factori de stres a societăţii ( declin economic, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai)

Pentru a răspunde optim nevoilor populaţiei si pentru a asigura accesul de servicii de sănătate mentală trebuie de a:

• cultiva în rândul populaţiei a unei mentalităţi conform căreia starea de sănătate mentala este condiţia esenţiala a dezvoltării armonioase si echilibrate ( fizica, intelectuala si sociala a membrilor comunităţii umane respective;

• instituirea unui program amplu de sănătate mentală bazat pe specificul problemelor comunitarii umane respective, pe necesităţile acesteia;

• depistarea precoce a tulburărilor mentale si instituirea imediata a unor masuri adecvate de combatere a acestora;

• organizarea reţelei de asistenta spitaliceasca si ambulatorie, a organismelor de postcura si de recuperare, care urmăresc reducerea morbiditatii, a perioadei de evoluţie a bolii, favorizând readaptarea sociala, familiala si profesional - şcolara a bolnavului mental;

• adoptarea unor masuri speciale de recuperare a deficienţilor psihici, de reorientare profesionala;

• rezolvarea problemelor psiho-sociale ale copiilor inadaptaţi social, cu tulburări mentale sau de dezvoltare somatica, prin instituirea unor masuri psihoigienice de ordin medico-pedagogic si medico-psihiatric.

La fel sa fie dezvoltate la mai multe nivele: îngrijirea în servicii specializate, îngrijirea în servicii comunitare, servicii de psihiatrie în spitalele generale, serviciile de sănătate mentală în sistemul de îngrijiri primare, îngrijirile comunitare informale si auto-îngrijirea.

Oferirea de servicii de sănătate mentală prin sistemul primar de îngrijire – medicina de familie, este considerat ca fiind unul dintre cele mai eficiente si mai viabile strategii pentru îmbunătăţirea accesului la serviciile de sănătate mentală şi ea include:

Referirea către specialistul de sănătate mentală. Serviciile primare au rolul de punct de intrare al persoanei cu probleme sau tulburări de sănătate mentala în sistemul de servicii si pot sa realizeze recomanda către serviciile specializate de sănătate mentală după o evaluare si identificarea primara a problemei. Avantajele acestui sistem este ca medicul de familie poate face trimitere câtre cel mai adecvat si apropiat serviciu specializat.

Psiho-educatia familiei si comunităţii. Este o realitate faptul ca persoanele cu tulburări de sănătate mentală sunt mai compliante la servicii de sănătate mentală daca înţeleg care este problema cu care se confrunta si care sunt cele mai eficace metode de reducere a simptoamelor si de îmbunătăţire a calităţii vieţii personale si a familiei acestuia. Aderenta la orice forma de tratament depinde într-o măsura foarte mare de înţelegerea mecanismelor problemelor sale si a intervenţiilor specifice la care el trebuie sa participe. Rolul medicinii primare este unul deosebit de relevant în acest context facilitând recuperarea mai rapida si mai eficace a persoanelor cu probleme/ tulburări de sănătate mentală.

Page 55: ingrijiri comunitare

Prevenirea tulburărilor de sănătate mentală si promovarea sănătăţii mentale. Acesta este o funcţie esenţiala a serviciilor primare de sănătate şi ea include:

Intervenţiile în criza. Serviciile primare de sănătate sunt cele mai adecvate servicii care pot oferii intervenţii în criza pentru ca sunt, de cele mai multe ori, primul contact al persoanei cu probleme de sănătate mentală cu serviciile de sănătate. Intervenţiile în criza previn dezvoltarea unor simptoame severe si a unor episoade acute, precum si deteriorarea stării de sănătate mentală a persoanei cu o problema de sănătate mentală.

Membrii comunităţii locale care nu sunt profesionişti în sănătate mentală pot oferii o serie de servicii cum ar fi coordonarea unor:

1.Grupuri de suport, a unor asociaţii ale beneficiarilor si a familiilor acestora, pot realiza activităţi umanitare si de advocacy. Profesorii si poliţiştii reprezintă doua exemple de persoane pot oferii servicii comunitare. Aceste grupuri profesionale au beneficiul de a fi mai uşor acceptaţi de câtre comunitate si sunt mai accesibili. Ei au un rol foarte important în integrarea persoanelor cu tulburări de sănătate mentală în comunitate si în promovarea serviciilor de sănătate mentală.

2. Oferirea de suport si consiliere de baza persoanelor cu probleme de sănătate mentală. Aceasta include consiliere suportiva individuală, suportul oferit familiei si consiliere suportiva de grup oferita persoanelor cu probleme de sănătate mentală.

3. Sprijin în reintegrarea comunitara si în activităţile de zi cu zi ale persoanelor cu tulburări

de sănătate mentală. Multe dintre persoanele cu tulburări de sănătate mentală au dificultăţi în a accesa serviciile necesare traiului de zi cu zi din comunitate cum ar fi cumpăraturile sau transportul. Serviciile informale oferă acest sprijin acestor persoane si le facilitează integrarea în comunitate.

4. Advocacy pentru drepturile persoanelor cu tulburări de sănătate mentală. Membrii

comunităţii au un rol important în educarea si informarea persoanelor cu probleme de sănătate mentală si a celorlalţi membrii ai comunităţii privind drepturile persoanelor cu tulburări de sănătate mentală si dreptul la servicii de sănătate mentală.

5. Servicii de prevenire si promovare a sănătăţii. Membrii comunităţii se pot implica în

acţiuni de prevenţie si promovare a sănătăţii mentale. De exemplu, profesorii pot desfăşura activităţi în scoli de prevenţie si promovare a sănătăţii cum ar fi prevenţia violentei şcolare sau a violentei domestice.

6. Identificarea problemelor de sănătate mentală si referirea cazurilor câtre serviciile de

specialitate. Membrii comunităţii locale pot promova serviciile de sănătate mentală în rândul grupurilor vulnerabile sau în cazul membrilor cu competente minimale în sănătate mentală pot face recomandări acestora pentru a accesa serviciile de sănătate mentală.

Serviciile formale de sănătate mentală comunitara includ o varietate de intervenţii realizate

de profesioniştii în sănătate mentală si paraprofesionişti. Acestea sunt serviciile de reabilitare psihosociala, echipele mobile de intervenţie în criza, serviciile terapeutice de tip rezidenţial, îngrijirile la domiciliu.

7. Reabilitarea psihiatrica si psihosociala si tratament. Scopul acestor servicii este de a

oferii asistenta persoanei cu tulburări de sănătate mentală în comunitatea în care trăieşte si de facilitare a funcţionarii acesteia în mod optim în comunitate. Exista mai multe modele de servicii comunitare cum ar fi managementul de caz, serviciile mobile sau îngrijirile la domiciliu. Alegerea unui model de îngrijirile depinde de contextul social si cultural în care vor fi dezvoltate aceste servicii.

Page 56: ingrijiri comunitare

8. Servicii rezidenţiale. Serviciile comunitare dezvolta si servicii rezidenţiale în parteneriat cu alte agenţii, serviciile sociale sau administraţia locala.

9. Servicii de intervenţii în criza. Aceste servicii se oferă în colaborare cu medicina de

familie care reprezintă, de cele mai multe ori, primul contact cu pacientul într-o situaţie de criza. Serviciile comunitare fac legătura dintre serviciile primare de sănătate si serviciile oferite de spitalele generale. Serviciile de criza sunt adesea oferite de echipe mobile de profesionişti în sănătate mentală. Dezvoltate centre de criza pentru populaţii cu vulnerabilităţi si probleme specifice.

10. Educaţie si trening. Serviciile comunitare de sănătate mentală sunt adesea implicate în

educaţia si trening-ul profesioniştilor din alte domenii ale serviciilor si a specialiştilor din medicina primara si a celor care lucrează în spitalele generale.

11. Colaborarea cu alte servicii comunitare sau spitaliceşti. Serviciile de sănătate mentală

trebuie sa dezvolte parteneriate cu servicii din alte agenţii cum sunt serviciile oferite de sistemul social sau serviciile dezvoltate de ONG-uri.

12. Cercetare. Serviciile comunitare de sănătate mentală trebuie sa dezvolte proiecte de

cercetare în mod special în analiza eficacităţii unor modele de servicii si intervenţii specifice. Fiind serviciile care lucrează direct cu beneficiarii pot identifica nevoi specifice de servicii si intervenţii.

Stigma şi Discriminarea în sănătatea mentală

Pe lângă efectul negativ al bolii şi al medicamentelor administrate, o problemă majoră cu

care se ciocnesc persoanele cu probleme de sănătate mentală este stigma şi discriminarea care împiedică persoanele cu probleme de sănătate mintală să trăiască o viaţă normală în societate.

Stigma este compromiterea şi discriminarea socială a unei persoane. Multe persoane cu dizabilităţi mintale serioase par să fie diferite din cauza simptoamelor sale sau efectelor medicamentelor pe care le administrează. Alte persoane pot nota diferenţele, nu vor sa-i înţeleagă, se simt neconfortabil în prezenţa acestor persoane şi acţionează într-un mod negativ împotriva lor. Aceasta accentuează atât simptoamele, cât şi dizabilităţile persoanelor cu probleme mintale.

De cele mai multe ori, cind se aude de persoane cu tulburari mintale, reacţia celor din jur este aceea de respingere a acestora, ceea ce le accentuează suferinţa automat punându-le eticheta de:

● Bolnav psihic; ● Agresive; ● Periculoase; ● Neinteligente; ● Impevizibili etc.

Fiind stigmatizaţi ca periculoşi, inapţi, impevizibili aceste persoane încep a evita societatea, angajarea în câmpul muncii, ei nu sunt acceptaţi de vecini.

Se reduc opurtunităţile şi accesul la toate resursele în general. Stigma le încalcă demnitatea şi reduce participarea lor socială.

Cu miturile, conceptele greşite şi stereotipurile despre bolile mentale s-a luptat timp îndelungat obţinându-se rezultate pozitive. Dar, cu toate că multe sau schimbat de-a lungul anilor, putem să vedem din modul din care este tratat acest subiect, în mediu a mai rămas multe de făcut.

Page 57: ingrijiri comunitare

În zilele noastre, „stigma” se referă la o etichetă socială atribuită persoanelor sau grupurilor considerate „deviante” sau „de ruşine”, rezultatul fiind respingerea sau sancţionarea / pedepsirea lor. Cuvântul “stigmă” derivă din greacă şi înseamnă “a marca” , “a însemna”.

Stigmat înseamnă „orice atribut ori semn fizic sau social care devalorizează identitatea

unui individ până într-acolo încât el nu mai poate beneficia de întreaga acceptare a societăţii”.

Stigmatizarea este o formă de prejudecată, care discreditează sau respinge indivizii sau grupurile de indivizi consideraţi a fi diferiţi de ceea ce societatea acceptă şi „aşteaptă” de la membrii săi. Când stigma se transpune în comportamente, devine discriminare.

Stigmatul nu înseamnă numai folosirea unor cuvinte greşite sau acţiuni greşite. Stigmatul este lipsa de respect. Înseamnă folosirea de etichetate negative pentru a identifica persoanele cu boli mintale. Stigmatul este o barieră şi descurajează indivizii şi familiile lor de la obţinerea ajutorului de care au nevoie datorită fricii de a fi discriminaţi. Educarea oamenilor încurajează folosirea imaginilor pozitive despre persoanele cu boli mintale şi subliniază realitatea că bolile mintale pot fi tratate cu succes.

1. Ştiţi că stigmatul nu înseamnă numai folosirea cuvintelor şi faptelor greşite? 2. Ştiţi că stigmatul este lipsa de respect, şi folosirea de etichete negative pentru a identifica

o persoană care trăieşte cu o boală mintală? 3. Ştiţi că stigmatul e o barieră şi descurajează indivizii şi a familiilor lor de la obţinerea

ajutorului de care au nevoie datorită fricii de a fi discriminaţi ? 4. Ştiţi că multă lume ar spune mai degrabă patronilor că au comis o mică ilegalitate, şi au

fost în închisoare decât să recunoască că au fost într-un spital psihiatric? 5. Ştiţi că stigmatul rezultă din inadecvata acoperire a asigurărilor pentru serviciile de

sănătate mintală? 6. Ştiţi că stigmatul are ca rezultat generarea fricii, neîncrederii şi violenţei împotriva

persoanelor, care suferă de o boală mintală? 7. Ştiţi că stigmatul are ca rezultat din partea familiilor şi prietenilor întoarcerea spatelui

spre persoana cu boli mintale ? 8. Ştiţi că stigmatul înlătură oamenii de a primi serviciile de sănătate mintală?

Stigma duce la discriminare şi excludere. Ca rezultat este: ● pierderea locului de muncă; ● sărăcia; ● pierderea locuinţei; ● pierderea relaţiilor interpersonale; ● reducerea posibilităţii participării egale în viaţa familiei; ● reducerea calităţii vieţii.

Apare frica că nu sunt capabili să îndeplinească însărcinările şi responsabilităţile, precum şi să nu devină o piedică pentru ceilalţi. Toate acestea pot duce la supradozare cu medicamente sau la suicid. Ei nu doresc să fie dependenţi de cineva.

Discriminarea apare când indivizii sau grupurile sunt tratate nedrept, fără un alt motiv decât apartenenţa la grupul stigmatizat. De regulă, discriminarea reprezintă un comportament negativ faţă de anumite persoane, faţă de care avem prejudecăţi.

Prejudecăţile sunt idei dobândite, prin procesul de socializare (formularea unor aprecieri faţă de unele persoane fără a le cunoaşte).

Stereotipurile arată imaginea falsă despre caracteristicile psihologice şi comportamentale ale unor indivizi sau grupuri sociale. În cazul persoanelor cu probleme de sănătate mintală, stigmatizarea provine din ignoranţă şi ostilitate faţă de boală şi faţă de bolnavi.

� Stigmatizarea şi discriminarea sunt „bariere” în asistenţa şi tratarea diferitelor boli. Acestea afectează nu doar persoanele stigmatizate şi discriminate, ci şi pe cele care discriminează, cuprinse de teamă şi ignoranţă.

Page 58: ingrijiri comunitare

� Stigma duce la discriminare şi excludere. Ca rezultat este pierderea locului de muncă, sărăcia, pierderea casei, pierderea relaţiilor interpersonale, reducerea posibilităţii participării egale în viaţa familiei şi în final reducerea calităţii vieţii.

Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un patern social de comportament agregat (Michael Banton, 1998). În ştiinţele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciat, cu efecte negative asupra celui vizat.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenenţa acestuia la grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecăţii (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă şi relativ rigidă, ajută la menţinerea atitudinii negative şi la perpetuarea comportamentelor diferenţiate bazate acestea. Un alt fenomen cu care este relaţionată discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizaţi devenind mai uşor ţinta tratamentelor diferenţiate.

Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistenţă socială, serviciile de sănătate, serviciile educaţionale, instituţiile destinate să menţină ordinea publică). Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreţionare de care dispun funcţionarii acestor instituţii (Michael Lipsky, 1980). Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educaţional, piaţa muncii, locuirea.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiţi la nivel inferior celor care aparţin grupurilor favorizate), vor avea dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere economic şi îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.

Reacţiile sociale discriminatorii faţă de persoanele care au probleme de sănătate mentală se pot manifesta la mai multe nivele: ● al societăţii (răspunsul poate lua forma legilor, reglementărilor, politicilor şi procedurilor

discriminatorii, făcând ca persoanele să fie şi victime ale discriminării instituţionale); ● al comunităţii; ● interpersonal (nivelul experienţei individuale cu membri ai familiei, prieteni etc); ● intrapersonal (în urma reacţiilor de respingere la mai multe nivele, persoana poate ajunge

să se autodiscrimineze, să se autoizoleze).

Discriminarea faţă de persoanele cu probleme de sănătate mentală se întâlneşte în numeroase situaţii, şi anume: ● Accesul la educaţie; ● Accesul la asistenţă medicală adecvată; ● Obţinerea drepturilor şi serviciilor sociale. ● Obţinerea sau menţinerea unui loc de muncă (refuz la angajare, concediere, forţarea

pensionării). ● Obţinerea unei asigurări/împrumut bancar (condiţionare de analize medicale, refuz,

excludere). ● Închirierea unei locuinţe (refuz, evacuare). Etc.

Page 59: ingrijiri comunitare

La fel stigmatizarea şi discriminarea duce la apariţia fricii că nu sunt capabili să îndeplinească însărcinările şi responsabilităţile, precum şi să nu devină o piedică pentru ceilalţi.

Este blocată capacitatea omului de a se realiza şi de a fi de folos lui şi comunităţii, dar prin prevenirea şi tratarea acestora vom putea restabilii capacitatea umană de realizare a întregului ei potenţial.

Din cauza acestor atitudini sociale, multe persoane cu tulburări mentale refuză consultarea unui medic de frică de a nu se afla despre starea lor, din teamă de “ce vor spune ceilalţi”. Astfel, ei preferă să sufere decât să apeleze la specialiştii din domeniu de teamă că ar putea fi izolaţi de familie, de prieteni, de colegi, de societate în general.

Marginalizarea acestor persoane - datorită ignoranţei şi prejudecăţilor - duce în timp la creşterea numărului de îmbolnăviri de acest tip şi la apariţia problemelor de ordin juridic, social etc., pe care persoanele cu tulburări mentale le pot crea.

Situaţia rudelor şi a familiei Dar nu numai persoanele cu probleme de sănătate mentală suferă, dar şi mediul apropiat lor.

Familiile trebuie să cheltui mult pentru medicamentele necesare. Dezinformarea îi face să aibă frică de ruda lor. Apare aşa un fenomen ca ruperea relaţiilor cu cei care le erau prieteni, toţi aceşti factori provocând stres.

Situaţia în comunitate Comunitatea sau nu cunoaşte, sau este indiferentă, sau vrea ceva să facă dar nu ştie, sau ştie,

dar nu poate. Aceste aspecte fac ca situaţia în comunitate cu referinţă la această problemă să necesite multă muncă, acţiuni de informare şi sensibilizare .

În acest sens sunt necesare programe de educaţie a comunităţii care să aibă ca obiective: � înţelegerea cauzelor şi consecinţelor bolii mentale; � înţelegerea faptului că stigmatul asociat problemelor de sănătate mentală provoacă

izolarea şi discriminarea multor persoane care se confruntă cu asemenea probleme, dar în acelaşi timp provoacă şi probleme sociale;

� conştientizarea faptului că problemele da sănătate mentala sunt tratabile. În esenţă, aceste programe trebuie sa sensibilizeze populaţia cu privire la problemele persoanelor cu tulburări mentale, plecând de la o informare corectă despre aceste maladii, fără exagerări dar şi fără minimalizare.

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acţiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea Pozitivă şi Acţiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Neil Thompson, 1997). Domeniile principale în care s-au focalizat acţiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piaţa muncii, educaţia şi locuirea. Care sunt efectele stigmei?

1. Nedorinţa persoanelor stigmatizate dea căuta sprijin şi ajutor; 2. Izolarea şi dificultăţile în a-şi face prieteni; 3. Subestimarea personală; 4. Familiile sunt izolate social şi au un nivel sporit de stresare;

Ce poţi face tu însuţi!!!

Page 60: ingrijiri comunitare

1. Vorbiţi cu copii dumneavoastră despre boala mentală. Explica-le că sănătatea mentală este o parte la fel de vitală a sănătăţii ca şi sănătatea fizică;

2. Atunci când întâlniţi o descriere a unei persoane bolnave mental la TV sau într-un film, faceţi din acesta descriere subiectul unei discuţii în familie. Este descriere exactă, fidelă? De ce este sau de ce nu este?

3. Vorbiţi cu copii dumneavoastră despre stigmatizare. Explicaţi-le că aceasta nu este alceva decât una din formele pe care le îmbracă prejudecăţile. Discutaţi despre stereotipurile incorecte care îi descriu pe bolnavii mentali ca violenţi sau primejdioşi; Folosiţi limbajul de tipul ” oameni înainte de toate”, adică vorbiţi despre „o persoană cu schizofrenie”, şi nici odată despre „un schizofrenic”;

4. Nu folosiţi niciodată expresii vulgare discriminatorii, cum ar fi „nebun”, ca să descrieţi diferite persoane sau situaţii, şi atrageţi-le atenţia copiilor dumneavoastră atunci cînd se implică folosească un astfel de limbaj discriminator;

5. Prezentaţi, ca parte a unor scenarii, relaţii pozitive de viaţă dintre membrii familiei şi persoanele cu boli mentale şi arătaţi că există speranţe reale de însănătoşire şi recuperare.

La şcoală!!!

1. Dacă sănătatea mentală – inclusiv semnele care povestesc despre depresie sau alte boli mentale – nu constituie o parte a programei şcolare referitoare la sănătate, scrieţi-i directorului, consiliului şcolii sau dirigintelui, pentru ca să se includă şi astfel de lecţii;

2. Spuneţi că elevii să înveţe despre mişcarea pentru drepturile celor cu dizabilităţi aşa cum învaţă despre drepturile cetăţeneşti, dreptul femeilor şi în general despre drepturile omului;

3. Dacă aflaţi despre un elev cu probleme de sănătate mentală care este stigmatizat, discutaţi cu diriginta şi profesorii ce s-ar putea întreprinde pentru ca situaţia respectivă să înceteze iar elevii să fie învăţaţi care este atitudinea corectă;

4. Cereţi profesorului să intervină pentru corectarea folosirii cuvântului ”nebun” şi a altor termeni de jargon discriminator.

5. Instruire anti-stigma pentru profesori şi lucrători din asistenţei sociale. În comunitate!!!

1. Scrieţi editorilor ziarelor locale şi al staţiilor de TV sau radio care publică sau transmit expresii sau descrieri care pot să-i încurajeze pe cei care suferă de boli mentale sau difuzează prezentări ale chestiunilor de sănătate mentală, care sunt înjositoare şi lipsite de echilibru;

2. Încurajaţi autorii respectivi să includă relaţii despre persoanele cu problemă de sănătate mentală care au fost tratate cu succes şi care sunt acum cetăţeni activi, productivi ai comunităţii;

3. Atrageţi atenţia responsabililor de magazine asupra vitrinelor sau afişelor care folosesc reclame discriminatorii.

4. Căutaţi să aflaţi cît mai mult despre centrele comunitare şi locuinţele de grupă pentru persoanele bolnave mental, informaţii vecinii şi prietenii dumneavoastră despre aceste unităţi;

5. Ajutaţii prin voluntariat, prin contribuţii benevole sau prin susţinerea legilor care le vin în ajutor, faceţi tot ce puteţi ca să eliminaţi prejudecăţile legate de unităţile pentru cei care suferă de boli mentale.

6. Creează un forum în care să se discute pe diverse teme despre persoanele cu probleme de sănătate mentală unde vor fi implicaţi şi ei nemijlocit.

La nivel naţional!!!

Page 61: ingrijiri comunitare

1. Luaţi legătura cu staţiile de radio şi TV nu numai ca să le aduceţi la cunoştinţă referirile nepotrivite la boală mentală, ci şi ca să pledaţi pentru prezentarea mai frecventă – şi mai echitabilă a bolilor mentale;

2. Scrieţi editorilor de cărţi, ziare şi reviste, semnalându-le referirile nepotrivite sau descrierile jignitoare care se referă la persoane cu boli mentale;

3. Votaţi pentru candidaţii cu platforme electorale care susţin intens sănătatea mentală; 4. Cereţi politicienilor cu istoric personal de boală mentală sau altor persoane cu boli

mentale să-şi facă publicitate relatările, ca să ajute la destigmatizarea problemelor respective;

5. Alăturaţi-vă organizaţiilor naţionale care fac lobby în sănătatea mentală; Scrieţi deputaţilor susţinând paritatea sănătăţii mentale în asigurările sociale de sănătate.

6. Educarea persoanelor ce activează în mas media, ce au ca scop schimbarea stereotipurilor şi concepţiilor greşite despre dizabilităţile mintale.

Pentru schimbarea atitudinii şi perceperii persoanelor cu probleme de sănătate mentală

trebuie ca vocea acestora să fie ascultată şi valorizată de către întreaga societate.


Recommended