Titi PARASCHIV

INFORMATICĂ ÎN PSIHOLOGIE

CONCEPTE, MODELE ŞI APLICAŢII

1

Titi PARASCHIV

INFORMATICĂ ÎN PSIHOLOGIE

CONCEPTE, MODELE ŞI APLICAŢII

BUCUREŞTI2005

2

PREFAŢĂ

Impactul calculatorului asupra psihologiei determină modificări conceptuale asupra psihologiei ca ştiinţă şi metodologice, privind cercetarea şi învăţarea psihologiei. Calculatorul nu reprezintă doar un instrument de lucru, ci un veritabil nod de comunicaţii absolut necesar psihologului într-o lume în care totul se universalizează şi se standardizează: forţa de muncă, informaţia, echipamentele economice, serviciile, aplicaţiile soft etc.

Psihologul se adaptează modelului cibernetic sub raport conceptual, pentru că obiectul supus analizei sale răspunde atât principiilor logicii formale, cât şi logicii dialectice. De asemenea, el se apropie de ştiinţele tehnice, pentru că are acestea îi pune la dispoziţie instrumente de investigaţie cu care activitatea sa devine mult mai eficientă.

Lucrarea de faţă este o încercare de a răspunde unei problematici mai largi pusă studenţilor şi specialiştilor din domeniul psihologic şi anume, integrarea calculatorului în activitatea de învăţare şi cercetare prin organizarea, sortarea, actualizarea şi interogarea bazelor de date psihologice, precum şi realizarea de programe expert care să pună la dispoziţia studenţilor şi specialiştilor din domeniu, instrumente care să sprijine pregătirea, elaborarea şi implementarea proiectelor şi studiilor din domeniu.

Sursele de documentare informatizate, bibliotecile şi arhivele electronice sunt mijloace fără de care orice psiholog va trebui să-şi modifice programul de pregătire a proiectului în favoarea cunoaşterii şi înţelegerii cadrului paradigmatic al domeniului investigat, cea mai mare parte a muncii sale fiind cea de documentare.

Lucrarea defineşte conceptele specifice informaticii psihologice, tipurile de aplicaţii, metodele şi tehnicile specifice realizării de aplicaţii informatice în psihologie.

Ea îşi propune de asemenea să ajute studenţii să stăpînească principalele funcţii ale calculatorului, să-şi elaboreze documentele şi să interogheze bazele de date, inclusiv reţeaua INTERNET.

Dacă în momentul de fată terapia on-line este privită cu neîncredere, în viitor ea va reprezenta o instituţie virtuală ce va furniza soluţii informatice cu un grad înalt de pertinenţă.

Lucrarea răspunde problematicii implicaţiilor pe care informatica le are în psihologie, aplicaţiile informatice au depăşit cadrul organizatoric denumit “Centrul de calcul”, afirmându-se reţelele informatice, prin prezenţa posturilor de lucru în birourile individuale şi chiar în viaţa particulară (gospodărie, securitatea locuinţei, turism, comerţ electronic, administraţie, educaţie etc.).

3

Cartea se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultatea de psihologie, dar este utilă şi profesorilor, specialiştilor în domeniul psihologiei, resurselor umane, procurorilor criminalişti, poliţiştilor şi cercetătorilor din domeniul psihologiei.

Lucrarea are două obiective, pe de-o parte studiază implicaţiile conceptuale pe care le are informatica asupra psihologiei iar pe de altă parte are un caracter metodologic, practic, scrisă îndeosebi pentru studenţii de la facultăţile de psihologie, care, aflaţi în faţa calculatorului, utilizează serviciile acestuia pentru perfecţionarea pregătirii în domeniu.

Aplicaţiile informatice în domeniul psihologiei configurează o nouă ştiinţă şi anume, informatica psihologică, una din componentele ciberneticii psihologice (psihocibernetica), alături de psihometrie şi modelarea cibernetico-psihologică.

Lucrarea se adresează în special studenţilor, fiind primul pas în desluşirea problemelor tehnice contingente specialistului în psihologie, urmată de Modele informatice în psihologie, lucrare ce va apropia şi mai mult specialistul din psihologie, de logică, limbaje formale, inteligenţă artiicială, etc.

Am împărţit lucrarea în două secţiuni care corespund celor două obiective distincte ale cursului. Prima secţiune analizează problemele doctrinare, mutaţiile ce au loc în modul de gândire datorită impactului cu calculatorul.

Are loc un proces interacţiune între psiholog şi calculator, proces care conduce la mutaţii de ambele părţi, de caeea este posibil să asistăm foarte curând la personalizarea calculatorului într-o măsură atât de mare încât să fim nevoiţi să cumpărăm nu un Personal Computer ci un Psiholog Personal Computer care să fie dedicat rezolvării problemelor din domeniu; specialistul devine atât de dependent de calculator încât îşi modifică şi modul de gândire şi chiar conştiinţa.

Este deasemenea de aşteptat ca înseşi ierarhiile stabilite în domeniu să fie modificate datorită deplasării activităţii de instrucţie şi cercetare de la activitatea de memorare la cea de sinteză şi formulare de raţionamente.

AUTORUL

4

C U P R I N S

PrefaţăCuprins

CAPITOLUL ISISTEME CIBERNETICE

1.1 TEORIA GENERALĂ A SISTEM ELOR1.1.1 Probleme introductive1.1.2 Clasificarea sistemelor1.1.3 Sistemul–noţiune şi model

1.2 STIINŢA CIBERNETICII1.2.1 Principiile ciberneticii1.2.2 Cibernetica şi ştiinţele sociale1.2.3 Semnificaţia ciberneticii

CAPITOLUL 2CIBERNETICA PSIHOLOGICĂ

2.1 PROBLEME INTRODUCTIVE2.2 RAMURILE CIBERNETICII PSIHOLOGICE2.3 ASPECTE FILOSOFICE ALE CIBERNETICII2.4 GANDIREA SI LIMBAJUL2.5 INFORMAŢIE ŞI LIMBAJ2.6 FILOSOFIA INFORMATICII

CAPITOLUL 3PSIHOMETRIA

3.1. CHESTIUNI PRELIMINARII2.2. ISTORICUL PSIHOMETRIEI2.3 CATEGORIILE PSIHOMETRIEI

5

2.4 STATISTICA-COMPONENTĂ METODOLOGICĂ A PSIHOMETRIEI

CAPITOLUL 4PSIHOCIBERNETICA

4.1 INTRODUCERE4.2 PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICĂ4.3 INFORMAŢIE-ENERGIE-MATERIE4.5 ORTOTEHNOLOGIA4.6 CONSIDERAŢII PRIVIND OBIECTIVAREA INTERACŢIUNII SUBIECT-OBIECT

CAPITOLUL 5MODELUL COMPUTATIONAL AL CREIERULUI

5.1 ELEMENTE INTRODUCTIVE5.2 RELAŢIA CREIER MINTE5.3 PRELUCRAREA LIMBAJULUI NATURAL5.4 NIVELURI ALE PROCESARII LIMBAJULUI NATURAL5.5 REPRODUCEREA SENTIMENTELOR UMANE5.6 INTERPRETAREA CIBERNETICĂ A LIMBAJULUI

CAPITOLUL 6PSIHOLOGIA ÎN ERA INFORMAŢIEI

6.1 INTRODUCERE6.2 IMPLEMENTAREA NOILOR TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ÎN PSIHOLOGIE6.3 RESURSELE INFORMAŢIONALE PRIVIND PROBLEMELE ŞI CADRUL CONCEPTUAL AL PSIHOLOGIEI6.4 GHIDURILE DE AUTOAJUTORARE6.5 TESTAREA ŞI EVALUAREA PSIHOLOGICĂ6.6 AJUTOLUL ÎN LUAREA DECIZIEI DE A BENEFICIA DE PSIHOTERAPIE6.7 INFORMAŢIILE PRIVIND SERVICIILE PSIHOLOGICE SPECIFICE

CAPITOLUL 7

6

PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA PSIHOLOGIEI PE WEB

7.1 INTRODUCERE7.2 ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ DE SCURTĂ DURATĂ PRIN EMAIL SAU E-BULLETIN BOARD7.3 CONSILIEREA ŞI TERAPIA DE LUNGĂ DURATĂ PRIN EMAIL 7.4 CONSILIEREA ÎN TIMP REAL PRIN CHAT, TELEFONIA WEB ŞI CONFERINŢELE VIDEO 7.5 GRUPURILE DE SUPORT ŞI DE DISCUŢIE ŞI CONSILIEREA ÎN GRUP SINCRONE ŞI ASINCRONE 7.6 RESURSE UTILE DIN DOMENIILE SĂNĂTĂŢII MINTALE INTERNET-ULUI ŞI TEHNOLOGIILOR

INFORMAŢIONALE

7

CAPITOLUL 8ARHITECTURA CALCULATOARELOR

8.1 CHESTIUNI GENERALE8.2 SCURT ISTORIC8.3 ARHITECTURA UNUI CALCULATOR PERSONAL

CAPITOLUL 9APLICAŢIILE MS OFFICE

9.1 MICROSOFT EXCEL9.1.1 Prezentarea ferestrei EXCEL9.1.2 Utilizarea barelor cu instrumente din aplicaţia Excel9.1.3 Efectuarea calculelor folosind formule şi funcţii9.1.4 Rezolvarea problemelor de tip What-If9.1.5 Utilizarea programului Excel ca bază de date

9.2 MICROSOFT POWER POINT9.2.1 Proiectarea unei prezentări9.2.2 Crearea prezentărilor de diapozitive pentru Internet9.2.3 Tipărirea prezentărilor, a notelor şi a pliantelor

9.3 MICROSOFT WORD 20009.3.1 Chestiuni preliminare9.3.2 Editarea şi procesarea unei lucrări9.3.3 Crearea şi salvarea documentelor9.3.4 Accesorii Microsoft Word:9.3.5 Lucrările cotidiene făcute repede şi uşor

9.4 MICROSOFT OUTLOOK9.4.1. Chestiuni preliminarii9.4.2 Folderele grupului Outlook9.4.3 Folderele grupului Mail9.4.4 Folderele grupului Other9.4.5 Opţiunea de urmărire a mesajelor9.4.6 Crearea unei liste de contacte

BIBLIOGRAFIE

8

CAPITOLUL I

SISTEME CIBERNETICE

1.1 TEORIA GENERALĂ A SISTEM ELOR1.1.1 Probleme introductive

Puţine sunt conceptele cu o istorie atât de bogată în semnificaţii şi cu valenţe aplicative atât de numeroase cum sunt cele de structură şi de sistem. Definiţiile acestor termeni sunt atât de multe şi de variate, încât numai prin considerarea tuturor definiţiilor, ca un sistem cu o structură dinamică, am putea satisface cerinţele unei definiţii unice, unanim acceptate.

Etimologic, termenul de structură provine din latinescul "structura", care înseamnă construcţie, clădire. Preluaţi de limbile europene, aceşti termeni reprezintă ideea de edificiu, respectiv de mod de a construi. Ca urmare a dezvoltării din secolul al XIX-lea, conceptul de structură începe să capete o semnificaţie proprie, aceea de configuraţie, constituţie. Această generalizare şi abstractizare contribuie totodată la valorificarea sensului de legătură. Astfel, deveneau importante nu numai elementele componente ale unei structuri, dar şi legăturile lor.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se observă o înlocuire a proprietăţilor sumative cu cele integrative, prin folosirea termenilor de întreg şi de totalitate, pentru evidenţierea unor proprietăţi noi de structură care nu puteau fi reduse la proprietăţile elementelor constitutive. Această transformare semantică reflectă totodată trecerea, pe plan ştiinţific şi tehnologic, de la o gândire mecanicistă aditivă la o gândire sintetică, integrativă. În acest sens, este suficient să amintim marile descoperiri din fizică legate de elaborarea legii conservării şi transformării energiei, la formularea entropică a celui de al doilea principiu al termodinamicii şi analiza matematică a câmpului electromagnetic. Putem astfel constata saltul cantitativ înregistrat de gândirea umană în descrierea şi înţelegerea naturii.

Secolul al XX-lea a deschis pentru gândirea umană noi orizonturi, nebănuite. Dacă ar fi să considerăm numai teoria relativităţii, descoperirea fisiunii nucleare sau primii paşi ai omului pe Lună, tot nu am realiza necesitatea reconsiderării unor concepte generale, cum este cel de structură. Astfel, structura semnifică ideea de tot coerent, de interacţiune, de organizare a părţilor dintr-un întreg. Conjugat cu noile descoperiri ale fizicii atomice şi nucleare, înţelegerea structurii ca mod de organizare a materiei începe să se generalizeze tot mai mult, conducând în mod progresiv la descoperirea

9

structuralităţii ca proprietate fundamentală a materiei în mişcare. Astfel, este dezvăluită capacitatea materiei de a intra în interacţiuni, respectiv de a se organiza.

În concluzie, structura este un mod de organizare, relativ stabil, al unui ansamblu de elemente interconectate dinamic pe baza relaţiilor funcţionale existente între acestea şi a restricţiilor de compatibilitate.

Termenul de sistem provine de la grecescul "sistema", care înseamnă ansamblu, reunire, punerea împreună a mai multor obiecte. Evoluţia pe plan semantic a termenului de sistem este strâns legată de ideea de întreg şi de gândirea holistă dezvoltată în jurul acestei idei (în limba greacă, "holos" înseamnă întreg). Interpretările holiste din Antichitate aveau la bază un spirit monist sintetic, totalizator, asupra Universului, care era conceput ca un mare întreg şi în care se contopesc nu numai lucrurile şi fenomenele din natură, dar şi omul. În ştiinţa modernă, ideea de întreg apare îndeosebi ca un principiu de integrare şi ordonare a fenomenelor, modelul unei astfel de interpretări oferindu-l pentru prima dată conceptul de "gestalt". În acest sens, un exemplu intuitiv îl constituie percepţia unei melodii. Având un caracter integral, aceasta nu poate fi redusă la însumarea sunetelor din care se compune. Melodia poate fi recunoscută chiar dacă lipsesc câteva sunete sau dacă este cântată la instrumente diferite.

Sistemul implică existenţa unei relaţii cu proprietăţi integrative între elementele componente sau între însuşirile acestora. Aceste relaţii conduc la apariţia unor proprietăţi noi la nivelul ansamblului, distincte de cele ale părţilor componente. Urmărind, de exemplu, circuitul apă-abur dintr-un cazan cu circulaţie naturală, înţelegem cum funcţionarea acestuia este posibilă tocmai prin stabilirea unor relaţii integrative între diversele componente (economizor, tambur, ţevi coborâtoare, ţevi din sistemul vaporizator, etc.), relaţii de dispunere şi succesiune ale acestora într-o anumită ordine care să poată permite aducerea apei în starea de saturaţie şi vaporizare, respectiv de supraîncălzire a aburului. Existenţa acestor relaţii face ca o modificare a funcţionării unei componente să se transmită asupra funcţionării celorlalte. Oprirea unui arzător, de exemplu, va influenţa câmpul termic din focar şi căldura sensibilă a gazelor de ardere. Ca urmare, se va modifica transferul de căldură spre circuitul apă-abur şi vor fi influenţate performanţele acestuia. De aceea, subliniem faptul că elementele unui sistem trebuie să fie interconectate dinamic.

Împreună cu ideile de întreg şi integritate prezentate mai sus, o contribuţie importantă la îmbogăţirea semantică a conceptului de sistem au avut-o şi noţiunile de funcţie şi organism, provenite îndeosebi din psihologie, tehnică şi biologie. De exemplu, funcţia unei conducte este de a permite transportul fluidelor sub acţiunea unui gradient de presiune sau a câmpului gravitaţional. Această funcţie se realizează indiferent de materialul din care este fabricată conducta şi respectiv de natura fluidului. În plus, faţă de un canal, la o conductă apare şi funcţia de containerizare a fluidului. Aceasta înseamnă totodată şi o protecţie a mediului ambiant, în cazul fluidelor toxice, poluante chimice, termic sau radioactiv.

Importanţa cunoaşterii funcţiilor realizate de un sistem decurge şi din faptul că, în ştiinţele tehnice, obiectele cercetării nu sunt date (adică nu sunt descoperite, cum se întâmplă în ştiinţele naturii), ele sunt inventate. Se porneşte deci de la o funcţie sau un grup de funcţii şi se caută ansamblul de elemente

10

capabil să le îndeplinească. În neputinţa sa de a reproduce natura în structura ei materială, omul a încercat să o imite în funcţionalitatea ei. De exemplu, avionul a fost inventat pentru a realiza funcţia de zbor a păsărilor, nu pentru a îmbogăţi colecţia lor cu o nouă pasăre. De asemenea, lampa electrică a fost inventată pentru a realiza funcţia de iluminat şi nu pentru a reproduce, la scară de laborator, structura materiei solare.

Sistemul se poate defini ca fiind un ansamblu de elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin realizarea unei funcţii sau a unui grup de funcţii specifice.

Pentru multă vreme, conceptele de structură şi sistem au fost folosite în mod independent unul de celălalt. A urmat apoi o fază tranzitorie, de tangenţă sau chiar de intersecţie a sferelor semantice ale celor două concepte. Caracteristica acestei etape o constituie folosirea reciprocă, dar nu complementară, a celor doi termeni. Şi astăzi se întâlnesc multe cazuri când structura se defineşte ca un sistem de relaţii, iar sistemul ca fiind modelul unei structuri de elemente.

În ştiinţa modernă, conceptele de structură şi sistem sunt considerate împreună, reflectând astfel unitatea dialectică a lucrurilor şi fenomenelor. Altfel spus, o unitate a două proprietăţi fundamentale care sunt în acelaşi timp opuse şi interdependente, se află într-un proces continuu de întrepătrundere. În acest context, structura reflectă proprietatea de organizare a obiectelor şi a fenomenelor, în timp ce sistemul reflectă proprietatea de întreg şi de interacţiune a componentelor acestuia cu mediul ambiant.

Conceptele de structură şi de sistem pot fi considerate diferite, conform următoarei formulări:"Orice obiect sau fenomen considerat pe plan material, energetic sau informaţional poate fi

considerat ca un sistem caracterizat printr-o anumită structură" Deoarece nu există un sistem material care să poată fi considerat simplu, primar sau elementar,

adică un sistem redus la un singur ultim element, orice sistem se dovedeşte a fi un sistem de sisteme(structura holonică a sistemelor). În mod complementar, elementele componente ale unei structuri sunt, la rândul lor, tot structuri. Relaţia structură-element este relativă, deoarece elementul dispune la rândul lui de o anumită structură.

În mod practic, orice aparat, echipament sau instalaţie tehnologică se poate considera ca fiind un sistem, deoarece fiecare dintre acestea:

-reprezintă un ansamblu de elemente interconectate dinamic;-se caracterizează printr-o anumită funcţie sau un grup de funcţii (în particular, cele pentru care au

fost proiectate); -interacţionează cu alte instalaţii sau direct cu mediul ambiant;-au o structură funcţională relativ stabilă.În definirea unui sistem este important să se specifice foarte clar care este suprafaţa de frontieră

(perete separator)prin care sistemul se detaşează de mediul ambiant, respectiv care sunt interacţiunile dintre sistem şi acest mediu.

Suprafaţa de frontieră (perete separator) poate fi reală sau imaginară. De exemplu, mantaua unui schimbător de căldură, izolată sau neizolată termic, constituie o frontieră fizică naturală faţă de mediul

11

ambiant. Dacă vom considera însă un ansamblu de schimbătoare de căldură interconectate funcţional, cum este cazul într-o centrală termoelectrică, suprafaţa de frontieră devine imaginară, dacă o gândim ca pe o anvelopă a tuturor acestor aparate.

De obicei, interacţiunile dintre sistem şi mediul ambiant se grupează în mărimi de intrare şi mărimi de ieşire. Uneori, la acestea se adaugă şi o serie de perturbaţii produse de către mediul ambiant asupra sistemului. Structura sistemului rezultă din organizarea elementelor componente ale sistemului. Remarcăm faptul că, pentru acelaşi grup de funcţii pe care un sistem trebuie să le realizeze, se pot găsi mai multe moduri de organizare a elementelor componente. Deoarece relaţia dintre sistem şi structură este biunivocă, înseamnă că pentru obţinerea mărimii de ieşire putem gândi mai multe sisteme, diferenţa dintre ele fiind practic de structură. De exemplu, sistemul vaporizator de la un cazan energetic se poate prezenta într-o varietate de structuri funcţionale şi constructive, deşi realizează aceleaşi funcţii.1.1.2 Clasificarea sistemelor

O clasificare implică existenţa unei mulţimi de obiecte şi a unui criteriu după care să se facă ordonarea. În cazul de faţă, obiectele considerate sunt sistemele pe care le putem defini. Numărul lor este practic infinit şi de aceea ne vom referi în cele ce urmează numai la cele mai uzuale clasificări, respectiv la cele care pun în evidenţă sistemele energetice, materiale şi informaţionale:

1. după natura elementelor;2. după natura relaţiilor funcţionale;3. după regimul de funcţionare;4. după gradul de automatizare şi informatizare.1. După natura elementelor distingem următoarele tipuri de sisteme: materiale, energetice,

informaţionale, financiare, matematice, lingvistice, etc. De remarcat că ele se pot grupa în sisteme materiale (substanţiale) şi în sisteme ideale (conceptuale). Din prima grupă fac parte sistemele fizic realizabile, iar din cea de-a doua grupă fac parte sistemele formale sau modele ale sistemelor materiale. O altă clasificare după natura elementelor poate fi în sisteme: naturale, tehnologice, organice, sociale.

Prin sistem fizic se înţelege orice porţiune din Univers pentru care se poate delimita un interior şi un exterior. Interiorul constă într-un număr oarecare de corpuri macroscopice considerate ca având o structură fizică continuă. Subliniem faptul că unul şi acelaşi ansamblu de elemente poate fi tratat ca un sistem material, energetic sau informaţional, în funcţie de natura legăturilor şi proceselor luate în considerare. Pentru exemplificare vom lua un cazan de abur destinat unei centrale termoelectrice.

Dacă ne referim la ansamblul de componente materiale (ţevi, suporturi şi grinzi de susţinere, arzătoare, etc.) şi ne interesează procesul de montaj, de întreţinere sau revizie, atunci sistemul este de tip material.

Dacă analizăm regiunile funcţionale şi eficienţa energetică a cazanului, atunci sistemul considerat este de tip energetic.

În sfârşit, dacă ne interesează aparatele de măsură şi de control destinate conducerii operative a cazanului în exploatare, precum şi fluxurile informaţionale pe care această conducere le implică, atunci

12

sistemul considerat este de tip informaţional, deşi suportul material este acelaşi ca în cazurile precedente.

Dacă elementele componente ale unui sistem au aceeaşi natură, atunci sistemul are o structură omogenă.

Dacă elementele sunt de natură diferită, avem o structură neomogenă. 2. După natura relaţiilor funcţionale, o primă clasificare este în sisteme liniare şi sisteme neliniare. Sistem liniar este sistemul în care relaţiile funcţionale se exprimă prin ecuaţii matematice liniare. Sistem neliniar este sistemul în care relaţiile funcţionale se exprimă prin ecuaţii matematice neliniare.O altă clasificare se referă la existenţa relaţiilor de tip feed-back şi feed-forward. Existenţa unor

reacţii transformă în mod esenţial funcţionarea sistemului, deoarece mărimile lui de intrare sunt afectate de mărimile de ieşire - cazul sistemelor cu reacţie feed-back. Sistemele cu reacţie se mai numesc şi cibernetice. Pe o treaptă evolutivă superioară, aceste sisteme devin adaptative, autoinstruibile şi pot dispune de elemente de inteligenţă artificială.

3. După regimul de funcţionare al sistemuluiO altă clasificare se referă la sisteme cu funcţionare continuă, sisteme cu funcţionare intermitentă şi

sisteme cu funcţionare periodică sau ciclică. După regimul de funcţionare distingem sisteme statice şi sisteme dinamice.

În primul caz, funcţionarea nu este condiţionată de factorul timp şi se spune că sistemele au regimuri statice, staţionare sau permanente.

În cel de-al doilea caz, regimurile de funcţionare sunt dinamice sau tranzitorii şi depind de timp. 4. După gradul de automatizare şi informatizare al sistemelorDupă gradul de automatizare şi informatizare distingem sisteme tehnologice simple, sisteme

semiautomate, sisteme dotate cu calculatoare (off-line şi on-line) şi sisteme dotate cu inteligenţă artificială. 1.1.3 Sistemul–noţiune şi model

Ca toate teoriile, teoria sistemelor nu aspiră decât la reprezentare, mai bine zis, la reprezentarea parţială a realităţilor, oricare ar fi acestea, concrete sau abstracte, dar şi să pună accentul pe caracterul lor global. Altfel spus, noţiunea de sistem este o noţiune euristică.

Demersul sistemic constă întotdeauna în izolarea unui anumit număr de elemente n, privilegiind anumite tipuri de relaţii care tind să confere acestui sistem o autonomie relativă în raport cu un ansamblu de elemente, mai vast, N. Nu ne interesează, pentru început, în fenomenul global al modelării decât proprietăţile şi relaţiile considerate esenţiale în raport cu obiectivele modelatorului. Modelul se îmbogăţeşte cu varietăţi ale realităţii, fără a avea pretenţia de a le identifica pe toate.

În alţi termeni, modelarea sistemică trebuie privită ca un proces evolutiv cu limitele sale între un fel de perfecţionsim ce se vrea a fi exhaustiv şi o simplificare prin reducere.

13

Nici un proces de cunoaştere a unui fenomen nu a neutralizat, afortiori, o intervenţie. Toate au o finalitate şi sunt condiţionate de proiectul observatorului, prin cultura şi tehnicile acestuia. Adevărată greşeală, precizează J.L. Le Moigne (1990) ar fi aceea de a crede că am înţeles totul.

În afară de definiţia etimologică, ce provine din rădăcina grecească systema care înseamnă „ansamblu coerent“, şi plecând de la ideea de globalitate, ce caracterizează modelul sistemului, J.C. Lugan (1993) propune o primă definiţie pe care o califică drept elementară:

ste un ansamblu de elemente oarecare existente în diverse stări. Dacă schimbările de stare sunt măsurabile putem considera aceste elemente ca variabile, iar starea sistemului la un moment dat va fi lista valorilor acestor variabile elementare“.

Acest tip de definiţie este operator; cercetătorul este cel care decide să includă unele sau altele dintre variabile în sistem. Alegerea variabilelor se efectuează în raport cu ideile, cu obiectivele mai mult sau mai puţin subiective ale cercetătorului, cu ipotezele sale de lucru.

Astfel, în momentul imediat următor, interesul pentru modelarea unui sistem apare într-o triplă ipostază, constând în:

-descrierea unui ansamblu cât mai „esenţial“ posibil într-un moment t1, alegând, din punct de vedere al cercetătorului, variabilele cele mai revelatoare ale stării sistemului;

-aprecierea schimbării stării acestui sistem în timp, adică evaluarea schimbării valorilor elementelor ce compun sistemul între t1 şi t2;

-căutarea elementelor explicative ale acestor schimbări, oricare ar fi acestea, endogene sau exogene, între t1 şi t2.

Astfel, aici intervine noţiunea de interdependenţă între elementele ce compun sistemul. Câteva exemple sunt relevante: sistemul solar, ecosistemul, sistemele politice, societăţile locale, sistemele interacţionale în cadrul grupurilor mici etc.

Toate acestea l-au determinat pe J. C. Lugan (1993) să formuleze o a doua definiţie, mai elaborată, a sistemului:

„Un sistem este un ansamblu de elemente identificabile, interdependente, adică legate între ele prin relaţii, astfel încât, dacă una dintre ele este modificată, celelalte sunt şi ele modificate şi, în consecinţă, întreg ansamblul sistemului este modificat, transformat“.

Aceasta este definiţia cea mai apropiată de cea a lui L. von Bertalanffy (1980): „un complex de elemente în interacţiune“.

Noţiunea de interdependenţă a elementelor nu înseamnă în mod obligatoriu şi echilibru, relaţie imuabilă. Anumite relaţii pot fi relaţii de opoziţie sau de interacţiune în sens contrar. În interiorul unui sistem, elementele care îl compun stabilesc relaţii de intensităţi diferite, iar acest lucru este numit grad de cuplare între elemente şi variabile.

Putem distinge trei cazuri posibile:-unei valori a unui element a îi corespunde o valoare a unui element b şi numai una; se poate

astfel spune că a şi b sunt puternic cuplate;

14

-unei valori fixate a elementului a îi corespunde o variaţie a unui element b între două praguri x şi y; dincolo de aceste două praguri, valoarea lui a variază; în acest caz, cuplarea este flexibilă;

-unei valori a lui a îi corespund mai multe valori ale lui b sau oricare valoare a lui b; cuplarea devine astfel slabă sau nulă.

Pe aceste baze, un sistem va fi integrat când toate elementele sale vor fi puternic cuplate. Putem distinge, într-un ansamblu, subansabluri relativ autonome, adică subsisteme ale căror elemente sau variabile sunt puternic cuplate între ele.

Din punct de vedere al paradigmei entropice, un sistem integrat este un sistem mai echilibrat şi deci mai supus riscurilor creşterii. În acelaşi timp putem constata şi demonstra că într-un sistem integrat difuzarea inovaţiei va fi, în acelaşi timp, mai uşoară şi mai rapidă.

Identificarea elementelor, a atribuţiilor lor şi, în special, a interrelaţiilor constituie una din fazele cele mai constructive şi mai revelatoare al demersului sistemic. Ea introduce întotdeauna claritatea într-o cercetare, mai mult sau mai puţin, confuză. Această identificare trebuie să preceadă cuantificarea.

Alte definiţii sunt apreciate ca reprezentând salturi epistemologice.Pentru J. de Rosnay (1975) un sistem este: „Ansamblul de elemente în interacţiune dinamică,

organizat în funcţie de un scop“.E. Morin (1991) propune o primă definiţie pe care apoi o va îmbogăţi: „Un sistem este o unitate

globală organizată, de interrelaţii între elemente, acţiuni sau indivizi“.E. Morin a introdus apoi, succesiv sau simultan, noţiuni şi concepte privind:acţiunile mutuale, interacţiuni care nu sunt explicite în prima definiţie;natura dinamică a relaţiilor, care face să intervină implicit forţele, mişcările, energiile;obiectivul sistemului, preluat din teoria cibernetică;în final, ideea unei diversităţi a componentelor, care poate fi a elementelor, a acţiunilor sau a

indivizilor.Adevăratul „salt epistemologic“ se produce când se trece de la coerenţă la nivelul constituenţilor la

o coerenţă între relaţii. Din aceste definiţii sunt oricum absente sau, pur şi simplu, subînţelese noţiunile de proces, mediu, autonomie.

J.W. Lapierre (1992) propune o definiţie ce introduce noţiunea de proces: „Sistemul este un ansamblu organizat al proceselor legate între ele printr-un ansamblu de interacţiuni, coerente şi flexibile, care determină un anumit grad de autonomie“.

Procesele pot fi definite ca o secvenţă a mişcării, a comportamentelor sau acţiunilor îndeplinite de un actor individual sau colectiv, cu ajutorul elementelor sau mijloacelor naturale sau artificiale. Există, bineînţeles, posibilităţi de interacţiune între două procese şi datorită faptului că ansamblul proceselor este organizat, ceea ce înseamnă că interacţiunile dintre ele depind, mai mult sau mai puţin, de altele şi că ansamblul formează un întreg în care toate elementele sunt legate. Plecând de la acest lucru, dezorganizarea va însemna că interacţiunea dintre două procese devine independentă de interacţiunea dintre unul din cele două şi alte procese, iar autonomia unui sistem va însemna că procesele din

15

interiorul sistemului, nu vor fi în întregime determinate de procese exterioare sistemului ci prin ansamblul interacţiunilor lor.

Definiţiile lui B. Waliser (1977) insistă şi integrează asupra noţiunilor de mediu, de subsisteme în interacţiune, de permanenţă.

Lui B. Waliser (1977) îi datorăm o triplă definiţie sistemului: „un ansamblu în raporturi reciproce cu mediul, aceste schimburi asigurându-i o anumită autonomie“;„un ansamblu format din subsisteme în interacţiune, această independenţă asigurându-i o anumită

coerenţă“;„un ansamblu ce presupune modificări, mai mult sau mai puţin profunde, în timp, conservând o

anumită performanţă“.În concluzie, o definiţie cuprinzătoare a sistemului, perfectibilă desigur, trebuie să integreze diverse

elemente aduse din definiţiile precedente. Un sistem poate fi considerat ca un ansamblu de interacţiuni privilegiate între ele, actori sau grupuri de actori şi produsele lor: efecte, acţiuni, procese.

Aceste interacţiuni pot conduce la interrelaţii care vor fi la originea unei anumite performanţe a sistemului şi la manifestarea existenţei sale, adică a unei autonomii relative în raport cu mediul.

Combinaţiile variabile ale acestor interacţiuni şi interrelaţii, în diverse conjuncturi şi strategii, conduc la apariţia proceselor care înscriu sistemul într-o dimensiune, în acelaşi timp, dinamică şi temporală.

Interacţiunile între procese sunt mai mult sau mai puţin în faza teleonomiei (obiective) sistemului. De nivelurile lor de dependenţă şi de convergenţă va depinde nivelul de organizare şi de perfecţionare al sistemului.

Pot fi considerate ca subsisteme subansamblele de procese strâns legate între ele în raport cu ansamblul altor procese care animă sistemul.

Pentru a se pereniza şi adapta, sistemul trebuie să treacă la schimburi (input, output) mai mult sau mai puţin permanente, cu mediile sale înconjurătoare.

Astfel, în mod simultan, un sistem cu un anumit nivel de complexitate este transformat de mediul său în aceeaşi măsură în care sistemul transformă mediul.

Revenind la ideea de model, extinderea analizei sistemice şi spre alte domenii de cercetare decât cele iniţiale a impus luarea în calcul a existenţei relaţiilor neliniare care să înlocuiască procedurile analitice care presupuneau ca:

-interacţiunile dintre elemente sau subsisteme să fie destul de slabe, chiar inexistente, pentru a fi neglijabile şi pentru a permite „izolarea“ elementelor sau a subsistemelor într-un plan abstract logic şi apoi pentru a putea fi reunite;

-relaţiile care descriu componentele elementelor sau subsistemelor trebuie să fie liniare.Un exemplu de model, exprimat printr-un sistem de ecuaţii diferenţiale, este următorul:

16

Din acesta reiese că variaţia lui S este funcţie de variaţia energiei interne Q şi raportată la variaţia temperaturii T.

Pentru R.C. Buck (1975), conceptul de sistem nu serveşte la nimic pentru că el este atât de vag definit încât totul este sistem; or, un concept care se aplică oricum este, din punct de vedere logic, vid.

După Y. Barel (1989), pentru a şti dacă un ansamblu, o mulţime, o entitate complexă şi diferenţiată este sau nu un sistem va trebui să ne punem următoarea întrebare: este capabil de autoreproducere? Autoreproducerea ar fi, în opinia lui Barel, proprietatea unui sistem nu numai de a asigura doar reproducerea, dar şi de a participa activ la propria sa reproducere.

Printre altele, după Y. Barel, va trebui să degajăm o concepţie antropomorfică a autoreproducerii. Anumite sisteme care nu sunt vii, fizice de exemplu, pot interveni în propriile lor producţii sau reproduceri, în măsura în care ele dispun de un surplus şi pot să se servească de acest lucru pentru a se „finaliza“, în sensul cibernetic al termenului.

Orice sistem care are de ales, adică a cărui alegere se determină în parte plecând de la condiţiile sale interne, se angajează pe drumul autoreproducerii, o reproducere care bineînţeles nu suprimă frontiera între viu şi ne-viu.

Această concepţie bareliană a sistemului nu este incoerentă faţă de arhetipurile sistemice dezvoltate de E. Morin şi J. L. Le Moigne, chiar dacă noţiunea de finalizare la Y. Barel pare a fi mai extinsă. Concluzia lui J. C. Lugan (1993) este: „În ceea ce ne priveşte, condiţiile „existenţei sistemice“, aşa cum E. Morin le-a definit şi aprofundat, sunt suficiente pentru a acredita pertinenţa acestui concept, în orice caz pentru fenomenele şi ansamblurile vii şi sociale“1[3].

Demersul sistemic trebuie să fie, în final, considerat ca o teorie în sensul adevărat al termenului, adică dotat cu un conţinut explicativ puternic.

Prin plasticitatea şi generalitatea sa, demersul sistemic manifestă posibilităţi de adaptare pentru formaţii sociale, de tip variat şi capacităţi de integrare a elementelor teoretice de diverse origini. Cu alte cuvinte, acest demers poate constitui un fel de melting pot teoretic, privilegiat.

Contrar, datorită gradului său ridicat de generalitate, el îşi poate pierde o parte din funcţia sa explicativă şi poate deveni un eşafodaj al categoriilor suprapuse şi distribuite. Acesta este riscul pe care insistă, în special E. Friedberg (1969). De unde şi tentaţia de a considera domeniul sistemic drept euristic, o atitudine intelectuală, utilă pentru a lumina organizaţiile, formaţiuni sociale concrete şi pentru a construi un cadru intelectual ce permite cercetătorului să aranjeze şi să ordoneze observaţiile, încercând să introducă în acest model diverse modalităţi de interpretare şi de explicare.

Vom regăsi aici fondul ideii lui Y. Barel, după care „sistemica este mai mult o problematică în sensul adevărat al cuvântului, adică un mod de a face să apară probleme care nu ar fi apărut altfel, decât o adevărată teorie“.

1

17

În acest fel se poate concluziona ca sistemica celei de-a doua generaţii ar fi opusă fondului ambiţiei unei teorii generale a sistemelor, în maniera lui L. von Bertalanffy (1980).

Particularităţile analizei sistemice sociale sunt:a) Aspectul mult prea analitic al anumitor categorii sistemice conduce la „decuparea“ unei formaţiuni

sociale în subsisteme abstracte şi riscă, în consecinţă, să se ajungă la un fel de dezrădăcinare a acesteia.

b) Facilităţile de înţelegere a interdependenţelor pe care le presupune indiscutabil demersul sistemic implică, în contrapartidă, anumite determinări, o alegere obligată de anumite relaţii în raport cu altele, un anumit reducţionism comparativ cu un studiu monografic. Acesta este riscul unui sistem vag, fondat pe câteva ipoteze holistice, banale, dar care pot deveni operante. Va trebui, aşa cum scrie E. Morin (1990), „să echilibrăm platitudinile tehnocratice ale sistemicii şi să reconsiderăm faţa sa ascunsă, cea care tinde să integreze noţiunea de complexitate“2[5].

Dar este vorba de o dilemă a ştiinţelor sociale, care sunt tentate să modeleze, deci să determine realitatea, pentru a conserva sau cel puţin să caute relaţiile fundamentale dintre elemente şi astfel să ajungă la scheme care pot fi înţelese mult mai bine, dar care nu permit să ne dăm seama de eterogenitatea fenomenului sau al procesului social studiat.

c) Multiplicitatea formelor de „cauzalitate“: liniară, circulară, interacţională, retroacţională etc. Relaţiile dintre aceste cauzalităţi diverse sunt departe de a fi clare. Un efort de clarificare a acestor interdependenţe şi interacţiuni ar trebui, de altfel, să fie întreprins într-un mod mult mai sistematic.

d) Facilitatea analogică. Sistemica trebuie să evite analogiile superficiale. Totuşi, distincţia dintre analogia ştiinţifică şi analogia metaforică nu pare a fi atât de simplă, aşa cum subliniază Y. Barel (1970).

Vorbind de „istoria sistemicii“, vom constata că paradigmele analoge împrumutate ştiinţelor sunt, în acelaşi timp, diverse şi pot constitui surse de inspiraţie pentru ştiinţele sociale. Totuşi, insistăm asupra faptului că, dacă analogia stimulează imaginaţia, ea trebuie să fie relativizată şi mânuită abil pentru a evita confuziile dintre sistemele ce aparţin câmpurilor disciplinare diferite.

De exemplu, apropierea de un sistem social, de o organizaţie socială sau politică printr-o analogie cibernetică, poate constitui o bază de plecare utilă, dar cu condiţia de a-şi prevede, în mod simultan, limitele şi condiţiile depăşirii sale.

e) Riscul de a da sens modelului. Toţi teoreticienii ştiinţelor sociale care au încercat şi construiască macroteorii ale socialului au atribuit un „sens“ evoluţiei sistemului lor, în conformitate cu concepţia lor despre societate şi oameni.

„Perspectiva raporturilor dintre modelator, obiectul complex şi exerciţiul unei critici mai sistematice ale punctelor de sprijin teoretice şi ale categoriilor reţinute de către modelator ar trebui să ne ajute la evitarea urmării drumurilor evoluţioniste, cel puţin într-o oarecare măsură“3[6].

2

3

18

f) Aporturile epistemologice ale analizei sistemice în câmpul socialÎn ceea ce priveşte aspectele pozitive ale sistemicii sociale, din punct de vedere al înţelegerii

fenomenelor sociale acestea au fost formulate de E. Morin (1991):a) Insistenţa asupra legăturilor dintre elemente, cum ar fi datele primare, dar nu şi elementele în

sine;b) Considerarea unităţii globalităţii şi a părţilor, precum şi a dialecticii dintre întreg şi părţi;c) Luarea în calcul a insuficienţelor metodei analitice, dar fără a le îndepărta prea mult, şi căutarea

unei metode sintetice sau dialectice, capabilă să elaboreze o teorie a cauzalităţii şi a complexităţii adaptate la nevoile ştiinţelor sociale, adică ale obiectelor sau fenomenelor complexe.

d) Principiul utilizării raportului dintre modelul-sistem construit şi modelator. El permite, cât mai clar posibil, aplicarea axiomelor socio-culturale „de plecare“, afirmându-se astfel voinţa de a pune în aplicare o adevărată axiologie a modelării sistemice;

e) Principiul interdisciplinarităţii şi transdiciplinarităţii. Cel puţin pentru ştiinţele sociale, sistemica apare azi ca un drum privilegiat pentru a construi un nou spaţiu mental capabil să repare greşelile disjuncţiei disciplinare, fructul dermesului analitic. Totuşi, interdisciplinaritatea individuală se dezvoltă într-un spaţiu care are limite în funcţie de capacităţile mentale, individuale, dar şi de atragerile sau respingerile dintre discipline. Interdisciplinaritatea primeşte deci o adevărată reîmprospătare a spaţiului mental, un exerciţiu în mod obligatoriu colectiv. Sistemica, un fel de metalimbaj produs de această interdiciplinaritate, nu este pentru majoritatea un substitut al disciplinelor şi al diverselor teorii sau paradigme acumulate de-a lungul timpului, de către fiecare dintre ele. În alţi termeni, sistemismul nu poate avea iluzia de a reunifica câmpul de investigare ştiinţifică, iar aceasta nu ar fi decât în măsura în care îndepărtarea dintre sistemele deschise şi sistemele relativ închise rămâne importantă. În cadrul ştiinţelor sociale şi administrative, tratând sistemele complexe şi hipercomplexe, demersul sistemic ne obligă, în mod constant, să ne preocupăm de ceea ce se petrece în câmpul de cercetare al altor discipline sociale, pentru a progresa în propriul câmp.

Studiul, din unghiul de vedere al teoriei sistemelor, a organismelor, presupune, pe de o parte descompunerea acestuia în „atomi sociali” ca elemente compenente ale sistemului, iar pe de altă parte, studiul relaţiilor dintre atomii sociali care conferă sistemului (firmei) un nivel de integralitate determinat. Valorile parametrilor ce măsoară activitatea organismului ca sistem sunt diferite de suma valorilor parametrilor ce caracterizează elementele componente; diferenţa dintre cele două tiupri de valori este dependentă de coerenţa şi coexistenţa relaţiilor dintre elemente. Cu cât gradul de integralitate al sistemului este mai mare, cu atât entropia informaţională a sistemului scade.

Optimul funcţionării unui sistem este stabilit de entropia informaţională a sistemului care trebuie să aibă acea valoarea care maximizează productivitatea sa.Entropia indusă în sistem are două cauze fundamentale:

- Neconcordanţa deplină între obiectivul propus şi acţiunile întreprinse;

19

- Cantitatea de informaţie care trebuie stocată, prelucrată, actualizată, interogată astfel încât analiza să fie consistentă şi obiectivă.Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente în interacţiune, coordonate în raport de finalitate. Organizaţia reprezintă un sistem cibernetic, dinamic, discret, cu finalitate, adaptativ, complex, partial determinat. Consistenţa modelului ce simulează activitatea organizaţiei ca sistem este stabilită pentru un grad de certitudine rezonabil.

Figura 1

Funcţiile de ieşire concretizează şi diseminează obiectivele stabilite prin deciziile subsistemului de conducere care hotărăşte şi domeniul de existenţă al soluţiilor acestora.

Transformatorul de funcţii este compus din totalitatea mecanismelor şi a procedurilor operationale ce stabilesc un izomorfism între funcţiile de intrare şi cele de ieşire.

Funcţia de control se realizeaza pe calea de retroactiune prin intermediul căreia se corecteaza abaterile şi se coreleaza sistemul în raport de rezultatele interactiunii cu mediul exterior.Este un sistem partial determinat pentru ca interactiunea cu mediul exterior este complexa, profund mediata; nu poate fi surprinsa şi cuantificata cu ajutorul sistemelor determinate.Principiile generale ale organizării sistemice sunt:

-A organiza înseamnă a crea o entitate care să semene şi să funcţioneze ca un organism.În sens biologic termenul se aplică fiinţelor care au o complexitate de structură şi de funcţiuni formată în decursul evoluţiei. Cu cât organismul este mai evoluat cu atât mai complexe, mai diferenţiate sunt organele sale şi cu atât schimbările cu mediul exterior sunt mai profunde.

-Cu cât gradul de diferenţiere este mai ridicat, cu atât mai puţin capabil este fiecare dintre organe să exercite funcţia care revine celuilalt.

-Fiecare organism dispune de un relativ grad de complementaritate (arealurile funcţiilor nu sunt adiacente, intersecţia lor este întotdeauna nevidă) şi o anumită rezervă (scăderea funcţiilor unui organ nu conduce la nefuncţionarea organismului).

20

-Un organism reprezintă un sistem în care organele cu funcţii distincte (incapabile să se substituie reciproc) interacţionează pentru apărarea ansamblului organismului şi a organismului ca ansamblu.

-A organiza înseamnă a realiza un sistem compus din subsisteme cu funcţii distincte ce concurează la coeziunea şi vitalitatea sistemului.Principiile organizării sistemice sunt:

Sistemul să fie împărţit în numărul necesar de subsisteme;Fiecare subsistem să aibă o funcţie distinctă ce intră în relaţie cu funcţiile celorlalte subsisteme,

concurând complementar la funcţionarea ansamblului;Fiecare subsistem are o structură, el fiind compus la rândul său din subsisteme diferenţiate, cu

funcţii distincte;Organizaţiile se constitue astfel încât să se pregătească şi organizatorii (organizatia reprezinta un

teren de antrenament pentru organizatori);Organizaţiile au o relaţie complexă şi precis definită.

Etapele organizării sistemice sunt urmatoarele:Împărţirea sistemului (ansamblului) în elementele necesare;Determinarea relaţiilor dintre elemente;Selecţionarea repartizării funcţiilor în cadrul fiecărui element.Definirea funcţiilor elementelor se face de conducătorul fiecărui element care, prin definirea acestora

transformă elementul în subsistem.Fiecare conducător de subsistem reprezintă o prelungire a imaginii conducătorului.

Organismul delegă o funcţie unui subsistem organic, tot astfel conducătorul organizaţiei delegă o funcţie unui anumit conducător iar cel care delegă devine astfel, cu bună şţiinţă, incompetent pentru exercitarea ei.Într-o organizaţie eficientă există o relaţie în sarcini nu o ierahie de funcţii.Organismul artificial, spre deosebire de organismul natural, este remodelabil ca ansamblu, iar părţile sale fiind înlocuibile.Mediul social în care funcţionează organizaţia nu este determinat pe deplin, are partea sa indefinită, neaşteptată, de aceea ea este incomprehensibilă în sisteme determinate.

Organizatorul unui ansamblu începe prin a trasa organizaţia exclusiv în linii generale, el trasează doar reţeaua serviciilor esenţiale determinând astfel abstractul şi generalul; dimensiunile particulare se realizează prin experienţa dobândită. Organizaţia este astfel complexă şi maleabilă.Determinarea până la ultimul detaliu a organizaţiei înseamnă ignorarea a ceea ce este fluctuant şi incert în realitate; o astfel de organizaţie este rigidă, incapabilă să răspundă adecvat fuxului informaţional extern.

21

În organismul natural conducătorul este unic – sistemul nervos – organele subordonate cooperează în mod egal, fără ca între ele să existe ierarhie; în sistemele artificiale există o relaţie precisă descrisă prin conducătorii de subsisteme (conducător nu înseamnă doar a conduce pe cineva ci şi a conduce ceva).Conducătorul unui subsistem cumulează două calităţi simultane, tehinician şi conducător, adică practician şi organizator, ceea ce presupune nu doar cunoaşterea intimă a subsistemului ci şi cunoaşterea intimă a conducerii.Conducătorul trebuie să facă din organismul artificial pe care îl formează o organizaţie adecvată obiectivelor urmărite dar şi o şcoală de conducători , un teren de antrenament pentru organizatori.Pentru un conducător nu există greşeli ale angajaţilor ci doar eroarea de a avea angajaţi care fac erori.Crearea unei organizaţii începe prin organizarea organizatorilor adică prin selectarea şi formarea oamenilor în stare să organizeze.Conducătorii ştiu să organizeze din instinct dar vor şti să organizeze mai bine prin educaţie.Regulile organizării sunt:1. Simplificarea bazelor materiei de organizat;2. Plasarea fiecarui executant în locul care îi corespunde;3. Centralizarea serviciilor propriu-zise ale organizării.Componentele organizării sunt:1. Determinarea planului sau a normelor ce reglementează organizarea – cunoşterea regulilor;2. Plasarea, în locurile potrivite a oamenilor competenţi care pun în practică organizarea – intenţia în selectarea oamenilor;Coordonarea dinamică a eforturilor – spiritul practic de coordonare a eforturilor.

22

1.2 STIINŢA CIBERNETICII

Termenul cibernetică a fost introdus pornind de la cuvântul grecesc kibernesis, care semnifică acţiunea de manevrare a unui vas, iar în sens figurat, acţiunea de conducere, de guvernare. Utilizat pentru prima dată de Louis Ampère pentru a desemna arta guvernării, el a fost utilizat, cu semnificaţia actuală, în celebra lucrare a lui Norbert Wiener (1894÷1964) Cibernetica sau Controlul şi Comunicarea la Fiinţe şi Maşini (1948). Wiener face sinteza cercetărilor efectuate în domeniul matematicilor pure (teoria previziunii statistice), în domeniul tehnologiei (computere, sisteme de telecomunicaţii), în domeniul biologiei şi al psihologiei, şi pune bazele unei noi ştiinţe, cu suport matematic, destinată să acopere toate fenomenele referitoare la mijloace de analiză a informaţiei.

Dezvoltările teoretice ale lui Wiener au la bază probleme referitoare la transmiterea mesajelor prin reţele de comunicaţie sau previziune, probleme specifice apărării antiaeriene, sau reglării sistemelor biologice sau sociale. Aceste probleme sunt legate de apariţia, la sfârşitul secolului trecut, de maşini construite după modelul sistemului nervos.

Din punct de vedere istoric, pot fi identificate, în evoluţia maşinilor, trei perioade mari:a) Maşini mecanice, capabile să efectueze mişcări restrânse în anumite condiţii, subordonându-se

principiilor staticii şi dinamicii clasice. Din această categorie fac parte dispozitivele ce transmit sau amplifică forţa aplicată într-un punct-precum pârghia, axul-cilindru, macaraua, maşinile de asediat din Antichitate – şi de asemenea maşinile cu mişcare periodică regulată, precum pendulele şi mecanismele ceasornicului. Astfel de maşini corespund unei anumite metafizici, ce se regăseşte în raţionalismul cartezian şi în teologia naturală (teodicee) raţionalistă, care face din Dumnezeu marele ceasornicar al universului.

b) Maşini energetice, capabile să transforme o formă de energie în alta şi să facă utilizabile energiile naturii. Ele pun în practică principiile termodinamicii, ale electrodinamicii şi ale fizicii nucleare. Fac parte din această categorie maşina cu aburi, motorul cu explozie, generatoarele de electricitate, motorul electric, diferitele specii de motoare cu reacţie, reactorul cu fuziune sau fisiune. Aceste maşini furnizează energie cinetică sau alte forme de energie susceptibile a fi consumate de motoare.

– Un motor ce funcţionează cu combustibili chimici utilizează energia de legătură chimică a reactantului (energie potenţială a legăturilor chimice) ce poate fi transformată în energie termică, apoi în energie mecanică.Energia totală a reactantului = Energia termică utilă + Energia produşilor de reacţie.

– Un reactor nuclear transformă energia de legătură intranucleară în energie calorică, pe care o transformă apoi în energie electrică, printr-un generator electric. Aceste tipuri de maşini corespund unei anumite viziuni asupra lumii, cu exprimări în diferite forme de energetism, şi chiar în teoriile evoluţioniste.

c) Maşini care prelungesc, întrucâtva, sistemul nervos, şi nu sistemul muscular. Ele utilizează, în general, reţele electrice şi pun în funcţiune aparate care reglează circulaţia curentului; rezistenţe,

23

condensatoare, bobine de inducţie, tuburi electronice, tranzistori, microprocesoare, dar nu aceasta reprezintă proprietatea lor esenţială. Specific acestui tip de maşini este utilizarea şi transformarea informaţiei.

Începe astfel ştiinţa comunicării şi comenzii care are drept funcţie de optim nu economia de energie ci reproducerea exactă a unui semnal.

Mijloacele de transmisiuni (telefonul, radioul, undele dirijate, comanda la distanţă) transportă o informaţie de la sursă la receptor. Maşinile de calculat, analogice sau numerice rezolvă probleme, matematice sau logice, plecând de la informaţii date. (Adăugăm la acestea maşinile de tradus, maşinile de jucat şah, maşinile capabile să înveţe, etc.). Maşinile cu comportament se adaptează unei situaţii exterioare şi răspund acesteia într-un mod adecvat, după anumite criterii. Un exemplu elocvent de astfel de maşină ne este furnizat de broaştele lui Grey Walter, mici automate capabile de un comportament complex (dotate cu reflexe condiţionate, ele pot să înveţe comportamente noi). Cele mai importante tipuri de maşini cu comportament sunt:

-dispozitivele stabilizatoare;-maşinile teleologice.Stabilizatoarele asigură reglarea sistemelor care comportă un anumit număr de grade de libertate;

ele controlează una sau mai multe variabile care caracterizează sistemul şi le menţin în apropierea poziţiei de echilibru, stabilită dinainte. Un exemplu foarte interesant de stabilizator este furnizat de homeostatul lui Ashby, care este un autoreglator; un aparat compus din circuite electrice, ce posedă un număr ridicat de grade de libertate, şi are capacitatea de a reveni în poziţia de echilibru, atunci când îi sunt aplicate perturbaţii din exterior.

Maşinile teleologice sunt sisteme capabile să îndeplinească o anumită sarcină. Aici nu mai este vorba de menţinerea echilibrului, ci de urmărirea unui scop adaptabil situaţiilor. Putem propune ca exemplu maşina de citit (care trebuie să recunoască literele, oricare ar fi scrierea adoptată), postul de tir antiaerian automat, racheta de cercetare, maşina-transfer (care îndeplineşte o sarcină complexă, făcută dintr-o serie ordonată de operaţii).

Caracteristica fundamentală a acestor maşini este aceea că sunt sisteme automate ce realizează operaţii complexe, în conformitate cu anumite norme, fără intervenţie umană.

Anumite automate au ca finalitate furnizarea de noi informaţii, plecând de la informaţii date: este cazul calculatoarelor. Altele au finalităţi de natură diferită: de ex., maşina-transfer are ca funcţiune fasonarea pieselor după un model dat. Toate utilizează informaţia în funcţionarea lor. Un automat pune în practică, într-adevăr, un program şi trebuie să fie capabil să-şi controleze operaţiile. Ori, un program este o suită de instrucţiuni, care indică operaţii ce urmează a fi efectuate într-o anumită ordine. Pe de altă parte, mecanismele de control se bazează pe retroacţiune(feed-back, noţiune introdusă de Clerk Maxwell într-un articol din 1868 în care introduce şi noţiunea de governor care este traducerea termenului grecesc de cibernetică).

24

Schema generală a retroacţiunii trebuie să fie descrisă în termenii transmiterii informaţiei. Fie o funcţie ce transformă o variabilă a într-o variabilă b (de ex., energia electrică în căldură). Funcţia stabileşte o legătură între variabilele care pot reprezenta stări ale aceluiaşi proces, a şi b. Pentru a menţine variabila b în vecinătatea unei valori fixe , este necesar un instrument de control (de ex., dacă dorim să menţinem aproximativ constantă temperatura unui frigider, îi incorporăm un termostat). Acest dispozitiv măsoară în fiecare moment valoarea luată de b şi transmite această informaţie unui organ de comandă care, ţinând cont de legătura existentă între a şi b, îl modifică pe a în proporţia necesară variaţiei valorii lui b în sensul dorit (creştere sau descreştere).

Informaţia intervine sub trei forme: -ca obiect (sau stare a unui sistem) supus unor operaţii, -ca proces -ca mediu al reglării.

În toate aceste cazuri, avem de-a face cu o funcţie transformatoare. Obiectul sau starea are o anumită încărcătură informaţională. Automatul transformă starea iniţială în configuraţii finale deosebite de starea iniţială (care reprezintă informaţii). Orice dispozitiv de control transformă informaţii primite în instrucţiuni pentru un dispozitiv de execuţie, şi deci în informaţii.

Problema ştiinţifică esenţială a studiului maşinilor din a treia categorie se referă la tratamentul informaţiei. Cum unul din aspectele importante ale acestei probleme priveşte analiza dispozitivelor de reglare, s-a dat numele de cibernetică ştiinţei desemnată să studieze comportamentul automatelor. În măsura în care un sistem este dotat cu dispozitive de reglare, el poate să-şi controleze propria funcţionare şi deci să se autoguverneze. Aceasta este, de fapt, proprietatea esenţială a automatului. Am putea, deci, să afirmăm că cibernetica este ştiinţa proceselor cu autocontrol.

La prima vedere, doar calculatoarele şi maşinile cu comportament se supun unui asemenea studiu. Sistemele de transmisiuni utilizează şi ele cibernetica, pentru că acţiunea lor nu constă în deplasarea unei informaţii dintr-un loc într-altul, ci în supunerea informaţiei la o serie de transformări controlate pentru ca la receptor să poată fi reconstituită informaţia de la sursă.

Studiind procesele controlate, cibernetica permite dezvoltarea unor analogii instructive între automate şi alte sisteme: sistemul nervos, sistemele vii, sistemele cu comportament, sistemele sociale. Nu este vorba decât de analogii, pentru că aceste sisteme au o constituţie diferită de aceea a automatelor şi posedă proprietăţi care nu se regăsesc în automate. Analogia dintre aceste sisteme se raportează doar la modul lor de funcţionare: ele prezintă o trăsătură comună de structură, identificată de teoria generală. Cibernetica este tangentă cu multe alte discipline: matematica, logica, electronica, fiziologia, psihologia, sociologia, dreptul, economia. Dacă ea ocupă această poziţie, nu înseamnă că furnizează principii sintetice care permit unificarea acestor ştiinţe diverse într-un edificiu teoretic comun, ea izolează anumite fenomene pe care le regăsim în sistemele concrete studiate de ştiinţele empirice şi pentru studiul cărora matematicile şi logica furnizează instrumente de analiză adecvate.

25

Adevăratul obiect al ciberneticii este de ordin abstract; ea nu studiază sistemele concrete care operează asupra informaţiei, ci structura logică a funcţionării lor. Am putea să definim acest obiect drept logică a automatelor, sau, mai mult, ansamblul proprietăţilor formale ale automatelor. Cibernetica, în sensul strict al teoriei informaţiei, este ştiinţa care construieşte teoria cantitativă a informaţiei, studiind problemele referitoare la manipularea informaţiei în sistemele fizice (codare, decodare, stocare, transport, filtrare, etc.). Într-un automat concret, informaţia tratată trebuie să fie reprezentată de semnale de natură fizică (de ex., de impulsuri electrice). Studiul transmiterii semnalelor respectă principiile teoriei informaţiei. Putem studia transformările sistematice la care sunt supuse informaţiile reprezentate prin semnale, făcând abstracţie de acestea din urmă: acesta este obiectul ciberneticii.

O noţiune fundamentală a ciberneticii este cea de automat abstract. Automatul abstract reprezintă, întrucâtva, aspectul pur logic al automatelor concrete şi al sistemelor care le sunt analoge/asemănătoare. Cibernetica studiază sistemele care transformă (într-un timp finit) un semnal dat, numit semnal de intrare, într-un alt semnal, numit semnal de ieşire. Un asemenea sistem este un transformator de informaţie. Semnalele de intrare şi de ieşire pot fi discrete sau continue. În majoritatea cazurilor, se poate aproxima convenabil semnalul continuu, printr-un semnal discret. Studiul automatelor cu semnale discrete este, de aceea, foarte important. Un semnal discret poate fi asimilat unui cuvânt, adică unei suite de semne prelevate dintr-un ansamblu finit de semne, numit alfabet. Un automat de tip discret este un dispozitiv care transformă cuvintele în alte cuvinte. Analiza acestor transformări provine din teoria algoritmilor (ramură a logicii matematice). Un algoritm este o lege de corespondenţă, definită în mod constructiv, care asociază oricărui cuvânt format cu ajutorul unui alfabet determinat, un cuvânt format cu ajutorul unui alt alfabet (eventual identic primului). De altfel, anumite mijloace analitice (ca, de ex., calculul integral şi transformările Fourier, utilizate pentru analiza semnalelor periodice) permit studierea automatelor cu semnale continue.

Cibernetica este, deci, ştiinţa automatelor abstracte; în această calitate, ea constituie o dezvoltare a ramurilor ce izvorăsc din logica sau analiza matematică.1.2.1 Principiile ciberneticii

Norbert Wiener a definit cibernetica drept ştiinţa care studiază comenzile şi comunicarea la fiinţe şi maşini. Progresele recente în domeniul automaticii şi informaticii au condus la adoptarea unei definiţii mai generale: cibernetica este ştiinţa ce studiază sistemele sub raportul comenzii şi comunicării. Din acest punct de vedere, un sistem este un ansamblu de fenomene şi de evenimente interdependente pe care le extragem din lumea exterioară, printr-un demers intelectual, în vederea tratării acestui ansamblu ca un tot unitar determinat de un număr finit de parametri. Acţiunile lumii exterioare asupra sistemului se vor traduce prin existenţa variabilelor de ieşire.

Considerând, de exemplu, un ansamblu de cinci evenimente sau fenomene, ale căror legături de interdependenţă sunt materializate prin săgeţi, definim, din acest ansamblu, un anumit număr de sisteme.

26

Punctul de vedere nou, introdus de cibernetică, afirmă că variabilele de intrare şi de ieşire pot fi nu numai acţiuni, în sensul mecanic al termenului, dar şi informaţii.

Studiul unui sistem constă, o dată ce variabilele sale de intrare şi de ieşire au fost definite, în căutarea legăturilor funcţionale care există între aceste variabile, adică în stabilirea unui model matematic al sistemului. Pentru a-l realiza, trebuie să introducem un anumit număr de variabile auxiliare, care nu depind decât de sistem şi pe care le numim variabile de stare.

Dacă x1, x2,....., xp sunt variabilele de intrare, 1,2,......q variabilele de stare şi z1, z2......zu

variabilele de ieşire, putem considera xi ca fiind componentele unui vector de intrare X(t) (t reprezentând timpul) i componente ale unui vector de stare Y(t) şi z i componente ale unui vector de ieşire Z(t).

Cu notaţiile de mai sus, putem spune că studiul unui sistem urmăreşte obţinerea, sub formă explicită, a două ecuaţii:

Y(t+t)=FX(t), Y(t), tZ(t+t)=GX(t), Y(t), t

Prima dintre acestea este ecuaţia de tranziţie care descrie modul de evoluţie a sistemului în timp, iar a doua este ecuaţia de acţiune care descrie acţiunea sistemului asupra lumii exterioare.

O abordare atât de generală permite descrierea comportamentului unui sistem, făcând abstracţie de natura (fizică, chimică, biologică etc.) a fenomenelor studiate. Ea permite, deci, studierea anumitor proprietăţi ale sistemelor, independent de modul lor de realizare (invarianţa temporală, stabilitatea, caracterul linear etc.).

Studiul general al proprietăţilor sistemelor permite şi definirea claselor de sisteme, prin reunirea într-o singură clasă a tuturor sistemelor care au în comun un anumit număr de proprietăţi (sisteme aservite, adaptative, autodidacte, etc.).

Ansamblul proprietăţilor caracteristice unei clase nu poate fi determinat decât printr-o anumită structură a sistemului (existenţa uneia sau mai multor bucle de retroacţiune pentru sistemele aservite, existenţa unei memorii care conţine un model pentru sistemele adaptative etc.), de aceea, putem afirma că toate sistemele unei clase au proprietăţi comune şi o structură comună.

Dacă studiul unui sistem ne permite să afirmăm cu certitudine că el aparţine unei clase de sisteme determinată, putem să deducem, din aceasta concluzii cu privire la structură şi să cercetăm modul în care este pusă în practică această structură (procedee chimice, fizice etc.), în cazul particular al sistemului studiat.

Acest demers este caracteristic ciberneticii, el putând fi aplicat oricărui domeniu, aducând un punct de vedere original, mai ales în cazul sistemelor complexe (biologie, fiziologie, psihologie, sociologie etc.).Un automat este, prin definiţie, o funcţie de cinci variabile:

A=(X,Y,Z,f,g)

27

în care X este ansamblul funcţiilor de intrare, Y ansamblul stărilor, Z ansamblul funcţiilor de ieşire, f o aplicaţie a lui XY în Y, şi g o aplicaţie a lui XY în Z.

Un automat este complet definit, atunci când oricărui cuplu (variabilă de intrare-stare) facem să-i corespundă o stare denumită starea următoare şi o variabilă de ieşire. Un asemenea automat este cel de tip Mealy, în timp ce într-un automat de tip Moore variabila de ieşire depinde doar de stare, nu şi de variabila de intrare. Un automat este, deci, un sistem abstract care face să corespundă oricărei mulţimi ordonate de variabile din vectorul X, o mulţime ordonată de variabile din vectorul Z; pentru a stabili legăturile care există între aceste două variabile, introducem variabilele auxiliare, numite stări, care vor fi, prin definiţie, elemente ale unui vector Y. În cadrul teoriei automatelor, nu este cazul să atribuim termenilor variabilă de intrare, variabilă de ieşire şi stare, altă semnificaţie decât aceea care decurge din definiţia de mai sus. Noţiunea de automat permite o formalizare a noţiunii de “sistem” şi, deci, un studiu al proprietăţilor generale ale acestuia, independent de modul lor de realizare.Modul de reprezentare a unui automat este un tabel care explică aplicaţiile f şi g.

Un aspect important al teoriei automatelor este studiul structurii lor. Fiind dat un automat, ne putem într-adevăr, pune întrebarea, dacă el este sau nu realizabil cu ajutorul sub-automatelor, legate între ele.

Să considerăm, într-adevăr, un automat care, într-un moment determinat, prezintă o slăbiciune, adică comite o eroare tranzitorie. Aceasta se va traduce prin trecerea de la o stare p la o stare s, în loc de o trecere la starea q, în urma căreia trecerea de la o stare la următoarea redevine normală, adică conformă tabelului care defineşte automatul.

În aceste condiţii, comportamentul automatului (relaţia între simbolurile de intrare şi de ieşire) este perturbată pentru o perioadă a cărei durată depinde de structura automatului.

Se arată că, dacă automatul poate fi descompus fără buclă de retur, consecinţele erorii tranzitorii sunt întotdeauna eliminate într-o perioadă finită, în timp ce, în caz contrar, comportamentul rămâne definitiv perturbat, adică consecinţele slăbiciunii tranzitorii nu sunt niciodată eliminate. Analogia cu comportamentul patologic al anumitor sisteme biologice este frapantă.

Cibernetica se leagă de studiul sistemelor pe un plan foarte general. Ea are ca obiect evidenţierea proprietăţilor acestor sisteme, independent de natura lor fizică. Acest demers, propriu ciberneticii, dezvoltat în cazul sistemelor discrete, poate fi, bineînţeles, aplicat sistemelor continue, dar problemele în acest domeniu sunt mult mai complexe şi fac încă obiectul a numeroase lucrări.

În concluzie, pe lânga proprietatile generale desprinse din apartenenta la categoria abstracta de sistem, sistemele cibernetice au caracteristici specifice formulate ca principii ale organizarii şi functionarii acestora şi acestea sunt:Legea varietatii necesareCaracteristica sistemelor cibernetice conform căreia varietatea outputurilor unui sistem poate fi modificată doar printr-o varietate suficienta a inputurilor acestuia a fost identificata şi formulata pentru prima data de Ross Ashby. Pe baza legii varietatii necesare se determina diferitele tipuri de

28

comportament al sistemelor dinamice. Explicitarea acestei influente a fost facuta în lucrarile lui Ashby şi Beer prin analogie cu raportul varietate-constrângere, unde constrângerea apare ca o relatie între doua elemente (subsisteme) care determina mentinerea varietatii la un nivel constant (reducerea varietatii unui element datorita variatiei celuilalt). O relatie de constrângere poate fi slaba sau tare, intensitatea ei depizând de masura în care conduce la reducerea varietatii. Varietatea mai mare pe care o întâlnim în sistemele sociale (spre deosebire de cele tehnice) se datoreaza, în primul rând, caracterului mai general al legilor sociale (în comparatie cu legile naturii). O lege organica nu este un invariant al sistemului social, în timp ce o lege a naturii este un invariant al sistemului naturii şi se constituie într-o constrângere.Cu cât numarul gradelor de libertate ale unui sistem este mai mare cu atât varietatea sistemului este mai mare iar constrângerea la care e supus sistemul este mai mică. Conform legii lui Ashby, sensul modificarii varietăţii unui sistem sub influenţa intrărilor tinde spre un nivel mai redus, motiv pentru care legea varietatii necesare prezinta importanta în controlul şi conducerea sistemelor. O metoda de a obtine un anumit nivel al complexitatii la iesirea sistemului se bazeaza pe relatia dintre varietatea comportamentului unui sistem (VCS) şi varietatea intrarilor sale (a perturbatiilor la care este supus sistemul-VPS): VCSVPS/VCA unde VCA reprezinta varietatea constrângerilor aplicate sistemului care, cu cât este mai mare, cu atât varietatea sistemului este mai redusa. Legea conexiunii inverseConexiunea inversa (feed-back-ul) este un concept fundamental în cibernetica, se regaseste în structura oricarui sistem cibernetic şi permite acestuia asigurarea functionarii mecanismelor de autoreglare în vederea supravietuirii şi dezvoltarii sistemului în mediul sau extern. Fundamentata de parintele ciberneticii, Norbert Wiener, legea conexiunii inverse stabileste faptul ca orice sistem cibernetic contine cel putin o bucla de reactie (feed-back).Importanta cunoasterii buclelor feed-back ale unui sistem cibernetic este reclamata de abordarea sistemului deoarece interactiunile dintre elemente sunt mai importante decât elementele însesi, iar adoptarea unei comenzi independent de structura feed-back este sortita esecului datorita capacitatii de autoreglare a sistemului.În esenta, o bucla feed-back constituie un ciclu de transformari care, de obicei, pornesc de la o valoare initiala a unei variabile de intrare, trec în informatii care, printr-un sistem de control, provoaca o decizie modificând şi alte variabile, apoi efectele se propaga pâna la valoarea de intrare. Se disting doua tipuri de bucle de reactie ca structuri elementare ale oricarui sistem cibernetic: bucle feed-back pozitive şi bucle feed-back negative.O bucla feed-back pozitiva actioneaza întotdeauna în directia amplificarii unei schimbari la un anumit nivel al sistemului, care se produce în aceeasi directie ca şi schimbarea initiala. Se poate spune ca buclele feed-back pozitive sunt producatoare de crestere.O bucla feed-back negativa genereaza actiuni de directie opusa fata de diferenta dintre nivelul dorit şi cel real, deplasând marimea nivelului catre un scop propus, catre radacina sistemului. Feed-back-ul

29

negativ este unul autoreglator iar consecintele unei schimbari survenite la nivelul unei variabile tind sa contracareze variatia initiala. Principiul complementaritatii externeÎn multe cazuri elementele unui sistem pot fi la rândul lor sisteme sau subsisteme, în acelasi mod în care sistemul nervos este subsistem în organismul uman care este subsistem raportat la societate. Astfel, orice sistem cibernetic constituie un element (subsistem) al unei bucle feed-back dintr-un sistem cibernetic de ordin superior. Principiul complementaritatii externe exprima modalitatile de integrare şi interactiune ale sistemului cu mediul extern, cu celelalte sisteme din lumea reala (politic, economic, social, natural etc.). Pe baza acestui principiu este eliminata posibilitatea de analiza izolata a sistemului, abordarea făcându-se în interactiunea sa cu alte sisteme, prin intermediul intrarilor şi iesirilor.Complexitatea sistemelor în general face imposibila încadrarea acestora doar la nivelul unei bucle feed-back dintr-un sistem cibernetic de ordin superior, interactiunea cu mediul manifestându-se pe fluxul structural al mult mai multor bucle de reactie. Efectul identificarii principiului complementaritatii externe în functionarea sistemului cibernetic se reflecta direct în studiul comportamentului şi în abordarea sinergica a sistemului.Principiul emergenteiIntrodus relativ recent de Hermann Haken, principiul emergentei (sinergiei) apare în teoria sistemelor definit astfel: efectul total al interactiunilor şi interdependentelor este neaditiv în raport cu efectele localeceea ce presupune că functionarea interdependenta, dar concomitenta, a elementelor sistemului asigura obtinerea unui efect mai mare decât suma efectelor componentelor în functionare independenta. Specific sistemelor cibernetice, efectul sinergic se manifesta la nivelurile organizational şi functional ca urmare a interconditionarilor dintre proprietatile componentelor sistemice şi proprietatile sistemului în ansamblu. Aceasta caracteristica influenteaza în mod direct comportamentul sistemului şi capacitatea acestuia de autoreglare în cazul unor modificari ale parametrilor de mediu, toate acestea reflectându-se asupra masurii eficientei sistemului.Efectul sinergic pentru un sistem S cu n subsisteme (elemente) componente Si se exprima matematic astfel: I(S)=Wi(Si)(S1...Sn) unde I(S) reprezinta efectul integral al sistemului, Wi(Si) reprezinta efectul functionarii izolate a subsistemului Si şi (S1...Sn) reprezinta efectul sinergic al functionarii interdependente a celor n subsisteme componente.Efectul emergent al sistemului poate actiona pozitiv, determinând cresterea efectului integral, sau negativ, determinând micsorarea nivelului acestuia (exista posibilitatea unei analogii între efectul emergent şi decizia de grup). Pentru fiecare subsistem al unui sistem se pot evidentia componentele şi se poate calcula efectul integral al subsistemului. Datorita complexitatii sistemelor, principiul sinergiei poate fi initial aplicat ca principiu al complementaritatii sinergice la nivel de subsistem component şi apoi extins ca principiu al emergentei la nivelul sistemului global. Principiul entropiei negative

30

Plecând de la abordarea fizico-mecanica a fenomenului economic, sensul originar al termenului de entropie se regaseste în principiul al doilea al termodinamicii: caldura se deplaseaza întotdeauna de la un corp mai cald spre unul mai rece şi niciodata invers. De aici şi interpretarea moderna a legii entropiei conform căreia, în orice sistem exista tendinta transformarii continue a ordinii în dezordine, în haos.Asociind unei structuri ordonate un grad minim de incertitudine (de necunoastere) iar unei structuri dezordonate, haotice, un grad maxim de necunoastere, s-a introdus termenul de entropie informationala ca masura a gradului de incertitudine dintr-un sistem. Între gradul de organizare a unui sistem, cantitatea de informatie înmagazinata şi nivelul entropiei informationale exista o relatie directa, exprimata prin legea entropiei negative: în sistemele cibernetice gradul de organizare creşte odata cu cresterea cantitatii de informatie înmagazinata în sistem. Cu alte cuvinte, gradul de organizare a sistemului este direct proportional cu cantitatea de informatie înmagazinata şi invers proportional cu entropia informationala a sistemului. Informatia, ca element de baza al functionarii oricarui sistem, determina gradul de organizare a sistemului şi modeleaza comportamentul acestuia, contracarând efectele entropiei şi conservând caracteristicile sistemului: deschidere, dinamism, complexitate şi haos determinist.

1.2.2 Cibernetica şi ştiinţele sociale

Cibernetica este ştiinţa generală a organismelor sau sistemelor independente de natura fizică a elementelor care le constituie. Ea se plasează alături de matematică şi de filosofie, păstrând ca obiect de studiu organismele.

Cibernetica studiază ceea ce este comun organismelor şi sistemelor constituite din părţi sau elemente interconectate. Ştiinţele sociale studiază sistemele, nu elementele componente, de aceea reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante de aplicare a ciberneticii. Aceasta cercetează diferenţa dintre proprietăţile întregului şi suma părţilor. (Funcţionarea unui grup social nu este logic reductibilă la suma proprietăţilor indivizilor care îl constituie, făcând loc ştiinţei grupurilor ca atare.)

Cibernetica este strâns legată de teoria informaţiei, plecând de la remarca, fundamentală, că un mesaj este un organism constituit din elemente asamblate după anumite reguli, codul. Cantitatea de informaţie a mesajului dă complexitatea sistemului. Ştiinţele umaniste, ştiinţele grupurilor umane (sociologie, economie etc.), sunt guvernate de această ştiinţă generală a organismelor, adică de cibernetică.

Prima sarcină pe care au avut-o ciberneticienii a fost de conştientizare a generalităţii conceptului de organism, prin punerea în formă canonică a varietăţii sistemelor ce trebuiau studiate: grupuri umane, secvenţe de acte normative legate între ele prin reguli logice, grupuri umane (structuri ierarhice), sisteme productive (întreprinderi), sisteme economice (schimb de bunuri între grupuri nominative, naţiuni, firme etc.). Utilizarea schemelor, organigramelor, graficelor etc., a stimulat calitatea de ştiinţă generală a ciberneticii prin utilizarea schematizării ca modalitate de cunoaştere.

31

Schematizarea unui sistem existent presupune studiul şi enunţarea proprietăţilor generale ale elementelor.

Principala metodă a ciberneticii se bazează pe conceptul de simulare sau de model, precum şi pe ideea că o schemă reprezentativă poate fi comună mai multor tipuri fizice de organisme distincte. Astfel, organigrama, flow chart-a interacţiunilor între părţile unui program de calculator, poate fi făcută similar cu organigrama unui sistem economic. Spunem că programul este un model care simulează sistemul economic.

În aceste condiţii, şi cu un anumit număr de ipoteze restrictive, putem considera că evoluţia ulterioară a mărimilor caracteristice modelului va fi asemănătoare evoluţiei sistemului real. Termenul de model este preluat de cibernetică într-o accepţiune puţin diferită de aceea pe care o adoptă teoreticianul economiei matematice, care se mulţumeşte să numească model sistemul de ecuaţii care guvernează o asemenea schemă.

Metoda modelelor este una din primele aplicaţii ale ciberneticii la studiul sistemelor economice; ea îşi are sursa în lucrările lui Walras, Keynes, Tustin etc. Metoda analogică este o altă metodă frecvent utilizată în cibernetică; însăşi cibernetica a fost construită de Wiener plecând de la analogia stabilită între un sistem complex biologic (creierul) şi un sistem electronic construit de om.

Una din aplicaţiile fundamentale ale ciberneticii în ştiinţele sociale este teoria societăţii ca sistem; la originea acesteia stă sociometria lui Moreno (vezi Who shall survive, 1933, traducere în lb.franc. Fondements de la sociométrie, 1954). El a construit primele grafice de legătură între fiinţele umane ce constituie un grup. Fiinţa umană este analizată în raport cu proprietăţile funcţionale cele mai simple, numite atom social; el reprezintă o cutie neagră ce posedă un număr de proprietăţi ce reunesc mărimi de intrare (primirea mesajelor) şi mărimi de ieşire (emiterea de mesaje). Conform acestei metode, atomul social va fi identificat prin: a) numele mesajului (sau numărul său), b) natura mesajelor şi cantitatea statistică pe care o primeşte la intrare, c) indicarea originii mesajelor, d) cantitatea şi natura mesajelor pe care le emite la ieşire, e) destinaţia mesajelor, f) funcţia socială. Această analiză funcţională a fiinţei umane, o dată efectuată, este reprezentată printr-un grafic simplu (un cerc care primeşte şi trimite săgeţi cu grosimi proporţionale intensităţii relaţiilor constituite). Se studiază apoi tipurile de structuri posibile prin asamblarea de 1, 2, n tipuri de atomi în molecule sociale. Acesta este chiar obiectul sociometriei.

Moreno a studiat doar relaţiile de comunicare între indivizi, socio-ciberneticianul distinge varietatea acestora prin generalizarea succesivă a activităţilor fiinţei sociale. El distinge planurile de activitate care dau naştere unor structuri distincte pe care el le studiază:

a) planul funcţional, determinat de muncă efectuată de individ în grupul social; b) planul emoţional, care corespunde activităţii de alegere spontană a individului, în afara

rolului său strict economic; c) planul ierarhic, definit prin potenţialul de decizie sau de transmitere de ordin: cine dă

ordinele şi cui.

32

Socio-cibernetica se dezvoltă pe aceste baze, definind mai întâi, molecule sociale simple, cum sunt: a) reţelele în lanţ (A comunică cu B, care comunică cu C etc.); b) sistemele centrate în care comunicaţiile difuzează, plecând de la un individ primar L (leader); c) sistemele ierarhice, constituite din nivele ierarhice mai mult sau mai puţin depărtate de o sursă

de comunicaţii cu exteriorul.Când numărul de atomi sociali (cutii negre) prezenţi în grupa studiată este mare, indivizii nu mai

sunt uşor de izolat, graficul sau sociograma este imposibil de trasat şi se recurge la alte metode, cum ar fi sociomatricea relaţiilor între indivizi. Considerând, în locul indivizilor, grupe mai complicate, posesoare ale unei identităţi ce poate fi observată (firmă, întreprindere, trib, naţiune...) şi dacă nu mai studiem comunicaţiile, ci cantităţile de mărfuri schimbate, regăsim matricea lui Leontief, cunoscută în contabilitate, care reprezintă instrumentul de bază al ciberneticii economice.

Teoria cibernetică a întreprinderii se bazează pe conceptul de feed-back. O întreprindere este, din punct de vedere sociometric, un sistem piramidal (ierarhic) de directori, de şefi, de sub-şefi, de maiştri, de muncitori etc., constituind straturi de relaţii în care mesajele sunt transmise de la centru (din vârf) la periferie (la bază). La fiecare nivel se constituie o inteligibilitate globală, o percepţie a mesajelor primite de la stratul precedent, dar este evident că, în acest lanţ de transmisie liniară, cu cât ne depărtăm de sursă, cu atât şansele de eroare, de interpretare greşită sau de distorsiune a mesajelor sunt mai mari. Pentru a remedia această situaţie, organizarea modernă aplică principiul feed-back: ea pune în valoare, prin intermediul unui sistem de conştiinţă (a cărui anchetă de opinie furnizează un exemplu la scară mare) imaginea mesajelor primite la acest nivel şi retrimite această imagine (Sollwert) la etajul sau la etajele superioare, pentru a o compara cu ceea ce a fost în realitate emis (Istwert), şi pentru a dimensiona semnalul de abatere (eroare) care va servi la corectarea sau la condiţionarea ulterioară a rezultatului. Procedeul feed-back este adesea complex; relaţie de la un etaj la altul, relaţie între mai multe etaje, relaţii referitoare la o anumită caracteristică a mesajelor, a produselor sau a mărimilor schimbate etc.

Întreprinderea cibernetică este compusă dintr-un flux de informaţii şi un sistem de trimiteri sau de corecţii/corectări, care îi asigură acesteia stabilitatea, dacă au intensitatea corespunzătoare şi sunt corect determinate. Studiul naturii fizice şi psihologice a acestor trimiteri este sarcina inginerilor din organizare. Organismul cibernetic constituit poate, la limită, să devină ultrastabil, adică în întregime independent de erorile de transmisie sau chiar de conţinutul mesajelor care îi parvin şi să fie exclusiv determinat de valoarea fixată a priori a parametrilor stării sale interne. Este cazul ultrastabilităţii. Se realizează pe calculator modele ale fenomenelor ce sunt organizate în grupe din ce în ce mai complexe (echipe de lucru, întreprinderi, pieţe, societăţi urbane, naţiuni).

În fine, o mare parte din aplicaţiile ciberneticii la ştiinţele sociale se bazează pe faptul că fiinţa umană este inserată într-o reţea complexă de legături, de muncă (locuri de muncă parţial automatizate şi procese de decizie), de flux de mesaje (cultură şi canale culturale). Aplicarea teoriei grupurilor economice la datele culturale permite identificarea şi anticiparea unei politici culturale.

33

Existenţa unei proprietăţi de complexitate inerentă unui aranjament sau unui grup de obiecte este resimţită de majoritatea indivizilor într-un mod confuz. Teoria sistemelor generale (cibernetica) caută să ordoneze sistemele independent de mărimea geometrică a elementelor care le compun: complexitatea unei centrale telefonice este mai mare decât aceea a unui ceasornic.

Complexitatea apare ca o dimensiune universală a sistemelor, care nu depinde de numărul elementelor care le compun, nici de densitatea lor, adică de numărul mediu pe un spaţiu dat (densitate liniară, superficială sau de volum).

Un studiu psiho-matematic mai aprofundat al acestei noţiuni (Von Neumann, Moles, von Ashby) arată că un ansamblu organizat de elemente (organisme) este direct legat de ceea ce numim originalitatea configuraţiei topologice. Este vorba de cantitatea de informaţie H, adică de conţinutul mesajului extras din realitatea observată: planurile, organigramele, schemele sunt reprezentări inteligibile ale unui sistem; ele conservă un parametru a cărui mărime este egală cu cea a sistemului real.

Această remarcă ne permite să dăm o definiţie complexităţii C, egală cu conţinutul de informaţie H al unui grup de N elemente care aparţin la n categorii sau tipuri asamblate într-un sistem inter-relaţional, conform algoritmului clasic al lui Shanonn:

Pi este probabilitatea elementului i în fluxul de mesaje care îi parvin observatorului de la mediul înconjurător; complexitatea C măsurată în biţi este numărul de întrebări binare puse în mod adecvat care ar defini relaţiile elementelor fără ambiguitate.

Numeroase organisme sunt caracterizate prin legăturile care există între elementele lor şi imprevizibilitatea tipurilor de legătură. Procedeele matematice permit, plecând de la o reţea de conexiuni, transformarea reţelei într-o altă reţea în care conexiunile înlocuiesc elemente, şi reciproc (teorema lui Thevenin). Complexitatea celei de-a doua reţele va fi egală cu complexitatea primei reţele.

Complexitatea unui sistem sau a unui organism apare, deci, ca o dimensiune universală a acestuia, independentă de natura fizică a elementelor sale (definiţia ciberneticii). Această dimensiune creşte odată cu numărul N de elemente care îl constituie, dar şi cu probabilitatea unui element oarecare j, legată de probabilitatea altui element i, într-un proces de explorare.Un număr de teoreme conferă valoare practică acestui tip de definiţie.Complexitatea unui organism este percepută de un receptor, ca o funcţie a unui ansamblu de speranţe prestabilite de împrejurări/cazuri, ce variază natural după cultura indivizilor (probabilitate subiectivă) sau într-un sistem larg, după frecvenţa relativă (probabilitate obiectivă). Ea apare ca o dimensiune psihologică majoră a percepţiei şi ca un factor latent la percepţiei estetice (Noll).

Un sistem este cu atât mai inteligibil, cu cât fiinţa umană poate să proiecteze asupra acestuia, sau să distingă, mai multe forme (Gestalt). Aceasta înseamnă că există cu atât mai multă inteligibilitate, cu cât previzibilitatea este mai mare. Previzibilitatea este noţiunea pe care teoria informaţiei o exprimă prin redundanţă.

34

Redundanţa este, deci, o măsură a inteligibilităţii unui organism mai mult sau mai puţin complex. Inteligibilitatea organismului este funcţie de redundanţa sa. Asigurarea funcţiilor organismului la un grad de securitate dat este dependentă de redundanţă, adică de mulţimea legăturilor transversale de relaţii previzibile între elemente, numită teoria sistemelor de redundanţă structurală. Aceasta este legată de numărul de constrângeri sau de regimuri de cod care guvernează selecţia sau ordonarea elementelor.

Există o limită a capacităţii operatorului de a prelua mesajele ce depăşesc o anumită densitate. Peste această limită, schema organismului apare operatorului ca un ansamblu dezordonat de elemente pe care el renunţă să proiecteze forme, adică pe care el nu-l înţelege.

Se evidenţiază astfel rolul complexităţii care apare ca o dimensiune specifică a universului organismelor; astfel mesajul este redus la noţiunea de organism sau de sistem.

Noţiunea de complexitate aduce în universul organismelor un progres comparabil cu cel pe care-l oferă în universul mesajelor, conceptul de informaţie măsurabilă. Complexitatea se defineşte ca o funcţie de probabilităţi de distribuţie şi se aplică de fiecare dată când într-un organism, un asemenea ansamblu de probabilităţi poate fi definit. Exemplele ce se pot oferi sunt funcţie de tipurile de atitudini (set of expectation).

Noţiunea de complexitate se aplică la definirea constructivă a sistemului. Un sistem, un organism, o maşină, un agregat, o organizaţie umană sau materială sunt exemplele tipice ale punerii în legătură a elementelor ce pot fi recunoscute, definite intrinsec prin numele lor, şi legate între ele după anumite reguli de constrângere (legile organizării, regulile codului, regulile de structură a sistemului). Putem, deci, vorbi de o complexitate structurală C2 de asamblare a elementelor, dacă cel puţin probabilitatea de apariţie a fiecăruia din aceste elemente este ea însăşi cunoscută ca stabilă şi poate fi inserată într-un repertoar. Vom vorbi de complexitatea unei maşini de scris, a unui calculator, a unei rachete, a unei centrale telefonice, a unui motor de automobil, a unui sector de oraş, a unui birou. Complexitatea structurală este o mărime legată de un organism, în măsura în care putem să descriem în mod obiectiv elementele sale şi în măsura în care frecvenţa lor de caz/împrejurare în organism este reprezentativă printr-un ansamblu mai vast (teorema ergodică).

Un sistem, un organism, o secvenţă de acţiuni, o tactică, un mod de comportare pot, de asemenea, să fie considerate un ansamblu de funcţiuni pe care acestea sunt capabile să le îndeplinească şi pentru care industria a imaginat caietul de sarcini: sistemul este făcut pentru. Când o dactilografă se serveşte de maşina sa de scris, ea efectuează un anumit număr de acţiuni elementare pe care le putem inventaria şi studia izolat: analiza a ceea ce numim posturi de lucru corespunde acestei atitudini. Câteva din aceste acţiuni sunt frecvente, altele sunt rare şi pot fi trecute într-un repertoriu de elemente funcţionale de probabilitate cunoscută, într-o funcţionare normală a organismului. Adaptarea organismului la această sarcină este guvernată de faptul că există o limită a capacităţii operatorului uman de a prinde un mesaj mai mult sau mai puţin complex. Definim la organism complexitatea funcţională determinată de entropia acţiunilor pe care acesta le poate îndeplini sau permite. Definim, în concluzie, două dimensiuni ale organismelor reale:

35

- complexitatea structurală;- complexitatea funcţională.

Figura 2

Stabilim astfel o hartă a lumii organismelor, în care fiecare dintre acestea are specimene bine cunoscute, ca maşinile de scris, telefonul, receptorul de televiziune, storcătorul automat de legume etc., care sunt reprezentate prin puncte pe o diagramă a cărei abscisă este complexitatea structurală şi ordonata este complexitatea funcţională. Dezvoltarea civilizaţiei noastre conduce la creşterea complexităţii totale (adică la depărtarea de sistemul de coordonate), dar cu tendinţa proporţionalităţii complexităţii structurale şi funcţionale.

O aplicaţie importantă a acestui tip de analiză este studierea nevoilor în raporturile lor cu piaţa. În societatea de consum, omul care are un anumit număr de nevoi mai mult, sau mai puţin diversificate este confruntat cu un anumit număr de obiecte, de servicii sau de produse care îi sunt oferite de piaţă. Două dimensiuni sunt caracteristice şi definesc acest proces:

i) Complexitatea statistică a elementelor etalării, asortarea multiplicităţii tipurilor de produse care sunt propuse omului de societate. O vom numi complexitatea de asortare Ca în măsura în care ştim să măsurăm frecvenţele tipurilor de produse propuse de piaţă.

De altfel, în viaţa normală a cetăţeanului dintr-o civilizaţie dată, există o anumită constantă statistică a necesităţilor sale, care este funcţie de cultură, de civilizaţie, de evoluţia istorică. Aceste necesităţi pot fi repertoriate şi se manifestă cu frecvenţe diferite.

ii) Complexitatea necesităţilor, Cn.O civilizaţie sau un subansamblu oarecare al acesteia, va putea fi reprezentat printr-un punct pe o

diagramă bidimensională. Variabilele sunt: a) complexitatea asortimentului Ca (ceea ce societatea propune individului pe o piaţă de tip

ideal);

36

b) complexitatea necesităţilor Cn (ceea ce individul mediu cere societăţii).

Figura 3

Distanţa la originea sistemului de coordonate reprezintă productivitatea civilizaţiei respective; diagonala diagramei este norma unei civilizaţii integrate, în care asortimentul este adecvat nevoilor. Distanţa între sub-grupele unei civilizaţii date şi punctul mediu caracterizează diversitatea distribuţiilor, care se adaugă noţiunilor clasice de cantităţi disponibile, preţ şi care aduc un aport numeric statistic factorilor de diversitate, până acum ignoraţi de economie sau de organizator, aport care este esenţial percepţiei sociale actuale.

1.2.3 Semnificaţia ciberneticii

Pentru a caracteriza apariţia tehnologiei informaţiei, Norbert Wiener a vorbit despre a doua revoluţie industrială. Aplicarea la scară mare a resurselor oferite prin tratarea ştiinţifică a informaţiei aduce, într-adevăr, modificări importante în viaţa socială şi deschide noi perspective.

Performanţele acestor maşini trezesc, la o anumită categorie de indivizi o nelinişte surdă. Ajungem să ne întrebăm dacă omul nu va sfârşi prin a deveni, în întregime, dependent de maşinile sale. Această teamă a fost deja formulată la modul cel mai explicit în secolul trecut de către Samuel Butler, în romanul cu titlul De cealaltă parte a munţilor.

Dar este mai mult decât atât: cibernetica studiază acţiunea umană şi gândirea. Dacă automatele pot să imite acţiunile umane cu o mai mare eficacitate chiar, în anumite cazuri, decât acţiunile înseşi, nu se cuvine oare să concluzionăm că acţiunile umane, în definitiv, se reduc la operaţii de acelaşi tip cu operaţiile despre care automatele ne dau exemplificări concrete? Există, poate, în acţiune, un aspect intuitiv, conform căruia

37

aceasta se auto-cuprinde şi cuprinde în ea realitatea la care se aplică, precum şi un aspect operativ, care corespunde momentului eficacităţii. Lecţia ciberneticii este aceea că aspectul intuitiv poate fi, în mod progresiv eliminat în beneficiul unui singur aspect operativ. Cu cât maşinile vor înlocui acţiunea umană, cu atât aceasta va fi obligată să se redefinească în funcţie de maşini. Omul va trebui să se adapteze maşinii sau să piară, aşa cum mai demult, el trebuia să se adapteze naturii sau să piară. În altă ordine de idei, după cum maşinile calculatoare par să imite operaţiile gândirii, ajungem să ne întrebăm în ce constă specificitatea acesteia.

Totuşi, cibernetica nu conduce, deloc, la o asimilare a omului cu maşina; ea determină reorganizarea câmpului de acţiune. Datorită sistemelor cibernetice, care-şi perfecţionează sisteme interne de reglare, omul îşi integrează acţiunea proprie într-o totalitate mai complexă; el devine, astfel, capabil să-şi ajusteze comportamentul într-un mod mai fin conform unor situaţii mai complicate. Apariţia ciberneticii are, deci, ca semnificaţie creşterea controlului exercitat de om, asupra propriului său comportament. În acest sens, cibernetica se referă la exigenţele vieţii libere.

Sistemele complexe şi diversificate care permit transportul cvasi-instantaneu al unor mari cantităţi de informaţie de la un punct la altul al globului, au contribuit deja la o schimbare profundă a mentalităţilor şi a culturilor. Câmpul accesibilităţii conştiinţei se întinde din ce în ce mai mult şi o anumită unificare este operată în conţinuturile de reprezentare. Dar, în acelaşi timp, o distanţă din ce în ce mai mare se instalează între ansamblul evenimentelor şi situaţiilor prin care individul se poate simţi afectat (prin intermediul noutăţilor şi al imaginilor) şi domeniul în care se exercită acţiunea sa reală. Poate să rezulte fie un sentiment de neputinţă şi de fatalitate, fie căutarea de acţiuni de tip simbolic destinate să acopere, cel puţin în mod imaginar, această distanţă. Noi forme de conştiinţă politică se schiţează, într-un fel de oscilaţie, încă nedeterminată între sentimentul de responsabilitate, legat de domeniul proxim al informaţiei, şi preocuparea pentru o conduită eficace, legată de capacităţile efective de decizie.

Utilizarea calculatoarelor permite o analiză riguroasă a problemelor cu o complexitate mare, pe care altădată le rezolvam în mod intuitiv sau pe care nici nu le puteam lua în discuţie. Aceasta are consecinţe semnificative în cercetarea ştiinţifică şi în domeniul operativ.

În domeniul cercetării, nu ne mai putem mulţumi cu teorii mai mult sau mai puţin intuitive. Instrumentele de calcul există, şi numai calculul dă rezultate în întregime controlabile. Idealul ştiinţific, care este cel al unei cunoaşteri inter-subiective controlabile, ne impune, deci, să recurgem la metode de investigaţie care dau naştere unui tratament logic strict, ce se exprimă prin calcul. Limbajul obişnuit este imprecis şi ne dă posibilitatea doar a cunoaşterii superficiale a realităţii. El este suficient pentru necesităţile vieţii curente sau pentru exprimarea afectivităţii, căci este vorba aici, de domenii în care ne putem mulţumi cu aproximări cu un grad mare de nedeterminare rămâne tolerabilă. Din momentul în care dorim să cunoaştem cu precizie, trebuie să substituim limbajului obişnuit un limbaj care să nu fie pur şi simplu descriptiv, dar care să aibă un caracter operatoriu: este cazul limbajelor algoritmice.

Calculatoarele deschid şi noi posibilităţi în domeniul acţiunii. Putem elabora, acum, proiecte vaste care cer calcule precise şi rapide: zborurile spaţiale sunt exemple ale acestei exigenţe. Putem, de

38

asemenea, să aplicăm instrumente precise şi complexe de analiză şi de previziune a gestiunii afacerilor. Astfel, tehnicile planificării tind să devină din ce în ce mai eficace. Aceasta pune o problemă generală de mare anvergură. Dacă societăţile umane ajung să organizeze producţia de bunuri şi de servicii necesare în condiţii din ce în ce mai raţionale, nu am putea, oare, să avem în vedere, pentru viitor, un declin progresiv al dimensiunii politice, care ar fi înlocuit de o organizare pur tehnică? Există un contrast frapant între rafinamentul conceptual şi rigoarea care caracterizează demersurile de ordin ştiinţific şi tehnic şi stilul sumar, imprecis care caracterizează demersurile de ordin politic. Pe de o parte, ne găsim în prezenţa unui nivel ridicat de raţionalitate; pe de altă parte, întâlnim forme ale vieţii conştiente, legate în mare parte de afectivitate, cu evidenţe intuitive, cu voinţă de putere. E adevărat că, în ziua în care instrumentele gestiunii afacerilor publice au devenit raţionale la nivel înalt, problemele puterii pun în continuare, ca şi problemele de finalitate, de altfel. Va trebui întotdeauna, fără îndoială, să luăm decizii, să operăm alegeri, căci nu putem face totul în acelaşi timp şi aplicarea unei tehnici presupune, cel puţin, alegerea anumitor criterii. Este, deci, permis să spunem că vor exista conflicte între modul de elaborare a deciziei (distribuirea puterii) şi criteriile de alegere, adică finalităţi. Este ciudat că, până aici, cel puţin, analiza raţională nu a putut să ajungă decât la generalităţi vagi în aceste domenii. Suntem obligaţi să ne întrebăm, dacă există un tip de situaţie ce nu poate fi depăşită, care ar marca limitele definitive ale raţionalităţii, sau dacă am putea spera că această neputinţă va fi depăşită într-o zi şi că viaţa colectivă va fi, în final, în întregime raţionalizată. Aceasta nu se va produce decât dacă am reuşi să eliminăm-ipoteză puţin probabilă-tot ceea ce în fiinţa umană este pasiune şi valoare, sau dacă am reuşi să creăm un instrument care să permită controlul raţional al pasiunilor şi valorilor.

Dar ce este, cu adevărat, raţionalitatea? Experienţa ne face să ne gândim că un demers este raţional în măsura în care îi controlăm toate etapele. Nu putem să ne formăm o idee a priori asupra raţionalităţii; putem doar să constatăm că ea se realizează în mod concret clar şi eficace, în operaţiile algoritmice. Am cunoscut, de-a lungul istoriei, şi alte forme de raţionalitate, fondate în acelaşi timp pe argumentare, dar şi pe chestiuni de ordin sensibil, inteligibil sau reflexiv. Trebuie, oare, să considerăm raţionalitatea operatorie ca forma cea mai desăvârşită a tot ceea ce ne-a apărut, până aici, ca demers raţional, sau trebuie să admitem că ea nu constituie decât o dimensiune particulară a raţionalităţii, eminamente reprezentativă dar, în orice caz, parţială? Suntem obligaţi să recunoaştem că diferitele forme de evidenţe ne par întrucâtva descalificate în ceea ce priveşte claritatea operatorie. În timp ce evidenţa face apel, întotdeauna, la o reacţie a subiectului conştient în prezenţa unei date (exterioare sau interioare) operaţia se efectuează prin ea-însăşi; nu avem decât să recunoaştem, la sfârşit, rezultatul ei. Acesta este, dealtfel, motivul pentru care putem încredinţa maşinii realizarea acesteia. Trebuie, oare, să ne aşteptăm la o intruziune progresivă a jurisdicţiei elementului operatoriu în întreg domeniul uman, sau trebuie să ne gândim că există regiuni ale experienţei inaccesibile calculului , dar totuşi susceptibile, în principiu, de a fi explorate prin forme adecvate de gândire raţională, ne-algoritmică, despre care nu cunoaştem decât exprimări aproximative, dar care, în viitor, vor atinge poate un grad din ce în ce mai ridicat de rigoare? Cibernetica ne învaţă, în orice caz, că nu trebuie să ne facem o idee redusă despre

39

calcul. Nimic, pentru moment, nu pare să ne indice a priori că nu vom lărgi posibilităţile calculului, astfel încât să acoperim progresiv tot ceea ce ne-a apărut ca raţional şi fără îndoială, multe alte domenii rămase încă impenetrabile. Nu putem, deci, să facem altceva mai, bun decât să lărgim câmpul de aplicabilitate al algoritmilor, fără să putem spune în prealabil care sunt eventualele limite ale acestora.

În fine, utilizarea mecanismelor de reglare şi a sistemelor programate permite automatizarea unui mare număr de operaţii. Rezultă, de aici, o creştere considerabilă a productivităţii muncii şi în acelaşi timp o modificare profundă a multor operaţii.

Dispunând, în viitor, de roboţi puternici şi diversificaţi, omul devine capabil să producă mult mai mult pe unitate de timp de lucru. Această creştere a productivităţii va avea două efecte: a) creşterea bunurilor şi a serviciilor produse (şi deci printr-o ameliorare a nivelului de viaţă general, precum şi printr-o modificare a modului de viaţă, de ex., prin distribuirea de aparate menajere, de dispozitive cu, motoare etc.); b) diminuarea progresivă a muncii (ceea ce deschide largi posibilităţi educaţiei şi culturii).

Dar, automatizarea antrenează dispariţia anumitor sarcini şi deci, în viitorul imediat, şomajul pentru anumite categorii de muncitori. Ea pune, deci, probleme sociale considerabile: trebuie să putem asigura reorientarea acelora care-şi pierd locul de muncă, trebuie pentru aceasta să le oferim o formare care să le permită adaptarea la un nou loc de muncă. Există aici, cel puţin o problemă pentru perioada de tranziţie în cursul căreia automatizarea se instalează şi se răspândeşte. Dar, putem presupune că, în viitor, schimbările tehnologice vor deveni regulă, că vom cunoaşte în permanenţă, transformări profunde în industrie şi că va trebui să rezolvăm în mod permanent probleme de reorientare. Aceasta cere, fără îndoială, ca indivizii să primească, la început, o formaţie polivalentă care le va permite să se reorienteze fără prea mari dificultăţi la momentul dorit. Pe de altă parte, crearea de utilaje automatizate necesită vaste cercetări prealabile şi mari investiţii, totodată. Numai întreprinderile de dimensiuni foarte mari vor fi capabile să susţină cercetările necesare şi să asigure investiţiile indispensabile. Va rezulta de aici o accelerare a proceselor de concentrare. Va trebui, de asemenea, să facem previziuni pe termen lung. Aici, apare, prin intermediul motivaţiilor tehnologice, necesitatea de planificare. Puterea care rezultă din concentrare, pune într-un mod cu totul nou, problema controlului colectivităţii asupra activităţii economice. Automatizarea nu numai că antrenează o serie de consecinţe în domeniul organizării industriale, dar ea modifică şi condiţiile de muncă ale omului. Ea permite suprimarea sarcinilor de rutină şi înlocuirea acestora cu sarcini de supraveghere şi de coordonare. Corelativ, ea introduce solidarităţi de un tip nou în echipele de lucru: unei solidarităţi întrucâtva mecanice, bazată pe o diviziune a sarcinilor parcelare, practic omogene, se substituie o solidaritate organică, bazată pe o reală complementaritate a sarcinilor şi de natură, deci, să creeze un puternic sentiment de responsabilitate colectivă. Aceasta poate să facă să apară noi forme de legături cu privire la întreprindere: un tip de muncă integrat şi conştient trebuie să antreneze un nivel mai înalt de participare, dar şi, în mod corelativ, o modificare a conţinutului revendicărilor care se vor axa mai puţin imediat pe salarii şi mai mult pe condiţiile economice generale, condiţionând stabilitatea întreprinderii şi modalităţile de muncă. După cum au

40

avansat anumiţi sociologi, automatizarea, strângând legăturile între muncitori şi întreprindere, ar trebui în mod firesc, să conducă la forme de revendicare orientate către co-gestiune (gestiune comună).

Pe de altă parte, noile utilaje, în virtutea înaltei lor complexităţi, vor cere un personal calificat; condiţiile producerii lor va antrena o creştere a numărului de tehnicieni, precum şi o diversificare a lor şi a specializării acestora. Aceasta pune, inevitabil probleme la nivelul formării şi cere o revizuire profundă a sistemului de educaţie. Ajungem să ne întrebăm şi dacă va supravieţui un anumit număr de sarcini care nu cer deloc o calificare, de asemenea dacă nu va exista mereu un anumit număr de indivizi, limitaţi prin Q.I. lor (independent de orice influenţă de mediu), cărora nu va fi posibil să li se dea un nivel ridicat de calificare tehnică şi care nu ar şti, deci, să îndeplinească decât sarcini ne-tehnice.

Q.I. = raport între vârsta mentală, măsurată prin teste, şi vârsta reală, înmulţit cu 100. Măsură de eficienţă intelectuală.

Dezvoltarea automatizării riscă, astfel, să permită apariţia unei noi forme de tensiune socială, între o clasă de tehnicieni specializaţi şi o clasă de ne-tehnicieni. Presupunând că putem, datorită nivelului producţiei şi unei organizări adecvate, să suprimăm inegalităţile sociale, poate că anumite inegalităţi individuale vor fi ireductibile. Aceasta nu va întârzia să aibă repercusiuni în planul puterii: este probabil că puterea se va găsi din ce în ce mai mult în mâinile celor care, datorită competenţei lor tehnice, vor dispune de informaţiile necesare şi vor fi efectiv capabili să controleze aparatele pe care societatea le-a oferit. În aceste condiţii, cum am putea să apărăm şansele unei democraţii adevărate? După cum vom vedea în continuare, cibernetica pune astfel de probleme, dar chiar din acest punct de vedere, ea ne permite să discernem dezvoltări pozitive.

Dezvoltarea maşinilor cu informaţie va avea, cu siguranţă, consecinţe profunde asupra vieţii sociale şi asupra culturii; am formulat, mai sus, pe această temă, câteva probleme şi ipoteze. Dar, pentru că aceste consecinţe rămân, în mare parte, nedeterminate, se manifestă o anumită nelinişte.

În romanul lui Butler, care a fost scris în epoca înfloririi darwinismului, este vorba de o teorie evolutivă a maşinilor, calată pe concepţiile lui Darwin referitoare la descendenţa speciilor. Mai este vorba şi de un război civil, în care luptă, într-o ţară imaginară, partizani şi adversari ai maşinilor. Ultimii, bazându-se pe ideile unui savant erewhonian care apare ca un fel de Darwin al maşinilor, pretind că, în mod necesar, va veni momentul în care maşinile îi vor reduce pe oameni la sclavagism, şi că singura modalitate de a evita această situaţie extremă constă în distrugerea maşinilor. Războiul se termină prin victoria celor care luptă împotriva maşinilor (antimaşiniştilor) şi prin distrugerea tuturor maşinilor de un tip mai avansat decât maşinile antice, bazate pe principiul pârghiei. Sunt cruţate, totuşi, câteva specimene şi plasate într-un muzeu în care accesul este sever reglementat.

Teama exprimată de Butler şi resimţită de contemporani corespunde, poate, în motivaţiile sale profunde, unei conştientizări a specificităţii naturii umane pusă în discuţie. Astronomia modernă l-a făcut deja pe om să renunţe la ideea că situaţia sa în univers are un caracter privilegiat. Cibernetica pare să sugereze că operaţiile pe care omul le consideră că-i aparţin la propriu nu au nimic specific în acest sens. Dacă maşinile se substituie acţiunii umane, aceasta va fi constrânsă să se redefinească. Şi,

41

pentru aceasta, va trebui ca omul să se facă el însuşi maşină, să vorbească limbajul maşinilor, să-şi organizeze acţiunea după scheme utilizate de maşini, să-şi definească proiectele în funcţie de proprietăţile maşinilor şi să ia deciziile în funcţie de verdictul acestora.

Pe de altă parte, dacă maşinile calculatoare realizează operaţii care apar ca tipice pentru gândire, am putea, oare, să concluzionăm că gândirea este de natură cibernetică şi că nu există o diferenţă decisivă între om şi materie, iar conştiinţa este un cuvânt iluzoriu? Această interogare ar putea fi ilustrată de o fabulă a lui Turing. Să ne imaginăm următorul joc: o persoană A este închisă într-o cameră şi comunică prin intermediul unui mesager, pe de o parte cu altă persoană B şi pe de altă parte cu o maşină M, plasate în camere diferite numerotate 1 şi 2. Jucătorul A nu ştie în care cameră este maşina; jocul constă, pentru A, chiar în descoperirea interlocutorului său care este maşina, adică, practic, în care cameră se găseşte maşina. El pune întrebări pe care le adresează fie camerei nr.1, fie camerei nr.2, şi răspunsurile pe care le primeşte nu poartă decât indicaţia camerei din care provin acestea. Strategia jucătorului B este aceea de a încerca să-l pună pe A pe calea cea bună. Maşina M, din contră, este programată în asemenea mod încât strategia sa constă în inducerea în eroare a lui A: ea trebuie, deci, să evite să dea răspunsuri care ar permite identificarea sa în mod direct, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să se abţină de a da impresia, prin răspunsuri prea bine studiate, că încearcă să inducă în eroare. Problema este de a şti care este timpul minim de care va avea nevoie A pentru demascarea maşinii. Pentru un program dat, putem face o estimare a probabilităţii care există pentru ca maşina să-l ţină pe jucător în şah timp de, cel puţin, x minute, x crescând în mod firesc cu complexitatea programului. În momentul în care Turing şi-a prezentat argumentul, anul 1950, era vorba numai de o problemă de capacitate de informaţie şi că, după modul cum mergeau lucrurile, vor exista în următorii 50 ani maşini capabile să ţină în şah pe oricare jucător timp de, cel puţin, cinci minute, cu o probabilitate foarte ridicată. Alan Mathison Turing, matematician britanic, autor de lucrări de logică matematică, a elaborat conceptul unei maşini de calculat, maşina lui Turing.

Turing doreşte să ne convingă că maşina este capabilă să îndeplinească operaţii complexe, în care există loc nu numai pentru spiritul de geometrie dar şi pentru spiritul de fineţe. Am putea înţelege argumentaţia lui într-o manieră simplistă, ca şi cum aceasta ar consta în invocarea unui fel de esenţă a maşinii şi în dovedirea, plecând de la acestea, că oricare operaţie mentală, oricât de complexă ar fi, cade în câmpul extinderii acestei esenţe. În realitate, nu este vorba decât de sugerarea că posibilităţile de reprezentare a operaţiilor complexe, cu ajutorul operaţiilor elementare (prin intermediul unei programări convenabile) nu au limite desemnate a priori. Dar aceasta nu dovedeşte că maşina poate să facă tot ceea ce face spiritul uman, după cum remarcă Popper, atunci când explică faptul că maşina poate să îndeplinească o anume operaţie, în aparenţă proprie spiritului uman, sau se enunţă o afirmaţie gratuită, sau trebuie să se dea o definiţie precisă a acestei operaţii, o asemenea definiţie fiind deja o schemă de program. Afirmaţia conform căreia un asemenea program poate fi pus în funcţiune de o maşină este tautologică. Aceasta deoarece argumentul lui Turing ne indică, deci, cât valorează exact corespondenţa între gândire şi maşină, pentru operaţiile susceptibile de a fi descrise cu precizie.

42

Problema este să ştim dacă toate operaţiile gândirii pot fi descrise, adică exprimate într-un limbaj ce posedă un sens, şi în caz de răspuns afirmativ, dacă ele ar putea fi toate descrise într-un limbaj precis, susceptibil tocmai de a fi tradus sub o formă algoritmică. Cu greu putem găsi un răspuns la această întrebare: în ce limbaj să evocăm dintr-o dată, toate posibilităţile gândirii, să examinăm dacă ele sunt exprimabile/pot fi exprimate într-un limbaj şi, dacă se prezintă cazul, în ce tip de limbaj? Dar, pe de altă parte, nu vedem nici cum ar putea fi indicate limitele posibilităţii de reprezentare algoritmică. Aceasta ar presupune să avem, pe de o parte, o caracterizare completă a posibilităţilor gândirii, şi, pe de altă parte, o caracterizare completă a posibilităţilor algoritmilor. Şi, iarăşi, trebuie să ne întrebăm în ce limbaj ar fi posibilă exprimarea unor asemenea caracterizări.

La drept vorbind, chiar Turing este autorul unei celebre teoreme care pare să indice, la cel puţin un punct, o limită a reprezentării algoritmice. El a dezvoltat o teorie abstractă a maşinilor, care se bazează pe un concept general, cel al maşinii necirculare. O asemenea maşină este un dispozitiv care permite calcularea numerelor succesive ale unei serii numerice (eventual infinită) în mod efectiv, astfel încât să se dea un rezultat determinat după un timp finit. În esenţă, acest concept constituie o reprezentare formală a noţiunii de procedeu efectiv. Turing arată că nu este posibil să definim o maşină necirculară care permite să recunoaştem dacă o maşină dată este o maşină necirculară, adică dacă un program dat de operaţii are sau nu are un caracter efectiv. Aceasta înseamnă să arătăm că nu este posibil să caracterizăm în mod efectiv (algoritmic) clasa procedeelor efective (ce pot fi reprezentate algoritmic).

Care este, exact, sensul acestui rezultat? El nu ne învaţă că există probleme pe care maşina ar fi incapabilă să le rezolve, dar pe care gândire, ea le-ar rezolva. El arată că există probleme insolubile, altfel spus probleme care nu au sens. A-şi propune găsirea unui procedeu efectiv pentru a determina dacă un program (oarecare) constituie un procedeu efectiv, înseamnă a-şi asuma o sarcină logic imposibilă, adică contradictorie. Pe de altă parte, propunându-ne o definiţie riguroasă a noţiunii de procedeu efectiv, Turing ne ajută să situăm mai bine frontiera între procedee efective şi procedee neefective. De altfel, au fost propuse alte formulări ale noţiunii de efectivitate, echivalente cu formularea lui Turing. Problema de a şti dacă aceste formulări diferite pot fi considerate pe drept, ca fiind reprezentări adecvate ale noţiunii de efectivitate nu poate fi considerată ca definitiv rezolvată. În orice caz, nu poate fi demonstrată această adecvare, deoarece ea presupune existenţa unei definiţii precise a noţiunii de efectivitate, ceea ce este exact obiectul formulării propuse. Este motivul pentru care nu este vorba aici decât de o ipoteză (numită ipoteza lui Church). Putem oferi argumente care conferă acestei ipoteze un anumit grad de veridicitate, dar nu este exclus ca să se propună, într-o bună zi, o formulare a noţiunii de efectivitate care să pară mai adecvată decât formulările primite în prezent.

Orice ar fi, gândirea matematică utilizează raţionamente care au caracter neconstructiv, şi deci ne-efectiv. Dar aceasta nu înseamnă că noi am avea aici o regiune a gândirii care ar scăpa prin definiţie jurisdicţiei algoritmilor. Trebuie, într-adevăr, în demersurile gândirii matematice, să distingem două nivele: cel al obiectelor şi cel al actelor. La nivelul obiectelor, adică a entităţilor de care se ocupă matematicile, găsim noţiuni care nu sunt definite în mod constructiv. De asemenea, putem foarte bine să

43

studiem sisteme logice care, într-un fel sau altul, nu răspund criteriilor obişnuite de efectivitate, de ex., sisteme în care categoria formulelor admisibile nu este definită constructiv, sau în care noţiunea de scădere nu este formulată într-un mod constructiv. Dar operaţiile de gândire prin care noi tratăm asemenea obiecte matematice sau logice trebuie, în mod necesar, să aibă un caracter efectiv, şi deci, trebuie să ne aşteptăm la posibilitatea de a le reprezenta prin algoritmi adecvaţi.

Maşinile cu informaţie existente, mai ales calculatoarele mari, prezintă în mod indubitabil analogii cu anumite aspecte ale comportamentului uman, mai ales cu formele logice ale acestui comportament (rezolvarea de probleme de tip matematic sau logic, conducte de tip strategic, stabilire de diagnostice etc.). Pe de altă parte, dezvoltările teoretice ale ciberneticii lasă să întrevedem că posibilităţile sunt imense. Astfel putem concepe sisteme cibernetice capabile nu numai să înveţe (adică să integreze în memoria lor rezultatele obţinute prin comportamentul lor anterior) dar chiar să-şi transforme propriul program, după anumite criterii de progres pe baza datelor învăţate. Ar fi iluzoriu să pretindem, prin aceasta, că am redus tot comportamentul uman la proprietăţi cibernetice. Pe de o parte, analogiile furnizate de cibernetică nu privesc decât structura logică a operaţiilor, nu modul lor concret de realizare. Pe de altă parte, şi mai ales, nu este sigur că fenomenul uman este de natură operatorie (părţile lui). Totuşi, am remarcat deja, este imposibil să fixăm în prealabil o limită analogiilor cibernetice. În aceste condiţii, dacă punem întrebări asupra anvergurii ciberneticii, genul de întrebare utilă care se cuvine a fi pusă nu priveşte limitele ciberneticii, ci semnificaţia ei pentru înţelegerea comportamentului uman.

Am putea să evaluăm semnificaţia ciberneticii în funcţie de două puncte de vedere (cel puţin): unul, considerând sistemele cibernetice ca pe nişte sisteme de acţiune automatizată şi, altul, considerându-le ca pe nişte sisteme de tratare logică a informaţiei.

Care este semnificaţia acţiunii automatizate pentru fiinţa umană? În lucrarea sa Politica, Aristotel încearcă să justifice sclavia pe baza unei distincţii între activităţile caracteristice oamenilor adevăraţi care sunt cetăţenii, şi activităţile de muncă. Activităţile cetăţenilor sunt activităţile vieţii politice (inclusiv războiul) şi activităţile vieţii speculative (căutarea ştiinţei şi a înţelepciunii pe care o procură ea). Munca, considerată ca o activitate de formă pur repetitivă, nedemnă de oamenii adevăraţi, trebuie să fie abandonată membrilor speciei cărora natura nu le-a dat o participare integrală la viaţa raţională şi care, incapabili să se conducă prin ei-înşişi, trebuie să se supună stăpânilor. Aristotel adaugă totuşi: Dacă fiecare instrument ar putea , la ordin sau la iniţiativă prealabilă, să-şi îndeplinească propria lucrare, dacă, asemenea statuilor legendare ale lui Dedalus sau trepiedelor lui Hefaistos, care, după cum spune poetul" puteau singure să intre în adunarea zeilor", războaiele ar ţese singure şi plectrele ar cânta din citeră, atunci nu ar mai fi nevoie de meşteşugari care să cunoască manopera lucrărilor şi nici stăpâni de sclavi nu ar mai fi. Această remarcă oferă adevăratul sens al demersului său: invocând natura, Aristotel încearcă, pur şi simplu, să găsească o justificare unei practici sociale în care societatea antică a căutat o soluţie problemei muncii. Problema vine din aceea că munca este necesară dar în acelaşi timp plictisitoare. Este plictisitoare în măsura în care se repetă.

44

Noi am putea să reinterpretăm clasificarea lui Aristotel, distingând două specii de activităţi: cele care sunt într-adevăr originale şi cele care sunt pur repetitive. Noţiunea de acţiune automatizată dă un conţinut precis acestei idei de acţiune repetitivă. În măsura în care prestăm acţiunile de acest gen prin maşini automate, ne eliberăm. Nu vom putea să suprimăm toate operaţiile repetitive, dar vom putea, în orice caz, să le reducem. Se anunţă, astfel, o societate de un tip nou, în care vom reuşi să suprimăm, cel puţin într-o măsură mare, diviziunea între munca intelectuală şi munca manuală. Va exista, fără îndoială, mereu o separare între funcţia de invenţie şi punerea în aplicare a invenţiilor. Dar utilizarea unei invenţii poate fi însoţită de o înţelegere adevărată. În orice caz, există o apropiere mult mai mare între invenţie şi utilizare, decât există între activitatea intelectuală şi activitatea pur manuală. Într-o societate eliberată de sarcinile pur repetitive, vor apare noi forme de viaţă colectivă, chiar acelea a căror descriere aristoteliană referitoare la cetăţeni constituie un presentiment şi o previziune. Viaţa aristocratică, în societăţile antice, se pare că a fost un fel de imagine anticipatoare (supusă unor grave limitări, mai ales din cauza aplicării ei la un număr mic de indivizi, şi în acest sens foarte inadecvată) a unei forme de viaţă chemată să aparţină tuturor în societăţile viitorului. Această formă de viaţă, poate fi caracterizată prin termenul de suveranitate. Sigur, automatizarea nu este o condiţie suficientă a suveranităţii, dar fără îndoială este o condiţie necesară a acesteia. Ceea ce este important, nu se referă atât la nivelul de viaţă determinat prin masa bunurilor consumabile, ci prin modul de viaţă. Viaţa suverană, nu este exerciţiul unei dominaţii (aspectul de dominaţie marchează chiar limita anticipării antice), ci viaţa liberă. Liberă vis-à-vis de constrângerile naturale, dar şi de constrângerile sociale, în ceea ce au ele arbitrar şi de neînţeles.

Constrângerea este legea lucrului. Libertatea este tocmai ceea ce, de la sine, scapă acestei legi. Totuşi, într-o societate în care o mare parte a muncii va fi făcută de maşini, vor exista, obligatoriu, constrângeri cauzate de maşină. Nu vom găsi, oare, sub o formă nouă, legea lucrului? Trebuie să remarcăm aici că sistemul constrângerilor maşinii este diferit de sistemul constrângerilor naturale şi sociale, în măsura în care acestea sunt asemănătoare constrângerilor naturale. Aceasta deoarece sunt de natură raţională, impuse de om, deci perfect comprehensibile şi cu posibilitate de integrare. Adevărata libertate nu este absenţa constrângerii, ci stăpânirea acesteia; o constrângere pe care ţi-o impui ţie însuţi nu este deloc o negare a libertăţii. Automatul reprezintă o constrângere ce poate fi integrată, în sensul că, fără a limita libertatea, el îi oferă un câmp de acţiune efectiv. Veritabilul joc al libertăţii constă în urmărirea scopurilor în câmpuri de constrângere care constituie pentru ea un sprijin şi orizont de structurare. Se observă, bine, aceasta în cazul sportului: îţi impui reguli tocmai pentru a procura acţiunii suverane a jocului un spaţiu unde ea să se poată desfăşura în mod real. Maşina este chemată să extindă considerabil posibilităţile noastre din acest punct de vedere. Acţiunea automatizată devine autonomă, şi ea este asumată de automate distincte ale fiinţei umane; prin aceasta, ea îndepărtează obstacolul principal care se opune înfloririi vieţii libere şi, în acelaşi timp, ea conferă acesteia baza reală de care are nevoie pentru a se dezvolta.

Sistemele cibernetice sunt sisteme de tratare a informaţiei şi trebuie să ne întrebăm care este semnificaţia lor din acest de vedere. Am putea realiza o apropiere între limbaj şi sistemul cibernetic.

45

Limbajul poate fi considerat un sistem organizat care prezintă analogii cu o maşină. El este constituit plecând de la un număr finit de elemente simple: fonemele (semnele); acestea sunt asamblate în cuvinte, iar cuvintele sunt asamblate în fraze după reguli definite (care rămân în mare parte ne-explicate). Învăţarea limbajului se compară cu învăţarea operării unei maşini. Şi este vorba de o maşină cu informaţie. Prin limbaj noi înmagazinăm informaţii: cuvintele, de ex., reprezintă o anumită parte decupată din experienţa care corespunde unui demers analitic oprit la un anumit nivel. Limbajul ne permite, de altfel, prin diverse procedee (identificarea categoriilor sintactice şi semantice, referire la context, asociaţii, reperarea rădăcinilor etc.) să regăsim informaţiile vehiculate de cuvintele şi frazele care ne sunt prezentate şi, invers, să înscriem informaţiile care urmează a fi transmise, în cuvinte şi fraze convenabile. Pe scurt, este vorba aici de operaţii de codificare şi decodificare, precum şi de procedee de selecţie care permit regăsirea în memorie a informaţiilor care răspund unor anumite stipulaţii. De asemenea, prin limbaj, noi transformăm informaţii. Exemplul cel mai clar este cel al argumentării. Dar am putea şi să invocăm procedeele poetice sau romantice care reuşesc să creeze informaţii noi, datorită numai resurselor limbajului.

Popper a distins în limbaj patru funcţiuni ale limbajului, de altfel ierarhizate. Există mai întâi două funcţiuni pe care le găsim la animal, tot atât de bine ca la om:

1) funcţia expresivă (limbajul furnizează simptome referitoare la stări organice) 2) funcţia semnal (limbajul declanşează reacţii adecvate într-un organism străin). Există apoi două

funcţiuni pe care nu le găsim decât la om, cel puţin sub forma lor desăvârşită: 3) funcţia descriptivă (formularea de propoziţii referitoare la stări ale lucrurilor şi susceptibile de a fi

adevărate sau false) şi 4) funcţia argumentativă (punerea la încercare a propoziţiilor descriptive şi respingerea acelora care

par inadecvate). Raportul dintre funcţia argumentativă la funcţia descriptivă este un raport de control: procedurile

argumentative se străduiesc să opereze un o selecţie printre propoziţiile furnizate de funcţia descriptivă. Limbajul ne permite să procedăm prin încercări şi erori: funcţia descriptivă sugerează, cu titlu de încercare, propoziţii care au un caracter ipotetic, iar funcţia argumentativă elimină ipotezele ne-pertinente. Regăsim aici esenţa metodei ştiinţifice şi de asemenea, esenţa mecanismului evoluţiei. Dar, limbajul se diferenţiază în: limbaj poetic, politic, filozofic, ştiinţific etc. Pe măsură ce se perfecţionează, limbajul ştiinţific, în partea sa teoretică, cel puţin, recurge la sistemele formale. Un sistem formal este un ansamblu de reguli care permite formarea, după canoane, a expresiilor cu valoare de propoziţii şi să preleveze dintre aceste propoziţii, o clasă specifică formată din propoziţii considerate ca fiind adevărate, teoremele sistemului. (De ex., se va da o listă de propoziţii admise ca adevărate, axiomele, şi vor fi date reguli de deducţie care să permită obţinerea, plecând de la propoziţii adevărate, a altor propoziţii adevărate.) O teorie ştiinţifică, în sens strict, este un sistem formal înzestrat cu reguli de interpretare, care permit asocierea la propoziţii (ale teoriei) a unei semnificaţii referitoare la un domeniu de obiecte determinat. Ori, noţiunea de sistem formal ne apropie de cibernetică. Limbajul obişnuit este marcat de

46

intenţii semnificative de natură obiectivă. Sistemul formal operează prin el însuşi, în conformitate cu regulile sale. Problemele tratate pot fi rezolvate obiectiv, fără referire la semnificaţiile trăite.

Proprietăţile sistemelor formale ne fac să înţelegem mai bine adevărata natură a limbajului. Izolând, componenta pur obiectivă şi algoritmică a limbajului, sistemele formale realizează o separare tranşantă între limbaj şi cuvânt. Limbajul, în sensul strict, este un sistem de reguli care permite naşterea expresiilor semnificative de diferite nivele de complexitate; aceste reguli sunt în mare parte sub-adiacente, dar este posibil, în principiu, să le desprindem, tocmai ceea ce face lingvistica. În schimb, cuvântul este o activitate subiectivă care pune în funcţiune, datorită limbajului, o intenţie semnificativă. Limbajul serveşte drept sprijin cuvântului şi acest sprijin este cu atât mai eficace cu cât limbajul, ca sistem, este mai complex. Şi cuvântul, în ceea ce-l priveşte, insuflă, întrucâtva, viaţă limbajului, face să treacă prin acesta curentul sensului. Cele două elemente sunt, de altfel, inseparabile. Fără limbaj, nu am avea de-a face decât cu un sens global, unic, şi deci perfect confuz. În realitate, viaţa sensului este diferenţierea, iar limbajul este chiar reprezentarea acestei diferenţieri. Pe de altă parte, fără cuvânt, limbajul s-ar reduce la o formă goală; el nu ar fi purtător de semnificaţie. Analizând rolul limbajului în viaţa conştientă, Popper introduce noţiunea de sistem exosomatic. El înţelege prin acesta sistemele informative, cum sunt teoriile ştiinţifice sau limbajul obişnuit, care sunt produse de fiinţa umană, dar care îi devin acesteia, întrucâtva exterioare şi posedă o reală autonomie de funcţionare. După Popper, conştiinţa exercită asupra organismului un control suplu, de natură plastică, adică un control care comportă mecanisme de retroacţiune reciprocă; chiar ea este controlată, în acest mod, de către sistemele exosomatice. O excelentă analogie ne este furnizată, după Popper, de spuma de săpun, care este constituită din două sisteme: cel al moleculelor de are conţinute în spumă şi cel al moleculelor de săpun care formează învelişul acesteia. Aceste două sisteme se controlează reciproc: pe de o parte, tensiunea superficială/de suprafaţă a săpunului împiedică moleculele de aer ale sistemului interior să scape, menţinând deci acest sistem, şi, pe de altă parte, echilibrul dintre presiunea la interior şi presiunea la exterior împiedică pelicula să se împrăştie în picături. Aceste sugestii ne vor servi la descrierea tipului de legătură care se instaurează între om şi maşină.

Pe scurt, maşina ca instrument de tratare a informaţiei, este un fel de limbaj obiectivat; ea este un produs exosomatic. Trebuie, totuşi, menţinută, o distincţie între limbajul natural şi limbajul artificial.

Limbajul natural este o punere în funcţiune a corpului trăit şi prelungeşte întrucâtva puterea semnificativă a corpului propriu-zis considerat expresie. De aceea, este imposibilă separarea în el a cuvântului şi ceea ce îl poartă, semnificaţia şi sistemul informativ care îi dau forma concretă. În schimb, limbajul artificial, al cărui sistem formal este realizarea cea mai desăvârşită, este un limbaj în întregime exteriorizat, izolat de corpul trăit şi chiar din acest motiv separat de sursa sensului. Evident că maşina trebuie să fie pusă în aceeaşi categorie cu limbajul artificial; ea constituie, în esenţă, o extensie a limbajului natural şi trecerea acestuia la limbajul maşinilor cere o traducere, în conformitate cu o codificare adecvată. Există, totuşi, între limbajul natural şi limbajele artificiale o asemănare funcţională: tot aşa cum limbajul nostru natural are o funcţiune de control cu privire la activitatea noastră conştientă,

47

tot astfel diferitele specii de limbaj artificial, inclusiv cel al maşinilor, şi deci chiar maşinile, ne procură instrumente extrem de eficace de control.

Maşinile cu informaţie conţin, astfel, în mod considerabil, posibilităţile de adaptare ale omului la situaţiile complexe. Controlul pe care ele pot să-l exercite comportă, aşa cum sugerează analogia limbajului, două aspecte: pe de o parte, ele propun soluţii şi, pe de altă parte, ele elimină soluţiile greşite. Dar este vorba de un control plastic; maşina ne ajută să ne orientăm comportamentul în sensul cel mai eficace, ea nu ne impune soluţiile sale. Există o acţiune reciprocă: conştiinţa acţionează asupra maşinii (concepând programe noi), iar maşina acţionează asupra conştiinţei (prin libertate de altfel, şi nu în pofida ei). Acest control mai eficace reprezintă, în raport cu limbajul natural şi chiar în raport cu limbajele artificiale nealgoritmizate încă/lipsite de aplicaţia algoritmică, un nou palier. În măsura în care acţiunea raţională este o acţiune care se auto-măsoară (în funcţie de criterii pe care chiar ea şi le impune), această naştere a unor noi forme de control reprezintă o extensie a câmpului de acţiune raţional.

Cibernetica ne obligă să considerăm acţiunea într-o perspectivă mult mai vastă decât aceea a acţiunii individuale. Automatizarea creează o reţea, maşinile sunt interconectate şi leagă indivizi din ce în ce mai numeroşi. Controlul operează, deci, nu numai pe planul comportamentului individual, dar şi la nivelul reglărilor colective. Aceasta înseamnă, probabil, dispariţia noţiunii de individ mare (în sensul de erou istoric) şi instalarea de noi forme de viaţă socială, bazate pe colaborare, complementaritate, adaptarea reciprocă de tip raţional. Putem emite ipoteza că liantul social, într-o civilizaţie care are ca bază cibernetica, nu va mai avea ca reper afectivitatea, sentimentul de apartenenţă la o comunitate, mediatizarea simbolurilor, ci realitatea schimbului, solidaritatea operaţională, coresponsabilitatea afectivă. Putem întrevede că există, poate, o convergenţă între dezvoltarea ciberneticii şi realizarea unei democraţii de tip raţional. Într-o asemenea formă de viaţă socială, vechea noţiune de officium ar relua, poate, un conţinut nou: individul, nici în calitate de purtător al unei esenţe afective comune, nici în calitate de funcţie abstractă într-un sistem nu ar fi chemat să-şi ia locul în totalitatea socială, ci în calitate de purtător al unei misiuni, care, articulată organic pe misiuni complementare, îi conferă acestuia o responsabilitate reală şi în acelaşi timp îl inserează într-o reţea efectivă de solidarităţi.

Dacă sistemele cibernetice nu fac decât să prelungească, sub formă exosomatică, sistemele de control elaborate deja la nivelul limbajului natural, rămâne să ne întrebăm care poate fi tipul de realitate care aparţine la propriu, celei ce o numim conştiinţă. Aceasta nu este, oare, la rândul ei, decât un sistem cibernetic, având misiunea să controleze organismul, sau ea constituie, în calitate de sursă de semnificaţie, legată de altfel, de corpul trăit, o realitate de un alt tip? O frază a lui Pascal îmi vine în minte: Maşina aritmetică produce efecte care se apropie mai mult de gândire decât tot ceea ce fac animalele; dar ea nu face nimic ca să putem spune că are voinţă, precum animalele. Aceasta ne sugerează că esenţa conştiinţei nu este gândirea, ci un dinamism fundamental care se manifestă atât în pasiune şi în formele diferite ale dorinţei, cât şi în voinţa propriu-zisă, în dinamismul care animă din interior chiar gândirea.

48

Acest dinamism, l-am putea numi afectivitate, cu condiţia să înţelegem acest termen cu un sens extrem de larg, adică semnificând totodată capacitatea de a fi afectat, capacitatea de a depăşi momentul imediat şi de a se îndrepta dincolo de orice element dat, către un orizont infinit, care este cel al vieţii libere, precum şi capacitatea de a se afecta pe sine-însuşi de deciziile care urmează să mediatizeze instalarea acestei vieţi. În raport cu afectivitatea astfel înţeleasă, gândirea nu este şi ea decât o articulaţie. Aceasta înseamnă că ea comportă, în acelaşi timp, un aspect de interioritate, în calitatea sa de element dinamic inventiv, de putere semnificativă, o forţă organizatoare a sensului, şi un aspect de exterioritate, pe cât este ea capabilă să se obiectiveze sub formă de sisteme care pot să se autoregleze şi să funcţioneze în mod autonom. Chiar în interiorul gândirii trebuie ca noi să regăsim articularea cuvântului şi a limbajului despre care s-a vorbit mai sus; această articulare, este şi aceea a sensului şi a sistemului, a semnificaţiei şi a informaţiei (în sens obiectiv), a înţelegerii şi a efectuării operatorie, a intenţiei şi a gestului, a puterii de depăşire şi a obiectivării mediatizante (mijloace mass-media). Permiţându-ne explorarea posibilităţilor gândirii considerată în funcţie de aspectul său obiectiv, cibernetica ne invită, pe de o parte, să înţelegem mai exact condiţiile acţiunii eficace şi ale comprehensiunii (înţelegerii) efective şi, pe de altă parte, să situăm mai bine, chiar alături de articularea între conştiinţa încarnată şi produsele sale, ceea ce face originalitatea ireductibilă a vieţii conştiente, ceea ce face mişcarea de prospecţie, integratoare şi infinită a afectivităţii, ceea ce face afirmarea suverană a ceea ce Pascal numea voinţă.

49

CAPITOLUL 2CIBERNETICA PSIHOLOGICĂ

2.1 PROBLEME INTRODUCTIVECibernetica este un concept nou al vocabularului ştiinţific actual care a determinat schimbări

fundamentale în gândirea ştiinţifică şi metodologică, definită ca disciplină ştiinţifică ce studiază principiile generale ale procesului conducerii şi controlului la fiinţe şi maşini precum şi legătura cu mecanica statistică.

Cea de-a doua lucrare a lui Norbert Wiener – Cibernetica şi societatea – nu mai are un caracter tehnic, ci reprezintă baza filosofico-metodologică a gândirii sale ştiinţifice şi a unei noi viziuni asupra

50

lumii; societatea este studiată în ansamblul său prin analiza mesajelor şi mijloacelor de comunicare a căror evoluţie se va realiza pe următoarele direcţii:

- mesaje şi mijloace de comunicare între om şi natură;- mesaje şi mijloace de comunicare între om şi maşină;- mesaje şi mijloace de comunicare între maşini.

Starea mesajului transmis între om şi maşină nu diferă cu cea a mesajului transmis între oameni; de aceea, teoria conducerii, fie că se referă la fiinţe sau maşini, reprezintă un segment al teoriei comunicaţiei.

Arealul de investigaţie al ciberneticii se întinde începând cu rezolvarea tuturor problemelor nerezolvate ale ştiinţei (salvare sfântă) până la scopurile sale antiumane (vin roboţii); cu toate aceste imprecizii ale domeniului său de investigaţie, rezultate, pe de-o parte, din faptul că ea este o ştiinţă tânără, dar şi din abundenţa realizărilor tehnice şi a rezultatelor ştiinţifice care îmbogăţesc permanent arsenalul noţional, sunt trei categorii de noţiuni care definesc existenţa obiectului ciberneticii:

- conducerea;- comunicarea;- controlul.

Rezultatele fizicianului englez W.Ross Ashby sunt sintetizate în noţiuni ce depăşesc cadrul fizicii, cum ar fi comportarea sistemului, ceea ce dă ciberneticii un caracter integraţionist, ea ocupându-se de comportarea sistemului, nu de structura sa, ceea ce evidenţiază relativa independenţă a proprietăţilor structurale de cele funcţionale. Din acest unghi de vedere cibernetica este o ştiinţă fenomenologică, demonstrată şi prin noţiunea utilizată ca principiu de lucru (cutia neagră-black-box).

După A.Moles, cibernetica are ca obiect organismele înţelese ca sisteme complexe, ea nu studiază natura fizică a subsistemelor care o compun; ea caută ceea ce este comun modurilor de asociere a elementelor. În sens larg, cibernetica este un cadru conceptual-metodic nou al examinării ştiinţifice; analizată în contextul teoriei reflectării, materia primă a ciberneticii este informaţia.

În viziune actuală, cibernetica se compune din două teorii:- teoria generală a schimbării informaţiei;- teoria şi principiile construcţiei schimbătoarelor de informaţie.

Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu prelucrarea informaţiilor, este apropiată informaticii fără să se identifice cu ea.

Cibernetica se ocupă de procesele de conducere şi legătură, ceea ce înseamnă transmiterea, prelucrarea, îngrijirea şi utilizarea informaţiilor.

Cercetătorul britanic F.H.George, în studiile sale despre cibernetică, ajunge la concluzia că ea este ştiinţa ce studiază sistemele autoadministrative şi adaptative (sisteme cu retroacţiune) dinamice, neinteresată de tipul natural sau artificial al sistemului.

51

G.A.Boulanger, reprezentant al Comunităţii Internaţionale pentru Cibernetică, este de părere că cibernetica este ştiinţa roboţilor, adică ea este ştiinţa ce construieşte maşini cu reflexe condiţionate şi cu capacitate de recunoaştere şi învăţare.O succintă analiză a rezultatelor teoretice şi practice care au condus la configurarea ciberneticii psihologice ca ştiinţă sunt următoarele:

- Psihologia reprezintă un proces complex de comunicaţii, concept introdus de Norbert Wiener în lucrarea Cibernetica şi societatea;

- Aplicarea logicii simbolice în domeniul social, Layman Allen;- Introducerea metodelor ştiinţifice de măsurare în psihologie şi configurarea unui nou domeniu al

investigaţiei tehnice în psihologie şi psihologie, psihometria, respectiv jurimetria, Lee Loevinger;

- Studiul raportului psiholog-maşină, Colin Topper;- Gestionarea informatică a informaţiilor psihologice, John Horty;- Aplicarea ciberneticii şi a metodelor sale în societate, Victor Krapp;- Unificarea tuturor rezultatelor ştiinţifice şi organizarea lor într-o nouă ştiinţă numită cibernetică şi

informatică psihologică.Chiar dacă studiile de cibernetică psihologică au trecut în plan secund lăsând locul celor de

informatică psihologică, este necesară reevaluarea studiilor de cibernetică psihologică din anii ‘45’60, datorită nevoii de cuprindere, printr-o ştiinţă a sistemelor, a volumului mare de informaţii acumulat ce trebuie integrat într-un sistem al cărui grad de integralitate determină coerenţa sa. Pătrunderea ciberneticii şi automaticii în toate sferele vieţii sociale provoacă teama de posibila robotizare a psihologului şi implicaţiile acestui proces în activitatea de cercetare şi practică. Psihologul este un specialist, un tehnicist a cărui formaţie se apropie de aşa-numita inginerie psihologică, ale cărui instrumente investigaţionale sunt legi, teoreme, concepte, axiome, iar sensul metodologic este ipoteză-demonstraţie-concluzie; pe de altă parte, voinţa politică se impune prin acte normative; de aceea, psihologul reprezintă şi o interfaţă între domeniul ştiinţific şi cel social.

Rezultatele ciberneticii au reprezentat posibilităţi pentru rezolvarea complexelor probleme psihologice, în special în domeniul adaptării fiinţei umane la modificările accelerate ale societăţii contemporane. Sunt domenii psihologice reductibile la înregistrarea, arhivarea (păstrarea), prelucrarea şi transmiterea informaţiilor psihologice. Din acest unghi de vedere, cibernetica psihologică nu concurează omul, ci reprezintă instrumentul voinţei lui şi un ajutor coerent care amplifică funcţiile sale.

Nu încape îndoială că implicaţiile ciberneticii şi a metodelor sale în psihologie este de mare utilitate psihologilor, pentru că psihologia reprezintă şi un proces de comunicaţie, în încercarea de a soluţiona problematica echilibrului social.

Abordarea psihologiei ca un sistem cibernetic dinamic şi deschis conduce la definirea sa ca un mijloc de supraveghere etică asupra proceselor de comunicare şi asupra limbajului ca mijloc de

52

comunicare, în special când procesul de urmărire a respectării prescripţiilor actelor normative este controlat de o autoritate capabilă să pună în funcţiune sancţiunile sociale (canalul de retroacţiune).

Acesta este un proces de unificare a comportamentului indivizilor, evitându-se sau ameliorându-se litigiile (controversele) din societate.

Din acest unghi de vedere, teoria şi practica psihologiei includ două tipuri de probleme:- probleme ce se referă la concepte fundamentale ale psihologiei ca ştiinţă şi la scopul său

fundamental;- probleme ce se referă la tehnica de aplicare a acestor concepte.

Pe lângă problemele ce ţin de esenţa psihologiei ca ştiinţă, relaţiile sociale trebuie să fie atât de clar conceptualizate, încât fiecare cetăţean să poată să-şi aprecieze dinainte psihologieurile şi obligaţiile, iar subiectivismul autorităţilor ce controlează aplicarea regulilor de psihologie să fie minim. În această zonă psihologia se intersectează cu psihologul, ea efectuând un control a-priori şi a-posteriori asupra regulilor instituite în societate.

Actul normativ trebuie să asigure neinterpretabilitatea psihologieurilor şi obligaţiilor individuale; prima obligaţie a actului este să aibă un obiectiv clar exprimat şi să fie înţeles atât de specialist, cât şi de cetăţeanul obişnuit. De aceea, se poate considera că procesul de emitere a actului normativ este o problemă de ordin comunicaţional şi cibernetic fundamentat prin obiectivele politice dar şi prin aşteptările indivizilor.

Psihometria reprezintă ansamblul metodelor ştiinţifice (matematice, statistice) utilizate ca instrument de studiu al corelaţiilor şi proceselor psihologice. Psihometria abandonează indicatorii calitativi în favoarea celor cantitativi. Rezultatele testelor psihologice sunt numere.

Abordarea societăţii ca un sistem dinamic şi deschis este manifestat clar nu numai în literatura psihologică contemporană de specialitate, dar se reflectă şi în tendinţa de a depăşi aşa-zisul paternalism al statului.

Psihologia se poate defini ca un control (supraveghere) morală asupra comunicaţiilor şi asupra limbajului ca mijloc de comunicare, mai ales când procesul de emitere a actelor normative este controlat de o putere capabilă să pună în funcţiune sancţiunile sociale. Acesta este un proces de reglare a alianţelor ce unifică indivizii pentru înfăptuirea obiectivelor la nivel individual şi social, pentru evitarea sau ameliorarea litigiilor (controverselor). Din acest unghi de vedere, teoria şi practica psihologiei cuprind două tipuri de probleme: cele care se referă la conceptul de moral şi la scopul său fundamental; cele care se referă la tehnica de aplicare a acestor concepte.

Psihometria. Anumite sfere de activităţi psihologice se pot înţelege ca şi o elaborare, păstrare, interpretare şi preluare a informaţiilor, în timp ce calculatoarele electronice pot fi de un deosebit ajutor celor care se ocupă de gestionarea Bazelor de Date. Problema deciziei psihologice şi a prelucrării datelor are o importanţă primordială în psihologia contemporană. Se poate spune că cercetările legate de aplicarea ciberneticii în psihologie, într-o oarecare măsură, rămân pe planul al doilea în ceea ce priveşte aplicaţiile lor în alte domenii economico-sociale. În ultimul timp, există preocupări serioase în

53

ceea ce priveşte punerea în aplicare în domeniul psihologiei a cercetărilor din domeniul informaticii psihologice.

Prima lucrare importantă în domeniul cibernetizării societăţii apare la Praga, scrisă de academicianul Victor Krapp şi se numeşte Despre posibilităţile utilizării metodelor cibernetice în psihologie.

Ideea fundamentală a lucrării lui Krapp este că maşina cibernetică poate să prelucreze acele informaţii care îi sunt pe înţeles, adică informaţii ale căror relaţii se pot concretiza în funcţii logico-matematice. După teoria lui Krapp în domeniul ciberneticii psihologiei, cercetările sunt de domeniul logicii dialectice şi formale, ceea ce are multiple şi profunde implicaţii filosofice.

Logica formală se fundamentează pe principiile identităţii abstracte, în timp ce logica dialectică analizează acordul gândirii cu realitatea obiectivă, iar în plan secund, raportul dintre gândire şi legile logicii formale.

Gândirea dialectică analizează interdependenţa reciprocă a proceselor şi fenomenelor în dinamica lor. Maşina cibernetică trebuie să fie capabilă nu numai de raţionamente logico-formale, ci şi de raţionamente dialectice şi logice.Maşina cibernetică se găseşte la interfaţa a două categorii de specialişti:

- cercetători în domeniul psihologic, juridic, filosofic şi logic;- cercetători în domeniul matematic şi tehnic.

Maşina cibernetică nu va înlocui conştiinţa judecătorului, ci va fi în slujba acestuia, uşurându-i munca.Pentru prelucrarea informatică a textelor psihologice, Layman Allen introduce conceptul de

normalizare, care ar reprezenta conceptul fundamental în realizarea de sisteme expert psihologice. Automatizarea psihologiei este un concept introdus de Paul Hoffman, care presupune unificarea informaţiilor psihologice într-un sistem cu un grad de integralitate accesibil maşinii cibernetice.

John Horty introduce tehnica numită cuvinte cheie, care se asociază textelor psihologice, iar ca modalităţi de investigaţie propune utilizarea operatorilor logicii simbolice.

Dacă se porneşte de la ideea că cibernetica precede logic psihologul, este necesară rezolvarea posibilităţii introducerii psihologiei în schemele determinate logic şi care vor descrie psihologul. De aceea, dacă sunt dificultăţi în aplicarea metodelor cibernetice determinate în psihologie, psihologul va fi supus schimbării. Cu alte cuvinte psihologul se va adapta modelului cibernetic.

Dacă se porneşte de la ideea că logic psihologul precede ciberneticii, se naşte întrebarea dacă se pot aplica metodele cibernetice în psihologie. Cu alte cuvinte, psihologul devine criteriul ce determină posibilitatea sau imposibilitatea aplicării metodelor tehnice în practica psihologică.

Având în vedere posibilitatea aplicării ciberneticii în psihologie, prima soluţie porneşte de la neschimbarea ciberneticii, a doua de la neschimbarea psihologiei. Totuşi, prima soluţie este mai realistă decât prima, care susţine concepţia psihologico-centrică a psihologului tradiţionalist.

Introducerea metodelor ştiinţifice de cuantificare a fenomenelor psihologice, cum s-a întâmplat şi în alte domenii (econometria, sociometria) are efecte remarcate de:

54

- coerenţa crescută a rezultatelor ştiinţifice;- creşterea integralităţii sistemului;- claritatea obiectivelor psihologiei.

Psihocibernetica nu este doar o ştiinţă nouă, ci şi o metodologie nouă, care deschide drumul aplicării metodelor ştiinţifice în psihologie. Sunt cel puţin trei motive pentru care psihocibernetica este un concept benefic studiului psihologiei:

a) Termenul psihologie are un sens multiplu (psihologie pozitiv, aplicare a psihologiei, teoria psihologiei); de aceea, era necesară o categorie fundamentală care să cuprindă aceste sensuri. Cibernetica a dat modelele teoretice utilizate în structurarea psihologiei în sens abstract, precum şi maşinile (hardul) şi aplicaţiile (softul) necesare aplicării în psihologie.

b) Psihocibernetica este un termen nou al cărui conţinut se stabileşte în raport de rezultatele cercetărilor efectuate în sistemele de psihologie.

c) Este un termen pe înţelesul psihologilor, traductibil în principalele limbi naturale.Înainte de toate, psihocibernetica este un mod nou de analiză a psihologiei, o nouă metodă de

analiză a psihologiei.

2.2 RAMURILE CIBERNETICII PSIHOLOGICECibernetica psihologică este compusă din trei domenii relativ independente:a) psihometria;b) modelarea cibernetico-psihologică;c) informatica psihologică.

a) Psihometria a fost concepută ca o ramură care să măsoare rezultatele activităţii ştiinţifice. Pentru introducerea elementelor de inteligenţă artificială şi utilizarea programelor expert, se pune problema realizării de acte normative (Teoria deciziei) şi emiterea de sentinţe de către computer.

b) Modelarea cibernetico-psihologică (Modelarea psihocibernetică)Modelarea cibernetico-psihologică se ocupă cu formalizarea unei părţi sau a întregului sistem

psihologic şi realizarea de modele teoretice ale sistemului – sistem cibernetic, dinamic, cu finalitate.Modelarea cibernetico-psihologică are două componente:

55

i) Modelarea în sensul abstract reprezintă un rezultat al filosofiei clasice germane şi este caracteristică teoreticienilor şi constă în realizarea unui model unitar şi armonios; răspunde concepţiei lui Kant: “coordonarea reală, multidisciplinară sub un principiu”.

ii) Modelarea cu scopuri precise este caracteristică practicienilor, fiind orientată spre crearea de sisteme limitate la compartimente psihologice, cu condiţia să satisfacă cerinţele aplicării psihologiei.

a) Modelarea cibernetico-psihologică din punct de vedere abstract. La baza modelului cibernetico-psihologic ca formă abstractă stă analiza domeniului ca sistem, prin care se va ajunge, în cele din urmă, la construirea sistemului psihologic cibernetic. Acest model al sistemului este, de fapt, o teorie de ordin ştiinţific, chiar dacă se poate transforma într-un model operativ, totuşi scopul lui esenţial este să folosească psihologie bază pentru construcţii teoretice. Având în vedere aceasta, Losano crede că modelarea psihologică are tendinţa de a se reduce la doctrinele psihologice tradiţionale, dar într-o formă nouă cibernetica.

b) Modelarea cibernetică cu scopuri concrete. Modelarea cibernetico-psihologică, care are scopuri concrete, este orientată spre formarea unor baze ce permit utilizarea tehnologiei informaticii în domeniul psihologiei, computerul să fie la dispoziţia psihologului. Din acest punct de vedere, calculatorul devine un mijloc “de manevrare a psihologiei într-o formă nouă”, adică parţial sau în totalitate va înlocui munca psihologului. În legătură cu aceasta, se ivesc probleme de ordin logic, politic, social şi, înainte de toate, se pune problema posibilităţii ca aceasta (calculatorul) să-l înlocuiască în totalitate pe psiholog.

c) Informatica psihologică se ocupă de organizarea datelor legate de cercetarea din domeniul aplicării tehnologiei informatice în psihologie, precum şi cu utilizarea calculatorului şi a programelor în scopul realizării documentelor psihologice.

Informatica psihologică este ramura ciberneticii psihologice compusă din trei tipuri de aplicaţii:- documentare;- în sprijinul psihologiei;- de cercetare şi şcolarizare.

Informatica psihologică se confruntă cu două tipuri de dificultăţi. Prima se referă la memorarea şi găsirea rapidă a informaţiei, iar cea de-a doua este legată de aplicaţiile informatico-psihologice. Problema este de a obţine o informaţie psihologică relevantă şi oportună. Primele încercări în acest sens au avut un caracter documentarist şi bibliografic. Numărul mare de publicaţii, precum şi utilizarea diferitelor tehnologii informatice care prelucrează automat datele psihologice rezolvă cele două probleme invocate.

Metodele şi tehnicile de abordare. Informatica psihologică elaborează metodele necesare pentru strângerea, păstrarea, transmiterea şi utilizarea informaţiilor psihologice prin intermediul tehnologiei informatice. Metoda de bază pentru prelucrarea documentelor psihologice include tehnologia “word processing”, adică tehnologia prelucrării textului. În cadrul acestuia, există două tehnici pentru prelucrarea textului: a) “key-word method” (metodal cuvintelor-cheie, adică descriptori) şi b) “full-text method” (metoda textului plin).

56

Metoda “key-word”. Prin metoda “cuvintelor-cheie”, se subînţelege că înaintea unui text se pun cuvinte care determină subiectul de bază al textului. Un grup aparte sistematizat al acestor “cuvinte-cheie” alcătuiesc o categorie particulară a “registrului” care se numeşte “tezaur”. Tezaurul se formează pentru anumite domenii ale psihologiei (de exemplu, pentru codul penal, administrativ, matrimonial etc.) şi acestea se organizează după “ierarhii” şi “relaţii”. Important este ca la această tehnică comunicaţia dintre calculator şi cel care-l foloseşte să se efectueze numai cu ajutorul cuvintelor cheie. Computerul nu caută textul în memoria sa în mod direct, ci în mod indirect descriptorul îi procură informaţiile, prin care acesta “identifică” adresa în care se află documentul. Cantitatea textului ce trebuie memorat este rezumat (abstractul) sau integral (full text).

Caracterul multidisciplinar al informaticii. Informatica s-a format ca ştiinţă de sine stătătoare, fiind contingentă logicii formale, matematicii, teoriei informaticii şi semioticii, semanticii şi electronicii. Din aceste motive, despre informatică se poate spune că are un caracter multidisciplinar şi interdisciplinar. Astăzi se consideră că informatica nu este posibil să fie considerată o disciplină a cunoaşterii fără a avea la bază o teorie corespunzătoare, legată de teoria sistemului, a informaţiilor şi a comunităţilor, adică de cibernetică. Informatica dezvoltă metodologia sa, bazându-se pe rezultatele şi cunoştinţele diferitelor discipline ale ştiinţei şi metodelor contemporane. Ca un cadru general al teoriei şi metodei informaticii, rezultă teoria cunoaşterii, deci a ciberneticii. De aceea, pentru informatică, teoria cunoaşterii este importantă nu doar ca un izvor tehnologic pentru codarea şi decodarea informaţiilor, stabilirea şi structurarea procesului comunicativ, prin receptarea logicii matematice care este folosită în structurarea “limbii” pentru transmiterea informaţiei, ca şi pentru formalizarea procesului logic al transmiterii.

Esenţa teoretică a informaţiilor determină principiile şi componentele disciplinei:1. cunoaşterea şi organizarea informaţiei;2. teoria sistemului;3. teoria probabilităţilor şi statistică matematică;4. teoria deciziei;5. teoria comunicării;6. structurarea şi organizarea informaţiilor;7. fizionomia bazei de date;8. organizarea bazei de date documentare;9. teoria clasificării;10. semiotica.

În acest exemplu, “legalizarea statutului” informaticii ca ştiinţă nu face decât să accentueze şi să confirme faptul că informatica a apărut şi s-a dezvoltat paralel, dar şi împreună cu alte discipline care studiază aspectele problematicii comunicaţionale.

2.3 ASPECTE FILOSOFICE ALE CIBERNETICII

57

Invarianţii reprezintă rezultatul acţiunii legii simetriei universale, conform căreia partea simetrică a fenomenelor se conservă, ea reprezentând perenitatea, stabilitatea, istoria transmisibilă.

Parametrul pe care termodinamicienii l-au numit entropie (introdus de Clausius în 1865), va deveni prin Norbert Wiener, Ştefan Odobleja, Claude Shannon un invariant universal ce unifică energia şi informaţia, devenind criteriu de măsurare a gradului de incertitudine a oricărui sistem.

Din perspectiva dialecticii informaţionale, lumea în care trăim are un început, o origine care a conţinut programul (ciclurile trecute se înscriu informaţional în ciclul următor), care include sensul şi finalitatea evoluţiei, aşa cum oul conţine caracteristicile fiinţei viitoare. Astfel, am putea vorbi deci despre o ereditare cosmică, despre o perpetuare a caracteristicilor generale şi specifice. Viitorul şi trecutul sunt într-o corespondenţă biunivocă, într-o relaţie de dependenţă prin care viitorul este modificat de trecut, iar trecutul este determinat de viitor.

Cu cât pătrundem în macro şi microunivers, ne apropiem de momentul Marii Explozii: trecutul şi viitorul, spaţiul şi timpul se întrepătrund, formând un continuum spaţio-temporal-gravitic. Din acest unghi de vedere, hazardul nu există; există numai întâmplarea care reprezintă forma potenţială a realităţii, mulţimea posibilităţilor, iar inteligenţa nu mai este un eveniment întâmplător, ci unul programat. Admiţând că istoria unui ciclu universal se esenţializează în programul următorului ciclu, devine validă existenţa inteligenţei superioare, multidimensionale care nu poate fi atinsă cu mijloacele existente într-un spaţiu cu un număr mai mic de dimensiuni. În această perspectivă, religia este o amintire, nicidecum un rezultat imperfect al nevoii de cunoaştere.

Unificate, masa şi energia (Albert Einstein – 1905) apoi masa, energia şi informaţia (Claude Shannon – 1948) ne determină să conchidem că lumea în care trăim este o lume unitară, logică, subtil programată, cu sens, semnificaţie şi telefinalitate. Odată calculat echivalentul termic al entropiei informaţionale, putem stabili cu multă precizie cantitatea de energie necesară trecerii unui sistem de la un nivel entropic la altul.

Acelaşi parametru măsoară nivelul de dezordine al sistemului economic, social, politic, stabilind sensul de desfăşurare a proceselor şi condiţiile de ireversibilitate. Nevoia de ordine ar conduce, într-o primă observaţie, la concluzia că sistemele ar trebui orientate către stările cu entropie minimă. Mitul prometeic s-ar stinge în frumuseţea liniilor perfect simetrice, sigure ale cristalului în care ordinea ar domni într-o lamentabilă armonie. Totul ar fi perfect, nimic n-ar tulbura, n-ar exista eroism, curaj, căutare, totul ar fi ordine şi ierarhie. Sistemele autoritare evoluează în sensul minimizării funcţiei entropice; birocraţia, centralismul, imobilitatea caracterizează fiecare element al structurii care tinde către o absurdă şi artificială perfecţiune prin ignorarea individualităţii.

Sistemele care tind către entropie maximă sunt acelea care produc entropie (se autodezorganizează); energia (vitalitatea) se degradează entropic prin exacerbarea libertăţii individuale. Starea normală a sistemului social se măsoară după gradul de productivitate, care se maximizează în condiţiile unei entropii controlate. Nivelul ordinii universului se distinge prin acceptarea inteligenţei într-o

58

armonie netulburată, dar demitizată prin informatizare. Mai mult decât atât, universul este el însuşi inteligenţial (adică are capacitatea de a produce şi întreţine reţele de inteligenţă).

Luciul fântânii surprinde într-un joc secund tentaţia cosmosului prin care nevoia de comunicare se încheagă ca o veritabilă poezie a tehnicii spiritualizate. Demitizarea vieţii nu ne abandonează într-o lume a lucrurilor, care ne-ar putea domina sau conduce (soarta omului într-o lume superelectronizată), ci într-un orizont în care emoţia crepusculului se retrăieşte alături de ochii adânci ai computerelor. Omul entropic devine astfel judecător şi judecat, cu atitudine în care valoarea metaforei se măsoară prin nesfârşita mângâiere a speranţei spre frumuseţea celuilalt. Deoarece prin combinaţii de numere putem obţine simboluri, caractere şi litere, acestea îşi modifică semnificaţia de element contabil, devenind principiu explicativ al raporturilor armonice din univers. Sarcina legiuitorului este de a menţine sistemul într-o stare entropică determinată de politic. Dacă ar fi să emitem un principiu al gradului de dezordine la nivelul entropic, la care să se găsească un sistem, atunci acesta ar fi: gradul de dezordine al unui sistem trebuie să fie acela care-i maximizează productivitatea. Este, astfel, ţinut sub control gradul de dezordine al sistemului prin norme obligatorii (legi, decizii, hotărâri, ordonanţe etc.). Orice normă elaborată din dorinţa de stăpânire a unui fenomen entropic induce, la rândul ei, dezordine în sistem. Cantitatea mare de informaţie ce trebuie analizată de legiuitor, pentru a-şi impune voinţa în scopul atingerii obiectivului, reprezintă principalul obstacol în determinarea nivelului entropic al sistemului; de aceea, aranjarea, căutarea, ordonarea şi sortarea informaţiilor, pe de-o parte, dar şi implicarea calculatorului în procese de raţionalizare, pe de altă parte, dau tehnicii un profund conţinut uman.

Teoria informaţiei sau, mai precis, teoria statistică a comunicaţiei este rezultatul lucrărilor unui mare număr de cercetători: H.Nyquist, R.W.L.Hartley etc., care au studiat modalităţile de utilizare optimă a mijloacelor de transmitere a informaţiei. Prima expunere sintetică a teoriei statistice a comunicaţiei este făcută în 1947 de Claude E.Shannon, inginer la Bell Telephone. Studiul informaţiei presupune, pe de-o parte, analiza informaţiei propriu-zise - cantitatea de informaţie, entropia unei surse de informaţii -, iar pe de altă parte, canalul de transmitere (linii telefonice, radio, fibre optice, unde laser, televiziune sateliţi etc.) cu proprietăţile sale şi, în fine, relaţiile care există între informaţia ce urmează a fi transmisă şi canalul a cărui utilizare trebuie optimizată. Problema optimului presupune existenţa funcţiei obiectiv şi a restricţiilor (problema extrem condiţionat).

Din acest unghi de vedere, teoria informaţiei este o teorie a semnalului în sens larg, ea analizând sistemul sursă - canal - receptor, aplicându-se telefoniei, radarului, fiziologiei sistemului nervos sau lingvisticii.

Conceptele de bază ale teoriei informaţiei sunt de o mare simplitate şi generalitate, încât ele sunt aplicabile matematicii, sociologiei, lingvisticii şi informaticii.Informaţia desemnează unul sau mai multe evenimente dintr-un ansamblu finit de evenimente posibile, iar entropia reprezintă unitatea de măsură a gradului de informatizare a unui sistem.

59

În sens larg, entropia este mărimea ce desemnează gradul de dezordine al unui sistem. Noţiunea este introdusă în termodinamică, ea reprezentând principiul II al termodinamicii şi se reprezintă ecuaţional astfel:

Al doilea principiu afirmă că în decursul evoluţiei unui sistem izolat, există o mărime fizică a cărei valoare nu poate decât să crească. Importanţa acestei mărimi fizice a fost recunoscută în 1854 de către R.Clausius, care a numit-o entropie (1865). Spre deosebire de precedentul, acest principiu este specific termodinamicii. În majoritatea teoriilor fizice, timpul este presupus izotrop, cu alte cuvinte există o invarianţă a legilor fizicii în raport cu inversarea sensului timpului. Spre deosebire de această situaţie, în termodinamică există procesele ireversibile care permit să se fixeze sensul în care se scurge timpul. În termodinamică, timpul este anizotrop. Entropia unui sistem pentru care timpul ar fi izotrop fiind lipsită de semnificaţie fizică, convenim ca entropia unui astfel de sistem să fie nulă oricare ar fi starea sa. În mod mai general, vom numi sistem mecanic orice sistem care posedă această proprietate. Stările unui sistem mecanic le vom nota cu (m). Procesele mecanice naturale fiind reversibile, rezultă: şi

.Existenţa mărimii de stare numită entropie şi notată cu H, I, S(a) care nu poate decât să crească în

decursul evoluţiei naturale a unui sistem izolat, implică relaţia următoare:

, 2 i n -1dacă avem (a) (b), atunci S(a) S(b).

În 1995, prof.Hoffmann de la Universitatea din Braşov, propune constanta:H = C0 = R ln 2 = 5,763 J/(mol K bit), cu ajutorul căreia putem determina echivalentul termic al

entropiei informaţiei; altfel spus, cu ajutorul constantei invocate se determină cantitatea de energie termică necesară obţinerii unui bit de informaţie.

O informaţie desemnează prin definiţie unul sau mai multe evenimente dintr-un ansamblu finit de evenimente posibile.

Fie o stivă de dosare de 6 culori şi 5 mărimi diferite. Dacă documentul căutat va fi într-un dosar roşu, timpul de căutare se va scurta, iar dacă dosarul este de mărimea i [1,5], oferim o nouă informaţie care scurtează şi mai mult timpul căutării.

Practic vorbind, o informaţie este cu atât mai interesantă cu cât ea diminuează numărul posibilităţilor ulterioare; de aceea, s-a ajuns la definirea cantităţii de informaţie ca o funcţie crescătoare de N/n, în care:

N reprezintă numărul de evenimente posibile

60

n subansamblul desemnat de informaţie.I = k log(N/n),unde: k este o constantă ce depinde de alegerea unităţii de măsură, alegem ca unitate de

cantitate de informaţie pe aceea care reduce nesiguranţa la jumătate: n = N/2, [I] = bit

Când dispunem de două informaţii, cantitatea totală de informaţie nu este egală cu suma cantităţii de informaţie.

N = nr.total de dosaren1 = nr. dosare roşiin2 = nr. dosare de mărimea in = n1 + n2

log(N/n1) documentul căutat este într-un dosar roşu.log(N/n2) documentul căutat este într-un dosar de mărime i.

Documentul se găseşte într-un dosar roşu de mărime i:log(n1/n) este cantitatea de informaţie suplimentară pe care o dă indicaţia "într-un dosar mic" atunci

când indicaţia "într-un dosar roşu" este cunoscută.Considerând sistemul E format din subsistemele E1, E2, ..., Ep, atunci cantitatea de informaţie a

subsistemului Ei este:I(Ei) = log2(N/ni)iar entropia sistemului este: Entropia unui sistem aflat la echilibru este maximă. Entropia este o funcţie luniformă, continuă şi

diferenţiabilă.

Entropia S(x) est eo funcţei omogenă de ordinul I.Această noţiune pierde din caracterul său abstract atunci când este aplicată unui ansamblu de

evenimente guvernate de o lege de probabilitate.

2.4 GANDIREA SI LIMBAJUL

61

Adesea, în încercările de a defini fiinţa umană se afirmă ca este unica fiinţă dotată cu gandire şi limbaj ("homo cogitarius", "homo loguens"). Cele doua fenomene psihice puse in discutie (dar nu numai ele, desigur), constituie din timpuri stravechi, emblema omului,fiindui specifice şi deosebindu-im astfel,radical,de celelalte vietuitoare.

In cadrul SPU,interactiunea tuturor elementelor sale componente este o conditie obligatorie fara de care activitatea umana, adaptarea la la medii, crearea de valori, etc, nici nu ar fi posibila. Dintre toate aceste elemente (fenomene psihice), gandirea şi limbajul se afla intr-o stransa legatura, ele evoluand prin interconditionarea pe tot parcursul ontogenezei. Mentionam insa ca desprinderea lor din contextul SPU este in demers artificial ce poate fi realizat numai in scopul unei mai bune analize teoretice a raporturilor dintre ele,in realitate nici un fenomen psihic nefiind izolat de toate celelalte.

Ingemanarea celor doua fenomene reiese mai intai din apartenenta lor la ceea ce numim "intelect" ,acel ansamblu de elemente ala SPU care permit cunoasterea prin detasarea de experienta nemijlocita şi se constituie treptat, in ontogeneza, prin interactiunea cu mediul socio-cultural.Gandirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediul operatiilor mintale (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea), reflecta insusirile esentiale şi relatiile dintre obiectele şi fenomenele lumii, sub forma notiunilor, propozitiilor (judecatilor şi rationamentelor).Notiunea, fiind elementul de baza al gandiri,rezulta ca limbajul se evidentiaza chiar din definitia acestui complex fenomen psihic,intrucat notiunea este tocmai semnificatia cuvantului ca element constitutiv al limbajuluisi ,deoarece semnificatia cuvantului ca element constitutiv al limbajului şi, deoarece semnificatiile, intelesurile, sunt de natura ideala şi nu pot exista independent de un purtator material (cuvantul rostit ,scris,citit), apare ca evidenta legatura dintre gandire şi limbaj.Limbajul este activitatea individuala de comunicare prin intermediul limbii, ori comunicarea (transmitera de informatii) presupune vehicularea unor semnificatii între un "emiţător" şi un "receptor", ceea ce nu se poate realiza decat priun utilizarea unor "coduri" care sa permita materializarea acestor "mesaje", codurile putand fi semnele (cuvintele) diferitelor limbi naturale sau limbajul mimico-gesticular (specific surdo-muţilor), sau alfabetul Morse,etc. O alta componenta esentiala a unui sistem de comunicare este conexiunea inverasa care are rolul de a regla emisia mesajelor in functie de efectele produse.

Limbajul fiind "limba in actiune "sau limba preluata (interiorizata) şi utilizata de fiecare subiect uman (care o gaseste la nastere gata constituita), inseamna ca limbajul preia şi latura semantica a limbii. Latura semantica a limbajului nu se suprapune insa integral pe cea a limbii intrucat,pe de o parte, individul nu-şi poate insusi toate semnificatiile tuturor cuvintelor existente in lexicul unei limbi, iar pe de alta parte, fiecare individ adauga semnificatiei principale aunui cuvant alte sensuri secundare,strans legate de experienta sa personala. De exemplu,cuvantul "matematica" semnifica "stiinta exacta a numerelor şi a relatiilor dintre ele" dar la aceasta semnificatie valabila pentru oricine se asociaza trairi subiective (predominant afectiv-motivationale) diferite in cazul unui elev premiant la olimpiada de matematica fata de un elev corigent. Acestea sunt tocmai sensurile personale ale cuvantului respectiv, rezultate din experientele specifice, unice, ale fiecarui elev în legatura cu aceasta disciplina de studiu.

62

Este necesar a aminti de asemenea, că gândirea, ca proces logic, realizeaza legaturile intre diferite notiuni, intrucat acestea nu pot exista separat ci in sisteme de notiuni de forma piramidala in care notiunile aflate pe o treapta mai inalta cu un grad mai mare de generalizare şi abstractizare.

De aceea gandirea lucreaza cu constructii mai complexe, cum sunt judecatile şi rationamentele; acestea trebuie sa se materializeze in constructii lingvistice mai complexe decat cuvantul ,cum sunt prropozitiile,frazele.Şi asa cum în cadrul limbajului utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absenta unor reguli gramaticale, tot asa, in cadrul gandirii, utilizarea noţiunilor nu se poate face în afara legilor logice care vizeaza corectitudinea gandiri, adecvarea ei la realitate. De aceea se vorbeste despre simetria şi solidaritatea normelor gramaticale şi a celor logice.

Daca avem in vedere evolutia ontogenetica a individului uman,este usor de observat ca gandirea şi limbajul sunt intr-o stransa unitate; copilul ce are un limbaj slab dezvoltat are o capacitate redusa de gandire(intelegere şi solutionare de probleme); maturizarea psihica a individului presupune unnivel crescand al celor doua fenomene psihice intrucat aceasta maturizare se realizeaza prin invatare,iar invatarea este activitatea complexa ce solicita participarea intregului SPU şi inmod special a gandirii şi limbajului (cu toate formele sale: monologat,dialogat şi colocvial ,scris şi intern).Aceasta inseamna ca invatarea este in esenta dobandirea capacitatilor operatorii inplan mental,operatiile luand nastere prin interiorizare datorita limbajului, a actiunilor externe (dupa cum a demonstrat Jean Piaget).

Legatura dintre gandire şi limbaj se evidentiaza insa şi in situatiile in care diferite perturbarii ce se pot produce in cadrul unuia, influenteaza negativ şi pe celelalte; altfel spus, afectarea accidentala a mecanismului complex al gandiri (intalnite in boli psihice) se manifesta şi prin dificultati ale comunicarii.

Aşadar, gândirea se formează şi se dezvolta prin intermediul limbajului in absenta caruia ramane la un stadiu primitiv (a se vedea cazurile de copii salbatici sau copiii surzi din nastere.

Operaţiile gândirii sunt transformari mintale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi prelucrate decat prin intermediul limbajului:

-analiza (desfacerea intregului in partile componente);-sinteza (refacerea intregului) necesita urtilizarea limbajului;-comparaţia (relevarea asemanarilor şi a deosebirilor dintre obiectele gandirii pe baza unui criteriu);-abstractizarea (retinerea unor insuşiri prin renuntare la altele);-generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene) presupune interventia limbajului ca suport

sau instrument pentru vehicularea semnificatiilor corespunzatoare.Intelegerea, ca functie a gandirii ce consta in stabilirea de legaturi intre noile informatii şi cele vechi,n-ar fi posibila fara sprijinul limbajului. Rezolvarea de probleme (ca proces de mobilizare a resurselor psiho-nervoase pentru depăşirea obstacolului cognitiv), este regimul în care functioneaza, de regula, gandirea;aceasta este imposibila in absenta verbalizarii care este prezenta pe tot parcursul sau în

63

punerea problemei (reformularea datelor), emiterea ipotezelor, intocmirea planului mental, rezolvarea propriu-zisa şi eventual, verificarea.

La randul sau limbajul, ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi al gandirii, ar fi un simplu ambalaj o forma fara continut, daca nu ar dispune şi incarcatura semantica.Disocierea dintre gandire şi limbaj (care atrage atentia, prin contrast, tocmai asupra ingemanarilor lor) se manifesta pregnant invatarea (mai bine zis "memorarea") mecanica ce se opreste la nivel formal, pur verbal, fara a patrunde prin intelegere (deci prin gandire) in esenta lucrurilor şi fenomenelor.

De aceea funcţiile (rolurile) esentiale ale limbajului,la nivelul SPU sunt inseparabile:-functia de comunicare se realizeaza in unitate cu cea cognitiva şi ambele sunt dependente de

cea reglatorie;-functia persuasiva (de convingere ar fi imposibila in absenta rationamentelor;-functia dialectică a limbajului este implicata chiar in solutionarea conflictelor problematice

(apartinand gandirii).La nivelul personalitatii, limbajul, în toate formele sale,este un indicator cert al capacitatii intelectuale; bogatia vocabularului, corectitudinea gramaticala, cursivitatea, logica flexivităţii şi fluenţei găndirii. În acelaşi timp, dovada înţelegerii deci a funcţionalităţii găndirii) nu se poate face decat prin intermediul verbalizarii, exteriorizării prin limbaj a ideilor.

În concluzie, unitatea în interacţiune (reciprocă) a gândirii şi limbajului poate fi considerată un punct de pornire cu rol central în înţelegerea interdependenţei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem psihic uman şi a integrării acestuia în mediul socio-cultural care îl condiţionează.

2.7 INFORMAŢIE ŞI LIMBAJ

Orice model de comunicare este, în acelaşi timp, un model de translaţie, de transfer de semnificaţii. Fiecare persoană recurge, deliberat sau datorită unor deprinderi nemijlocite, la două surse de aprovizionare lingvistică: limbajul curent, corespunzător nivelului său de instruire şi un tezaur de limbă personal - parte indisolubilă a subconştientului, a amintirilor şi a ansamblului unic, specific identităţii somatice şi psihologice a individului. Fiecare act de comunicare are un substrat personal ce modifică definiţiile - mutaţiile semantice curente din limbajul public. Conceptul de limbaj normal sau standard este o ficţiune statistică; de aceea, limba unei comunităţi, oricât de uniformă ar fi configuraţia sa socială, este o totalitate inepuizbabilă şi multiplă de atomi lingvistici, de sensuri personale definitiv ireductibile. Vorbim pentru a comunica, dar şi pentru a ascunde, a lăsa unele lucruri nerostite. Capacitatea fiinţei umane de a minţi are o paletă largă, de la tăcere până la minciuna sfruntată.

Modelul de comunicare "emiţător-receptor", care reprezintă orice proces somiotic şi semiontic, este ontologic echivalent cu modelul "limbă-sursă, canal de transmitere, limbă-receptoare". În etapele procesului de comunicare există operaţii de descifrare interpretativă, funcţii de codificare-decodificare sau sinapsă. În interiorul unei limbi sau între mai multe limbi, comunicarea umană este echivalentă cu

64

traducerea, iar un studiu al traducerii este un studiu al limbii. Faptul că zeci de mii de limbi diferite, reciproc incomprehensibile, s-au vorbit şi se vorbesc pe mica noastră planetă este o expresie grăitoare a enigmei profunde a individualizării umane, a dozelor biogenetice şi biosociale care confirmă că nu există două fiinţe umane identice. Limbajul este o selecţie evolutivă, avantajoasă, dar în acelaşi timp, reducător, limitativ al spectrului mai larg de posibilităţi semiotice.

Referindu-se la posibilul transfer al conceptelor filozofice chineze în engleză, I.A.Richards remarca: "Avem de-a face, în acest caz, cu ceea ce ar putea fi posibil cel mai complex tip de eveniment ce a avut loc în evoluţia universului. Trecerea de la limbajul natural la cel formal nu rezolvă problema, dar o transferă din planul ontic în cel tehnic, logico- matematic".

Faptul că sate aflate la câţiva kilometri depărtare, nedespărţite prin ape sau înălţimi ce ar constitui bariere, folosesc limbi ininteligibile face neoperantă schema darwiniană a unei evoluţii şi ramificaţii după caracterul propriu şi economia demonstrabilă a mecanismului de adaptare. De asemenea, nu dispunem de criterii care să ierarhizeze limbile sau de o bază solidă pentru a dovedi că limbile au dispărut datorită mijloacelor gramaticale sărace; dimpotrivă, unele din limbile moarte se află printre splendorile indiscutabile ale inteligenţei umane.

Varietatea faunei şi florei nu reprezintă o întâmplare sau irosire, ea este un factor nemijlocit al dinamicii creşterii evolutive, al polenizării încrucişate şi selecţiei competitive; din acest unghi, corelat cu sfera posibilităţilor ecologice, sporirea speciilor este rentabilă.

Departe de a fi rentabile şi demonstrabil avantajoase, numărul şi varietatea foarte mare de idiomuri umane, împreună cu realitatea unei incomprehensibilităţi reciproce, constituie un obstacol serios în calea progresului speciei.

Numeroase culturi şi comunităţi au dispărut din istorie pentru că limbajul lor specific nu permitea comunicarea cu principalele curente de forţă intelectuală şi politică. Nu de puţine ori, deosebirile lingvistice şi incapacitatea exasperantă a oamenilor de a se înţelege unii cu alţii au generat resentimente şi dispreţ reciproc.

Putem concluziona că limbile au fost, de-a lungul istoriei omenirii, zone de tăcere pentru alţi oameni şi limite de separare.

Toate civilizaţiile au versiunile lor despre Babel, mitologia lor privind împrăştierea iniţială a limbilor. Există două încercări fundamentale de a rezolva metaforic problema. Greşeala iniţială, eliberarea accidentală a haosului lingvistic, în maniera cutiei Pandorei sau, mai obişnuit, condiţia limbajului omenesc, incapacitatea de a comunica prin nici un canal constituie o pedeapsă. Un turn nebunesc a fost înălţat spre stele. Titanii s-au luptat cu sălbăticie între ei şi din rămăşiţele lor au apărut fragmentele separate ale limbajului; trăgând cu urechea la taifasul zeilor, omul muritor a fost lăsat năuc şi a uitat complet limba sa maternă universală.

Leibnitz şi J.G.Hamann afirmă că esenţa omului este legată de limbă; misterul limbajului caracterizează esenţa sa, poziţia sa intermediară în succesiunea ce se întinde de la materia neînsufleţită la ordinul superior al creaţiei. Limba este materială prin faptul că necesită acţiunea

65

muşchilor şi a coardelor vocale, dar ea este, în acelaşi timp, nepalpabilă şi, datorită înregistrării şi amintirii, atemporală, deşi acţionează într-un flux temporal.

Limba Arhitectului Universal, limba paradisului Ur-Sprache a fost în concordanţă cu realitatea ca nici o altă limbă după Babel. Cuvintele şi obiectele s-au potrivit, existând o trasare completă a limbii pe adevărata substanţă şi formă a lucrurilor. Fiecare denumire, fiecare proporţie a fost o ecuaţie, cu rădăcini unic şi perfect definite, între percepţia umană şi realităţile situaţiei.

Astfel, Babelul a reprezentat a doua cădere a omului în unele privinţe la fel de tristă ca prima. Adam fusese izgnoit din grădină - exilul omului din harmonia mundi -, oamenii erau acum alungaţi din singura familie a omului, limba universală.

Numele de esperanto conţine în el, nedeghizată, rădăcina unei speranţe vechi şi rezistibile.Kepler a fost de acord cu împrăştierea limbajului iniţial, iar sclipirile semnificaţiei divine puteau fi

găsite în logica pură a matematicii şi în tonurile armonice tot matematice în esenţă.Muzica sferelor, acordurile pitagoreice, logica internă a existenţei proclamă arhitectura ascunsă a

limbajului divin.Scrierile lui Menard privind "un vocabular poetic al conceptelor" şi cele privind "legăturile dintre

gândirea lui Descartes, Leibnitz şi John Wilkins" constituie trimiteri la eforturile secolului al XVIII-lea de a realiza un sistem lingvistic şi ideogramatic universal.

Monografia despre "logica simbolică a lui George Boole" indică realizarea legăturilor dintre aspiraţia timpului spre o inter-lingua pentru discursul filozofic şi "universalismul" simbolicii moderne şi al logicii matematice.

Leibnitz a fost interesat de posibilităţile unui sistem semantic universal, inteligibil pentru toţi oamenii. Un asemenea sistem ar fi similar cu simbolismul matematic, atât de eficace tocmai pentru că operaţiile matematice au convenţii ce par să fie desprinse din însăşi arhitectura gândirii umane şi se înfăţişează independente de orice variaţie locală. Simbolismul matematic este implicat în aproape toate modelele elaborate pentru o gramatică universală.

Toată dizertaţia de până aici reprezintă un argument incontestabil al direcţiilor în care se deplasează nevoia de comunicare, şi anume către un limbaj universal într-o societate în care totul se universalizează: forţa de muncă, aspiraţiile, condiţiile de trai, legile ţărilor care trebuie armonizate unei înţelegeri globale sau regionale etc. Toate aceste probleme de mare actualitate au un impact imprevizibil asupra sistemului şi conştiinţei economice şi juridice, pe de-o parte, datorită tehnicii informatice care modifică ierarhiile tradiţionale în administraţie, iar pe de altă parte, datorită nevoii de adaptare a legilor raţionale şi de armonizare a acestora într-un cadru mai larg, proces care de multe ori vine în contradicţie cu tradiţia, obiceiurile şi convingerile unui anumit grup social.Nevoia de comunicare a economiştilor din diverse ţări ale planetei este evidenţiată de cel puţin două elemente fundamentale:

- procesele economice, juridice, financiare, informaţionale depăşesc, de cele mai multe ori, graniţele şi de aceea, punerea în acord a intereselor partenerilor, stingerea conflictelor, precum şi construirea

66

unor instituţii transnaţionale presupun, înainte de toate, comunicarea economiştilor care reprezintă avangarda oricărei acţiuni; toate instituţiile internaţionale au şi intenţia schimbului economic;

- obligarea psihologului de a acţiona în limitele unui sistem conduce la micşorarea schimbului de valori, la imposibilitatea realizării unui concept economic universal, deci la imposibilitatea comunicării atât din punct de vedere al barierelor conceptuale, cât şi de limbaj. Informatica pare să rezolve sau cel puţin să atenueze din limitările originale prin extinderea limbajului tehnic informatic şi încoronarea lui psihologie limbaj universal de comunicare. Extinderea activităţii informatice de la operatorul individual la reţelele locale, naţionale şi regionale la reţelele deschise de tip INTERNET, reprezintă paşi importanţi spre realizarea unei paradigme economice planetare.

2.8 FILOSOFIA INFORMATICII

Orice demers cognitiv se desfăşoară întotdeauna într-un cadru paradigmatic care determină arsenalul conceptual pe care se sprijină construcţia teoretică a problemei şi orizontul în care se realizează această construcţie.În etapa de evoluţie actuală a informaticii, marcată de necesitatea unor noi tipuri de calculatoare, adecvate unor structuri şi softuri ce rezolvă probleme tot mai complexe (sisteme ce se pot adapta, decizii în câmp dinamic cu retroacţiune, inteligenţă artificială, conexiunea natural–artificial), capacitatea cadrului paradigmatic existent este epuizată, criza conduce la interogaţia fundamentelor paradigmei (criza fundamentelor).Funcţiile paradigmei sunt:

- unificare şi sistematizare a domeniului – conceptualizarea într-un ansamblu organic cu conexiuni sistemice;

- explicare şi unificare a experienţei – controlează relaţia cu obiectul;- proiectivă – orice act de cunoaştere se produce într-un orizont predeterminat ce dă acestuia caracter

anticipativ.Atitudinea naturalistă are psihologie orizont investigaţional ordinea fizică, singura capabilă a furniza

mijloacele pentru sesizarea ansamblului naturii şi legilor care controlează unitatea sa. Paradigma bazată pe “reţelele neuronale” reprezintă un împrumut din biologie ce are psihologie model creierul uman, sperându-se că, modelând un neuron prin circuite electronice şi conectând neuronii între ei, să se realizeze un sistem guvernat de aceleaşi legi ca şi mediul natural. Entitatea naturală are o cauzalitate imanentă, evoluţia ei se realizează în virtutea legilor naturale. Entitatea artificială este produsul unei cauze raţionale deosebită de materia pe care o organizează. Modelul construit pentru a explica fenomenele biologice este inadecvat din cel puţin trei motive fundamentale:

-explicaţia cauzală specifică ştiinţelor naturii este insuficientă, organismul uman având componente semnificative refractare cauzalităţii mecanice care-l reduce la un agregat;

67

-explicaţia cauzală aplicabilă materiei înseamnă a căuta natura vieţii în materie, caracterizată doar prin proprietăţi fizice, nu şi biologice sau psihice;

-tratarea corpului doar din perspectiva obiectului explicabil în funcţie de alte obiecte fără a-l privi simultan şi ca subiect (corp propriu dependent de un eu) falsifică lucrurile.

În actuala situaţie ştiinţifică, trebuie recunoscută, în mod explicit, dualitatea ireductibilă a două universuri:

- universul fizic şi logic;- universul biologic şi mental.Metodele biologice sunt la fel de inadecvate pentru că în universul informatic nu acţionează

obiectele fizice, forţele sau energiile, ci sensurile, structurile informatice fiind purtătoarele de semnificaţii, nu semnificaţia însăşi. De aceea, paradigma informatică la nivel de hard-ware trebuie să elucideze modul în care coexistă faptele fizice şi logice şi să prezinte sistematic proprietăţile acestui univers fizico-logic.

Pentru definirea informaticii ca o componentă a fenomenului calculului în general trebuie definite două categorii distincte de noţiuni:

- notaţii, algoritmi, operatori (scrierea, alfabetele, algebra, calculul diferenţial, calculul integral);- dispozitivele utilizate (abacul, tiparul, calculatorul).Abordarea fenomenologică a studiului şi descrierea în sens metodologic, mai precis hermeneutică,

dat fiind că această explicitare priveşte un produs al spiritului, descrie calea de acces sistematic elaborat datorită caracterului latent şi disimulat al paradigmei implicite.

Obiectul şi conceptele fundamentale ale informaticii sunt stabilite prin investigaţia prealabilă a genezei sale prin conservarea tradiţiei (operaţie de schimb valoric între trecut şi prezent).

Din perspectivă istoricistă, informatica reprezintă o componentă ce a determinat schimbări fundamentale în modul de a interpreta lumea, când procesele naturale sunt prezentate ca un fond calculabil.

Ontologia este teoria obiectului în general, informatica reprezintă tehnologia manipulării şi calculabilităţii obiectului în general.

Dualitatea suport tehnologic–aplicaţii (hard-ware şi soft-ware) reprezintă o particularizare a dualităţii sensibilitate–intelect din domeniul cunoaşterii. Abordarea fenomenologică a nivelului fizic consideră entităţile fizice nu fapte fizice, ci fenomene, iar obiectul fizic psihologie rezultat al unei activităţi.

Nivelul logic are o organizare proprie – domeniul sensului. Suportul fizic trebuie astfel organizat, încât să poată susţine universul construcţiilor logice, reducându-se influenţa sa la minimum. Prin instituirea semnului ca suport de transmitere a informaţiei se realizează un mediu universal de expresie ce permite construirea edificiului logic independent de suportul fizic.

În cadrul planului fizic, abordarea este posibilă numai în conformitate cu legile mecanice subordonate ordinii cauzale. Cauzalitatea mecanică explică totalitatea prin părţi, admite preexistenţa părţilor şi reduce totalitatea la un agregat; prezentul este determinat de trecut.

68

În cadrul planului logic, acţionează legea cauzelor finale, care se manifestă conform legilor formale; în acest cadru, întregul preexistă părţilor, el acţionând ca o cauză: prezentul este anterior determinat, nu ceea ce s-a întâmplat controlează comportarea, ci ceea ce a fost dinainte programat să se întâmple.

O structură de calcul nu manipulează aspectele fizice decât prin intermediul celor logice; are loc, pe de-o parte, o subordonare a aspectelor fizice celor logice şi o independenţă a planului logic de cel fizic. Fiind o ştiinţă profund marcată de aspectul tehnologic, sub raport funcţional ea este determinată de două tipuri de factori:

- factori relativi la aspectele logice;- factori relativi la aspectele economice.Spre deosebire de formele naturale care sunt înnăscute, ele dezvoltându-se din interior datorită

unor principii generatoare şi formatoare, formele tehnice sunt comunicate din exterior şi se impun materialului dat. În cazul obiectului natural, părţile lui aflate împreună se produc reciproc, întregul luând naştere din cauzalitatea proprie (finalitatea internă şi imanentă).

Fiinţarea obiectului artificial este totdeauna produsul unei confecţionări, produs pentru a fi folosit şi uzat. Facultatea de judecare este tehnică, natura este doar reprezentată ca tehnică, noi introducem cauze finale în lucruri şi nu le scoatem din percepţia lor. În cazul informaticii, suportul fizic trebuie organizat într-un mediu de expresie necesar constituirii universului logic.

Din punct de vedere al intuiţiei, toate fenomenele sunt mărimi extensive (entităţi dotate cu mărime); în toate fenomenele realul, care este un obiect al senzaţiei, este o mărime intensivă, ceea ce permite introducerea semnului cu ajutorul căruia se pot reprezenta mărimile extensive. Din motive tehnice, se aleg doar două clase de valori, în algebra booleană, ele fiind zero şi unu. Proprietatea pe care o are sinteza hard-ware de a elimina anumite aspecte fizice, în procesul compunerii schemelor, o numim proprietatea de virtualizare a suportului fizic.

CAPITOLUL 3PSIHOMETRIA

3.1. CHESTIUNI PRELIMINARII

Psihometria este componentă a ciberneticii psihologice împreună cu informatica psihologică şi modelarea cibernetico-psihologică.

69

Psihometria este o ştiinţă complexă cu un arsenal diversificat de metode şi cu o arie vastă de aplicaţii, fiind rezultatul unei îndelungate evoluţii. Ea a apărut din necesităţi practice, şi anume din nevoia reală de a cunoaşte în expunere numerică diferitele fenomene din natură şi societate.

Statisticizarea este un proces care a cuprins în orbita sa toate ştiinţele datorită necesităţii prelucrării

volumului din ce în ce mai mare de rezultate.

Psihometria este ştiinţa care descrie şi analizează numeric, cantitativ determinările calitative ale fenomenelor psihologice de masă, supuse acţiunii legilor statistice, dezvăluind particularităţile lor de volum, structură, conexiune, dinamică, precum şi legile care le guvernează. Sub raport gnoseologic, Psihometria are următoarele faze:

a) Observarea – culegerea informaţiei despre procesul sau obiectul luat în studiu;b) Formularea ipotezelor;c) Predicţia – deducţiile ce se fac pe baza ipotezelor formulate;d) Validarea – este etapa de generalizare şi verificare a predicţiilor formulate prin culegerea de noi

rezultate sau efectuarea de experimente.Multitudinea de definiţii date psihometriei are determinări istorice, metodologice şi aplicative.Determinările istorice privesc faptul că Psihometria s-a constituit ca o ştiinţă interdisciplinară cu un

profund caracter social.Sub raport metodologic, Psihometria include un sistem de metode în special cantitative, cu

fundamentarea epistemologică specifică.Psihometria reprezintă aplicarea ştiinţelor pozitive (statistica, matematica, mecanica,

termodinamica, ştiinţa calculatoarelor) în psihologie.Psihometria s-a născut din necesităţi practice, evoluţia sa către ştiinţă realizându-se în următoarele

etape:a) Psihometria descriptivă;b) Psihometria analitică sau funcţională:

– aritmetică;– probabilistică;– informaţională;– sistemică.

În prezent, Psihometria dispune de un arsenal de metode şi de o teorie generală.Cultura statistică devine tot mai mult o componentă a culturii generale, iar gândirea statistică o

manieră de analiză şi interpretare a fenomenelor.Apărută din nevoia de a surprinde cantitativ fenomenele sociale, Psihometria a apărut în mediul

social, extinzându-şi aria de investigaţie şi particularizându-se ca ştiinţă în nenumărate domenii.Psihometria defineşte sistematic conceptele, noţiunile, principiile şi metodele de cercetare statistică

în domeniul psihologic.

70

Sub raport metodologic, Psihometria are două componente distincte: Psihometria descriptivă reprezintă componenta clasică a statisticii, care are ca obiect de studiu

descrierea statistică; Psihometria inductivă reprezintă componenta care analizează prin metode specifice datele

experimentale; ea mai poartă denumirea şi de inferenţa statistică.

2.2. ISTORICUL PSIHOMETRIEIExistă consemnări istorice precum că operaţii statistice (evidenţa populaţiei, a terenurilor, a

grânelor) s-au efectuat încă din anii 2300 î.Ch., în China; egiptenii efectuau evidenţe ale terenurilor, populaţiei şi recoltelor în mod regulat încă din anii 1900 î.Ch. În textele biblice, în Grecia antică sunt menţionate înregistrări pentru ca în imperiul roman să capete un aspect regulat – recensăminte (census). În timpul împăratului Augustus s-a făcut bilanţul bogăţiilor imperiale, pentru ca în timpul lui Antonius Pius să devină obligatorie declararea naşterilor, înfiinţându-se şi birouri în care se păstrau registrele fiscale, vamale, cadastrale etc.

Investigaţiile au fost diversificate în Evul Mediu:– inventarierea de bunuri ale feudelor, mânăstirilor, breslelor şi corporaţiilor;– însemnările naşterilor, căsătoriilor, deceselor la parohii;– lucrări de evidenţă din iniţiativa statului.Contabilizarea resurselor în antichitate şi Evul Mediu a avut scopuri pragmatice, efectuându-se

fără criterii riguroase.Depăşirea stadiului de statistică practică sau materială în exclusivitate s-a produs în momentul în

care, peste interesele practice imediate, s-au evidenţiat interese de ordin ştiinţific, de analiză cu mijloace matematice a fenomenelor consemnate.

a. Etapa descriptivă (universitară). În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, Psihometria reprezenta descrierea statului – expunerea situaţiei geografice, economice, politice – perfecţionându-se în perioada Renaşterii; preluată de la italieni, descrierea statului a atins apogeul în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în Germania, unde a căpătat un caracter mult mai organizat prin Şcoala descriptivă germană fondată de Herman Conrig (1600÷1681). Gottfried Achenwall (1719÷1772) continuă învăţământul statistic la Universitatea Göttingen, unde descrierea statului devine disciplină de predare academică.

Etimologic, cuvântul statistică provine de la latinescul medieval status, „stat“ sau „stare politică“ prin intermediul substantivului italian statista, cu înţelesul de „om politic versat în treburile statului“.

A. L. Schlözer (1735÷1809) a exprimat obiectul statisticii în trei cuvinte:Vires unitae agunt, care au următoarea semnificaţie:vires se traduce prin forţele naturale şi dobândite (oamenii, teritoriul şi avantajele naturale);unitae – forma şi organele de guvernământ;agunt – guvernarea şi administraţia.Psihometria este istorie în repaus, istoria – statistică în mişcare.

71

W. Hooper defineşte Psihometria astfel:„Ştiinţa despre organizarea politică a statelor moderne ale lumii“.Büsching dă statisticii o formă numerică remarcabilă utilizând evidenţele oficiale.Psihometria a intrat în istoria disciplinelor ştiinţifice ca o disciplină descriptivă, orientată spre

informaţie şi nu spre căutarea de legi.b. Faza aritmeticii politice. În timp ce în universităţi Psihometria se configura ca disciplină

descriptivă a statului, în afara universităţilor din Anglia se năştea o statistică total deosebită sub numele de aritmetică politică, ceea ce presupune:

– analiza datelor de observaţie prin procedee matematice;– desprinderea regularităţilor în fenomenele sociale;– formularea de previziuni.Folosirea metodei analitice, preconizată de filosofii materialişti metafizicieni ai timpului, recurgerea

la instrumentul matematic şi căutarea legităţilor prefigurează Psihometria modernă.Reprezentanţii şcolii aritmetice politice din Anglia au pus accentul mai ales pe cercetarea

fenomenelor demografice, deoarece vedeau în populaţie izvorul bogăţiei şi puterii acestei ţări.John Grannt (1620÷1674) pune în evidenţă legităţile creşterii populaţiei, ale echilibrului numeric

dintre sexe, ale fertilităţii, mortalităţii, realizând chiar o tabelă de mortalitate.William Petty (1623÷1689), întemeietorul economiei politice moderne, este creatorul denumirii

Aritmetica politică; în cartea cu acelaşi nume face un studiu al fenomenelor socialeîn expresie cantitativă. Utilizează date şi calcule numerice în compararea potenţialului uman şi economic al diferitelor state şi, în particular, în evaluarea posibilităţilor comerciale şi maritime ale Angliei în rivalitatea sa cu Franţa.

Şcoala aritmeticii politice engleze este preluată de germani, care prin Johann Peter Süssmilch (1707÷1767) realizează o sinteză a aritmeticii politice prin problematicile abordate:

– căutarea explicaţiei fenomenelor vieţii umane şi indicarea legilor ce le guvernează;– corelarea fenomenelor demografice şi economice;– examinarea fenomenelor în dinamică;– identificarea regularităţilor în masa de observaţii;– alegerea şi evaluarea critică a datelor.Aritmetica politică s-a dezvoltat foarte mult în demografie, construindu-se tabele de mortalitate în

mai toate ţările occidentale, tabele care au constituit punctul de plecare al industriei de asigurări.c. Faza probabilistă. În timp ce descrierile statistice devin obiect al instituţiilor publice, domeniul

conceptual al aritmeticii politice capătă o nouă dimensiune odată cu introducerea calculului probabilităţilor.

72

Primele încercări teoretice au fost făcute de Jacob Bernoulli, care a formulat „legea numerelor mari“, a deosebit probabilitatea apriori (matematică, logică sau deductivă) de probabilitatea aposteriori (statistică, empirică sau inductivă) şi a schiţat posibilitatea aplicării calculului probabilităţilor în economie.

Pierre-Simon Laplace (1749÷1827) a evidenţiat avantajele în studiul fenomenelor dependente de cauze complexe şi a demonstrat utilizarea posibilă a acestui calcul în exploatarea rezultatelor statistice privind fenomenele sociale.

Karl Friederich Gauss (1775÷1855) defineşte legea normală de repartiţie.Simon Denis Poisson (1781÷1840) descoperă legea de repartiţie a evenimentelor rare studiind

probleme de demografie, de statistică morală şi judiciară, cu aplicaţii ale calculului probabilităţilor.Adolph Quételet (1796÷1874) înlocuieşte noţiunea de homo economicus al clasicilor cu homo

statisticus, construind un fel de fizică socială conform căreia caracterele fizice, intelectuale şi morale ale oamenilor, observaţi în masă, s-ar echilibra într-o fiinţă fictivă, ideală, dorită de natură în jurul căreia oamenii reali s-ar distribui la întâmplare, analog erorilor în măsurarea unei mărimi.

Conceptul de om mediu implică noi concepte, cum ar fi: repartiţie, medie, dispersie, observare de masă, regularitate, esenţiale în cercetările statistice.

Concepută ca o fizică socială, Psihometria lui Quételet încorpo-rează ideea că regularităţile descoperite prin observarea de masă rezultă din legi care se impun omului în ordinea fizică şi morală. Psihometria devine o teorie sintetică, cu un arsenal de principii, tehnici şi procedee fiind denumită „anatomia societăţii“; ea are drept obiectiv observarea modificărilor pe care le suferă popoarele în starea lor fizică şi morală.

Aria de investigaţie a statisticii îşi lărgeşte problematica prin cercetarea variaţiei şi a relaţiilor cauzale în masa fenomenelor, dezvăluirea regularităţilor, investigarea cu predilecţie a fenomenelor vieţii umane.

Interpretarea probabilistă a statisticii este continuată de A. Cournot (1801÷1877), după care Psihometria este ştiinţa care are ca obiect culegerea şi coordonarea faptelor de orice fel, încât să se obţină raporturi numerice sensibil independente de anomaliile hazardului şi care denotă existenţa cauzelor regulate a căror acţiune s-a combinat cu cea a cauzelor întâmplătoare.

Începuturile statisticii româneşti sunt marcate de două personalităţi proeminente: Ion Ionescu de la Brad (1818÷1891) şi Dionisie Pop Marţian (1829÷1865).

Psihometria modernă. Sfârşitul secolului XIX marchează o nouă etapă în evoluţia procesului de conceptualizare a statisticii, şi anume etapa constituirii statisticii moderne, în cadrul căreia gândirea s-a deplasat spre interpretarea analitică a fenomenelor de masă şi obţinerea de concluzii inductive pe baza observaţiilor empirice. Această schimbare de conţinut a statisticii a determinat întrepătrunderea cu matematica, în special prin şcoala anglo-saxonă de statistică matematică ai cărei principali reprezentanţi sunt Fancis Galton (1822÷1911), Karl Pearson (1857÷1936) şi Ronald Aylmer Fisher (1890÷1962).

73

„Variaţia legată“ a variabilelor observate ale colectivităţii statistice, dezvăluită de Galton, transpusă apoi în limbaj matematic de Pearson, se constituie într-o teorie coerentă denumită teoria corelaţiei statistice.

R. A. Fisher conturează obiectul statisticii ca fiind alcătuit din trei categorii de probleme: probleme de specificaţie – expresia matematică a legii de repartiţie a populaţiei; probleme de estimaţie – depistarea metodelor convenabile pentru calculul coeficienţilor proprii

estimaţiei parametrilor necunoscuţi ai populaţiei; probleme de repartiţie – repartiţia estimaţiilor parametrice şi a unor coeficienţi aleşi pentru a testa

validitatea specificaţiei.În domeniul modern conceput de Fisher, se porneşte de la ipoteze statistice asupra procesului sau

fenomenului observat, consecinţele lor logic deduse se compară cu datele disponibile, stabilindu-se concordanţa cu ipotezele stabilite.

În accepţiunea modernă, Psihometria este preocupată de genera-lizarea rezultatelor obţinute pe eşantion la întregul sistem, înlocuindu-se observarea totală cu sondajul statistic, estimându-se totodată gradul de incertitudine al concluziilor inductive.

În diversitatea definiţiilor, se disting două opinii:– Psihometria – metodă de cercetare;– Psihometria – disciplină ştiinţifică cvasi-independentă.d. Etapa informaţională a gândirii statistice începe cu teoria matematică a comunicaţiei a lui Claude

Shannon (1948).Teoria informaţiei este o ramură a matematicii, adiacentă calculului probabilităţilor şi ciberneticii şi

care studiază problemele matematice ale obţinerii, transmiterii, stocării şi transformării informaţiei. Modelul lui Shannon este statistico-probabilistic şi conţine drept noţiune fundamentală entropia informaţională H.

unde:pi reprezintă probabilităţile sau frecvenţele semnalelor sursei.e. Etapa sistemică a statisticii reprezintă un sistem de noţiuni, organizat în jurul conceptului de

probabilitate, de metode ştiinţifice, elaborate de Psihometria matematică, cu fundamentare epistemologică explicită şi cu o varietate de domenii de aplicare, acoperind practic natura şi societatea.

Cercetările ştiinţifice simt necesitatea unei „escorte statistice“ în două momente fundamentale ale demersului cognitiv:

– momentul empiric – culegerea şi prelucrarea faptelor brute;– momentul aplicativ – verificarea teoriilor pe calea confruntării cu realitatea.Psihometria pune la dispoziţie tehnici şi procedee adecvate operaţiilor întreprinse în fiecare din

cele două momente metodologice ale cunoaşterii ştiinţifice.

74

Pe terenul ori în vecinătatea statisticii au apărut numeroase discipline şi teorii noi, cum sunt „metriile“ (biometria, econometria, psihometria, sociometria, tehnometria, jurimetria), cercetările operaţionale, cibernetica, teoria informaţiei, teoria deciziilor.

În sensul cel mai larg, Psihometria este matricea oricărei ştiinţe experimentale, iar ca furnizor principal de informaţii este indispensabilă activităţii de conducere.

Teoria probabilităţilor este teoria matematică ce se ocupă cu studiul fenomenelor întâmplătoare sau aleatoare utilizând în acest scop metodele deductive ale matematicii. Fenomenelor aleatoare de masă le este caracteristică proprietatea de stabilitate a frecvenţelor. Conceptul fundamental de probabilitate corespunde intuitiv constantei în jurul căreia oscilează frecvenţele şi către care şirul acestor frecvenţe tinde când numărul probelor creşte nelimitat (Legea numerelor mari a lui J. Bernoulli).

În teoria probabilităţilor există două definiţii:– definiţia clasică a probabilităţii;– definiţia axiomatică a probabilităţii.Probabilitatea caracterizează gradul de probabilitate a producerii unui eveniment în condiţii bine

determinate.Psihometria matematică este disciplina matematică consacrată elaborării noţiunilor şi metodelor

specifice studiului statistic al fenomenelor de masă. Într-o formulare generală, Psihometria matematică se ocupă cu gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la anumite fenomene, precum şi unele previziuni privind producerea lor în viitor.

Psihometria matematică include:– teoria sondajului – formularea principiilor şi procedeelor de prelevare a eşantioanelor şi de

prelucrare a datelor de observaţie potrivit cu regulile calculului probabilităţilor, în scopul de a dobândi cantitatea de informaţie necesară estimării parametrilor populaţiei reprezentate;

– teoria estimaţiei – construirea formulelor care permit evaluarea parametrilor unei populaţii pe baza informaţiei rezultate din cercetarea pe eşantion;

– verificarea ipotezelor statistice – elaborarea metodelor cu ajutorul cărora se judecă valabilitatea ipotezelor privind parametrii sau forma de repartiţie a unei populaţii plecând de la eşantion;

– teoria deciziilor statistice – stabilirea metodelor de inferenţă statistică aplicabile la luarea deciziilor în condiţii de incertitudine.

a) Aria de investigaţiePsihometria studiază regularităţile fenomenelor de masă sau a fenomenelor de tip colectiv.Fenomenele de masă se produc sub acţiunea unor factori cu caracter sistematic, asociaţi cu cei

întâmplători în cadrul unor relaţii de cauzalitate dinamice.Fenomenele simple sau certe sunt fenomenele în care relaţia cauză-efect este imediată şi univocă

adică unei cauze îi corespunde un efect şi numai unul.

75

Există şi fenomene care apar ca rezultat al combinării complexe a unei mulţimi dinamice de factori şi influenţe care determină apariţia unor fenomene cu multiple manifestări individuale aparent întâmplătoare.

Determinarea trăsăturilor specifice unei colectivităţi trebuie cercetată colectivitatea în totalitatea ei. Fenomenele caracteristice unei colectivităţi se numesc fenomene de masă şi ele reprezintă obiectul de studiu al statisticii.

Analiza statistică este de tip cantitativ, dar ea reprezintă cuantificarea trăsăturilor calitative ale fenomenelor de masă. Principala proprietate a acestor fenomene este variabilitatea în timp şi în spaţiu, iar legea de apariţiei a acestora se manifestă ca tendinţă ce poate fi cunoscută doar la nivelul ansamblului.

Particularităţile statisticii sociale sunt:– obiectul său de studiu îl reprezintă fenomenele sociale de masă;– caracterizează cantitativ-numeric fenomenele sociale.Metodologia de investigaţie statistică a fenomenelor porneşte, utilizând instrumentele formale

furnizate de matematică, de la trăsăturile caracteristice ale fenomenelor de masă, de aceea putem delimita Psihometria matematică de Psihometria domeniului de investigare.

Metodologia, Psihometria matematică operează deductiv, pe când Psihometria domeniului are drept cale tipică metoda inductivă.

Metodologia statistică reprezintă totalitatea operaţiilor, tehnicilor, procedeelor şi metodelor de investigare statistică a fenomenelor ce aparţin unor procese de tip stohastic.

Sub raport metodologic, Psihometria reprezintă instrument de investigaţie pentru caracterizarea cantitativ-numerică efectuată de celelalte ştiinţe care studiază societatea ca sistem sau componente ale acestuia.

2.3 CATEGORIILE PSIHOMETRIEI

a. Fenomen de masă (fenomen colectiv, fenomen statistic)Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, întâmplătoare şi vremelnice ale obiectelor,

trăsături prin care domeniile realităţii se manifestă nemijlocit şi multiplu.Fenomenul de masă se constituie sub acţiunea colectivă şi repetată a unui număr mare de factori

întâmplători; de aceea, punerea în evidenţă a esenţei reclamă studiul unui număr mare de cazuri.Fenomenul de masă reprezintă rezultatul raportului dintre necesitate şi întâmplare, dintre legea

statistică şi legea dinamică, dintre modelul stohastic şi cel determinist.Fenomenul de masă este rezultat al lanţurilor de evenimente cauzale în care sunt integrate

scopurile umane – individuale şi sociale.b. Lege statistică (stohastică, lege de probabilitate) reprezintă legea ce guvernează

comportamentul fenomenelor de masă, descriind relaţii cauzale statistice; ea se realizează ca o tendinţă predominantă.

76

Legea statistică este una din formele de manifestare a conexiunii universale a fenomenelor din natură şi societate.

Noţiunea opusă şi complementară este legea dinamică (deterministă) conform căreia, valorilor strict determinate ale unor factori le corespund întotdeauna valori strict determinate ale mărimilor dependente de aceşti factori; raporturile cantitative dintre mărimi rămân adevărate pentru fiecare caz individual. Exemplu: legea atracţiei universale.

Legea dinamică descrie comportamentul riguros al sistemelor sumative şi închise a căror evoluţie poate fi determinată; legea statistică exprimă comportamentul sistemelor complexe, integrative şi deschise.

c. Relaţii cauzale statistice (legături statistice) reprezintă relaţii prin care se realizează mecanismul procesului de determinare şi dezvoltare a fenomenelor de masă.

Relaţiile cauzale mecanice sunt descrise de legi dinamice, relaţiile cauzale statistice sunt descrise de legi statistice şi exprimă relaţii neunivoce, relaţii în care cauzele interacţionează cu factorii aleatori într-un cerc larg de condiţii, astfel încât trecerea de la cauză la efect este mediată de jocul întâmplărilor, cuprins într-un model statistic (stohastic).

În succesiunea genetică a fenomenelor funcţie de ansamblul condiţiilor care însoţesc dinamica lor obiectivă, legea cauzalităţii se manifestă diferit funcţie de varietatea formelor de mişcare şi a nivelurilor de organizare a materiei.

În structurarea relaţiilor cauzale neliniare care au loc în procesele aleatoare stohastice, precum şi în cercetarea mecanismului lor de funcţionare intervine probabilitatea.

d. Legea numerelor mari (J. Bernoulli, 1713). Teoremă a statisticii matematice potrivit căreia frecvenţa unui eveniment converge în probabi-litate către probabilitatea acelui eveniment.

Fie numărul apariţiilor unui eveniment A în n experienţe independente şi cu p=p(A) probabilitatea evenimentului A, atunci:

Altfel spus: La un număr mare de experimente abaterile indivi-duale de la tendinţa centrală se pot compensa, sau altfel:

dacă .

Când mecanismul aleator, care permite să se atribuie apriori o valoare evenimentului, este cunoscut, frecvenţa constatată empiric pe un mare număr de cazuri va fi luată drept măsură a probabilităţii evenimentului.

e) Model (statistic)Modelul este o verigă într-un proces epistemologic mai larg care integrează:

– ipoteza;– reprezentarea schematică a unui proces prin model;

77

– testarea statistică a modelului;– reluarea procesului, în cadrul unei teorii generale.

Modelul reprezintă, în general, transcrierea matematică a unor ipoteze simplificate despre starea sau evoluţia unui fenomen sub influenţa anumitor variabile. După tipul variabilelor, se disting două modele:

– Modelul determinist este modelul care nu conţine variabile aleatoare şi care determină cert starea sau evoluţia fenomenului.

– Modelul statistic (stohastic) este modelul în care intervin, pe lângă variabilele măsurabile sau observabile, una sau mai multe variabile aleatoare.

Variabilă endogenă (variabilă dependentă) este variabila ale cărei valori sunt deduse din rezolvarea modelului.

Variabilă exogenă (variabilă independentă) este variabila introdusă din afară, ale cărei valori sunt independente de model.

Variabila dependentă este funcţie de variabila independentă.f. Populaţie (statistică) reprezintă o mulţime de elemente care au cel puţin o caracteristică (calitate)

comună şi care face obiectul cercetării statistice. Pentru ca rezultatele observării să fie consistente, populaţia (statistică) trebuie să fie delimitată în:

– conţinut;– spaţiu;– timp.

g. Eşantion statistic reprezintă submulţimea sau partea dintr-o populaţie statistică, constituită după anumite criterii, pentru a servi la determinarea caracteristicilor populaţiei.

h. Unitate statistică reprezintă un element al unei populaţii statistice, asupra căruia se va efectua nemijlocit observarea; ea reprezintă purtător originar de informaţie sau, altfel spus, subiectul logic al informaţiei statistice.

i. Caracteristica statistică reprezintă însuşirea comună unităţilor unei populaţii, reţinută în tematica investigaţiei statistice şi care capătă accepţii sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la altul.

j. Variabilă statistică reprezintă variaţia unei caracteristici. Ea poate fi calitativă sau cantitativă. Variabila cantitativă poate fi continuă sau discretă.

k. Variabilă aleatoare. Categorie fundamentală a teoriei probabi-lităţilor desemnând variabila ale cărei valori, apriori necunoscute, apar în împrejurări datorate întâmplării, cu probabilităţi determinate.

Variabilele aleatoare pot fi: – continue;– discrete.

Fie variabila aleatoare discretă:

, în care:

78

l. Repartiţie statisticăFie o variabilă statistică X care ia valorile cu frecvenţele

. Mulţimea ale cărei elemente sunt perechile ordonate (x i,fi) constituie repartiţia variabilei statistice X.

m. Parametru statistic (valoare tipică) este valoarea reprezen-tativă dedusă dintr-o operaţie numerică aplicată la o repartiţie statistică. Ea este rezultatul celei mai mari condensări posibile a informaţiilor furnizate de o masă de observaţii.

Nivelul repartiţiei reprezintă ordinul de mărime caracterizat de valoarea centrală a variabilei în jurul valorii centrale.

Formă a repartiţiei reprezintă îndepărtarea repartiţiei statistice de la o repartiţie teoretică.Parametrii statistici se clasifică astfel:

Parametrii de nivel: media, mediana, modulul; Parametrii de dispersie: varianta, abaterea medie pătratică, coeficientul de variaţie; Parametrii de asimetrie şi de boltire (aplatizare): coeficienţii lui Pearson, coeficienţii lui Fisher.

Tot în categoria de parametri mai sunt cuprinşi:– indicii de concentrare;– coeficienţii de corelaţie;– media de sondaj.

n. Indicator statistic. Mărime statistică ce caracterizează un fenomen social-economic sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării sale în timp sau în spaţiu.

După expresia matematică, indicatorii statistici pot fi:– mărimi absolute;– mărimi derivate.

Psihometria studiază aspectele cantitative ale fenomenelor variabile în timp şi spaţiu, pornind de la conţinutul calitativ al acestora.

Psihometria este o disciplină de graniţă cu aplicaţii în: economie, fizică, biologie, medicină, matematică, sociologie, etc.

Psihometria poate fi: – descriptivă;– analitică (funcţională).

Psihometria descriptivă se ocupă cu ordonarea faptelor (fenomenelor) pe baza observării lor exterioare. Principala ei operaţie este clasificarea.

79

Psihometria descriptivă operează cu valori medii şi abateri, dar este insuficientă pentru înţelegerea structurală şi dinamică a evenimentelor.

Apoi intervine Psihometria analitică (statistică matematică) care grupează datele, le analizează şi le interpretează în vederea unei predicţii privind comportarea viitoare a fenomenului.

Analiza în raport cu o singură caracteristică ne conduce la o serie de perechi de valori, care se numeşte serie statistică.

Primul număr al perechii de valori reprezintă valoarea caracteristicii iar cel de al doilea reprezintă numărul de unităţi statistice corespunzătoare acelei valori a caracteristicii.

În tabelele statistice cu două coloane, coloana a doua cu frecvenţele absolute (n i), se poate înlocui cu frecvenţele relative (fi), unde:

.

În loc de caracteristică se spune „variabilă statistică“ sau pe scurt variabilă.A.

Valoarea

variabilei(caracteristicii)xi

Frecvenţaabsolută

ni

Frecvenţarelativă

x1 n1 f1

x2 n2 f2

.

.

.

.

.

.

.

.

.xm nm fm

5. Coeficientul de variaţie (V).

Se calculează sub două forme:

80

unde – este abaterea standard ( , 2 – dispersia);

(E) – abaterea medie absolută (abaterea medie liniară).

Cu cât valoarea coeficientului de variaţie (V) este mai apropiată de zero, cu atât variaţia este mai slabă,

seria este mai omogenă şi media aritmetică este mai reprezentativă.

Dacă valoarea coeficientului de variaţie este mai mare de 3035%, se apreciază că media aritmetică

nu este suficient de reprezen-tativă, „datele“ urmând să fie separate pe grupe după alte criterii.

6. Variabilă standardizată (sau abatere normată).

Mărimea:

se numeşte variabilă standardizată sau abatere normată. Unitatea de măsură a abaterii normate se numeşte

unitate standard sau valoare standard.

Piramida vârstelor

În reprezentarea grafică a seriilor bidimensionale cu o caracteristică atributivă şi una cifrică se folosesc

diagrame de tipul „piramida vârstelor“. Construirea piramidei se efectuează prin reprezentarea în acelaşi

plan a doua histograme răsturnate.

Populaţia României, după vârstă şi sex, la 1 iulie 1993 se prezenta conform datelor din următorul tabel.

Vârsta(ani)

Sex masculin(mii persoane)

Sex feminin(mii persoane)

Vârsta(ani)

Sex masculin(mii persoane)

Sex feminin(mii persoane)

0 – 4 788 708 45 – 49

598 610

5 – 9 667 838 50 – 54

603 640

10 – 14

912 875 55 – 59

646 706

15 – 1018 964 60 – 585 662

81

19 6420 – 24

942 922 65 – 69

476 578

25 – 29

789 764 70 – 74

286 419

30 – 34

719 704 75 – 79

143 227

35 – 39

858 855 80 – 84

121 195

40 – 44

810 812 85 şi peste

56 94

Sursa: Anuarul statistic al României (1994)Să se reprezinte grafic distribuţia populaţiei după vârstă şi sex.

2. 4 STATISTICA-COMPONENTĂ METODOLOGICĂ A PSIHOMETRIEIStatistica este o ştiinţă complexă cu un arsenal diversificat de metode şi cu o arie vastă de aplicaţii,

fiind rezultatul unei îndelungate evoluţii. Ea a apărut din necesităţi practice, şi anume din nevoia reală de a cunoaşte în expunere numerică diferitele fenomene din natură şi societate.

Statisticizarea este un proces care a cuprins în orbita sa toate ştiinţele datorită necesităţii prelucrării

volumului din ce în ce mai mare de rezultate.

Statistica este ştiinţa care descrie şi analizează numeric, cantitativ determinările calitative ale fenomenelor de masă, supuse acţiunii legilor statistice, dezvăluind particularităţile lor de volum, structură, conexiune, dinamică, precum şi legile care le guvernează. Sub raport gnoseologic, statistica are următoarele faze:

a) Observarea – culegerea informaţiei despre procesul sau obiectul luat în studiu;b) Formularea ipotezelor;c) Predicţia – deducţiile ce se fac pe baza ipotezelor formulate;d) Validarea – este etapa de generalizare şi verificare a predicţiilor formulate prin culegerea de noi

rezultate sau efectuarea de experimente.Multitudinea de definiţii date statisticii are determinări istorice, metodologice şi aplicative.Determinările istorice privesc faptul că statistica s-a constituit ca o ştiinţă interdisciplinară cu un

profund caracter social.Sub raport metodologic, statistica include un sistem de metode în special cantitative, cu

fundamentarea epistemologică specifică.

82

Prin generalitatea metodelor sale, statistica are aplicaţii într-o paletă largă, de la astronomie la societate, de la micro-cosmos la macro-cosmos, de la fizica statistică la statistica socială.

Statistica s-a născut din necesităţi practice, evoluţia sa către ştiinţă realizându-se în următoarele etape:a) Statistica descriptivăb) Statistica analitică sau funcţională

– aritmetică;– probabilistică;– informaţională;– sistemică.

În prezent, statistica dispune de un arsenal de metode şi de o teorie generală.Cultura statistică devine tot mai mult o componentă a culturii generale, iar gândirea statistică o manieră

de analiză şi interpretare a fenomenelor.Apărută din nevoia de a surprinde cantitativ fenomenele social-economice, statistica a apărut în mediul

social, extinzându-şi aria de investigaţie şi particularizându-se ca ştiinţă în nenumărate domenii, cum ar fi:– statistica matematică;– fizica statistică;– statistica termodinamică;– mecanica statistică;– statistica economică;– statistica psihologică.Teoria statistică sau statistica defineşte sistematic conceptele, noţiunile, principiile şi metodele de

cercetare statistică.Sub raport metodologic, statistica are două componente distincte:

statistica descriptivă reprezintă componenta clasică a statisticii, care are ca obiect de studiu descrierea statistică;

statistica inductivă reprezintă componenta care analizează prin metode specifice datele experimentale; ea mai poartă denumirea şi de inferenţa statistică.

Din perspectivă economică, statistica se poate organiza în trei categorii:– statistica descriptivă;– statistica matematică;– statistica economică.Există consemnări istorice precum că operaţii statistice (evidenţa populaţiei, a terenurilor, a

grânelor) s-au efectuat încă din anii 2300 î.Ch., în China; egiptenii efectuau evidenţe ale terenurilor, populaţiei şi recoltelor în mod regulat încă din anii 1900 î.Ch. În textele biblice, în Grecia antică sunt menţionate înregistrări pentru ca în imperiul roman să capete un aspect regulat – recensăminte (census). În timpul împăratului Augustus s-a făcut bilanţul bogăţiilor imperiale, pentru ca în timpul lui

83

Antonius Pius să devină obligatorie declararea naşterilor, înfiinţându-se şi birouri în care se păstrau registrele fiscale, vamale, cadastrale etc.

Investigaţiile au fost diversificate în Evul Mediu:– inventarierea de bunuri ale feudelor, mânăstirilor, breslelor şi corporaţiilor;– însemnările naşterilor, căsătoriilor, deceselor la parohii;– lucrări de evidenţă din iniţiativa statului.Contabilizarea resurselor în antichitate şi Evul Mediu a avut scopuri pragmatice, efectuându-se

fără criterii riguroase.Depăşirea stadiului de statistică practică sau materială în exclusivitate s-a produs în momentul în

care, peste interesele practice imediate, s-au evidenţiat interese de ordin ştiinţific, de analiză cu mijloace matematice a fenomenelor consemnate.

a. Etapa descriptivă (universitară). În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, statistica reprezenta descrierea statului – expunerea situaţiei geografice, economice, politice – perfecţionându-se în perioada Renaşterii; preluată de la italieni, descrierea statului a atins apogeul în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în Germania, unde a căpătat un caracter mult mai organizat prin Şcoala descriptivă germană fondată de Herman Conrig (1600÷1681). Gottfried Achenwall (1719÷1772) continuă învăţământul statistic la Universitatea Göttingen, unde descrierea statului devine disciplină de predare academică.

Etimologic, cuvântul statistică provine de la latinescul medieval status, „stat“ sau „stare politică“ prin intermediul substantivului italian statista, cu înţelesul de „om politic versat în treburile statului“.

A. L. Schlözer (1735÷1809) a exprimat obiectul statisticii în trei cuvinte:Vires unitae agunt, care au următoarea semnificaţie:vires se traduce prin forţele naturale şi dobândite (oamenii, teritoriul şi avantajele naturale);unitae – forma şi organele de guvernământ;agunt – guvernarea şi administraţia.Statistica este istorie în repaus, istoria – statistică în mişcare.W. Hooper defineşte statistica astfel:„Ştiinţa despre organizarea politică a statelor moderne ale lumii“.Büsching dă statisticii o formă numerică remarcabilă utilizând evidenţele oficiale.Statistica a intrat în istoria disciplinelor ştiinţifice ca o disciplină descriptivă, orientată spre informaţie şi

nu spre căutarea de legi.b. Faza aritmeticii politice. În timp ce în universităţi statistica se configura ca disciplină descriptivă a

statului, în afara universităţilor din Anglia se năştea o statistică total deosebită sub numele de aritmetică politică, ceea ce presupune:

– analiza datelor de observaţie prin procedee matematice;– desprinderea regularităţilor în fenomenele social-economice;– formularea de previziuni.

84

Folosirea metodei analitice, preconizată de filosofii materialişti metafizicieni ai timpului, recurgerea la instrumentul matematic şi căutarea legităţilor prefigurează statistica modernă.

Reprezentanţii şcolii aritmetice politice din Anglia au pus accentul mai ales pe cercetarea fenomenelor demografice, deoarece vedeau în populaţie izvorul bogăţiei şi puterii acestei ţări.

John Grannt (1620÷1674) pune în evidenţă legităţile creşterii populaţiei, ale echilibrului numeric dintre sexe, ale fertilităţii, mortalităţii, realizând chiar o tabelă de mortalitate.

William Petty (1623÷1689), întemeietorul economiei politice moderne, este creatorul denumirii Aritmetica politică; în cartea cu acelaşi nume face un studiu al fenomenelor social-economice în expresie cantitativă. Utilizează date şi calcule numerice în compararea potenţialului uman şi economic al diferitelor state şi, în particular, în evaluarea posibilităţilor comerciale şi maritime ale Angliei în rivalitatea sa cu Franţa.

Şcoala aritmeticii politice engleze este preluată de germani, care prin Johann Peter Süssmilch (1707÷1767) realizează o sinteză a aritmeticii politice prin problematicile abordate:

– căutarea explicaţiei fenomenelor vieţii umane şi indicarea legilor ce le guvernează;– corelarea fenomenelor demografice şi economice;– examinarea fenomenelor în dinamică;– identificarea regularităţilor în masa de observaţii;– alegerea şi evaluarea critică a datelor.Aritmetica politică s-a dezvoltat foarte mult în demografie, construindu-se tabele de mortalitate în

mai toate ţările occidentale, tabele care au constituit punctul de plecare al industriei de asigurări.c. Faza probabilistă. În timp ce descrierile statistice devin obiect al instituţiilor publice, domeniul

conceptual al aritmeticii politice capătă o nouă dimensiune odată cu introducerea calculului probabilităţilor.

Primele încercări teoretice au fost făcute de Jacob Bernoulli, care a formulat „legea numerelor mari“, a deosebit probabilitatea apriori (matematică, logică sau deductivă) de probabilitatea aposteriori (statistică, empirică sau inductivă) şi a schiţat posibilitatea aplicării calculului probabilităţilor în economie.

Pierre-Simon Laplace (1749÷1827) a evidenţiat avantajele în studiul fenomenelor dependente de cauze complexe şi a demonstrat utilizarea posibilă a acestui calcul în exploatarea rezultatelor statistice privind fenomenele sociale.

Karl Friederich Gauss (1775÷1855) defineşte legea normală de repartiţie.Simon Denis Poisson (1781÷1840) descoperă legea de repartiţie a evenimentelor rare studiind

probleme de demografie, de statistică morală şi judiciară, cu aplicaţii ale calculului probabilităţilor.Adolph Quételet (1796÷1874) înlocuieşte noţiunea de homo economicus al clasicilor cu homo

statisticus, construind un fel de fizică socială conform căreia caracterele fizice, intelectuale şi morale ale oamenilor, observaţi în masă, s-ar echilibra într-o fiinţă fictivă, ideală, dorită de natură în jurul căreia oamenii reali s-ar distribui la întâmplare, analog erorilor în măsurarea unei mărimi.

85

Conceptul de om mediu implică noi concepte, cum ar fi: repartiţie, medie, dispersie, observare de masă, regularitate, esenţiale în cercetările statistice.

Concepută ca o fizică socială, statistica lui Quételet încorpo-rează ideea că regularităţile descoperite prin observarea de masă rezultă din legi care se impun omului în ordinea fizică şi morală. Statistica devine o teorie sintetică, cu un arsenal de principii, tehnici şi procedee fiind denumită „anatomia societăţii“; ea are drept obiectiv observarea modificărilor pe care le suferă popoarele în starea lor fizică şi morală.

Aria de investigaţie a statisticii îşi lărgeşte problematica prin cercetarea variaţiei şi a relaţiilor cauzale în masa fenomenelor, dezvăluirea regularităţilor, investigarea cu predilecţie a fenomenelor vieţii umane.

Interpretarea probabilistă a statisticii este continuată de A. Cournot (1801÷1877), după care statistica este ştiinţa care are ca obiect culegerea şi coordonarea faptelor de orice fel, încât să se obţină raporturi numerice sensibil independente de anomaliile hazardului şi care denotă existenţa cauzelor regulate a căror acţiune s-a combinat cu cea a cauzelor întâmplătoare.

Începuturile statisticii româneşti sunt marcate de două personalităţi proeminente: Ion Ionescu de la Brad (1818÷1891) şi Dionisie Pop Marţian (1829÷1865).

Statistica modernă. Sfârşitul secolului XIX marchează o nouă etapă în evoluţia procesului de conceptualizare a statisticii, şi anume etapa constituirii statisticii moderne, în cadrul căreia gândirea s-a deplasat spre interpretarea analitică a fenomenelor de masă şi obţinerea de concluzii inductive pe baza observaţiilor empirice. Această schimbare de conţinut a statisticii a determinat întrepătrunderea cu matematica, în special prin şcoala anglo-saxonă de statistică matematică ai cărei principali reprezentanţi sunt Fancis Galton (1822÷1911), Karl Pearson (1857÷1936) şi Ronald Aylmer Fisher (1890÷1962).

„Variaţia legată“ a variabilelor observate ale colectivităţii statistice, dezvăluită de Galton, transpusă apoi în limbaj matematic de Pearson, se constituie într-o teorie coerentă denumită teoria corelaţiei statistice.

R. A. Fisher conturează obiectul statisticii ca fiind alcătuit din trei categorii de probleme: probleme de specificaţie – expresia matematică a legii de repartiţie a populaţiei; probleme de estimaţie – depistarea metodelor convenabile pentru calculul coeficienţilor proprii

estimaţiei parametrilor necunoscuţi ai populaţiei; probleme de repartiţie – repartiţia estimaţiilor parametrice şi a unor coeficienţi aleşi pentru a testa

validitatea specificaţiei.În domeniul modern conceput de Fisher, se porneşte de la ipoteze statistice asupra procesului sau

fenomenului observat, consecinţele lor logic deduse se compară cu datele disponibile, stabilindu-se concordanţa cu ipotezele stabilite.

În accepţiunea modernă, statistica este preocupată de genera-lizarea rezultatelor obţinute pe eşantion la întregul sistem, înlocuindu-se observarea totală cu sondajul statistic, estimându-se totodată gradul de incertitudine al concluziilor inductive.

86

În diversitatea definiţiilor, se disting două opinii:– statistica – metodă de cercetare;– statistica – disciplină ştiinţifică cvasi-independentă.d. Etapa informaţională a gândirii statistice începe cu teoria matematică a comunicaţiei a lui Claude

Shannon (1948).Teoria informaţiei este o ramură a matematicii, adiacentă calculului probabilităţilor şi ciberneticii şi care

studiază problemele matematice ale obţinerii, transmiterii, stocării şi transformării informaţiei. Modelul lui Shannon este statistico-probabilistic şi conţine drept noţiune fundamentală entropia informaţională H.

unde:pi reprezintă probabilităţile sau frecvenţele semnalelor sursei.e. Etapa sistemică a statisticii reprezintă un sistem de noţiuni, organizat în jurul conceptului de

probabilitate, de metode ştiinţifice, elaborate de statistica matematică, cu fundamentare epistemologică explicită şi cu o varietate de domenii de aplicare, acoperind practic natura şi societatea.

Cercetările ştiinţifice simt necesitatea unei „escorte statistice“ în două momente fundamentale ale demersului cognitiv:

– momentul empiric – culegerea şi prelucrarea faptelor brute;– momentul aplicativ – verificarea teoriilor pe calea confruntării cu realitatea.Statistica pune la dispoziţie tehnici şi procedee adecvate operaţiilor întreprinse în fiecare din cele două

momente metodologice ale cunoaşterii ştiinţifice.Pe terenul ori în vecinătatea statisticii au apărut numeroase discipline şi teorii noi, cum sunt

„metriile“ (biometria, econometria, psihometria, sociometria, tehnometria, jurimetria), cercetările operaţionale, cibernetica, teoria informaţiei, teoria deciziilor.

În sensul cel mai larg, statistica este matricea oricărei ştiinţe experimentale, iar ca furnizor principal de informaţii este indispensabilă activităţii de conducere.

Teoria probabilităţilor este teoria matematică ce se ocupă cu studiul fenomenelor întâmplătoare sau aleatoare utilizând în acest scop metodele deductive ale matematicii. Fenomenelor aleatoare de masă le este caracteristică proprietatea de stabilitate a frecvenţelor. Conceptul fundamental de probabilitate corespunde intuitiv constantei în jurul căreia oscilează frecvenţele şi către care şirul acestor frecvenţe tinde când numărul probelor creşte nelimitat (Legea numerelor mari a lui J. Bernoulli).

În teoria probabilităţilor există două definiţii:– definiţia clasică a probabilităţii;– definiţia axiomatică a probabilităţii.Probabilitatea caracterizează gradul de probabilitate a producerii unui eveniment în condiţii bine

determinate.Statistica matematică este disciplina matematică consacrată elaborării noţiunilor şi metodelor specifice

studiului statistic al fenomenelor de masă. Într-o formulare generală, statistica matematică se ocupă cu

87

gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la anumite fenomene, precum şi unele previziuni privind producerea lor în viitor.

Statistica matematică include:– teoria sondajului – formularea principiilor şi procedeelor de prelevare a eşantioanelor şi de

prelucrare a datelor de observaţie potrivit cu regulile calculului probabilităţilor, în scopul de a dobândi cantitatea de informaţie necesară estimării parametrilor populaţiei reprezentate;

– teoria estimaţiei – construirea formulelor care permit evaluarea parametrilor unei populaţii pe baza informaţiei rezultate din cercetarea pe eşantion;

– verificarea ipotezelor statistice – elaborarea metodelor cu ajutorul cărora se judecă valabilitatea ipotezelor privind parametrii sau forma de repartiţie a unei populaţii plecând de la eşantion;

– teoria deciziilor statistice – stabilirea metodelor de inferenţă statistică aplicabile la luarea deciziilor în condiţii de incertitudine.

Statistica economică este disciplina care are ca obiect studiul statistic al fenomenelor şi proceselor economice de masă.

Ea are două componente distincte:– statistica economică generală;– statistica economică de ramură.

Capitolele importante ale statisticii economice generale sunt:– statistica resurselor de muncă;– statistica avuţiei naţionale;– statistica producţiei materiale, etc.Domeniul predilect al statisticii economice este metoda balanţelor, seriile cronologice, indicii,

analiza tendinţelor.Definirea şi delimitarea obiectului statisticii presupune determi-narea ariei de investigaţie, a

particularităţilor obiectului şi a raportului dintre statistică şi celelalte ştiinţe care studiază fenomene şi procese ale domeniilor conexe.

a) Aria de investigaţieStatistica studiază regularităţile fenomenelor de masă sau a fenomenelor de tip colectiv.Fenomenele de masă se produc sub acţiunea unor factori cu caracter sistematic, asociaţi cu cei

întâmplători în cadrul unor relaţii de cauzalitate dinamice.În funcţie de aria de investigaţie, statistica are două componente distincte:– o componentă ce studiază fenomenele şi procesele din natură;– o componentă ce studiază fenomenele din societate – statistica social-economică.Fenomenele simple sau certe sunt fenomenele în care relaţia cauză-efect este imediată şi univocă

adică unei cauze îi corespunde un efect şi numai unul.

88

Există şi fenomene care apar ca rezultat al combinării complexe a unei mulţimi dinamice de factori şi influenţe care determină apariţia unor fenomene cu multiple manifestări individuale aparent întâmplătoare.

Determinarea trăsăturilor specifice unei colectivităţi trebuie cercetată colectivitatea în totalitatea ei. Fenomenele caracteristice unei colectivităţi se numesc fenomene de masă şi ele reprezintă obiectul de studiu al statisticii.

Analiza statistică este de tip cantitativ, dar ea reprezintă cuantificarea trăsăturilor calitative ale fenomenelor de masă. Principala proprietate a acestor fenomene este variabilitatea în timp şi în spaţiu, iar legea de apariţiei a acestora se manifestă ca tendinţă ce poate fi cunoscută doar la nivelul ansamblului.

Particularităţile statisticii social-economice sunt:– obiectul său de studiu îl reprezintă fenomenele social-economice de masă;– caracterizează cantitativ-numeric fenomenele social-economice.Metodologia de investigaţie statistică a fenomenelor porneşte, utilizând instrumentele formale

furnizate de matematică, de la trăsăturile caracteristice ale fenomenelor de masă, de aceea putem delimita statistica matematică de statistica domeniului de investigare.

Metodologia, statistica matematică operează deductiv, pe când statistica domeniului are drept cale tipică metoda inductivă.

Metodologia statistică reprezintă totalitatea operaţiilor, tehnicilor, procedeelor şi metodelor de investigare statistică a fenomenelor ce aparţin unor procese de tip stohastic.

Sub raport metodologic, statistica reprezintă instrument de investi-gaţie pentru caracterizarea cantitativ-numerică efectuată de celelalte ştiinţe care studiază societatea ca sistem sau componente ale acestuia.

Etapele studiului statistic sunt:a) Observarea care are ca finalitate cunoaşterea manifestărilor cantitative individuale.Formele de realizare a observării sunt:

– recensăminte;– anchete;– monografii;– sondaje.

b) Prelucrarea rezultatelor observării care are ca obiectiv determi-narea trăsăturilor specifice esenţiale ale evoluţiei fenomenului observat.

Metodele de prelucrare specifice statisticii sunt:– metoda grupărilor;– metoda mediilor;– metoda analizei variaţionale şi de corelaţie;– metoda indicilor.

Rezultatele prelucrării se reflectă în indicatorii statistici.

89

Analiza şi interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor statistice.Spre deosebire de statistica matematică, statistica socială are, sub raport metodologic,

următoarele particularităţi:– studiile sale au întotdeauna un caracter concret, bazându-se pe cunoaşterea empirică;– variabilitatea fenomenelor sociale are amplitudine mai mare datorită combinării multitudinii de

factori cauzali.Complexitatea fenomenelor de masă care formează obiectul statisticii a impus separarea statisticii

pe ramuri:– Teoria statisticii sau Bazele statisticii;– Statistica macrosocială;– Statistica descriptivă;– Statistica de ramură;– Statistica teritorială;– Statistica mediului înconjurător.

Apariţia ciberneticii, informaticii, teoriei sistemelor a lărgit aria de investigaţie a statisticii, de aceea ea poate fi considerată o disciplină de graniţă care prin metodele sale asigură cercetărilor ştiinţifice un caracter interdisciplinar.

Statistica oficială este compusă din:– Instituţii de statistică ale statului sau internaţionale;– Activitatea instituţiilor de statistică în domeniul culegerii, prelucrării şi publicării datelor statistice.

Instituţiile de statistică pot fi:– oficii centrale de statistică;– birouri naţionale de statistică;– institute centrale de statistică;– direcţii centrale de statistică.

Cele mai importante atribuţii ale instituţiilor de statistică se realizează prin:– efectuarea de recensăminte;– efectuarea de anchete statistice;– înregistrarea rezultatelor economice;– întocmirea conturilor naţionale;– publicarea de anuare statistice.

Gestionarea sistemului informaţional statistic din ţara noastră revine C.N.S. (Comisei Naţionale pentru Statistică), organism care are ca principal obiectiv caracterizarea statistică a fenomenelor şi proceselor economice şi sociale la nivel macro şi microeconomic.

Obiectivele C.N.S. se reflectă în organizarea acesteia pe domenii de activitate şi teritorial. Publicaţiile oficiale ce conţin rezultatele activităţii C.N.S. sunt:

90

Buletin de informare;Buletin lunar de preţuri;Bugete de familie;Anuarul statistic al României;Studii în reviste de specialitate;Comunicările datelor statistice la organismele internaţionale.Dintre organismele internaţionale care au şi atribuţii în domeniul statistic sunt:

– O.N.U. în cadrul căruia funcţionează Comisia de statistică a O.N.U., iar în cadrul Secretariatului O.N.U., biroul de statistică;– Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), în cadrul căruia funcţionează Comisia de statistică;– Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE), în cadrul căreia funcţionează Departamentul Economic şi Statistic;– Comunitatea Europeană care are Oficiu de statistică;– Institutul inter-american de statistică;– Institutul internaţional de statistică;– Comisii economice regionale.

Manifestări ştiinţifice:– congrese internaţionale de statistică (primul în 1853) ;– conferinţe ale statisticienilor europeni.

Ca o concluzie a celor discutate până aici, putem da definiţia statisticii.Statistica este ştiinţa care studiază aspectele cantitative ale determinărilor calitative ale

fenomenelor de masă, fenomene care sunt supuse acţiunii legilor statistice care se manifestă în condiţii concrete, variabile în timp şi spaţiu.

Categoriile ştiinţei statisticea. Fenomen de masă (fenomen colectiv, fenomen statistic)Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, întâmplătoare şi vremelnice ale obiectelor,

trăsături prin care domeniile realităţii se manifestă nemijlocit şi multiplu.Fenomenul de masă se constituie sub acţiunea colectivă şi repetată a unui număr mare de factori

întâmplători; de aceea, punerea în evidenţă a esenţei reclamă studiul unui număr mare de cazuri.Fenomenul de masă reprezintă rezultatul raportului dintre necesitate şi întâmplare, dintre legea

statistică şi legea dinamică, dintre modelul stohastic şi cel determinist.Fenomenul de masă este rezultat al lanţurilor de evenimente cauzale în care sunt integrate

scopurile umane – individuale şi sociale.b. Lege statistică (stohastică, lege de probabilitate) reprezintă legea ce guvernează

comportamentul fenomenelor de masă, descriind relaţii cauzale statistice; ea se realizează ca o tendinţă predominantă.

91

Legea statistică este una din formele de manifestare a conexiunii universale a fenomenelor din natură şi societate.

Noţiunea opusă şi complementară este legea dinamică (deterministă) conform căreia, valorilor strict determinate ale unor factori le corespund întotdeauna valori strict determinate ale mărimilor dependente de aceşti factori; raporturile cantitative dintre mărimi rămân adevărate pentru fiecare caz individual. Exemplu: legea atracţiei universale.

Legea dinamică descrie comportamentul riguros al sistemelor sumative şi închise a căror evoluţie poate fi determinată; legea statistică exprimă comportamentul sistemelor complexe, integrative şi deschise.

c. Relaţii cauzale statistice (legături statistice) reprezintă relaţii prin care se realizează mecanismul procesului de determinare şi dezvoltare a fenomenelor de masă.

Relaţiile cauzale mecanice sunt descrise de legi dinamice, relaţiile cauzale statistice sunt descrise de legi statistice şi exprimă relaţii neunivoce, relaţii în care cauzele interacţionează cu factorii aleatori într-un cerc larg de condiţii, astfel încât trecerea de la cauză la efect este mediată de jocul întâmplărilor, cuprins într-un model statistic (stohastic).

În succesiunea genetică a fenomenelor funcţie de ansamblul condiţiilor care însoţesc dinamica lor obiectivă, legea cauzalităţii se manifestă diferit funcţie de varietatea formelor de mişcare şi a nivelurilor de organizare a materiei.

În structurarea relaţiilor cauzale neliniare care au loc în procesele aleatoare stohastice, precum şi în cercetarea mecanismului lor de funcţionare intervine probabilitatea.

d. Legea numerelor mari (J. Bernoulli, 1713). Teoremă a statisticii matematice potrivit căreia frecvenţa unui eveniment converge în probabi-litate către probabilitatea acelui eveniment.

Fie numărul apariţiilor unui eveniment A în n experienţe independente şi cu p=p(A) probabilitatea evenimentului A, atunci:

Altfel spus: La un număr mare de experimente abaterile indivi-duale de la tendinţa centrală se pot compensa, sau altfel:

dacă .

Când mecanismul aleator, care permite să se atribuie apriori o valoare evenimentului, este cunoscut, frecvenţa constatată empiric pe un mare număr de cazuri va fi luată drept măsură a probabilităţii evenimentului.

e) Model (statistic)Modelul este o verigă într-un proces epistemologic mai larg care integrează:

– ipoteza;– reprezentarea schematică a unui proces prin model;

92

– testarea statistică a modelului;– reluarea procesului, în cadrul unei teorii generale.

Modelul reprezintă, în general, transcrierea matematică a unor ipoteze simplificate despre starea sau evoluţia unui fenomen sub influenţa anumitor variabile. După tipul variabilelor, se disting două modele:

– Modelul determinist este modelul care nu conţine variabile aleatoare şi care determină cert starea sau evoluţia fenomenului.

– Modelul statistic (stohastic) este modelul în care intervin, pe lângă variabilele măsurabile sau observabile, una sau mai multe variabile aleatoare.

Variabilă endogenă (variabilă dependentă) este variabila ale cărei valori sunt deduse din rezolvarea modelului.

Variabilă exogenă (variabilă independentă) este variabila introdusă din afară, ale cărei valori sunt independente de model.

Variabila dependentă este funcţie de variabila independentă.f. Populaţie (statistică) reprezintă o mulţime de elemente care au cel puţin o caracteristică

(calitate) comună şi care face obiectul cercetării statistice. Pentru ca rezultatele observării să fie consistente, populaţia (statistică) trebuie să fie delimitată în:

– conţinut;– spaţiu;– timp.

g. Eşantion statistic reprezintă submulţimea sau partea dintr-o populaţie statistică, constituită după anumite criterii, pentru a servi la determinarea caracteristicilor populaţiei.

h. Unitate statistică reprezintă un element al unei populaţii statistice, asupra căruia se va efectua nemijlocit observarea; ea reprezintă purtător originar de informaţie sau, altfel spus, subiectul logic al informaţiei statistice.

i. Caracteristica statistică reprezintă însuşirea comună unităţilor unei populaţii, reţinută în tematica investigaţiei statistice şi care capătă accepţii sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la altul.

j. Variabilă statistică reprezintă variaţia unei caracteristici. Ea poate fi calitativă sau cantitativă. Variabila cantitativă poate fi continuă sau discretă.

k. Variabilă aleatoare. Categorie fundamentală a teoriei probabi-lităţilor desemnând variabila ale cărei valori, apriori necunoscute, apar în împrejurări datorate întâmplării, cu probabilităţi determinate.

Variabilele aleatoare pot fi: – continue;– discrete.

Fie variabila aleatoare discretă:

, în care:

93

l. Repartiţie statisticăFie o variabilă statistică X care ia valorile cu frecvenţele

. Mulţimea ale cărei elemente sunt perechile ordonate (x i,fi) constituie repartiţia variabilei statistice X.

m. Parametru statistic (valoare tipică) este valoarea reprezen-tativă dedusă dintr-o operaţie numerică aplicată la o repartiţie statistică. Ea este rezultatul celei mai mari condensări posibile a informaţiilor furnizate de o masă de observaţii.

Nivelul repartiţiei reprezintă ordinul de mărime caracterizat de valoarea centrală a variabilei în jurul valorii centrale.

Formă a repartiţiei reprezintă îndepărtarea repartiţiei statistice de la o repartiţie teoretică.Parametrii statistici se clasifică astfel:

Parametrii de nivel: media, mediana, modulul; Parametrii de dispersie: varianta, abaterea medie pătratică, coeficientul de variaţie; Parametrii de asimetrie şi de boltire (aplatizare): coeficienţii lui Pearson, coeficienţii lui Fisher.

Tot în categoria de parametri mai sunt cuprinşi:– indicii de concentrare;– coeficienţii de corelaţie;– media de sondaj.

n. Indicator statistic. Mărime statistică ce caracterizează un fenomen social-economic sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării sale în timp sau în spaţiu.

După expresia matematică, indicatorii statistici pot fi:– mărimi absolute;– mărimi derivate.

94

Norul de puncte. Diagrama paralelipipedelor. Procedeul suprafeţei poliedraleNorul de puncte se construieşte într-un sistem cartezian şi presupune următoarele etape:1. se trasează o reţea de linii paralele cu axele 0x şi 0y în dreptul valorilor de distribuţie X şi Y;2. se reprezintă prin puncte frecvenţa xij corespunzătoare fiecărei perechi de valori (xi, yj). Diagrama rezultată ia alura unui nor, denumindu-se „norul de puncte“ sau diagrama de dispersie.Procedeul paralelipipedelor şi procedeul suprafeţei poliedrale reprezintă o extrapolare a

histogramei şi a curbei frecvenţelor în spaţiul cu trei dimensiuni. Diagrama paralelipipedelor se trasează prin ridicarea unui paralelipiped cu înălţimea proporţională cu frecvenţa (x iy) corespunzătoare perechilor de valori (xi, yj), pe fiecare suprafaţă luată ca bază. Suprafaţa poliedrală se construieşte prin ridicarea din centrul fiecărei suprafeţe luate ca bază o linie verticală cu înălţimea proporţi-onală cu frecvenţa x ij şi apoi prin unirea vârfurilor acestor verticale, printr-o linie frântă sau printr-o linie curbă.

95

CAPITOLUL 4PSIHOCIBERNETICA

4.1 INTRODUCERECibernetica nu ne spune că omul este o maşină, ci că el are şi foloseste maşina.

Psihocibernetica doctorului Maltz demonstrează că aceasta funcţionează într-adevar doar atunci când corespunde imaginii personale a respectivului; ea practic nu poate functiona atunci când nu corespunde imaginii personale şi până ce imaginea personala în sine nu a fost schimbată.Punctul de plecare al Psihociberneticii este faptul că psihologii experimentali şi clinici au demonstrat că sistemul nervos uman nu sesizeaza diferenta dintre experienta reala şi experienta viu şi în amanunt imaginata. Concluzia Psihociberneticii este că fericirea inseamnă acea stare a minţii în care gândirea noastră ne face placere pentru o buna bucata de timp. Fericirea poate fi dobândită prin Psihocibernetică.Descoperirea imaginii de sine reprezinta o bresa importanta în psihologie şi în domeniul personalitatii creatoare. Orice bun chirurg estetician este şi trebuie sa fie şi psiholog, indiferent că îi convine sau nu. Atunci când schimbi chipul unui om, aproape invariabil îi schimbi şi viitorul. Când îi schimbi imaginea fizica aproape intotdeauna schimbi şi omul–personalitatea, comportamentul–şi uneori chiar şi talentul sau capacitatile sale initiale.Dr. Maxwell Maltz (doctor în medicină) şi-a luat diploma în stiinte la Universitatea Columbia şi doctoratul în medicina la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor de la aceeasi universitate. A fost unul dintre cei mai bine cunoscuti chirurgi esteticieni în lumea intreaga, dar şi unul dintre cei mai respectati; a tinut cursuri la universitatile din Amsterdam, Paris şi Roma. A fost profesor de chirurgie estetica la universitatile din Nicaragua şi El Salvador. I-au aparut în Pocket Books cartile: Existenta creatoare astazi, Psihocibernetica, Principiile Psihociberneticii pentru o existenta creatoare, Gânduri care-ti coordoneaza viata.

4.2 PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICĂTehnicile comunicării şi vânzarii stau la baza fiecarei activităţi comerciale şi, dealtfel, a fiecarei

activitati umane.Programarea Neuro Lingvistica (PNL) este o stiinta noua, care deriva din psihologia cognitiva şi din cibernetica şi permite realizarea unui control complet al componentelor de baza care constituie experienta umana. Aplicarea ei în domeniul psihoterapeutic şi al comertului a dat rezultate deosebite şi posibilitatile sale sunt inca foarte departe de a fi exploatate din plin. Toata lumea stie că fiecare activitate cotidiana este foarte complexa în felul sau şi că este nevoie să inveţi legi şi metode pentru a face ceva

96

anume, dar nu de a face oricum, ci de a face bine. În ciuda acestui fapt, unul dintre lucrurile care întotdeauna m-au uimit, reflectind la natura lumii, este că, deşi în aparenţă realitatea este complexă, totuşi, pot fi individualizate niste concepte de bază de care, atunci când le-ai înţeles, te poţi folosi pentru înţelegerea ansamblului realităţii. De exemplu, conceptul de supravietuire: fiecare organism viu (animal, om) sau social (firma, stat) are că obiectiv primordial supravietuirea şi perpetuarea lui. A nu tine cont de principiul acesta în viata cotidiana ne duce sigur la comportamente gresite, cu consecinte dezastruoase. Un alt concept fundamental este cel de schimb: nici un organism nu este autonom şi, în consecinta, are constant nevoie de ceva care apartine mediului ambiant, natural sau social (mancare, informatii, protectie, iubire...). Pentru a le obtine, trebuie sa dea în schimb ceva care apartine lui, pentru a face un schimb echilibrat (bani, munca, diferite informatii etc.). Evident, banul e numai un instrument practic pentru a face repede şi echilibrat o parte din tranzactiile posibile. Cand afirm că banii nu reprezinta totul, inseamna numai că exista lucruri de care avem nevoie pentru supravietuirea noastra, care nu au un pret ce poate fi exprimat în moneda. Ca un corolar al celor de mai sus, se poate afirma că noi putem obtine ceea ce avem nevoie doar în proportie cu cat putem şi suntem dispusi sa dam în schimb (un surâs nu are pret, dar îl pot obtine cu buna-cuviinta sau cu o gluma buna). Din ceea ce am spus pana acum deriva o maxima care as dori sa fie scrisa peste tot, cu litere mari şi la care fiecare dintre noi sa reflecteze în fiecare zi: "Dacă eu dau cuiva ceea ce el vrea şi de care are nevoie, el o sa-mi dea ceea ce eu vreau şi de care am nevoie". Dacă ceea ce am spus este adevarat (şi eu va garantez că este), se pun imediat trei intrebari:

1. Cum se poate sti ce doreste cu adevarat alta persoana? 2. Cum pot sti ceea ce eu doresc cu adevarat? (Aceasta intrebare poate parea ciudata, dar este

intrebarea cea mai importanta, iar despre ea vom discuta cu alta ocazie).3. Cum pot face ceva convenabil pentru că celalalt sa inteleaga ce doresc şi cum pot convinge acea

persoana că schimbul este convenabil pentru amandoi?. Ajungem astfel la nucleul central, la conceptul-cheie al existentei, care este comunicarea. Tot ceea ce eu fac, şi subliniez "tot", implica "comunicarea" sau, cum zice scoala de psihologie de la "Palo Alto": "fiecare comportament inseamna comunicare". Comunicare cu persoane, bineânţeles, dar şi cu maşini, cu entităţi sociale etc. De exemplu, când conduc automobilul, comunic intenţia mea de schimbare a directiei volanului sau cea de schimbare a vitezei acceleratorului; la fel, automobilul este astfel construit incat imi poate comunica lipsa benzinei sau nefunctionarea motorului. Am folosit intentionat un exemplu extrem pentru a putea desprinde niste principii ale comunicarii:

1.Pentru a fi inteles trebuie sa utilizez un limbaj cunoscut şi, deci, accesibil interlocutorului. (Este inutil sa-i spun masinii "du-te spre dreapta, imediat!", ci trebuie sa semnalizez şi sa actionez volanul).

2. Important este nu ceea ce intentionezi sa comunici, ci ceea ce intelege receptorul (aceasta relatie este definita de conceptul de feed-back).

3. Cine comunica este primul responsabil de rezultatul comunicarii. (Dacă cineva ma intelege gresit, nu-i vina sa, ci este vina mea. Trebuie că eu sa-mi schimb maniera de comunicare).

97

Toate consideratiile acestea pot arata destul de banale, dar activitatea practica demonstreaza că: 1. Intotdeauna uitam de ele. 2. Nu avem niciodata un "manual" de instructiuni pentru a ajunge la constiinta altei persoane,

deci pentru a fi intelesi de aceasta.3. Oamenii sunt mult mai complicati decat masinile, deci comunicarea interumana este cel mai

complex tip de comunicare. Cu toate acestea, este curios că toate persoanele inteleg necesitatea unui studiu serios pentru a invata, de exemplu, sa utilizeze un computer, care este totusi un lucru foarte simplu, şi nu văd necesitatea invatarii principiilor de funcţionare a minţii umane, care este infinit mai complexă decât computerul. Un lucru care complică incă şi mai mult comunicarea interumană este că aceasta se realizează pe trei niveluri:

1. Logic2. Paraverbal3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) şi 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.). Dacă între aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace. Dacă între niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat. De exemplu un semidoct care a facut mulţi bani, oricât de frumos şi elegant s-ar imbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul comunicării logice s-ar demasca imediat şi, în cazul său, haina nu ar mai face pe om. Sau, pentru a exemplifica relatia dintre nivelul logic şi cel paraverbal, se zice că adesea nu conteaza "ce spui", ci "cum spui". Vorbe placute spuse pe un ton răstit nu sunt receptate ca atare. De aici, o concluzie asupra careia vom reveni merita subliniata: în actul comunicarii interumane trebuie sa ne concentram în egala masura asupra tuturor nivelurilor comunicarii: logic (verbal), paraverbal şi nonverbal. Programarea Neuro Lingvistica ne permite sa inţelegem conştiinţa unei persoane şi să definim mecanismele de realizare a acesteia. În primul rând, prin decodificarea şi descrierea proceselor creierului uman cu o precizie aproape matematică, apoi indicând acele "instrumente" cu care se pot modifica deciziile conştiente şi inconştiente ale interlocutorilor noştri.

4.3 INFORMAŢIE-ENERGIE-MATERIEOdata cu expunerea unui subiect unui stimul exterior, acesta reactionează în baza volumului de informaţii dobândite de-alungul existentei sale. El reactionează în funcţie de categoriile şi clasele în care Realitatea a fost fragmentată. O simplă rocă manipulată fără nici o precauţie pâna la descoperirea radioactivitatii era cel mult suspicionata a fi purtatoarea unui 'blestem' sau 'o unealta pentru magie'. Dupa descoperirea radioactivitatii, aceeasi realitate capata o alta perspectiva. Se înteleg proprietatile

98

materialului, se elaboreaza metode speciale de producere şi manipulare, se inventeaza modele care sa permita explicarea proprietatilor pe care acea materie le are, s.a.m.d. Cu alte cuvinte, aparitia unei noi idei, a unui nou concept are un efect imediat în reasezarea într-o alta ordine a cunostintelor de pâna la acel moment. Reorganizarea "băncii de date" este resimţită de majoritatea subiecţilor ca pe o "catastrofă", cu atât mai puternică cu cât procesul de reorganizare atinge mai multe domenii, cu cât universul semantic suferă o trasformare mai profundă. Rezultă de aici un lucru esenţial: omul Re-actioneaza în baza unor imagini-model cu care compara permanent realitatea imediată. Calitatea şi adecvarea la prezent a reacţiei este dependentă de calitatea şi adevărul continut în imaginile şi modelele asimilate. La limita am putea reduce poate 90% din activitatea umana la reactii de tip automat, bazate pe memorizare şi feed-back. Din cele de mai sus se rezuma doua directii esentiale pentru definirea unei perspective adecvate generarii unui cadru ontologic nou, în care Omul sa poata rezolva mai usor doua probleme:

-reducerea gradului de automatism în activitatea umana, ceea ce ar însemna o tranzitie de la a reactiona catre a acţiona, tranziţie ce ar accentua proprietatea de creator a Omului (creaţia este importantă prin unicitatea ei şi nu prin calitatea reproducerii);

-adaptarea mai comodă la constrângeri şi mai ales la fluctuaţia acestora, constrângeri impuse de dinamica tot mai accelerată a vieţii socio-economice, de schimbarea scării de valori corespuzator evoluţiei la scara individuală şi de grup etc. O perspectivă simplistă de a aborda problematica de mai sus se poate realiza prin modelarea procesului de dinamică socială asociat în plan conceptual cu un proces dinamic de structurare prin agregare ("alipirea" unui numar de "celule" la o opinie, la o clasificare momentan considerata a fi Adevarată) şi fragmentare ("spargerea" unui grup prin apariţia unei diferenţe de păreri induse în bază de apariţia unei alte clasificări, a unei alte "aşezări" sau poziţionări în universul "semnatic"). Procesul poate fi asociat cu oscilaţii între două tendinţe naturale: analiza - generatoare de "schizme" prin care creste numarul de clase în care este împartita formal Realitatea - şi sinteza -vazută ca proces de unificare, de restrângere a numarului acestor clase. Este posibil de evocat modelul de tranzitie la haos a lui Feigenbaum şi incercarea de al utiliza, printr-o analogie, în modelarea sociala. În esenta modelul este bazat pe controlul prin feedback a constantei K din scenariu. Cresterea constantei K peste o valoare critică, implică apariţia de bifurcaţii, asimilate cu diversificarea clasificării, cu rezultatul unei perioade de analiză. Creşterea numarului de "soluţii" posibile într-o populaţie limitată numeric sau care se dezvoltă numeric după o altă lege implică micşorarea "densităţii de preocupare" pe un domeniu dat şi implicit o crestere a divergenţelor datorate "lipsei de comunicare". Acest fapt conduce la o tensiune resimţită în întregul organism social ce impune schimbarea atitudinii din competiţie în cooperare, ceea ce are ca efect schimbări de perspectivă din care anumite diferenţe de şterg (în model apare implicit o micşorare a lui K). Efectul asupra sistemului este reducerea treptată a numărul de soluţii (de clase în care este structurată imaginea asupra Universului) şi treptat determină o densitate de preocupare prea mare pe un domeniu, fie el şi "profund". Apare atunci o

99

alta "nemulţumire", dorinţa de "personalizare" ce accentuează din nou o atitudine critică, analitică, şi procesul se reia. Modelul este util în studiile şi cercetarile din domeniul Stiintei Cognitiei şi al Sociologiei, şi implicit în reformularea unor norme de etică şi convieţuire la nivelul "celulei" sociale şi al definirii şi organizăarii activităţii uname în general şi a celei de cercetare în special. El scoate în evidenţă rolul criteriului de clasificare văzut ca pe un parametru de control extrem de important în stabilitatea socială. Din acest punct de vedere, "inflaţia" de criterii de clasificare nu duce la o mai bună cunoaştere ci la dificultăţi de comunicare, la fragmentare şi deci la instabilitate socială. Dupa cum şi o "listă" saracă de criterii ( deci un model nenuanţat al Realităţii) conduce la efecte nedorite în evoluţia personalităţii umane, condamnată să reproducă doar un set finit şi limitat de activităţi. Modelând realitatea printr-o mulţime de elemente M, se poate spune că procesul de cunoaştere ştiinţifică implică identificarea unor criterii de clasificare, de grupare a elementelor, de ordonare a acestora şi stabilirea relaţiilor între părţile identificate. Perceperea globală a mulţimii, fără identificarea, clasificarea, descrierea în nici un fel a elementelor ce o compun, poate fi considerată ca fiind o percepţie descrisă de filozofia orientală: cunoaşterea holistă.Sub "presiunea cercetării stiinţifice" realitatea se obiectivează, fragmentându-se (fractal, la nesfârsit) în timp ce sub "presiunea trăirii holiste" realitatea se manifesta subiectiv, la nivel fenomenologic. Principala problemă care se pune azi este tocmai această tunelare a barierei constituită de însusi conflictul indus de cele două atitudini legate nemijlocit de actul cunoasterii:

-contemplare (atitudine pasiva, fara o intentionalitate evidentiata, cu urme specifice în traire ce nu pot fi principial comunicate prin limbaj),

-cercetare, investigare (atitudine activa, cu intentionalitate, cu scopul de a gasi ceva definit, principial comunicabil) Iar aceasta extrem de sofisticata încercare a spiritului uman se desfasoara azi în cadrul unor discipline legate de Stiinta Cognitiei, Teoria generala a Informatiei, Ortofizica, Psihologie Cuantica. În toate cazurile obiectul central este rediscutarea şi reformularea conceptului de informatie şi camp informational. Şi poate şi mai important pentru omenire este o consecinta a acestor studii: proprietatile "mentale" ale materiei anorganice sau organice şi cuplajul minte - materie.Delimitarea conceptului de Informatie şi studiul Naturii în triada Materie- Energie- Informatie În ciuda utilizarii aproape abuzive a cuvîntului: informatie putem afirma că semnificatia sa nu este pe deplin stabilizata. Numarul mare de sensuri în care acest cuvânt este folosit sugereaza că ne aflam înca în plin proces de structurare semantica a unei notiuni relativ noi, nascute în cibernetica de la începutul acestui secol, şi care evoca termeni utilizati înca din antichitate. De la informatia în sens de stire şi pîna la în-formatie în sensul de a pune în forma, de organizare şi structurare, semnificatia data la un moment cuvîntului informatie poate fi dedusa doar din context. Studiile realizate în Centrul pentru Studii au încercat sa contureze un unghi de vedere capabil sa extinda catre domeniul Stiintelor Cognitive cercetarea experimentala privind proprietati de material, universalitati ale procesului de morfogeneza vazut că structurare în gradient etc. Punctul central al interesului manifestat îl constituie întelegerea şi

100

modelarea interactiunii minte - materie, interactiune prevazuta de teoria psihologiei cuantice, de Teoria Generala a Sistemelor Ierarhizate, elaborata de Paul Constantinescu, de teoria Ortofizica elaborata de M. Draganescu sau de lucrarile din Stiinta Cognitiei ale lui David Chalmer şi verificata partial în experimente. În studiul elaborat au fost identificate atât diferitele semnificatii atasate conceptului de informatie cât şi anumite observatii legate de mecanismele socio-psihologice, responsabile de dinamica şi evolutia notiunilor. Astfel, definirea unei notiuni se poate face fie pe cale axiomatica şi formalizare matematica, fie printr-o abordare sistemica în care studiul conexiunilor cauzale dintre sisteme şi subsisteme este în masura sa contureze din aproape în aproape noua notiune. Prima metoda este utila pragmatic şi poate precede demersul destinat "patrunderii întelesurilor" din spatele cuvintelor. Aparitia unui cuvânt este esentiala nu numai în domeniul comunicarii ci şi în structurarea individului şi a societatii. Fenomenul de nastere, dezvoltare şi intrarea în uitare a unui cuvânt este strâns legat de evolutia societatii omenesti. Analiza la un moment dat a "aurei semantice" specifice unui cuvânt poate evidentia gradul de întelegere a proceselor şi fenomenelor fizice, biofizice, psihologice, sociale. Fluctuatia întelesurilor atasate cuvântului poate fi atribuita dezvoltarii reprezentarilor pe care omul le-a rafinat treptat pentru a surprinde mai bine esente ale Lumii în care este scufundat. În acest capitol se accentueaza necesitatea studiului cuplajului dintre lumea fizica şi universul semantic cuplat precum şi urma lasata în spatiul starilor (în acest moment înteles că stari sufeltesti). Putem asadar identifica trei straturi esentiale:

-fizic, guvernat de continua dinamica a materiei şi energiei, în forme vii şi nevii, -informaterial, guvernat de procese ortofizice, şi -mental subiectiv, în care se desfasoara interactiunile dintre informaterie şi materie, interactiuni ce

lasa urme în planul starilor şi trairilor. Dacă primul nivel numit mai sus fizic a fost bine delimitat şi studiat, putem afirma că suntem doar la începutul etapei de configurare a notiunilor care sa surprinda celelalte doua noi niveluri: informaterial şi mental subiectiv. Pe lânga aspectul filozofic şi ontologic al acestor studii se pune din ce în ce mai concret definirea şi elaborarea unor tehnologii de cercetare specifice capabile sa surprinda experimental:

-interactiunea materie-informaterie, -prezenta câmpul morfogenetic, -mecanismul de formare a trairilor, în baza cuplajului dintre materie şi informaterie desfasurat în

prezenta materiei noesice. În aceste studii, de importanta maxima sunt consideratiile legate de transpunerea în concret, în însasi metodologia de organizare a unui experiment a notiunilor: sinergie, neliniaritate, auto-organizare, sistem deschis şi sistem introdeschis etc. De asemeni pentru identificarea obiectiva a acestor interactiuni considerate azi subtile este necesara reconsiderarea conceptului de captor şi evident a materialelor ce îl compun pentru că interactiunea studiata sa poata lasa urme masurabile de catre un traductor convenabil ales. Cu alte cuvinte studiile terortice şi experimentale efectuate pâna în prezent au atins nivelul în care Stiinta Materialelor şi Stiinta

101

Computationala pot şi trebuie sa contribuie efectiv pentru constructia unui experiment crucial, care sa defineasca în mod specific demersului stiintific modern conceptul de informatie şi câmp morfogenetic (informaterie). Abordarea domeniului schitat mai sus se poate face prin întelegerea complexitatii termenului de informaţie.

Din studiile efectuate au rezultat urmatoarele aspecte legate de informatie: - informatia în sens shanonnian este "ceea ce suprimă o incertitudine". Ea nu aduce un plus de cunoastere decât în masura în care amelioreaza o situatie de "docta ignoranta". Este definita în baza unui model antropomorf, gnoseologic şi implica elemente subiective. Este pus accentul mai mult pe formalizarea matematica ce permite o abordare cantitativa pornind de la "ceva" existent. - informatia în sensul lui Sahleanu se defineste pornind de la observatia că în natura anumite interactiuni nu pot fi tratate printr-o legatura cauzala clasica, bazata pe o lege de conservare. Este mai aproape de o viziune neliniara a naturii, pentru care sensibilitatea la conditii initiale şi fenomenele de autoorganizare pot duce la discontinuitati de tip tranzitii de faza. Informatia este astfel înlocuita cu Legatura de Tip Informational (L.T.I.) ce afecteaza evolutia unui sistem prin alte mecanisme: declansatoare şi amplificatoare de exemplu, şi care devin elemente colaterale în definirea şi întelegerea termenului de informatie (ceva care declanseaza ...) Sensul de L.T.I. poate fi surprins în contextul teoriei generale a sistemelor ierarhizate, în care stabilitatea întregului se realizeaza prin cooperarea formativa şi informativa a ansamblului de subsisteme ce au o anumita structura, organizare, sensibilitate (informabilitate = proprietate a unui subsistem (captor) de a reactiona la o variatie energetica - rezonanta). Conceptele specifice ce coopereaza pentru a da adevarata semnifictie LTI, extrase din lucrarea lui V. Sahleanu, Eseu de biologie informationala, 1973, sunt: - Semnalul - purtator de semnificatie - face legatura dintre "lumea energiei" şi "lumea informatiei" , semnul - rezultat al unei conventii ce capata semnificatie în baza unor procese educationale) şi simbolul (ip. poate face simbolul legatura dintre "lumea informatiei" şi cea a "energiei"? care sunt atunci simbolurile active? sunt ele active prin intermediul materiei noesice? sau sunt active în sine?) - Codificare - decodificare (se face distinctie între cod şi mesaj. - informatia este un invariant (virtual) ce se gaseste în spatele varietatii de codificare -exemplu: este aceeasi informatie în structura magnetica a benzii de magnetofon, a structura undelor hertiene şi în miscarea membranei difuzorului. Informatia este codata şi decodata specific de mai multe ori, funtie de suport şi mediu de propagare. ea poate sa se "altereze" (aditie de zgomot) sau sa se distruga. - Redundanta (exces informational, rezenva pentru a conserva informatia fata de zgomote sau distorsiuni inerente la codare/decondare; putem indentifica o redundanta functionala şi o redundanta morfologica). - Traducere - recodificarea în alt limbaj. (se face diferenta între transformator îi traductor; în sensul lui Sahleanu, transformatorul converteste o energie în alta în timp ce traductorul poate declansa un proces, cloroplatul este un transformator al energiei solare în timp ce retina de exemplu este considerata traductor într-un sistem ce poate fi declansat de un stimul vizual)

102

Din toate cele de mai sus se poate identifica faptul că notiunea de informatie este legata de cea de organizare şi de structura specifica (informatie structurala). O dezvoltare a modalitatii de cercetare şi investigare a unor NOI PROPRIETATI de material trebuie sa cuprinda şi aceste aspecte legate de particularitatile de structurare şi organizare ale materiei. Legatura Informationala este mai dificil de surprins caci ea apare că factor de corelare la scari diferite şi se manifesta cu atât mai pregnant cu cât aspectul exterior pare a fi mai neregulat sau mai instabil. Având în vedere că principalele metode clasice de tratare teoretico-experimentala a fluctuatiei şi neregularitatilor bazate pe statistica nu pot surprinde principial STRUCTURA, ORGANIZAREA şi deci implict legatura cu informateria, este de dorit o reformulare profunda a modului de abordare experimentala şi teroretica a actului de cercetare stiintifica. Cel putin trei aspecte par sa fie esentiale:

Mecanismul de generare devine tinta de interes chiar dacă produsul rezultat pare sa aiba aspect aleator. Dacă stiinta clasica a cautat invariantii din lumea aflata într-o continua miscare printre structurile simple, descriptibile analitic şi identificabile prin reproductibilitate, stiinta acestui sfârsit de mileniu- stiinta Complexitatii- asociaza notiunii de invariant unor "arhetipuri", unor pattern-uri, identificabil într-un spatiu abstract precum cel al fazelor.

Accesul în "lumea informateriei" este conditionat de descoperirea unor captori specifici şi inventarea unor modalitati adecvate de tratare a datelor obtinute. Sunt de interes o serie de forme şi materiale elaborate dupa conceptii şi teorii sugerate de Ortofizica, conform carora noua viziune experimentala trebuie sa reuneasca într-un tot unitar experimental "obiecte" ce pareau principial diferite: în rezonanta clasica emitatorul este o entitate diferita de receptor, în timp ce în cazul rezonantei haotice, cele doua structuri ce se sincronizeaza, dar se sincronizeaza tocmai pentru că devin parte componenta a unui sistem unitar (descriptibil de un spatiu al fazelor unic).

Viul şi mai ales Omul este mult mai implicat în aparenta evolutie obiectiva a Realitatii decât parea sa sugereze stiinta clasica. Aspectele obiective şi cele subiective trebuiesc reanalizate pentru a genera în cele din urma o viziune Unitara şi Dinamica Universului. Lumea Materiala şi cea subiectiva a trairilor, ordonata de componenta Spirituala pot şi trebuie sa formeze o unitate de rang superior, cu implicatii profunde şi uneori dramatice în modificarea la scara globala a societatii omenesti. În concluzie, o modificare de continut a modului de abordare a cercetarii în domeniul tehnologiei materialelor, al conducerii proceselor tehnologice şi biotehnologice nu poate fi imaginata în afara demersului filozofic al vremii care abordeaza dintr-o alta perspectiva Realitatea observabila şi completeaza la nivel de triada metodologica viziunea clasica, prin implicarea Informatiei alaturi de Materie şi Energie.

4.5 ORTOTEHNOLOGIA- tehnologie bazata pe controlul fenomenologic la nivel de ortoexistenta; consecinte socio-economice. Definita că tehnologie prin care omul poate actiona direct în ortoexistenta cu rezultate materializabile în spatio-timpul concret necesar, pentru a crea efecte antientropice absolute sau, la limita, pentru crearea

103

unui nou univers, ortotehnolgia postuleaza existenta unor ortotroane, vazute la rândul lor că sisteme introdeschise, fara constiinta, instrumente specifice de lucru asemanatoare uneltelor de azi. Studiile experimentale realizate atât de subsemnatul cât şi cele pe plan mondial focalizate asupra interactiunii minte-materie şi a raspunsului acesteia din urma la o categorie aparte de stimuli: trairea unui subiect, dorinta manifesta a acestuia, tensiunea psihica orientata etc. sunt deja dovezi evidente ale unei interactiuni pe cât de prezenta pe atât de dificil de surprins. Principala probelma o constituie definirea captorului, a traductorului şi evident a modului de tratare al informatiei preluate de cele mai multe ori sub forma unei fluctuatii neperiodice considerata pâna nu demult că fiind zgomot. În constructia captorului, forma geometrica joaca un rol esenţial împreună cu natura şi structura materialului. Într-un context adecvat ales, se manifestă măsurabil fenomenul de introdeschidere, postulat de ortofizică. Introdeschiderea că proces de interactiune dintre un subiect viu şi informateria din Ortoexistenta este capabila sa ofere un suport logic al datelor experimentale cumulate pâna în prezent în studiile legate de cognitie şi proprietati normale şi paranormale ale psihicului uman. Aceasta interactiune este perceputa de subiect că fenomen de afire. Sistemul nervos central, (în mod esential emisfera dreapta), este capabil sa transforme treptat aceasta "traire profunda" în senzatii şi sentimente care ating un nivel intern de constientizare definit de teoria Ortofizica prin verbul "a şti". Procesarea ulterioara a pachetului de stari de catre emisfera stânga aduce în final rezultatul introdeschiderii la un nivel accesibil ratiunii, nivel caracterizat de verbul "a spune". În acest mod, o interactiune fenomenologica lasa "urme" într-o realitate accesibila unei gândiri rationale, specifica operarii structurale şi destinate în special comunicarii verbale. Ortofizica postuleaza şi o reciproca a fenomenului descris mai sus. Astfel, o notiune, cuvânt sau simbol, poate declansa odata cu trairea starilor şi senzatiilor profunde atasate, o tranzitie de la nivel strcutural la cel fenomenologic. Altefl spus un sistem viu (arhem) ar avea în anumite conditii capacitatea de a induce modificari în ortoexistenta prin accesul la informateria nestructurata. O asemena capacitate ar fi echivalenta cu generarea şi transformarea materiei prin inductia de cuplare controlata dintre informaterie şi lumatie (ortotehnologie) sau cu o tehnica de modificare locala a legilor generala ale Universului în care subiectul este scufundat (ortochirurgie existentiala), la limita cu o metoda de generare a unui nou Univers (Un proces mental poate declansa geneza unui nou Univers). Pentru a valida experimental modelul propus de Ortofizica este utila o reanalizare a conceptului de Informatie pentru identificarea limitelor acestuia în a descrie urma lasata unui subiect viu în trairea fenomenologica. Natura materialelor implicate, a complexitatii exprimentului ales că experiment crucial pentru a demonstra corectitudinea şi viabilitatea modelului ortofizic al lumii materiale. Rezultatele încurajatoare deja obtinute sugereaza apropierea unei crize conceptuale de proporţii care poate să conducă fie la o destabilizare sociala globala majora cu consecinte catastrofale pentru specia umana, fie la un salt pe un alt palier de constinta, în care are loc o refuzionare dintre obiectiv şi subiectiv, în care omul redevine entitate cosmica constienta de rolul şi responsabilitatea pe care o are în univers. Putem spune în concluzie că studiile de Ortofizica, de Stiinta Cognitiei sau de Studiul Complexitatii au, prin rezultatele deja obtinute şi mai ale prin cele scontate a se obtine în viitor, un

104

impact major asupra vietii de zi cu zi, asupra scarii de valori, atitudinii şi a raportului dintre individ şi societate. Majoritatea activitatii desfasurate azi de om pe planeta este orientata spre extragerea şi transformarea materiei în produse diferite. O alta definire a conceptului de produs, o alta tehnica de elaborare şi definire a unui material, o alta organizare a locului de munca corespunzator noii idei de utilitate şi performata atasata produsului, sunt probleme de maxima importanta ce preocupa azi pe multi specialisti din domenii atât de diferite. Şi asta nu numai din interes stiintific cât mai alse datorita implicatiilor socio-economice şi politice pe care le presupune. Se poate afirma că mileniul III ce începe peste un an este mileniul unei Societati Informationale ce a luat definitiv locul Societatii industriale.

4.6 CONSIDERAŢII PRIVIND OBIECTIVAREA INTERACŢIUNII SUBIECT-OBIECTDificultatea de măsurare obiectiva a unor fenomene ce se desfasoara la scari reduse (nanotehnologie) sau care implica o anume interactiune dintre observator şi obiectul observat consta atât în specificul masuratorii (raportul semnal zgomot este foarte aproape de 1) cât şi în lipsa unei viziuni clare asupra naturii interactiunii minte - materie ce face că anumite notiuni sa fie poate folosite abuziv, prin extinderea lor într-un domeniu în care utilizarea lor este neadecvata. Altfel spus, avem de-aface cu o scara la care problema masuratorilor fizico-chimice trebuie sa fie analizata în mod deosebit. Numim aceastat scara: mezoscopica (ordinul zecilor sau cel mult sutelor de microni). Pentru aceasta scara, este posibil că anumiti parametri bine definiti şi delimitati din considerente de statistica, termodinamica clasica, etc. sa capete alta semnificatie sau sa nu fie relevanti. De asemeni, anumite tipuri de interactiuni pot sa predomine, desi la o scara normala acestea pot fi neglijabile. Fara sa avem înca suficient de multe informatii concrete în acest sens, prezentul subcapitol se refera doar la problema masurabilitatii şi observabilitatii în sine. Subiectul, de maxima importanta practica, urmeaza a fi dezvoltat pe masura ce se vor efectua observatii experimentale concrete. Problama teoretica este legata de semnificatia anumitor marimi fizice atunci când scara de observare a fenomenului este fie prea mare fie prea mica (atribute la rândul lor relative). Altfel spus se poate pune chiar problema gradului în care se pastreaza semnificatia unei marimi fizice în raport cu scara de masura sau atunci când îi asociem un procedeu de măsurare şi o unitate de masura - procese de măsurare diferita implica de fapt definitii diferite. De exemplu, ne bazam definitia clasica referitoare la timp pe repetarea unui eveniment aparent periodic: curgerea nisipului dintr-o clepsidra, perioada de oscilatie a unui oscilator electronic, etc. Feynman remarca: "Au fost masurati timpi mai scurti de 10-12s, dar printr-o tehnica diferita. De fapt, s-a folosit o alta definitie a "timpului"! O cale a fost sa se observe distanta dintre doua întâmplari petrecute, cu un obiect în miscare. ... Dar despre timpi şi mai scurti? Cum poate fi definit şi masurat timpul la o scara mai mica? Are vreun sens sa vorbim despre timpi mai mici dacă nu putem masura sau poate nici imagina mental ceva ce se petrece într-un timp mai scurt ? Poate că nu." Exista însa şi o alta fateta, sugerata de ipoteza lui David Bohm, care sustine ideea unor procese şi marimi fizice nemasurabile, dar care determina evolutia fenomenelor din lumea fizica. Este de fapt

105

asertiunea ce a condus la asa-numita teorie a variabilelor ascunse din mecanica cuantica. În mecanica cuantica, o stare initiala 0, data poate evolua într-un numar oarecare de stari potentiale succesoare 1, 2,..., n ce alcatuiesc vectorul de stare. Conform ecuatiei lui Schrodinger, vectorul de stare evolueaza determinist:

În urma unui act de observare, este constatata o singura stare. Conform interpretarii Copenhaga, după observare, sistemul va fi gasit în oricare stare cu o probabilitate data: Se realizează astfel o tranziţie determinist-probabilistă ce are loc numai prin intermediul actului de observatie. De aici rezulta importanţa procesului de observaţie şi mai ales a observatorului. Walker, cercetator în domeniul psihologiei cuantice şi a definirii unor

experimente specifice studiului în acest domeniu, subliniază că nu avem o stare necunoscută care devine cunoscută atunci când facem măsuratoarea, ci avem o combinatie a tuturor valorilor posibile date de vectorul de stare, a cărui valoare devine specificată prin reducerea lui la o singură valoare în urma măsurătorii. Cu alte cuvinte, rezultă că nici nu are sens specificarea stării sistemului înainte de măsurătoare. Procesul de măsurare/observare în sine este cel care structurează sistemul, colapsând multimea tuturor stărilor potenţiale într-una singură. Din acest motiv procesul de măsurare este distinct de alte procese fizice; el ne apare că fiind "altceva". Pornind de aici şi de la faptul că interpretarea scolii de la Copenhaga ramâne cea mai simplă interpretare a ecuaţiilor mecanicii cuantice, au existat două căi de evoluţie a ideilor din domeniu:

a) discreditarea interpretării Copenhaga, b) realizarea unei extensii a interpretarii de tip Copenhaga, care sa cuprinda şi cauzele care

conduc la structurarea sistemului într-o anumita stare (probabilitatea p i, reprezinta probabilitatea de obtinere a unei stari, neexplicând însa de ce sistemul ajunge în acea stare).

Astfel s-a ajuns la teoria variabilelor ascunse, prin care se încearca pastrarea unei singure ecuatii (a lui Schrodinger) pentru descrierea starii unui sistem cuantic, dar pe lânga variabilele timp, pozitie şi impuls, sa se mai introduca un set de variabile suplimentare, numite "variabile ascunse": c={ c1, c2, ... , cn }.Variabilele ascunse vor fi cele ce vor da nastere unor procese care determina în ce stare va evolua sistemul. Inainte de a enumera câteva din caracteristicile variabilelor ascunse, este sugestiva evocarea frazei lui A.Einstein: "Nu trebuie sa fie la alegerea noastra care marimi sunt observabile; acestea ar trebui date, indicate, de teorie." Dintre proprietatile principale ale variabilelor ascunse vom aminti: 1) nu trebuie sa fie accesibile masuratorilor fizice; 2) au un caracter nelocal, în sensul unei independente de coordonatele spatio-temporale; 3) în cazul unui act de observatie,{ci} trebuie sa fie atât de restrictive încât sa fie observata o singura stare; mai mult, ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti observatorii;

106

4) în orice teorie a variabilelor ascunse, procesul de măsurare este un proces unic, indescriptibil că parte a interactiunii masurate.

O alta consecinta a modului de abordare cuantica a actului de masura este legata de memorarea de catre observator a unor rezultate anterioare. Se spune că observatorul dobândeste astfel informaţii ce reduc entropia sistemului: observator-obiect observat. Pentru o caracterizare cât de cât cantitativa a aspectelor sus-mentionate, Teoria

informatiei joaca un rol de important. Teoria de baza în acesta directie a fost structurata de Claude Shannon şi porneste intuitiv de la faptul că, pentru a dobindi informatie trebuie sa se întâmple ceva-un proces fizic, un anume eveniment,etc. Cantitatea de informatie pe care o dobândim în urma faptului că a avut loc un eveniment este cu atât mai mare cu cât probabilitatea că acel eveniment sa aiba loc este mai mica. Altfel spus, dacă totul este cunoscut dinainte nu mai dobândim nici o informatie, iar masura asociata informatiei transmise de producerea unui eveniment este cu atât mai mare, cu cât evenimentul în cauza este mai neasteptat. Notând cu i(p) cantitatea de informatie, i trebuie sa fie o functie descrescatoare, de probabilitatea p de aparitie a evenimentului. Restrictia a doua pe care a impus-o Shannon a fost că masura informatiei sa aiba un caracter aditiv, în sensul în care, dacă au loc doua evenimente fara nici o legatura, atunci informatia totala dobândita trebuie sa fie egala cu suma informatiilor date de fiecare eveniment în parte. Cum probabilitatea a doua evenimente independente este data de produsul probabilitatilor asociate cu fiecare eveniment în parte, p12=p1*p2, functia cea mai simpla ce îndeplineste cerintele anterioare este functia logaritm: Constanta c se alege arbitrar prin impunerea conventionala a unei unitati de masura. S-a convenit că,

atunci când are loc un eveniment din doua egal probabile, sa obtinem o cantitate elementara de informatie egala cu un bit.Desi teoria lui Shannon este cunoscuta şi sta la baza multor alte modele, se impun câteva precizari:

- şi în acest caz, rolul observatorului este esential. Nu putem dobândi informatie decât că urmare a unui act de observatie, de explorare a lumii înconjuratoare. Dacă un proces a avut loc fara că noi sa-l fi sesizat în vreun fel, atunci nu suntem capabili sa extragem nici un fel de informatie din acest fapt; ci din contra, suntem înclinati sa credem că, din moment ce nu l-am observat, procesul în cauza nici nu a avut loc. - definitia masurii Shannon a informatiei presupune o cunoastere apriori a tuturor evenimentelor potentiale (a tuturor starilor în care un sistem ar putea fi observat), cu probabilitatile lor asociate. Este un unghi ce vizeaza masura informatiei transmise între o sursa şi receptor, mai degraba din punctul de vedere al sursei, întrucât ea singura îsi cunoaste toate posibilitatile. Noua, că receptori, dacă din fotoliul nostru de observatori nu putem avea acces la caracteristicile statistice ale sursei, nu ne mai ramâne altceva de facut decât sa încercam sa jucam mental rolul acesteia, prestructurând sistemul într-un set probabilistic complet de stari posibile.

107

Dupa receptionarea mesajului (ca urmare a unui act de observatie asupra sistemului) informatia obtinuta o vom

evalua cantitativ tocmai pe baza imaginii apriori formate asupra sistemului. În cazul în care am constata o stare complet noua (de exemplu momentul de creatie, de nastere a unei noi idei, a unui "germene" în sensul subcapitolului anterior) atunci, probabilitatea ei initiala fiind zero, cantitatea de informatie ar fi infinita, conform definitiei valorii cantitative asociate informatiei. Este un caz în care marimea nu este utilizabila! (aceasta idee o sugeram înca de la începutul studiului că, datorita caracterului extrem de special al obiectului masurat: viu, în faza de crestere de structurare, cu dimeniuni reduse, anumite marimi şi definitii ar putea sa aiba alte semnificatii sau sa nu se poata utiliza). Din cele de mai sus se poate spune că teoria clasica se afla mai aproape de pozitia emitatorului decât a receptorului. Dacă am fi plasati în locul sursei şi am sti în fiecare moment ce urmeaza sa emitem, cantitatea de informatie pentru noi ar fi egala cu zero. Cunoastem doar proprietatile statistice ale sursei, mai precis numarul posibil de mesaje şi probabilitatile asociate lor, nu şi ce mesaj particular va fi emis. În conformitate cu teoria lui Shannon, un mesaj va purta informatie nu prin individualitatea sa, ci prin aceea că apartine unei multimi de mesaj, caci, asa cum a fost definita, i(pj) nu se refera la sensul mesajului "j" transmis, ci numai la probabilitatea lui de aparitie, pj. Aprecierea informatiei presupune o ordonare în timp a evenimentelor. Exista un moment înainte de eveniment şi un moment aposteriori. Inainte de producerea evenimentului avem incertitudini legate de fiecare stare în care ar putea evolua sistemul; dupa ce evenimentul s-a produs (am constatat starea j a sistemului) incertitudinea este eliminata iar cantitatea de informatie obtinuta corespunde incertitudinii initiale asupra starii j: unde u(pj)=incertitudinea apriori a starii j. Pe de alta parte, cerinta a doua, că informatia sa fie aditiva, face că ea sa nu depinda de timp, prin aceea că distanta temporala dintre evenimentele 1 şi 2(cu probabilitatile p1, respectiv p2) sa fie orocât. În cazul sistemelor cuantice exista o serie de stari permise, fiecare având o probabilitate apriori pi. Acestui set de probabilitati îi putem asocia un set corespunzator de incertitudini, incertitudinea u(psi j) fiind legata de starea potentiala psij. Să presupunem că initial avem vectorul de stare: psi0 = (psi1, psi2, .....)care, în urma actului de observare se restrânge la o anumita stare psi j . Cantitatea de informatie astfel obtinuta este pusa de cercetatorul american Walker pe seama unui aport informational din partea constiintei. Aceasta conditioneaza variabilele ascunse {ci} de care depinde vectorul de stare. Prin urmare, trecerea de la caracterul statistic initial la cel determinist (prin aceea că s-au precizat valorile {ci}) se face pe baza unui debit informational Wef cel mult egal cu W, pe durata dt, ( unde dt=intervalul de timp dintre starea initiala şi cea observata sau, În anumite situatii, timpul cat o anumita stare este mentinuta).

108

Pe baza ecuatiei anterioare putem calcula de exemplu cantitatea medie de informatie ce a fost transmisa de catre un observator procesului fizic pentru a-i restrictiona desfasurarea. Sa presupunem de exemplu că avem un sistem fizic, cu n stari potential posibile. În urma unui set de masuratori sau de aprecieri teoretice se ajunge la concluzia că fiecarei stari îi putem asocia probabilitatea pi0. Cantitatea medie de informatie obtinuta în urma unui act de observatie va fi, conform teoriei informatiei:Sa presupunem că se realizeaza un cuplaj informational între constiinta observatorului (în acest sens se face apel la conceptul de introdeschidere introdus de Mihai Draganescu în lucarile dedicate Ortofizicii) şi cea a sistemului (în ortofizica, în baza unor deductii logice se postuleaza introdeschiderea ca proprietate a materiei în general, gradul de introdeschidere fiind diferit însa între viu şi neviu), astfel încât probabilitatile pi0 sa fie modificate. În aceasta situatie, vom observa un nou sir de probabilitati ce caracterizeaza starile sistemului; fie acesta {pi1}. Cantitatea medie de informatie va fi: Diferenta dintre H1 şi H0 da o masura a cantitatii de informatie transferata între cele doua constiinte în urma unui act de obsevare (de masura): Ceea ce este esential în tot modelul prezentat este că înca nu se cunoaste natura interactiunii dintre informatie şi caracterul energetic al proceselor fizice. Cea mai directa cale pare a fi notiunea de entropie a sistemului, ce are un dublu caracter:

-informational, prin intermediul masurii Boltzmann unde, k= constanta lui Boltzmann, pi = probabilitatea existentei microstarii "i" în macrostare;

-energetic, prin intermediul masurii Clausius-Carnot Q= cantitatea de caldura,T= temperatura absoluta în grade Kelvin. Mai mult decât atât, Louis de Broglie, în ceea ce el numeste "termodinamica ascunsa" a particulelor elementare, face legatura dintre informatie şi energie prin introducerea notiunii de "cuanta de informatie".

La scara macroscopică, reflexiile comportarii cuantice se evidentiaza prin ceea ce numim în mod uzual fluctuatii statistice sau zgomot, tratabile în general drept procese divergente provenind din evenimente cuantice microscopice. Cert este că trebuie sa ne bazam pe studiul unor fenomene cu puternice instabilitati, pentru care aporturi foarte mici energetice conduc catre consecinte macrosopice pe deplin observabile.În concluzie, putem afirma că: obiectivarea prin masuratori experimentale specifice stiintei Complexitatii în general şi implicit stiintei materialelor pentru mileniul III ridica o serie de probleme fundamentale, legate de teoria masuratorii, de interactiunea observator- obiect observat în sensul teoriei cunatice, de cantitatea de informatie pe care observatorul o poate principial capata la un anumit moment. Conceptul de câmp morfogenetic poate fi asociat unui câmp infromational în sensul propus de Sahleanu (triada materie- energie- informatie), interactiunile de tip informational ( dintre sisteme ce au introdeschidere) find o categorie noua, postulata de anumite modele teoretice şi care asteapta un experiment crucial pentru a putea fi demonstrate experimental.

109

De asemeni, se sugereaza că, pentru a identifica interactiuni la nivel cuantic ce "ajung sa fie simtite la nivel macroscopic" este necesar studiul fluctuatilor, a zgomotului, motiv pentru care, este utila o reconsiderare a conceptului de zgomot şi o rediscutare a raportului semnal- zgomot pentru acele sisteme pentru care transformarile produse sunt majore.

Mutaţiile produse de tehnologia computerului devin astazi tot mai evidente, atit la nivelul ontologic al

realitatii şi al experientei umanului, cit şi la nivel epistemologic, în acela al cunoasterii şi al perceptiei. Atit

natura, cit şi cultura sufera transformari datorate impactului tehnologic contemporan, devenind intersanjabile

în discursul virtualizarii globale şi producind aparitia unei grave confuzii la adresa consecintelor liminare, fara

precedent în existenta umana. Problematica tehnologie vs umanism a demarat inca din epoca Luminilor,

însă a ajuns cu atit mai ideologizanta cu cit „transmutatia“ tehnostiintifica a existentei umane a devenit

operabila prin intermediul aplicatiilor computerizate. Prin urmare, problema responsabilitatii se pune din ce în

ce mai acut, iar etica umana este discutata în termeni duali: de colaborare sau de rezistenta. Asumarea,

implicita sau explicita, a uneia dintre cele doua atitudini constituie totodata afirmarea unei ideologii. Ceea ce,

pe de o parte, reprezinta preamarirea avantajelor aduse de noile tehnologii digitale în viata umana,

reprezinta, pe de alta parte, critica dezavantajelor şi a punctelor de criza ale acelorasi tehnologii care

destabilizeaza existenta sub toate aspectele ei. Doua tipuri extreme de ideologie digitala au inceput sa se

configureze în functie de cele doua atitudini.Prima dintre aceste orientari ideologice hard poarta semnul

pozitiv al optimismului în caracterul progresist al cyber-tehnologiilor sau al entuziasmului ontologic,

epistemologic, social şi politic şi se contureaza prin lansarea de noi concepte precum realitate virtuala/cyber-

spatiu, cyborg, inteligenta artificiala, comunitate virtuala, democratie electronica. Acest discurs ideologic,

conotind pozitiv tehnologia digitala, prevaleaza în spatiul cultural american, sustinut fiind de diversi

cercetatori din domeniile de specialitate, mai ales de promotorii inteligentei artificiale. A doua dintre aceste

tendinte ideologice liminare, manifestata în termenii negativi ai criticii scepticiste la adresa mutatiilor

electronice, este mai degraba o marca europeana de discurs, ilustrata fiind de demersul angajat al filozofului

Paul Virilio. Ceea ce, pentru noile acceptiuni anglo-saxone ale tehnologiei digitale inseamna acceptare cu

bratele deschise a „progresului“ tehnologic uman, pentru ideologia de raspuns critic a lui Paul Virilio

110

inseamna negativismul exclusivist al noilor tehnologii.Pe linga aceste doua tipuri extreme de ideologie

cibernetica, exista o cale de mijloc, cea a discursului moderat/soft, deopotriva american şi european, care ia

în considerare atit oportunitatile anticipative, cit şi consecintele nefaste ale cibernetizarii lumii. Această formă

a ideologiei digitale evidenţiază atât avantajele, cât şi dezavantajele noilor condiţii tehnologice şi propune

drept soluţie practică, realist-rationalistă, folosirea în spirit umanist a capabilităţilor cibernetice şi asumarea

unui punct de vedere etic. Astfel, trebuie recunoscuta necesitatea apelului la instrumentele tehnologiei

actuale ajustate în sprijinul demersurilor umane, însă în direcţia evitării urmărilor tehnoştiinţifice negative.

Prin urmare, în studiul transformărilor operate de medium-ul computeristic, trebuie adoptată o perspectivă

moderată, lipsită de utopie, a viitorului, o perspectivă asociată unei tonalităţi nostalgice în legatura cu un

umanism etic pierdut prin exacerbarea potentialului digital care, la limita, provoaca aparitia manifestarilor

mutante/monstruoase ale tehnicismului. Inainte de a pune în practica dezideratele tehnologiei cibernetice,

trebuie impusa cerinta chestionarii acestora în vederea eliminarii urmarilor negative. Umanismul, în cadrul

emergentei digitalizarii universale, trebuie conceput în termeni morali, sau, altfel spus, etica umana trebuie

indusa discursului tehnologic. Referitor la primul tip de ideologie extremă în legatură cu tehnologiile digitale,

cerinţele inteligenţei artificiale constituie un exemplu de vizionarism tehnologic corelat profetismului religios.

Pretenţiile unor teoreticieni precum Hans Moravec sau Marvin Minsky de a teoretiza posibilitatea

„descarcarii“ minţii umane în suport computeristic degenerează într-o „futurologie“ a imortalităţii. Analogia

minte-software, trup-hardware a devenit un fapt comun în literatura de specialitate, însă este criticata pe

masura şi trebuie denuntata că impingere a limitei spre latura periculoasa a gindirii umane. Avind în vedere

problematica indusa a eliberarii, a transcenderii conditiei umane limitate şi efemere, cyber-spatiul a devenit

topos-ul ideologic prin care se propulseaza perspectiva utopica a Paradisului religios. Dramatica ironie a

aflarii adevarului crestin prin „revelatie“ tehnologica! Premisa de la care pleaca viziunea cyber-religioasa este

posibilitatea de a transmuta mintea din trupul uman în suportul computerului, iar concluzia aceleasi viziuni

este nu doar algoritmizarea tuturor operatiilor mintii umane, ci şi dobindirea nemuririi şi a transcendentei.

Impotriva acestei conceptii utopice se pot aduce o serie de contraargumente (v. M. Wertheim), însă cea mai

111

importanta dintre criticile versiunii tehnologice a Noului Ierusalim o constituie lipsa moralitatii datorata ghidarii

dupa principiul libertarianist care propune abandonarea responsabilitatii în lumea real-sociala intrucit se

presupune că, în cyber-spatiul paradisiac, guverneaza libertatea omnipotenta şi nesanctionata.De cealalta

parte a ideologiei, P. Virilio este profetul rezistentei umane în fata intruziunii tehnologiei contemporane,

profet care ia atitudine critica, abordind implicatiile teletehnologiilor cu ingrijorare existentiala. Avertismentele

sale devin uneori extremiste din dorinta de a lua o pozitie activista, de a opune rezistenta ideologiei

entuziaste a cyber-vizionarilor. Chiar dacă, în apararea iminenta a umanismului etic, discursul lui Virilio

capata accente persuasive lipsite de moderatie şi aplicabilitate, demersul sau de analiza critica a „peisajului“

tehnologic actual ridica probleme importante. Spre deosebire de cyber-entuziastii care ajung sa fetisizeze

tehnologia digitala, preamarind posibilitatile pozitive de augmentare existentiala prin mediere cibernetica,

Virilio este sensibil la implicatiile negative ale tehnostiintei. Virilio intelege tehnica în termeni etnici intrucit

intreaga sa filozofie are în centru problematica umanului în fata asediului tehnostiintific şi demonteaza

tehnologia virtualului sub toate aspectele sale. Cea mai ideologizanta atitudine a filozofului este profetizarea

„bombei informatice“ datorita globalizarii cibernetice. Nu toate profetizarile teoreticianului trebuie preluate

fara precautie deoarece trebuie avut în vedere faptul că tehnostiinta contemporana prezinta şi aspecte

pozitive. Instantaneitatea, ubicuitatea, teleprezenta sau interfatarea sint conotate strict negativ, iar P. Virilio

refuză să vadă în aceste trăsături ale noilor tehnologii vreun sens pozitiv. Ideologiile tehnologiei digitale se

manifestă sub diferite aspecte, însă se autodelegitimează prin natura lor paradoxală şi prin faptul că uzează

de terminologia lumii obişnuite pentru a denota alte „realităţi“, de fapt negând manifestările realităţii pentru a

propune, prin chiar termenii negaţi, alte forme de pretinsă realitate. În momentul interventiei nemultumirii fata

de un cadru neconfortabil de existenţă, fie acesta la nivelurile ontologic şi perceptional ale realitatii sau ale

corpului uman, fie la nivelul social-politic, se revendica eventualitatea crearii unui alt cadru în care limitele

actiunii umane sa fie depasite şi indeplinirea tuturor dorintelor sa aiba loc fara nici o constringere. Ideologii

entuziasti ai tehnologiilor digitale legitimeaza prin urmare apelul la noi constructe din cauza insuficientei sau

imperfectiunii manifestarilor realitatii.În primul rind, realitatea virtuala este propusa, ideologic, că o alternativa

112

imbunatatita a cadrului ontologic real datorita avantajelor acesteia de libertate nelimitata a actiunilor umane.

Problematica realitatii se pune în emergenta erei digitale în termeni mult mai gravi decit în postmodernitatea

hiperrealitatii sau a simulacrului pentru că, prin intermediul tehnologiei cibernetice, exista posibilitatea de

practicare a dezideratului extinderii realitatii virtuale. Virtualul global se presupune nu doar a simula realul, ci

şi a-l inlocui. Este greu de imaginat nu doar modul în care realitatea obisnuita, materiala ar putea fi vreodata

pur şi simplu data la o parte sau, mai grav, exterminata în beneficiul virtualitatii, ci şi ce acceptiune

referentiala va mai avea insusi verbul „a exista“. De aceea, promotorii realitatii virtuale apeleaza la

incercarea de a depista semnificatia unui nou tip de perceptie, inca nedefinit, însă intuit datorita corelarii

modelelor computationale cu cercetarile fizicii cuantice (v. paradoxul „pisicii lui Schrodinger“ conform caruia

o entitate macrofizica poate fi intr-o stare de superpozitie cuantica – vie şi moarta în acelasi timp – până la

interventia unui observator din lumea macrocosmică). Teoria computabilităţii cuantice pleacă de la premisa

percepţiei simultane a mai multor niveluri de realitate. Prin urmare se extrapolează teza conform căreia o

percepţie a lumii cuantice, coroborată medierii computeristice, ar putea mijloci percepţia simultană a nivelului

real de existenţă şi a celui virtual. Realităţii virtuale i se atribuie o capacitate de îmbunătăţire a percepţiei,

însă ceea ce scapă din vedere este faptul că percepţia este indisociabilă de materialitatea caracteristică

realităţii obişnuite. Chiar dacă există semne ale intrepatrunderii realitatii de virtualitate prin posibilitatea de a

introduce obiecte virtuale în spaţii reale, de a localiza obiecte tridimensionale sau de a modifica aparenta

obiectelor, de aici până la a putea afirma că realitatea virtuala se poate dispensa de realitatea obisnuita este

o distanta enorma.Realitatea virtuală are nevoie de suport material, fizic pentru a putea fi operată, în primul

rind de hardware-ul specific şi în al doilea rând de perceptia umana a utilizatorului, chiar dacă up-gradata.

Virtualitatea nu poate „exista“ că informatie pură şi independentă, dovada fiind operatiunea interfaţării, iar

folosirea realităţii virtuale în interes ideologic nu se sustine. În legatura cu simptomatologia virtualitatii se

remarca referinta la o ideologie a imaterialitatii care contine „realitate“, o confuzie care nu doar sprijina

cultivarea contradictiei, ci apeleaza la o perceptie psihotica în care limitele dintre realitate şi dorinta sint

sterse, iar experienta este redusa la senzatie. Prin urmare, ideologia realitatii virtuale este delegitimata sub

113

aspectul ei de realitate în acceptiunea obisnuita, macrocosmica: realitatea virtuala nu este o realitate

paralela, ci un instrument ideologic de negare a nevoii pentru obiectul material din cauza disparitiei

demarcatiilor dintre interior şi exterior, locatie şi dispersie etc. Avantajele aplicarii realitatii virtuale în diferite

domenii precum teleoperatii medicale, arhitectura sau simulari ale scolilor de soferi şi piloti trebuie exploatate

în favoarea performativizarii materiale. În ultima instanta, pentru pastrarea unei atitudini etice, trebuie

recunoscut faptul că tehnologia virtuala inseamna materialitate, implicit uz de realitate fizica.

Responsabilitatea umana echivaleaza, în cazul utilizarii realitatii virtuale, cu asumarea limitelor realitatii şi cu

refuzul entuziasmului în fata a noi forme de virtualitate, cu preluarea acestora în virtutea fundamentarii mai

competente a demersurilor din realitate, în profitul realitatii şi nu în dauna acesteia.În al doilea rind,

alternativa cyborg-ului la umanul limitat constituie o alta ideologie a tehnologiilor digitale. Ideologia

postumanului în contextul cibernetizarii este discutata fie în termenii interfatarii virtuale a utilizatorului cu

computerul (Katherine Hayles), fie în termenii protejarii/implantarii organismului uman (Stelarc). Conceperea

cyborg-ului opereaza ideologic pe doua planuri: tehnicizarea umanului şi umanizarea tehnologiei. Ideologia

promovarii entitatii cyborg-ice, că orice ideologie, nu este neutra sau inocenta, ci pledeaza pentru

hipertehnologism în acelasi timp în care isi ambiguizeaza subversiv perspectiva prin recursul la umanism,

propunind un nou determinism dupa ce, în prealabil, demonteaza necesitatea biologica. În contextul digital,

umanismul nu isi poate formula obiectivele (fie umanizarea masinii, fie cibernetizarea umanului, mai ales în

scopuri medicale) decit prin apelul la tehnologie. Din cauza impactului cibernetic este echivoc sa afirmi în ce

termeni mai poate fi formulat umanismul. Umanismul se foloseste de noua tehnologie fie pentru a i se opune

din interiorul ei în scopul de a se fundamenta pe sine, subversiv, dar în acest caz este puternic fundamentat

de aceasta, fie pentru a o sustine în scopuri „umanitare“. În situatia respingerii totale a tehnologiei, implicit a

avantajelor acestora, umanismul s-ar autoexclude pentru că ar evada din problematicile actuale şi nu s-ar

manifesta că o ideologie. Chiar dacă tehnologia digitala se presupune a up-grada existenta umana, reversul

acestei conceptii este inca mai dilematic: cyber-tehnologia detine un potential al distrugerii subiectului uman

şi a insesi viselor investite în aceasta tehnologie. Ceea ce spera omul a obtine de la cyber-tehnologie poate

114

sa nu coincida cu rezultatul ultim al acesteia. Chiar dacă cerinta cibernetizarii umanului se prezinta sub

diverse infatisari, mintea umana nu se poate exclude pe sine, proiectind un univers nonuman, care, la limita,

sa devina antiuman.În legatura cu entitatea cyborg-ica se formuleaza ideologia identitatii multiple a umanului

în cyberspace. Pe linga faptul că ideea personalitatii multiple tine de patologic, asumarea mai multor

identitati în comportamentul cyber-spatial inseamna dislocarea identitatii din acceptiunea sa unitara de

identificare a unui individ, prin urmare recursul la suportul tehnologic care duce la pierderea controlului

asupra propriului „eu“. Identitatea umana ajunge, ironic, sa depinda de mediere digitala pentru a se defini,

astfel incit, ideologic, se induce sentimentul imposibilitatii delimitarii de limite om-masina/retea. Din moment

ce tehnologiile computerului sint percepute că o prelungire a identitatii umane, de aici până la discursul

ideologic al conceperii mixajului om-tehnologie nu mai este decit un pas. Umanului îi revine însă sarcina

morala de a nu face acest pas prea mare pentru omenire, de a folosi avantajele realiste ale posibilitatilor de

ajustare cibernetica sau de lărgire a noţiunii de identitate în cadrul aceluiasi individ şi de a alege intre o

umanitate/corporalitate limitata şi intre o postumanitate a perfectionarii, însă antiumană, intrucit masinica. În

contextul tehnologiei digitale, solutia este aflarea echilibrului intre suportul computerului şi spiritualitatea

umană, şi nu adoptarea literală, optimistă a noilor procesualizări ale umanului. Imaginea cyborg-ului este

„profitabilă“ estetic, ca şi construct ficţional al cinematografiei şi al literaturii, însă dincolo de această

acceptiune a „monştrilor“ imaginatiei artistice, trebuie sa intervina, în plan existential, o restringere

semnificativa a optiunilor. În momentul în care nu se mai discuta despre estetica trebuie că etica sa-i preia

acesteia rolul. Moralitatea specific umana, dacă nu face parte din identitatea cyborg-ica, este un concept gol,

iar lipsa acestei moralitati angreneaza un entuziasm fara sens şi fara finalitate constructiva. Restrictionarea

alegerilor posibile intre combinatii hibride de organism şi cyber-tehnologism functioneaza că o luare de

atitudine etica în sustinerea umanismului.În al treilea rind, sub aspect social-comunicational, ideologia

tehnologiei digitale se manifesta prin constituirea asa-numitelor comunitati virtuale. Legitimarea formarii

noului tip de comunitate se produce prin apelul la potentialul eliberator al comunicarii mediate de computer

(C-MC) şi la nevoia de reconstruire a notiunii de comunitate pierduta de societate, mizindu-se pe capacitatea

115

de mixaj intre tehnologia cibernetica şi relatiile interumane. Spre exemplu, comunitatea virtuala devine o

„unealta“ ideologica prin care se mijloceste accesul la reimprospatarea vietii sociale intrucit se aduce

argumentul potrivit caruia comunitatile virtuale sint comunitati bazate pe interese comune şi nu pe locatie

geografica. Acest discurs, de tip H. Rheingold, este entuziast şi indreptat în directia echivalarii ideologice

intre comunitatea virtuala şi cea reala. Problema este că aceasta ideologie esueaza în idealizarea noului tip

de comunitate propulsat în dauna comunitatii reale, negind contradictiile consecutive realitatii şi propunind în

schimb o utopie a consensului conversational, nu o confruntare efectiv sociala. Participarea în cadrul unei

comunitati virtuale ajunge sa excluda necesitatea interactiunii fizice, fata în fata. Pentru adeptii optimisti ai

acestui tip de comunitate acest fapt nu poate fi decit pozitiv deoarece elibereaza individul de constringerile

responsabilitatilor off-line. Însă trebuie avut în vedere şi faptul complementar negativ al neglijarii problemelor

realitatii şi faptul că evadarea dintr-un tip de comunitate, judecat deficitar, intr-un alt tip de comunitate

angreneaza aparitia altor probleme sociale. Departe de a rezolva dilemele comunitatii reale, constituirea

comunitatilor virtuale este o noua forma de reiterare a problemelor comunitatii normale: a cenzura un

demers public (spre exemplu, pornografic sau fascist) inseamna în acelasi timp violentarea sa sub aspect

privat; a comunica prin suport digital cu persoane la mare distanta echivaleaza cu reducerea timpului liber

petrecut cu oamenii reali; criteriile de selectie ale noului tip de comunitate nu exista, desi excluderea

functioneaza că semn al abaterii de la conduita Internetului; eliberarea de constringeri corporale sau sociale

poate duce la introvertire şi deprimare. Exemplificarea contradictiilor poate continua, intrucit aspectele

inerente comunitatilor pot fi actualizate deopotriva pozitiv şi negativ. Esential pentru manifestarea notiunii de

comunitate în viitor este accentuarea naturii pozitive a intelesului acesteia din cadrul paradoxurilor posibile,

şi nu idealizarea diferitelor forme virtuale.În ultima instanta, constituirea comunitatilor virtuale se legitimeaza

prin recursul la capacitatea modificationala a tehnologiei digitale. Acest recurs dobindeste un caracter

ideologic dat fiind faptul că tehnologia în sine nu opereaza cu concepte de „eliberare“ sau „control“, ci

utilizarea sociala a tehnologiei poate capata aceste intelesuri pozitive sau negative. În emergenta erei

digitale societatea se loveste de determinismul bazarii pe tehnologie pentru rezolvarea propriilor probleme şi

116

neajunsuri. Omul, „animal social“, se vede pus în situatia implinirii sale prin tehnologia pe care o inventeaza

şi care devine, ironic, nu doar mijlocul de realizare a scopului umanist, ci insusi scopul definirii individuale şi

colective. Individul şi comunitatea isi pun sperantele sociale în tehnologia cibernetica, desi experienta

trecutului a dat ocazia omului de a invata faptul că pretentiile societatii au esuat a se implini prin intermediul

tehnologiei. Entuziasmul ideologic al C-MC devine un concept care denatureaza atit raportarea critica la

tehnologie cit şi cadrul comunitatii care se bazeaza pe falsa putere sociala a tehnologiei.În al patrulea rind,

acceptarea entuziasta a cyber-spatiului inseamna din punct de vedere politic ideologia promovarii asa-

numitei democratii electronice: datorita suportului digital, oricine poate interveni în discutii politice şi luarea de

decizii şi, mai mult decit atit, poate participa la guvernare. Democratia virtuala uzeaza, ideologic, de recursul

la tehnologie pentru rezolvarea problemelor democratiei insesi, fiind partial un produs al tehnologiei intrucit

ideile politice sint dependente de medium-ul insusi în care acestea sint formulate. Democratia electronica

devine, prin urmare, problematica deoarece decizia politica poate fi afectata de acumularea rapida de date:

deliberarea politica este o problema de judecata şi nu de promptitudine a unui exces informativ. Cetateanul

din agora cibernetica poate fi atins de riscul devenirii unui consumator de informatie politica fara posibilitatea

de a o delibera în contextul accelerarii schimbului de opinie. Intr-adevar, medium-ul computeristic faciliteaza

exprimarea opiniilor, însă mai important este, în contextul democratiei, formarea de opinie în urma deliberarii

asupra alegerilor posibile. Problematica devine şi chestiunea puterii ca autoritate şi control în termenii

manipularii cetăţenilor în timp ce aceştia se iluzionează că participă activ la rezolvarea problemelor „cetăţii“.

În concluzie, ideologia democratiei virtuale, promovind egalitate, libertate şi lipsa ierarhiei, devine utopica în

contextul actual al tehnologiei digitale.Ideologia politica a cyber-spatiului se discuta de asemenea şi în

termenii frontierei electronice. Metafora este de fapt numele organizatiei nonguvernamentale „Electronic

Frontier Foundation“, organizatie fondata de John Perry Barlow şi Mitchelle Kapor. Problematic este faptul

că aceasta ideologie se finalizeaza în virtualizare globala prin caracterul de deschidere şi nedeterminare al

frontierei electronice. Colonializarea cyber-spatiala este interpretata în termenii negativi-pesimisti (v.

Ziauddin Sardar) ai imperialismului european. Astfel, cyber-spatiul devine surogatul vechilor colonii, noul

117

continent creat artificial pentru a satisface dorinta omului vestic de a acapara noi bogatii în numele

prosperitatii. În sprijinul acestei conceptii se pot aduce argumentele accesului restrictionat la Internet,

argumentele economic-ideologice ale Lumii a Treia şi frustarile legate de miturile barbat/alb/instarit.

Manifestul ideologic The Declaration of Independence of Cyberspace, semnat de J.P. Barlow şi propunind o

reiterare a jeffersonismului secolului al XVIII-lea că o forma de impotrivire la actiunile normative ale

guvernului american, este un exemplu tipic al libertarianismului californian. Capitalismul anarhic al Coastei

de Vest este urmarea utopiei ideologice a convietuirii la frontiera electronica, utopie care neaga aspectele

negative ale societatii politice. Impotriva excesului ideologiei californiene a libertarianismului s-a constituit

discursul ideologic critic al tehnorealismului format din adepti ai rationalismului digital critic care accepta

autoritatea unui establishment elitist, ales în mod democratic şi contradictiile social-economice şi politice ale

tehnologiei virtuale. Analog manifestului tehnorealist trebuie delegitimat orice mit ideologic cu privire la

capacitatile transformationale ale tehnologiei informationale.Ideologiile extreme ale tehnologiei digitale

trebuie delegitimate sub aspectul lor entuziast, necritic, datorita incompatibilitatii acestora cu punctul de

vedere realist-rationalist care trebuie sa prevaleze în noul context al cibernetizarii globale. Problemele

realitatii nu trebuie ignorate, la fel cum nu trebuie acceptate evadarile iresponsabile în virtualitate. Discutind

ideologiile digitale, eseul de fata isi asuma o ideologie moderata cu privire la raportarea la tehnologism, o

perspectiva etica a umanului şi un rationalism realist. Problema nu se defineste în termeni pro sau contra

noilor tehnologii intrucit nu le putem neglija rolul şi avantajele, precum nu ne mai putem dispensa de

acestea, ci se defineste că şi considerare precauta a consecintelor antrenate, cu atit mai mult cu cit omul şi

natura nu mai sint realitati pozitionate în afara tehnicii, ci sint influentate de aceasta nu doar existential şi

cognitiv, ci şi social şi politic. Inca o data, problema trebuie sa se puna în sensul cooperarii intre tehnologie şi

etica, şi nu în termenii disocierii acestora, pentru prevalenţa umanismului asupra cyber-tehnologismului.

Concluzia ultimă ar fi acceptarea finitudinii umane la toate nivelurile existentei, întrucât nerecunoasterea

acesteia poate duce la antiumanism şi deplasarea poziţiei omului din centrul propriei fundamentări spre

periferia tehnologiei. Neasumarea acestei finitudini umane produce emiterea de utopii ideologice în domeniul

118

digitalului în acelasi timp în care provoacă neglijarea dilemelor reale. Chiar dacă problematica tehnologiei

digitale nu şi-a stabilit inca termenii proprii de referenţialitate, iar fenomenele discutate ideologic se află în

desfăşurare, fără perspectiva faptului încheiat, se pot trage o serie de alarme şi se pot direcţiona anumite

trasee de „parcurgere“ ale tehnoştiinţei.

CAPITOLUL 5MODELUL COMPUTATIONAL AL CREIERULUI

5.1 ELEMENTE INTRODUCTIVE

119

Una din cele mai recente dezbateri pe tema sistemului optic individual, cu implicaţii filozofice şi estetice tulburatoare, este cea declanşată de cercetătorii din domeniul aşa-numitei cognitive science (stiinte cognitive). În ultimele trei decenii, acestia investigheaza din perspectiva psiho-fiziologica sistemul de relatii din interiorul creierului uman ce duce la aparitia imaginii. Caracterul „virtual“ al principalului lor obiect de studiu, imaginea mentala (imagine „simulativa“; „imateriala“, dar totusi prezenta; „inexistenta“ optic în mod „real“ şi „consistent“, dar totusi „vizualizabila“, contrastind cu „materialitatea“ neurologica a proceselor ce determina formarea ei), va fi principalul punct în dezbatere al studiului de fata.În opinia lui Stephen Michael Kosslyn, în prezent poate cel mai cunoscut psiholog cognitiv, ceea ce conteaza intr-un studiu al mecanicii optice nu este atât imaginea, cât sistemul de reprezentare al acesteia; de aceea, teza principala din Image and Mind (1980) este că, de fapt, imageria mentală rezultă dîntr-o activitate cerebrală similară ca operaţiuni cu cea a computerului, această activitate determinând, prin calitatea procesării, acurateţea iconică a fiecarui individ: „Ipoteza este ca imaginile vizuale sunt ca niste display-uri pe un tub catodic (CRT), generate de un program computerizat (plus data).“

De fapt, teza lui Kosslyn se inscrie nu numai în teoria computationala a mintii umane, ci şi în cea a selectiei naturale a copiatorilor. Conceperea mintii ca un sistem de organe computationale a carui alcatuire rezulta de pe urma procesului de selectie naturala (mintea – un soi de computer neuronal incastrat cerebral, cu care, totusi, cine sau ce ne-a echipat?) şi al carui „program“ principal ar fi acela de a rezolva orice fel de problema intrata în atentie tine de ceea ce s-ar putea numi deconstructia inginereasca a mintii şi creierului uman. În termenii lui Steven Pinker, alt psiholog cognitiv de largă notorietate, teoria computatională a minţii ar putea fi asociata intelegerii starilor şi convingerilor umane ca informatie, la rindul ei incapsulata în „program“ sub forma de simboluri (How the Mind Works, 1999:25). De altfel, sursa principala a modelului cognitiv computational sta în cercetarea computeristica a anilor 1950-1970, interval în care s-a conturat ideea (astazi o convingere legitimata digital) ca, de fapt, cunoasterea opereaza prin intermediul unor reguli – de tip logic – de manipulare simbolica.Pentru argumentarea tezei sale, Kosslyn dezvolta un model teoretic al proceselor de formare a imaginii, în care operatiile mentale sunt asemanate celor computerizate (apar functii ca: FIND, SCAN, ZOOM, ROTATE), cu acelasi gen de proprietati (configurare, trecere dintr-un nivel intr-altul, indicare, integrare, reactivare, repozitionare, dimensionare, clarificare, reorientare, alterare etc.). Tipul acesta de inginerie a mintii, care descrie imaginea mentala ca o reprezentare functionala, cvasi-pictoriala (configuratie de pete într-o matrice corespunzatoare unui visual buffer – tampon vizual – ce afiseaza iconul prin umplerea celulelor matriceale), permite materializarea legaturii dintre iconism şi cognitie, calitatea celui dintii determinind calitatea procesului cognitiv. Tocmai de aceea, Kosslyn vorbeste de concretetea statutului ontologic al imaginii ca un cistig al demonstratiei stiintelor cognitive, cu atât mai interesant cu

120

cit procesarea cerebrala a imaginii nu este numai reductibila la o serie de operatiuni computeristice, ci poate fi şi redata pe calculator, prin mijloacele specifice acestuia. În ceea ce priveste definirea vederii în acest punct al discutiei, principalul suport teoretic ramine cel al lui David Marr din Vision: A Computational Investigation into the Human Representation and Processing of Visual Information (1982), un volum de referinta al unuia dintre sustinatorii teoriei computationale. Aici, vederea e considerata un proces de producere, din imaginile lumii exterioare, a unei descrieri care ii este folositoare privitorului, fara a fi incarcata cu informatie irelevanta; în termenii lui Pinker, care preia aproape integral definitia lui Marr, vederea ar rezolva „problema irezolvabila a recuperarii unei descrieri a lumii din proiectia ei retinala, prin intermediul presupozitiilor pe care le face despre cum e alcatuita lumea [...]“ (Pinker). Locatari ai unei realitati virtuale generalizateRelatia dintre perceptie, vedere şi reprezentare va fi discutata de mai multe ori aici, cu precadere pe filiera argumentelor care vizeaza exploatarea disfunctiilor vizuale/logice în directia unei pozitii subiectivizante. În mod paradoxal, „obiectivitatea“ operatiunilor computeristice pe care stiintele cognitive le atribuie creierului şi mintii umane poate explica, dar nu şi inlatura/“vindeca“ simptomatica subiectiva ce apare atunci cind vederea, perceptia şi reprezentarea interactioneaza în spatiul fluid al interioritatii şi exterioritatii cerebrale; dimpotriva, cu cit ofera un tablou mai exact şi mai detaliat al procesualitatii mentale şi cerebrale, cu atât teoria computationala pare sa serveasca mai bine validarii pozitiei filozofice „subiective“. La limita, aceasta ar putea sugera ca, în fond, sintem locatarii unei realitati virtuale generalizate (lumea exterioara, asa cum o „vedem“), fara macar a avea constiinta acestui fapt: „Voi demonstra ca realitatea, asa cum o stim noi, este în mare masura un construct generat intern al sistemului nervos şi ca, o data construit, el este proiectat inapoi asupra lumii prin intermediul interactiunilor comportamentale cu obiectele din mediul nostru local. În consecinta, mare parte a consistentei şi logicii evenimentelor externe este mai degraba o proprietate a «percepatorului» decât a obiectului «perceput». Viziunea noastra asupra lumii s-ar putea sa fie mai subiectiva decât ne dam seama, chiar dincolo de orice conventii culturale.“ (Leif H. Finkel, The Construction of Perception, în Jonathan Crary & Sanford Kwinter -eds.-, Zone 6. Incorporations, 1992:393)2De la bun inceput, trebuie facuta precizarea ca, pe cit se dovedeste de utila teoria computationala în ceea ce priveste formarea, structurarea şi procesarea imaginii (probleme de medianitate cognitiva), pe atât este de ineficienta în chestiunea semnificarii (legata de cauzalitatea şi finalitatea cognitiva). Chiar daca meta-explicatiile configurative de tip Kosslyn sau Pinker favorizeaza acceptarea ideii ca semnificarea ramine, în parametri neurologici, un proces cauzal, ele nu reusesc sa ofere raspunsuri convingatoare despre cum sunt posibile constiinta, inteligenta sau libera vointa umana. Viciul deconstructiei computationale (o sintagma poate mai potrivita decât cea de „structuralism computerizat“ pentru intelegerea mecanismelor teoriei computationale în stiintele cognitive) ramine acela al abisalizarilor deterministice ilimitate, care permit tehnicizarea bio-logica a functionalitatii mintii umane în termeni de fiziologie cerebrala şi nervoasa, descriu chiar structura „programului“ şi reactiile materiei

121

puse în miscare de acesta, dar scapa pe parcurs explicatia cauzala a unor fenomene dinamice pe care singura mentiune ca „ele exista de la bun inceput în program“ nu le poate motiva.De pilda, în ciuda tuturor asociatiilor sinonimice susceptibile de a fi integrate într-o abisalitate deterministica (de tipul: constiinta-auto-cunoastere-informatie accesata) – sau poate tocmai de aceea –, teoria computationala nu este în masura sa raspunda la intrebari elementare, cum ar fi: ce, în organismul nostru, ne produce bucuria, facindu-ne sa o „avem“? neuronii? impulsurile electro-chimice? Cu alte cuvinte, desi beneficiem de explicatia „procesualitatii“ bucuriei la diferite nivele neuro-tehnologice şi logice, nu avem o justificare multumitoare a cauzei constiintei bucuriei.De altfel, în mod paradoxal, obiectia fundamentala la adresa teoriei computationale a mintii este chiar propria ei premisa. Ea poate fi inteleasa în termeni de reverse-engineering (inginerie inversa – examinare a unui produs, program sau proces cu scopul de a-i determina şi intelege metodele, în vederea unei eventuale reconstructii deconstructive), o sintagma frecventa în analizele de inteligenta artificiala, pe care Pinker o foloseste atribuind aparitiei/existentei mintii umane scop natural selectiv, mai exact, „maximalizarea numarului de copii ale genelor care au creat-o“. Dar, daca ingineria inversa este posibila numai cind cei care ii declara sau ii observa existenta au un indiciu despre scopul functional pentru care obiectul sau organismul descompus „invers“ a fost conceput, atunci identificarea scopului nu se poate obtine ca simplu rezultat al procesului de inginerie inversa, deoarece „cunoasterea“ care a dus la constituirea modelului obiectual sau organic acum descompus il preceda pe acesta. Prin urmare, ea nu mai poate fi decât banuita, cu alte cuvinte aproximata subiectiv. În absenta consensului asupra identitatii creatorului şi a particularitatilor ingineriei pe care a folosit-o pentru ceea ce a creat, simpla noastra erijare în deconstructori ai propriei functionalitati (mentale, în cazul teoriei computationale) implica o limitare cognitiva: nu putem explica (doar) prin examinarea interiorului nostru cauza originara care a dus la functionarea lui, deoarece statutul nostru este, în aceasta imprejurare, unul artefactial, aflat sub incidenta regulilor ce ii determina constructia.3 Este de altfel conditia pe care o pune în discutie şi Pinker, fara insa a insista asupra criticii pe care ar implica-o la adresa teoriei computationale: „Un artefact este un obiect adecvat atingerii unui scop pe care o persoana ssau, în cazul persoanei, ceva cognitiv superior acesteia, n. meat doreste sa-l foloseasca pentru a atinge acel scop. [...] Artefactele nu pot fi definite prin forma sau alcatuirea lor, ci numai prin ceea ce pot face şi prin ceea ce cineva, undeva, vrea ca ele sa faca.“ (ibid.:327-28)Catre o cultura şi o civilizatie robotically correct?De fapt, procesul de reverse-engineering poate deveni mai spectaculos ca aplicatie fictionala, decât ca instrument „stiintific“ de validare cognitiva (cu toate ca, în anumite prognoze ale evolutiei tehno-stiintifice reale în secolul 21, i se anticipeaza o functie determinanta, cum ar fi realizarea scanarii cerebrale). Sa ne imaginam, de pilda, pe linia unor romane care voaleaza raportul dintre creatorul organic şi creatul mecanic/cibernetic (în genul celor scrise de matematicianul şi prozatorul cyberpunk Rudy Rucker), ca fiintele robotice sau cyborgice construite de oameni nu numai ca se apuca sa-şi demonteze inventatorii tehno-genetici, dar ajung sa-i şi recompuna biologic prin chirurgie artificiala. Intr-un asemenea context

122

deconstructiv, insusi autorul rindurilor pe care le cititi în aceasta clipa ar putea fi un „robot“ re-alcatuit fara stirea lui de figurile fictionale virtuale pe care, creindu-le, le-a „substantializat“; aceasta fiinta „inversata inginereste“ şi-ar produce acum „propria“ literatura, care, la rindul ei, ar functiona ca un experiment tehnologic inversabil! În fond, exemplul pare mai putin socant daca acceptam ideea ca atât eroii literaturii cyberpunk, cit şi „Oamenii Noi“ ai societatilor comuniste sau cei în mod agresiv „corecti politic“ ai societatilor (societatii unice?) capitalist-globaliste pot executa o serie de operatiuni mentale mecanice care le-ar defini „buna functionalitate“ şi, prin gradul de acuratete, caracterul „performant“: setarea şi rularea anumitor „programe“ (în functie de ideologia dominanta şi formele ei de manifestare: egalitariste, discriminatorii, discriminator-pozitive etc.); extragerea şi schimbarea de „soft“ -uri (de pilda, schimbarea soft -ului Familie a98 cu mai noul Cariera 2000); adaugarea de „memorie“; partitionarea hard-ului pe arii şi sub-arii (cum ar fi cea a sentimentelor: iubire, ura, cinism, dezgust, mila, bucurie etc.) gata sa devina active în mod selectiv. Transpus la scara planetara, un asemenea tablou (inca ipotetic?) de normalitate distopica ar ilustra mersul umanitatii spre o forma de civilizatie şi cultura robotically correct. Performarea automata a „operatiunilor“ indispensabile „bunei functionalitati“ individuale într-o societate postmoderna bintuita de dogme şi stereotipii e parodiata frecvent în fictiunea deceniului zece, în special în prozele minimalist-grotesti ale lui Mark Leyner. Reducerea la absurd a mecanicii unei societati americane pe cit de „democratice“, pe atât de saturata dogmatic, apare în majoritatea povestirilor din volumul My Cousin, My Gastroenterologist (1990): cind sub forma caricaturizarii utopiei tehnologice, în Saliva of the Fittest (unde un computerist amator e convins ca incasii le-au construit garaje extraterestrilor la Machu Picchu), cind prin ironizarea idealurilor multiculturale afirmate propagandistic, în I Was an Infinitely Hot and Dense Dot (unde, în baruri cu denumiri şi anunturi ostentativ „frangleze“, servesc numai chelnerite cu nume orientale, ca Kikugoro), cind prin reformularea natinga a normelor de corectitudine politica, în Fugitive from a Centrifuge: „Curind, psihopatologia inlocuise etnicitatea ca determinanta demografica.“ (1993:17, ©1990) De altfel, jocul parodic (şi auto-parodic) al lui Mark Leyner cu o America de video-clip, desen animat şi film cyberpunk continua în romanul Et Tu, Babe (1992). Aici, naratorul are 36 de ani, „majoritatea petrecuti în orfelinate, scoli de corectie, puscarii şi aziluri“ (1993:13, ©1992) şi este autorul unei carti numite... My Cousin, My Gastroenterologist, de pe urma careia a dobindit celebritatea mondiala, un teren de golf miniatural în Yokohama şi suma de 68000000 yeni. Existenta sa paranoica şi schizoida produce fantasme, fictiuni şi o realitate care navigheaza în rafuieli aleatorii: la opt ani, Mark isi impusca unchiul la tara, suparat pe IQ -ul scazut al acestuia şi pe faptul ca i se serveau cereale la micul dejun (aluzie la corectitudinea alimentara recomandata de reclamele americane), iar la treizeci şi sase le bombane la televizor pe Elle Mac Pherson şi Claudia Schiffer (venite în State ca sa discute despre barbatii care le „atita cel mai tare“: musculosi, cu geaca şi cizme din piele de sarpe, par pe umeri şi „colonul iritabil“ – ironizare a cliseului feminist al independentei sexuale).Ochiul mintii şi constructia imaginii

123

Revenind la constructia iconica în cadrul teoriei computationale, este de remarcat ca procesarea mentala a unui obiect real trece prin forma de skeletal image (imagine-suport), un intermediar mental simulativ, de regula punctiform, intre realitatea exterioara şi informatia ei inmagazinata în memorie pe termen lung (asa-numita deep representation -reprezentare de adincime), pentru a deveni apoi, prin convertire, o elaborated image (imagine elaborata) adusa la suprafata. Rolul esential în constructia iconica ar apartine de ceea ce este cunoscut sub denumirea metaforica de the mind’s eye (ochiul mintii), un soi de corelator procedural intre obiectualitatea spatiala „neutra“ şi reprezentarea ei mentala „semantizata“: „În mod evident, ochiul mintii nu este un ochi adevarat [...], ci corespunde unui set de operatiuni care servesc drept interfata intre imaginile spatiale şi reprezentarile lor mai discursive (sau mai «semantice», daca vreti).“ (Kosslyn, op.cit.:6) Numai în proza cibernetica postmoderna, ochiul mintii poate fi suprapus ochilor adevarati ai individului (devenit cyborg), uneori chiar cu functie tele-vizuala, ca în cazul povestirii Twenty Evocations, de Bruce Sterling, din volumul Crystal Express (1989), unde chirurgii plastici ai viitorului au capacitatea de a inzestra orice fiinta cu sisteme de televiziune optica: „TELEVIZIUNE OPTICA. Era uimitor cit spatiu incapea intr-un manson ocular, daca stateai sa te gindesti la treaba asta. Mecanismele vizuale actuale fusesera miniaturizate cu grija de creatorii Mecanisti de proteze.“ (1990:104, ©1989) Mai mult decât atât, în romanul sau Wetware (1988), a carui actiune se petrece în anul 2030, Rudy Rucker imagineaza ochiul mintii ca pe o retea de camere de luat vederi ce functioneaza în interiorul creierului protagonistului, Cobb Anderson. O maniera similara de operare a ochiului mintii apare în romanul lui William Gibson, Virtual Light (1993), unde, în viitorul lui 2005, afisajul activitatii de vizualizare mentala se face, cu ajutorul unor ochelari virtuali, direct pe nervii optici ai utilizatorului.Nu toate procesele gindirii umane implica insa imageria şi nici aceasta nu se afla într-o pozitie privilegiata, ca forma de reprezentare interna; informatia poate fi procesata mental şi fara existenta unui corespondent intern „vizual“: de exemplu, daca o persoana spune despre un obiect ca „e atragator“, cognitia presupusa de aceasta afirmatie nu depinde exclusiv de calitatea informatiei respective de a fi iconica şi de a fi procesabila iconic, ci şi de procesarea ei ca informatie (date) inclusa intr-un sistem de alte informatii mentale pure (nereprezentabile vizual, ci logic, sa zicem). La rindul lor, structurile de date care stau la baza informatiei procesate pot fi, ca forma, şi ne-pictoriale, imaginea rezultind mai putin din „graunte“ şi „puncte“ (ceea ce, în limbajul computeristic, s-ar numi „pixeli“) şi mai degraba din seturi descriptive şi liste vectoriale. Mai mult, ca şi în cazul robotului pre-programat şi conditionat de calitatea şi cantitatea de informatii primite de la creatorul sau (limitativ din punct de vedere tehnic şi cognitiv), informatia cuprinsa într-o imagine oarecare (exterioara sau interna) se poate defini în mod satisfacator numai în raport cu procedura interpretativa care i se aplica: „Concret, daca nu am avea descrierea unui cauciuc de la roata din spate a unei masini, de pilda, o imagine a acestui cauciuc nu ar putea servi ca reprezentare a informatiei ca o masina are un cauciuc pe spate.“ (Kosslyn)De aici, printre altele, dificultatile de a valida iconic şi semantic componente ale lumilor posibile (balauri, dragoni, zine, sirene etc.), entitati al caror statut ambiguu în relatia schizoidizata dintre semnificant şi

124

semnificat poate sugera statutul ambiguu al anumitor produse ale realitatii virtuale (corpuri „inventate“ pe computer; obiecte „imaginare“ cu geometrie tri-dimensionala variabila s.a.m.d.).Kosslyn revine asupra manierelor în care stiinta cognitiva poate cuantifica ideile şi imaginile mentale intr-un volum din 1983, Ghosts în the Mind’s Machine. Creating and Using Images în the Brain, o amplificare a cartii sale din 1980. Incercind sa explice cum reusesc imaginile mentale sa reprezinte (sa redea) obiectele în absenta lor, el procedeaza la o deconstructie a creierului uman, pe care il asociaza unui procesor cibernetic de programe ale mintii (distinctia creier/minte permitind o schizo-analiza logico-metaforica specific postmoderna, ce atenueaza oarecum obiectia de determinism rigid indreptata impotriva intregii teorii cognitive): „Putem vorbi despre minte ca despre o componenta a creierului, intruchipata în interiorul acestuia, exact cum vorbim de un program ca parte componenta electronica a computerului; faptele mentale – gindirea, amintirea şi celelalte – pot fi intelese în termenii unei descriptii simbolice a informatiei inmagazinate.“Ideea lui Kosslyn (aproape coincidenta cronologic cu cea prozastica a lui Rudy Rucker) e ilustrata fictional, printre altele, de teza upgradarii omului, ca sistem computerizat (ceea ce Bruce Sterling numeste „posthuman self-actualization“ în romanul Holy Fire, 1996) şi a functionalitatii sufletului ca software. Extinderea locativa a activitatii mentale pe linia intelegerii acesteia ca o componenta computeristica a corpului/creierului uman figureaza şi în romanul Schismatrix (1985). Aici, unul din personajele lui Bruce Sterling, femeia-cyborg Kitsune, ii marturiseste iubitului ei, Lindsay, ca organele ei sexuale au fost inlocuite prîntr-o grefa de tesut cerebral, ceea ce pune sub semnul egalitatii activitatea centrului placerii cu exercitarea pre-programata a mecanismelor constiintei.Teoria existentei unei matrici mentale functionale în interiorul creierului uman e legitimata la Kosslyn prin intermediul unor constructe metaforice diferite, cum ar fi ochiul mintii sau homunculul (the homunculus), cel din urma (probabil cel mai discutabil dintre ele) fiind conceput ca un soi de „omulet“ intra-cranian care, grefat molecular şi dedublat de activitatea creierului şi a mintii, le poate observa mai obiectiv procesualitatea. De fapt, el serveste ca un instrument-martor de cuantificare a ceea ce am putea numi introspectie, în sensul cel mai tehnic al cuvintului. Pe de alta parte, daca „homunculul“ este inteles ca un fel de ghid/monitor/supervizor mental, principala obiectie care i s-ar putea aduce ar fi aceea a regresiei nelimitate: în spatele „homunculului“ care „observa“ şi „inspecteaza“ reprezentarile, ar trebui sa existe un alt „homuncul“, care sa examineze reprezentarile reprezentate de cel dintii şi asa mai departe, la infinit.

5.2 RELAŢIA CREIER MINTEDefinirea procesului „introspectiei“ şi secventializarea nelimitata a relatiei observator/observat în interiorul mintii umane face şi obiectul unor speculatii fictionale, marcate prin diferitele teorii de echivalare a realului exterior cu realul mental. În cazul lui Thomas Pynchon, activitatea mentala e perceputa fie ca atomizator cerebral (The Crying of Lot 49, 1965), fie ca dispersor identitar (V, 1963).

125

Emblemele iconice alese de Pynchon pentru a ilustra relatia entropica dintre realul exterior şi cel mental sunt spray -ul care se pulverizeaza în mici explozii într-o camera de motel în The Crying of Lot 49 (un soi de proiectie abisala a dispozitivului termodinamic şi informational numit The Nefastis Machine) şi litera V sub grafia căreia se ascund persoane şi nume de locuri adevarate sau imaginare în romanul V. Alături de atomizatorii şi dispersorii narativi ai lui Pynchon stau virusii mentali imaginati de John Barth în The Last Voyage of Somebody the Sailor (1991); acestia functioneaza ca niste colonizatori cerebrali, a caror actiune e independenta de vointa individului, pe care o dubleaza fictional: „Imagineaza-ti un obiect nazdravan – el poate avea diferite forme în epoci diferite – care, odata ce ti-a cazut privirea intimplator pe el, are puterea sa-ti ia mintea incetul cu incetul în stapinire, în maniera în care un virus electronic ia în stapinire memoria computerului unei banci. El ar putea sa fie o agrafa sau scrumiera de pe biroul tau sau un pin oarecare dîntr-o padure de pini sau o caramida cu totul şi cu totul nediferita de celelalte caramizi ale cladirii sau o fata oarecare în decupajul vizual al unei multimi.“ Deconstructia relatiei dintre creier şi minte e dublata în psihologia cognitiva de o deconstructie a raportului dintre obiectul real, imaginea lui şi reprezentarea mentala a celor doua. Practic, calitatea reprezentarii iconice pe care o avem în minte (şi care poate fi spatializata diferit sau rafinata/voalata ca fidelitate – a se vedea, de exemplu, „amintirile“ care se estompeaza în timp) ar fi aceea care ar determina procesualitatea ce duce la cognitie, şi nu calitatea intrinseca a obiectului real sau cea a obiectului real perceput pur şi simplu iconic.Intr-un asemenea cadru, misiunea psihologului cognitiv devine aceea de a observa şi intelege ceea ce se petrece în mintea umana atunci cind sintem constienti („introspectiv“) ca miscam, mutam, deplasam etc. ceva, deci ca efectuam o anumita actiune dinamica asupra obiectelor din imaginile noastre mentale ca reprezentari autonomizabile.5 Astfel se poate realiza mai exact modul în care informatia vizuala este stocata în reprezentarile ce stau la baza imaginilor pe care resimtim ca le „avem“ şi se poate oferi o descriere a proceselor de manipulare a reprezentarilor ce au loc pe parcursul gindirii.

1. Cu alte cuvinte, cercetatorii cognitivi (psihologi, neurologi şi filosofi ca Stephen Michael Kosslyn, Evan Thompson sau Daniel C. Dennett) cauta sa descopere ce sunt imaginile, cum apar, cind sunt utilizate şi ce inseamna de fapt sa „privesti“ şi sa procesezi imageria vizuala mentala. La noi, principalele contributii în domeniu apar dupa 1989, sub forma teoretizarii modelelor cognitive şi a aplicatiilor acestora în psihologie, cu precadere prin eforturile lui Mircea Miclea.

2. La o concluzie similara, desi insistind asupra altei premise cognitive (concretizarea unitatilor cunoasterii, prin realizarea de ansambluri formate din ceea eram obisnuiti sa numim „abstractiuni“ – de exemplu, mintea) ajunge Francisco J. Varela, pentru care perceptia umana nu consta în „recuperarea“ unei lumi pre-existente, ci mai degraba în „ghidarea perceptuala“ a actiunii într-o lume „inseparabila de

126

capacitatile noastre senzomotorii“ (The Reenchantment of the Concrete, în Crary & Kwinter – op.cit. în text –, 1992:336).

3. Plasind chestiunea presupusei limitari cognitive în termenii cauzal-ierarhici ai raportului dintre creatia umana şi cea artificiala („Poate o inteligenta sa dea nastere unei alte inteligente mai inteligenta decât sine?“ – The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think în the New Age of Intelligent Machines, 1999:50, ©1998), Ray Kurzweil, una din somitatile cercetarii actuale de AI, ofera un alt raspuns. În opinia lui, nu numai ca limitarea cognitiva nu exista, iar conditia pre-determinarii nu se aplica în cazul inteligentelor artificiale emergente la inceputul secolului 21 (computere digitale perfectionate, roboti semi-autonomi etc.) şi dezvoltabile exponential în urmatoarele decenii (computere cuantice, nano-roboti etc.), dar, pe baza operatiunilor de inginerie inversa, masinile chiar ar ajunge autonome, constiente şi, finalmente, superioare fiintelor umane care „le-au creat“. Pentru Kurzweil, dupa ce fiintele umane ele insele au iesit din presupusa schema a conditionarii genetice şi cognitive („depasind evolutia care le-a produs“ şi ajungind „mai inteligente decât creatorul lor“), este rindul masinilor ca, în curind, sa depaseasca inteligenta „producatorilor“ lor umani. Chiar daca argumentele tehnologice ale lui Kurzweil sunt convingatoare (complexitate, viteza, capacitate, ritm de crestere etc. – toate favorabile masinilor computerizate), cele logice pot fi amendate sau nuantate, pornind de la imposibilitatea de a cuantifica un reper cauzal şi ierarhic mai degraba mistic/religios, decât stiintific (recursul la invocarea „creatorului“ omului într-o perspectiva mai degraba biblica decât darwiniana) sau pornind de la saltul de etape în „demonstratie“ (cum s-ar trece de la performanta computatiei – vastitate, rapiditate etc.- la abilitatea inteligentei autonome, a constiintei, a intentionalitatii şi a liberei vointe a computerelor? printr-un simplu proces algoritmic? printr-un rezultat al jocului aleatoriu de calcul?). Chiar în ipoteza enuntata de autor, a glisarii catre un nou (şi alternativ) tip de logica şi de tehnologie, pe linie cuantica, evaluarea ei scenariala, oricit de atractiva, nu isi poate contine propria argumentatie/demonstratie (sau, mai exact, nu şi-o poate auto-valida), din moment ce nu beneficiaza (inca) de accesul la logica/tehnologia pe care le invoca şi care nu s-ar mai supune conditiilor logice şi tehnologice în parametrii carora sunt anticipate. Paradoxal, din acest punct de vedere un anti-limitativ ca Ray Kurzweil se supune involuntar insesi conditionarii limitative pe care o respinge.4. Mai exact, nu greutatea sau culoarea „concreta“ a unui obiect, şi nici reprezentarea lor într-o fotografie sau într-o imagine care se formeaza pe retina ar asigura „intelegerea“ obiectului respectiv, ci calitatea tehnica a reprezentarii iconice construite de mintea umana pe un soi de ecran intern în vederea procesarii (v. Kosslyn, 1983:29).5. Daca, pornind de la explicatiile deconstructive ale psihologilor cognitivi, ne este cit de cit mai usor sa intelegem unde şi cum „vizualizam“ mental un chip, o carte sau o scena de anul trecut de la munte pe care nu le „vedem“ live, cu alte cuvinte, pe care nu le „avem“ în timp real „în fata ochilor“, mai greu ne-ar fi sa intelegem ce, cum şi unde-le situatiei în care „audiem“ mental sunete, fara a le „auzi“ concret -de exemplu, fredonind în minte o melodie cunoscuta sau inventata, fara a-i emite vocal sunetele din care e compusa. Daca melodia „exista“ mental (din moment ce o putem „audia“ şi, pe baza acestei „auditii

127

tacute“, chiar reitera vocal), unde se desfasoara „sunetele“ ei „inaudibile“? tot pe ecranul mental de care amintesc psihologii cognitivi? în „difuzoarele“ ecranului mental? intr-un alt „spatiu“ sau „mediu acustic“? şi pe ce gen de „suport“ sau de „material acustic“ al mintii sunt ele „imprimate“?

5.3 PRELUCRAREA LIMBAJULUI NATURALDin punct de vedere stiintific, limbajul natural (uman) constituie obiectul de cercetare a

numeroase discipline şi, în primul rand, al lingvisticii sau "stiintei limbii". Acelasi obiect de investigatie intereseaza insa şi filozofia, psiholingvistica, lingvistica matematica, lingvistica computationala, prelucrarea limbajului natural.

Lingvistica matematica este un termen general folosit pentru un numar de aplicatii ale modelelor şi procedurilor matematice în studiul lingvistic. Ca disciplina, lingvistica matematica urmareste sa gaseasca un formalism matematic prin care sa descrie limbajul natural şi concepe teoreme, leme, corolare etc. prin care vrea sa descrie fenomenele, schimbarile limbii. Ea nu foloseste tehnici computerizate.Lingvistica matematica inseamna, de fapt, studiul fenomenelor din limba cu mijloace matematice. Au fost examinate, spre exemplu, tipurile de opozitii lingvistice în corelatie cu tipurile de multimi (finite sau infinite), problema de interes în toate compartimentele limbii, dar cu precadere utila în studiul lexicului. Modelele matematice ale limbii (asupra carora vom reveni), sunt analitice şi generative şi reprezinta constructii matematice care retin unele aspecte relationale ale fenomenelor lingvistice. Rolul lor este de a sistematiza unele notiuni şi relatii deja cunoscute, precum şi de a descoperi relatii şi moduri noi de organizare, care nu au putut fi puse în evidenta prin alte mijloace.Noua disciplina s-a constituit relativ recent (în jurul anului 1960), perioada al carei vis lingvistic a fost reprezentat în mare masura de traducerea automata, fiind bine reprezentata de oamenii de stiinta rusi, dar şi de alte nationalitati. Ea apare ca o disciplina de intersectie, care este privita ca reprezentand atat lingvistica, cat şi matematica.În directia fundamentarii unei discipline autonome, cu baze teoretice, dar şi cu o larga aplicabilitate practica, se remarca şi scoala romaneasca, prin aportul profesorului Solomon Marcus şi al colaboratorilor sai.Din punct de vedere stiintific, dezvoltarea lingvisticii matematice a fost favorizata, pe de o parte, de lingvistica structurala şi de utilizarea metodei axiomatic-deductive iar, pe de alta parte, de importanta dobandita în matematica de teoria multimilor. Astfel, descrierea matematica a notiunilor de baza ale lingvisticii s-a facut cu precadere prin aplicarea teoriei multimilor. În unele cazuri se apeleaza la teoria algebrelor lui Boole şi la teoria codurilor. Alte aplicatii ale algebrei (în special teoria semigrupurilor libere) în lingvistica descriptiva sunt corelate cu studiul distributiei şi al contextului. Un aspect important al lingvisticii matematice este legat de statistica (teoria probabilitatilor în general, lanturi Markov, legea lui Zipf) şi a condus la conceperea unei noi metode de cercetare a vocabularului sau lexicului, numita statistica lexicala.

128

Lingvistica computationala aplica tehnici computerizate în cercetarea lingvistica implicand, în felul acesta, utilizarea de algoritmi, structuri de date şi modele formale ale reprezentarii şi rationamentului, precum şi tehnici ale inteligentei artificiale (în special metode de reprezentare şi de cautare). Unele dintre problemele specifice pe care le trateaza sunt: identificarea structurii propozitiilor, modelarea rationamentului şi a cunoasterii, stabilirea modului în care poate fi folosit limbajul natural pentru realizarea acestor obiective, traducerea asistata de calculator, prelucrari statistice ale limbajului (spre exemplu, parsing statistic sau analiza sintactica de natura stocastica) s.a.Scopul lingvisticii computationale este, asadar, acela de a dezvolta o teorie computationala a limbajului folosind elemente ale informaticii (algoritmi, structuri de date etc.). Se pot desprinde cel putin doua motivatii pentru dezvoltarea modelelor computationale, cea de natura stiintifica şi cea de natura practica sau tehnologica.Motivatia stiintifica urmareste sa obtina o intelegere mai buna asupra modului cum functioneaza limbajul. Este un fapt bine cunoscut acela ca nici una dintre celelalte discipline traditionale nu dispune de mijloacele necesare pentru a trata aceasta problema în totalitate. O teorie completa, obtinuta prin combinarea tuturor ipotezelor dezvoltate de catre diverse discipline ar fi mult prea complexa pentru a putea fi studiata exclusiv cu metodele traditionale. Se incearca, de aceea, modelarea algoritmica a acestor teorii complexe, pentru ca ele sa poata fi programate şi apoi testate pe calculator. Se crede ca, prin intermediul calculatorului, se va putea obtine o mai completa şi mai profunda intelegere asupra modului cum actioneaza limbajul uman. Modelele computationale pot oferi idei deosebit de utile referitoare la comportamentul lingvistic (şi deci uman) atat în prezent, cat şi în viitor, idei care pot fi exploatate de catre psiholingvisti. În acelasi timp, nu putem sa nu remarcam faptul ca limbile naturale au fost adesea studiate în special cu scopul de a fi predate altora, fiind ignorate principiile generale care stau la baza tuturor limbilor naturale. Intre lingvisti nu exista inca un consens cu privire la multe dintre faptele, notiunile şi conceptele lingvistice de baza. Toate acestea au facut sa fie resimtita şi mai mult necesitatea existentei unor modele computationale generale referitoare la limbajul natural. Pe de alta parte, motivatia practica sau de natura tehnologica enunta ideea ca, datorita capacitatilor sale, utilizarea limbajului natural va revolutiona modul de folosire a calculatoarelor. În acest context, reamintim faptul ca prin procesarea limbajului natural se intelege acea tehnologie care creeaza şi implementeaza modalitati de a efectua diferite sarcini referitoare la limbajul natural. Spre exemplu, aceasta tehnologie poate fi utilizata pentru a construi interfete (bazate pe limbajul natural) cu baze de date, pentru a realiza traducerea automata (în special în domenii tehnice restranse) s.a.

Procesarea limbajului natural reprezinta o tehnologie (adica un ansamblu de procese, metode, operatii) care creeaza şi implementeaza modalitati de a executa diferite sarcini referitoare la limbajul natural (cum ar fi constructia unor interfete - bazate pe limbaj natural - cu baze de date, traducerea automata s.a.). Procesarea limbajului natural reprezinta şi astazi o problema dificila şi în cea mai mare parte nerezolvata. Gasirea unei tehnologii adecvate este extrem de grea datorita naturii multidisciplinare a problemei, fiind implicate urmatoarele stiinte şi domenii: lingvistica, psiholingvistica, lingvistica

129

computationala, filozofie, informatica, în general, şi inteligenta artificiala, în mod special, etc. Ingineria limbajului natural se ocupa de implementarea unor sisteme de mare anvergura.Aplicatiile procesarii limbajului natural se inscriu în trei mari categorii:

aplicatiile bazate pe text, dintre care amintim: clasificarea documentelor (şi respectiv gasirea documentelor legate de anumite subiecte); regasirea informatiei (cautarea unor cuvinte-cheie sau concepte); extragerea informatiei (legate de un anumit subiect, deci de un anumit cuvant-cheie); intelegerea textelor (care presupune o analiza profunda a structurii acestora); traducerea automata şi traducerea asistata de calculator dîntr-o limba în alta; alcatuirea de sinteze; achizitia de cunostinte.

aplicatiile bazate pe dialog, care implica comunicarea intre om şi masina, aplicatii cum ar fi sistemele de invatare, sistemele de interogare şi raspuns la intrebari, rezolvarea problemelor, controlul (bazat pe limba vorbita) al unui calculator s.a.

procesarea vorbirii (Este important sa facem distinctia intre problemele de recunoastere a vorbirii şi cele de intelegere a limbajului. Astfel, trebuie sa remarcam inca de la inceput faptul ca un sistem de recunoastere a vorbirii nu foloseste nici un element de intelegere a limbajului. Recunoasterea vorbirii se ocupa numai de identificarea cuvintelor vorbite provenind de la un semnal dat, nu şi de intelegerea mesajului, adica a modului în care aceste cuvinte sunt folosite în procesul de comunicare. Pentru a deveni un sistem de intelegere a limbajului, un dispozitiv de recunoastere a vorbirii trebuie sa furnizeze intrarea sa unui sistem de intelegere a limbajului natural, operatie care produce un asa-numit "sistem de intelegere a limbajului vorbit". Caracteristica de baza a oricarui sistem de intelegere este aceea ca el realizeaza o reprezentare a intelesului propozitiilor intr-un limbaj de reprezentare, care poate fi utilizat în vederea unei procesari ulterioare).

5.4 NIVELURI ALE PROCESARII LIMBAJULUI NATURALStructura oricarei limbi naturale (umane) se imparte în cinci niveluri diferite: fonologie, morfologie, sintaxa, semantica şi pragmatica. Aceste niveluri coincid cu formele de cunostinte relevante şi, în acelasi timp, necesare pentru intelegerea limbajului natural. Dintre toate acestea, lucrarea de fata se concentreaza asupra nivelului sintactic şi a celui semantic, precum şi a legaturii existente intre acestea. Inainte de a trece la studiul sintaxei şi al semanticii computationale, ne propunem o scurta incursiune la toate nivelurile analizei limbajului.Fonologia se ocupa cu studiul fonemelor (ca entitati abstracte, care se realizeaza prîntr-o infinitate de sunete). Cunostintele fonetice şi fonologice sunt cruciale pentru sistemele bazate pe vorbire (în procesarea vorbirii).

130

Morfologia, în gramatica traditionala, este o stiinta a cuvantului urmarit sub aspect gramatical, adica sub aspectul variatiei formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opozitie cu sintaxa, care studiaza combinarea cuvintelor şi functiile pe care acestea le iau în cadrul combinatiilor. Odata cu aparitia structuralismului, interesul cercetatorilor s-a deplasat de la cuvant la morfem, ca unitate minimala de expresie purtatoare de semnificatie lexicala sau gramaticala . Efectul acestei deplasari il constituie estomparea granitei prea rigide dintre morfologie şi sintaxa, caci ambele discipline studiaza combinatii de morfeme şi comporta tipuri asemanatoare de relatii, avand ca efect aparitia morfosintaxei. În masura în care unii structuralisti (L. Bloomfield, J. Vendryes) pastreaza autonomia celor doua discipline, morfologia studiaza regulile care guverneaza structura interna a cuvintelor atat în cadrul flexiunii, cat şi al formarii cuvintelor, incluzand o morfologie flexionara şi una derivationala.Granita dintre flexiune (care furnizeaza diferitele forme ale unui cuvant) şi derivare (care produce cuvinte noi pornind de la cele existente) este uneori neclara. O diferenta esentiala o constituie aceea ca numai derivarea poate introduce o schimbare de sens (prin introducerea de cuvinte noi). O alta deosebire consta în faptul ca formele derivative ar putea sa nu existe, în timp ce formele flexionare nu lipsesc aproape niciodata.În limba engleza, pentru care s-au dezvoltat aproape toate teoriile computationale, flexiunea este mult mai simpla decat derivarea (prin contrast, de pilda, cu limba latina, dar şi cu unele limbi ca rusa, japoneza sau finlandeza). Simplitatea flexiunii în limba engleza face ca majoritatea cercetatorilor din domeniul lingvisticii computationale sa neglijeze morfologia. Pentru procesarea eficienta a altor limbi naturale, inclusiv a limbii romane, este insa necesara dezvoltarea unor modele computationale adecvate ale morfologiei fiecarei limbi. În cazul limbii romane, un model al morfologiei ei flexionare este creat şi implementat la Centrul de Studii Avansate al Academiei Romane sub coordonarea lui D. Tufis.Indiferent daca avem de-a face cu morfologia flexionara sau cu cea derivationala, putem spune ca, din punct de vedere computational, nivelul morfologic al limbii se ocupa de modul în care sunt alcatuite cuvintele pornindu-se de la unitatile de baza numite morfeme.Sintaxa reprezinta, într-o conceptie asupra organizarii stratificate, pe niveluri, a limbii, acel nivel a carui organizare se desfasoara intre cuvant, ca unitate minimala şi combinatiile acestuia: propozitii/fraze, ca unitati maximale. Cunostintele sintactice se refera la modul în care pot fi alaturate cuvintele pentru a forma propozitii corecte şi determina care este rolul structural al fiecarui cuvant în cadrul propozitiei, precum şi ce grupuri sintactice intra în componenta altor grupuri sintactice. Prin urmare, nivelul sintactic determina rolul structural al fiecarui cuvant în interiorul unei propozitii, precum şi relatiile dintre propozitii în cadrul frazei.Sintaxa (constructia propozitiilor) reprezinta nivelul cel mai de jos la care limbajul natural (uman) este, în mod constant, creator. Vorbitorii unei limbi creeaza mult mai rar unitati fonice şi lexicale. În schimb, sunt concepute în mod constant noi propozitii şi fraze. Acest tip de creativitate deosebeste sintaxa atat de fonologie, cat şi de morfologie. (În timp ce putem alcatui o lista cu fonemele unei limbi, cu unitatile ei

131

lexicale şi cu regulile morfologice, nu exista nici o modalitate de a intocmi o lista similara a structurilor de propozitie admisibile într-o limba data. Atata timp cat nu este impusa o limita asupra lungimii propozitiilor, se poate demonstra ca numarul structurilor de propozitie admisibile este infinit.)Noam Chomsky (1957) este primul care evidentiaza aceasta idee. El introduce gramatica generativa, care descrie propozitiile furnizand reguli de constructie a lor. Astfel de reguli vor deveni standard nu numai în lingvistica, ci şi în informatica, cu precadere în proiectarea compilatoarelor. Ceea ce este interesant şi, în egala masura, crucial, în cadrul acestei teorii, este faptul ca o multime finita de reguli poate descrie un numar infinit de propozitii.Procesul de recunoastere a structurii unei propozitii de catre un calculator se numeste parsing. Aceasta este analiza sintactica computationala. În esenta, vom spune ca, pentru a analiza sintactic o propozitie, un calculator trebuie sa o imperecheze pe aceasta cu regulile care o genereaza. Acest proces de imperechere poate fi realizat în maniera top-down (de sus în jos) sau bottom-up (de jos în sus) precum şi prin unele combinatii ale lor care şi-au dovedit eficienta.Analiza sintactica de acest tip a propozitiilor englezesti a fost studiata pe larg şi este practic considerata o problema incheiata. Astazi se poarta discutii exclusiv asupra modului cel mai eficient în care se poate realiza procesul de parsing în cazul limbii engleze şi nu referitor la faptul ca acest lucru este sau nu posibil. Analiza sintactica computationala referitoare la alte limbi nu a fost investigata la fel de riguros şi ea ramane, în multe cazuri, o problema deschisa. Cu atat mai mult cu cat majoritatea tehnicilor de parsing existente se bazeaza pe ordinea fixata a cuvintelor şi nu lucreaza la fel de eficient pentru limbile în care ordinea cuvintelor este extrem de variabila, cum ar fi latina, rusa sau finlandeza.Semantica este o ramura a lingvisticii, dar şi a altor stiinte (filozofie, logica, psihologie) al carei obiect de studiu este sensul , unitate greu de abordat dîntr-o perspectiva unica şi unitara. Ca disciplina lingvistica, semantica este ultima creata (în sec. al XIX-lea). În functie de diversele aspecte ale sensului luate în consideratie, se delimiteaza semantica lingvistica şi semantica apartinand altor stiinte, chiar daca interferentele dintre diferitele tipuri de semantica sunt curente.Retinem, inca de la inceput, faptul ca nivelul semantic se refera la sensul cuvintelor şi al propozitiilor, precum şi la modul de combinare a semnificatiilor cuvintelor pentru a forma semnificatia unei intregi propozitii. La acest nivel, semantica computationala face un studiu al sensului independent de context. Cu alte cuvinte, intereseaza sensul pe care o propozitie il are fara legatura cu contextul în care ea a fost utilizata.Pragmatica se ocupa de utilizarea limbii în context. Astfel, pragmatica este o disciplina al carei obiect il constituie limba, privita nu ca sistem de semne, ci ca actiune şi interactiune comunicativa. Pragmatica examineaza, cu precadere, efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii şi receptarii enunturilor, atat sub aspectul structurii, cat şi al semnificatiei acestora. În procesarea limbajului natural nivelul pragmatic trateaza folosirea propozitiilor în diverse situatii (contexte), precum şi modul în care contextul influenteaza interpretarea unei propozitii.

132

Pragmatica a aparut ca o reactie atat fata de lingvistica chomskyana, cat şi fata de pozitivismul logic, iar domeniul ei de investigatie a cunoscut ulterior o continua extindere şi diversificare.Intre semantica şi pragmatica exista o relatie de complementaritate, ultima atribuind un rol esential contextului. Pragmatica are o problematica proprie , care include aspecte referitoare la: organizarea pragmatica a discursului (acte de vorbire, forme ale implicitului conversational - presupozitii, implicaturi etc.), principiile şi strategiile comunicative, analiza conversatiei. Un asemenea tip de analiza este ingreunat de diversi factori, cum ar fi relatia de referinta, extrem de frecventa în fragmentele de discurs apartinand limbajului natural. Astfel, se stie ca, într-o limba data, un enunt comporta o referinta la o anumita stare de lucruri sau la o anumita persoana. Relatia de referinta, ca relatie particulara dintre limba şi lume, nu se poate realiza decat prin context. Contextul localizeaza în timp şi spatiu, cuantifica, determina gradul de generalitate al unui cuvant.Referinta poate interveni în cadrul aceleiasi propozitii (Ion a afirmat ca el nu crede asta) sau cu privire la propozitii diferite, în virtutea diverselor proceduri de anaforizare existente. În propozitia Ion crede ca a gasit palaria lui. pronumele lui ar putea sa se refere la Ion (care intervine în aceeasi propozitie) sau la un alt posesor al palariei, o cu totul alta persoana, care a fost mentionata într-o propozitie anterioara. Numai contextul poate ajuta în dezambiguizare.Foarte delicata este elucidarea referintelor şi a coreferintelor realizate prin intermediul pronumelor. Tocmai de aceea, la nivelul discursului, care se ocupa de modul în care propozitiile imediat premergatoare afecteaza interpretarea propozitiei urmatoare, un aspect important se refera la interpretarea pronumelor şi la aspectul temporal al informatiei vehiculate.O alta forma de cunoastere relevanta pentru intelegerea şi prelucrarea limbajului natural o constituie cunoasterea universului, prin care intelegem cantitatea vasta de cunostinte necesare în vederea intelegerii textelor. Acestea includ cunostintele generale despre structura lumii inconjuratoare la care face referire vorbitorul pentru ca, spre exemplu, sa poata face fata conversatiei, precum şi informatiile pe care trebuie sa le aiba un vorbitor despre partenerii sai de discutie.Actualmente, în domeniul procesarii limbajului natural, exista trei mari directii reprezentate de sintaxa computationala, semantica computationala şi generarea limbajului (care studiaza modul în care masina genereaza text coerent).Controlul creierului uman cu ajutorul sunetelor şi al computerelor “Un sistem de comunicatii în care purtători imperceptibili (de către urechea umană) , în frecvente audio foarte joase sau foarte inalte sau în spectru frecventelor adiacente ultrasonice sau frecvente modulate cu intentie şi propagati acustic sau prin vibratii, în scopul inducerii în creierul uman (ale unor emotii), în mod tipic prin intermediul boxelor sau căstilor audio. Purtătorii modulati pot fi transmisi în timp real sau pot fi inregistrati şi stocati mecanic, magnetic sau pe medii optice de inregistrare pentru transmisii programate sau transmisii multiple.”

133

Potrivit documentatiilor firmei Silent Sounds Incorporated ( “Sunete tăcute Inc.”) este posibil, cu ajutorul unor computere puternice, să analizăm electroencefalograma emotiilor umane, să definim o structură emotională şi să o reproducem, să putem stoca aceste structuri emotionale umane pe un computer şi apoi să le inducem unei alte persoane fără ca aceasta să fie constientă de acest lucru. Ilustratiile grafice care insotesc această documentatie (“Induced Alpha to Theta Biofeedback Cluster Movement”), catalogate sub numărul #AB 116-394-95, publice, sunt realizate cu cele mai sofisticate electroencefalografe existente, cu o putere de detectie de 5 ori mai mare decât a unui aparat uzual. Programele de calculator folosite includ tehnologia de curătare şi redefinire a semnalelor auditive (Noisenulling tehnology) folosite pină în prezent doar pe submarinele militare atomice în scopul detectiei sub apă a unor obiecte mici la distante foarte mari. Toată această tehnologie de ultima ora este folosită pentru detectia acestor structuri emotionale de care aminteam mai sus prin analiza semnalelor periodice emise de creierul uman. În realitate se realizează două encefalograme ale emisferelor creierului care desi par diferite sunt în fapt identice. Există deci tehnologia care poate să schimbe emotiile unei fiinte umane prin sunete imperceptibile. Firma mai sus mentionată a facut o afirmati initială potrivit căreia nu este interesată decât de aplicatii benefice pentru umanitate. Departamentul de Apărare al SUA a fost insă de altă părere şi este evidentă importanta acestei tehnologii pentru tehnica militară. Edward Tilton, presedintele firmei Silent Sounds Inc., scria într-o scrisoare datată 13 decembrie 1996: “ Toate schemele şi formulele au fost catalogate drept secrete de către guvernul american şi nu suntem autorizati să dezvăluim detalii exacte… facem casete şi CD-uri pentru guvernul german, chiar şi pentru state din fosta URSS! Totul cu permisiunea Departamentului de Stat al SUA bineinteles… Sistemele au fost utilizate în Operatiunea Furtună în Desert ( Irak) cu success.”

5.5 REPRODUCEREA SENTIMENTELOR UMANEAsa cum am explicat mai sus cu ajutorul acestor extrem de sensibile analize realizate de un computer şi un electroencefalograf, cercetătorii au găsit, definit şi izolat niste structuri emotionale umane plecind de la semnalele de joasă amplitudine ale creierului uman. A urmat stocarea lor pe computere şi incercarea de a le folosi pe un alt subiect uman. Şi au reusit să facă acest lucru prin tehnologia firmei Silent Sounds Inc sau cum a explicat Edward Tilton, “aceste structuri sunt apoi plasate pe purtătoarele de sunet Silent Sound şi vor declansa aceleasi emotii umane într-o altă persoană”. Desigur totul nu s-a oprit la analiza acestor simple semnale subliminale ci s-au adaugat o multime de alte descoperiri stiintifice în scopul de a se putea opera cu aceste semnale pe o arie cit mai mare şi cu un impact cit mai puternic. În practică s-au definit două metode sigure de a utiliza aceste semnale şi structuri emotionale. Prima metodă poate fi aplicată de la o distantă relativ mică utilizind inductia de microunde direct către creierul subiectilor. Cea de a doua oferă o mai mare aplicabilitate utilizind ca purtător al semnalelor frecventele radio sau de televiziune. Desigur că aplicatiile practice sunt extraordinar de extinse şi dacă aceste sisteme s-ar afla la indemina unor societăti normale ele ar fi aplicate în scopuri benefice. Istoria insă tinde să se repete şi avem deja o

134

experientă vastă în acest sens: dacă o inventie poate fi folosită impotriva omului, militarii o vor face-o. Majoritatea tehnologiilor revolutionare au fost initial folosite în scopuri militare şi apoi, invechindu-se, au fost lasate spre utilizare civililor. Ceea ce face ca aceste semnale sonore să fie deosebit de periculoase este imposibilitatea de a le percepe şi de a le detecta fără o tehnologie avansată, subiectii umani fiind practic descoperiti şi făra posibilitatea de a se apăra în fata unei asemenea arme. Cercetătorii firmei Silent Sounds Inc. incepuseră deja să lucreze la punerea în practică a acestei descoperiri în scopuri medicale (tratarea bolnavilor de surzenie care pot insă fi influentati de aceste sunete subliminale), educationale (procesul de invătare este mult mai usor cu ajutorul acestor semnale foarte puternice pentru creierul umane) sau pur şi simplu pentru a ne face o viata mai vesela (conditionările de acest gen pot alunga melancolia, tristetea şi pot fi folosite în tratamentele psihiatrice). Comerciantii s-au arătat şi ei foarte interesati de aceste descoperiri planuind să transmita prin intermediul emisiunilor din magazinele lor, mesaje comerciale care ar fi făcut ca vinzările unor produse să crească foarte mult. Toată lumea şi-a fi dorit sa utilizeze aceste metode mai putin traditionale dar militarii au avut cistig de cauză. Departamentul de Apărare al SUA a monopolizat pentru moment accessul al aceste metode.

Inventia este de o atât de mare importantă incit secretul ei nu a putut fi păstrat pentru multa vreme. Interventia şi monopolul institutiilor militare au alertat lumea stiintifica din toate tările şi cercetători de pretutindeni s-au opus masiv utilizării acestor metode fără un control extraordinar de strict. La toate intrebările legate de această tehnologie guvernul american a refuzat ani de zile sa facă orice fel de comentarii. Mai mult decât atât se incearcă cu orice pret discreditarea ideii ca asemenea arme există. Anul trecut revista “US News and World Report” (oficial al guvernului SUA) a publicat un vast articol despre “Armele miraculoase”, în fapt o trecere în revista a armelor ne-mortale. Nici un cuvint despre această tehnologie desi este folosită de peste sase ani ! În cadrul articolului există insă două dezmintiri ale existentei unei astfel de arme, prima facută de Charles Bernard, fost director în cadrul departamentului de cercetări militare ale Marinei SUA iar cea de a două de Dr. F Terry Hambrecht, care afirmă că a fost contactat în fiecare an de DARPA (Agentia pentru Proiecte de Apărare Avansate) dar nu a putut oferi acesteia o astfel de tehnologie. Intrebarea este de ce se chinuie atât de mult guvernul SUA să ascundă o astfel de armă? Una din explicatiile oferite de cercetători este următoarea: dacă o astfel de armă este declarată inexistentă cum ar putea fi ea supusă vreunui control şi cine ar putea fi acuzat că o foloseste ? Pe de altă parte dacă ea nu există şi nu poate fi aplicată cum să acuzi anumite firme că folosesc în cadrul campaniilor lor publicitare acestă tehnologie ? Pe data de 25 februarie 1998 Comitetul de Economie Unită, condus de Jim Saxton a deschis o conferintă despre “ Arme folosite pe frecventele radio: impact potential pentru economie” la care citeva autorităti militare au luat cuvintul. Printre ei amintim: Dr. Alan Kehs, Laboratoarele Armetei SUA, a vorbit despre posibilele pericole ale utilizarii în scopuri distructive a frecventelor radio; James O’Bryon, director

135

adjunct al Testelor Operationale şi director al testelor de tragere reale din cadrul biroului de apărare din cadrul Pentagonului, a vorbit despre testarea echipamentului militar cu ajutorul frecventelor radio; David Schriner, inginer sef al Directiei de studii asupra energiei directionate, care a vorbit despre dificultătile în construirea unei arme care utilizează frecventele radio şi despre amenintările teroriste; Ira Merritt, director al Diviziei de Identificarea conceptelor şi analizei aplicatiilor, Apărarea cu Rachete şi Centrului de Tehnologie Spatială din Huntsville, Alabama, care a vorbit despre răspindirea armelor utilizind frecvente radio în principal dinspre fosta URSS. Desi prezentările şi articolele au fost deosebit de interesante ceea ce a fost evitat cu orice pret a fost recunoasterea existentei acestor arme în cadrul armatei SUA. Poate teroristii le au, poate fostii şi actualii dusmani , rusii le au, ei nu. O armă pe care orice guvern şi-o doreste. Putind fi utilizată impotriva unui potential agresor, impotriva propriilor cetateni, pentru calmarea stărilor tensionate, pentru a manipula constiinta unor factori de decizie sau a unor intregi grupuri umane. O armă jinduită de cele două mari puteri aflate pina nu demult intr-un conflict aproape declarat: SUA şi URSS. Cei care au studiat sau s-au preocupat de tendintele celor doua super-puteri au constatat că o oarecare deosebire exista intre metodele celor două tări: SUA a insistat mai mult pe super-tehnologizare iar URSS s-a adincit mai mult în studiul fenomenelor paranormale şi a studiului corpului uman. Un proiect de cercetare în sensul găsirii şi utilizării unor asemenea structuri emotionale a fost pornit în anii ’70 în URSS şi KGB-ul a reusit să dezvolte un Sistem de Influentare Psihotronică cu care isi transforma proprii agenti în adevarate arme umane. Sistemul avea doua componente: una tehnică care apela la unde radio de frecventa inaltă şi o altă componentă : hipnoza! Potrivit lui Yuri Malin, fost consilier pe probleme de apărare al presedintelui URSS Gorbaciov aceste programe au fost declansate ca urmare a unui proiect militar american pornit de presedintele Jimmy Carter. Nu în dorinta de a vă plictisi cu date ci doar pentru a vă ilustra marele interes al URSS pentru o asemenea armă enumerăm citeva din institutiile din fosta URSS în care se desfasurau cercetări în domeniul unor asemenea arme sau în domenii adiacente (hipnoză în special): Sectia de Fizică a Academiei de Stat pentru Instrumentar, Universitatea din Moscova; Sectia de BioInformatie a Societătii stiintifice şi tehnice “A.S. Popov” de Radiotehnica şi Comunicare Electrică Moscova; Institutul pentru Cercetarea Radiatiilor şi de Biologie fizico-chimică al Academiei de stiinte a Uniunii Sovietice, Moscova; Institutul “Baumann” pentru Tehnologii Avansate, Moscova; Laboratorul de Fiziologie “ A.A. Uhtomsky”, St. Petersburg; Institutul Central “Serbsky” de cercetări stiintifice pentru Psihiatrie medico-legală, Moscova; Policlinica nr 25, Moscova (subiecti minori); Institutul “Pavlov”, Hipnotarium, St. Petersburg; Iar dintre cercetatorii care ar putea face lumină în această problemă din partea ex-URSS ii amintim pe: A. Ghenkin, G. Gurvici, B. Kvognov, V Marisciuk, E. Mordinov şi A Sarakov.

136

În orasele americane Eugene, Portland şi Bend de pe coasta de vest a SUA şi în localitătile canadiene Timmins şi Kirkland Lake s-au inregistrat un număr neobisnuit de cazuri de imbolnăviri ale gitului şi urechilor, cefalee, insomnii, inrosiri ale pielii şi probleme emotionale. Este anul 1978 şi cercetătorul R. Beck descoperise deja inaintea acestei date semnale ciudate în ELF (gama intre 1- 100 herti) publicind în Newsletter nr. 4/1978 al Asociatiei pentru o Psihologie Umanistă următoarele: “Cimpurile ELF de 6,67, respectiv 6,26 herti şi mai jos, pot provoca buimăceală, teamă, depresii, incordări, greturi, timpi de reactie mai lungi, fenomene de desincronizare în electroencefalogramă şi alte tulburari vegetative “. Ceea ce se constata din orasele mai sus mentionate poate avea o cauză ne-naturală ? Se scanează frecventele şi se constată că rusii emiteau modulat în aceste frecvente modulate psihotronic. Bănuiala este confirmată de centrele de supraveghere radio ale Ministerului Apărării daneze. Sursa: statii sovietice de mare putere instalate la Riga şi Gomel. Ministerul canadian al Transporturilor (abilitat de guvernul canadian cu supravegherea radio) identifica la rindul lui ca o cauză a acestor anomalii în orasele canadiene şi americane o emisie în frecventa de 6,67 herti. Se presupune că în acel moment guvernul canadian a protestat pe lingă sovietici cerind oprirea acestui atac mascat care potrivit declaratiei doctorului Andrew Michrowski (“Asociatia Planetară pentru o Energie Curată” – Canada): ”foloseste în mod clar unor scopuri militare şi-şi propune să diminueze capacitatea de a gindi şi vointa de a se apăra a populatiei”. Deci sovieticii aveau şi utilizau asemenea arme incă din anii ’70 dar guvernul SUA refuză şi astăzi să recunoască că ar detine aceste tehnologii. Sovieticii au recunoscut o multime de fapte şi au prezentat foarte multe tehnologii ex-militare în momentul în care URSS se destrămase şi ele păreau a nu mai fi necesare. Guvernul SUA insă pare a avea o nevoie disperată de ele şi se fereste a recunoaste pină şi posibilitatea de a le fabrica. În cazul în care ar admite acest lucru ar trebui să dea socoteală cind, dacă şi unde le vor folosi. Pină atunci nu poti controla ceea ce nu există...

5.6 INTERPRETAREA CIBERNETICĂ A LIMBAJULUIOmul isi duce activitatea în mediul social. Aceasta presupune schimburi de informatii intre oameni.

Schimburile de informatii sunt realizate prin sistemele de comunicatie; de aceea, un capitol important al psihologiei este reprezentat de psihologia comunicatiilor.

Prin sistem de comunicatie, intelegem de obicei în tehnica totalitatea instalatiilor şi mediilor situate intre sursa mesajului transmis şi receptor. Sistemul de comunicatii natural prezent la oamenicuprinde creierul-sursa, organele fonatorii, aerul, urechea, creierul-destinatar. Rolul sistemelor de comunicatie este acela de a permite vehicularea semnalelor intre sursa şi receptor. Semnalele sunt organizate în mesaje purtatoare de sens; semnalele sunt purtatoare de informatie semantica. Mesajele care asigura o circulatie de informatie intre un sistem cibernetic biologic sau tehnic şi un altul, sunt exprimate în anumite limbaje. Aici se poate vorbi de limbaj natural şi limbaj artificial (create pentru dialogul om-masina).

137

În cadrul limbajului trebuie sa facem distinctieintre limba (care reprezinta instrumentul folosit) şi operatiile care se executa în cadrul comunicarii unor informatii cu ajutorul limbii respective. Aceste operatii sunt obiectul de studiu al psiholingvisticii.Formalizarea limbii:

Progresul realizat în domeniul limbajului se datoreste şi faptului ca limbile (privite ca instrumente pentru comunicare) au putut fi formalizate şi modelate.O limba dispune de o colectie de elemente sau evenimente (sunete, semne grafice) care constituie unitatile

limbii respective. Aceste unitati apartin unei multimi care constituie repertoriul limbii (alfabet, vocabular,

dictionar). În cazul alfabetelor, aceasta multime este finita. Unitatile unei limbi mai sunt numite şi simboluri.

Folosind unitatile din repertoriu, se pot combina diferite secvente de unitati sau simboluri (mai scurte

sau mai lungi). Aceste secvente se numesc texte sau enunturi. Un enunt sau o secventa de enunturi

constituie fluxul discursului. Toate enunturile care se pot combina cu unitatile unui repertoriu formeaza o

multime, care este infinita, în cazul în care se admit combinatii cu o infinitate de termeni. Structura acestei

multimi poate fi reprezentata sub forma unui arbore (N. Chomsky).

Pentru ca un text al acestei multimi sa apartina submultimii “limba”, trebuie sa indeplineasca anumuite

conditii restrictive, care formeaza regulile limbii, totalitatea acestor reguli alcatuind gramatica respectivei

limbi.

Daca consideram repertoriul şi gramatica drept statice, fixe, facem analiza şi modelarea unei limbi doar

pe o perioada a existentei sale istorice, este ceea ce se numeste studiul sincron al limbii. Dar, în timp, atat

repertoriul cat şi gramatica pot evolua în functie de anumite legi evolutive, aici fiind vorba de studiul diacron

al limbii.

Analiza sintagmatica:Utilizand repertoriul şi gramatica, obtinem elementele multimii de propozitii sau enunturi, marcate

care apartin limbii respective. Aceste propozitii sunt gramatical corecte, fiind totodata secvente de simboluri lingvistice, pauzele, sau spatiile libere fiind incluse în aceste simboluri. O propozitie gramatical corecta constituie o sintagme, sau o secventa de sintagme. Într-o sintagma gasim o secventa de unitati lingvistice, care pot avea diferite grade de complexitate: unitati atomice- fonemele, literele; unitati moleculare- cuvintele; unitati macromoleculare- succesiuni organizate de cuvinte.

138

Fluxul discursului este format de secvente de sintagme. Una din problemele esentiale este segmentarea acestui flux. Ea se face prin simboluri speciale (pauze, semne de punctuatie, intonatii), iar unele cuvinte pot functiona ca indicatori de segmentare.

Relatiile sintagmatice ale cuvintelor unei limbi au fost studiate şi în cadrul teoriei informatiei, constatandu-se ca limba se comporta ca un sistem markovian (fiecare sintagma determina cu o oarecare probabilitate urmatorul cuvant).Analiza paradigmatica:

Limba ramane totusi un instrument pentru transmiterea de informatii. Informatiile se refera la orice tip de obiecte, relatii cauzale sau temporo-spatiale, proprietati ale lor, fenomene, şi relatiile dintre acestea. Toate cele enumerate mai sus formeaza multimea elementelor extralingvistice. Ca urmare a distinctiei intre multimea semnalelor (designator) şi multimea desemnatelor (denotatum) apare semantica sau semasiologia, care cauta sa precizeze raporturile dintre enunturi şi realitatile extralingvistice la care se refera.Limbaj şi gandire:

Cel mai complx sistem lingvistic este acela la care intre semnalele de intrare şi cele de iesire se interpune o operatiune de gandire. În general, creierul uman este confruntat cu acest rol al sistemului sau lingvistic. Enunturile sunt intotdeauna rezultatul unor foarte complexe rezolvari de probleme pe care, cu un termen general le numim gandire.

Relatiile dintre limbaj şi gandire reprezinta cea mai complexa problema de codare. De aceea, extragerea continutului semantic al unui enunt se mai numeste decodare, în timp ce exprimarea unui proces de gandire prin limba se mai numeste şi encodare.

Rolul limbajului pentru gandire este dublu. Pe de o parte serveste ca instrument de comunicare în cadrul relatiilor interumane, ir pe de alta parte, serveste ca instrument de ordonare şi manipulare a materialului cognitiv.Limbaj şi comportament:

Pana acum am considerat limba doar ca instrumentul folosit în limbaj. Limbajul ca atare cuprinde operatiile pe care le executa un subiect cand utilizeaza o limba, fie pentru a emite, fie pentru a receptiona o comunicatie. În felul acesta, limbajul se incadreaza în comportament (Skinner).

În general, limbajul se desfasoara intre cel putin doi subiecti, care se influenteaza reciproc. Interactiunea dintre ei se realizeaza cu ajutorul limbii considerata ca instrument de comunicare. Adesea, dinamica schimburilor de mesaje poate fi analizata cu teoria jocurilor, considerand ca cei doi interlocutori joaca o partida, folosind anumite reguli de joc. Un exemplu il constituie negocierile.

În lumea animala, limbajul este intotdeauna foarte simplu pentru ca foloseste limbi cu repertorii reduse şi cu gramatici rudimentare. Limitele de dezvoltare ale acestor limbaje nu sunt date de limitele aparatelor fonatorii, ci de cele ale sistemului nervos.

139

Limbajul aremaximum de dezvoltare în specia umana. Omul dispune de 3 sisteme de comunicare principale: limbajul vorbit, limbajul scris şi limbajul gestual (în care intra şi mimica). Cele 3 sisteme nu sunt independente, iar rolul principal il joaca limbajul vorbit.

La om, limbajul este folosit în primul rand în cadrul intentiei de a comunica ceva altcuiva. Totodata în cadrul unui adevarat dialog cu el insusi, omul folosese limbajul pentru a-şi ordona perceptiile, actiunile şi miscarea gandirii. În felul aceste limbajul se afla cuprins în comportamentul uman.Consideratii cibernetice:Realizarea de catre ciberneticieni a unor masini capabile de a dialoga cu un partener uman, a dat o lovitura grava pozitiei dualiste carteziene. Descartes admitea existenta unor automate capabile de a imita miscarile mecanice. Nu admitea insa ca o masina ar putea vorbi chiar ca cel mai salbatic dintre oameni- şi gasea ca acesta este un argument în sprijinul tezei sale dualiste. Existenta masinilor cibernetice arata inconsistenta acestui argument “lingvistic”, dovedind inca o data baza materiala a tuturor proceselor intelectuale.

CAPITOLUL 6PSIHOLOGIA ÎN ERA INFORMAŢIEI

6.1 INTRODUCERE

140

Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale a schimbat modul în care oamenii interacţionează cu computerul. Dezvoltarea tehnologică a comutat atenţia de la computer la ceea ce pot realiza oamenii prin intermediul acestor maşini. Cel mai evident semn în ceea ce înseamnă această schimbare o reprezintă dezvoltarea reţelei Internet.Evoluţia tehnologică ne lasă să credem că Internet-ul poate deveni în viitorul apropiat mediul dominant de

comunicare, o interfaţă utilizată în relaţiile interpersonale şi managementul informaţiei. Succesul lui creează

un nou spaţiu psihosocial ce reprezintă un teren fertil pentru relaţiile şi rolurile sociale, pentru un sens a

identităţii.

După cum subliniază Sherry Turkle de la Massachusetts Institute of Technology, "Reţeaua Internet

este o tehnologie a identităţii-multe din cele făcute de oameni pe Internet reprezintă o auto-descriere şi

prezentare, de la căutarea de informaţie şi comunicarea prin e-mail, până la comunicarea prin chat sau

crearea de pagini personale".

"Reţeaua Internet este un loc sigur pentru a încerca diferite identităţi, voci şi roluri", afirmă John Suler, psiholog şi cercetător de la Rider University.

Rezultatul acestor noi identităţi este un nou sens pe care îl capătă spaţiul fluid numit în mod uzual

spaţiu virtual, realitate virtuală sau ciberspaţiu. Acest spaţiu este un univers cu lucruri care pot fi văzute şi

auzite, dar care nu sunt obiecte fizice şi nici nu sunt neapărat reprezentări ale unor obiecte fizice. Aceste

lucruri sunt construite din informaţia provenită din lumea fizică, dar şi din acumulările şi schimburile de

cunoaştere iniţiate de oameni în domeniul culturii, ştiinţei, artei etc.

Din acest unghi de vedere, scopul principal al psihologiei este să mediteze la ce poate face pentru ca oamenii să realizeze conexiunea între ciberspaţiu şi viaţa lor.

Dacă acceptăm definiţia reţelei Internet ca interfaţă generală de comunicare, apar întrebări privind forma comunicări, cum ne va afecta şi ce fel de realitate este Internet-ul.

Internet-ul este un mediu care poate fi experimentat în mai multe feluri. Recent, Wallace a identificat şase tipuri diferite de mediu specifice reţelei Internet. Ele diferă prin caracteristicile de bază care ne afectează comportamentul atunci când le utilizăm şi se concretizează prin serviciile oferite de Internet:

World Wide Web-ul (WWW); poşta electronică (e-mail); grupurile de discuţie asincrone (newsgroups);

141

chatul sincron (Internet Relay Chat); mediul MUD - multi user dungeons (mediu bazat pe text); metarealităţile (3D-mediile tridimensionale); voce şi video interactive.

După cum notează autorul, "cel mai important mediator al comportamentului în aceste medii sunt scopurile oamenilor care le utilizează". În mod particular, utilizarea lor depinde de modul în care sunt interpretate, ce se proiectează în ele şi ce credem noi despre realitatea cotidiană.

În acest sens, experienţa trăită pe Internet poate fi definită ca un proces prin care un grup de actori sociali într-o situaţie dată negociază înţelesul diferitor situaţii ce apar între ei. Această definiţie are două implicaţii importante care sunt decisive pentru modul în care psihologia trebuie să se apropie de Internet. Dacă Internet-ul este un proces de negociere, atunci:

1. singura cale de înţelegere este studierea subiecţilor implicaţi în acest proces, contextul social în care se realizează experienţa legată de Internet joacă un rol crucial;

2. se vor dezvolta noi procese şi activităţi, cum ar fi schimbarea relaţiilor iniţiale existente între subiecţi şi context.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că aceste două afirmaţii sunt adevărate. Conform lui Mantovani, la începutul anilor '90 s-a produs o schimbare în paradigma de cercetare a interacţiunii persoană-computer şi persoană-computer-persoană. Rezultatul principal al acestei schimbări a fost înţelegerea că interacţiunea poate fi pe deplin înţeleasă doar prin analiza detaliată a contextului social în care ea are loc: "... din acest punct de vedere nu trebuie să mai vedem oamenii doar ca utilizatori ai unor sisteme date, ci ca 'actori' sociali. Cu alte cuvinte, indiferent dacă sunt experţi în utilizarea computerului sau nu, oamenii acţionează independent şi au propriile lor motive pentru a o face, iar computerele şi sistemele trebuiesc adaptate pentru oameni şi nu viceversa".În acest sens, psihologii au o sarcină dublă. Mai întâi, cercetătorii Internet-ului cheamă la o cercetare longitudinală atentă a relaţiilor sociale mediate tehnologic din cadrul grupurilor şi organizaţiilor în care ele au loc. Dar ei totodată cheamă şi la analiza relaţiilor dintre obiective, tehnologie şi actori pentru a explica de ce grupuri similare, care lucrează pentru realizarea aceloraşi obiective, percep şi utilizează această tehnologie în diferite moduri.Chiar dacă psihologii lucrează din greu pentru a studia efectele Internet-ului, cercetarea în acest domeniu este slab dezvoltată şi limitată ca număr şi scopuri urmărite: cercetările actuale, în special cele cu o metodologie strictă, sunt la început.

Iată de ce descoperirile făcute nu sunt încă foarte relevante. De exemplu, Kraut a examinat recent impactul reţelei Internet asupra bunăstării emoţionale. Rezultatele, discutate în revista American Psychologist, arată că utilizarea frecventă a Internet-ului conduce la o creştere mică dar semnificativă statistic a depresiei şi singurătăţii şi o descreştere a angajării sociale. Deşi aceste date sunt în mod frecvent folosite de presă pentru a demonstra riscul utilizării Internet-ului, o serie de autori aduc critici severe metodologiei utilizate.

142

În general, experimentele efectuate pe web evidenţiază o serie de probleme specifice: este dificil de controlat mediul studiat, deoarece utilizatorii web-ului folosesc tipuri diferite de

hardware, software şi de conectare la Internet. Nu există nici o siguranţă că fiecare participant la experiment va recepţiona exact aceiaşi stimuli: sunet, culoare sau durată;

participanţii la studiu în mod uzual nu sunt monitorizaţi, deci cercetătorii nu pot fi siguri în legătură cu informaţia colectată. Membrii comunităţilor electronice de foarte multe ori utilizează identităţi false (porecle) sau îşi "schimbă" sexul şi acceptă acest lucru în mod deschis şi la alţii;

persoanele care participă la experimentele online se autoselectează şi nici într-un caz nu pot fi considerate eşantion reprezentativ. Aceştia înclină mai degrabă spre vârfurile mai înalte ale spectrului educaţional şi socioeconomic.Totuşi, atunci când tehnologia cercetării pe web se va maturiza, oportunitatea pentru

experimente mai creative şi interactive va creşte. Separat de cercetarea reţelei Internet, psihologia totodată descoperă posibilităţile oferite de acest mediu. Au fost elaborate diverse aplicaţii psihologice utilizând Internet-ul, în special WWW-ul. Conform lui Barak, pot fi identificate 10 tipuri de aplicaţii psihologice pe Internet:

-resursele informaţionale în conceptele şi problemele psihologice; -ghidurile de autoajutorare; -evaluarea şi asistenţa psihologică; -asistenţa în luarea deciziei de utilizare a psihoterapiei; -informarea privind serviciile psihologice specifice; -consilierea psihologică de scurtă durată prin email sau liste de discuţii; -consilierea şi terapia personală de lungă durată prin email; -consilierea în timp real prin chat, telefonie web şi conferinţe video; -grupurile de suport sincrone şi asincrone, grupurile de discuţii şi consilierea în grup; -cercetarea psihologică şi socială.După cum se pare, psihologia se află la o etapă de investiţii în cercetarea intensivă a Internet-

ului, pe de o parte, şi de descoperire a oportunităţilor oferite de acest mediu, pe de altă parte. După cum notează Barak, "psihologia se mişcă pe un drum (superhighway) care conduce lumea spre o destinaţie necunoscută". Pentru a depăşi problemele, consideraţiile metodologice avansate, colaborarea la nivel internaţional şi atenţia sporită faţă de acest nou mediu pot ajuta oamenii să facă o conexiune mai bună între ciberspaţiu şi vieţile lor, minimizând costurile acestei călătorii.

Din fericire, după cum menţionează Wallace "noi avem multe întrebări în legătură cu psihologia Internet-ului şi doar câteva răspunsuri solide, dar avem multe cercetări asupra comportamentului uman care să ne ghideze".

143

6.2 IMPLEMENTAREA NOILOR TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ÎN PSIHOLOGIE

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţionale din ultimii ani a avut impact asupra psihologiei, care în acest context a trecut de la aplicaţii locale pe computer la aplicaţii pe reţele de computere, beneficiind de avantajele oferite de reţeaua Internet. Sunt examinate cele zece tipuri de aplicaţii psihologice pe Internet. Deasemenea, sunt analizate şi unele aspecte etice ale furnizării de servicii psihologice pe Internet. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale din ultimii ani, utilizarea lor pe scară largă, preţul rezonabil şi succesul computerelor personale sunt reflectate semnificativ în psihologie. Avansarea tehnologică a afectat iniţial doar activităţile individuale şi locale - în sălile de clasă, laboratoare, clinici (e.g., asistarea în predare, stocarea informaţiei, editarea documentelor, experimente locale); ca mai târziu să includă rapid şi activităţile comunitare şi de grup, prin introducerea reţelelor de computere. Crearea reşelei Internet – o reţea globală care interconectează un număr imens de computere şi reţele locale, a creat o comunitate globală în care oameni cu uşurinţă comunică şi interacţionează online. Comunicarea mediată de computer, utilizând servicii ca poşta eletronică (e-mail-ul), grupurile deschise şi virtuale de discuţie (e.g., grupurile de ştiri), forum-urile (care în mod uzual se referă la grupuri specifice sau restrânse /cu acces limitat), corespondenţa scrisă (bazată pe text) în timp real (e.g., chat-ul), comunicarea prin voce (telefonia web) şi comunicarea video faţă-în-faţă (conferinţe video) au devenit realităţi de rutină şi componente normale ale unor operaţii zilnice în afaceri, educaţie şi petrecerea timpului liber. Evoluţia şi succesul comerţului, medicinei, educaţiei la distanţă, sursele de informare în masă şi distracţiile asistate de multimedia, toate utilizând tehnologii informaţionale aflate într-o rapidă dsezvoltare şi care atrag tot mai multe persoane, familii şi comunităţi, au creat un „cerc magic” mereu în creştere, care se autoconsolidează (Garton, Haythornthwaite, & Wellman, 1997; Jones, 1995; Morris & Ogan, 1996). Iniţial, psihologia s-a asociat foarte modest la acest proces (pentru un scurt istoric vezi Zgodzinski, 1996), continuând să utilizeze computerele pentru diverse funcţii doar la nivel local (Ishak & Burt, 1998). Separat de comunicarea profesioniştilor prin email, aplicaţiile psihologice utilizând Internet-ul, în special World Wide Web-ul (WWW), au apărut doar relativ recent. Psihologia descoperă acum posibilităţile oferite de acest mediu, cum ar fi utilizarea reţelelor locale şi Internet-ului pentru o contactare mult mai uşoară a oamenilor şi iniţierea unor schimbări sociale (Sampson, 1998), consultarea tinerilor şi adulţilor (Casey, 1995), furnizarea de consiliere şcolară (Gray, 1997; Hartman, 1998), formarea şi promovarea luării deciziilor în echipă (Kruger, Cohen, Marca, & Matthews, 1996), educaţia sexuală (Barak & Safir, 1997; Cooper, 1998) şi contribuirea în general la sănătatea mintală prin consiliere şi supraveghere (Smith, 1998; Stamm, 1998).

În prezent, cercetările sunt limitate ca număr şi scopuri urmărite. Consecvent, această analiză este una descriptivă şi orientată către practică. Sperăm ca în timpul apropiat să apară şi alte lucrări care să prezinte evaluări mult mai ştiinţifice a problemei abordate de noi.

144

Tipuri de servicii psihologice furnizate pe Internet Reţeaua Internet conţine o gamă variată de metode/mijloace şi servicii psihologice. Această analiză se bazează pe o tipologie a acestora, clasificate în primul rând după criteriul scopurilor urmărite de fiecare din ele. Şi, fiindcă Internet-ul reprezintă un fenomen dinamic, bazat pe tehnologii şi idei aflate într-o rapidă dezvoltate, lista nu poate fi considerată încheiată; ea a fost concepută doar în scopuri descriptive.

6.3 RESURSELE INFORMAŢIONALE PRIVIND PROBLEMELE ŞI CADRUL CONCEPTUAL AL PSIHOLOGIEI

Numeroase bănci de date cu informaţie psihologică sunt disponibile pe Internet. Ele includ informaţii acumulate şi baze de cunoştinţe care acoperă variate fenomene, probleme, simptome, boli şi concepte psihologice (vezi, de exemplu, The Mental Health Net http://www.cmhc.com/). Materialele arhivate conţin texte descriptive, acompaniate frecvent de grafice, desene, tabele statistice ş.a. În unele cazuri, deasemenea sunt puse la dispoziţie fişiere cu secvenţe de film şi sunet. Pe lângă acestea, există resurse indexate, relativ complete, care oferă link-uri selectate şi organizate către numeroase site-uri web cu conţinut psihologic (vezi, de exemplu, Online Dictionary of Mental Health http://www.human-nature.com/odmh/index.html).

Băncile de informaţie şi resursele psihologice pe Web (vezi o listă descriptivă a unor resurse descrisă de Tedjeske, 1997) se pot clasifica astfel:

(a) Generalitate versus specificitate: Există site-uri web care conţin cataloage generale cu referinţe bibliografice privind numeroase concepte psihologice (similar cu o enciclopedie), şi altele care se referă doar la un singur concept sau grup de concepte din diferite domenii /ramuri ale psihologiei;

(b) Nivelul profesional aşteptat al utilizatorilor: Resursele informaţionale diferă unele de altele în termenii nivelului intelectual şi /sau profesional al utilizatorilor. Unele resurse sunt destinate unor profesionişti cu calificare înaltă şi presupun o pregătire /educaţie specială /profesională /academică anterioară în psihologie, pe când altele sunt orientate către publicul larg, studenţi, etc.;

(c) Revizuirea /înnoirea: Unele resurse informaţionale, în mod usual cele menţinute de organizaţii profesionale, agenţii guvernamentale sau instituţii academice, sunt revăzute şi înnoite în mod regulat, altele sunt lăsate relativ neschimbate atâta timp cât nu apar informaţii noi. Acest fapt generează critici la adresa acurateţii şi credibilităţii informaţiei furnizate şi deseori utilizatorii sunt lăsaţi să decidă ei singuri în ce măsură pot avea încredere în informaţia furnizată /oferită pe site;

(d) Orientarea teoretică (şi disciplina): Similar cu alte tipuri de publicaţii psihologice, conceptele sunt descrise şi analizate în diferite moduri, pornind de la şcoala psihologică şi /sau filosofică cu care autorul se identifică;

(e) Profunzimea prezentării: unele baze de date oferă informaţii minime sau definiţii şi descrieri scurte, pe când altele oferă informaţii detaliate, extinse şi complete;

(f) Hipertextualitatea: Această trăsătură a web-ului este utilizată pornind de la cele mai simple până la cele mai sofisticate moduri. Reţeaua Internet permite stabilirea unor conexiuni şi conectarea

145

imediată la alte referinţe, iar resursele informaţionale în mod regulat se interconectează cu concepte apropiate incluse în alte descrieri din aceeaşi pagină sau din pagini diferite;

(g) Utilizarea multimedia: Multe baze de date conţin texte sau texte şi imagini, altele includ forme de variate de suport multimedia, de la prezentări de slide-uri şi imagini animate până la sunete şi clip-uri video. Resursele multimedia sunt utilizate în mod special pentru analiza conceptelor, discutarea unor subiecte sau explicarea unor fenomene, cum ar fi noţiunile psihologice, hipnoza şi descrierea unor experimente psihologice. Aplicaţiile multimedia pe web sunt considerate ca mijloace educaţionale excelente. Băncile cu informaţii psihologice profesionale pot fi o resursă ştiinţifică de valoare pentru psihologii practicieni, profesorii de psihologie sau pentru profani. Fiind o resursă comodă, ieftină (în mod usual gratuită), frecvent împrospătată şi eficientă, informaţia psihologică de pe web este într-un mod regulat şi tot mai frecvent utilizată de psihologi şi profesioniştii din domeniile conexe (Wilson, 1995). În comparaţie cu resursele profesionale tradişionale – inclusiv cărţile şi revistele – resursele web au unele avantaje: marea lor majoritate sunt oricând şi de oriunde uşor accesibile; informaţiile relevante pot fi uşor copiate sau scoase la imprimantă; ele conţin informaţii în forme, altele decât textul şi imaginile, care nu pot fi transmise prin resursele tradiţionale. Natura digitală a textului permite o căutare rapidă a informaţiei dorite fără a consulta index-urile generale din cărţi şi reviste. Deşi încă nu există studii empirice, observaţiile nesistematizate arată că resurse informţionale bazate pe web şi acoperind subiecte variate, de la informaţii vocaţionale (Drake & Rudner, 1995) la subiecte cu conţinut medical (Fogel, 1998; Wood, 1997), sunt pe larg utilizate de profesionişti şi alte categorii de utilizatori (Chapman & DiBianco, 1996).

Resursele informaţionale pe web sunt nu doar o sursă de informare preţioasă, dar şi de informaţii greşite, distorsionate, învechite sau false. Această situaţie poate fi problematică în special pentru utilizatorii tineri, începători sau naivi, care sunt mai puţin selectivi faţă de conţinutul informaţional. Este o problemă acută care caracterizează în general reţeaua Internet, fiindcă materialele în multe cazuri sunt publicate individual şi nu sunt moderate sau preselectate într-un mod profesionist. Aceasta înseamnă că propria educaţie, privind utilizarea sofisticată a resurselor Internet, poate reduce consecinţele severe posibile ale acestei probleme. O altă sugestie privind contracararea acestei probleme implică stabilirea şi implementarea unor standarde pentru publicaţiile pe web cu conţinut psihologic (şi nu numai) (Mack, 1997) şi instituirea unui cod specific de conduită (Health on the Net Foundation, 1997). Referindu-se la problema relatată mai sus, mai multe grupuri de cercetători (DiBlassio, Simonin, DeCarolis, Morse, Jean, Vassalotti, Franks, & Chambliss, 1999; Doran, Simonin, Morse, Smith, Maloney, Wright, Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss, 1998; Morse, Doran, Simonin, Smith, Maloney, Wright, Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss, 1998) au făcut o încercare impresionantă de a elabora o metodă de evaluare a resurselor informaţionale cu conţinut psihologic şi medical de pe web. Aceste grupuri de cercetare au dezvoltat un index, divizat în şase categorii (i.e., Promote Belonging, Practical Suggestions for Change, Feedback Mechanisms, Clear and Adequate Information, Promote Normalization, and Referral Mechanisms), conform căruia calitatea unui site cu

146

conţinut psihologic putea fi evaluată. Utilizând acest index, rezultatele evaluării unui şir de site-uri au fost mai puţin decât impresionante.

Una dintre cele mai intens utilizate aplicaţii ale resurselor informaţionale cu conţinut psihologic bazate pe web are de a face cu interesele vocaţionale ale utilizatorilor (Drake & Rudner, 1995; Forrest, 1995; Lorenzen, 1996; Stevens & Lundberg, 1998). Numeroase site-uri oferă informaţii cu descrieri de profesiuni, posturi, formare profesională, proceduri de aplicare ş.a. În încercarea de a ajuta utilizatorii să se orienteze în această masă de informaţii, Doyle şi Martorana (1997) au descris tipurile de informaţie necesare pentru cei care îşi caută servicii utilizând reţeaua Internet. Informaţiile referitoare la carieră nu sunt, totuşi, unicul beneficiu al utilizării acestor base de date: Lundberg şi Thirsk (1995) au argumentat şi demonstrat că reţeaua Internet nu este eficientă doar în extragerea de informaţii relevante, dar poate totodată servi şi ca element pozitiv în dezvoltarea carierei personale, ajutând persoana să se orienteze în realitatea înconjurătoare cu orizonturi vocaţionale largi şi să-şi îngusteze raza de căutare. Chapman şi DiBianco (1996) au arătat cum poate fi utilizată eficient reţeaua Internet de către absolvenţii de liceu pentru a explora posibilităţile de angajare şi educaţie continuă. Un exemplu de sistem informaţional computerizat comprehensiv şi dinamic de orientare profesională este descris de Imel (1996). Varietatea, cantitatea şi exactitatea informaţiilor oferite de un sistem avansat, atunci când operează pentru diferite tipuri de consumatori şi în scopuri diferite, oferă o probă că tehnologiile bazate pe Internet pot fi angajate ca un suport eficient dar nu şi substitut al educatorilor şi consilierilor de orientare profesională.

6.7 GHIDURILE DE AUTOAJUTORARENumeroase site-uri web sunt orientate către persoane care au nevoie de ajutor psihologic,

oferindu-le acestora asistenţă privind modalităţile de autoajutorare psihologică. Problematica abordată este variată şi numeroasă: tulburările de alimentaţie, relaţiile părinţi-adolescenţi dificile, fobiile, luarea de decizii vocaţionale şi educaţionale, dificultăţile în învăţare, disfuncţiile sexuale, lăsatul de fumat şi alcool, încrederea de sine, autoafirmarea, timiditatea, tulburările afective şi multe altele (vezi, de exemplu, Healthy Devil On-Line's Depression self-help guide http://h-devil-www.mc.duke.edu/h-devil/emotion/depress.htm; sau YouthWork CareerQuest's career exploration materials http://www.youthworks.ca/). Multe site-uri care oferă îndrumare în probleme de autoajutorare furnizează şi asistenţă privind problema şi severitatea acesteia, informaţii cu privire la cadrul de dezvoltare a problemei, direcţiile şi posibilităţile de schimbare pozitivă şi un plan orientat în raport cu un scop constructiv. Accentul este pus pe comportamentele de autoajutorare, elaborate pentru utilizarea individuală. În unele cazuri, totuşi, site-ul poate recomanda şi alte resurse, cum ar fi cărţile, ca resurse adiţionale. Deşi îndrumarea pentru autoajutorare nu este o metodă psihologică de intervenţie nouă (Adams, 1990; Gartner & Riessman, 1984), ea semnifică că utilizarea Internet-ului în acest scop reprezintă un nou pas în furnizarea gratuită a acestui serviciu (sau pentru o plată foarte mică) şi într-o relativă intimitate. Cu puţin timp în urmă persoanele cu astfel de nevoi trebuiau să cumpere materialele relevante sau să se

147

consulte cu bibliotecarul pentru a le găsi; acum, cu ajutorul unor motoare de căutate (search engines) uşor de utilizat şi link-uri hipertext indexate, Interne-ul face posibil accesul unor surse relevante mai rapid, mai eficient şi cu o discreţie totală. Un exemplu de intervenţie de autoajutorare este furnizat de Kovalski şi Horan (1998), care au elaborat un site care identifica credinţele vocaţionale maladaptative ale fetelor şi oferea intervenţie de restructurare cognitivă automonitorizată pentru a le schimba. Într-o investigaţie empirică, autorii au găsit că intervenţia a avut efecte pozitive pentru participantele albe, dar nu şi pentru minorităţi. Motivul acestui impact diferenţiat urma să fie examinat, dar unul care putea fi speculat este că intervenţiile bazate pe Internet interacţionează cu characteristicile personale. În alt exemplu, Finn şi Lavitt (1994) arată că ghidurile de autoajutorare pentru femeile care au suferit un abuz sexual pot fi de un mare ajutor. Acest caz special este un exemplu cum un distres psihologic care este caracterizat de sentimente de ruşine şi anxietate interpersonală poate fi redus de un serviciu anonim pe Internet. Într-un mod similar, aceasta înseamnă că unul dintre avantajele unui astfel de serviciu psihologice este că el este adresat unui segment concret al populaţiei (copii, celebrităţi, persoane cu disabilităţi etc.) care altfel nu ar fi primit ajutor psihologic. Recent, Pereira şi Bruera (1998) au arătat cum resursele Internet şi ghidurile de autoajutorare pot fi de un real folos pentru pacienţii din ospicii – o populaţie care în mod tipic evită resursele psihologice de autoajutorare, totuşi ei subliniază problema pierderii controlului editorial şi a procesului de analiză.

6.8 TESTAREA ŞI EVALUAREA PSIHOLOGICĂMulte site-uri web conţin teste şi chestionare psihologice scopul cărora este asistenţa psihologică

a utilizatorului. Unele teste sunt destinate măsurării unor factori foarte specifici, cum ar fi IQ, o aptitudine specifică, inteligenţa emoţională, sau o oarecare atitudine, altele sunt mai generale şi măsoară diverse trăsături de personalitate, interese vocaţionale ş.a. (vezi exemplul cu Emotional Intelligence Test http://www.utne.com/cgi-bin/eq). Pe când unele sunt teste originale, special elaborate pentru a fi utilizate pe web, altele sunt doar versiuni electronice sau adaptări ale unor teste hârtie-creion publicate anterior. Unele dintre site-uri conţin probe complete (sau scale), altele sunt doar exemple de diferiţi itemi. Unele site-uri permit obţinerea imediată a rezultatelor la probele îndeplinite (vezi, de exemplu, site-ul Asociaţiei Studenţilor Psihologi din Moldova Portal Psihologic http://www.iatp.md/aspm) altele oferă acest serviciu prin email – trimiţând formularul completat rezultatele sunt obţinute mai târziu. Totodată, deşi multe site-uri oferă acest serviciu gratis, altele încasează o taxă pentru el. Trebuie menţionat că pentru a evita încălcarea dreptului de autor unele teste publicate pe Internet reprezintă variaţii ale testului original. Acest pas, făcut pentru a evita problemele juridice, poate cauza o deteriorare semnificativă a calităţii testului. Testarea psihologică asistată de computer nu este ceva nou şi ea are unele avantaje unice, cum ar fi testarea adaptativă şi calcularea rapidă şi exactă a punctajulu /scorului (e.g., Sampson, 1995). Cu toate acestea, reţeaua Internet ca mediu pentru testarea psihologică are unele avantaje, unele identice cu

148

testarea asistată de computerul personal şi altele unice. În primul rând, Internet-ul permite o testare rapidă, simplă, comodă şi foarte accesibilă. În al doilea rând, fiindcă răspunsurile sunt date de utilizator electronic (prin click-urile efectute cu mouse-ul pe monitor), ele sunt gata pentru prelucrare imediat ce subiectul a terminat de răspuns. În al treilea rând, calcularea punctajului este efectuată electronic şi deaceea este practic lipsită de erori. În al patrulea rând, înnoirea instrucţiunilor, itemilor testului, tehnicilor de calculare a punctajului sunt uşor de efectuat şi devin imediat active. În al cincilea rând, testele pot fi făcute oricând şi de oriunde pentru maximă comoditate. În al şaselea rând, se face economie de materiale consumabile.Un avantaj suplimentar şi foarte important al testării pe Internet îl constitue o caracteristică a computerului imposibilă într-o testare obişnuită: utilizarea interfeţei grafice, a realităţii virtuale, tridimensionale (3D). În cazurile de evaluare a percepţiei, cum ar fi abilitatea spaţial-tridimensională sau percepţia subiectivă a realităţii (e.g., imaginea corporală), computerul poate fi de maximă utilitate. Riva (1998) descrie utilizarea realităţii virtuale în evaluarea /testarea psihologică şi exemplifică această tehnică printr-o aplicaţie specifică de măsurare a imaginii corporale individuale. După cum notează autorul, aplicaţia poate fi aplicată foarte simplu prin intermediul reţelei Internet. La fel de eficient pot fi aplicate în testarea /evaluarea psihologică şi conferinţele video. Aceasta este important în cazurile când evaluatorul se află geografic la o distanţă foarte mare. Ball, Scott, McLearn, şi Watson (1993) arată cum evaluările schizofreniei, depresiei şi tulburărilor de mişcare la pacienţii psihiatrici pot fi într-un mod sigur efectuate prin conferinţe video. Există însă şi unele probleme şi dezavantaje ale testării /evaluării psihologice pe Internet care pot viola standardele acceptate ale testării psihologice (American Psychological Association, 1985). În primul rând, multe dintre testele şi chestionarele publicate pe Internet nu sunt profesionale sau, în cel mai bun caz, n-au fost dezvoltate sau utilizate în concordanţă cu standardele testării în termenii construcţiei şi selecţiei de itemi, consistenţei interne, încrederii test-retest şi validităţii. Aceasta rezultă în multe teste şi proceduri de testare invalide, iar în consecinţă în evaluări şi concluzii invalide. Mai mult, utilizatorii obişnuiţi ai reţelei Internet nu au nici o posibilitate de a determina gradul validităţii testului şi deci ei trebue să se bazeze pe intuiţie. Multe site-uri web care conţin teste încearcă să convingă utilizatorii privind credibilitatea probelor şi rezultatelor obţinute, deşi testele nu sunt în mod necesar bazate pe evaluări ştiinţifice riguroase. În al doilea rând, după cum s-a descris mai devreme, multe site-uri cu teste sunt interactive, ele propunând stimuli la care utilizatorii răspund. Ca regulă, răspunsurile utilizatorilor sunt acumulate de proprietarii site-urilor. Şi fiindcă multe site-uri cer identificarea şi alte date personale, se pune problema intimităţii /confidenţialităţii în legătură cu informaţii foarte sensibile. Deşi unele site-uri promit confidenţialitate, altele nu fac nici o promisiune în legătură cu acest aspect etic. În contrast cu procedurile clasice de testare, contactul cu cei testaţi prin intermediul reţelei Internet este indirect şi nu există nici o cale de a confirma că ei au înţeles corect instrucţiunile şi itemii sau de a le oferi îndrumare în procesul testării. Această situaţie poate influenţa validitatea rezultatelor testului. Testele sunt publicate şi oferite tuturor utilizatorilor reţelei Internet, fără o moderare privind cine poate,

149

trebuie sau are voie să utilizeze testul. Multe site-uri ignoră cu totul această problemă. Rezultatele la test şi interpretările le sunt oferite celor testaţi fără nici un suport sau cu unul minimal privind exactitatea şi implicaţiile acestora. Mai mult, şi aceasta omisiune este foarte problematică în cazurile de feed-back negativ (e.g., un IQ scăzut) – nu se oferă nici un suport emoţional. Consecinţele acestor procese pot fi foarte destructive pentru personalitate. De asemeni, definiţia de lucru este că testul este îndeplinit de subiecţi în condiţii standard, fără nici un ajutor sau interferenţe. Această definiţie poate fi in mod general violată şi de aici testele bazate pe web nu pot fi considerate ca o metodă validă de selecţie, cu atât mai mult pentru consiliere şi îndrumare, dacă nu este asigurată cel puţin o minimă monitorizare. Necăutând la aceste neajunsuri serioase, avantajele testării şi evaluării pe Internet oferă unele oportunităţi pozitive. Dacă sunt furnizate de profesionişti sau agenţii profesionale în conexiune cu consilierea sau psihoterapia continuă, testarea pe web poate oferi o îmbunătăţire a testării clasice şi a procedurilor de asistenţă psihologică, datorită vitezei, eficienţei şi accesului mai mare decât în trecut. Problema de bază, totuşi, se referă la întrebarea dacă calitatea psihometrică a probelor hârtie-creion se păstrează atunci când ele sunt aplicate on-line. Într-un studiu recent, Pasveer şi Ellard (1998) au comparat rezultatele unui chestionar aplicat în ambele versiuni asupra studenţilor de colegiu. Ei au stabilit că în general valorile psihometrice sunt comparabile; doar varianţa scalei a fost semnificativ mai mare pentru versiunea web a testului, dar nu există explicaţii pentru acest fapt. În altă cercetare, Bicanich, Slivinski, Hardwicke şi Kapes (1997) au comparat rezultatele la un test vocaţional administrat în varianta hârtie-creion şi în varianta pe Internet studenţilor în educaţia vocaţională. Autorii au raportat că testarea pe Internet este la fel de uşoară ca şi testarea clasică, că studenţii au manifestat atitudini pozitive şi preferinţa pentru testarea pe Internet, în acelaşi timp arătând că administrarea testelor online este mai convenabilă şi ia mai puţin timp, testările online administrate unui număr mic de persoane pot economisi bani. Concluzia lor a fost că Internet-ul reprezintă o alternativă viabilă şi ieftină a testării hârtie-creion.

6.9 AJUTOLUL ÎN LUAREA DECIZIEI DE A BENEFICIA DE PSIHOTERAPIEMulte site-uri oferă informaţii scopul căror este de a ajuta utilizatorii să decidă dacă ei au nevoie de

psihoterapie, ce fel de terapie este cea mai potrivită pentru ei sau problemele lor (e.g., individuală versus de group, tipul de abordare psihoterapeutică, etc.), care terapeut le poate satisface trebuinţele şi aşteptările ş.a. (vezi, de exemplu, "Just The Facts" a Asociaţiei Psihologice Americane: http://www.apa.org/practice/psychotherapy.html, sau registrul terapeuţilor oferit de Psyfidential: http://www.clinicalregistry.com/registry.html). Aceste informaţii au o funcţie educaţională care pot avea o mare importanţă pentru oamenii ignoranţi în probleme de psihologie şi psihoterapie ajutându-i să facă expectanţele lor mult mai realiste, oferindu-le un ajutor practic. Mai mult, aceste site-uri pot îmbunătăţi relaţia terapeut-pacient în care potenţialii pacienţi pot alege acei terapeuţi care corespund cel mai bine preferinţelor lor şi sunt mai capabili săi ajute în problemele lor. Totuşi, pentru a preveni probleme de ordin etic sau juridic, informaţiile furnizate

150

de aceste site-uri trebuie să fie absolut neutre şi valide, fără a încerca să influenţeze clienţii prin informaţii inexacte sau exagerate, fapt care totuşi se întâlneşte pe site-urile consacrate sănătăţii mintale. Aceasta înseamnă că pentru a îndeplini aceste expectanţe etico-profesionale aceste gen de site-uri trebuie să fie promovate prin asociaţii profesionale (e.g., APA) sau alte organizaţii profesionale independente care sunt capabile să joace un rol neutru şi să evite consideraţiile comerciale. 6.7 INFORMAŢIILE PRIVIND SERVICIILE PSIHOLOGICE SPECIFICE

Numeroase agenţii, clinici, institute şi alte instituţii care oferă servicii psihologice îşi fac reclamă pe site-urile lor. În mod normal pe aceste site-uri sunt publicate detalii tehnice, cum ar fi adresa, telefoanele, adresa electronică, orele de lucru, detalii privind serviciile oferite şi date despre personal (vezi, de exemplu, The Student Development Centre of The University of Western Ontario: http://www.sdc.uwo.ca/). Multe servicii totodată includ informaţii privind procedura clinică şi propun un chestionar de evaluare. Această reclamă poate furniza informaţii care nu se regăsesc într-o carte de telefoane. Mai mult, informaţii suplimentare pot fi obţinute prin e-mail, adresele electronice fiind indicate pe cele mai multe site-uri. Hsiung (1997) a colectat a 200 de "broşuri virtuale" de la 52 de centre de consiliere universitare şi a creat "Student Counseling Virtual Pamphlet Collection" pentru utilizarea ca resursă de informare pentru studenţi: http://uhs.bsd.uchicago.edu/scrs/vpc/vpc.html. Zalaquett şi Sullivan (1998) au descris un program de computer bazat pe Internet care oferea informaţii studenţilor privind centrele de consiliere. Evaluarea impactului programului după trei ani a arătat că utilizatorii îl găses foarte util şi îl vor recomanda şi altora.

151

CAPITOLUL 7PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA PSIHOLOGIEI PE WEB

7.1 INTRODUCEREAlleydog.com: The Psychology Student's Best Friend AlleyDog.com este un site pentru studenţii în psihologie sau pentru oricine interesat de psihologie.Site-ul este dedicat pentru a ajuta studenţii să se bucure de cursurile de psihologie şi să îmbunătăţească capacitatea lor de învăţare. Ve-ţi găsi aici un loc de comunicare, un glosar cu termeni psihologici, asistenţă online pentru pregătirea temelor pentru acasă, teste şi multe altele. http://www.alleydog.com/ Cmhs 568 Introduction To Lifestyle Mentoring Acest site descrie un curs special dedicat stilurilor de viaţă, cu materiale suplimentare asupra acestui subiect. http://www.regent.edu /acad/schcou/cmhs568/cmhs568.html. Developmental Psychology (psy2023) Site-ul oferă un curs de psihologia dezvoltării în întregime online. Este un curs de psihologie teoretică şi bazat pe cercetări concrete care descrie aspectele sociale, emoţionale, biologice şi cognitive ale dezvoltării umane de-a lungul vieţii. http://www.tulsa.oklahoma.net/~jnichols/DevPsy3KSyllabus.html Educational Psychology Interactive Sunt prezentate programa şi materialele unui curs de psihologie educaţională. Ve-ţi găsi aici şi link-uri utile spre alte resurse web dedicate psihologiei educaţionale aranjate după tematică. http://www.valdosta.edu/~whuitt/psy702 Expersim (experiment Simulation) ExperSim este o interfaţă web pentru a experimenta cu programe de simulare originale dezvoltate de Universitate din Michigan. Studenţii pot elabora propriul design al cercetării pornind de la specificul variabelelor utilizate, obţinând reultatele imediat. Tematica cercetărilor este limitată la imprinting, facilitarea socială, schizofrenie şi motivaţie. În fiecare domeniu sunt posibile diverse variante de realizare a cercetării. Efectuând o serie de cercetări, studentul capătă experienţa planificării unor experimente subsecvente pornind de la datele obţinute anterior. http://psych.colorado.edu/ mcclella/psych3101h/home.html

152

General Psychology Ve-ţi găsi aici programa, note de lectură şi link-ri utile pentru studierea psihologiei generale. http://www.indiana.edu:80/~iuepsyc/P103Psyc.html General Psychology II Un curs on-line de psihologie generală. http://www.sinclair.edu/sec/psy122 Hawaii Online Generational Curriculum in Cyberpsychology, Traffic Psychology, and Spiritual Psychology O colecţie de lucrări elaborate de studenţii de la University of Hawaii, însoţite de articolele directorului de proiect, Dr. Leon James. http://www.soc.hawaii.edu/leonj/ leonj/leonpsy/leon.html.History of Psychology Site-ul oferă materiale pentru cursul de istoria psihologiei. http://www.unb.ca/web/units/psych/likely/psyc4053.htmInternal Validity Tutorial Este un tutorial /manual online care abordează validitatea internă a experimentelor psihologice elaborat la Psychology Centre of Athabasca University. http://server.bmod.athabascau.ca/html/ Validity/index.shtml Internet Psychology Lab Un sistem multimedia interactiv de la University of Illinois pentru lecţiile de laborator. Sunt prezentate lecţii, demonstraţii şi experimente pentru studenţii cu acces la Internet. http://kahuna.psych.uiuc.edu/ipl/ Introduction To Psychology (psy1113) Un curs de introducere în psihologie oferit în întregime online. Descrie subiecte ca: motivaţia, învăţarea, fiziologia, teorii ale personalităţii, psihologia socială, tulburările psihologice, percepţia, memoria ş.a. - de la Tulsa Community College. http://www.tulsa.oklahoma.net/~jnichols/Psy3KSyllabus.html Musee de la perception Descrie fenomenele cognitive şi de perceţie având la bază iluziile optice şi paradigmele clasice din psihologia experimentală. http://www.ulb.ac.be/psycho/fr/docs/ museum/home.html.Negative Reinforcement University (nru) Pagina a fost creată de un grup de studenţi şi profesori de la Scottsdale Community College ca mediu experienţial pentru studierea unor concepte din cursul de introducere în psihologie. (Pentru navigare este nevoie să aveţi instalat Shockwave) http://www.mcli.dist.maricopa.edu/proj/nru/ Online Gerontology Courses at the University of Montana Pe site sunt discutate aspectele psihologice, emoşionale şi cognitive ale dezvoltării - de la Univerisity of Montana. http://www.umt.edu/ccesp/distance/gerontol/default.htm Principles of Learning and Behavior Subiectul principal al acestui site îl reprezintă principiile învăţării şi comportamentului. Studenţii vor învăţa să aplice aceste principii în propria lor viaţă. http://www.users.csbsju.edu/~tcreed/pb/ Psyc 1a - General Psychology O introducere în studiul ştiinţific a comportamentului, percepţiei, gândirii, motivaţiei, inteligenţei, învăţării şi principiilor genelale a psihologiei. http://www.cc.cc.ca.us/cconline/dised.htm Psycholocal Statistics Acest site include un manual complet de introducere în statistică cu exerciţii şi exemple interactive. Ve-ţi găsi aici un proiect de cercetare care vă arată cum să utilizaţi metodele statistice avansate. http://www.psychstat.smsu.edu/ Psychology 121 Un curs de psihologie generală. http://www.sinclair.edu/sec/psy121

153

Psychology 387 Online Un curs online de psihologia învăţării. http://server.bmod.athabascau.ca/html/387/psyc387ol.htm Psychology of Religion Site-ul oferă o privire generală asupra teoriilor şi cercetărilor asupra credinţelor şi comportamentelor religioase. Include sugestii pentru lectura suplimentară şi link-uri utile. http://www.psychwww.com/ Psychology On The Web Un curs asincron (versiunea demo) de introducere în psihologie utilizând secvenţe video - de la Atlantic Canadian University. http://www.unb.ca/courses/fields/ Self-paced Introduction To Psychology Course Un curs de introducere în psihologie de la University of Wisconsin Learning Innovations Independent Learning pentru învăţarea la distanţă http://www.uwex.edu/indlearn/online/psychology202.htm Sensation and Perception Tutorials Aici puteţi învăţa mecanismele fundamentale ale proceselor senzoriale - elaborat de John H. Krantz, Hanover College. http://psych.hanover.edu/Krantz/sen_tut.html SmartWeb Un curs de psihologie educaţională elaborat de Dr. Curtis Jay Bonk - de la Department of Counseling and Educational Psychology, School of Education, Indiana University. Sunt descrise o varietate largă de activităţi pedagogice. http://www.indiana.edu/~smartweb/ Sport Psychology Online Un curs online care examinează aplicarea principiilor psihologiei în sport. http://www.mc.maricopa.edu/users/estabrook/html/sport_psychology.html VassarStats: Web Site for Statistical Computation Resurse pentru cei care studiază statistica - elaborat de Richard Lowry de la Vassar College. http://faculty.vassar.edu/~lowry/VassarStats.html Webquest: Experimentation In Psychology O serie de exerciţii pentru învăţarea metodologiei experimentale în psihologie. http://homepages.go.com/~psychwebquest/index.htm

7.2 ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ DE SCURTĂ DURATĂ PRIN EMAIL SAU E-BULLETIN BOARDNumeroase site-uri oferă asistenţă utilizatorilor în problemele personale şi în diverse subiecte

psihologice. Unele site-uri sunt centrate pe o problemă (e.g., tulburările de somn, problemele legate sexualitate), iap altele au o orientare mai largă (vezi, de exemplu, Columbia University's Go Ask Alice: http://www.goaskalice.columbia.edu/index.html). Unel site-uri le cer utilizatorilor să se identifice, dar în cele mai multe cazuri ei pot să-şi păstreze anonimitatea (sau să folosească pseudonime). Deşi unele site-uri sunt cu plată, multe altele sunt gratuite. Nu există standarde acceptate privind profunzimea răspunsului, durata corespondenţei şi întrebările următoare. Nu există standarde nici privind decizia când unui utilizator îi poate fi recomandat un consilier personal; deseori utilizatorii sunt încurajaţi să se adreseze pentru problema lor psihoterapeutului care îl au în prezent (dacă este valabil).. În multe cazuri corespondenţa dintre utilizator şi consilier este absolut discretă. În alte cazuri întrebarea şi răspunsul sunt publicate pe o tablă electronică publică (electronic bulletin board) ca să poată beneficia şi alţi utilizatori. De regulă, această procedură este cunoscută de utilizatori înainte ca ei să trimită întrebarea, dându-şi consimţământul de a le fi publicată întrebarea după citirea şi acceptarea instrucţiunilor. În aceste cazuri sunt utilizate pseudonimele pentru a preveni identificarea persoanei.

154

Navigaţia prin numeroase site-uri lasă impresia că asistenţa psihologică este acordată de diferite tipuri de consultanţi: psihologi (cu diferite specializări), psihiatri, lucrători /asistenţi sociali şi consilieri, după cum se prezintă ei înşişi; totuşi, multe servicii de asistenţă sunt oferite de specialişti care au o pregătire şi experienţă diferite, unii psihologică alţii nu: îngrijire, medicină, predare, management şi religie. În multe cazuri, consultanţii furnizează informaţii de prezentare, în mod aparent pentru a face serviciile lor mai credibile; alte site-uri nu dau nici o informaţie sau doar informaţii foarte generale. Nu există statistici sigure privind utilizarea consilierii de scurtă durată pe web. Contoarele web (programe speciale de contorizare a intrărilor pe site) nu pot fi considerate de încredere deoarece totalurile lor includ intrări multiple ale aceloraşi utilizatori. Conform unor informaţii publicate pe unele site-uri, unii utilizatori se apelează deseori la serviciile lor, dar nici aceste informaţii nu pot fi considerate de încredere. Urmează să se răspundă la întrebări foarte importante: În ce măsură utilizatorii citesc întrebările şi răspunsurile, asimilează informaţia furnizată şi sunt influenţate de ele? Este consilierea de scurtă durată pe web efectivă în termenii asistenţei psihologice? Are citirea întrebărilor şi răspunsurilor de pe tablele electronice virtuale un impact personal? Este nevoie de cercetări empirice pentru a răspunde şa aceste întrebări.

7.3 CONSILIEREA ŞI TERAPIA DE LUNGĂ DURATĂ PRIN EMAIL Una dintre cele mai răspândite aplicaţii psihologice pe Internet, dar şi cea mai controversată este

consilierea şi terapia personală de lungă durată (vezi indexul furnizorilor de psihoterapie prin email, cei mai mulţi fiind americani, şi alte informaţii la acest subiect: http://www.metanoia.org/imhs). În principiu, acest tip de serviciu oferă tratament prin corespondenţa prin email fără a comunica faţă-în-faţă. Procesul este în general similar cu psihoterapia faţă-în-faţă, în măsura în care ingredientele de bază ale psihoterapiei, natura comunicării şi schimburile verbale sunt prezente (vezi Murphy & Mitchell, 1998, şi Polauf, 1998, pentru descrieri şi analiză detaliată). Există totuşi unele diferenţe esenţiale între acest tip de psihoterapie şi terapia clasică: (a) Nu există interacţuine faţă-în-faţă, deci comunicarea nonverbală este foarte limitată şi de cele mai multe ori nu există deloc (cu excepţia nuanţelor, care pot fi transmise prin formatul sau stilul comunicării scrise); (b) În contrast cu psihoterapia clasică, în care terapeutul şi pacientul se întâlnesc periodic (e.g., o dată pe săptămână) şi mai greu (sau deloc) comunică între şedinţe, rata schimburilor comunicaţionale în psihoterapia intermediată de email poate varia mult şi poate fi foarte afectuoasă. Această rată – o dată sau de mai multe ori pe zi, sau doar o dată sau de două ori pe săptămână – se modifică în funcţie de terapeut, în funcţie de pacient, sau pe parcursul procesului terapeutic, după cum au stabilit între ei terapeutul şi pacientul. (c) Schimburile terapeutice pot include citate din mesajele curente sau precedente. În opoziţie cu terapia tradiţională, această opţiune este uşor accesibilă, deoarece toate expresiile verbale sunt documentate; mesajele mai vechi sunt accesibile deoarece ele pot fi stocate în computerele clientului şi consilierului. În mod similar, terapeutul sau clientul pot cita cu uşurinţă alte resurse electronice, ca şi orice alt text relevant pentru comunicarea

155

psihoterapeutică. (d) Mesajele nu sunt spontane, deoarece tehnica corespondenţei amânate implica gândirea, planificarea şi redactarea fiecărui mesaj. În mod cert, acest tip de consiliere psihologică are avantaje şi dezavantaje diferite de terapia tradiţională. Printre avantaje pot fi enumerate: (a) Posibilitatea de a face intensitatea interacţiunii mai flexibilă vis-a-vis de severitatea sau urgenţa problemei sau trebuinţei clientului; (b) Utilizarea simplă şi eficientă a schimburilor verbale acumulate dintre terapeut şi client, care permite compararea, confruntarea sau reamintirea gândurilor clientului sau terapeutului pe care ei le-au exprimat mai înainte; (c) Posibilitatea uşoară şi validă de supervizare a consilierilor, materialele terapiei fiind imediat accesibile supervizorilor; (d) Accesul uşor pentru persoanele care, din anumite motive, cum ar fi vârsta înaintată, dificultăţile de transportare, handicapurile, nevoia de anonimitate, frica de interacţiunea faţă-în-faţă, lipsa de timp liber în orele de primire a terapeutului, distanţa mare de la domiciliu, etc., au reţineri în a intra într-o psihoterapie convenţională (Childress, 1998; Cutter, 1996a; Huang & Alessi, 1996; Sampson, Kolodinsky, & Greeno, 1997; Uecker, 1997). De exemplu, Gerler (1995) a arătat că consilierea pe Internet poate fi de o importanţă specială pentru tineri, promovând astfel serviciile şcolare de consiliere; (e) Posibilitatea de a efectua schimburile terapeutice atunci când există timp, indiferent de terapeut sau client, independent de timpul zilei; (f) Impactul asupra persoanelor care apriori preferă sau sunt impresionaţi de mesajele scrise mai degrabă decât cele orale; şi (g) Posibilitatea terapiei simulate, însoţită de o îndrumare adecvată, ca instrument eficient de instruire (Galanter, Keller, & Dermatis, 1997). Având în vedere dezavantajele, trebuie să atragem atenţia la câţiva factori semnificativi (Ainsworth, 1997; Childress, 1998; Ingram, 1998; Sleek, 1995): (a) Absenţa unei interacţiuni regulate faţă-în-faţă şi a contactului vizual între terapeut şi client fac ca interacţiunea nonverbală să nu fie disponibilă pentru dezvoltarea unei comunicări interpersonale mai bune. Aceasta se referă la abilitatea ambilor de a transmite mesaje prin intermediul comunicării nonverbale – limbajului corpului şi particularităţilor vocii – şi de a le recepţiona din partea consilierului sau clientului. Această limitare nu trebuie considerată ca fiind una mai puţin importantă, fiindcă analiza literaturii de specialitate ne dovedeşte importanţa nonverbalului în comunicarea interpersonală în general şi în interacţiunea terapeutică în particular; (b) Absenţa contactului direct între consilier şi client precum şi formatul formal al relaţiilor interpersonale bazat pe schimbul de mesaje electronice pot într-un mod serios să limiteze abilitatea consilierului de a manifesta grijă şi simpatie. Rice (1997), totalizând diverse critici la adresa terapiei prin email, trage concluzia că ea trebuie considerată mai degrabă consultativă (advice-giving) decât terapie reală; (c) Corespondenţa regulată prin email nu este considerată confidenţială şi privată, mesajele electronice putând fi foarte uşor citite de alţii. Dar, după cum specifică Zimmerman (1998), progresele criptografiei electronice vor ajuta în curând la rezolvarea acestei probleme. Deşi aceşti factori negativi pot reprezenta obstacole în conducerea unei consilieri eficiente prin email, actualul lor impact este mai degrabă foarte mic. Walther şi Burgoon (1992) au găsit că diferenţele privind experienţele emoţionale ale participanţilor la interacţiuni faţă-în-faţă versus mediate de computer au fost

156

minimale şi au dispărut după un timp. Într-un studiu privind relaţiile din grup, Colon (1996) a descoperit că deşi interacţiunile şi comunicarea au fost mediate de computer, membrii grupului au dezvoltat cu uşurinţă sentimente reale unii faţă de alţii. Walther (1996) argumentează că comunicarea pe Internet este ghidată de reguli şi norme specifice care o face să fie "hiperpersonală" (hyperpersonal). Această caracteristică poate avea un aspect avantajos în relaţiile terapeutice. Se are în vedere tendinţa utilizatorilor reţelei Internet de a utiliza autoprezentări şi furniza feed-back-uri foarte selective, putând crea relaţii interpersonale virtuale cu o dinamică foarte accelerată (Walther & Boyd, 1997; Wellman, 1997). În afară de aceasta, trebuie examinată şi capacitatea terapeutului de a dezvolta şi manifesta grijă şi căldură în interacţiunea mediată de email şi de a consolida relaţia terapeutică (Robson & Robson, 1998; Sanders & Rosenfield, 1998). Într-un sondaj recent (Powell, 1998) s-a încercat obţinerea de informaţii de la psihoterapeuţii online privind experienţa lor terapeutică, dar fiindcă doar 13 din cei 50 de terapeuţi selectaţi (26%) au răspuns la chestionarul propus, concluziile pot fi greşite. Oricum, există anumite avantaje ale consilierii prin email în comparaţie cu consilierea tradiţională, faţă-în-faţă. În primul rând, după cum s-a mai menţionat, întregul dialog psihoterapeutic poate fi în întregime documentat şi arhivat, fiind oricând uşor accesibil pentru consilier sau client. Această caracteristică poate avea o importanţă specială pentru ambele părţi, atunci când se fac trimiteri la interacţiunile trecute şi este nevoie de citate exacte. Mai mult decât atât, informaţiile arhivate pot fi cu uşurinţă folosite în cercetări ulterioare sau pentru supervizare (Myrick & Sabella, 1995). În al doilea rând, ca şi în biblioterapie (e.g., Doll & Doll, 1997), citirea /lectura şi scrierea prin email pot avea consecinţe psihoterapeutice benefice. În al treilea rând, natura asincronă a comunicării psihoterapeutice permite receptarea (citirea) şi transmiterea (scrierea) mesajelor atunci când este este nevoie/ convenabil /comod, fără restricţii din partea unor factori externi, cum ar fi programul şedinţelor. În al patrulea rând, navigarea comodă prin mesaje, capacitatea de a trimite mai multe copii şi de a trimite mesajele altor persoane, utilizarea uşoară a citatelor, opţiunile de căutare şi posibilitatea simplă de editare luate împreună îi conferă psihoterapiei prin email un statut unic. Consilierea bazată pe email poate fi foarte eficientă în cazuri mai speciale, după cum exemplifică King, Engi, şi Poulos (1998) pentru terapia familiei, Stevens şi Lundberg (1998) pentru orientarea profesională, Jerome (1997) pentru consilierea adolescenţilor. Din cauza naturii controversate a acestui tip de serviciu şi a problemelor şi limitărilor profesionale, etice şi practice existente Binik, Cantor, Ochs şi Meana (1997) susţin că reţeaua Internet şi tehnologiile computaţionale trebuie folosite doar ca suport pentru psihoterapia tradiţională. Numărul mic de cercetări fac imposibilă o evaluare obiectivă a eficienţei psihoterapiei online. Rezultatele preliminare ale sondajuli efectuat de King şi Moreggi (1998) în general susţin succesul ei; totuşi, eşantionul mic (35 de consumatori şi 30 de furnizori de terapie online) precum şi natura acestui studiu nu permit formularea unor concluzii valide.

7.5 CONSILIEREA ÎN TIMP REAL PRIN CHAT, TELEFONIA WEB ŞI CONFERINŢELE VIDEO

157

Deşi consilierea prin email este asincronă şi permite consilierului şi clentului să ţină legătira nu numai când se află la mare depărtare unul de altul dar chiar şi în momente de timp diferite, această metodă subminează reacţiile spontane şi imediate şi includerea lor în efortul psihoterapeutic (vezi Suler, 1998, pentru o scurtă descriere şi link-uri Internet). Exită metode care fac posibilă comunicarea sincronă prin Internet: (a) Chat-ul, care permite utilizatorilor să comunice (în scris) online, în timp real, într-o cameră chat sau utilizând soft specific (e.g., ICQ: soft chat gratuit, care permite schimbul de mesaje scrise în timp real între doi utilizatori); (b) Telefonia web, care face posibilă comunicare în timp real utilizînd microfonul şi căştile /boxele; şi (c) Conferinţele video, care permit interacţiunea în timp real utilizând echipament video (vezi Croweroft, 1997). Aceste metode sunt larg răspândite şi accesibile, permiţând un nivel calitativ relativ înalt al comunicării. Este important de notat că dacă chat-ul şi telefonia web permit anonimitatea deplină, conferinţele video implică un element de identificare personală, fiindcă permit vizualizarea participanţilor. Toate aceste metode sunt, în principiu, în mare parte similare comunicării prin telefon, de aici, ele sunt expuse aceloraşi limitări ca dispozitive terapeutice (King, Engi, & Poulos, 1998; Sanders & Rosenfield, 1998). Totuşi, aceste aplicaţii sunt relativ noi şi sunt într-un proces permanent de perfecţionare tehnică pentru a creşte calitatea şi viteza comunicării. Ca rezultat, doar câteva utilizări psihologice sunt propuse şi practicate, cum ar fi în tulburările de vorbire (Kuster & Poburka, 1998), aplicaţii ale terapiei psihoanalitice (Lajoie, 1996), consilierea profesională (Buxton, Sellen, & Sheasby, 1997), asistenţa în schizofrenie (Zarate, Weinstock, Cukor, Morabito, Leahy, Burns, & Bear,1997), tulburări psihiatrice generale (Ball et al., 1993) şi serviciile neuropsihologice (Troester, Paolo, Glatt, Hubble, & Koller, 1995). Este interesant de subliniat existenţa versiunii Internet a programului Eliza - un program de consiliere automatizată, asemănător unui robot – accesibil pentru utilizare liberă: http://www.planetary.net/robots/eliza.html. După cum indică Odell şi Dickson (1984), un dialog personal cu Eliza poate aduce utilizatorilor o uşurare, dar există şi avertismente (Dewdney, 1985; Murphy & Pardeck, 1988). Eliza poate fi utilizat şi ca un instrument eficient de învăţare /predare (Suler, 1987), în special versiunea sa pentru Internet.

*) Prezentarea se bazeză pe: Barak, Azy (1999). Psychological Applications on the Internet: A Discipline on the Threshold of a New Millennium. Applied and Preventive Psychology, 8, 231-246. 7.5 GRUPURILE DE SUPORT ŞI DE DISCUŢIE ŞI CONSILIEREA ÎN GRUP SINCRONE ŞI ASINCRONE

Reţeaua Internet permite foarte uşor comunicarea în grup, în care mesajele trimise de o persoană pot ajunge la un număr de persoane în timp real (comunicarea sincronă) sau în momente de timp iniţiate de receptor (comunicarea asincronă). Aceste opţiuni facilitează comunicarea în grup în aplicaţii cunoscute sub denumirile de Newsgroups (Usenet), Chat Rooms, Discussion Groups şi Web Forums, fiecare din ele fiind definite de un număr de caracteristici tehnologice şi /sau funcţionale

158

specifice, dar permiţând discuţiile în grup pe Internet. Newsgroup-urile iniţial au fost create pentru schimburi de informaţii cu numeroase subiecte /teme tehnice. În prezent sau format forumuri /grupuri în care participanţii fac schimburi de experienţă şi de idei, dar oferă şi asistenţă şi suport emoţional (vezi introducerea generală în grupele virtuale de suport de Henry, 1997). Primele grupuri de suport mediat de computer (sau de ajutorare mutuală) au apărut între sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Acestea erau gupuri de suport pentru persoane în vârstă (Furlong, 1989) şi bolnavii de SIDA (Bosworth & Gustafson, 1991; Brennan, Ripich, & Moore, 1991). Ele erau în general intensiv continuate şi în varianta faţă-în-faţă (vezi Gartner, 1998). Grupurile de suport online pot fi uşor găsite şi accesate utilizând motoare de căutare pe Internet, cataloage şi directore (e.g., Grohol, 1998; White & Madara, 1998). Capacitatea comunicării pe Internet de a contribui la stabilirea legăturii între mai multe persoane în timp ce li se păstrează anonimitatea pare sa aibă aceiaşi influenţă unică asupra participanţilor. De exemplu, utilizarea pseudonimelor, fapt care împiedică stabilirea identităţii (şi sexului) face să crească gradul de deschidere a persoanei (Jaffe, Lee, Huang, & Oshagan, 1995). Mai mult, după cum au stabilit McKenna, Katelyn şi Bargh (1998), participarea anonimă la grupurile virtuale facilitează stabilirea identităţii şi acceptarea de sine a participanţilor. Studii ale grupurilor de suport, cum ar fi cel legat de problematica depresiei (Salem, Bogar, & Reid, 1997), au relatat că oamenii comunică în ele în moduri caracteristice comunicării faţă-în-faţă, cu un nivel înalt de suport, acceptare şi trăiri pozitive. Mai mult, s-a dovedit că mai mulţi bărbaţi decât femei participă la astfel de grupuri, fapt care a permis formularea concluziei că grupurile online pot furniza o formă unică de suport pentru persoanele care nu sunt dispuşi să folosească forme tradiţionale de ajutor profesional. Cunoscând posibilităţile psihologice ale grupurilor online, psihologii şi cei din domeniile asociate au iniţiat servicii de grup virtuale, în paralel cu cele oferite în modurile tradiţionale de intervenţie faţă-în-faţă şi au susţinut utilizarea lor (e.g., Madara, 1997). Chiar şi participarea la grupuri virtuale de joc, cum ar fi Multi-User-Dungeons (MUD) sau The Palace (un chat virtual multimedia), poate constitui un proces psihoterapeutic şi ajuta în constituirea unei imagini de sine pozitive sau contribui la rezolvarea problemelor emoţionale (Suler, 1996a; Turkle, 1996). Numeroase gupuri de suport au fost create şi promovate pentru diferite tipuri de probleme: femei cu cancer mamar (Sharf, 1997; Weinberg, Schmale, Uken, & Wessel, 1996; Weinberg, Uken, Schmale, & Adamek, 1995), recuperarea dependenţilor de diferite substanţe (King, 1994), persoane abuzate sexual (Finn, 1995; Finn & Lavitt, 1994), pierderea părinţilor şi cazurile de deces (Schwab, 1995; Sofka, 1997), explorarea carierii (Herman, 1997), fobia socială (King & Poulos, 1998), tulburările obsesiv-compulsive (Stein, 1997b), probleme medicale (Davison & Pennebaker, 1997), suicid (Miller & Gregen, 1998), mame singure cu copii mici (Dunham, Hurshman, Litwin, Gusella, Ellsworth, & Dodd, 1998), părinţi cu copii cu nevoi speciale (Mickelson, 1997), tulburări de alimentare (Winzelberg, 1997). Ele sunt adresate şi persoanelor fără probleme specifice (Colon, 1996). Deşi cele mai multe grupuri sunt asincrone (i.e., bazate pe corespondenţa prin email), grupuri sincrone există şi prin Internet Relay Chat (IRC). După cum subliniază Miller (1997),

159

după examinarea grupurilor de suport pentru persoanele bolnave de cancer, natura comunicării în timp real în unele cazuri poate avea o semnificaţie unicală pentru impactul suportului. Necătând la natura tehnică a computerelor şi faptul că comunicarea online are loc între persoane care nu s-au întâlnit niciodată, persoanele care participă la interacţiunile de grup online pot dezvolta simţul comunităţii şi sunt capabili să ofere un „umăr virtual” (Jones, 1995; Spinney, 1995; Sudweeks, McLaughlin, & Rafaeli, 1998; Wellman, 1997; Wellman & Gulia, 1995; Wellman, Salaff, Dimitrova, Garton, Gulia, & Haythornthwaite, 1996). Această comunitate virtuală este în unele cazuri similară cu comunitatea reală şi foarte diferită în altele. De exemplu, persoanele care se implică în grupurile online tind să se simtă, pe de o parte, dezinhibaţi, fapt care facilitează răspunsuri imediate, autentice, sincere şi deschise, dar şi agresivi, pe de altă parte (Huang & Alessi, 1996; Sproull & Kiesler, 1995). Participând la grupurile online, subiecţii găsesc de asemeni şi o bună oportunitate de a-şi satisface nevoile "ascunzându-se", fiind observatori prezenţi la comunicarea intragrupală, dar necunoscuţi şi pasivi. Indiferent de trebuinţele satisfăcute şi aşteptările existente, participarea la grupurile online, în special la cele de autoajutorare şi ajutorare mutuală, este importantă şi pentru indivizi şi pentru societate (Humphreys, 1997). După cum s-a dovedit, analiza de conţinut a mesajelor schimbate între membrii grupurilor de suport poate fi folosită ca indicator diagnostic valid a stării emoţionale şi mentale (Fekete & Osvath, 1997). Ca şi terapia individuală online, grupurile de suport nu sunt lipsite de probleme şi capcane (King & Moreggi, 1998; Lebow, 1998). Pe lângă dezinhibarea care poate genera agresivitate, se manifestă şi alte dificultăţi şi limitări. De exemplu, utilizarea intensivă şi potenţial nelimitată a Internet-ului poate cauza dezvoltarea dependenţei de Internet (Brenner, 1997; Griffiths, 1997; Young, 1996). Participanţii îi pot induce în eroare pe alţii referitor la pregătirea, experienţa etc. care o au, cauzând astfel perturbări sau daune. Clienţii nesatisfăcuţi de psihoterapie se pot pronunţa împotriva ajutorului profesional sau a unor specialişti (Chambliss, 1996). În sfârşit, natura comunicării textuale (bazate pe text) poate cauza multe interpretări greşite. Printre descrierile negative ale utilizării grupurilor de suport pe Internet Krumboltz şi Winzelberg (1997) raportează caracterul problematic al grupurilor online cu tulburări de alimentare din cauza cunoştinţelor slabe de utilizare a computerului şi violarea intimităţii. Pingree (1996), care a monitorizat utilizarea unui sistem de suport online având ca grup ţintă bolnavii de SIDA, a pus problema barierei economice, care determină ca persoanele din grupurile sociale dezavantajate (e.g., minorităţi, femei) sa aibă mai puţine posibilităţi de a obţine acest suport. Grupurile de discuţii profesionale (cum ar fi listele poştale) au devenit o practică comună de consultare şi informare reciprocă pentru profesioniştii din diferite domenii. Aceste grupuri de discuţii oferă oportunitatea de a poşta mesaje, de a solicita opinii şi răspunsuri, de a oferi consultaţii, de aschimba date şi informaţii etc. (vezi, de exemplu, lista forumurilor profesionale virtuale: http://www.shef.ac.uk/~psysc/InterPsych/inter.html). Utilizarea Internet-ului fac aceste activităţi uşor accesibile şi oferă o comunicare rapidă cu un număr mare de specialişti de pe glob. Apariţia acestor grupuri de discuţii în diverse ramuri ale psihologiei şi a altor profesiuni asociate a condus la crearea unui

160

număr foarte larg de grupuri active. Numărul lor este într-o creştere permanentă, iar sondajele arată succesul unor astfel de grupuri (e.g., Myrick & Sabella, 1995; Rust, 1995). Pe lângă aceasta, profesioniştii subliniază permanen contribuţia acestor grupuri la formarea continuă în domenii ca reabilitarea (Gilbride, Breithaupt, & Hoehle, 1996) şi consilierea în probleme de carieră (Sherman, 1994). 10. Cercetarea psihologică şi socială Ca mediu uman interactiv, reţeaua Internet poate fi utilizată pentru diferite tipuri de cercetare psihologică şi socială. Iniţial ea a fost folosită pentru a solicită persoanelor pariciparea la cercetări şi sondaje; treptat ea a devenit un mediu pentru cercetările de laborator. Obiectivitatea, posibilitatea comodă de manipulare, control şi monitorizare, continuitatea, standardizarea, costul relativ scăzut şi modul de operare eficient fac ca reţeaua Internet să ofere oportunităţi excelente pentru cercetare. Schmidt (1997a) descrie beneficiile utilizării Internet-ului în efectuarea de sondaje, mai ales dacă sunt folosite toate utilităţile pentru a evita /compensa dezavantajele (Schmidt, 1997b; see also Mehta & Sivadas, 1995). Una dintre problemele metodologice majore este că utilizatorii reţelei Internet şi voluntarii care participă la sondaje pot să nu reprezinte populaţia ţintă a sondajului. Swoboda, Muehlberger, Weitkunat şi Schneeweiss (1997) găsesc totuşi că deşi eşantioanele selectate pe Internet pot să nu reprezinte într-un mod valid populaţia ţintă, avantajele acestei metode de colectare a datelor compensează acest neajuns. Stanton (1998) a administrat chestionare identice unui eşantion de subiecţi care au fost selectaţi şi au participat online la sondaj şi unui eşantion obişnuit care a completat versiunea hârtie-creion a chestionarului. Găsind structuri de covarianţă similare a variabilelor, el descrie modalităţile de îmbunătăţire a selecţiei eşantioanelor şi colectării datelor pe Internet. Oricum, pentru cercetătorii care preferă eşantioanele „reale”, tehnologia cercetării online poate fi o modalitate eficientă de analiză secundară (Clark & Maynard, 1998). Pe lângă sondaje, pe Internet sunt utilizate şi alte tehnici de cercetare. Riva şi Galimberi (1997) susţin că reţeaua Internet reprezintă un mediu social tipic, unde oamenii fac schimburi informaţionale şi interacţionează în diverse moduri atunci când computerul mediază comunicarea. Ei susţin utilizarea acestui mediu social – spaţiul virtual – pentru a studia caracteristicile interacţiunii umane, în special locul contextului ca legătură între cunoaştere şi interacţiune, pentru a examina modelele interacţiunilor comunicative umane. În această ordine de idei, Suler (1996b) a demonstrat un punct de vedere unic în studierea dinamicii umane în The Palace. Următoarele patru exemple ilustrează posibilităţile cercetării psihologice pe Internet: (1) Michalak (1998) a investigat natura şi caracteristicele tulburărilor afective sezoniere (SAD); (2) Stern şi Faber (1997) au studiat relaţia dintre atitudine şi comportament; (3) Krantz, Ballard şi Scher (1997) au cercetat factorii care contribuie la percepţia atractivităţii femeilor, utilizând persoane navigând în Internet ca participanţi la cerecetare, care trebuiau să reacţioneze la imagini cu femei publicate pe web în anumite condiţii experimentale. Încercând să examineze validitatea acestui experiment, autorii au repetat această cercetare într-un laborator ştiinţific, cu studenţi de la un curs de introducere în psihologie în calitate de participanţi. Rezultatele au arătat consistenţa dintre cele două

161

forme de colectare a datelor, aceasta contribuind la validarea cercetării experimentale pe Internet. (4) Lukoff, Lu, Turner şi Gackenbach (1995) au arătat cum practicile spirituale, misticismul, visele şi miturile pot fi investigate eficient prin analiza cantitativă a newsgroup-urilor, listelor poştale, bazelor de date. Un număr tot mai mare de cercetări au loc online (vezi, de exemplu, cercetarea efectuată la School of Psychology, University of St. Andrews, Scotland: http://monty.st-and.ac.uk/expt2). Progresele tehnologiei web creează noi oportunităţi inovative de cercetare, cum ar fi aplicaţiile JavaScript (Harriott, 1997), multimedia (Welch & Krantz, 1996) şi programele Common Gateway Interface (CGI) (Morrow & McKee, 1998; Schmidt, 1997b). Morris şi Ogan (1996) susţin utilizarea reţelei Internet pentru cercetarea socială ca unică posibilitate de a efectua cercetări interdisciplinare ale unor variate aspecte ale comportamentului uman din perspective psihologice, sociologice, juridice, tehnologice, antropologice, economice şi filosofice. Totuşi, cercetarea pe Internet nu este liberă de probleme, chiar şi în afara limitelor metodologice. Un număr crescut de cercetători sunt preocupaţi de caracteristicile speciale ale acestui mediu, având în vedere posibilitatea utilizării incorecte şi a dificultăţii de păstrare a confidenţialităţii /intimităţii (e.g., Bier, Sherblom, & Gallo, 1996). Acestea, precum şi alte aspecte (e.g., criteriile de includere şi excludere a participanţilor, obţinerea unui acord informat), au facilitat elaborarea unui ghid de cercetare special privind unele probleme etice şi aspecte practice (Childress & Asamen, 1998; Hewson, Laurent, & Vogel, 1996; King, 1996b; Michalak & Szabo, 1998). 7.6 RESURSE UTILE DIN DOMENIILE SĂNĂTĂŢII MINTALE INTERNET-ULUI ŞI TEHNOLOGIILOR INFORMAŢIONALE

Catalyst—information on computers in psychologyhttp://www.victoriapoint.com/catalyst.htm Catalyst este in site excelent cu informaţii despre relaţia dintre computere şi psihologie. Ve-ţi găsi aici articole despre ciberpsihologie, interacţiunea om-computer, tehnologia în educaţie, consilierea online, soft psihologic ş.a. Multe link-uri utile!SHRINKTANK WEBSITE – Richard Bischoff, Ph.D.http://www.shrinktank.com Acest site vă oferă multe informaţii despre psihologie împreună cu o colecţie de link-uri spre cărţi noi şi resurse online!THE VISUAL ERGONOMICS RESEARCH GROUP – Peter A. Howarth, Ph.D.http://www.lboro.ac.uk/departments/hu/groups/viserg/viserg1.htm În acest site ve-ţi găsi informaţii despre activitatea The Visual Ergonomics Research Group de la Department of Human Sciences al Loughborough University, UK. Domeniile descrise: 1) probleme de sănătate şi securitate asociate cu utilizarea echipamentului de creare a realităţii virtuale; 2) controlul computerului cu ajutorul ochilor pentru persoanele handicapate; 3) utilizarea răspunsurilor copiilor în detectarea bolilor de ochi.THE CENTER FOR ON-LINE ADDICTION – Kimberly Young, Ph.D.

162

http://www.netaddiction.com/ Doriţi să învăţaţi mai multe despre dependenţa de Internet? Cunoaşteţi pe cineva care stă prea mult timp on-line? Care este atitudinea soţilor faţă de navigarea pe Web? Care sunt factorii de risc implicaţi în dependenţa de Internet? Dacă aceste subiecte vă sunt interesante acest site este pentru Dvs! ASSISTIVE TECHNOLOGY RESEARCH CENTER – NATIONAL REHABILITATIONHOSPITAL, WASHINGTON, D.C.http://www.nrhatrc.org/index.html Misiunea acestui site este să exploreze cum tehnologiile, în special celedezvoltate în scopuri militare, pot fi folosite pentru a îmbunătăţi viaţa persoanelor cu dizabilităţi. Site-ul conţine link-uri spre multe proiecte din acest domeniu. THE PROFFITT PERCEPTION LAB – Dennis Proffitt, Ph.D.http://www.Virginia.EDU /, perlab/home.html Dacă vă interesează lucrările din domeniul percepţiei umane, acest site vă oferă informaţiile necesare. În acelaşi timp vă sunt puse la dispoziţie link-uri spre rezumate, descrieri de cercetări, prezentări şi alte resurse.THE VISUAL PHONOLOGY PROJECT_Willis L. Pitkin, Jr., Ph.D.http://english.usu.edu/xxx/visual_phonology.htmlEste un site interesant dedicat dezvoltării unui sistem care să le ofere copiilor surzi un feedback vizual generat electronic la vocalizările /sunetele pe care aceştia le produc, în mod ideal începând cu luna a doua sau a treia de la naştere. Se crede că acest feedback vizual îi va ajuta în învăţarea de a interpreta vorbirea lor proprie şi a altora.BIBLIOGRAPHY ON CHAT COMMUNICATION: A COLLECTION OF ON- AND OFFLINE- RESOURCES http://www.rzuser.uni-heidelberg.de/mbeisswe/biblio.html Site-ul reprezintă o sursă bibliografică bine dezvoltată privind cercetările asupra comunicării prin chat din perspectivele lingvisticii, ştiinţelor comunicării şi sociale. Utilitatea site-ului reiese din prezenţa link-urilor spre rezumatele şi /sau textele complete ale lucrărilor incluse. VIRTUAL REALITY AND SOCIAL PSYCHOLOGY: THE UNIVERSITY OF CALIFORNIA AT SANTA BARBARA VR LAB http:/www.recveb.ucsb.edu/Content_Pages/Social%20Psychology.htm Acest site excelent furnizează informaţii despre persoanele şi proiectele laboratorului de realitate virtuală şi psihologie socială al Universităţii California. Tematica abordată de acest laborator: fenomenele de conformism, influenţă, facilitare, inhibare şi proximitate socială în mediile virtuale. THE VIRTUAL COMMUNITIES RESOURCE SITE http://www.virtuelegemeenschappen.com/ Conţinutul acestui site include link-uri, descrieri de cazuri, cărţi, articole, arhive şi noutăţi în legătură cu comunităţile virtuale. O parte din link-uri conduc spre surse în limba germană.

163

INSTITUTE OF CYBERMEDICINE http://www.cybermedicine.org/ Acesta este site-ul Institutului de Cybermedicină, o organizaţie non-profit afiliată cu Department of Psychiatry de la Harvard Medical School. Activitatea institutului este axată pe cercetarea şi educaţia în domeniul informaticii comportamentale (Behavioral Informatics). Sunt prezentate link-uri spre descrieri de proiecte privind aplicaţiile tehnologiilor informaţionale în psihiatrie şi medicina comportamentală. Obiectivul principal al acestui institut constă în "dezvoltarea, evaluarea şi diseminarea aplicaţiilor inovative ale tehnologiilor informaţionale pentru promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi tratarea bolilor". HOWARD RHEINGOLD’S WEBSITE http://www.rheingold.com/ Aceasta este pagina lui Howard Rheingold, autor de cărţi despre realitatea virtuală. Site-ul conţine texte care descriu implicaţiile tehnologiei asupra umanităţii.

164

SECŢIUNEA II

CAPITOLUL 8ARHITECTURA CALCULATOARELOR

8.1 CHESTIUNI GENERALE

Un calculator este un echipament capabil de a procesa informaţii şi de a efectua calcule complexe la viteze ce depăşesc posibilitatile creierului uman. Calculatoarele proceseaza datele prin intermediul unor seturi de instructiuni denumite programe. Aceste programe, sau aplicatii, sunt create de programatori şi determina modul de comportare al calculatoarelor.Calculatoarele personale (PC = Personal Computer) au fost initial oferite pe piata de catre firma AppleComputer în anul 1977, pe acestea rulând programe proiectate de catre specialistii firmei Apple. Patru ani mai târziu, în 1981, IBM a lansat Calculatorul Personal IBM. Dar la timpul respectiv preturile erau mari şi astfel dotarea lor era foarte saraca; memoria de lucru era redusa, iar primele calculatoare nici macar nu dispuneau de un hard-disc pentru stocarea datelor; în privinta aplicatiilor ce puteau fi rulate pe aceste echipamente de calcul, ele nici nu existau şi fara programe, calculatoarele sunt inutilizabile.Programul cu cea mai mare importanta, ce în mod obligatoriu trebuie rulat pe un calculator, este sistemul de operare, el constituind limbajul comun "vorbit" de om şi calculator. Mergând pe ideea ca PC-urile nu vor cunoaste niciodata un volum mare de vânzari, firma IBM nu s-a ostenit sa proiecteze un sistem de operare pentru acestea şi a cedat aceasta sarcina unei companii tinere şi necunoscute la momentul respectiv. Compania se numea Microsoft şi astazi sistemele sale de operare ruleaza pe aproape toate calculatoarele personale din intreaga lume. În concluzie, modelele de calculatoare personale intâlnite cel mai des sunt de doua tipuri: Apple Macintosh şi compatibile IBM. Cele doua modele dispun de o arhitectura fizica diferita, pe ele ruleaza aplicatii specifice şi sisteme de operare diferite. Cursul de fata se refera numai la calculatoarele personale compatibile IBM-PC. Când vorbim despre calculatoare personale trebuie sa abordam urmatoarele notiuni:-Hardware;-Software;

165

-Unităţi de măsură;Termenul HARDWARE provine din limba engleză şi se referă la componentele fizice ale unui echipament de calcul iar termenul SOFTWARE se refera la aplicatiile sau programele ce ruleaza pe un calculator. Pentru a stoca informaţii se utilizeaza urmatoarele unităţi de măsură:

Bit: unitatea măsură pentru stocarea informatiei. Un bit poate avea numai doua stari reprezentate prin valorile 1 sau 0, Adevarat (True) sau Fals (False). În scrierea curenta se prescurteaza cu b (litera mica) şi este utilizat drept unitate de masura. Exemple: Kb - kilobiti Mb - megabiti; Byte: sau octet reprezintă o succesiune de 8 biţi şi reprezintă cea mai mică unitate de memorie adresabilă. În scrierea curenta se prescurteaza cu B (litera mare) şi este utilizat drept unitate de masură curentă pentru datele stocate. Exemple:KB kilobytes: 1 KB = 1024 B;MB megabytes: 1 MB = 1024 KB = 1046576 B;GB gigabytes;TB terabytes.Cluster-unitatea de măsură a alocării informaţiei.

8.2 SCURT ISTORICEvoluţia sistemelor informatice cuprinde cinci perioade distincte, fiecare perioadă

reprezentând o generaţie.Prima generaţie cuprinde gama calculatoarelor electronice realizate până în anul 1955, care au următoarele elemente constructive de bază:

tuburile electronice;utilizarea cartelelor sau a benzilor perforate pentru introducerea datelor;programarea în limbaj cod maşină, bit cu bit;viteza de lucru mică;

Generaţia a doua (1959-1965) este marcată de apariţia tranzistorului. În această perioadă apar şi minicalculatoarele.Generaţia a treia (1965-1970) este marcată de apariţia circuitelor integrate.Această generaţie a stat sub semnul firmei IBM (System/360 ).Caracteristicile acestei generaţii sunt:

creşterea considerabilă a vitezei de lucru şi a capacităţii de stocare a datelor;utilizarea unei game extinse de limbaje evoluate şi echipamente periferice;creşterea gradului de miniaturizare;

166

fiabilitate sporita şi cost redus;Generaţia a patra începe în anul 1970, se bazează pe “Aplicaţii ale teoriei laserului” determinată de realizarea memoriei laser la (NASA). La sfârşitul anilor ‘70, IBM introduce conceptul de memorie virtuală. În anul 1977 se înfiinţează compania APPLE. Apar CD-urile. Se dezvoltă reţelele de calculatoare (LAN, WAN, etc.). Apar reţelele deschise care sunt strămăşii INTERNET-ului. Calculatoarele se caracterizează prin:

viteza mare de calcul;limbaje de programare ce permit tratarea vectorială;se răspândesc foarte rapid calculatoarele personale utilizate în special în economie.

Generaţia a cincea începe cu anii ‘90 caracterizată printr-o nouă concepţie tehnologică, şi a software-lui corespunzător. Caracteristicile sunt:

extinderea utilizării microprocesoarelor;tendinţa de schimbare a concepţiei hardware şi software prin lansarea pe piaţă a unor noi

tipuri de calculatoare.8.3 ARHITECTURA UNUI CALCULATOR PERSONAL

Schema bloc a unui calculator este urmatoarea:

Din punct de vedere structural, calculatorul este compus din:Unitatea centrală cu placa de bază, procesorul, memoria internă, interfeţele şi

porturile;Echipamente periferice.

Placa de bază: conţine toate componentele electronice importante ale calculatorului: microprocesorul, circuitele de suport, memoria precum şi circuitele care asigură funcţiile video şi audio. Orice alte componente ce urmează să se adăuge se vor conecta în sloturile de extensie de pe placa de bază.

167

Microprocesorul este unitatea de prelucrare la care se cuplează memoria internă şi echipamentele periferice. Viteza de lucru a microprocesorului este determinată de:

tipul constructiv al microprocesorului; dimensiunea registrelor interne şi a magistralei de date;frecvenţa ceasului sistemului (timpul în care se încarcă şi se execută instrucţiunile);dimensiunea memoriei cache.

Un registru este un circuit secvenţial sau dispozitiv destinat memorării şi prelucrării unui şir de caractere binare.Pentru realizarea funcţiei complexe de execuţie a programelor de prelucrare a datelor, microprocesorul dispune de un ansamblu de registre.Un registru funcţionează atât ca o celulă de memorie, cât şi ca un loc de lucru. Microprocesoarele actuale au regiştrii pe 32 sau 64 de biţi. Dimensiunea regiştrilor are un efect important asupra performanţelor microprocesorului.Coprocesorul matematic este un procesor specializat în operaţiile pe date cu caracter matematic. Când microprocesorul trebuie să execute o astfel de operaţie, apelează la coprocesor şi va primi rezultatul final. Microprocesorul 80486 şi cele realizate ulterior conţin şi coprocesorul matematic încorporat.Între componentele calculatorului, microprocesor, memoria internă şi periferice circulă trei categorii de informaţii: instrucţiuni de program, comenzi efective şi date. Aceste categorii de informaţii circulă pe circuite electrice care alcătuiesc magistrale sau un “bus”.Magistrala, din punct de vedere fizic, reprezintă trasee pe o placă de circuit imprimat. Logic există două tipuri de magistrale:

Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă datele transferate între diferitele componente ale calculatorului.Echipamentele periferice sunt cuplate la magistrală prin intermediul unei componente fizice numită “controller”.

Controllerul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii între periferice, unitatea de hard disc, unităţile floppy disc şi memoria internă. Acest transfer direct se execută fără implicarea unităţii centrale. Sarcina controlului, transferului de informaţii între memorie şi unităţile de discuri magnetice revine unei componente numita DMA (Direct Memory Acces).

168

Degrevarea unităţii centrale de sarcina controlului acestor operaţii de intrare/ieşire directe cu memoria internă, permite folosirea acesteia pentru efectuarea altor operaţii, în paralel, asigurându-se astfel creşterea corespunzătoare a vitezei de prelucrare a calculatorului.Etapele parcurse pentru funcţionarea unui calculator sunt:

microprocesorul depune pe magistrala de date o valoare din registru;microprocesorul depune pe magistrala de comenzi comanda necesară pentru citire din

memorie;memoria internă primeşte comanda şi preia de pe magistrala de date valoarea, caută

adresa corespunzătoare, preia conţinutul locaţiei respective şi depune valoarea citită pe magistrala de date;

memoria internă depune pe magistrala de comenzi comanda de încheiere a citirii;microprocesorul primeşte mesajul memoriei interne de încheiere a citirii şi citeşte

valoarea depusă de pe magistrala de date.Din punct de vedere funcţional, calculatorul are urmatoarea schemă functională:

Modelul functional al masinii lui John von Neumann

Este compus din:a. Unitatea Centrală (UC) compusă din:

1. Unitatea de memorie internă(UM):Memorie ROM;Memorie RAM;

2. Unitatea centrală de prelucrare(UCP):Unitatea de comandă şi Control(UCC);Unitatea aritmetică şi logică(UAL).

b.Sistemul de intrare-ieşire(SI/O) compus din:1. Medii de stocare;2. Dispozitive periferice;3. Dispozitive pentru accesarea mediilor de stocare:

169

i. Dispozitive pentru interfaţa cu utilizatorul:Dispozitive periferice de intrare(DP/I);Dispozitive periferice de ieşire(DP/O);

ii. Interfeţe;iii. Memoria externă(ME);iv. Magistrale de transmitere a comenzilor de control, a informaţiilor şi

instrucţiunilor.

Structura UCP

1. Unitatea de memorie internă(UM) este cea mai importantă şi costisitoare componenta fizică.Caracteristicile memoriei interne sunt:

dimensiunea;timpul maxim de răspuns (depinde de tehnologia de construcţie a cip-urilor de

memorie).Din punct de vedere funcţional, memoria internă a unui calculator personal este alcătuită din două componente: memoria RAM şi memoria ROM.

170

Memoria ROM (Read Only Memory) poate fi citită, dar nu poate fi scrisă de către utilizator. Sunt memorate în ROM programe specifice sistemului de operare. Este nevolatilă. Programele preluate din ROM sunt transferate în RAM de unde apoi sunt executate.Se întâlnesc diverse tipuri de memorii ROM:

Memoria PROM (Programmable Read Only Memory)Cipurile PROM sunt fabricate şi livrate ca elemente fuzibile intacte. Cipul este apoi adaptat unei anumite aplicaţii folosind un programator de PROM-uri pentru arderea elementelor fuzibile, conform cerinţelor software care trebuie codificat în cip. Efectele arderii unui cip PROM sunt ireversibile.Memoria EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) poate fi ştearsă şi cipul poate fi refolosit pentru alte date sau programe. Memoria este ştearsă prin iluminarea cu raze ultraviolete, ce pătrund printr-o fereastră a acestuia.

Memoria EEPROM (Electrically Erasable Programmable Read Only Memory) oferă un avantaj important – cipurile EEPROM pot fi şterse şi reprogramate fără să fie scoase din socluri. În locul unei surse puternice de umină ultravioletă, memoriile EEPROM au nevoie pentru ştergere doar de o tensiune mai mare decât cea normală. Dezavantajul acestor memorii îl reprezintă faptul că acestea pot fi modificate de un număr finit de ori.

Memoria flash este asemănătoare memoriei EEPROM, cu deosebirea că în cazul ştergerii memoriei va fi folosită tensiunea normală din interiorul calculatorului.

Memoria RAM (Random Acces Memory) este memoria propriu-zisă, la care ne referim în mod uzual şi cu care operează toate programele utilizatorilor. Ea reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM după ce calculatorul va fi închis, deoarece memoria este volatilă, păstrând informaţia doar cât calculatorul este sub tensiune. De aceea programele şi rezultatele trebuiesc salvate pe dischete sau pe hard disc.Mai există un tip de memorie numită CMOS care este o memorie de tip RAM, cu deosebirea că aceasta consumă mai puţină energie electrică decât celelalte tipuri de RAM. Un calculator are un mic acumulator ataşat ce va alimenta în permanenţă această memorie, chiar şi atunci când acesta este oprit, pentru a putea păstra informaţiile din CMOS timp de 2-3 ani în cazul în care calculatorul nu se deschide. Altfel, acest acumulator se va reîncărca. Ea foloseşte la memorarea informaţiilor necesare BIOS-ului:

capacitatea memoriei interne, tipul unităţilor de disc flexibil, tipul şi capacitatea discului hard,

171

configuraţia calculatorului, ora curentă, data curentă.

Memoria pe care calculatorul crede că o are, dar care nu există în realitate se numeşte memorie virtuală. Majoritatea PC-urilor moderne folosesc tehnica numită “paginare la cerere”, implementată de microprocesoarele Intel, care au posibilitatea să urmărească conţinutul memoriei în timp ce acesta este transferat între disc şi memorie în blocuri de 4 KB. După ce memoria reală se umple, sistemul de memorie virtuală copiază conţinutul uneia sau mai multor pagini pe disc, atunci când este nevoie de mai mult spaţiu în memorie. Când sistemul are nevoie de datele conţinute în blocurile copiate pe disc primele pagini utilizate folosite sunt copiate pe disc şi, în locul lor, sunt aduse pe disc paginile invocate de calculator. Numele acestei tehnici este “paginare la cerere”, deoarece comutarea datelor se face numai atunci când microprocesorul încearcă să obţină accesul la o adresă care nu este disponibilă în memorie.Sistemul de operare Windows foloseşte un sistem de paginare bazat pe algoritm de tip “cel mai puţin recent folosit”, aceasta însemnând că gestionarul de memorie virtuală din Windows (VMM–Virtual Memory Manager) stabileşte ce date vor fi transferate pe disc în funcţie de momentul în care au fost folosite acestea de sistem. Sistemul Windows VMM păstrează şi o tabelă cu paginile de memorie virtuală, care specifică ce pagini sunt folosite de fiecare aplicaţie, ce pagini sunt stocate în memoria reală şi ce pagini sunt stocate pe disc.Fişierul folosit pentru memoria virtuală este numit fişier de schimb, deoarece este folosit pentru transferarea datelor de pe disc în memorie şi din memorie pe disc, în funcţie de necesităţile sistemului de operare.Un fişier de schimb permanent îşi rezervă spaţiu pe disc şi îl ocupă indiferent dacă se rulează sau nu sistemul de operare Windows.Erorile de memorie care pot apărea într-un calculator sunt grupate în două categorii: erori soft şi erori hard.

2. Unitatea centrală de prelucrare(UCP):Unitatea de Comandă Control(UCC) a unui microprocesor controlează funcţionarea

microprocesorului ca sistem.Această unitate primeşte instrucţiunile de la unitatea de intrare/ieşire şi le converteşte într-o formă care poate fi înţeleasă de unitatea aritmetică şi logică.Unitatea aritmetică şi logică(UAL) efectuează calculele matematice şi funcţiile logice, preluând instrucţiunile decodificate de unitatea de control.

172

Cele mai puternice microprocesoare actuale adoptă o tehnologie numită “logică de predicţie a ramurilor” (atunci când umple canalul de prelucrare paralelă, microprocesorul încearcă să ghicească ramura de program pe care va continua executarea, apoi execută instrucţiunile mai probabile).O altă tehnologie folosită în executarea instrucţiunilor unui microprocesor este “arhitectura scalară”, care îmbunătăţeşte calităţile funcţionale ale microprocesorului, mai mult decât o face creşterea incrementală a vitezei. În afara cantităţii de memorie pe care o aveţi instalată pe calculator, un alt aspect important este viteza cu care microprocesorul poate să scrie date în memorie sau să extragă date din aceasta.Viteza microprocesorului este exprimată sub forma unei frecvenţe în megahertzi (Mhz), în timp ce microprocesoarele de memorie sunt evaluate în nanosecunde.Dimensiunea registrelor interne şi a magistralelor se măsoare cu ajutorul bit-ului (este cea mai mică unitate de informaţie).Memoria cache este mai apropiată de microprocesor decât memoria internă, evitându-se astfel toate acele operaţiile intermediare.Pentru microprocesoarele de mare performanţă, cea mai cunoscută tehnică de accelerare a vitezei sistemului de memorie este utilizarea cache-ului. Un circuit special, numit controller cache, încearcă să alimenteze continuu memoria cache cu instrucţiunile şi datele de care este cel mai probabil să aibă nevoie microprocesorul în continuare. Dacă informaţiile cerute de microprocesor se află deja în memoria cache, acestea pot fi obţinute fără stări de aşteptare.Aspectele esenţiale ale unei memorii cache sunt: dimensiunea, organizarea logică, localizarea şi modul de operare.Dimensiunea cache cea mai utilizată este de 256 KB.Cache-urile pot fi interne sau externe microprocesoarelor pe care de deservesc. Cache-ul intern este integrat pe cipul microprocesorului. Cache-ul extern foloseşte cipuri de memorie şi circuite de control externe.b. Sistemul de intrare/ieşire(SIO) face legătura între microprocesor şi restul circuitelor din calculator. Microprocesoarele utilizate în PC-uri folosesc două tipuri de conexiuni externe la unităţile de intrare/ieşire: primul tip de conexiune formează magistrala de adrese, iar al doilea formează magistrala de date. Dimensiunea magistralei de date (se măsoară în biţi) a microprocesorului influenţează direct viteza cu care sunt transportate informaţiile. Ultimele microprocesoare Pentium şi Pentium Pro au magistrale pe 64 de biţi. Numărul de biţi

173

disponibili pe magistrala de adrese influenţează cantitatea de memorie pe care o poate adresa microprocesorul. Ultimele microprocesoare au magistrale de adrese de 64 de biţi.1. Mediile de stocare:Floppy discul are ca principiu de funcţionare: un mecanism de antrenare ce roteşte floppy discul cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de citire/scriere care se poziţionează pe informaţiile plasate pe piste. Dischetele pot fi de 5,25 inci sau 3,5 inci.Noile PC-uri sunt echipate doar cu unităţi de dischete de 3,5 inci.Componentele principale ale unei unităţi de dischete sunt un motor obişnuit care roteşte discul şi un motor pas cu pas care poziţionează capetele de citire/scriere.Dischetele de 3,5 inci folosesc un butuc metalic, cu un orificiu central pătrat de antrenare care se potriveşte cu axul unităţii de dischete. Tăietura dreptunghiulară din butuc permite mecanismului unităţii de dischete să determine fără ambiguităţi alinierea radială a discului şi serveşte ca referinţă mecanică pentru poziţia datelor pe disc.Toate unităţile de dischete actuale folosesc două capete de citire/scriere, care prind la mijloc discul şi citesc sau scriu date pe oricare dintre cele două feţe ale dischetei.Acest tip de dischetă conţine şi o clapetă de protecţie la scriere care permite ca discheta să fie transformată într-un mediu cu acces numai la citire.Viteza de rotaţie a unei dischete de 3,5 inci este de 300 RPM, rata de transfer a datelor este de 500 Kbps, iar numărul pistelor este 80.Hard-discul (disc fix, disc Winchester) este incorporat în cutia care conţine unitatea centrală.

Figura 4

174

Principalele caracteristici ale hard-discului sunt:capacitatea de stocare a informaţiilor (PC Data Handling);timpul de căutare (seek time);rata de transfer a sistemului gazdă;rata de transfer a hard-discului (media rate);numărul de rotaţii pe minut;cantitatea de memorie cache.Structura discului

Discul poate fi analizat din punct de vedere fizic (construcţie, părţi componente, mod de funcţionare) şi logic (structura logică a informaţiei, modalităţile de accesare a informaţiei stocate, factorii care afectează performanţele discului).

Parametrii ce caracterizează discul sunt:- cantitatea de informaţii ce poate fi memorată [Kb, Mb, Gb];- timpul de acces la informaţie [ms];- viteza de transfer a informaţiei din şi spre memoria RAM [Kb/s], baud.Structura fizică a discului

Un disc se compune din:- platane cu una sau două feţe de înregistrare;- numărul de capete de citire/scriere, egal cu numărul de feţe de înregistrare;- o furcă de acces pe toată suprafaţa platanului;- motor pentru rotirea platanului;- motor pentru acţionarea furcii cu capetele de citire/scriere;- controller pe placa logică (placa sistem), care comandă întregul sistem;- suprafeţele de înregistrare ale unui disc sunt împărţite în cercuri concentrice, fiecare cerc

numindu-se pistă (track).Fiecare pistă este adresată fizic printr-o pereche de numere întregi reprezentând

numărul suprafeţei, respectiv numărul curent al pistei.Numerotarea suprafeţelor se face de la zero, de sus în jos, iar pistele se numerotează începând cu

zero - numărul pistei de rază maximă - până la pista de rază minimă.Numărul maxim de bytes memoraţi pe o pistă este fix, de aceea stabilitatea informaţiei

este mai bună cu cât pista are raza mai mare.Mulţimea pistelor având acelaşi număr pe toate suprafeţele de înregistrare se numeşte

cilindru (cylinder). Cilindrii se memorează de la zero, începând cu cel de diametru maxim, crescător, până la cel de diametru minim.

Suprafeţele de înregistrare ale unui disc sunt împărţite radial în sectoare.Fiecare disc este adresat prin (x, y, z), cu proprietatea că x, y, z N, unde:

- x reprezintă numărul cilindrului;

175

- y reprezintă numărul suprafeţei;- z reprezintă numărul sectorului.

Numărul maxim de bytes dintr-un sector este fix având valori date: 128, 256, 512, 1024.Sectorul reprezintă lungimea ocupată pe pistă de cantitatea maximă de bytes citiţi/scrişi la o singură

accesare a discului.Modularea semnalului de înregistrare este realizată de următoarele sisteme:MFM - Modificed Frequancy Modulation;RLL - Run Langth Limited;ARLL - Advanced Run Langth Limited.Un rol important în "comprimarea" informaţiei pe suprafeţe îl are sistemul de modulare

a semnalului de înregistrare.Factorul de întreţesere (interleave factor) este un număr natural egal cu 1 plus

numărul de sectoare cuprinse între două sectoare cu adrese succesive, în ordinea de parcurgere a discului, inversă acelor de ceasornic.

Două sectoare cu adrese succesive nu sunt în mod obligatoriu vecine pe suprafeţele de înregistrare ale discului, datorită diferenţei dintre timpul de transfer al datelor şi timpul de citire/scriere efectivă.

Formatarea fizică [physical low-level formating]Operaţia de scriere a adresei şi a celorlalte componente ce alcătuiesc preambulul sectoarelor, se numeşte formatare fizică a discului care este executată de controller-ul discului realizată la comanda sistemului de operare, FORMAT C:/W, de utilitarul NORTON SAFE FORMAT (pentru dischete) sau cu comanda FORMAT din SETUP-ul computerului.

Noţiunile pistă [track], cilindru [cylinder], sector, factor de întreţesere şi formatare fizică se referă la capacitatea de stocare a discului.

Noţiunile timp de căutare [seek time], latenţa medie [average latency] şi rata de transfer definesc timpul de acces şi viteza de transfer a datelor de pe disc.

Timpul de căutare [seek time] reprezintă timpul necesar capului de citire/scriere pentru a se deplasa de la pista pe care se găseşte, la pista ce trebuie accesată.

Se mai utilizează şi următoarele noţiuni:- timpul de căutare a unei piste vecine [track-to-track seek time];- timpul de acces [access time];- timpul mediu de acces [average access time].

ale căror semnificaţii rezultă chiar din denumire.

176

Latenţa medie [average latency] reprezintă timpul necesar discului pentru a efectua o jumătate de rotaţie.

- viteza de rotaţie a HDD este de 3600 rot/min, deci latenţa medie este 8,3 ms;- viteza de rotaţie a FDD este de 300 rot/min, deci latenţa medie este 100 ms.Rata de transfer reprezintă viteza cu care este transferată informaţia de pe disc în

memoria RAM, (unitatea de măsură este Mb/sec). Ea depinde de viteza de rotaţie a discului şi de densitatea de memorare a informaţiei. Viteza medie a HDD este de aprox. 5 Mb/s, viteză care poate creşte de 2-3 ori în cazul unei interfeţe ESDI (Enhanced Small Device Interface).Structura logică a discului

Structura logică a discului reprezintă organizarea discului, caracteristicile acestuia şi modul de utilizare. Ea este descrisă în tabela de adrese care specifică:- partea ocupată şi partea liberă a discului;- partea neutilizabilă datorită unor defecţiuni (bad-uri) fizice.

Topologic, structura logică de înregistrare a informaţiei pe disc presupune două zone disjuncte:- zona sistem [system area] care conţine tabela de adrese şi alte informaţii necesare

sistemului de operare pentru a accesa rapid şi eficient informaţia de pe disc;- zona de date [data area] care conţine datele propriu-zise structurate conform sistemului

de căutare şi regăsire a informaţiei, specifică sistemului de operare care a creat zona sistem.

Discul logic şi discul fizic [logical drive- physical drive]Discul fizic este material, poate fi accesat doar la nivel de BIOS pe baza tripletului:- numărul suprafeţei de înregistrare;- numărul cilindrului;- numărul sectorului.Zona sistem a discului conţine tabela de partiţii şi unul sau mai multe discuri logice.Discul logic este un ansamblu de informaţii organizate pentru a fi recunoscute şi

accesate de sistemul de operare MS-DOS cu ajutorul identificatorului.Discurile logice recunoscute de sistemul de operare MS-DOS sunt:- floppy disk, FDD, create pe discuri flexibile;- HDD create pe discuri fixe;- non-disc, discuri RAM create în memoria internă sau pe benzi, cu ajutorul unor

programe care emulează mecanismul standard de disc;- asignate, create pe diferiţi suporţi fizici prin comanda ASSIGN;

177

- substituite, create pe diferiţi suporţi fizici, prin comanda SUBST;- fantomă, create pe diferiţi suporţi fizici;- de reţea, create şi accesate de programele de reţea [Network Support Software];- codificate [encrypted], create şi accesate de utilitarul Norton Diskreet ca discuri

Ndisk; sunt fişiere/cataloage localizate pe un disc logic existent, a căror zonă de date este codificată pe baza unei parole dar pe care sistemul de operare MS-DOS "le vede" ca discuri logice distincte de suportul lor.

Fiecare HDD logic este prevăzut cu o zonă sistem care conţine:- tabela de partiţii;- înregistrarea de încărcare;- tabela de alocare a fişierelor – FAT (File Allocation Table) în dublu exemplar;- catalogul principal.

Tabela de alocare a fişierelor şi catalogul principal conţin "contabilitatea" [Bookkeeping] sistemului de operare. Zona minimă accesibilă pe disc este sectorul; numărul discurilor este foarte mare, de aceea soluţia memorării adreselor lor reprezintă o soluţie ineficientă. Din acest motiv s-a introdus noţiunea de cluster, care reprezintă unitatea de măsură a alocării informaţiei şi este format din grupul de sectoare adiacente alocabile unui fişier. Fiecare cluster corespunde unei poziţii din tabela de alocare a fişierelor.

Adresa pe disc a unui cluster corespunde cu numărul său; clusterele sunt numerotate de la doi în ordine secvenţial crescătoare.

Dimensiunea unui cluster este stabilită în timpul formatării logice, (poate fi de 1, 2, 4, 8 Ko sau chiar de 128 Ko în cazul unui disk RAM) şi depinde de:

- dimensiunea discului logic;- timpul de acces;- gradul de utilizare a spaţiului pe disc.

Unitatea de memorare minimă alocabilă este cluster-ul ceea ce produce pe de-o parte micşorarea timpului de acces iar pe de altă parte neutilizarea integrală a spaţiului pentru că rar se întâmplă ca mărimea fişierului să fie un multiplu de cluster; zona rămasă neocupată este zona moartă [clack area], nevăzută de sistemul de operare şi propice aşezării viruşilor.

Cu cât dimensiunea clusterelor va fi mai mare, cu atât timpul de acces se va micşora, iar spaţiul ocupat de zonele moarte de la sfârşitul fişierelor, deci spaţiul neutilizabil, va creşte.

Zonele moarte sunt zonele de aşezare a viruşilor, de aceea se recomandă iniţializarea acestor zone utilizând aplicaţia Norton WipeInfo.

178

Din punctul de vedere al sistemului de operare, un cluster se poate afla în una din următoarele stări:- liberă, când nu este alocat unui fişier sau catalog;- ocupată, atunci când este alocat;

- defectă, când cel puţin unul din sectoarele din componenţa sa dă erori de citire/scriere.Pentru a specifica faptul că un cluster e ultimul (conţine ultima informaţie) din fişier, acesta va fi marcat cu

EOF.Starea de defecţiune a unui sector se stabileşte prin evaluarea şi compararea valorii

indicelui de redundanţă ciclică. [CRC-Cyclic Redundancy check]; valoarea CRC este evaluată ca o sumă de control a valorilor biţilor ce modifică informaţia scrisă.

În memoria internă se înregistrează valoarea CRC a unui cluster, apoi se scrie pe HDD clusterul şi se citeşte din nou valoarea CRC care trebuie să fie egală cu cea iniţială. Acest lucru se realizează în cazul utilizării următoarelor aplicaţii: Setup, Norton Safe Format, Norton Disk Doctor, când este activă comanda SET VERIFY ON sau la comanda Copy *.*/V.

Informaţiile necesare sistemului de operare pentru a gestiona starea clustere-lor şi zona de date a HDD sunt memorate în tabela de alocare a fişierelor.

Tabela de alocare a fişierelor (FAT-File Allocation Table) - este lista în care sistemul de operare memorează statutul fiecărui cluster din zona de date a discului logic. Este singura componentă a sistemului de gestiune a sistemului de operare MS-DOS păstrată în două exemplare pentru a creşte siguranţa şi fiabilitatea sistemului.

FAT-ul conţine atâtea înregistrări câte clustere are zona de date a discului logic. Memorarea adreselor se numeşte listă înlănţuită iar clusterele ale căror adrese alcătuiesc o astfel de listă formează lanţul de clustere alocat fişierului respectiv. Ruperea lanţului prin schimbarea adresei din FAT face imposibilă găsirea restului fişierului din lanţul "rupt"; sistemul de operare MS-DOS păstrează o copie şi de aceea este posibilă refacerea lanţului defect prin utilizarea aplicaţiilor Norton Disk Doctor sau Disk Editor.

Gestiunea zonei de date a unui disc logic presupune memorarea adreselor de început ale lanţurilor de clustere alocate fişierelor, în catalogul principal.

Catalogul principal [The Root Directory] - este lista în care sistemul de operare memorează, pentru fiecare fişier şi catalog adresa primului cluster din lanţul de clustere asociat, împreună cu alte informaţii utile unei gestiuni complete şi fiabile a zonei de date, a fişierelor şi cataloagelor. El este ultima componentă a zonei sistem a discului logic şi este poziţionat imediat după a doua copie a FAT-ului.

Înregistrarea catalogului principal are următoarele câmpuri:nume, extensie, atribute, rezervat, timp, data, adresa, dimensiunea.

179

Dimensiunea şi locaţia catalogului principal sunt fixate în timpul formatării logice şi pot fi modificate doar printr-o nouă formatare.

Înregistrările catalogului principal pot fi:- neutilizate - nici o înregistrare neutilizată nu se poate găsi printre înregistrările active;- referire la un fişier sau la un catalog secundar [subdirectory];- referire la un fişier sau catalog şters. În acest caz, primul bit din câmpul nume al respectivei înregistrări conţine litera grecească

care în Norton UnErase este figurat prin "?".Marcarea numelui fişierului sau catalogului şi iniţializarea cu zero a listei sale de adrese

din cele două copii FAT sunt singurele acţiuni pe care le face sistemul de operare când şterge un fişier sau catalog.

Deoarece conţinutul lanţului de clustere asociat nu este afectat în cazul în care nu a avut loc o suprascriere iar informaţiile privind adresa cluster-ului de început şi dimensiunea fişierului (memorate în catalogul principal) nu sunt distincte, refacerea automată a unui fişier şters este o sarcină uşoară pentru programul UnErase.

Înregistrarea de încărcare [The Boot Record] reprezintă conţinutul primului sector al oricărui disc logic, aici sunt memorate informaţii importante pentru accesarea corectă al discului fizic pe care este localizat discul logic, precum şi fişierele sistem ale sistemului de operare.

Pe dischetă există un singur disc logic, de aceea înregistrarea de încărcare coincide cu începutul fizic şi logic al acesteia.

Pe un HDD, existând mai multe discuri logice, există tot atâtea înregistrări de încărcare localizate în primul sector al discului logic corespunzător.

Înregistrarea de încărcare conţine informaţii privind:- numărul de bytes pe sector;- numărul de sectoare pe cluster;- numărul de suprafeţe de înregistrare;- identificatorul sistemului de operare;- dimensiunea FAT-ului şi a catalogului principal.Un disc sistem sau disc boot-abil conţine fişierele sistemului de operare - (io.sys, ms

dos.sys, ibm bio.com, ibm dos.com şi command.com).Tabela de partiţii [Partition Table]Înainte ca sistemul de operare să poată fi instalat pe HDD, un program de partiţionare (de

cele mai multe ori programul FDISK din DOS) memorează pe primul sector fizic al acestuia, adică în sectorul (0,0,1) o structură care-l descrie ca un set de una sau mai multe diviziuni

180

numite partiţii. Această structură se numeşte tabelă de partiţii. Tabela de partiţii este cea mai importantă entitate de pe HDD şi ea conţine:

- numărul discurilor logice localizate pe HDD;- adresele fizice de început şi de sfârşit ale acestora;- adresele logice de început;- numărul de sectoare ale fiecărui HDD;- definirea discului sistem.Dacă tabela de partiţii este defectă sistemul nu poate fi încărcat de pe HDD iar conţinutul

său este inaccesibil.În timpul operaţiei de încărcare, BIOS-ul citeşte programul principal de încărcare care, pe

baza tabelei de partiţii, află ce partiţie conţine sistemul de operare ce trebuie încărcat şi unde este localizată înregistrarea sa de încărcare.

Tabela de partiţii, dacă există, este prima componentă a zonei sistem a unui disc logic. Ea este creată şi localizată înainte de formatarea logică.

Formatarea logică [logical formatting] - reprezintă operaţia de dimensionare, localizare şi iniţializare a înregistrării de încărcare a celor două copii ale tabelelor de alocare a fişierelor şi a catalogului principal.

Formatarea logică este realizată, pentru dischete şi HDD de aplicaţia sistemului de operare format.com sau de utilitarul Norton Safe Format.

Un hard-disc este format din unul sau mai multe discuri ce se rotesc unitar pe un singur ax, numit dispozitiv de antrenare (spindle), care este conectat direct la un motor.Există două metode de înregistrare a datelor: înregistrare la viteză unghiulară constantă şi înregistrare cu viteză liniară constantă.Lungimea sectoarelor variază în cazul vitezei unghiulare constante, dar rămâne aceeaşi în cazul vitezei liniare constante. Numărul de sectoare este acelaşi pentru toate pistele în cazul vitezei unghiulare constante, dar se modifică în cazul vitezei liniare constante.Înregistrarea cu viteză liniară constantă este folosită pentru medii de capacitate mare pentru care nu este important accesul aleatoriu rapid, de exemplu compact-discul.Hard-discurile actuale folosesc un compromis între înregistrarea cu viteză unghiulară constantă şi înregistrarea cu viteză liniară constantă.Noile hard-discuri se rotesc cu viteze de 5400 sau 7200 RPM (rotaţii pe minut), ceea ce ar presupune un timp de aşteptare ce poate ajunge la 5,6 milisecunde.Viteza de rotaţie a hard-discului influenţează şi viteza cu care pot fi citite continuu datele de pe disc. Rata de transfer a datelor se măsoară în megaocteţi pe secundă.

181

Pentru fiecare faţă a discurilor este folosit un cap de citire/scriere. Atât timp cât discurile se rotesc, capetele de citire/scriere se află la o distanţă de câteva milionimi de inci de suprafaţa discului.Discurile sunt supuse la deteriorări cauzate de căderea capetelor de citire/scriere în momentul opririi. Pentru majoritatea hard-discurilor există o zonă dedicată de aterizare (landing zone), pe care nu sunt stocate date.Parcarea capului (head parking) presupune activarea unei comenzi software pentru aducerea şi blocarea capului de citire/scriere în zone de aterizare până la oprirea discului, evitându-se în acest fel deteriorarea mediului de stocare.De fiecare dată când discul efectuează o rotaţie completă, capul trasează un cerc complet pe suprafaţa acestuia, cerc ce poartă denumirea de pistă.O stivă verticală de piste poartă denumirea de cilindru.Numărul de cilindri ai unei unităţi de hard-disc este egal cu numărul pistelor de pe fiecare disc. Acest număr este stabilit de producătorul hard-discului în timpul fabricării.Majoritatea sistemelor de discuri împart fiecare pistă în arce mai scurte, numite sectoare. Sectorul este unitatea de bază pentru cantitatea de informaţii stocată pe un disc.Sistemul de operare DOS foloseşte ca unitate de măsură pentru fişierele stocate pe disc clusterul, care este format din unul sau mai multe sectoare.Raportul dintre lungimea unui sector şi distanţa dintre începutul a două sectoare succesive din punct de vedere logic se numeşte factor de întreţesere (interleave factor). De exemplu, dacă se sare peste patru sectoare înainte de a se ajunge la sectorul căutat, factorul de întreţesere este 1:5 sau 5. Un disc în care nu se sare peste nici un sector are un factor de întreţesere 1:1.Deoarece stabilirea unui factor de întreţesere prea mic afectează grav performanţele, cea mai bună valoare ar fi 1:2 pentru calculatoarele echipate cu microprocesoare mai rapide.Adresa fizică a fiecărui sector de pe disc este dată de cele trei valori: cilindrul, capul şi sectorul.Pentru adresarea datelor de pe un disc, se foloseşte adresarea pe blocuri logice (logical block addressing). Conform schemei LBA, fiecare sector de pe disc este numerotat.PC-urile se aşteaptă ca sectoarele hard-discurilor să aibă dimensiunea de 512 octeţi. Această dimensiune limitează capacitatea discurilor cu interfeţe ATA şi SCSI la 8 GB.Majoritatea PC-urilor stochează parametrii hard-discurilor în memoria CMOS de configurare. Controllerul citeşte parametrii din memoria CMOS şi îi foloseşte pentru accesul corect la disc.Prin divizarea discului în mai multe partiţii, posibilităţile logice de adresare a unui disc pot creşte de patru ori, în limitele adresabilităţii fizice.

182

Viteza de acces şi rata de acces sunt probleme de proiectare, dar limitele sunt determinate de probleme mecanice. Cea mai bună cale de depăşire a acestor bariere mecanice este folosirea unui cache. Cache-urile sunt clasificate în două categorii – software şi hardware. Cache-urile software folosesc o parte a memoriei principale a calculatorului. Cache-urile hardware folosesc memorii proprii, dedicate. Cache-urile software au un avantaj de performanţă prin faptul că operează după interfaţa de disc şi magistrala de extensie, pe când informaţiile păstrate în cache-ul hardware, chiar dacă sunt disponibile imediat, sunt încetinite prin interfaţă şi prin magistrala de extensie.De exemplu, sistemul de operare Windows 95 permite stabilirea cantităţii de memorie dedicată cache-ului.Este recomandat a se folosi un cache hardware mare pentru un server de disc partajat de mai mulţi utilizatori.În legătură cu comprimarea datelor, sistemele de comprimare pentru discuri folosesc tehnologiile de comprimare a datelor pentru creşterea capacităţii aparente a discurilor. Acestea funcţionează prin crearea unui disc virtual cu capacitate mărită, cu care se poate lucra ca şi cum ar fi un disc obişnuit. Sistemul de comprimare asigură automat comprimarea şi decomprimarea datelor în timpul lucrului. Informaţiile sunt stocate pe discul fizic într-o formă comprimată, dar aceasta este invizibilă pentru utilizator. Raportul de comprimare reprezintă o comparaţie între spaţiul de stocare necesar pentru informaţiile comprimate şi spaţiul necesar pentru datele necomprimate.Unităţile AV au fost construite în scopul stocării datelor audio şi video. Aceste unităţi au capacităţi foarte mari, dar cel mai important lucru este viteza de acces. Spre deosebire de hard-discurile obişnuite, care permit accesul instantaneu la date aleatorii, unităţile AV sunt optimizate pentru accesul secvenţial la viteze foarte mari.Banda magneticaBanda magnetica-magnetic tape (MT) a fost printre primele suporturi utilizate ca memorie secundara. MT reprezinta practic o panglica confectionata dintr-un material plastic numit mylar care este acoperit cu un material magnetic. Informatia este organizata pe 9 piste longitudinale dintre care 8 pentru date si una pentru bitul de paritate transversala, citirea si scrierea datelor fiind realizate de catre noua capete magnetice

183

Compact-discul a fost creat la începutul anilor 1980. CD-urile reprezintă inima tehnologiilor multimedia, reprezentând totodată elementul central pentru digitizarea şi automatizarea sistemelor fotografice.

La baza sistemelor CD-ROM stă tehnologia optică. Pentru creşterea spaţiului de stocare disponibil pe un disc, sistemul CD foloseşte înregistrarea cu viteză liniară constantă. Discul se roteşte mai repede pentru pistele din interior decât pentru cele din exterior, astfel că, viteza de rotire a discului variază de la 400 RPM (rotaţii pe minut) pentru pistele din interior la 200 RPM pentru pistele din exterior.Capacitatea de stocare a CD-urilor este împărţită în sectoare, un CD având aproximativ 315.000 de sectoare (pentru 70 de minute de muzică).O sesiune este un segment unic înregistrat pe un CD şi poate conţine mai multe piste. Orice sesiune poate conţine date, secvenţe audio sau imagini.Un compact disc poate conţine până la 99 de piste, iar o pistă poate conţine numai una dintre formele de stocare (audio, video sau date). Fiecare pistă este formată din cel puţin 300 de cadre mari (4 secunde de redare audio).

184

Compact discurile pot fi de mai multe tipuri: CD-Digital Audio, CD- ROM (CD- Read Only Memory), CD-Recordable, CD-Erasable, Photo CD şi DVD.Discul CD-DA conţine aproximativ 70 de minute de muzică stereo, cu un domeniu de frecvenţe echivalent cu al staţiilor radio FM – limita superioară este puţin peste 15 MHz iar limita inferioară apropiată de zero.Discul CD-ROM livrează date din alte surse către calculator. Datele de pe un CD-ROM nu mai pot fi modificate după ştanţare. Adânciturile pentru stocarea datelor sunt definitive.Unităţile CD-ROM folosesc alte circuite de corectare a erorilor decât echipamentele stereo.Spre deosebire de unităţile CD-DA, în care erorile sunt corectate în cadrele mici, în unităţile CD-ROM erorile sunt corectate în cadrele mari (98 de cadre mici sunt grupate pentru a forma un cadru mare). Pentru a căuta datele necesare de pe un compact disc este nevoie de o interfaţă, care, de cele mai multe ori, este SCSI sau ATAPI. În schimb, nici una dintre interfeţe nu este necesară în cazul unui sistem de redare audio.Pentru majoritatea recorderelor CD, fluxul de date nu poate fi întrerupt după ce operaţia de scriere a început. O întrerupere în fluxul de date poate genera erori de înregistrare. Pentru folosirea capacităţii maxime posibile ale unui CD, este de dorit a se reduce numărul de sesiuni în care se împarte un disc, deoarece fiecare sesiune iroseşte cel puţin 13 MB pentru zonele de introducere (lead–în) şi de încheiere (lead-out). Este recomandat ca orice program rezident aflat în memorie (programele de protejare a cranului (screen savers), alarmele (popup reminders) şi programele de comunicaţii) să fie descărcat, astfel încât, PC-ul să se ocupe numai cu procesul de scriere. Înainte de scrierea CD-ului este recomandat să se verifice faptul că fişierele ce se doresc a fi transferate pe CD nu sunt fragmentate.Programul de creare a CD-ului organizează datele în vederea scrierii pe disc. Pe măsură ce trimite informaţiile către unitatea CD-R, programul adaugă şi informaţiile de control necesare pentru crearea formatului corespunzător al discului. La terminarea scrierii, programul finisează operaţia de înregistrare, astfel încât discul să poată fi redat.Pentru prevenirea pierderii discurilor din cauza insuficienţei datelor, majoritatea programelor pentru producerea discurilor CD-R master efectuează o testare a sesiunii de înregistrare înainte de a scrie datele pe disc.CD-Erasable seamănă mai mult cu un hard-disc decât cu o unitate CD-R, deoarece tabelul de conţinut poate fi actualizat în orice moment, astfel încât se pot adăuga fişiere şi piste fără să fie necesare informaţiile suplimentare ale unor noi sesiuni.Discurile Photo CD sunt folosite ca sisteme de stocare pentru imaginile vizuale. Ultimele echipamente Photo CD au fost modificate, astfel încât să poată reda şi discuri audio.

185

Aparatele Photo CD sunt proiectate la fel ca echipamentele audio – ele reproduc imaginea, fără să o manipuleze. Elementele de control cele mai avansate permit oprirea la o anumită imagine sau parcurgerea discului în căutarea unei imagini.Firma Kodak a dorit să poată oferi un catalog de imagini în miniatură şi să poată oferi imagini cu calitatea echivalentă a imaginilor TV, precum şi stocarea imaginilor cu rezoluţie înaltă, fără să se piardă timp pentru conversiile de la o rezoluţie la alta. Soluţia a fost stocarea pe disc a mai multor copii ale imaginii, la diferite rezoluţii, astfel încât sistemul nu trebuie decât să redea imaginea la rezoluţia cerută.Pentru discurile Photo CD, rezoluţia maximă a oricărei imagini este de 3072 pe 2048 de pixeli.Deoarece sistemul Photo CD a fost proiectat pentru redarea prin intermediul televizorului, rezoluţia pentru imaginea de bază este de 768 pe 512 pixeli.Sistemul DVD (Digital Versatile Disc) oferă o capacitate de 4,3 gigaocteţi. Având ca destinaţie iniţială stocarea filmelor, formatul DVD acceptă date numerice de orice tip, inclusiv produsele multimedia interactive. Ca şi în cazul CD-urilor, fiecare aplicaţie are un nume propriu: DVD-Audio, DVD-Video, DVD-ROM şi DVD-RAM (un sistem de înregistrare asemănător cu sistemul CD-R).Spre deosebire de CD-urile obişnuite, discurile DVD sunt formate din două discuri lipite, fiecare disc este înregistrat pe ambele părţi, deci, discul rezultat are patru suprafeţe diferite de înregistrare.Viteza de rotaţie a discului variază de la 600 RPM, pe marginea exterioară a discului, la 1200 RPM, pe marginea interioară a acestuia. Rata reală de transfer este de aproximativ 9,8 MB/s.Interfaţa predominantă pentru unităţile CD şi DVD este în prezent ATAPI.

2. Dispozitivele perifericeDispozitivele periferice asigură introducerea în calculator a informaţiilor de pe suporturi externe şi extragerea informaţiilor din calculator şi depunerea lor pe suporturi externe.

186

Figura 5

Conectarea dispozitivelor periferice la magistralele de sistem

Dispozitivele periferice pentru accesarea mediilor de prelucrare sunt functie de suporturile pe care le prelucrează.Suporturile de înregistrare sunt medii materiale capabile să păstreze, permanent sau temporar, informaţii. Suporturile pot fi reutilizabile (cele magnetice) sau nereutilizabile (de exemplu, hârtia).Suporturile magnetice, înregistrând informatie, contribuie la cresterea capacitătii de memorare a unui sistem de calcul. De aceea, se spune că ele alcătuiesc memoria externă a unui sistem de calcul. Spre deosebire de memoria internă, continutul celei externe nu se pierde o dată cu întreruperea curentului electric. În plus, memoria internă este cea cu care lucrează direct unitatea centrală, deci, dacă este necesar să fie prelucrate informaţii din memoria externă (dischetă, disc magnetic), acestea se vor transfera întâi în memoria internă a calculatorului. Discul magnetic (hard-disk-ul) nu trebuie confundat cu memoria internă chiar dacă se găseste în interiorul calculatorului.

Dispozitivele periferice de intrare(DP/I) asigură citirea informaţiilor de intrare (date şi programe) de pe medii externe şi introducerea lor în memoria calculatorului în reprezentări interne adecvate fiecărui tip de dată.

Dispozitivele de intrare sunt: -tastatura, -mouse-ul, -microfonul;-creionul optic(Light pen),-Trackball(bila rulantă) un mouse aşezat pe spate;

187

-Touchpad suprafaţă sensibilă la atingere;-Joystick maneta cu trei grade de libertate;-scanner-ul (dispozitiv specializat în introducerea de imagini), -cititorul de disc compact (CD-ROM), -unitatea de dischetă (asigură citirea sau scrierea informatiei pe dischetă, deci este un dispozitiv de intrare-iesire), -dispozitivul de citire-scriere pe hard-disk (disc magnetic), unitatea de ZIP. Aceasta din urmă este un dispozitiv de citire-scriere care prelucrează un suport magnetic asemănător cu o dischetă, dar cu o capacitate mult mai mare - 100 MO,

În timp de dischetele obisnuite au 1.44 Mo. Capacitatea uzuală a unui CD (Compact Disk) este de 650 Mo, ceea ce îl face foarte util în retinerea de programe şi informaţii audio.

Pentru înregistrarea informaţiilor multimedia ce contin imagini video, care ocupă un spatiu mai mare (de exemplu, pentru codificarea unui film în format MPEG sunt necesari aproximativ 4Go, se utilizează uzual un suport optic de capacitate mai mare, DVD-ROM-ul (Digital Versatile Disk).

Dintre dispozitivele periferice de intrare mai vechi amintim:-cititorul de cartele - cartela era un suport din hârtie mai rigidă,-cititorul de bandă de hârtie-informaţiile se înregistrau pe bandă prin perforatii,-unitatea de bandă magnetică-dispozitiv de intrare-iesire care prelucra o bandă magnetică asemănătoare celei de magnetofon, dar de dimensiuni mai mari,-unitatea de disc magnetic-un volum de disc magnetic era format din mai multe discuri suprapuse, între care se putea deplasa dispozitivul de citire-scriere al unitătii (cap de citire-scriere),-casetofonul (mai ales pentru calculatoare personale familiale), -terminalele de teletransmisie.

Dispozitivele periferice de iesire(DP/O) asigură depunerea informaţiilor din memoria internă pe suporturi externe. Ele se vor trece din reprezentarea internă într-o formă accesibilă omului. Dispozitivele de iesire diferă şi ele în functie de suportul folosit.

Dintre dispozitivele de iesire folosite astăzi amintim:-monitorul, a cărui interfată fizică cu calculatorul foloseste o placă video; Monitorul numit şi VDU-Video Display Unit este dispozitivul standadr de ieşire şi poate fi cu tub catodic şi cristale lichide. Calitatea este determinată de:mărime(ţol-2,24cm), rezoluţie(pixeli), frecvenţa(Hertz), aspectul ergonomic.-Display screen;

188

-imprimanta matricială, cu jet, termică, laser. Calitatea depinde de:tip, viteza, alimentare cu hârtie, rezoluţie, memoria proprie -plotter-ul (pentru reprezentări grafice), -unităti de dischetă, -hard-disk şi ZIP (dispozitive de intrare-iesire), -inscriptor de CD (care permite şi citirea CD-urilor).

Sistemele multimedia mai sunt dotate cu placă de sunet şi difuzoare dar la ele se pot cupla şi alte dispozitive de introducere sau extragere de imagini şi sunete.Dintre periferice de iesire vechi amintim: perforatorul de cartele, perforatorul de bandă de hârtie, unitătile de bandă magnetică şi disc magnetic, casetofonul, terminale de teletransmisie (minicalculatoare).

Pentru conectarea unui dispozitiv periferic la un sistem de calcul, trebuie să existe o interfată fizică (de exemplu, placa video pentru monitor, placa de sunet pentru difuzoare etc.) şi una logică. Aceasta din urmă este un program care asigură utilizarea perifericului prin intermediul sistemului de operare (partea de programe a sistemului de calcul) şi se numeste driver.

Floppy discul, discheta sau FDD

Unitatea de discheta se compune din: - două motoare:-motor ce roteste discul;- motor pas cu pas ce poziţionează capetele de citire-scriere;- doua capete de citire – scriere.

V. rotatie = 300 rpm; Rata de transfer = 500 KB/s; Nr. Piste = 80.Discheta (discul flexibil sau floppy disk-ul, prescurtat FD) este un disc dintr-un material flexibil pe care este depus un strat de substantă usor magnetizabilă, cu două suprafete utile. Discul magnetizabil este protejat de o anvelopă dintr-un material plastic, ale cărei dimensiuni au evoluat de la 8 x 8 inch şi 5 1/4 x 5 1/4 inch la 3 1/2 x 3 1/2 inch, pentru dischetele cu anvelopă rigidă care se folosesc în prezent (1 inch = 2.54 cm). Discheta are un sistem de antrenare care face posibilă rotirea ei în unitate iar anvelopa are o deschidere care permite capului de citire-scriere al unitătii să opereze asupra dischetei, în zona dorită. O dischetă este organizată pe piste concentrice, fiecare pistă fiind împărtită în sectoare. Deci o operatie de citire-scriere va fi efectuată asupra unui sector.

189

Densitatea de înregistrare a evoluat cronologic de la densitate simplă (SD, Simple Density) şi dublă (DD, Double Density) la densitatea înaltă (HD) folosită astăzi, a cărei realizare tehnică este mai preformantă decât precedentele. Fiecare tip de dischetă, în functie de dimensiune şi densitatea de înregistrare, are un anumit număr de piste şi de sectoare pe pistă. Acestea se stabilesc la formatare, operatia de pregătire a dischetei pentru înregistrare de informaţii. Astfel, se poate determina capacitatea de înregistrare a dischetei ca numarul de piste * numarul de sectoare pe pistă * numărul de octeti pe sector. Primele dischete (cu densitate simplă) folosite la PC-uri aveau o capacitate de 360 KO, în timp ce capacitatea uzuală este în prezent de 1.44 MO. Pentru operatia de formatare (care determină stergerea vechiului continut al dischetei), sistemele de operare pentru mini- şi microcalculatoare oferă o comandă specială - format.Hard-disk-ul (HD) sau discul fix este un disc magnetic cu o constructie tehnologică foarte precisă, o capacitate de memorare şi o viteză de acces foarte mari, care se încorporează în calculator, constituind o memorie externă foarte utilă (pentru calculatoarele de tip PC). Corespunzător pistelor de pe dischetă, pe discul fix apar cilindri, care sunt formati din piste concentrice. Primele hard-disk-uri aveau o capacitate de câtiva zeci de Mo, astăzi ajungându-se la zeci de GB.Înaintea de aparitia discurilor magnetic fixe, calculatoarele personale se utilizau exclusiv cu ajutorul dischetelor, fapt care avea câteva inconveniente: spatiul de memorie externă destul de limitat nu permitea folosirea unor programe prea complexe şi imposibilitatea folosirii calculatorului fără o dischetă pe care să se afle nucleul sistemului de operare.Pe de altă parte însă, trebuie spus că după aparitia hard-disk-urilor, s-a dezvoltat şi industria programelor de tip virus, menite să producă anomalii în exploatarea calculatorului, acestea găsindu-şi un teren fertil de proliferare în conditiile în care continutul discurilor magnetice se păstrează şi în absenta curentului electric, spre deosebire de memoria internă. Programele virus se instalează în memorie, de unde pot infecta fişiere de pe suporturile magnetice distrugând informaţii. Ca o reactie la virusii informatici, au apărut programe antivirus, care detectează şi elimină programele virus şi pot oferi facilităti suplimentare de protectie, cum ar fi semnalarea apariţiei unui program care ar putea fi un virus sau chiar blocarea acţiunii acestuia. Uzual, în momentul în care se creează un virus de obicei prin perfectionarea unuia deja existent se pune la punct şi antidotul, care are la bază caracteristicile virusului creat. Fiecare program antivirus recunoaste şi elimină o anumită listă de virusi; cum programele de tip virus evoluează continuu, este recomandat ca şi antivirusii instalati pe calculator să fie actualizati periodic. Este de remarcat

190

faptul că ultimele programe antivirus sunt de dimensiuni mari şi se instalează cel mai adesea de pe CD-uri. Pentru ca un calculator să poată fi exploatat în mod eficient, partea esentială a sistemului său de operare (numită uzual nucleu) trebuie să se găsească în memoria internă, pentru a fi permanent disponibilă şi lansată în executie. Imprimanta realizează tipărirea pe hârtie, sub formă de sucesiuni de caractere sau de reprezentări grafice, a informaţiilor transmise din memoria internă a calculatorului. Tipurile de imprimante diferă, marcând evolutia lor tehnologică: imprimante cu tambur, cu rozetă, matriceale, cu jet de cerneală, laser, ultimele fiind rapide şi de o mare acuratete. O imprimantă trebuie să contină un dispozitiv de antrenare a hârtiei, un dispozitiv de imprimare şi un modul propriu de memorie care să permită retinerea temporară a unei cantităti bine determinate din informatia transmisă spre tipărire. Primele tipuri de imprimante foloseau o hârtie specială, de dimensiuni standard, cu găurele pentru antrenare, numită listing, dar astăzi se foloseste hârtie obisnuită, sau chiar alte tipuri de suporturi de imprimare, cum ar fi folia transparentă. Tipărirea se poate realiza atunci când există o legătură de comunicare activă între calculator şi imprimantă - se spune ca imprimanta este on line. După cum se poate observa în figura între unitătile functionale care compun calculatorul se stabilesc legături caracterizate prin transfer de date sau doar de semnale

Tastatura este elementul de legătură directă între om şi calculatorul personal, în sensul că permite introducerea datelor şi comenzilor pe calculator.Unitatea de control a tastaturii cunoaşte fiecare tastă datorită codului său de identificare, cod care este un număr între 1 şi 101.

Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de taste:tastele maşinii de scris;tastatura numerică redusă;tastele pentru deplasarea cursorului;tastele funcţionale;tastele de control speciale;Tastele maşinii de scris constituie zona care conţine tastele obişnuite, literele, cifre şi

caractere speciale. Putem să setăm tastatura pentru litere mici (LOWER CASE) sau litere mari (UPPER CASE) utilizând tasta CAPS LOCK sau SHIFT.

Tastatura numerică redusă este reprezentată printr-un grup de 9 taste cu dublă funcţionare care se setează utilizând tastele NUM LOCK sau SCROLL LOCK şi anume:introducerea de numere, apăsând tasta NUM LOCK;

191

comenzi de deplasare a cursorului, dacă se apasă tasta SCROLL LOCK;Tastele pentru deplasarea cursorului sunt tastele pe care sunt desenate săgeţile care

indică sensul de deplasare al cursorului: sus, jos, stânga, dreapta.Tastele funcţionale F1-F12. Aceste taste au o semnificaţie diferită în funcţie de

programul care se execută.Tastele de control specifice sunt tastele care declanşează o acţiune specială:

RETURN - determină terminarea liniei introduse de la tastatură şi avansul pe rândul următor. Orice comandă se termină cu RETURN.BACKSPACE - şterge primul caracter de la stânga cursorului, care se deplasează cu o poziţie spre stânga;INSERT - selectează modul de lucru INSERT în locul modului de lucru EDIT.În modul INSERT , caracterul tastat se inserează în poziţia pe care se află cursorul, şirul de caractere deplasându-se cu o poziţie spre dreapta.DEL - şterge caracterul din dreapta cursorului;BREAK - suspendă temporar afişarea liniilor pe ecranul monitorului, care se poate relua prin apăsarea oricărei taste;ESC - suspendă execuţia programului şi determină revenirea la pasul (ecranul) anterior;PRINT-SCREEN - listează la imprimantă informaţia existentă pe ecranul curent;PgDn - determină saltul cursorului cu o pagină înainte;PgUp - determină saltul cursorului cu o pagină înapoi;HOME - poziţionează cursorul în colţul din stânga sus al ecranului;END - determină poziţionarea cursorului la sfârşitul liniei curente;SHIFT - apăsată simultan cu o tastă afişează caracterele superioare existente pe taste sau literele mari;CAPS LOCK - apăsată o singură dată determină afişarea literelor mari UPPERCASE; apăsata a doua oară determină revenirea la litere mici, LOWERCASE.CTRL - tasta CONTROL, apăsată simultan cu o altă tastă determină schimbarea codului normal al tastei şi generarea unui cod pentru comenzi speciale, diferite de la program la program.Mouse-ul – a fost creat între anii 1957 şi 1977 de către Douglas C. Engelbart de la Institutul de Cercetări din Standford.Mouse-ul mecanic a devenit un echipament periferic larg răspândit pentru creşterea vitezei de operare. Este un dispozitiv deosebit de comod şi eficient, constituit dintr-o cutiuţă de plastic

192

cât mai ergonomic proiectată şi realizată, cu 2-3 butoane deasupra şi conectată la un port al calculatorului.În interiorul mouse-ului, bila acţionează doi senzori perpendiculari, care prin rotire, generează impulsuri electrice ce sunt trimise către PC.Mouse-ul este cuplat la unitatea centrală printr-un port serial. Întotdeauna este bine să conectaţi mouse-ul la un port serial care foloseşte o întrerupere nepartajată (de exemplu, COM1 dacă sistemul are trei porturi seriale).Unele calculatoare personale, cum ar fi calculatoarele Compaq au porturi de mouse integrate. Acest lucru permite conectarea mouse-ului fără nici o grijă privind conflictele de întreruperi sau ocuparea unui port serial.Monitorul poate avea diverse dimensiuni. PC-urile au un ecran cu 25 de linii şi 80 de coloane. Poziţia pe ecran indicată de cursor poate fi o “liniuţă“ clipitoare, un “pătrat” clipitor sau un dreptunghi. Forma şi modul de afişare al cursorului se poate fixa de către utilizator.Sistemul de operare se interpune între programe şi memoria BIOS şi capturează caracterele pe care programele orientate spre text încearcă să le afişeze direct pe ecran.O altă problemă a display-urilor o constituie posibilitatea de a reprezenta culorile. Ambele facilităţii, regimul grafic şi culorile sunt realizate de o componentă hardware numita adaptor.Tipuri de adaptoare pentru monitoarele grafic-color: CGA, EGA, VGA, SVGA. Modul de cooperare dintre unitatea centrală şi display se bazează pe alocarea unei zone de memorie RAM dedicată numai lucrului cu display-uri.Display-urile echipate cu adaptor grafic consideră ecranul în regimul de lucru grafic ca o matrice de puncte individuale numite “pixeli”. Pixelii sunt cele mai mici blocuri constructive din care poate fi construită o imagine reală.Numărul de “pixeli” ai ecranului determină “rezoluţia” acestuia. În mod obişnuit, un caracter ASCII se reprezintă printr-o matrice de 8 x 8 puncte. Evident, cu cât rezoluţia ecranului este mai mare, cu atât calitatea imaginii este mai bună. Numărul de pixeli creşte direct proporţional cu cantitatea de memorie necesară pentru stocarea lor.Există două moduri de afişare a datelor pe ecran:

modul text;modul grafic.

Unitatea de măsură pentru claritatea imaginilor afişate pe ecran este puncte pe inci (dots-per-inch) şi depinde atât de rezoluţie, cât şi de dimensiunea imaginii rezultate.

193

Limita maximă obişnuită pentru un sistem color este de 24 de biţi, numite şi sisteme true color (cu culori adevărate), deoarece pot memora suficiente informaţii astfel încât să codifice mai multe culori decât ar putea observa o persoană.Unele sisteme grafice mai noi au şi un mod de lucru color pe 32 de biţi.Toate modelele noi de adaptoare grafice au capacitatea de a afişa imagini tridimensionale (sunt plăci 3D). Cea mai importantă caracteristică a plăcii 3D este funcţia de realizare a mişcării.Tipurile de plăci video actuale sunt:

plăcile SuperVGA, care respectă standardele VESA (Video Electronics Standarde Association) pentru rezoluţii înalte, însă folosesc buffere de cadre de dimensiuni mici şi nu include acceleratoare grafice;

plăcile acceleratoare grafice, care operează cu comenzi de desenare 2D şi permit obţinerea unor rezoluţii înalte;plăcile acceleratoare 3D, care operează cu comenzi 3D.Dintre toate cipurile de pe o placă video, acceleratorul grafic este cel mai important. Viteza de operare a acceleratorului determină rapiditatea cu care sistemul poate construi cadrele de imagini.Fiecare accelerator grafic acceptă trei rezoluţii de bază: imagini VGA standard 640 pe 480 de pixeli, SuperVGA 800 pe 600 de pixeli şi 1024 pe 768 de pixeli.Pe o placă video, memoria înseamnă în special bufferul de cadre. Cantitatea de memorie inclusă pe placa video este stabilită de producătorul plăcii.Display-ul dispune de butoane pentru reglarea luminozităţii şi a contrastului, precum şi pentru centrarea imaginii.O altă caracteristică a monitorului este dimensiunea diagonalei măsurată în inci (1 inci=2,54cm).Pentru a impulsiona reducerea consumului de energie al echipamentelor de calcul, Agenţia pentru Protecţia Mediului a lansat programul Energy Star, ce prevede trecerea într-unul din modurile de operare: activ (on), în aşteptare (standby), suspendat (suspend) şi oprit (off).

Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie a unui document de tip text, obiecte grafice sau combinaţii ale acestora.Caracteristicile unei imprimante sunt:

mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;viteza de tipărire;

194

dimensiunea liniei tipărite;calitatea grafică a tipăririi;memoria proprie;fiabilitatea şi costul.

Rezoluţia unei imprimante se măsoară în numărul de puncte pe care le poate afişa imprimanta într-un inch. Unitatea de măsură este 1 d.p.i. (dots per inch).Imprimantele pot fi: matriciale, cu jet de cerneala, laser, dispozitive plotter.La imprimanta matricială viteza de tipărire este exprimată în caractere pe secundă. Cea mai populară serie de imprimante matriciale este familia EPSON.Imprimanta laser are la bază principiul xerox-ului. Viteza imprimantelor laser se măsoară prin numărul de pagini tipărite pe minut. Rezoluţia poate fi de cel puţin 300 dpi (dots per inch), permiţând o tipărire de calitate. O imprimantă laser tipăreşte aproximativ 4-18 pagini pe minut.Dacă imprimanta dispune de un interpretor de PostScript (este un limbaj folosit pentru codificarea de desene) atunci ea poate realiza desene de o calitate mai bună şi o complexitate mai sporită.Plotter-ul este un dispozitiv specific de desenare ce are ataşat un număr de capete de scriere de tip ROTRING.Scannerul poate converti orice imagine pe hârtie într-o formă electronică acceptată de calculator.Dacă pe calculator se află instalat un program de recunoaştere optică a caracterelor (OCR – Optical Character Recognition), textele citite de scanner ca imagini pot fi convertite în fişiere ASCII pentru un procesor de texte, o bază de date sau un sistem de editare a publicaţiilor.Caracteristicile unui scanner sunt:

posibilitatea de producere a imaginilor color;viteza de scanare;domeniul dinamic (domeniul de culori pe care le poate distinge un scanner);rezoluţia şi posibilitatea de recunoaştere a caracterelor de text, transformându-le în

caractere, nu în imagini.Înainte de a începe scanarea, trebuie stabilit formatul imaginii (alb-negru, nuanţe de gri sau color), rezoluţia şi formatul fişierului în care se salvează imaginea. Apoi se va executa o scanare preliminară pentru determinarea suprafeţei imaginii şi a domeniului dinamic. În final, se va executarea scanarea finală. Modemul modulator demodulator de semnal digital-analogic(intern şi extern).

195

Modem(Modulator-Demodulator), transformă semnalul digital:

în semnal analogic: ;Modemul accepta un sir serial de biti la intrare si produce un purtator modulat la iesire (sau vice-versa). Acesta este inserat intre calculator (digital) si sistemul telefonic (analogic):

Figura 6

Modul de interpunere a modemurilor.Modemurile se clasifică după mai multe criterii:

-Tipul(intern, extern);-viteza, -caracteristicile de apel, -modul de conectare la sistem, etc.

Modemul realizeaza procesul de modulare-demodulare a semnalului purtator.Semnalul este caracterizat prin trei parametri:

- amplitudine; - frecventa; - faza.

In functie de acesti parametri există trei tipuri de modulatie: - modulatie de amplitudine (AM), - modulatie de frecventa (FM), amplitudinea oscilatiilor ramane constanta si se modifica

frecventa;- modulatie de faza (PM), amplitudinea si frecventa ramân constante, dar are loc un salt în fază.

Modulatia este procedeul de transmitere a unui semnal purtator, la care unul din parametrii caracteristici este modificat în concordanţă cu valoarea semnalului modulator, ce reprezinta mesajul de transmis.Demodulatia este procedeul de extragere, la receptie, a semnalului modulat (a mesajului) din semnalul receptionat.

196

Interfaţa este dispozitivul prin intermediul căruia două componente ale calculatorului pot comunica. Toate informaţiile din sistemul de stocare trebuie să treacă prin interfaţă pentru a ajunge la microprocesor sau la memorie.De cele mai multe ori, viteza interfeţelor moderne este măsurată în megaocteţi pe secundă.Cele mai cunoscute interfeţe folosite pentru hard-discurile calculatoarelor, AT Attachment şi SCSI, implică, de obicei, timpi suplimentari diferiţi.Unele interfeţe au denumiri particulare:

adaptor video = interfaţa monitorului;driver de disc = interfaţă de disc.

Interfeţele pot fi proiectate la două niveluri: -la nivel de dispozitiv;-la nivel de sistem.

O interfaţă la nivel de dispozitiv este proiectată pentru a asigura legătura între un anumit tip de dispozitiv şi sistemul gazdă.O interfaţă la nivel de sistem asigură conexiunea la un nivel mai ridicat, după ce toate semnalele generate de dispozitiv au fost convertite în forma folosită de sistemul gazdă.Interfaţa AT Attachment a apărut ca un singur standard, dar necesitatea obţinerii unor viteze mai mari. Semnul distinctiv al interfeţei AT Attachment este simplitatea. Conectarea discurilor ATA necesită un cablu de semnale şi un cablu de alimentare.Conexiunea ATA oferă cea mai mare rată de transfer oferită de schemele de interfaţă ale hard-discurilor pentru calculatoarele personale.

Modul DMA oferă posibilitatea obţinerii unor performanţe mai bune prin controlul magistralei (bus mastering), transferurile DMA oferind un grad de prelucrare paralelă, avantaj observabil începând cu folosirea sistemului de operare Windows 98.Pentru obţinea ratelor de transfer maxime este recomandat un sistem bazat pe magistrală PCI.Folosirea modului PIO presupune ca microprocesorul să controleze direct fiecare octet transferat prin interfaţă.Modelele ATA actuale permit conectarea unor discuri cu capacităţi până la opt gigaocteţi.

Standardul AT Attachment permite două tipuri de parole: User şi Master.Parolele utilizator (User passwords) sunt parolele stabilite de utilizator pentru limitarea accesului la disc. De obicei, manipularea parolelor se face prin BIOS, prin sistemul de operare sau prin aplicaţii, care fac legătura cu sistemul de securitate al discului prin intermediul interfeţei ATA.

197

Parolele Master (Master passwords) sunt stabilite la fabricarea unităţii de disc. Dacă alegerea a fost securitatea normală, producătorul discului poate să folosească parola master pentru a citi datele sau pentru a dezactiva vechea parolă. Dacă optaţi pentru securitatea maximă, parola master nu permite producătorului decât să şteargă discul, readucându-l în starea originală: gol şi fără nici o parolă.Interfaţa SCSI este o interfaţă la nivel de sistem care oferă o magistrală completă de extensie pentru conectarea echipamentelor periferice.Sistemul SCSI actual este o ierarhie pe trei straturi. Nivelul superior este o structură de comandă care permite PC-ului să controleze toate componentele hardware SCSI. Acesta este nivelul driverului software din interiorul PC-ului. Nivelul de mijloc include protocolul, structura software folosită pentru transportul comenzilor prin sistemul SCSI către dispozitivele SCSI. Nivelul inferior este format din componentele hardware – porturile, cablurile şi conectorii care leagă împreună dispozitivele SCSI.Versiunile ulterioare standardului SCSI sunt: SCSI-2, SCSI-3, Advanced SCSI Architecture, Ultra SCSI, ultimul model folosind o interfaţă paralelă SCSI cu o conexiune pe 32 de biţi.Interfaţa pentru unitatea de dischete foloseşte două semnale pentru selectarea unităţii (Drive Select). Două semnale ale interfeţei controlează poziţia capetelor citire/scriere pentru fiecare dintre unităţile de dischete ataşate.Semnalul Step Pulse (impuls de pas) cere motorului să facă încă un pas (ceea ce înseamnă exact o pistă) către centrul sau marginea discului.Semnalul Write Select determină faţa dischetei care urmează să fie folosită. Dacă semnalul este activ, unitatea de dischete foloseşte capul de deasupra, altfel, este folosit celălalt cap.Semnalul Write Protect (protecţie la scriere) este generat de un senzor care detectează prezenţa sau absenţa capacului de protecţie la scriere.Pentru scrierea pe dischetă sunt folosite două semnale: Write Date (date pentru scriere) şi Write Enable (activare scriere). Cel de-al doilea semnal este folosit ca o măsură de siguranţă împotriva scrierii accidentale peste date valoroase.O interfaţă este cuplată la unitatea centrală printr-un punct care se numeşte port.Port-ul este punctul prin intermediul căruia unitatea centrală realizează schimburi de informaţii cu exteriorul ei. Port-urile pot fi de intrare sau de ieşire, în funcţie de perifericul la care facem referire.Un PC are de obicei o interfaţă paralelă (LPT1) prin care este conectată imprimanta şi două interfeţe seriale (COM1 sau COM2) prin care se conectează mouse-ul.

198

Tastatura şi mouse-ul se cuplează prin porturi seriale, monitorul şi unele modele de imprimante se cuplează prin porturi paralele.Echipamentele periferice rapide: hard-discul, unităţile de floppy-disc şi CD-ROM, se cuplează direct la placa controller-ului dedicat.Interfaţa paralelă permite transmisia celor 8 biţi ai unui octet prin intermediul a opt fire plus unul de comenzi, spre deosebire de interfaţa serială care beneficiază de un singur fir pe care transmite succesiv fiecare bit al unui octet.

CAPITOLUL 9APLICAŢIILE MS OFFICE

9.1 MICROSOFT EXCEL

9.1.1 Prezentarea ferestrei EXCELFereastra aplicaţie Excel se compune din:

- Bară de titlu cu butoane de minimizare, restaurare şi închidere;- Bară de meniuri;- Bare cu instrumentele standard;- Bara zonei de referinţă şi a conţinutului celulei (zonă de editare a formulei);- Butonul control aplicaţie;- Butoanele de închidere, restaurare, respectiv minimizare;- Bare de derulare orizontală şi verticală;

199

- Zona de lucru alcătuită dintr-o reţea de celule, rezultat al intersecţiei liniilor cu coloanele (implicit ele sunt echidistante), celulele având aceeaşi dimensiune.

Caseta cu nume identifică adresa sau numele celulei active.

Managementul foilor de calcul

Inserarea foilor de calcul: Insert -> WorkSheet..Eliminarea foilor de calcul: Edit ->Delete Sheet.Mutarea şi copierea foilor de calcul: Edit -> Move or Copy Sheet.Schimbarea denumirii etichetei unei foi de calcul: clic pe eticheta foi de calcul -> Rename.Ascunderea agendei de lucru, a foilor de calcul, a coloanelor sau a rândurilor:

agenda de lucru: Window -> Hide;foaia de calcul: Format -> Sheet -> Hide;rânduri sau coloane: Format -> Row sau Column -> Hide.

Pentru a ascunde mai multe foi de calcul (rânduri, coloane, agende de lucru) se va apăsa tasta Ctrl.Selectarea tuturor foilor de calcul din agendă: clic dreapta pe bara foilor de calcul -> Select All

Sheets.Mărirea şi micşorarea zonei afişate din foaia de calcul: Zoom -> Selection.Blocarea capetelor de coloane şi de rânduri: clic pe celula din dreapta capetelor de rând şi/sau sub

capetele de coloană -> Window -> Freeze Panes.Pentru deblocare: Window -> Unfreeze Panes.Divizarea foilor de calcul: Window -> Arrange -> Hotizontal sau Tiled.

9.1.2 Utilizarea barelor cu instrumente din aplicaţia Excel

Pentru a obţine informaţii despre o comandă asociată cu un anumit buton: Shift + F1.

Personalizarea barelor cu instrumente: Tools -> Customize -> Options.Crearea propriei bare cu instrumente: Tools -> Customize -> Toolbars -> New -> eticheta

Commands.Crearea, salvarea şi încărcarea fişierelor ce conţin agende de lucru

Pentru a crea o nouă agendă: File -> New-> eticheta General -> pictograma WoorkBook.Pentru a crea o agendă pe baza unui şablon: File -> New-> eticheta SpreadSheet Solutions -> se

alege una dintre pictogramele afişate.Salvarea agendei de lucru: File -> Save As în cazul în care se realizează o primă salvare.Pentru salvări intermediare se va alege comanda: File -> Save.Deschiderea unei agende: File -> Open.Închiderea unei agende: File -> Close.Introducerea şi editarea diferitelor tipuri de date. Operaţii asupra conţinutului celulelor

200

Tipurile de date ce pot fi introduse sunt: text, cifre, data, ora, formule, funcţii.Introducerea textului

Textul introdus într-o celulă este aliniat la stânga. Numerele care trebuie tratate ca text vor trebui precedate de ‘ (apostrof) pentru alinierea la stânga, ^ (carat) pentru alinierea centrală şi “ (ghilimele) pentru alinierea la dreapta.

Adăugarea unor comentarii la celule: Insert -> Comment.Modificarea unui comentariu: Insert -> Edit Comment.Ştergerea unui comentariu: Edit -> Clear -> Comment.Introducerea cifrelor

Numerele introduse în interiorul unei celule sunt aliniate la dreapta.Formatarea valorilor: Format -> Cells -> eticheta Number -> se selectează din lista Category formatul

numeric -> OK.Eliminarea atributelor de formatare: Edit -> Clear -> Formats.Editarea datelor

Ştegerea conţinutului celulelor, a comentariilor sau a atributelor de formatare: Edit -> Clear.Anularea unei acţiuni: Edit -> Undo sau Redo.Căutarea şi înlocuirea datelor: Edit ->Relace… sau Find…Utilizarea instrumentuluii AutoCorrect: Tools -> AutoCorrect.Utilizarea instrumentuluii AutoComplete: pentru activarea acestei funcţii se va alege Tools-> Options

-> eticheta Edit -> opţiunea Enable AutoComplete fo Cell Values. Pentru a introduce în celulă un cuvânt aflat în lista AutoComplete, se va alege din meniul cu comenzi rapide comanda Pick From List. Acest instrument poate fi folosit numai pentru date introduse în coloane, nu şi pe rânduri.

Introducerea unei serii cu instrumentul AutoFill: se introduc două intrări, iar apoi se trage de marcajul de completare.

Operaţii asupra celulelor

Denumirea celulelor şi a grupurilor de celule: Insert -> Name -> Define.Inserarea celulelor: Insert -> Cells.Eliminarea celulelor: Edit -> Delete.Combinarea celulelor: Format -> Cells -> eticheta Aligment -> Merge Cells.Modificarea lăţimii coloanelor şi a înălţimii rândurilor: Format -> Column -> Width sau Format ->Row

->Height.Inserarea rândurilor şi a coloanelor: Insert -> Rows sau Columns.Eliminarea rândurilor sau a coloanelor: Edit -> Delete.Copierea între foile de calcul a conţinutului celulelor: Ctrl + clic pe foile de calcul -> se selectează

celulele ce sunt dorite a fi copiate -> Edit -> Fill -> Across Worksheets -> All (Contents sau Formats) -> OK.

Copierea unui domeniu de celule: Edit -> Copy.Mutarea unui domeniu de celule: Edit -> Cut.Operaţia de copiere sau mutare a unor celule este urmată de comanda: Edit -> Paste.

9.1.3 Efectuarea calculelor folosind formule şi funcţiia) Utilizarea formulelor

Operatorii matematici folosiţi sunt: +, - , * (înmulţire), / (împărţire), ^ (ridicare la putere)Construirea unei formule :- se activează celula unde urmează să apară rezultatul formulei;- se apasă semnul egal (=) de pe tastatură;- se efectuează clic cu mouse-ul pe primul număr care intră în formulă;- se selectează operatorii şi numerele în ordine;

201

- se apasă tasta Enter.Afişarea formulelor: Tools -> Options-> eticheta View-> caseta de validare Formulas.Celulele pot fi referite în formule prin următoarele tipuri de adrese:- relative – odată cu mutarea sau copierea formulei din celulele respective, se modifică

şi adresa acestora corespunzător destinaţiei;- absolute – mutarea sau copierea nu va modifica valorile conţinute în adresa sursă;- mixte – se va modifica numai partea relativă a adresei.Folosirea instrumentului de revizuire (Audit) permite analiza logică a formulelor dintr-o agendă, ceea

ce presupune determinarea celulelor care conţin formule, a celulelor care sunt referite de o formulă, a celulelor ce conţin formule care se referă la celule, a celulelor implicate în referinţe circulare.

Pentru afişarea barei de auditare View -> Toolbars -> Customize-> eticheta Toolbars

b) Utilizarea funcţiilor

Funcţii: formule complexe preformatate, folosite pentru executarea unei serii de operaţii cu un grup specificat de valori. Argumentul unei funcţii poate fi: o valoare, un text, o locaţie sau o condiţie.

Introducerea unei funcţii: Insert-> Function…Utilizarea instrumentului AutoSum: se marchează celula în care urmează să apară totalul -> clic pe

AutoSum-> se selectează celulele ce urmează să fie adunate -> clic pe semnul de validare pentru a calcula totalul.

Utilizarea instrumentului AutoCalculate: se selectează grupul pentru care se doreşte a fi verificat un calcul. Excel va afişa automat răspunsul în secţiunea AutoCalculate (de pe bara de stare).

c) Lucrul cu matrici

Se selectează domeniul în care vor fi depuse rezultatele;Se tastează semnul “=”

Se selectează primul domeniu al formulei, urmat de un operator, iar apoi se selectează al doilea domeniu al formulei;

Se tastează simultan Ctrl+Shift+Enter;

9.1.4 Rezolvarea problemelor de tip What-If

Analiza unei probleme de tipul What-If arată cum se schimbă rezultatul unei “variabile rezultat“ dacă se modifică una sau mai multe variabile ce influenţează “variabila rezultat”.

Construirea unui tabel de date cu o intrare

În cazul construirii unui tabel cu o intrare, datele de intrare trebuie să fie dedesubtul formulei, iar datele de intrare de pe linie trebuie să fie în dreapta formulei.

Formulele folosite în construirea unui tabel cu o intrare, trebuie să se refere la o celulă de intrare.Celula de intrare este o celulă pentru care o listă de valori de intrare dintr-un tabel sunt înlocuite.

Orice celulă din foaia de calcul poate folosită ca celulă de intrare. Deşi celula de intrare nu trebuie să facă parte din tabel, formulele ce se află în tabel trebuie să se refere la celula de intrare.

Etape:1. Introduceţi lista valorilor ce vreţi să le înlocuiţi pe o coloană sau pe un rând.2. Dacă valorile de intrare sunt introduse pe o coloană, introduceţi formula pe rândul ce se află deasupra primei valori şi la dreapta coloanei pe care se află valorile;

Introduceţi orice alte formule suplimentare la dreapta primei formule.

202

Dacă valorile de intrare sunt introduse pe un rând, introduceţi formula în coloana ce se află la stânga primei valori şi o celulă sub rândul ce conţine valorile. Introduceţi orice alte formule suplimentare dedesubtul primei formule.3. Se selectează domeniul celulelor ce conţin formule şi valorile pe care vreţi să le înlocuiţi, iar apoi

se alege comanda: Data -> Table4. Dacă valorile de intrare au fost introduse pe coloană, introduceţi referinţa către celula de intare

în caseta text “Column Input Cell”. Altfel, dacă valorile de intrare au fost introduse pe linie, alegeţi caseta text “Row Input Cell”.

Construirea unui tabel de date cu două intrăriEtapele de rezolvare a unei astfel de probleme sunt asemănătoare cu construirea unui tabel cu o

intrare, cu deosebirea că vom avea o listă cu valori de intrare pe coloană şi alta pe rând.Se vor introduce referinţe către două celule de intrare în casetele text “Column Input Cell” şi

“Row Input Cell”.Rezolvarea problemelor de echilibru

Când cunoaşteţi rezultatul dorit a unei singure formule, dar nu cunoaşteţi valoarea de intrare de care are nevoie formula pentru a determina rezultatul, Microsoft Excel modifică valoarea într-o celulă anume până când formula ce depinde de aceea celulă întoarce rezultatul pe care în doriţi.

Etape:1. Alege comanda: Tools -> Goal Seek2. În caseta text “Set Cell” introduceţi referinţa către celula ce conţine formula pe care vreţi să o

rezolvaţi.3. În caseta text “To Value” introduceţi rezultatul pe care îl doriţi.4. În caseta text “By changing cell” introduceţi referinţa către celula ce conţine valoarea pe care vreţi să

o ajustaţi.Utilizarea Solver-ului

Solver-ul este un utilitar pentru rezolvarea problemelor de optimizare care conduc la obţinerea de valori maxime, prin utilizarea unor resurse minime.

Solver-ul ia în considerare un set de date şi calculează soluţiile posibile, furnizând eventual şi soluţia optimală.

Spre deosebire de Goal Seek, Solver-ul poate ajusta în mod simultan valoarea mai multor variabile pentru a ajunge la o combinaţie care produce rezultate optimale.

Pentru a rezolva o problemă utilizând Solver-ul, trebuie identificate patru componente lae problemei:- Celula care conţine formula al cărei rezultat se doreşte atins;- Rezultatul care va apărea în celula care conţine funcţia obiectiv- Celula sau celulele ale căror valori se doresc schimbate astfel încât să se atingă rezultatele

specificate de funcţia obiectiv;- Restricţiile utilizate;În timp ce Solver-ul calculează soluţiile, pe ecran vor apare mai multe casete de dialog pentru

alegerea parametrilor. După ce s-au calculat soluţiile, va apărea caseta de dialog Solver Answer pentru a prezenta răspunsurile.

Dacă Solver-ul a găsit o soluţie bună, se va alege butonul de comandă Save Scenario pentru a salva soluţia sub formă de scenariu.

Solver creează o nouă foaie de calcul cu nume asemănător foii de calcul care conţine problema iniţială. Un raport Solver se poate edita, tipări sau salva.

Etape:1. Se alege: Tools -> Solver2. În caseta text “Set Target Cell” introduceţi o referinţă către o celulă care conţine o formulă.3. Pentru ca valoarea ce se află înscrisă în celula către care facem referinţă să fie cât mai mare -> clic

Max.. Altfel, clic Min.

203

Dacă se doreşte ca în celula către care facem referinţă să fie înscrisă o anumită valoare -> clic Value of şi introduceţi valoarea dorită.4. În caseta text “By changing Cells” introduceţi numele sau referinţa către fiecare celulă ajustabilă,

separând referinţele neadiacente prin virgule.5. În caseta text “Subject to the Constrains”, introduceţi restricţiile pe care vreţi să le aplicaţi.6. Clic Solver7. Pentru a salva valorile soluţiei în foaia de calcul -> clic “Keep Solver Solution” în caseta dialog

“Solver Results”. Pentru restaurarea datelor -> clic “Restore Original Values”.Folosirea scenariilor

Managerul de scenarii din Excel ajută la managementul analizelor de tipul What-If. Aceasta permite atribuirea diferitelor valori sau scenarii la datele modelului.

Managerul de scenarii posedă opţiuni de editare, vizualizare şi creare de rapoarte sumare În Excel există posibilitatea de legare a scenariilor din foi de calcul sau agende diferite (Merge).

Această tehnică se utilizează pentru a copia scenarii în foi de calcul vide sau pentru a lega două seturi de scenarii din două foi de calcul diferite, având structură identică.

Crearea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> clic Add -> în caseta text Scenario name introduceţi un nume pentru scenariu -> în caseta text Changing cells introduceţi referinţele către celulele pe care doriţi să le schimbaţi -> OK -> în caseta dialog Scenario Values, introduceţi valorile pe care doriţi să le schimbaţi în celulele respective.

Pentru a adăuga şi alte scenarii -> clic Add .Afişarea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> se alege numele scenariului -> clic AddEditarea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> EditŞtergerea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> alegeţi numele scenariului -> Delete

Folosirea macro-urilorExcel are integrat limbajul Visual Basic pentru dezvoltarea aplicaţiilor cu ajutorul macro-urilor.Etape pentru realizarea unui macro:- Se alege instrumentul Record New Macro;- Se introduce numele pentru macro;- Se descriu acţiunile dorite;- Se alege instrumentul Macro Stop Recording;- Pentru rularea macro-ului se va alege instrumentul Run Macro;Lucrul cu macro-comenzi poate fi mai simplu prin:- Plasarea unui macro în Tools Menu;- Ataşarea unui macro la un obiect grafic;- Ataşarea unui macro la un instrument;Limbajul macro Visual Basic se poate utiliza pentru a crea casete de dialog individuale sau meniuri,

pentru a face aplicaţia mai uşor de utilizat. Se pot adăuga articole la orice meniu Excel. La selectarea unui astfel de articol se rulează un macro ataşat la articolul respectiv.

Formatarea unei agende de lucruFormatarea fontului: Format -> Cells -> eticheta Font

Adăugarea unor chenare şi culori în fundalul celulelor: Format -> Cells -> Border sau PatternsPentru a modifica alinierea datelor: Format -> Cells -> AligmentPentru a introduce intrări ce conţin text pe mai multe linii ale aceleiaşi celule: Format -> Cells ->

Aligment-> opţiunea Wrap TextUtilizarea instrumentului AutoFormat: Format -> AutoFormatAplicarea unei formatări condiţionale: Format -> Conditional Formatting

Aplicarea unui stil: Format -> Style…

204

Copierea atributelor de formatare: se selectează celulele ce conţin atributele ce se doresc copiate -> clic pe butonul Format Painter de pe bara cu instrumente standard-> se trage mouse-ul peste celulele cărora vrem să le aplicăm atributele de formatare.

Pentru apariţia liniilor de reţea: File -> Page Setup-> Sheet-> opţiunea GridlinesCrearea diagramelor

Crearea unei reprezentări grafice presupune: - stabilirea domeniului de celule care se reprezintă;- alegerea tipului de grafic;- poziţionarea în cadrul foii de calcul şi dimensionarea elementelor componente;- formatarea graficului prin opţiuni de modificare a ariei graficului, ataşării de etichete liniilor sau coloanelor şi legenda pentru axe şi seriile reprezentate, stabilirea unui titlu şi a unei grile orizontale sau verticale;- editarea datelor prin adăugarea, ştergerea, modificarea celor existente;- analiza statistică a diverselor serii de date, cu scopul folosirii acesteia la previziuni ale seriilor de date.

Pentru introducerea unei diagrame: se selectează datele -> clic pe butonul Chart Wizard de pe bara cu instrumente standard -> se alege tipul diagramei.

Tipărirea diagramelor: se efectuează dublu clic pentru a o activa -> se selectează Print Preview pentru a o previzualiza -> clic pe Print pentru a o tipări.

Gestionarea şi tipărirea listelorO bază se date este constituită dintr-o colecţie de date legate logic între ele. Fiecare bază de date

conţine înregistrări. Fiecare înregistrare trebuie să fie unică.O înregistrare este alcătuită din câmpuri. Atunci când se creează o listă, fiecre coloană este tratată ca un câmp al unui ariticol (înregistrări) din

baza de date şi fiecare linie este asimilată cu o înregistrare.

9.1.5 Utilizarea programului Excel ca bază de date

Se selectează orice celulă din linia antet ->Data ->FormCăutarea înregistrărilor cu ajutorul formularului de date: Data ->Form ->CriteriaAdăugarea unei înregistrări la mijlocul listei: Insert ->RowsSortarea listei: Data ->SortEfectuarea de consultări simple a datelor utilizând instrumentul AutoFilter: Data ->Filter

->AutoFilterPentru restabilirea listei: Data ->Filter ->Show All

Subtotaluri şi tabele pivotTabelele pivot realizează sortarea, filtrarea şi subtotalizarea.Pentru realizarea acestui lucru: Data ->Pivot Table Report

Protejarea celulelor, a foilor de calcul şi a agendelor de lucruPrimul nivel de securitate constă în crearea parolei fişierului, pentru a putea fi deschis şi a putea face

modificări în el.Nivelul a doilea de securitate constă în protecţia la scriere a fişierului, parolarea lui făcându-se cu

opţiunea read-only.Nivelul al treilea de securitate constă în protecţia la scriere numai a unei anumite zone din foaia de

calcul.Se va utiliza comanda: Tools -> ProtectionDeoarece protejarea unei foi de calcul duce la blocarea tuturor celulelor, trebuie să se declare mai întâi

celulele şi domeniile neprotejate, astfel:- se va selecta celula sau domeniul şi apoi se şterge Format -> Cells-> Protection

205

- opţiunea Locked este selectată implicit, şi de aceea se va executa clic pe această casetă pentru a debloca celulele selectate.

Salvarea unei foi de calcul în format HTML(Hypertext Markup Language)Se selectează grupul de date -> File -> Save As HTLMPentru a adăuga mai multe grupuri de date din agenda de lucru: clic pe Add -> OKDacă nu aţi început deja o pagină Web se va alege opţiunea Create an Independent, Ready-to-View

HTML Document. Altfel, alegeţi Insert the Converted Data into an Existing HTML File.Se va selecta opţiunea Save the Result As an HTML File pentru a salva documentul ca fişier HTML

sau Add the Result to My FrontPage Web pentru a include rezultatul în pagina Web.Dacă aţi selectat opţiunea Insert the Converted Data into an Existing HTML File, deschideţi fişierul

HTLM în care vreţi să fie introduse datele din Excel şi introduceţi următorul text ce are rolul unui marcaj ce îi comunică programului Excel unde să plaseze tabelul în fişier:

<! - - ##Table## - ->Apoi, salvaţi fişierul în editorul HTML şi scrieţi calea de acces pentru fişierul HTML în caseta de

text Path of the Existing File în Excel.Adăugarea hiperlegăturilor într-o foaie de calcul

O hiperlegătură este un obiect grafic sau un fragment de text care, după executarea unui clic pe aceasta, utilizatorul este condus la o pagină Web, la un fişier dintr-o reţea locală sau la un fişier de pe hard-disc.

Pentru a realza acest lucru, se va executa clic pe butonul Insert Hyperlink de pe bara cu instrumene standard. În caseta de text Link to File or URL se va scrie adresa paginii Web sau a fişierului pentru care se doreşte a se stabili legătura. Dacă doriţi să fiţi poziţionaţi într-un anumit loc în fişier, introduceţi poziţia respectivă în caseta de text Named Location in File.

Definirea paginii şi modificarea opţiunilor de tipărirea) Definirea paginii

Pentru a modifica setarea paginii, alegem: File –> Page Setup, similar cu procesorul Word şi va apărea o fereastră de dialog cu 4 secţiuni:

Page (Pagină) – se aleg dimensiunile.Margins (Margini) – se aleg marginile şi se centrează foaia de lucru.Header/Footer (Antet/Subsol) – se aleg antetele şi subsolurile.Sheet (Foaie) – se stabileşte domeniul de tipărire şi alte opţiuni speciale.b) Modificarea opţiunilor de tipărireOpţiunile Page Setup, Print Preview şi Print sunt legate între ele. Sugerăm ca procesul de tipărire

să înceapă cu Print Preview, pentru a examina aspectul documentului, apoi Page Setup dacă sunt necesare modificări şi Print dacă totul este în regulă.

9.2 MICROSOFT POWER POINT

9.2.1 Proiectarea unei prezentări

1.1. Crearea unei prezentăriSe alege comanda: File New eticheta General Blank Presentation.Crearea unei prezentări pe baza unui şablon: File New eticheta Presentations sau Presentations

Designs.Observaţie: odată un şablon ales, acesta va rămâne valabil pentru toate SLIDE-urile prezentării, spre deosebire de LAYOUT cate poate fi diferit de la un SLIDE la altul.

Crearea unei prezentări folosind vrăjitorul AutoContent: File New eticheta Presentation pictograma AutoContent Wizard.

206

1.2. Modurile de afişare a unei prezentăriSe alege comanda: View se alege unul din modurile:

- Slide (permite editarea textului şi a elementelor grafice);- Outline (pentru editarea textului);- Slide Sorter (prezintă versiuni la scară redusă ale diapozitivelor din prezentare);- Notes Pages (permite introducerea unor note aflate sub diapozitiv).

1.3. Salvarea prezentărilorSe alege comanda: File Save.Pentru crearea unei copii a prezentării salvată sub un alt nume: File Save As.

1.4. Deschiderea/închiderea unei prezentăriDeschiderea unei prezentări: File Open.Închiderea unei prezentări: File Close.

1.5. Căutarea unei prezentăriSe alege comanda: File Open se va tasta în caseta text “File name” numele fişierului care se

caută Advanced….

1.6. Lucrul cu Slide-uriInserarea unui diapozitiv: Insert New Slide.Inserarea unui diapozitiv din altă prezentare: Insert Slides from Files.Inserarea unor diapozitive create din rezumatul unui document: Insert Slides from Outline.Folosirea unui diapozitiv Slide Master ( determină aspectul general şi formatul tuturor diapozitivelor):

View Master Slide Master.Mutarea sau copierea diapozitivelor de la o prezentare la alta:- deschideţi prezentările între care doriţi să mutaţi sau să copiaţi diapozitive;- se alege comanda: Window Arrange All pentru a vă afişa ambele prezentări clic pe diapozitivul pe care vreţi să-l mutaţi/copiaţi Edit opţiunea Cut/Copy vă plasaţi în locul în care vreţi să introduceţi diapozitivul Paste.Ştergerea unui diapozitiv: alegeţi diapozitivul pe care vreţi să-l ştergeţi Edit Delete Slide.Schimbarea ordinii diapozitivelor în prezentare:

În OUTLINE VIEW:Pentru a muta un SLIDE dintr-o locaţie în alta, selectaţi SLIDE-ul şi apoi "trageţi" titlul ICON-ului

din poziţia curentă până în noua poziţie. Când faceţi operaţiunea de tragere (târâre), apare o linie orizontală pentru a vă ajuta să plasaţi SLIDE-ul exact unde doriţi.

În SLIDE SORTER:Pentru a muta un SLIDE, trageţi SLIDE-ul selectat din poziţia curentă până la poziţia nouă,

dorită. Pe măsură ce îl trageţi, apare un ICON de SLIDE deasupra pointerului. Când ajungeţi la un spot între două SLIDE-uri, un indicator vă arată unde va apare slide-ul.

Schimbarea parametrilor de configurare pentru diapozitive: File Page Setup.

1.7. Modificarea aspectului unei prezentăriAplicarea unui şablon: Format Apply Design.Folosirea formatelor AutoLayout: Forma Slide Layout.Crearea unor desene, sunete şi clipuri video: Insert Picture sau Movies and Sounds.

1.8. Lucrul cu SHOW-uriDerularea unei prezentări de diapozitive: deschiderea prezentării View Slide Show.Pentru selectarea opţiunilor pentru prezentarea de diapozitive: Slide Show Set Up Show.

207

Pentru a adăuga butoane de comandă în diapozitive: Slide Show Action Buttons.Rularea unui SHOW:

1. Deschideţi o prezentare.2. Din meniul VIEW alegeţi SLIDE SHOW, apare caseta de dialog;3. În dreptul casetei "Slides" treceţi numerele SLIDE urilor ce doriţi să apară în show, eventual alegeţi ALL (cazul implicit) pentru a le viziona.4. La "Advance" menţionaţi cum doriţi să fie avansate SLIDE-urile. Implicit ele avansează manual. Dacă apăsaţi click cu mouse-ul opţiunile de timp - cât de mult să apară pe ecran fiecare imagine - SHOW-ul va rula automat.5. Alegeţi SHOW.

Timpii pot fi înregistraţi automat în cadrul unei REPETIŢII cu opţiunea Rehearse New Timings. După ce consideraţi că o imagine fost afişată suficient pe ecran, apăsând ENTER, timpul va fi înregistrat automat.

Dacă este aleasă opţiunea Run Continuously Until "ESC", SHOW-ul va rula permanent, prin ciclare, pănă la apăsarea tastei ESCAPE.

Adăugarea tranziţiilor într-un SHOW:1. Apăsaţi (Click) butonul din partea stângă - jos a ferestrei cu titlul SLIDE SORTER. Lucrând în SLIDE SORTER, aveţi posibilitatea de a seta tranziţiile pentru toate imaginile fără a mai schimba ecranele (ferestrele) pentru fiecare SLIDE.2. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi SLIDE TRANSITION; apare caseta de dialog respectivă.3. La caseta Effect selectaţi tranziţia pe care o doriţi. Tranziţia este aplicată imaginii din caseta Preview. Executaţi click pe imagine pentru a vedea tranziţia.4. Alegeţi viteza tranziţiei: slow, medium, fast. Viteza este aplicată imaginii din caseta Preview5. Alegeţi OK.Tranziţia este aplicată SLIDE-ului curent (selectat).

Setarea timpilor de afişare:Aveţi posibilitatea de a seta timpi diferiţi de afişare a SLIDE-urilor din prezentare.Sunt două moduri de a seta timpii SLIDE-urilor:

-tastarea unui număr în ADVANCE caseta de dialog TRANSITION (sub TOOLS);- înregistrarea timpilor doriţi de dvs. prin opţiunea REHEARSE NEW TIMINGS din caseta SLIDE SHOW.- setare manuală:1. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi SLIDE TRANSITION.2. La Advance selectaţi Automatically After ... seconds. Tipăriţi numărul de secunde cât doriţi să dureze imaginea.3. Alegeţi OK. Timpul este selectat pentru SLIDE-ul curent.- setare cu ajutorul repetiţiilor:1. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi REHEARSE NEW TIMINGS.

2. Slide-urile apar pe ecran, cu un buton în stânga - jos. Ceasul avansează şi vă arată timpul de afişare a SLIDE-ului pe ecran.3. Când consideraţi că este suficientă vizionarea imaginii curente, se efectuează clic oriunde pe SLIDE sau pe ceas şi se trece la pagina următoare.4. Când aţi terminat, alegeţi YES dacă timpii SHOW-ului corespund şi NO în caz contrar.

9.2.2 Crearea prezentărilor de diapozitive pentru Internet

Unele şabloane cuprind în denumire şi cuvântul Online. Aceste şabloane au fost special concepute pentru crearea unor prezentări care urmează a fi publicate on-line (în Web sau într-o reţea Intranet), şi conţin butoane speciale de comandă.

208

Să presupunem că se doreşte a se include într-o prezentare un buton Home, care să realizeze saltul la pagina iniţială a sitului Web. Pentru acesta: View Master Slide Master clic pe butonul Home Slide Show Action Settings clic pe butonul Hyperlink To selectaţi URL.

Pentru a verifica cum funcţionează hiperlegătura: View Slide Show clic pe butonul Home.Salvarea unei prezentări în formatul HTML: este utilă deoarece transformă prezentările în documente

care pot fi afişate în orice browser Web, dar cu inconvenientul că transformarea nu este perfectă.Pentru acesta: File Save As HTML New Layout sau Load Existing Layout (dacă aţi creat un

format) selectaţi un stil pentru pagină Standard (este un mod de afişare cu un singur panou, care va da rezultate corecte în aproape toate browserele) sau Browser frames (este bine a se folosi în cazul în care utilizatorul care derulează prezentarea are un browser ce poate lucra cu cadre- ultimile versiuni de Netscape Navigator şi Microsoft Internet Explorer) se alege un format grafic în care să fie exportate obiectele grafice (GIF şi JPEG nu acceptă obiecte animate, PowerPoint Animation impune ca utilizatorii să încarce un cititor special pentr PowerPoint, astfel încât animaţiile şi efectele grafice vor rămâne neschimbate) se selectează dimensiunile ecranului pentru care să fie optimizată prezentarea introduceţi adresa e-mail sau adresa paginii Web clic pe User Browser Colors sau Custom Colors alegeţi stilul de buton dorit se selectează şi alte opţiuni pentru formatul ales se alege directorul pentru salvarea documentului convertit în formatul HTML.

Trecerea de la o etapă la alta se face folosind butonul de comandă NEXT.

9.2.3 Tipărirea prezentărilor, a notelor şi a pliantelor

Se alege comanda: File Print.Modul de tipărire este dependent de modul de afişare folosit:

Slide - prezentarea este tipărită pe orizontală (Landscape), cu câte un diapozitiv pe fiecare pagină;

Outline – - documentul este tipărit pe verticală (Portrait);Slide Sorter – - prezentarea este tipărită în orientarea Portrait, cu şase diapozitive pe pagină;Notes Pages – - prezentarea este tipărită în orientarea Portrait, cu câte un diapozitiv pe

pagină, având sub el notele corespunzătoare.

9.3 MICROSOFT WORD 2000

9.3.1 Chestiuni preliminare

Word for Windows este considerat cel mai puternic procesor de texte disponibil astăzi pe calculatoarele personale. El oferă următoarele avantaje:

- Procesare de texte în afaceri curente;- Procesare de texte în domeniul juridic şi medical;- Procesare de texte pentru documente ştiinţifice şi tehnice;- Procesare de texte la documentele cu caracter financiar;- Procesare de texte pentru afişe cu caracter artistic sau informativ.

1. Noţiuni fundamentale

Fiind o aplicaţie sub Windows, Word-ul se lansează prin dublă apăsare cu mouse-ul pe pictograma care reprezintă Microsoft Word; folosind tastatura, se apasă Ctrl+Tab până se luminează pictograma corespunzătoare, după care se tastează ENTER. Pentru lansarea procesorului Word odată cu Windows se mută pictograma în Start Up sau se introduc în Win.ini două comenzi:

[windows]run = c:\winword\winword.exe

209

load = c\winword\winword.exebeep = yesspooler = yes

B. Explicaţii asupra liniei de meniu

Fişier

Nou... Ctrl+N Deschide un fişier nou Deschidere... Ctrl+O Deschide un fişier existentÎnchidere Închide fişierul în care se lucrează_______________________________________

Salvare Ctrl+S Salvează modificările efectuate în fişierSalvare ca... Salvează fişierul cu alt numeSalvare ca pagină Web Salvează fişierul ca pagină WebVersiuni... Salvează versiunile aceluiaşi fişier_______________________________________Examinare pagină Web________________________________________Iniţializare pagină...Examinare înaintea imprimării Imaginea completă a unei pagini, precum va apărea la

imprimantăImprimare... Ctrl+P Trecere la imprimantă a fişierului___________________________________________Trimitere către Trimitere spre un anumit destinatarProprietăţi Caracteristicile fişierului___________________________________________1 Curs\word.doc Fişierul deschis ___________________________________________Ieşire Ieşire din mediu

Observaţii:Comenzile urmate de trei puncte mai deschid încă o fereastră de dialog. Comenzile care nu sunt urmate de trei puncte, declanşează o acţiune.Word-ul permite deschiderea simultană a 4 documente la meniul File şi încă două la meniul

Window.

Editare

Anulare Ctrl+Z Anularea efectului ultimei comenziRepetare Ctrl+Y Repetarea ultimei comenzi ____________________________________________Decupare Ctrl+X Decuparea porţiunii selectateCopiere Ctrl+C Copierea porţiunii selectateLipire Ctrl+V Lipirea porţiunii copiateLipire specială... Lipirea cu posibilităţi sporite Lipire ca hyperlink__________________________________________

210

Golire Del ŞtergereSelectare totală Ctrl+A

Găsire Ctrl+F Căutarea unui şir de caractere

Înlocuire Ctrl+H Înlocuirea unui şir de caractere cu altul

Salt la Ctrl+G Deplasare la o anumită linie, comentariu, notă de

subsol sau de sfârşit

___________________________________________Legături... Editarea unei legăturiObiect...

Vizualizare

Normal Vedere normalăAspect pagină WebAspect pagină imprimatăSchiţă Modul schiţă_________________________________________Bară de instrumente Linia de butoaneRiglă Afişarea sau anularea afişării rigleiPlan document_________________________________________Antet şi subsolNote de subsolComentarii_________________________________________Ecran completPanoramare..._________________________________________

Inserare

Întrerupere... Rupere a paginiiNumere de pagină... Inserarea numărului de paginăData şi ora...AutotextCâmp...Simbol...Comentariu_____________________________________Notă de subsol...Legendă...Referinţă încrucişată...

211

Index şi tabele..._____________________________________Imagine Importarea unei imaginiCasetă textFişier...Obiect...Marcaj în documentHyperlink... Ctrl+K

Format

Font... Caracter, literăParagraf...Marcatori şi numerotare...Borduri şi umbrire... Cadrul exterior_____________________________________Coloane...Tabulatori...Majusculă încorporată...Orientare text...Modificare după caz..._____________________________________Fundal Umplere cu culoriTemă...Cadre (Cuprins în cadru şi Pagină cadre noi)AutoFormatare...Stil..._____________________________________Obiect..._____________________________________

Instrumente

Corectare ortografică şi gramaticală...Limbă... Lexicon + Despărţirea în silabe + Alegerea

limbii folosite la corectareReparare text rupt...Contor de cuvinte... Rezumare automată...Autocorecţie... Urmărire modificări... Evidenţiere, acceptare sau respingere modificări,

comparare documenteÎmbinare documente... Se selectează un fişier pentru îmbinare cu documentul

curent

212

Protejare document... Protejarea documentului la modificări, comentarii, machete

Colaborare interactivă______________________________________Îmbinare corespondenţă... Configurarea îmbinării de corespondenţăPlicuri şi etichete...Expert scrisoare... Format scrisoare, informaţii despre expeditor şi

destinatar Macrocomandă Creare şi executare macrocomenziŞabloane şi componente introduse la cerere...Particularizare... Particularizarea barei de instrumenteOpţiuni... Apelarea unui macro

Tabel

Desenare tabel

Inserare Inserare tabel, coloane, rânduri sau celule

Ştergere Ştergere tabel, coloane, rânduri sau celuleSelectare Selectare tabel, coloane, rânduri sau celuleÎmbinare celule Uneşte conţinutul a două celule într-o singură

celulăScindare celuleScindare tabel______________________________________Autoformatare în tabel Convertirea textului în tabelPotrivire automată Potrivire automată la fereastră şi la conţinutRepetare rânduri titlu______________________________________Select Row Selectare rândSelect Column Selectare coloanăSelect Table Selectare tabel______________________________________Conversie Conversia textului în tabel şi viceversaSortare...Formulă... Introducerea unei formule de calculAscundere linii de grilă______________________________________Proprietăţi tabel...

Fereastră

Fereastră nouăAranjare totală Aranjează toate fişierele

213

Scindare

Ajutor

Ajutor pentru Microsoft Word F1Afişare Asistent Office Ce este aceasta Shift+F1Office pe Web Detectare şi reparare... Despre Microsoft Word

Elementele ecranului Word sunt următoarele:- Fereastra aplicaţie şi Fereastra document;- Meniu control aplicaţie;- Meniu control document;- Linia de titlu;- Linia de meniu;- Indicator mouse, cursor, marcaj de sfârşit de document;- Banda cu butoane, ruleta;- Linia cu butoane de funcţii;- Icoana de maximizare, icoana de minimizare, icoana de restaurare;- Bara de defilare (derulare), bara de divizare;- Linia de stare.Prin activarea unei componente a liniei de meniuri (click cu mouse-ul pe ea sau comanda

ALT+litera subliniată ) se deschide o fereastră de comenzi.Observaţie: În fereastra de comenzi există două tipuri de comenzi:

Comenzi urmate de trei puncte (ex: Deschidere...) prin activarea cărora se deschide o casetă de dialog;comenzi simple (ex: Salvare) prin care se execută o comandă.

O casetă de dialog (ex. caseta Imprimare) conţine:- Linia de titlu - conţine numele casetei;- Zona de text (Text Box);- Butoane opţiune (Option Button) - butoane rotunde din care doar unul e activ;- Butoane de validare (Click Box) - sub formă de pătrat;- Lista de opţiuni (List Box) - Listă de posibilităţi;- Buton comandă (Command Button) - buton dreptunghiular folosit pentru execuţia unei

comenzi.Ferestrele sunt de două feluri:- Ferestre aplicaţie;- Ferestre document - apar în interiorul ferestrelor aplicaţie.Asupra ferestrelor se pot efectua următoarele operaţiuni:- Selectarea ferestrei active;- Mutarea unei ferestre aplicaţie sau document;- Stabilirea dimensiunii unei ferestre;- Minimizarea, maximizarea şi restaurarea unei ferestre;Observaţie: Ferestrele document nu pot fi minimizate în icoane.

214

Închiderea unui document.

9.3.2 Editarea şi procesarea unei lucrăria) Stabilirea contextului de lucru1. Se alege comanda VIEW RIBBON - pentru a afişa banda;2. Se alege VIZUALIZARE RIGLĂ - pentru a afişa rigla;3. Se alege VIZUALIZARE BARA DE INSTRUMENTE- pentru a afişa banda cu butoane;4. Se alege INSTRUMENTE OPŢIUNI, apoi STATUS BAR - pentru a afişa bara de stare.b) Stabilirea formei documentuluiSub WORD există patru tipuri de stabilire a formei documentului şi a componentelor

acestora:- Stabilirea paginii (iniţializarea paginii) - Controlează forma documentului; fereastra de

dialog se deschide la comanda Fişier - Iniţializarea paginii- Stabilirea secţiunilor (Dispunerea secţiunilor) - controlează forma capitolelor;- Stabilirea paragrafelor (Format - Paragraf) - controlează forma liniilor şi a paragrafelor;- Stabilirea caracterelor (Format - Font) - controlează forma caracterelor individuale.c) Tastarea textuluiTextul se introduce continuu până la sfârşitul paragrafului.Un paragraf reprezintă porţiunea de text dintre două apăsări ale tastei ENTER.d) Fixarea tabulatorilorStabilirea tabulatorilor se face cu comanda Format Tabulatori. Utilizarea tabulatorilor

reprezintă una din căile cele mai utilizate pentru alinierea textului.e) Editarea textuluiCursorul reprezintă o bară verticală pulsatorie care arată locul unde se introduce sau se

editează textul.Indicatorul de mouse - linie verticală care arată doar locul unde este poziţionat mouse-ul.Dacă se apasă butonul mouse-ului, cursorul se mută în locul unde se află indicatorul de

mouse.Cu tasta Backspace se şterge textul din stânga cursorului, iar cu tasta Del se şterge

textul din dreapta cursorului.Pentru salvare, se atribuie un nume documentului, iar Microsoft Word ataşează

documentului în mod automat extensia DOC.Observaţie: Orice modificare asupra unui text trebuie precedată de selectarea acestuia.f) Mutarea textuluiSe face cu comenzile Cut, Copy şi Paste ale căror semnificaţii se cunosc din Windows -

Write.g) Formatarea paragrafelor şi adăugarea de chenareAsupra paragrafelor se pot efectua următoarele operaţiuni:- Formatare prin aliniere la stânga, dreapta sau mijloc;- Spaţierea pe verticală;- Adăugarea unui chenar în jurul unor porţiuni de text al căror fond poate fi colorat, haşurat

etc.Se selectează textul, se dă comanda Format Paragraf şi se aliniază.Pentru adăugarea unui chenar se selectează textul, se dă comanda Format Borduri şi

umbrire, se selectează Casetă pentru chenar, apoi tipul Linie sau Umbrit pentru fond.h) Mutarea textuluiAceastă operaţiune se poate face în două moduri:

- cu comenzile Decupare, Copiere şi Lipire;- prin opţiunea drag and drop, folosind mouse-ul.

i) Vizualizarea finală şi tipărirea

215

Vizualizarea se face cu comanda Fişier - Examinare înaintea imprimării. Documentul va apare pe ecran sau în fereastra document se afişează mai multe butoane, cu care se poate face:

- Tipărirea (Imprimare);- Schimbarea poziţiei marginilor (Margini);- Revenirea la afişarea obişnuită (Anulare);- Afişarea a câte două pagini simultan (Două pagini).j) Ieşirea din WordSe face cu comanda Fişier - Ieşire, Da.

15.3.3 Crearea şi salvarea documentelor

Crearea unui nou document

Noul document se deschide automat la intrarea în Word sau cu comanda Fişier - Nou. Noul fişier poate să fie cu şablon Normal, predefinit de Microsoft Word sau un Şablon definit de utilizator.

Informaţiile referitoare la document cerute prin butonul de comandă Fişier - Proprietăţi se introduc într-o casetă de dialog. Ele reprezintă orice text până la 255 caractere şi se utilizează pentru uşurarea găsirii unui fişier atunci când nu cunoaştem denumirea acestuia. Căutarea se face cu comanda Find File.

În fereastra Proprietăţi se află şi câmpul Statistică, ce oferă informaţi cu privire la momentul când a fost creat fişierul, când a fost salvat ultima dată, numărul de pagini, cuvinte şi caractere ale documentului.

Salvarea unui document- Salvarea pentru prima oară - se acordă fişierului un nume;- Salvarea curentă - pentru a proteja ceea ce am lucrat la opririle voluntare;- Salvarea sub un nume nou – Fişier – Salvare ca...;- Salvarea fişierelor în alte formate:

- Comanda Fişier – Salvare ca..., în zona Nume fişier, se tastează numele fişierului;- În zona Tip fişier se selectează tipul fişierului în care se face salvarea.

Protejarea fişierelor comune- Se alege comanda Instrumente - Opţiuni;- Se selectează Salvare;- În zona Opţiuni de partajare fişiere se introduce parola asociată fişierului: parolă pentru

deschidere şi parolă pentru modificare;- Un fişier se poate bloca, astfel încât să nu mai poată fi modificat. Pentru aceasta se selectează

Acces recomandat doar în deschidere;- Se apasă OK.O altă posibilitate este aceea de a alege comanda Opţiuni generale din Fişier – Salvare ca...

Stabilirea opţiunilor de salvareAtunci când se face salvarea fişierului cu Fişier – Salvare ca... se pot stabili următoarele opţiuni:- Salvări automate;- Crearea unor copii auxiliare (backup);- Salvări rapide etc.Pentru stabilirea acestor opţiuni care devin implicite, se procedează astfel:Comanda Fişier – Salvare ca..., Opţiuni generale şi se selectează una din cele 4 posibilităţi:a) Crearea de copii de rezervă - la fiecare salvare se creează şi un fişier cu extensia ".BAK"

care conţine ultima versiune salvată;b) Salvare rapidă. Cu această opţiune, WORD salvează rapid, deoarece operează pe disc doar

schimbările efectuate asupra documentului, ci nu întregul document;

216

c) Solicitarea afişării unor informaţii sumare despre fişierul salvat (se solicită proprietăţile documentului).

d) Salvare periodică (Salvare informaţii pentru recuperare automată la n minute), permite ca salvarea să se facă periodic, în mod implicit, la un număr n de minute stabilit de utilizator.

Salvarea unui document fără schimbarea numelui Fişier – Salvare.Deschiderea unui document

Cu comanda Fişier - Deschidere, se selectează perifericul Drive, se selectează directorul Director, sau se afişează toate fişierele indiferent de extensie cu comanda Fişiere de tip: Toate fişierele, se selectează Read Only pentru a preveni orice modificare a documentului, se tastează numele în zona File Name apoi OK. Pentru deschiderea fişierelor NonWord acestea trebuie convertite.

Căutarea fişierelorSe face cu comanda Find File. La următoarele apeluri Word afişează lista precedentă, iar pentru

schimbarea listei se utilizează comanda Search.Fişierul se poate căuta după:- director, nume, tip, data creerii sau a ultimei salvări;- datele introduse în Proprietăţi.După găsirea fişierului se pot efectua următoarele operaţii:- Deschiderea fişierului găsit;- Tipărirea fişierului găsit;- Ştergerea fişierului găsit;- Copierea fişierului găsit.

Sortarea fişierelorÎn caseta de dialog Find File apăsaţi butonul Options. Ca urmare, apare o mică casetă de

dialog, în zona Find Files By se alege criteriul de sortare, care poate fi:- după autor;- după data de creare;- după data ultimei salvări;- după nume;- după dimensiune.Se poate selecta şi modul de listare (zona Lista File Name With): titlu, conţinut, informaţii

sumare, statistică.Căutarea fişierelor se poate face:- după nume şi tip;- pe discuri şi directoare;- după informaţiile Summary sau după text conţinut;- după dată.

Editarea documentelorRegulă : Orice operaţiune care se efectuează asupra unei porţiuni de text trebuie precedată de

selectarea textului asupra căruia urmează să se acţioneze.Controlul afişării documentului pe ecran

a) Modul Normal. Se utilizează comanda Vizualizare Normal - este preferat atunci când se introduce text; este modul implicit de editare; zona din afara textului (antet, recapitulaţii, numere de pagină) nu se vede.

b) Modul Ciornă (Schiţă) - pentru introducere rapidă. Acest mod devine activ cu comanda View Draft; documentul apare în ciornă, literele cu aceleaşi caractere, desenele apar doar în contur.

c) Modul Panoramare este folosit pentru a realiza măriri sau micşorări.d) Aspect pagină imprimată - poziţionarea pe pagină pentru a vedea paginile întregi, aşa cum

vor fi tipărite, inclusiv antetele, recapitulaţii, numere de pagină. Intrarea în acest mod de lucru se face cu comanda Vizualizare - Aspect pagină imprimată.

Pentru a schimba scala de afişare a unui document, se procedează astfel:

217

- Se alege comanda Panoramare şi se alege modul dorit din caseta de dialog.Există următoarele posibilităţi: Pagină întreagă, Lăţime text, Lăţime pagină

(pagina va fi afişată pe toată lăţimea ei), 75%, 100%, 200%.e) Modificarea modului de afişare a ecranuluiModalităţile de afişare a ecranului se stabilesc cu comanda Instrumente - Opţiuni, care

deschide o casetă de dialog Opţiuni, grupate în patru categorii:Afişare:- Evidenţiere;- Marcaje în document;- Bară defilare pe orizontală - permite afişarea barei de defilare orizontală;- Bară defilare pe verticală - permite afişarea barei de defilare verticală;- Bară de stare - afişarea liniei de stare;- Text animat;- Substitute de imagine;- Coduri de câmp;- Umbrire câmp: - La Selectare;

- Niciodată;- Întotdeauna.

Marcaje de formatare:- Tabulatori - afişează tabulatorii;- Spaţii - afişează spaţiile prin puncte;- Marcaj paragraf - afişează indicatorii de paragraf;- Text ascuns - afişează textul ascuns;- Cratime opţionale;- Toate - afişează toţi indicatorii.Opţiuni aspect pagină Web şi imprimare:- Desene;- Ancorele obiectelor;- Limite text;- Riglă verticală (doar în vizualizarea la imprimare).Opţiuni schiţă şi normale:- Lăţime zonă stil;- Încadrare în fereastră;- Font schiţat.

Poziţionarea în cadrul documentelorA. Poziţionarea şi defilarea cu mouse-ul se face astfel:- o linie - cu săgeată de defilare (jos sau sus);- un ecran - cu butoanele de defilare şi bară verticală;- o pagină - folosind tastele Page Up sau Page Dn, Home, End;- deplasări verticale mari - prin tragerea butonului de defilare verticală de sus sau jos.B. Poziţionarea la o anumită pagină se poate face folosind comanda Editare - Salt la. Aceasta

lucrează cu numere de pagină numai dacă documentul a fost paginat, fie automat, fie manual .C. Poziţionarea pe un semn de carte (Bookmark)Semnele de carte sunt locaţii în document cărora li se poate asocia un nume. Saltul de document

la un anumit semn de carte se face cu comanda Editare - Salt la. În caz că există semne de carte în document, ele sunt afişate în caseta de dialog.

D. Poziţionarea cursorului la o anumită distanţă relativă- Se alege comanda Editare - Salt la;- Se tastează unul din următoarele coduri:

218

- Pn - la pagina n;- p+n - înainte cu n pagini;- p-n - înapoi cu n pagini;- l - la pagina următoare;- ln - la linia n;- l+n - n linii înainte;- l-n - n linii înapoi etc.

E. Selectarea textului într-un documentSelectarea textului cu mouse-ul reprezintă modul cel mai simplu şi de aceea cel mai utilizat.

Există mai multe modalităţi de selectare:- cuvântul - se selectează prin dubla apăsare a butonului de mouse pe cuvânt;- propoziţia - CTRL+clic;- linia - clic pe mouse în bara de selecţie (marginea stângă);- mai multe linii - poziţionarea mouse-lui la început şi tragerea acestuia;- paragraful – dublu clic în bara de selecţie

Selectarea cu tastatura:- cuvântul - Shift + Ctrl +Săgeată;- la începutul liniei - Shift + End; -o singură linie - Shift + o singură apăsare pe săgeată (sus, jos);- la începutul documentului - Shift + Ctrl + Home;- la sfârşitul documentului - Shift + Ctrl + End.F. Crearea marcajelor în document (Bookmarks)Un marcaj în document reprezintă un semn special care poartă un nume şi care serveşte la

poziţionarea rapidă în document sau se pot marca zone de text sau grafică pentru efectuarea de operaţiuni.

Pentru crearea unui marcaj în document se procedează astfel:- Se poziţionează cursorul în locul pe care dorin să-l identificăm, apoi se alege comanda

Inserare marcaj în document, în urma căreia se afişează o casetă de dialog Marcaj în document, unde se tastează numele marcajului în document care poate avea maximum 20 de caractere.

G. Ştergerea unor zone de textSe selectează textul pe care dorim să-l ştergem, apoi se apasă Del sau Backspace. Pentru a

şterge o unitate de text se procedează astfel:- Del - caracterul din dreapta cursorului;- Backspace - caracterul din stânga cursorului;- Ctrl + Del - cuvântul următor;- Ctrl + Backspace - cuvântul precedent.H. Anularea unei editări (Anulare)Comanda Editare - Anulare anulează efectul ultimei acţiuni de editare (ştergere, inserare etc.).I. Mutarea şi copierea unor zone de text şi a graficelorDocumentele WORD permit legarea împreună, într-un document, a textului şi graficelor, existând

posibilitatea încorporării de obiecte OLE (Object Linking and Embedding). Prin dubla apăsare pe un obiect din document se deschide o fereastră ce permite editarea acestuia.

Clipboard -ul reprezintă o zonă temporară de memorie cu care se pot muta porţiuni de text şi grafice în cadrul aceluiaşi document sau documente distincte.

Se marchează porţiunea ce urmează să fie preluată în Clipboard şi se transferă prin decupare (Editare – Decupare (Ctrl+V)) sau copiere (Editare + Copiere (Ctrl + C)).

Vizualizarea conţinutului Clipboard-ului se realizează astfel:- se selectează Application Control prin icoana din stânga sus a liniei titlu, se alege Run sau

OK sau Enter.

219

Mutarea textului sau graficelor se face poziţionând cursorul în locul unde se doreşte lipirea, apoi se dă comanda Edit + Lipire.

Pentru mutarea mai multor porţiuni de text se utilizează comanda spike, care permite tăierea sau copierea mai multor zone şi lipirea în ordinea extracţiei.

J. Legarea textelorSe pot lega două fişiere, sursă şi destinaţie, la copiere de text sau obiecte într-un document sau

între documente. Prin această legătură se pot efectua modificări automate la destinaţie când se modifică sursa.

Pentru copierea şi legarea textului se procedează astfel:Se selectează şi se copiază obiectul (text, grafic, imagine etc.) în documentul sursă, se

poziţionează cursorul acolo unde vrem să legăm textul (obiectul) în documentul destinaţie, apoi cu comanda Editare – Lipire specială + Lipire ca hyperlink se inserează în documentul destinaţie conţinutul zonei copiate din documentul sursă.

K. Lucrul cu mai multe ferestre simultanSe poate lucra cu maximum 9 documente deschise simultan, fiecare document având propria sa

fereastră. Pentru ca fiecare fereastră să aibă o porţiune vizibilă pe ecran, se utilizează comanda Fereastră – Aranjare totală, putându-se astfel face cu uşurinţă transferuri între documente.

Vizualizarea unor părţi diferite din acelaşi document, operaţiune necesară în cazul documentelor mari; se realizează deschizând o fereastră Fereastră – Fereastră nouă.

Trecerea de la o fereastră la alta se face cu mouse-ul sau cu comenzile Ctrl+F6 (la fereastra următoare) sau Ctrl+Shift+F6 (la fereastra precedentă) sau utilizând comanda Fereastră din meniu, care afişează lista documentelor deschise.

L. Lucrul cu paginiPentru poziţionarea corectă a titlurilor, tabelelor, figurilor etc. în afară de paginarea implicită

vizualizată prin marcheri "soft" vizualizaţi prin linii punctate în modul de afişare normal, se pot insera Întreruperi de pagină care au o poziţie controlată.

Pentru a schimba paginaţia implicită (Background Repagination) se procedează astfel: Instrumente Opţiuni + General + Repaginare transparentă (pentru a face paginarea în timpul lucrului şi a afişa numărul de pagini în linia de stare) + Enter sau OK.

Dacă este inhibată funcţia Repaginare transparentă se lucrează mai rapid, iar pentru a face repaginarea se dă comanda Instrumente - Repaginare. Se pot insera şi manual indicatori de pagină, numiţi marcatori "hard" atunci când dorim ca o pagină nouă să înceapă cu anumite porţiuni grafice; acest lucru se realizează cu comanda Insert Break + Break + OK sau Enter.

Formatarea unui documentA. Formatarea caracterelor comportă alegerea următoarelor opţiuni:- corpuri de literă (font) care reprezintă stilul de scriere a caracterelor;- dimensiunea;- caracterul normal, aldin sau cursiv;- culoarea;- sublinierea;- scrierea cu caractere mai mari sau mai mici:- scrierea cu indici sau exponenţi.Formatarea caracterelor se poate realiza cu mouse-ul folosind posibilităţile oferite de bandă sau

utilizând comenzile din meniu. Format Font - selectarea corpurilor de literă;Format Stil - modul de scriere a corpului de literă ales:

- aldine (Bold) - caractere îngroşate;- cursive (Italics) - caractere înclinate;- ascunse (Hidden) - caractere care nu apar la imprimantă;

220

- caractere de tipar mici - (Small caps):- caractere de tipar mari - (All caps);- Underline - modul de subliniere;

- fără (None);- cu o singură linie (Single);- numai cuvintele (Words only);- cu două linii (Double);- color - culoarea de afişare;

- Super/Subscript - poziţia caracterelor;- None - text normal;- Superscript - la exponenţi;- Subscript - la indici;

- Spacing - spaţiere între caractere;- None - text normal;- Expanded - la spaţiu mărit;- Condensed - cu spaţiu micşorat între caractere.

Există opţiuni de formatare: a) Text ascuns. Se selectează textul + Format Font + Ascuns. Pentru a afişa pe ecran un text

ascuns: Instrumente Opţiuni + Vizualizare + Text Ascuns. b) Schimbarea culorii caracterelor. Se selectează textul + Format Font + Culoare + OK.c) Utilizarea indicatorilor şi exponenţilor. Se selectează textul + Format Font +

Super/Subscript + OK (Enter).d) Utilizarea sublinierilor. Se selectează textul + Format Font + Subliniere.e) Înserarea unui caracter special şi simboluri. INSERT + SiMBOL. Se selectează simbolul,

se copiază şi se include în text.

B. Formatarea paragrafelora) Un paragraf reprezintă porţiunea de text dintre două tastări ale tastei ENTER, el fiind o unitate

de formatare asupra căreia se pot face următoarele operaţii:- alinierea – la stânga, la dreapta sau la ambele margini;- indentarea - retragerea marginilor;- tabularea - crearea unor coloane de texte pe verticală;- spaţierea - adăugarea de spaţii între linii şi paragrafe;- paginarea - plasarea optimă în cadrul paginii;- adăugarea de chenare sau a unui fond gri pentru anumite paragrafe.În general indicatoarele de paragraf sunt ascunse, însă le putem face vizibile prin Instrumente

Opţiuni + Marcatori de paragraf.Există mai multe modalităţi de formatare a paragrafelor:- Implicit, fiecare document nou creat se formatează după şablonul Normal;- Formatarea paragrafelor cu comenzi meniu, cu comanda Format Paragraf;- Formatarea paragrafelor cu bara de butoane, vizualizarea cu Vizualizare Bara de

instrumente;- Formatarea paragrafelor prin ruletă (afişarea riglei, cu comanda Vizualizare Riglă).b) Stabilirea valorilor de aliniere a paragrafelor se referă la poziţionarea marginilor stânga şi

dreapta şi se face cu comanda Format Paragraf. c) TabulatoriiLucrul cu tabulatorii presupune două etape:- Stabilirea poziţiei acestora (implicite sau stabilite de utilizator);- Folosirea tabulatorilor cu comanda Tabulatori.

221

Stabilirea tabulatorilor se face în două moduri:- Stabilirea tabulatorilor folosind comenzile: Format Tabulatori + Poziţia de oprire a

tabulatorului.Pentru ştergerea tabulatorilor, se utilizează comanda Tabulatori + Ştergere totală. Pentru

restabilirea valorilor implicite ale tabulatorilor se utilizează comanda Tabulatori + Tabulatori impliciţi.- Stabilirea tabulatorilor folosind banda şi rigla,- Stabilirea indentărilor (alinierilor).- Prin comenzi Format Paragraf + De la stânga sau De la dreapta sau Sfârşit linie - indentarea

specială a primei linii din paragraf.- Pe riglă cu mouse-ul.d) Stabilirea spaţierii paragrafelor- Ajustarea spaţierii între paragrafe se face cu comanda Format Paragraf + Spaţiere Înainte /

După.- Ajustarea spaţierii liniilor se face cu comanda Format Paragraf + Spaţiere linie + La un rând - spaţiere la un rând;+ La 1,5 rânduri - spaţiere la 1,5 rânduri;+ La două rânduri - spaţiere la 2 rânduri.

Vizualizarea şi tipărirea documentelorPresupune următoarele operaţiuni:

- selectarea imprimantei;- vizualizarea paginilor documentului înaintea tipăririi;- tipărirea documentului curent;- stabilirea opţiunilor de imprimare;

Efectuarea de calcule şi introducerea expresiilor matematiceEditorul Word permite efectuarea în mod automat a unor calcule simple, precum şi introducerea

de expresii matematice complexe, facilitate utilă în editarea documentelor ştiinţifice.Există trei posibilităţi de efectuare a calculelor:- Utilizând comanda Inserare Obiect Foaie de calcul, se introduce expresia a cărei valoare se

doreşte a fi calculată, se selectează expresia, apoi comanda Calcul, iar rezultatul va fi plasat în Clipboard de unde se ia cu Editare Copiere.

- Utilizând marcaje de pagini, pe baza cărora se pot crea expresii complexe, se utilizează comanda Inserare - Marcaj în document pentru a asocia câte un marcaj de pagină fiecărui număr ce se utilizează în calcul, apoi se poziţionează cursorul în locul în care vrem să apară rezultatul selectând comanda Inserare - Câmp.

- Efectuarea de calcule în tabele. În tabele se efectuează operaţii de însumare sau medie astfel: Se poziţionează cursorul în celula în care se doreşte inserarea rezultatului, se selectează comanda Inserare Câmp pentru a insera delimitatorii de câmp între care se introduce expresia de calculat.

Editorul pentru ecuaţii şi expresii matematice se utilizează astfel:- Se poziţionează cursorul în locul în care se urmăreşte inserarea ecuaţiei, se selectează

comanda Insert Obiect; din lista Tip obiect se selectează Ecuaţie. După crearea ecuaţiei dorite, se selectează Fişier Ieşire, pentru a închide editorul de ecuaţii.

Editarea avansată cu Word for WindowsAtunci când se editează un document complex, este preferabil să-l împărţim în capitole şi

subcapitole pe niveluri, formând o structură ce poate fi privită ca o schiţă a documentului. Documentul astfel structurat poate fi vizualizat pe nouă niveluri succesive de capitole, denumite Titlu (Heading) 1 până la Titlu (Heading) 9.

Modul schiţă se selectează prin comanda Vizualizare Plan document.O schiţă se crează prin două metode:- Folosirea modului de vizualizare schiţă şi lucrul cu bara schiţei;

222

- Folosirea modului de vizualizare Normal şi formatarea paragrafelor utilizate pe rol de titluri cu stilurile predefinite Heading 1 până la Heading 9.

Crearea de antete şi recapitulaţii (subsoluri)Antetul este informaţia ce se repetă în partea de sus a fiecărei pagini.Subsolul (Recapitulaţia) este informaţia ce se repetă în partea de jos a fiecărei pagini.Editarea antetelor şi recapitulaţiilor se face în ferestre separate, când se lucrează cu modul de

vizualizare Normal, sau direct în fereastra documentului, atunci când edităm în modul de vizualizare pagină.

Operaţii pentru adăugarea de antete şi recapitulaţii:1. Se selectează Vizualizare + Normal sau Vizualizare + Schiţă sau Vizualizare + Aspect

pagină imprimată.2. Se selectează Vizualizare + Antet şi subsol.3. În Fişier – Iniţializare pagină se aleg opţiunile Prima pagină diferită activ dacă se doresc

antete şi recapitulaţii diferite pentru prima pagină sau Pagina pară diferită de cea impară pentru pagini pare/impare.

4. Se selectează din lista Antet şi subsol opţiunea dorită.Pentru a vedea antetele şi recapitulaţiile, selectăm modul Pagină, cu comanda Vizualizare

Aspect pagină imprimată.Microsoft Word mai permite efectuarea următoarelor operaţiuni:- Inserarea numerelor de pagină;- Inserarea datei şi orei;- Crearea de adnotări;- Crearea notelor de subsol;- Editarea documentelor în coloane;- Inserarea de tabele în documente;- Crearea şi utilizarea codurilor de câmp.Cu ajutorul editorului Word se pot realiza:- Documente tipizate şi şabloane;- Elaborarea de scrisori şi plicuri;- Asamblarea documentelor de dimensiuni mari;- Realizarea de desene, grafice şi inserarea de imagini în documente.

9.3.4 Accesorii Microsoft Word:- Scriere artistică cu Word Art;- Desene cu MS-DRAW;- Grafice cu MS-GRAPH;- Macro-uri automate;- Limbajul Word Basic.

Ce este nou în Microsoft WordVersiunea actuală a programului Microsoft Word este cea mai productivă, datorită noilor ei

facilităţi, unei structuri îmbunătăţite, datorită folosirii tehnologiei IntelliSense, precum şi unui meniu de Ajutor interactiv revizuit. În cadrul acestuia sunt prezentate noutăţile aduse în cadrul Microsoft Word 2000: Instalarea şi rularea lui Microsoft Office 2000; Deplasarea lui Office; Noul aspect al Office; Automatizarea activităţilor personale; Editarea; Instrumente de verificare; Crearea tabelelor; Utilizarea bordurilor şi a umbririlor; Crearea reprezentărilor grafice; Crearea paginilor Web; Utilizarea programului Word ca editor de corespondenţă; Colaborarea cu alţii; Suport multilingv.

Pentru obţinerea rapidă a unor documente de calitate, se pot folosi şabloane şi asistenţi (Asistent Office), iar pentru elaborarea în comun a documentelor, există facilităţi multiple de lucru în reţea. De asemenea, Microsoft Word oferă opţiunile de Corectare ortografică şi gramaticală, Autocorecţie, AutoFormatare şi Autoselecţie, pentru obţinerea unor documente de calitate, într-un timp mult mai scurt.

223

Pentru a găsi mai multe informaţii, Word conţine un index interactiv, care furnizează un acces facil la sute de intrări interactive din Meniul de ajutor. Pentru a afişa indexul interactiv, se efectuează clic pe butonul Ajutor pentru Microsoft Word de pe bara de instrumente Standard şi apoi clic pe tabulatorul Index.

Pentru ajutor asupra unei anumite comenzi sau opţiuni, se tastează în submeniul Search cuvintele cheie care prezintă interes, apoi se efectuează clic pe comanda List Topics.

Informaţiile de tipul „Ce este nou?” sunt, de asemenea, disponibile în indexul interactiv. Pentru a veni în sprijinul utilizatorilor şi sporirii productivităţii activităţii acestora, tehnologia IntelliSense a fost extinsă cu scopul de a accelera lucrările de rutină şi pentru a furniza informaţiile necesare utilizatorului. În plus, Word şi Windows 9x lucrează împreună pentru a ajuta organizarea mai bună a mediului de lucru.

Copiere şi partajare uşoară a informaţiilorSe pot copia, prin glisare şi fixare (drag and drop), fişiere, foi de calcul, tabele şi grafice în alte

aplicaţii, documente, în mesaje de poştă sau în diferite directoare de pe calculator. Pentru detalii, vezi “editare prin glisare şi fixare“ în indexul interactiv din Word.

Se poate colabora cu partenerii, trimiţându-le prin poşta electronică fişiere sau expediind copii într-un director de reţea, unde cei interesaţi le pot vizualiza.

În scrisori, memorii şi fax-uri se pot insera cu uşurinţă nume şi adrese din Contact List (Listă contacte), aflată în Schedule+, sau din agenda personală, aflată în Microsoft Exchange, folosind facilitatea Address Book (Agendă). Pentru accesul rapid la aceste informaţii, se poate folosi şi comanda Îmbinare corespondenţă, precum şi Asistent memoriu (Memo Wizard), Asistent scrisoare (Letter Wizard) şi Asistent fax (Fax Wizard).

Găsirea docmentelor necesare utilizatoruluiIdentificarea documentelor poate fi făcută mult mai uşor, folosind nume descriptive de fişiere (cu

mai multe cuvinte, spaţii etc.) ca, de exemplu, “Raportul executiv al vânzărilor”. Atunci când nu vă amintiţi numele unui fişier, dar vă amintiţi un cuvânt sau o frază din el, folosiţi noua facilitate oferită de cutia de dialog Deschidere (Open) pentru căutarea fişierelor.

Descoperiţi fişiere înrudite înregistrând, atunci când salvaţi fiecare fişier, informaţii succinte cum ar fi Numele autorului, Subiect, Titlu, Comentarii sau cuvinte cheie şi fraze la alegerea dvs. Atunci când doriţi să găsiţi fişiere înrudite, pur şi simplu căutaţi după conţinutul câmpurilor de informaţii succinte, după cuvinte cheie sau după fraze.

Moduri de solicitare a ajutoruluiCând ştiţi ce trebuie să faceţi dar nu ştiţi cum să solicitaţi ajutorul de care aveţi nevoie,

întrebuinţaţi Answer Wizard (Asistent răspuns) folosind cuvintele dvs. Acesta afişează rapid instrucţiuni pas cu pas, exemple şi alte informaţii pentru a vă ajuta în rezolvarea rapidă a problemei.

Când doriţi să ştiţi mai mutle despre un element de pe ecran, cum ar fi o comandă, o cutie de dialog sau o bară de instrumente, folosiţi Screen Tip (Sfat ecran). Pentru aceasta, faceţi clic pe butonul Ajutor din bara de instrumente sau pe butonul ? din cutia de dialog, iar apoi pe termenul de pe ecran. Vi se va afişa o scurtă explicaţie. Dacă aveţi nevoie de ajutor când căutaţi informaţii în Meniul de ajutor, alegeţi opţiunea Help Topics (Termeni din ajutor) din meniul Ajutor. Veţi găsi o listă a tuturor termenilor din Ajutor, un index al acestora şi un tabulator care vă permite accesul la Answer Wizard (Asistent răspuns).

9.3.5 Lucrările cotidiene făcute repede şi uşorÎn locul verificării ortografice la comandă a întregului document, lăsaţi ca Word să semnaleze

greşelile în timpul editării, cu ajutorul opţiunii Verificare ortografică şi gramaticală automată. Puteţi

224

face apoi corecturile când doriţi, folosind caseta cu modificările sugerate de program. Pentru detalii, căutaţi Verificare ortografică şi gramaticală automată în indexul interactiv din Word.

Puteţi mări viteza de editare a textelor cu facilitatea Autocorecţie, care permite ca Word să corecteze în mod automat greşeli uzuale de ortografie sau de folosire a majusculelor. Această facilitate memorează, pe măsură ce tastaţi, preferinţele de ortografiere ale utilizatorului, de folosire a majusculelor etc. şi poate, de asemenea, insera simboluri speciale la apăsarea unor taste de comenzi rapide. Pentru detalii se poate apela Autocorecţie în indexul interactiv de ajutor din Word.

Word poate crea în mod atomat borduri şi liste cu marcatori în timpul editării. Pentru detalii, vezi AutoFormatare în indexul interactiv din Word.

Cu o simplă mişcare a mouse-ului, puteţi comuta rapid între selecţia unui cuvânt şi selecţia unei litere, folosind opţiunea Autoselecţie în indexul interactiv din Word.

Adăugaţi cu un singur clic adrese la fax-uri, scrisori, memorii, folosind facilitatea Address Book (Agendă). Pentru detalii, butonul Insert Address (Inserează adresă).

Se pot crea rapid rezumate, scrisori şi rapoarte cu aspect profesional, folosind noile şabloane proiectate şi livrate cu Word. Acestea asigură documentelor aspectul vizual, stiluri pentru titluri şi alte elemente astfel că nu mai rămâne decât de înlocuit textul şablonului cu cel dorit.

Microsoft Word sugerează căi mai bune de lucru cu ajutorul opţiunii Consilier (Wizard) care, pe măsură ce utilizatorul lucrează, sugerează modalităţi mai rapide şi mai uşoare de rezolvare a problememor ce se pot ivi.

Se pot înlocui cuvinte şi toate variantele lor cu ajutorul comenzilor îmbunătăţite Găsire (Find) şi Înlocuire (Replace).

Comunicaţie cu stil prin poşta electronicăCu Word se pot edita mesaje pentru poşta electronică şi se pot stabili şi formate.Cu butonul Evidenţiere (Highlight), se atrage atenţia asupra comentariilor care se fac la

revizuirea documentelor şi asupra răspunsurilor pe care le includeţi în mesajele de poştă electronică. Pentru detalii, căutaţi Highlighter pen (toc de evidenţiere) în indexul interactiv din Word.

225

9.4 MICROSOFT OUTLOOK9.4.1. Chestiuni preliminarii

Outlook ’98 este pe deplin integrat cu componentele lui Microsoft Internet Explorer 4, astfel încât puteţi accesa rapid o pagină World Wide Web, citi mesajele unui grup de discuţii Usenet, sau lansa o şedinţă online utilizând Microsoft NetMeeting.

Pornirea programului OutlookActivaţi butonul Start şi alegeţi Programs, iar apoi Microsoft Outlook. De asemenea, puteţi să

executaţi un dublu clic pe icon-ul shorcut (comandă rapidă) Outlook pentru a porni Outlook.Închiderea programului OutlookAtunci când aţi terminat de lucrat cu Outlook, puteţi închide programul în mai multe moduri:- Selectaţi File, iar apoi Exit;- Executaţi clic pe butonul de închidere Close (X) din extremitatea dreaptă a barei de titlu;- Apăsaţi Alt+F4;- Executaţi clic pe butonul Control-menu şi selectaţi Close din meniu.

13.2. Utilizarea barei Outlook

Fiecare unealtă de organizare a programului Outlook are propriul ei folder. Bara Outlook este o unealtă pe care o puteţi folosi pentru a schimba rapid folderele în Outlook.

Există trei grupuri pe bara Outlook: grupul Outlook, Mail şi Other.

9.4.2 Folderele grupului OutlookGrupul Outlook este alcătuit din folderele următoare (vezi figura de mai jos):

- Inbox – include mesajele pe care le-aţi trimis şi primit prin e-mail şi fax;- Calendar – conţine întâlnirile, evenimentele, şedinţele programate;- Contacts – listează numele şi adresele peroanelor cu care comunicaţi;

Folderele grupului Outlook

226

- Tasks – include orice sarcini pe care le aveţi trecute pe listă;- Journal – conţine toate însemnările din jurnal, cum sunt cele privitoare la

telefoanele sau faxurile date, notiţele de la şedinţe;- Notes – listează notele scrise de dvs.;- Deleted Items – include orice articole pe care le-aţi şters din celelalte foldere.

9.4.3 Folderele grupului Mail

Folderele grupului Mail oferă o metodă de organizare a mesajelor e-mail primite şi trimise.- Inbox – conţine toate mesajele primite;- Sent Items – păstrează toate mesajele trimise;- Outbox – conţine toate mesajele ce vor fi trimise;- Deleted Items – conţine toate mesajele şterse (vezi figura de mai jos).

Folderele grupului Mail

9.4.4 Folderele grupului OtherGrupul Other conţine următoarele foldere: My Computer, My Documents şi Favorites.

227

Folderele grupului Other

Puteţi accesa un document sau informaţie din oricare din aceste arii, astfel că le puteţi ataşa la un mesaj sau adăuga note la ele.

Citirea mesajelorAtunci când începeţi sesiunea de lucru cu Outlook, apare folderul Inbox ce conţine mesajele primite.

Inbox-ul oferă informaţii importante despre fiecare mesaj.De exemplu, un mesaj poate fi etichetat ca având prioritate mare(high priority), altul ca având

importanţă secundară (low priority), şi altul are un fişier ataşat.Pentru a citi un mesaj, executaţi dublu clic pe el.Puteţi marca mesajele ca fiind citite sau necitite, selectând Edit, apoi comanda Mark as Read sau

Mark as Unread.

228

De asemenea, puteţi marca toate mesajele ca fiind citite selectând din meniul Edit, comanda Mark All as Read.

Pentru a actualiza mesajele automat, folosiţi următoarea comandă: alegeţi din meniul Tools comanda Check for New Mail.

Salvarea unui mesaj ataşatÎn lista de fişiere Inbox, un fişier ataşat este reprezentat de icon-ul “agrafă”, poziţionat lângă mesaj.Etapele pentru salvarea unui fişier ataşat sunt următoarele:- Deschideţi mesajul ce conţine un fişier ataşat, executând dublu clic pe acesta;- Salvaţi fişierul ataşat într-un folder, alegând din meniul File, comanda Save Attachments;- Atribuiţi un nume fişierului în secţiunea File name, după care activaţi butonul de comandă Save.

Verificarea gramaticală a mesajuluiCu mesajul deschis, selectaţi Tools, Spelling and Grammar.Dacă programul de verificare ortografică găseşte un cuvânt a cărui ortografie este îndoielnică, el

afişează caseta de dialog Spelling, altfel va apare o casetă de dialog care vă va spune că verificarea ortografică şi gramaticală este realizată. Alegeţi butonul de comandă OK pentru a închide caseta de dialog.

Semnarea automatăPentru a adăuga automat o semnătură, un citat sau alt text la sfârşitul fiecărui mesaj pe care îl

trimiteţi, selectaţi din meniul Tools, comanda AutoSignature.

Stabilirea indicatorului de prioritate al mesajuluiNivelele de prioritate ale unui mesaj pot fi: Low (scăzută), Normal sau High (înaltă).Folosind lista derulantă Sensivity, alegeţi una dintre opţiunile:- Normal – această opţiunea arată faptul că mesajul este unul obişnuit;- Personal – arată că mesajul are un conţinut de natură personală;- Private – această opţiune va preveni modificarea mesajului după ce l-aţi trimis;- Confidential – va arăta că mesajul are un conţinut privat.

229

Când trimiteţi un mesaj cu indicator, pe lista de mesaje a destinatarului va apărea un icon cu un steag roşu, iar Outlook va adăuga un text prin care se va arăta ce tip de indicator trimiteţi.

Pentru a utiliza un indicator de mesaj, în fereastra Message, executaţi clic pe Actions, Flag For Follow Up, după care executaţi clic pe săgeata listei derulante Flag To, alegând textul indicatorului pe care doriţi să-l adăugaţi mesajului.

Tipurile de indicatoare pe care le puteţi trimite în Outlook sunt:- Call (sună);- Do not Forward (a nu se trimite mai departe);- Follow up (mesaj de continuat);- For your information (pentru informarea dvs.);- Forward (de trimis mai departe);- Not Response Necessary (nu este necesar un răspuns);- Read (citit);- Reply (e răspuns);- Reply to All (de răspuns la toţi);- Review (de trecut în revistă).

9.4.5 Opţiunea de urmărire a mesajelorÎn fereastra de creare a mesajului, alegeţi eticheta Options, unde veţi observa următoarele opţiuni:- Selectaţi opţiunea Tell Me When This Message Has Been Delivered pentru a primi o notificare

prin e-mail că mesajul a fost primit de către destinatar;- Selectaţi opţiunea Tell Me When this Message Has Been Read pentru a primi o confirmare prin

e-mail a faptului că mesajul a fost deschis de către destinatar.

Trimiterea unui mesajDupă ce aţi compus mesajul, pentru a-l trimite executaţi clic pe butonul Send sau selectaţi din meniul

File comanda Send.

Retragerea unui mesajÎn cazul în care aţi configurat Outlook în modul corporate e-mail (acest mod presupune faptul că veţi

folosi Outlook drept client de e-mail pe reţeaua companiei dvs.), puteţi retrage mesajele pe care le trimiteţi pe reţeaua companiei dvs. şi care nu au fost deschise sau mutate într-un alt folder.

Pentru a retrage un mesaj, executaţi următorii paşi:- Selectaţi Sent Items Folder din grupul Mail;- Deschideţi mesajul pe care doriţi să-l retrageţi;- În fereastra Message, executaţi clic pe meniul Tools, apoi pe Recall This Message;

230

- Pentru a retrage mesajul, executaţi clic pe butonul Delete Unread Copies of This Message, după care executaţi clic pe butonul de comandă OK;

- Din meniul File, alegeţi comanda Save pentru a salva mesajul cu opţiunea de retragere;- Veţi primi în Inbox o notificare (ce apare ca un nou mesaj) care vă anunţă dacă s-a reuşit sau

nu retragerea mesajului.

Utilizarea calendaruluiPentru a deschide calendarul Outlook, executaţi clic pe icon-ul Calendar de pe bara Outlook.

Cu ajutorul calendarului puteţi vizualiza următoarele date:- Derulaţi panoul Appointment pentru a vedea ora unei programări;- În panoul calendarului lunar, executaţi clic pe săgeţile din stânga şi din dreapta lunii curente

pentru a avansa sau a merge înapoi cu o lună;- Pentru a crea o programare, selectaţi luna şi data în care doriţi să faceţi programarea;- În panoul agendei, executaţi dublu clic pe ora la care doriţi să faceţi programarea, după care

se va deschide caseta de dialog Untitled-Appoitment în care veţi stabili subiectul programării (Subject), locul întâlnirii (Location), orele între care se va desfăşura întâlnirea (Start Time şi End Time), un mesaj de atenţionare înainte de a avea loc data întâlnirii (Reminder);

- Executaţi clic pe butonul Save and Close pentru a reveni la calendar.Pentru crearea unei programări recurente, executaţi următorii paşi:

- Alegeţi meniul Actions, apoi New Recurring Appointment. Va apare caseta de dialog Appointment, iar apoi Appointment Recurence;

- Introduceţi informaţiile referitoare la începutul, durata şi sfârşitul programării (Start, End, Duration);

- Indicaţi în aria Recurrence Pattern frecvenţa programării (Daily, Weekly, Monthly sau Yearly), precum şi limitele de timp potrivite;

- Activaţi butonul de comandă OK. Se va închide caseta de dialog Appointment Reccurence, iar apoi se va completa caseta de dialog Appointment.

Calendar9.4.6 Crearea unei liste de contacte

Pentru a crea un nou contact, selectaţi din meniul Actions, comanda New Contact.Puteţi introduce toate sau unele informaţii despre persoana (instituţia, firma) dorită:

- Nume;- Titlul postului de muncă;- Numele companiei;

231

- Adresa (stradă, oraş, stat, codul şi ţara);- Telefon (la serviciu, acasă, faxul de la serviciu, mobilul);- Adresa e-mail;- Adresa paginii de Web;- Comentarii, note sau descrieri;- Categorii.

După ce aţi terminat de introdus informaţiile despre noul contact, executaţi clic pe butonul Save and Close.

Pentru a modifica datele referitoare la o persoană de contact, va trebui să executaţi dublu clic pe numele respectivei persoane de contact.

O listă de contacte poate fi vizualizată în următoarele moduri:- Address Cards – afişează numele, prenumele persoanei de contact, adresa, numărul de telefon sub

forma unei fişe;- Detalied Address Cards - afişează numele, prenumele persoanei de contact, titlul postului,

compania, adresa, numărul de telefon, categoriile şi comentariile sub forma unei fişe;- Phone List - afişează numele, prenumele persoanei de contact, titlul postului, compania, adresa,

numărul de telefon, categoriile într-un tabel, organizând fiecare informaţie orizontal, pe rânduri şi coloane;

- By Category – afişează contactele în rânduri pe categorii;- By Company - afişează contactele în rânduri în funcţie de compania de care aparţin;- By Location – afişează contactele grupate pe ţări;- By Follow Up Flag - afişează contactele grupate în funcţie de indicatoarele de continuare a

comunicării cu contactele respective.Pentru a trimite un mesaj din folderul Contacts, selectaţi contactul şi alegeţi Action, New Message to

Contact.

Contacts

Crearea unei de liste de sarciniPentru a introduce o sarcină, urmaţi paşii:

- Alegeţi foderul Task;- Executaţi clic pe butonul New Task sau din meniul Actions, alegeţi comanda New Task;

232

- Introduceţi subiectul sarcinii în caseta Subject, precum şi data până la care sarcina ar trebui dusă la îndeplinire (Due date) şi o dată de pornire (Start date);

- Din lista derulantă Status, alegeţi starea curentă a proiectului; Not Started, In Progress, completed, Waiting on Someone Else sau Deffered (amânată);

- Selectaţi prioritatea (Priority): Normal, Low sau High;- Opţional puteţi introduce o alarmă care să vă aducă aminte să începeţi sau să terminaţi îndeplinirea

sarcinii (Reminder);- Executaţi clic pe butonul Save and Close după ce aţi terminat.

Vizualizarea sarcinilor se poate realiza în următoarele moduri:- Simple List – listează sarcinile, casetele de validare pentru sarcinile îndeplinite, subiectul şi termenul

limită;- Detailed List – afişează sarcinile, prioritatea, subiectul, starea, procentajul de completare şi

categoriile;- Active Task – afişează aceleaşi informaţii ca în lista detaliată, arătând în plus şi sarcinile îndeplinite;- Next Seven Days – afişează sarcinile pe care le-aţi programat pentru următoarele şapte zile, inclusiv

cele îndeplinite;- Overdue Task – afişează lista sarcinilor al căror termen limită a expirat;- By Category – afişează sarcinile pe categorii;- Assigment – afişează sarcinile repartizate dvs. de alţii.

TaskUtilizarea jurnalului

În jurnal puteţi înregistra mesaje de e-mail, invitaţii la şedinţe, răspunsurile la sarcinile repartizate.Pentru a introduce informaţii în jurnal, executaţi următoarele etape:

- Alegeţi folderul Journal;- Selectaţi Actions, New Journal Entry sau executaţi clic pe butonul New Journal Entry;- Introduceţi subiectul, timpul însemnării, contactele şi orice alte informaţii pe care doriţi să le

înregistraţi;- Pentru salvarea şi închiderea jurnalului, executaţi clic pe butonul Save and Close.

233

Vizualizarea însemnărilor din jurnal se poate realiza în următoarele moduri:By Type – această opţiune grupează însemnările din jurnal în funcţie de tip (mesaje e-mail, şedinţe,

documente Word);By Contact – afişează numele fiecărui contact pe care l-aţi selectat în caseta de dialog Options;By Category – însemnările vor apare pe categorii;Entry List – afişează însemnările într-un tabel cu coloane etichetate Entry Type, Subject, Start, Duration,

contact şi Categories;Last Seven days – include însemnările făcute în ultimile şapte zile;Phone Calls – listează însemnările care reprezintă telefoane date sau primite.

Crearea notiţelor Pentru a crea o notiţă, alegeţi folderul Notes, selectaţi din meniul Actions, comanda New Note sau

executaţi clic pe butonul New Note. Introduceţi apoi textul notiţei.Când aţi terminat executaţi clic pe butionul de închidere (Close).Folderul Notes oferă mai multe moduri de vizualizare pentru organizarea notiţelor. Puteţi sorta

notiţele din orice mod de vizualizare, executând clic cu butonul drept pe bara de titlu – Subject, Created, Categories şi selectând metoda de sortare.

234

BIBLIOGRAFIE

1. A.T. Murgan, R. Dogaru, C. Comaniciu, (1995) "Information theory, random signals detection, filtering and estimation, software simulations", in Ed. "Politehnica", Bucharest, (Romanian language).

2. B. Kosko, (1992). "Neural networks and fuzzy systems, a dynamical systems approach to machine inteligence", Prentice Hall Eds.

235

3. C. Toumazou, J.B. Hughes, N.C. Battersby, "Switched - currents, an analogue technique for digital technology" ,IEE Circuits and Systems series 5, 1993.

4. D. Ruelle, "Chaotic evolution and strange attractors, the statistical analysis of time series for deterministic nonlinear systems", Cambridge Univ. Press, 1989

5. Haken H., Synergetics. An Introduction, New York, (1977) 6. Haykin, S., "Neural Networks, a comprehensive foundation", MacMillan College Publishing

Company, 1994;7. Kluwer A.T. Murgan, (1988) "Kalman estimators for discrete-time information transmission", Ed.

"Politehnica", Bucharest, (Romanian language) 8. M. M. Waldrop, "Complexity, the emerging science at the edge of order and chaos". 9. M.H. Hassoun. "Fundamentals of Artificial Neural Networks", 1995, MIT Press;10. Mandelbrot B.B., The Fractal Geometry of Nature, San Francisco, (1982) 11. Mead, C.A, M. Ismail, "Analog VLSI implementation of Neural Systems", Boston 1989, 12. Paul Constantinescu, Sinergergetica, Teoria generala a sistemelor ierarhizate, 1991, Bucuresti;13. S. Kauffman, "The origins of order, self-organization and selection in evolution", Oxford University

Press, 1993;14. Spataru A. ,"Fondements de la theorie de la transmission de l'information", Press Polytechniques

Romandes, Lausanne, 1987 15. Thom R., Structural Stability and Morphogenesis. An Outline of a General Theory of

Models,London,(1976) 16. Y. Kamp, M. Hasler, (1990) "Reseaux de neurones recursifs pour memoires associatives", Press

Polytechniques et Universitaires Romandes, Lausanne;17. Draganescu M., Inelul lumii materiale, Ed. Politica (1979) 18. Draganescu M., Ortofizica , Ed Stiintifica si Enciclopedica, (1985) 19. Hardy G. An introduction to the theory of Numbers, Oxford, (1954) 20. Glansdorff P., Prigogine I., "Thermodynamic Theory of Structure, Stability and Fluctuations",

London, 1971 21. Haken H., "Cooperative Effects. Progress in Synergetics", New York, 1974 22. Haken H., "Advanced Synergetics", New York, 23. Haken H., "Information and Self-Organisation", New York, 1988 24. Prigogine I., "From Beeing to Becoming: Time and Complexity in the Physical Sciences", San

Francisco, 1980 25. Prigogine I., Nicolis , "Self-Organization in Nonequilibrium Systems. From Dissipative Structures

to Order Through Fluctuations", New York, 1977 26. Prigogine I., Stengers I., "Noua alianta", Bucuresti, 1979. 27. Balescu R., "Equlibrium and Nonequlibrium Statistical Mechanics", New York, 1975 28. Glansdorff P., "Thermodynamics in Contemporary Dynamics", Lectures in Udine - 1971, Vienna,

236

29. Prigogine I., "Nonequilibrium Statistical Mechanics", New York, 1962 30. Prigogine I., Grecos A., "Topics in Nonequilibrium Statistical Mechanics", in "Problems in the

Foundations of Physics", Varenna, International School of Physics "Enrico Fermi", 1979. 31. Bak P., Tang C., Wiesenfeld K., "Self-Organized Criticality", Phys.Rev., A38, p.364-374, 1988; 32. Bak P., Tang C., "Earthquakes as a Self-Organized Critical Phenomenon", J. Geophys. Res. 94,

p.15635-15637, 1989; 33. Bak P., Chen K., "Self-Organized Criticality", Sci.Am., Jan. 1991; 34. Kadanoff L.P., Nagel S.R., Wu L., Zhou S.M., "Scaling and Universality in Avalanches",

Phys.Rev., A39, p.6524-6533, 1989; 35. Sornette A., Sornette D., "Self-Organized Criticality and Earthquakes", Europhys. Lett., 9, p.197-

202, 197-202, 1989; 36. Sornette A., Sornette D., "Earthquake Rupture as a Critical Point: Consequences for Telluric

Precursors", Tectonophys., 179, p.327-334, 1990; 37. Poston T., Stewart I., "Teoria catastrofelor si aplicatiile ei", Bucuresti, 1985; 38. Thom R., "Structural Stability and Morphogenesis. An Outline of a General Theory of Models",

London, 1976 39. Aharony A., "Percolation. Directions in Condensed Matter Physics", Singapore, World Scientific,

1986; 40. Alexander S., "Fractal Surfaces. Transport and Relaxation in Random Materials", Singapore,

World Scientific, 1986; 41. Barnsley M.,"Fractals Everywhere. Deterministic Fractal Geometry", Boston, 1988; 42. Boccara N., Daoud M. (eds), "Physics of Finely Divided Matter", Berlin, Springer, 1985; 43. D'Amico A., Mazzetti P. (eds.), "Noise in Physical Systems and 1/f Noise", Amsterdam, 1986; 44. Devanney R.L., "Chaos, Fractals and Dynamica", Amsterdam,1992; 45. Falconer K.J., "The Geometry of Fractal Sets", Cambridge, 1985; 46. Feder J., "Fractals", New York, 1988; 47. Fisher P., Smith W.R. (eds), "Chaos, Fractals and Dynamics", New York, 1985; 48. Gleick J., "Chaos, Making a New Science", New York, 1987; 49. Gottinger W. (ed.), "Structural Stability in Physics", New York, 1978; 50. Hagedorn P., "Non-Linear Oscillations", Oxford, 1988; 51. Hughes B.D., Ninham N.W., "The Mathematics and Physics of Disordered Media", proceedings,

Berlin, 1983; 52. Jullien R., Botet R., "Aggregation and Fractal Aggregates", World Scientific, Singapore, 1987; 53. Kaye B.H., "A Random Walk Through Fractal Dimensions", Weinheim, 1989; 54. Kesten H., "Percolation Theory for Mathematicians", Boston, 1982; 55. Mandelbrot B.B., "The Fractal Geometry of Nature", San Francisco, 1982;

237

56. V. Pescaru, I. Dumitrescu, C. Bilciu, I. Satran, A. Nica: "Initiere în teleprelucrarea datelor", Editura Tehnica, Bucuresti, 1972;

57. Andrew S. Tanenbaum: "Retele de calculatoare", Editia a treia, Editura Agora, Tg. Mures, 1998.58. Florian Mircea Boian: "Programare distribuita In Internet, metode si aplicatii", Grupul

microInformatica, Cluj Napoca, 1997.59. Ion Banica: "Retele de comunicatii între calculatoare", Editura Teora, Bucuresti, 1998.60. Mark Gibbs: "Retele de calculatoare pentru începatori", Editura Teora, Bucuresti, 1996.61. D. W. Davies, D. L. A. Barber: "Retele de interconectarea calculatoarelor", Editura Tehnica,

Bucuresti, 1976.62. Kris Jamsa, Suleiman Lalani, Steve Weakley: "Programarea în WEB", Editura ALL, Bucuresti,

1997.63. Peter Kent: "Ghidul bobocului pentru Internet cu Windows 95", Editura Teora, Bucuresti, 1996.64. Florin V. Pilat, Sorin Popa, Sorin Deaconu, Florin Radu: "Introducere în Internet", Editura Teora,

Bucuresti, 1995.65. Antsaklis, P.J., A. Nerode: Hybrid Control Systems: An Introductory Discussion to the Special

Issue. În: IEEE Trans. on AC, vol.43(4), April 1998, pp.457-460. 66. Lemmon, M.D., K.X. He, I. Markovsky: A Tutorial Introduction to Supervisory Hybrid Systems.

Technical Report of the ISIS Group at the University of Notre Dame, USA, ISIS-98-004, October, 1998. 67. Utkin, V.I.: Variable Structure Systems with Sliding Modes. În: IEEE Trans. on AC, vol.AC-22,

No.2, April 1977, pp.212-222. 68. Ören, T.I.: Concepts for Advanced Computer Assisted Modelling. În : Methodology in Systems

Modelling and Simulation, B.P. Zeigler, M.S. Elzas, G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing Company, 1979, pp.29-55.

69. Cellier, F.E.: Combined Continuous/Discrete Systems Simulation Languages – Usefulness, Experiences and Future Development. În: Methodology in Systems Modelling and Simulation, B.P. Zeigler, M.S. Elzas, G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing Company, 1979, pp.201-220.

70. Zeigler, B.P.: Structuring Principles for Multifaceted Systems Modelling. În: Methodology in Systems Modelling and Simulation, B.P. Zeigler, M.S. Elzas, G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing Company, 1979, pp.93-135.

71. Zadeh,L. A, Polak, E, Teoria sistemelor, Editura tehnică, Bucureşti, 197272. Wallace, P., The psychology of the Internet. New York: Cambridge University Press,1999;

Wiener, N, Cibernetica şi societatea, Editura ştiintifică, Bucureşti,1967;73. Rosca,I, Proiectarea Sistemelor Informatice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993;

Shortliffe, E.H. (ed), Networking health: Prescriptions for the Internet. Washington, DC: National Academy Press., 2000;

Adrese internet:

238

Ainsworth, M. (1997). Issues in mental health services [on-line]. Available (February, 1999): http://www.metanoia.org/imhs/issues.htm Ainsworth, M., & Grohol, J. (1997). Credentials check [on-line]. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/check Committee of the American Psychological Association [on-line]. Available (February, 1999): http://www.apa.org/ethics/stmnt01.html Bicanich, E., Slivinski, T., Hardwicke, S. B., & Kapes, J. T. (1997). Internet-based testing: A vision or reality? Technological Horizons in Education (T.H.E.) Journal [on-lin]. Available (February, 1999): http://www.thejournal.com/magazine/97/sep/feat3.html Childress, C. (1998). Potential risks and benefits of online psychotherapeutic interventions [on-line]. Available (February, 1999): http://www.ismho.org/issues/9801.htm Cutter, F. (1996a). The Internet and the pursuit of happiness. Perspectives: A Mental Health Magazine, July-August 1996 [on-line]. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art07965.htm Cutter, F. (1996b). Virtual psychotherapy? PsychNews International, 1(3) [on-line]. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/pni/pni13b.htm DiBlassio, J., Simonin, D., DeCarolis, A., Morse, L., Jean, J., Vassalotti, L., Franks, K., & Chambliss, C. (1999). Assessing the quality of psychological healthcare sites available on the Internet [on-line]. Perspectives. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art12982 Doyle, C., & Martorana, J. (1997). Constructing career connections: Building a webpage for the job seeker [online]. Available (February, 1999): http://www.library.ucsb.edu/universe/doyle.html Fenichel, M. (1997). "Internet addiction": Addictive behavior, tranference or more? [on-line] . Available (February, 1999): http://web0.tiac.net/biz/drmike/addiction2.shtml Gartner, A. (1998). Professionals and self-help: The uses of creative tension [on-line]. Perspectives. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art06984 Garton, L., Haythornthwaite, C., & Wellman, B. (1997). Studying online social networks. Journal of Computer-Mediated Communication, 3(1) [on-line]. Available (February, 1999): http://jcmc.huji.ac.il/vol3/issue1/garton.html Gray, R. A. (1997). A Tour of the World Wide Web for School Counselors. Technological Horizons in Education (T.H.E.) Journal [on-line]. Available (February, 1999): http://www.thejournal.com/journal/magazine/97/sep/exclu1.html Hartman, K. E. (1998). Technology and the school counselor. Education Week. Available (February, 1999): http://www.edweek.com/htbin/fastweb?getdoc+view4+ew1998+1630+0+wAAA+%26%28in Health on the Net Foundation (1997). Health on the Net Fondation code of conduct for medical and health web sites. [on-line]. Available (February, 1999): http://www.hon.ch/HONcode/Conduct.html Ingram, J. (1998). Cybertherapy: Pariah or promise? [on-line]. Available (February, 1998): http://cybertowers.com/selfhelp/ppc/viewpoint/cybparpr.html

239

Annual Conference of the International Communication Association, Albuquerque, New Mexico. Available on-line (February, 1999): http://research.haifa.ac.il/~jmjaffe/genderpseudocmc King, S. A. (1996a). Is the Internet addictive, or are addicts using the Internet? [on-line]. Available (February, 1999): http://rdz.stjohns.edu/~storm/iad.html King, S. A., & Moreggi, D. (1998). Internet therapy and self help groups - the pros and cons. In J. Gackenbach (Ed.), Psychology and the Internet: Intrapersonal, interpersonal and transpersonal implications (pp. 77-109). San Diego, CA: Academic Press. Also available online (February, 1999): http://www.concentric.net/~Astorm/Chapter5/index.html National Board for Certified Counselors (1997). Standards for the Ethical Practice of WebCounseling [on-line]. Available (February, 1999): http://www.nbcc.org/ethics/wcstandards.htm Polauf, J. C. (1998). Psychotherapy on the internet: Theory and technique [on-line]. Available (February, 1999): http://www.nyreferrals.com/psychotherapy Powell, T. (1998). Online counseling: A profile and descriptive analysis [on-line]. Available (February, 1999): http://netpsych.com/Powell.htm Reid, E. M. (1994). Cultural formations in text-based virtual realities. Unpublished Master's thesis, University of Melbourne, Australia. Available on-line (February, 1999): http://people.we.mediaone.net/elizrs/cult-form.html Rice, V. (1997). Cyberpsychology: Therapy for the 1990s [on-line]. Available (February, 1999): http://www.zdnet.com/zdtv/thesite/0597w5/life/life179_052997.html Suler, J. (1996a). Life at the palace: A cyberpsychology case study [on-line]. Available (February, 1999): http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/palacestudy.html Suler, J. (1996b). One of us: Participant observation research at The Palace [on-line]. Available (February, 1999): http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/partobs.html Suler, J. (1998). Online psychotherapy and counseling [on-line]. Available (February, 1999): http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/therapy.html Uecker, E. Z. (1997). Psychodynamic considerations of online counseling. Perspectives: A Mental Health Magazine, January-February 1997 [on-line]. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art01971.htm Woo, J. (1996). The hazards of staying on the Net for too long [on-line]. Available (February, 1999): http://home.hkstar.com/~joewoo/hazard.html

240