Informatica snspa

Lector univ. ing. dr. Andrei GăitănaruCalculatorul – mediu şi canal de comunicare

Lector univ. ing. dr. Andrei GĂITĂNARU

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

c omun i c a r e . r oBucureşti 2008

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin edituriicomunicare.ro

SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“Strada Povernei 6–8, BucureştiTel./fax: (01) 313 5895E-mail: [email protected]

Referenţi ştiinţifici:Prof. univ. dr. Aurelian Mihai STĂNESCU – Facultatea de Automatică şi Calculatoare

din Universitatea Politehnică BucureştiProf. univ. dr. Dumitru IACOB – Prorector SNSPA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiCalculatorul – mediu şi canal de comunicare / Andrei Găitănaru,

Bucureşti: comunicare.ro, 2002.p. ; cm.ISBN 973-......-....-..

65: 338.28(075.8)

Cuprins

CAPITOLUL 1Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul, 13

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei, 152. Generaţii de sisteme de calcul, 203. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale, 264. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor, 325. Prezentarea funcţiilor tastaturii, 356. Prezentarea funcţiilor mouse-lui, 38Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 40

CAPITOLUL 2Sisteme de operare, 43

1. Noţiuni generale, 452. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System), 483. Comenzi MS-DOS de bază, 514. Editorul de texte MS-DOS, 56Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 61

CAPITOLUL 3Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP, 63

1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows, 652. Descrierea celor mai importante elemente ale meniului Start, 693. Pictogramele afişate pe Desktop, 724. Programul Windows Explorer, 74Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 81

CAPITOLUL 4Personalizarea sistemului Windows, 83

1. Personalizarea Taskbar-lui, 862. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel, 903. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator, 104

4. Protejarea reţelelor de calculatoare, 106Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 110

CAPITOLUL 5Reţele de calculatoare – noţiuni generale, 113

1. Elemente de bază privind conectivitatea, 1152. Reţele de calculatoare, 118Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 127

CAPITOLUL 6Lucrul cu imprimanta, 129

1. Noţiuni generale, 1312. Instalarea imprimantelor, 1343. Administrarea activităţii de tipărire, 1364. Controlul tipăririi, 1375. Tipărirea în culori, 140Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 141

CAPITOLUL 7Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows, 143

1. Utilizarea programului Paint, 1462. Folosirea accesoriului Character Map, 1473. Efectuarea calculelor cu programul calculator, 1484. Folosirea programului Disk Defragmenter, 1505. Utilizarea programului Scan Disk, 1516. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder, 1527. Folosirea aplicaţiei Media Player, 1538. Folosirea programului Word, 154Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 183

CAPITOLUL 8Glosar de termeni, 187

Limbajul informatic – o necunoscută?

„Omul are capacitateade a construi limbaje...“Ludwig WITTGENSTEIN

„Satul planetar“ – o provocare comunicaţională

Trăsăturile caracteristice societăţii planetare a secolului XX au devenittruisme: accelerarea exponenţială a progresului tehnic, mutaţiile ecologice,sociale, politice, estetice, au depăşit tot ceea ce istoria civilizaţiilor a cu-noscut anterior. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler a concentratîn tripticul conceptual: tranzienţă – noutate – diversitate, esenţa întreguluiansamblu de fenomene amintit. Pe scurt, tranzienţa, nepermanenţa esteexpresia precipitării ritmului schimbărilor în întreaga societate contemporanăla toate nivelele şi sub toate aspectele sale. Fenomenul îşi are rădăcinile însfera tehnologică şi în cea economică, de aici ea repercutându-se asupratuturor celorlalte domenii ale vieţii sociale. Ca urmare, structurile sociale şide producţie care corespund fiecare unui anumit tip de activitate, tind să semodifice, să se reorganizeze rapid în funcţie de tehnologiile şi obiectivelenoi cu care sunt confruntate.

Schimbările rapide în infrastructura societăţii au, fireşte, repercursiuniîn toate celelalte sfere ale existenţei sociale. Personalitatea umană trebuiesă facă faţă acestui ritm al schimbării, trebuie să parcurgă un foarte rapidproces de adaptare profesională şi chiar restructurare comportamentală.

Principal factor al acestei revoluţii, calculatorul, este în acelaşi timp şi„unealta“, „ajutorul“ cel mai propice al omului pentru a face faţă noilor pro-vocări sociale. Ascensiunea spectaculară a informaticii dinamizată exponenţialde apariţia Internetului, pătrunderea ei în mai toate spaţiile existenţei noastresociale şi particulare, stă mărturie acestui adevăr. Integrarea maşinii în formeleelevate a muncii omului este motivată tocmai de faptul că o face maiperformantă, îi ridică nivelul cantitativ şI calitativ, adaptând-o astfel ritmurilorimpuse de progresul contemporan.

Datorită calculatoarelor pătrunse în sistemul mass-media, lumea a ajunssă se măsoare pentru fiecare dintre noi la scară globală. „Satul planetar“ al

lui McLuhan este aici şi acum. Informaţia explodează, iar noile mijoace detelecomunicare ce acţionează în interiorul structurilor mediatice au făcutţăndări conceptele tradiţionale de spaţiu şi timp. Ele conferă informaţieitrei virtuţi esenţiale perfect sintetizate de termenii: polimorfism, ubicuitate,instantaneitate. Informaţia este peste tot, ea comunică şi se comunică. Îiputem răspunde la provocare doar urmându-i pasul, intrând în acest mozaicde limbaje, informaţii şi comunicare cu drept egal de a fi reprezentaţi.

Deci, calculatorul ne-a devenit (sau trebuie să ne devină) familiar. Ceimai mulţi dintre noi ştim să comunicăm între noi sau să ne conectăm lapulsul lumii cu ajutorul lui. Însă numai puţini dintre noi ştiu cum săcomunice efectiv cu el şi doar o minoritate reuşeşte „să vorbească aceeaşilimbă“ cu calculatorul.

Acest lucru îşi propune textul de faţă: să transforme această „BlackBox“ care este calculatorul, într-o unealtă mai prietenoasă, mai puţinmisterioasă cu care, dacă nu putem vorbi toţi aceiaşi limbă, să ştim celpuţin cum să ajungem la ea dacă vom avea vreodată nevoie.

„Black Box“ – o definiţie

Calculatorul numeric sau digital (engl. digit = unitate), pentru care înterminologia francofonă circulă termenul de ordinator, are drept carac-teristică fundamentală faptul că prelucrează mărimi discrete, reprezentarealor internă făcându-se prin impulsuri electrice.

Acestea sunt calculatoarele uzuale actualmente în toate domeniile acti-vităţii sociale. Ele sunt „instalaţii complexe, capabile de a efectua automat,cu rapiditate, precizie şi siguranţă un număr foarte mare de operaţii cucaracter intelectual, care implică în ultimă analiză prelucrarea unor cantităţiînsemnate de valori numerice după reguli bine stabilite şi într-o succesiuneprevăzută anterior“ (Petre Dimo, Programarea în Fortran, Bucureşti,Editura Tehnică 1971).

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare8

Avem aşadar, două categorii de elemente indispen-sabile unui procesde prelucrarea automată a datelor (PAD) cu ajutorul calculatorului:

a) un ansamblu de reguli de prelucrare prin care se indică în fiecaremoment maşinii ce operaţie trebuie să execute, ordinea operaţiilor şivariantelor posibile (atunci când desfăşurarea prelucrării depinde de un rezultatintermediar în procesul de calcul). Acest ansamblu de reguli se numeştealgoritm de prelucrare sau de calcul;

b) un ansamblu de date numerice sau alfabetice (informaţii) codificatesub formă numerică; ele reprezintă materia primă a prelucrării.

De remarcat faptul că, pe baza aceluiaşi algoritm se poate prelucra unnumăr oricât de mare de ansambluri diferite de date. Elaborarea unui algoritmare prin urmare, o foarte mare importanţă în debarasarea intelectului uman debalastul proceselor mentale rutiniere. Transpus sub formă de graf orientat,algoritmul se numeşte de obicei schemă logică sau organigramă.

Noţiunea de software este de primă importanţă în înţelegerea funcţionăriicalculatorului, a posibilităţii şi a limitelor sale. Dacă în anii de pionierat aiinformaticii specialiştii erau preocupaţi în special de problemele legate dehardware, informatica actuală porneşte de la ideea că perfecţionareafuncţională a calculatoarelor, în limitele unui tip dat poate fi obţinută prinîmbunătăţirea softului. Ca o consecinţă, preţul softului actualei generaţii acrescut mult mai rapid decât cel al părţii fizice.

Comunicarea este posibilă!

Cum se comunică efectiv cu calculatorul?Am amintit la început că un calculator digital prelucrează mărimi

discrete, reprezentarea lor internă făcându-se cu ajutorul impulsurilorelectrice. Aşadar, orice informaţie exterioară, pentru a fi „înţeleasă“ şiprelucrată de calculator, trebuie codificată într-un limbaj care să fie apoi uşorde „citit“ în impulsuri electrice. Cum se realizează efectiv acest lucru? Princodificare şi programare.

Codificarea în general, presupune stabilirea prealabilă a unui consensasupra unor echivalenţe între nişte semnificaţii şi nişte simboluri dereprezentare. Cu alte cuvinte, codificarea presupune că odată cu stabilireaobiectului informaţiei se determină şi toate stările posibile ale fenomenului,iar apoi, fiecăreia din aceste stări i se atribuie un simbol de reprezentare.

Informaţia discretă, care nu are un aspect cantitativ, poate fi întotdeaunareprezentată prin numere. Se stabileşte o corespondenţă între fiecare stareposibilă şi un număr, care apoi poate fi codificat după modurile de codificareale numerelor. Pentru procesarea şi transmiterea informaţiei prin intermediulcalculatoarelor este necesară codificarea numerică binară.

Istoric, primul cod de reprezentare binară a literelor şi cifrelor a fost codulMorse. Calculatoarele utilizează însă alte tipuri de coduri binare. Reprezentareacaracterelor pe suporturi magnetice sau în memoria calculatorului se face cuajutorul codului Hollerith.

Două împrejurări obiective stau la baza utilizării calculatoarelor caauxiliare ale gândirii umane.

Prima dintre ele, afirmă Dominique Dubarle, filosof al culturii, esteposibilitatea „de a constitui o reprezentare materială a activităţilor mentale sau,cum spun logicienii, a termenilor gândirii“.

A doua dintre aceste posibilităţi este aceea „de a opera în modştiinţific, matematic, asupra acestor reprezentări materiale, într-un fel caresă corespundă regulat anumitor operaţii mentale“. În termenii cu caresuntem obişnuiţi, cele spuse de filosoful francez nu înseamnă altceva decâtposibilitatea formalizării problemelor pe care intenţionăm să le prelucrămautomat, adică disocierea planului semantic de cel formal şi abordareaproblemelor numai în acest din urmă plan.

Atunci când se codifică numeric informaţia, nu se face altceva decât să seelaboreze o listă completă a elementelor formale care apar în problemanoastră. Sensul fiecărei valori va fi deci substituit în manipularea lui prinexpresia numerică de cod care îi corespunde şi care nu este altceva decâtrangul respectivei valori în listă. În acest fel informaţia semantică esteformalizată; sensul, care nu mai poate fi aflat decât consultând lista, a fostdesprins de formă.

Strict vorbind, analiza rezidă în reducerea a ceea ce în mod uzual numimcunoştiinţe la structuri numerice, algoritmizarea nefiind la rândul ei altcevadecât găsirea unui model formal care să ne indice, în termenii unei logicibinare stricte, ce operaţii urmează să fie efectuate şi în ce ordine pentruobţinerea rezultatelor dorite. Este vorba de găsirea sistemului de relaţii careleagă informaţiile-date de informaţiile-rezultate.

Acest sistem reprezintă algoritmul de calcul ce poate fi redat graficsub forma schemei logice sau a organigramei.

Limbajul informatic – o necunoscută? 9

Black Box devine White Box

Cu traducerea schemei logice într-un limbaj de programare automată(LPA), accesibil maşinii, se sfârşeşte traducerea unei probleme pentru aputea fi prelucrată automat. Programul este alcătuit dintr-un set de

instrucţiuni redactate în limbaj de programare automată, capabile să deter-mine acţiunile maşinii, după ce în prealabil au fost introduse în memoriaacesteia.

Programarea reprezintă deci tocmai trecerea de la şirul de operaţii alschemei logice, la şirul de caractere al programului. Pentru aceasta, trebuiesă reuşească trecerea de la particularităţile algoritmului la particularităţilefuncţionale ale maşinii.

Sub raport calitativ şi chiar istoric, există trei nivele posibile ale codi-ficării algoritmului într-un limbaj accesibil calculatorului: nivelul 0 (pro-gramarea în limbaj maşină), nivelul 1 (programarea în limbaj de asamblare,denumit uneori şi limbaj simbolic), şi nivelul 2 (programarea în LPA).

Nivelul limbajului de programare automată este cel mai avansat; el seapropie cel mai mult de limbajele naturale şi în special de forma logică aacestora ipostaziată în limbajul matematic. În aceeaşi măsură ele sunt maidistanţate de limbajul maşinii. Limbajele de programare automată au douăcaracteristici fundamentale:

1. în primul rând ele sunt „orientate pe problemă“, adică structura loreste astfel concepută încât să ofere facilităţi în prelucrarea unei claseparticulare de probleme. De exemplu până în anii ’80, majoritateaprogramelor comerciale au fost scrise în COBOL iar programele ştiinţificeerau scrise în FORTRAN. Ulterior acestea au fost înlocuite de programecum ar fi: AUTOCAD, MATHCAD şi altele, pentru probleme tehnico-ştiinţifice şi FOXPRO pentru probleme specifice activităţilor de gestiune,economice şi comerciale.

2. în al doilea rând, limbajele de programare automată fiind independentede maşina pe care sunt folosite, trebuie traduse în limbajul maşinii pentru a fi„înţelese“ de ea, ceea ce nu se poate face decât dacă în memorie există unprogram de traducere numit „compilator“. În funcţionarea compilatorului sedisting trei faze: a) editarea, care constă în identificarea elementelor semanticeale textului (semne, constante numerice, etc.); b) analiza sintactică, prin care sedetermină rolul fiecărui element în funcţie de poziţia pe care o ocupă în frază;c) generarea textului în limbajul maşinii care, spre deosebire de primele douăfaze, diferă de la maşină la maşină.

În momentul în care în calculator există, în afara softului (alcătuit dinaşa numitele programe de asistenţă) şi a programelor curente de aplicaţii,atunci întregul ansamblu de programe prezente în maşină constituiesistemul de operare.

Împrumută una de la fratele tău

Am găsit vreuna necitită?

Este acasă?

Cumpără de la librărie

Am bani?

Du-te şi cumpără

Citeşte Mergi şiplimbă-te Eroare

START

Doresc să citesc o carte?

Caută o carte în bibliotecă

Da

Nu

La ora asta este deschis?

START

Nu

NuDa

Da

Da

Da


Un program de aplicaţii nu este altceva decât un algoritm de calcultranspus într-o formă accesibilă maşinii, adică într-un limbaj de progra-mare automată pe care calculatorul respectiv îl „înţelege“. Practic, el esteun şir de instrucţiuni care se execută de obicei secvenţial, cu ajutorul lorprelucrându-se numai mulţimi de numere.

În limbajul maşinii – forma elementară de comunicare cu aceasta, careeste în acelaşi timp şi suportul informaţional al prelucrărilor efective –instrucţiunea este alcătiuită din trei părţi, rezervate, în ordine, adreseioperatorului, celei a operandului şi adresei instrucţiunii în memorie.

Operatorul sau funcţia de prelucrare, se alege dintr-un repertoriu defuncţii pe care maşina este capabilă să le execute şi care sunt specificate îndocumentaţia ei.

Operandul este numărul asupra căruia se execută prelucrarea.Adresa instrucţiunii este un alt număr care indică locaţia respectivei

instrucţiuni în memorie. O instrucţiune va arăta astfel: 15/114 – 217.Fiecare din numerele componente este deci, „denumirea“ unei operaţii saua unei adrese. Cu cât limbajul de prelucrare automată este mai evoluat înraport cu limbajul maşinii, cu atât „denumirile“ sunt mai apropiate delimbajele naturale, rămânând ca asamblorul sau compilatorul să traducăaceste „nume“ în limbajul maşinii. Există şi denumiri de o natură mai specială,numite etichete (labels), care se folosesc pentru instrucţiuni sau chiar pentrublocuri de instrucţiuni (subprograme).

Într-o paralelă cu creierul uman, dacă hardware-ul ar fi anatomia,partea lui materială, software-ul ar constitui „fiziologia“, modul lui defuncţionare. Softul este prin definiţie ansamblul programelor prezente înpermenenţă în calculator. Aici îşi au sediul „facultăţile lui intelectuale“.Există două categorii fundamentale de programe:

a) programele de comandă, care au rolul de a coordona fluxul delucrări în aşa fel încât diversele părţi funcţionale ale maşinii să fie optimfolosite în raport cu ansamblul de lucrări pe care acesta îl are de realizat

b) programele prelucrătoare, între care se numără programele detraducere (din limbajul maşinii în limbajul de programare), programeleutilitare (de interclasare, tabulare, etc) şi subprogramele din biblioteca desubprograme.

Inteligenţa artificială se leagă în special de conţinutul şi structurabibliotecii de subprograme. Ea este depozitara efectivă a „abilităţilor“intelectuale ale maşinii. Subprogramele care o alcătuiesc, nu sunt altceva decâto colecţie de rutine dintr-un anumit domeniu de activitate intelectuală.

Atunci când utilizatorul întâlneşte o etapă stereotipă de calcul, nu maiscrie în amănunţime calculatorului ce operaţii trebuie să execute, ci cheamănumele etichetei subprogramului respectiv. Utilizatorul nu se va concentra înmaterialul pe care îl elaborează decât pe activitatea de concepţie, creatoare.Iată deci cum colaborarea cu maşina nu duce la înecarea intelectuală în rutinăci, la debarasarea de elementele stereotipe şi concentrarea spiritului numai peceea ce este creator.

Limbaje: analogii funcţionale

S-a pus problema dacă limbajele de programare automată sunt simplecoduri sau tind către statutul unor complexe semiotice apropiate de limbajeleumane. Părerile sunt împărţite. Evident este faptul că acestea sunt încădeparte de nivelul limbajelor umane în ce priveşte dimensiunile repertoriuluisemantic, flexibilitatea în întrebuinţare, etc. Aceste insuficienţe fac să fienecesare limbaje diferite pentru clase diferite de probleme, limbaje de înaltnivel pentru scrierea unor alte limbaje de înalt nivel.

Este necesară totuşi consemnarea unor aspecte legate de natura şievoluţia limbajelor de programare care spulberă câteva dintre prejudecăţileîn virtutea cărora limbajele de progra-mare automată sunt considerateinstrumente lingvistice cu totul rudimentare, incapabile de a vehiculasemnificaţii evoluate.

Se admite în genere că pentru a-i oferi unui sistem semiotic statutul delimbaj, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii între care cele maiimportante sunt:

a) existenţa în plan lexico-semantic a unui dicţionar care să conţină ostructură de semnificaţii analogă structurii concepte-lor (de exemplu, săputem folosi cuvântul „bloc“ în loc de „clădire cu mai multe nivele“;

b) existenţa unei gramatici, adică a unui set de reguli care, pornind dela anumite necesităţi de exprimare stabileşte corelaţii între rolul unuicuvânt şi poziţia lui în frază;

c) ambiguitatea (omonimia, polisemia) care amplifică practic la infinitposibilitatea de expresie a unui limbaj. Ea există atât la nivel semantic câtşi sintactic.

Limbajele de programare posedă atât un repertoriu semantico-formal(dicţionar), cât şi un sistem de reguli sintactice de combinare a elementelordicţionarului (gramatică analitică). În privinţa existenţei ambiguităţii,

Limbajul informatic – o necunoscută? 11

lucrurile nu mai sunt atât de explicite. Este unanim admis că un limbaj deprogramare trebuie să se caracterizeze prin precizia şi univocitateatermenilor săi. Nu sunt admise conotaţii, sensuri care nu fig. urează îndicţionarulmaşinii. Totuşi, în mod paradoxal, observându-se că un cuvânt poate aveasemnificaţii diferite în funcţie de locul ocupat în „frază“, specialiştii au fostpuşi în situaţia de a constata că şi în limbajele artificiale de acest tip se poatetotuşi vorbi de ambiguitate.

Un exemplu simplu ar putea fi următorul:Instrucţiunea X:=X+Y este o instrucţiune de atribuire şi ar putea fi

detaliată în următoarele operaţii elementare:PREIA X (ia valoarea din celula X şi transfer-o în acumulator);ADUNĂ Y (adună la aceasta valoarea din celula Y);DEPUNE X (ia rezultatul din acumulator şi depune-l în celula X).

În cazul primei subfraze, X desemnează valoarea conţinută de celularespectivă din memorie, în vreme ce a treia subfrază desemnează numeleaceleiaşi celule.

Iată deci, că din toate motivele relevate, aceste coduri de programaresunt pe bună dreptate numite limbaje. Analogiile cu limbajul uman nu seopresc însă aici. Istoric şi chiar social, un limbaj de programare automatăevoluează întocmai ca un limbaj uman viu. Gramaticile se dezvoltă prinadăugirea, suprimarea sau restructurarea regulilor existente, în scopulobţinerii unor posibilităţi mai complexe de „expresie“. La nivel semantic,precizia calculelor, deci a transformărilor în acest plan, variază de la omaşină la alta, aşa cum limbajele naturale variază în întrebuinţarea lorspecifică, de la o persoană la alta. Labilitatea în timp a limbajelor deprogramare este determinată atât de necesitatea de a rezolva mereu alteprobleme, de facturi diferite, cât şi de particularităţile maşinilor ale cărorhardware evoluează într-un ritm rapid.

CAPITOLUL 1

Iniţiere în utilizareasistemului de calcul

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei2. Generaţii de sisteme de calcul3. Arhitectura sistemului de calcul –

noţiuni generale4. Conectarea plăcilor de extensie

şi a perifericelor5. Prezentarea funcţiilor tastaturii6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei

3000 î.Hr. – O formă primitivă de abac este folosită în Asia (fig. 1).876 î.Hr. – Prima utilizare a simbolului pentru cifra zero este atestată în India.1620 – Edmund GUNTER din Anglia inventează rigla de calcul, precursoarea viitoa-

relor calculatoare electrice (fig. 2).1642 – Blaise PASCAL proiectează primul calculator „mecanic“ (Pascalina), deplin

funcţional ce putea efectua munca a 6 contabili. Reacţia iniţială a fost destul de firavă. Cu toateacestea, „Pascalina“ a rămas în uz până la mijlocul secolului XX (fig. 3).

1694 – Gottfried LEIBNIZ creează o maşină de calcul ce folosea reprezentarea binară anumerelor (0 şi 1).

1812 – Muncitorul Ned LUDD îşi instigă colegii la a distruge maşinile care, în opiniasa, urmau să le ia locurile de muncă. Numele său a rămas în istorie pentru a defini pe cinevacare se opune dezvoltării tehnologiei şi integrării ei în procesul muncii.

1832 – Charles BABBAGE (fig. 4) proiectează primul calculator controlat deinstrucţiuni introduse de utilizator. Lipsa de fonduri a făcut însă ca proiectul să nu sefinalizeze niciodată.

1854 – George BOOLE publică propriile cercetări asupra logicii simbolice, care pestezeci de ani vor sta la baza ştiinţei calculatoarelor.

1857 – Sir Charles WHEATSTONE introduce banda continuă de hârtie ca suport destocare şi citire a datelor (informaţiei).

1890 – Herman HOLLERITH proiectează maşina de perforat cartele, care permiteadministraţiei americane să reducă timpii de calcul de cinci ori (respectiv de la 10 ani la 2ani). (fig. 5)

Informaţia – informaţie, date (sub formă de numere, graficesau cuvinte) organizate, sistematizate şi prezentate astfel încâtsă aibă o semnificaţie. (DEX)

fig. 5

fig. 1fig. 2

fig. 4

fig. 3


1896 – Herman HOLLERITH pune bazele Tabulating Machine Company, una din celetrei companii care prin fuzionare vor forma peste ani, IBM.

1918 – doi inventatori realizează o maşină de calculat bazată pe sistemul binar (cifreleo şi 1).

1937 – John ATANASOFF începe lucrul la primul calculator electronic digital, însăneglijează patentarea sa. Georges STIBITZ dezvoltă, în laboaratoarele Bell, primul circuitbinar.

1938 – William HEWLETT şi David PACKARD fondează HP, într-un garaj din PaoloAlto, California. Konrad ZUSE produce primul calculator (fig. 6) ce utilizează codul binar.

1939 – Georges STIBITZ, împreună cu Samuel WILLIAMS, construieşte ComplexNumber Computer, cu 400 de relee telefonice conectat la trei maşini de tip teletype(precursoare ale terminatoarelor).

1944 – inginerii de la Harvard construiesc calculatorul Mark I, a cărui fiabilitatescăzută îl face aproape inutilizabil.

1946 – Inginerii de la Universitatea Pennsylvania, bazându-se pe munca de pionierat alui Atanasoff, prezintă ENIAC, primul calculator de uz general. (fig. 7)

1949 – John MAUCHLY dezvoltă Short Code, primul limbaj de programare de nivelînalt.

1951 – John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc UNIVAC I, primul calculatorcomercial, ce va fi utilizat de fiscul american. Grace Murray HOPPER dezvoltă AO, caretranslatează programul în cod binar. În 1952 UNIVAC I „prezice“ cu acurateţe că laalegerile prezidenţiale, candidatul Dwight EISENHOWER va câştiga în faţa lui AdlaiSTEVENSON, în ciuda estimărilor specialiştilor.

1951 – IBM produce modelul 650, primul calculator intrat în producţie de masă. Companiaa fabricat 1500 de exemplare până la scoaterea modelului de pe piaţă.

1955 – Narinder KAPANY produce fibra optică. American Airlines instalează primamare reţea de calculatoare, construită de IBM, ce conectează 1200 de terminale teletype-writer.

1956 – IBM dezvoltă primul hard disc, denumit RAMAC. Programatorii de la IBMscriu limbajul de programare FORTRAN.

1958 – Texas Instruments construieşte primul circuit integrat. Bell Telephone lanseazăprimul modem.

Cercetătorii de la Bell Labs inventează LASER-ul.1958 – Grace Murray HOPPER (fig. 8) şi Charles PHILLIPS inventează limbajul

COBOL (Common Busines Oriented Language).

fig. 6

fig. 7

ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) – primulcalculator digital de mare viteză. Dezvoltat în cadrul universităţiiPennsylvania, maşina era compusă din peste 17000 tuburielectronice, 70000 de rezistoare şi 6000 de întrerupătoare.Pachetul de 3 tone efectua 5000 de adunări pe secundă.

fig. 8

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul 17

Folosindu-se doar de abac, profesorul chinez LeeKAICHEN efectuează calcule mairapid decât calculatoarele din Seattle, New Zork şi Taipei.

1960 – Digital Equipment Corporation dezvoltă primul calculator comercial (PDP-1)dotat cu tastatură şi monitor.

1963 – Douglas ENGELBART dezvoltă primul mouse (fig. 9) la Stanford ResearchInstitute. Două decenii mai târziu Macintosh-ul îl va face o componentă standard acalculatoruluiului.

1964 – American Standard Association adoptă ASCII ca standard pentru codareainformaţiei în vederea transmiterii.

1965 – Digital Equipment Corporation construieşte primul minicalculator la un preţ de18000 USD.

Este lansat limbajul simplificat de programare BASIC; mai târziu el va deveni limbajulstandard pentru PC-uri.

1968 – Se fondează INTEL.1969 – Apare ARPAnet, precursoarea Internet-ului (fig. 10). Apare aşa-numita bubble

memory, ce permite calculatorului să reţină informaţia chiar după ce a fost oprit dinfuncţionare.

1970 – Este lansat primul floppy disc (fig. 11). INTEL pune la punct primul cip dememorie care putea stoca 1024 de BIŢI de informaţie. Este lansată imprimanta cu tambur.Bell Labs dezvoltă Unix-ul.

1971 – Texas instruments lansează primul calculator de buzunar.Apar imprimantele cu ace.Niklaus WIRTH dezvoltă limbajul de programare PASCAL.1972 – Ray TOMLINSON inventează e-mail-ul.Programatorii de la Bell Labs pun la punct limbajul de programare C.

De aici începe istoria microcalculatoarelor1973 – Apare în Franţa primul microcalculator. Construit pe un microprocesor I8008, cu o

memorie de 256 de biţi, putând fi extinsă până la 2kB.1975 – În California apare primul sistem de calcul denumit Apple II – care a fost numit

calculator personal (PC) (fig. 12).IBM lansează imprimanta cu laser.1976 – IBM pune la punct tehnologia de imprimare cu jet de cerneală.1977 – Bill GATES şi Paul ALLEN fondează în mod oficial Microsoft.

Unitatea de masură a informaţieise numeşte BIT. Trebuie accep-tată această unitate de măsură lafel ca secunda, kilogramul,metrul… Un bit este o entitatecare poate lua numai valorile 1sau/şi 0 şi care reprezintă modulprin care se codifică intern infor-maţia spre a putea fi utilizată decalculator. Orice informaţie in-trodusă pe calculator este trans-formată în şiruri de valori 1 şi 0,pentru uzul sistemului de calcul.Operatorul de calculator nu vedeaceastă transformare. Prin defi-niţie, un şir de 8 biţi formează 1byte sau 1 octet.1 KB = 1 KO = 1024 O = 1024 B.Multiplii folosiţi în exprimareacantităţii de informaţie sunt:KB = 1024BMB = 1024 KBGB = 1024 MBTB = 1024 GB.

fig. 9

fig. 10

fig. 11

fig. 12


Apple lansează Apple II, primul calculator personal (PC) preasamblat. Apple II vaconduce piaţa de PC-uri până la apariţia IBM-PC (fig. 13).

1978 – Este lansat Wordstar, care devine în scurt timp cel mai popular procesor detexte.

1980 – Firma IBM formează o echipă de 14 oameni pentru a realiza primul calculatorpersonal al firmei. Acest calculator, realizat cu elemente externe concernului, avea urmă-toarele caracteristici: microprocesor de tipul I8088 de 16 biţi (care funcţiona la o frecvenţăde 4,77 MHz.), o unitate de disc flexibil de 120 KO, o imprimantă de tip Epson, un monitormonocrom şi un sistem de operare realizat de firma Microsoft. Capacitatea de memorare erade 128 KO, care putea fi extinsă până la 640 KO.

1983 – Apple lansează Lisa, la un preţ de 9995 USD. Este primul calculator ce folo-seşte o interfaţă utilizator grafică şi un mouse. IBM realizează PC/XT.

1984 – IBM realizează un calculator bazat pe un microprocesor I80286, care funcţionala 6Mhz., denumit IBM PC/AT.

Are loc debutul CD-ROM-ului.Apple lansează MacIntosh.Apar primele modemuri de 2.400 baud-sec.Hewlett-Packard lansează primele imprimante laser personale, LaserJet.În anii care au urmat s-a acţionat preponderent pentru îmbunătăţirea tehnologiei: mări-

rea frecvenţei de lucru (care duce implicit la mărirea vitezei de lucru), mărirea capacităţiimemoriei, mărirea capacităţii discurilor fixe, mărirea rezoluţiei monitorului color, mărirea şidiversificarea interfeţelor cuplate la sistem.

1985 – Este fondată America Online(fig. 14).Microsoft dezvoltă Windows 1.0 pentru IBM PC. Bill GATES reprezentând Microsoft

(fig. 15) şi John SCULLEY de la CEO Apple, semnează un acord confidenţial ce dă dreptulcompaniei Microsoft să folosească elementele grafice ale interfeţei grafice Apple înWindows.

1988 – Microsoft lansează Windows 2.03, ale cărui ferestre suprapuse declanşează unlung proces (6 ani) cu Apple.

1989 – Tim BERNERS-LEE inventează World Wide Web-ul.1990 – Intel lansează procesorul I80486. Este lansat Windows 3.0.1993 – Intel lansează tehnologia Pentium. Marc ANDREESSEN şi Eric BINA lansează

Mosaic, primul browser Web grafic.

Interfaţa este un dispozitiv carea asigură cuplarea a douădispozitive care au semnale diferite. Permite cuplareatastaturii, imprimantei, monitorului, mouse-lui.

Interfaţa grafică este un produs software care permiteoperatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prinintermediul unor simboluri grafice.

fig. 13

fig. 14

fig. 15


1994 – Iomega lansează discurile Zip (fig. 16). Marc ANDREESSEN colaborează lafondarea Netscape.

1995 – Microsoft lansează Windows 95 şi Office 95. Este standardizată tehnologiaDVD. Jeffrez BEZOS fondează Amazon.com. Netscape devine companie publică.

1997 – Sunt lansate pe piaţă playerele DVD.1998 – Are loc explozia comerţului electronic şi 30 milioane de utilizatori achizi-

ţionează bunuri online.1999 – Linux-ul ajunge în prim plan (fig. 17).2001 – Este lansat pe piaţă procesorul Pentium 4 care funcţionează la viteze de peste

1GHz.2002 – Intel Corporation lansează o nouă versiune a procesorului Pentium4, realizat în

tehnologia de 0,13 microni. Acesta reprezintă cel mai performant procesor pentru sistemeledesktop din lume. La viteza de 2,8 GHz, procesorul permite utilizatorilor individuali săbeneficieze de la aplicaţii de bandă largă audio şi video până la jocuri şi filme, muzică şiimagini fotografice. În ceea ce priveşte sistemele de înaltă performanţă bazate pe acest noutip de procesor ajută la maximizarea productivităţii în mediile multitasking.

fig. 16

fig. 17

2. Generaţii de sisteme de calcul

Deşi sistemele de calcul au o istorie bogată, majoritatea descoperirilor şi facilităţilorcare au condus la construirea PC-ului datează din ultimii 50 de ani.

Aşa cum am arătat anterior, în 1951 John MAUCHLY şi John ECKERT construiescprimul calculator comercial – UNIVAC I. Acesta este prezentat la televiziunea naţionalăamericană în ziua alegerilor din 1952. Pe măsura primirii rezultatelor competiţiei prezi-denţiale americane, salariaţii firmei REMINGTON RAND, producătoarea calculatoruluiUNIVAC I, introduceau rezultatele în calculatorul care era programat să anticipezecîştigătorul pe baza rezultatelor parţiale. UNIVAC a anticipat corect rezultatele şi astfel acîştigat imediat credibilitatea publicului american.

Începând cu UNIVAC şi alte calculatoare similare, dezvoltarea sistemelor de calculcomerciale a cuprins patru etape distincte, numite generaţii. Astăzi ne aflăm la graniţa celeide-a cincea.

Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956)

Calculatoarele din prima generaţie, cum a fost UNIVAC, prelucrau datele utilizând teh-nologiile tuburilor cu vid (fig. 18), experimentate pentru sistemele ABC, ENIAC şi EDVAC.Aceste calculatoare erau numite sisteme mainframe (cadru principal), datorită scheletului demetal utilizat pentru susţinerea tuburilor cu vid. Dacă s-ar utiliza şi astăzi tehnologia tuburilorcu vid, un sistem mainframe modern ar avea dimensiunile unui zgârie-nori.

Stocarea datelor în calculatoarele din prima generaţie se realiza pe tamburi magnetici.fig. 18


Programele stocate erau scrise în limbaj-maşină, adică în secvenţe de 0 şi 1 carereflectau direct contribuţie lui George BOOLE. Fiecare producător crea propriul său limbaj-maşină.

Către sfârşitul anului 1944, John von NEUMANN (fig. 19), membru al proiectuluiManhattan care a creat bomba atomică şi cosultant al multor lucrări ştiinţifice în timpulrăzboiului, a vizitat proiectul ENIAC. În urma discuţiilor avute von NEUMANN a conceputo tehnică de stocare a programelor şi a scris lucrarea „Prima schiţă raport despre EDVAC“,în care descria structura unui calculator digital.

Calculatorul conceput de von NEUMANN conţinea cinci părţi (fig. 20):– o unitate de intrare asemănătoare unei tastaturi ce permitea introducerea informa-

ţiilor în calculator;– o zonă de memorie pentru stocarea programelor şi a datelor;– o unitate aritmetică pentru efectuarea calculelor;– o unitate de control care realiza transferul instrucţiunilor programului şi a datelor

între memorie şi unitatea aritmetică;– un dispozitiv de ieşire, cum ar fi o imprimantă.Lucrarea lui von NEUMANN a fost publicată pe scară largă şi a schimbat semnificativ

modul de proiectare al calculatoarelor. (Aproape toate calculatoarele construite dupăENIAC au fost calculatoare von Neumann).

Grace HOPPER, care a lucrat în anii 40 la calculatorul MARK, a realizat în 1952primul compilator – un program care traduce limbajul de programare în limbaj-maşină.Compilatoarele au schimbat modul de programare, permiţând programatorilor să introducănumere şi litere în locul secvenţelor de 0 şi 1.

Generaţia tranzistoarelor (1956-1963)

În 1948, trei fizicieni ai laboratoarelor BELL au descoperit un nou tip de cristal numitgermaniu. Acesta nefiind un conducător de electricitate atât de bun ca oţelul sau cuprul, darmai bun decât alte materiale cum sunt sticla sau cauciucul, a fost denumit materialsemiconductor.

A urmat descoperirea altor materiale semiconductoare, inclusiv siliciul, care erauconfecţionate din materii brute uşor de procurat – pietre sau nisip. Cercetătorii au descoperitcă, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică prin dopare), rezulta un

fig. 19

fig. 20


material capabil să acţioneze ca un redresor sau amplificator electric. Acest material aprimit numele de tranzistor (fig. 21) şi era în măsură să înlocuiască tuburile cu vid.

Dimensiunile tranzistoarelor erau mult mai mici (cam a cincizecea parte din dimen-siunea unui tub cu vid), dar furnizau mai multă energie şi erau mai rezistente decât fragileletuburi cu vid produse din sticlă.

Către sfârşitul deceniului, tranzistoarele au luat locul tuburilor cu vid din sistemele decalcul, televizoare, aparate de radio. Astfel, aplicaţiile care utilizau tranzistoarele eraunumite „în stare solidă“, întrucât tranzistoarele erau mai rezistente.

Tehnologia „în stare solidă“ a fost utilizată pentru construirea primelor supercalcu-latoare, destinate gestionării unor cantităţi mari de date şi efectuării unor calcule rapide. Înanul 1959, DIGITAL EQUIPMENT CORPORATION (DEC) a creat minicalculatorul PDP-1 (fig. 22).

În anii ’60, calculatoarele mainframe din a doua generaţie, erau fabricate de companiicum ar fi: IBM, HONEYWELL şi SPERRY-RAND (în prezent componentă UNISYS),fiind utilizate pe scară largă în afaceri importante.

În cea de-a doua generaţie de calculatoare, îmbinarea între limbajele de programare de nivelînalt cum ar fi COBOL şi FORTRAN şi conceptul de program stocat, inventat de von NEUMANN,a dus la crearea unor sisteme de calcul de uz general, foarte flexibile. Un astfel de program putea fiîncărcat rapid în memoria calculatorului (construit pe tranzistori), putea fi rulat uşor şi apoi înlocuitcu un alt program.

Generaţia circuitelor integrate (1964-1971)

Tranzistoarele erau deja utilizate de aproximativ 12 ani, devenind mai compacte şi maifiabile pe măsura perfecţionării procesului de fabricaţie.

La sfârşitul anilor ’50, tranzistoarele ajunseseră de dimensiuni foarte mici încât a apărutideea combinării acestora într-un singur dispozitiv. Astfel în 1958, inginerul Jack KILBY aproiectat primul circuit integrat, care conţinea trei componente într-un singur modul dinsiliciu de cuarţ.

În acelaşi timp, inginerul Jack HOERNI descoperă un mod de a fabrica tranzistoareplate, care au permis construirea unor modele de circuite integrate plate – cipuri pentrucalculatoare.

fig. 21

fig. 22


Perfecţionarea tehnologiilor a determinat includerea unui număr din ce în ce mai marede componente într-un cip. Astfel, dimensiunile calculatoarelor erau în continuă scădere,dar preţul componentelor – în special al cipurilor, rămânea destul de ridicat.

Un alt proces major al celei de-a treia generaţii a fost crearea sistemelor de operare.Acestea permiteau controlul instrucţiunilor de bază ale unui calculator, inclusiv deplasareainstrucţiunilor şi datelor între unitatea de prelucrare şi memorie, tipărirea şi citirea infor-maţiilor de pe disc.

Cu toate progresele înregistrate de tehnologia sistemelor de calcul, până la calcula-toarele personale moderne, mai era încă un drum lung de străbătut.

Expresia magică a anilor ’60 a fost time-sharing-ul. Datorită acestei tehnici, utiliza-torii nu mai trebuiau să „stea la coadă“ ca să lucreze la un calculator; calculatorul „trecea“de la un utilizator la altul, acordându-i fiecăruia câte un scurt interval de timp. Întrucâtcalculatoarele lucrează mai rapid decât oamenii, utilizatorii puteau lucra într-un ritmconstant fără să observe că sistemul „lucrase cu altcineva“ în ultima zecime de secundă.

Un pas important al generaţiei a treia a fost făcut de inginerul Douglas ENGELBART(fig. 23), care a avut ideea ca sistemele de calcul să furnizeze datele de ieşire prin inter-mediul unor dispozitive cu tuburi catodice similare televizoarelor (nu la imprimantă) şi caresă permită în acelaşi timp utilizatorului să manipuleze imagini şi să introducă texte.

În anul 1968, ENGELBART şi-a susţinut proiectul într-o conferinţă despre calcula-toare, prezentând schema unui sistem care conţinea o tastatură şi un dispozitiv de indicaredenumit mouse – confecţionat din lemn (fig. 24).

Doi ani mai târziu, în 1970, Douglas ENGELBART a proiectat câteva interfeţe utili-zator prevăzute cu mai multe ferestre (predecesoarele sistemului Windows) şi a imple-mentat un sistem de poştă electronică bazat pe un sistem mainframe.

Cu toate acestea marile companii de pe piaţa sistemelor de calcul – IBM, DEC,SPERRY – nu credeau încă în existenţa unei pieţe de desfacere pentru sistemele de calculuşor de utilizat şi orientate pe imagini.

Generaţia circuitelor microminiaturizate (1971 – )

La începutul anilor ’70, dimensiunile circuitelor integrate erau în continuă scădere.Tehnica integrării pe scară largă (LSI – large scale integration) a permis producătorilor

să includă sute de componente într-un singur cip. Această tehnică a fost înlocuită curând cu

NotăTrecerea de la o generaţie la alta nu are loc peste noapte.Când a fost inventat tranzistorul, existau încă stocuriîntregi cu tuburi cu vid care aşteptau să fie utilizate. Multecalculatoare din generaţia a doua conţineau atât tuburi cuvid, cât şi tranzistoare, iar tranzistoarele au fost folositeîmpreună cu circuitele integrate la construirea calcula-toarelor din a treia generaţie.

fig. 23

fig. 24


VLSI (integrare pe scară foarte largă – very large scale integration), care permitea inclu-derea a sute de mii de componente într-un cip. Numărul componentelor dintr-un cip a ajunsde ordinul milioanelor, prin utilizarea ULSI (integrare pe scară ultra largă).

În anul 1970, o companie mică numită INTEL (în prezent cel mai mare producător decipuri din lume) a instalat toate componentele esenţiale ale unui sistem de calcul într-unsingur cip: microprocesorul.

În fig. 25 este prezentat un microprocesor INTEL pe o pastilă de aspirină.Crearea microprocesorului a transformat în realitate viziunea lui Douglas

ENGELBART privind calculatoarele personale.Primul microprocesor comercial a devenit disponibil în 1971. Cu toate acestea primul

calculator personal comercial de succes – APPLE II – a fost produs abia în 1976. (fig. 26)

Generaţiile viitorului

Peste câţiva ani, se va învăţa despre cea de-a cincea (şi poate a şasea şi a şaptea)generaţie de sisteme de calcul. În acest moment, în lumea întreagă sunt testate tehnologiilenecesare celei de-a cincea generaţii.

Oamenii de ştiinţă lucrează la proiecte de inteligenţă artificială – programe decalculator capabile să gândească similar unei fiinţe umane. Acest proces poate dura animulţi întrucât nimeni nu ştie cu exactitate cum funcţionează inteligenţa umană, iar progra-mele de acest gen sunt dificil de creat.

Unele descoperiri preliminare sunt aplicate în sisteme expert (destinate bibliotecilor,luptei împotriva criminalităţii, îmbunătăţirii sănătăţii) şi într-un domeniu numit logica fuzzy(fuzzy = vag).

Un alt domeniu de cercetare implică modul de construire a calculatoarelor: arhitecturasistemelor de calcul. Calculatorul von NEUMANN conţinea un singur procesor, dar foartemulţi ingineri sunt de părere că următoarea generaţie va fi aceea a calculatoarelor cuprelucrare paralelă care utilizează mai multe microprocesoare, permiţând astfel creştereavitezei şi a eficienţei.

Este foarte posibil ca procesoarele viitorului să fie fabricate folosind noi materiale. Înacest sens, atât în domeniul ingineriei electrice cât şi în cel al sistemelor de calcul, sedesfăşoară o competiţie strânsă privind crearea unui supraconductor viabil. Materialelesupraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai puţină rezistenţă la trecerea

fig. 25

fig. 26


curentului electric. O rezistenţă mai mică înseamnă mai puţină căldură degajată, o vitezăsporită şi o eficienţă superioară.

O altă componentă a tehnologiei din generaţia viitorului imediat este dispozitivul opticde stocare. Stocarea optică utilizează tehnologia laser pentru scrierea şi citirea informaţiilor.Dispozitivele cu laser au două avantaje: capacitate şi durabilitate. Compact-discurileutilizate pentru stocare au o capacitate incredibilă şi pot conţine o cantitate de informaţii demii de ori mai mare decât discurle magnetice de aceeaşi dimensiune. Laserul nu atinge defapt suprafaţa discului, deci discurile optice sunt mai puţin fragile decât alte forme destocare a datelor.

De fapt, discurile optice reprezintă numai începutul: deja a fost construit prototipulunui cub de stocare optică. Acesta poate conţine un volum de informaţii de sute de ori maimare decât cel al discurilor optice.

3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale

Sistemul de calcul – poate fi definit ca un ansamblu de echipamente (hardware sauhard) puse în funcţiune şi exploatate prin intermediul unui set de programe (software sausoft – fig. 27) în vederea prelucrării informaţiilor.

Prelucrarea informaţiilor prin intermediul unui sistem de calcul constă în efectuarea decătre acesta a unei succesiuni de operaţii ce descriu algoritmul de rezolvare a problemelorrespective.

Operaţiile în cadrul sistemului de calcul sunt realizate prin intermediul procesorului.

Schema bloc generală a unui sistem de calcul

Pentru a executa o anumită operaţie procesorul (fig. 28) trebuie să cunoască tipul ope-raţiei şi datele de prelucrare (operanzi). Aceste informaţii sunt transmise prin intermediulunor comenzi elementare numite instrucţiuni.

Succesiunea de instrucţiuni care descrie algoritmul de prelucrare formează un program.Din punct de vedere funcţional procesorul trebuie să fie format:– dintr-o unitate de comandă (care are rolul de a dirija şi coordona activitatea

întregului sistem);– şi din unitatea de prelucrare (care realizează operaţiile aritmetice şi logice).Datorită rolului procesorului într-un sistem de calcul, în foarte multe situaţii acesta mai

este numit şi unitate centrală.

Echipamente HARDWARE: unitatea centrală, magistralele,memoria internă, sistemele de intrare-ieşireResurse SOFTWARE: limbaje de programare, programeutilitare, sisteme de gestiune a informaţiei, programe degrafică, editoare de text, calcul matemetic, proiectareasistată, programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii

fig. 27

Procesorul este echipamentul saudispozitivul capabil să execute unset de instrucţiuni, să formezeadresele acestora, să le citeascădintr-o memorie care păstreazăprogramul pe timpul executăriiacesteia (memoria nu estecomponentă a procesorului – areînsă acces la ea).fig. 28


Microprocesorul (fig. 29)este un circuit integrat care implementează cea mai mareparte a funcţiilor unui procesor tradiţional, adică este capabil să efectueze operaţii arit-metice şi logice sub controlul unui program. Este deci un procesor microprogramat.

Indiferent de ce fel de tip este microprocesorul trebuie să conţină:– unitatea aritmetică şi logică (UAL) este destinată pentru efectuarea operaţiilor

aritmetice şi logice;– memoria temporară sau registre (o succesiune de circuite electronice care permit

memorarea) are rolul de a păstra anumite informaţii pe timpul execuţiei unuiprogram;

– unitatea de comandă şi control generează semnalele adecvate fiecărei operaţii decodificare.

În general microprocesorul execută un program prin repetarea următorilor paşi:– încărcarea instrucţiunilor de memorare;– citirea unui operand, dacă este necesar;– executarea instrucţiunilor (operaţiilor);– scrierea rezultatului dacă este necesar.Coprocesorul matematic: acesta este un procesor care are ca scop calculul matematic

ultra-rapid. Coprocesorul preia din sarcina microprocesorului calculele matematice solici-tate de anumite activităţi, crescând astfel viteza de ansamblu a sistemului de calcul. Situaţiica: realizarea reclamelor, proiectarea asistată, realizarea efectelor speciale etc. necesită obli-gatoriu existenţa coprocesorului matematic. Altfel, respectivele activităţi sunt fie imposibilde îndeplinit, fie mult prea lente.

Pentru realizarea unui sistem de calcul cu ajutorul unui microprocesor este necesar caacestuia să i se adauge o memorie şi circuite de interfaţă pentru conectarea dispozitivelorperiferice.

Legătura dintre aceste componente: microprocesor – memorie – interfeţe se realizeazăprin intermediul magistralei (BUS).

Magistrala reprezintă mulţimea conductorilor folosiţi în comun de mai multe unităţifuncţionale pentru transmiterea unor semnale binare.

În funcţie de semnificaţia semnalelor magistralele pot fi:– magistrale de adrese – pe care circulă informaţiile care se referă la adrese de memorie;– magistrale de date – pe care circulă numai semnale care reprezintă date şi instrucţiuni;– magistrale de control – pe care circulă semnale de comandă şi control.

Placa de bază este principala placă de circuite din unitatea cen-trală. Pe aceasta se găsesc principalele componente electronice.Toate celelalte componente, ca unităţile de disc (flexibil, fix) CD-ROM, CD-RW, sunt ataşate plăcii de bază. Placa de bază aresocluri (fante de extensie), unde se pot conecta plăcile de extensie.

fig. 29

UNITATEACENTRALĂ

CIRCUITEAUXILIARE

MICROPROCESOR

MEMORIE INTERNĂ

ROM RAM

SISTEM DEINTRARE-IEŞIRE

INTERFAŢĂIEŞIRE

MAGISTRALA (BUS)

INTERFAŢĂINTRARE

DISPOZITIVEPERIFERICE

Schema bloc generală a unui sistem de calcul


Circuitele auxiliare întregesc funcţiile microprocesorului pentru ca acesta să-şi poatăîndeplini rolul de unitate centrală a sistemului. Acestea asigură printre altele: generareasemnalelor de tact de sincronizare, amplifică semnalele, gestionează întreruperile.

Memoria internă (unitatea de memorie), păstrează pe timpul execuţiei unui program,instrucţiunile acestuia şi datele ce se vor prelucra. Deci este „locul“ în care se păsteazăinformaţiile utilizate.

Fiecare sistem de calcul are unitatea de memorie compusă din:1. Memorie tip ROM (Read Only Memory) – este încarcată „din fabrică“ cu datele

necesare sistemului de calcul la pornire. Aceste date pot fi doar vizualizate de cătreutilizatorul PC-ului, el neavând la dispoziţie metode de modificare. Este folosităpentru păstrarea unor programe speciale care asigură funcţionarea sistemului decalcul.Conţinutul acestor memorii nu poate fi distrus. La decuplarea tensiunii de alimen-tare conţinutul acestor memorii nu se pierde, de aceea se mai spune că este memorie„nevolatilă“.

2. Memorie tip RAM (Random Access Memory) (fig. 30) – este numită şi memorie cuacces aleator şi conţine programele şi datele utilizate la un moment dat al lucrului.Permite citirea şi scrierea informaţiilor în orice locaţie a lor. Conţinutul memorieiRAM este în continuă schimbare, pe masură ce se lucrează.

3. Memorie CMOS – face parte din unitatea de memorie, fiind o memorie de tip RAM(citire/scriere), volatilă, memorează informaţiile necesare BIOS.

ATENŢIE! La întreruperea accidentală sau voită a alimentării calculatorului, conţi-nutul memoriei RAM se pierde ireversibil!

Pentru a evita pierderea datelor, se execută operaţia de salvare a datelor pe suporturi(dispozitive) de stocare.

Principalele caractersitici ale memoriei de acest tip sunt:– capacitatea de memorare (trebuie să fie cât mai mare);– timpul de acces (trebuie să fie cât mai mic).Sistemul de intrare – ieşire asigură dialogul dintre utilizator şi sistemul de calcul, adică

prin intermediul lui se asigură transmiterea informaţiilor în unitatea de memorie şi transmiterearezultatelor prelucrării din memorie pe suporturile externe de informaţie.

Cum foloseşte memoria sistemul de calcul

Modul de folosire a memoriei depinde de tipulmicroprocesorului, sistemul de operare şi de programulexecutat. Toate sistemele de calcul care rulează sistemul deoperare MSDOS, utilizează primii 640K pentru rulareasistemului de operare, a programelor de aplicaţii şi pentrustocarea datelor, indiferent câtă memorie este instalată saucât de rapid este procesorul utilizat. Multe programe suntprea mari pentru a încăpea dintr-o dată în 640K. Astfel adevenit necesară utilizarea memoriei ce depăşeşte primii640K pentru stocarea temporară a informaţiilor.

Magistrala

Există diferite tipuri de magistrale, deci există diferite tipuride fante de magistrale de extensie. Diferenţa între magistraleeste dată de factorii mărime şi viteză, care sunt determinaţide numărul de fire utilizate la conectarea componetelorelectronice ale sistemului de calcul. De exemplu, în fiecarefantă de extensie există fire care conectează placa de deextensie la firele de pe placa de bază. Cu cât numărul fireloreste mai mare cu atât creşte viteza de transmitere a datelor.Tipuri de magistrale existente pe sistemele de calcul:– fante de magistrale ISA (Industry Standard Architecture)– fante de magistrală EISA (Enhanced ISA)– fante de magistrală PCI (Peripheral Component

Interconnect)– fante de magistrală MCA (Micro Channel Architecture)– fante de magistrală AGP (Accelerated Graphics Port)– fante de magistrală AMR (Audio Modem Riser)


Principalele componente ale acestui sistem sunt: circuitele de interfaţă (interfeţe) şi dispo-zitivele (echipamentele) periferice.

Circuitele de interfaţă (fig. 30) permit conectarea dispozitivelor periferice la magis-tralele sistemului şi controlul acestor dispozitive

Rolul fiecărei interfeţe depinde în final de tipul dispozitivului periferic conectat.Principalele interfeţe care pot exista într-un sistem de calcul sunt:– interfeţe pentru ecran (fig. 31) – care asigură afişarea informaţiei pe ecran;– interfeţe de disc flexibil – asigură conectarea unităţii(lor) de disc flexibil;– interfaţa serială – permite comunicaţii seriale asincrone. De regulă această interfaţă

este folosită pentru conectarea mouse-lui;– interfaţa paralelă – de regulă este folosită pentru conectarea imprimantei;– interfaţa cu tastatură – are rolul de a asigura transmiterea codurilor tastelor apăsate.

Echipamentele periferice

Din punct de vedere al tipului de operaţie de intrare-ieşire pe care dispozitivul perifericîl poate realiza, acestea se pot grupa astfel:

– dispozitive periferice de intrare – care asigură introducerea informaţieiîn sistemul de calcul:– tastatura (fig. 32);– planşeta grafică (fig. 33);– scaner-ul (fig. 34);– cititorul de cartelă magnetică;– CD-ROM.

– dispozitive periferice de ieşire – care asigură transmitereainformaţiilor prelucrate din sistemul de calcul: – imprimanta (fig. 35);– monitorul (display):

– cu tub catodic (fig. 36a); – cu cristale lichide (LCD) (fig. 36b);

– ploterul (fig. 37) – desenează cu ajutorul creioanelor grafice; – cuter-ploterul – foloseşte în locul creioanelor grafice un cuţit de tăiere,

pe contur, a diferitelor materiale de tip autocolant.

fig. 37

fig. 32

fig. 34

fig. 33fig. 36afig. 36b

fig. 31

fig. 30

fig. 35


– dispozitive periferice de intrare-ieşire – care permitatât introducerea, cât şi scoaterea datelor în/din memorie– unitatea de disc flexibil;– unitatea de disc fix (fig. 38);– unitatea de casetă magnetică;– inscriptor de CD-uri, DVD-uri;– unitatea de ZIP disc (fig. 39).

Dintre acestea, unităţile de hard disc şi de disc flexibil (dischetă) intră în dotareaoricărui PC, iar unităţile de CD-ROM sunt şi ele prezente din ce în ce mai des încompunerea PC-urilor.

Unitatea de disc flexibil (FLOPY DISCUL sau DISCHETA) este un disc mic, portabilîn afara calculatorului, utilizat în scopul de a păstra informaţia precum şi pentru transferulde date de la un calculator la altul. Capacitatea de stocare uzuală a unei dischete este de 1.44Mbytes.

După dimensiune, dischetele se clasifică astfel: dischete de 5.25 inch (notat 5.25“) şidischete de 3.5“. În prezent se utilizează dischetele de 3.5“.

Unitatea de disc fix (HARD DISCUL) (fig. 40) este acel dispozitiv utilizat pentrustocarea datelor în cantităţi foarte mari şi pe termen nedeterminat de lung.

Hard discul foloseşte ca suport de informaţie – discurile de tip Winchester, care dinpunct de vedere tehnologic sunt realizate dintr-un ansamblu de cel puţin două discuriconectate rigid pe un ax. Acest ansamblu este încasetat şi este realizat pe discuri de 5,25inch sau în cele mai multe cazuri pe discuri de 3,25 inch.

În afară de capacitatea de stocare, este de dorit ca unitatea de hard disc să permită oscriere şi o citire (timp de acces) a informaţiilor cât mai rapidă.

Unitatea de CD (CD-ROM) permite stocarea unei cantităţi de informaţie de aproxi-mativ 600 – 700 Mbytes. Accesul la date se face foarte rapid. Datele NU pot fi modificatede către utilizator. Pentru a putea scrie date pe un CD, acesta trebuie să fie de tipul CDinscriptibil şi să se folosească o unitate de CD inscriptibilă.

Pentru scrierea pe un CD, se utilizează tehnologia LASER care crează pesuprafaţa discului mici cavităţi în materialul din care este compus acesta. La citireadiscului, cavităţile absorb lumina, iar suprafeţele netede dintre cavităţi reflectă luminacătre LASER. Lumina şi absenţa acesteia reprezintă informaţiile.

În afară de aceste suporturi de stocare a datelor, se mai utilizează BANDAMAGNETICĂ şi DISCUL ZIP. Acestea sunt dispozitive cu capacităţi de stocare mari, carese pot ataşa în exteriorul unităţii centrale a calculatorului, prin cuple speciale.

fig. 41

Funcţionarea unităţilor de discUnităţile de disc fix şi unităţile de dischetă funcţionează înacelaşi mod. Discul şi discheta sunt acoperite cu un materialmagnetic. În interiorul unităţii, capetele se deplaseazădeasupra discului în rotaţie, citind şi scriind datele magneticepe anumite piste de informaţii. Înainte ca o unitate să poatăciti sau scrie informaţiile pe un disc sau dischetă, acesteatrebuie să fie formatate. Formatarea înseamnă împărţireaelectronică a discului în piste (circulare) şi sectoare (unghiu-lare).La salvarea datelor, unitatea le copiază pe disc pe oanumită pistă şi un anumit sector, apoi înregistrează poziţiaîntr-un tabel de alocare a fişierelor, sau FAT (File AlocationTable) (fig. 41), pe disc. Când se introduce o comandă derechemare a anumitor date, unitatea consulă FAT pentru aafla poziţia exactă, apoi alege pista şi sectorul corect.

fig. 38 fig. 39

capete de citire/scriere

discuriwinchester

ax

fig. 40

Primele tipuri de hard discuri conţineau 30 de piste şi 30 desectoare pe o pistă. Modelul a fost denumit 3030. În foartescurt timp au fost denumite discuri Winchester, luând numelepuştilor de vânătoare Winchester 30-30.


În dotarea unui sistem de calcul mai pot intra şi alte echipamente ca de exemplu:– mouse-ul (fig. 42)

Acesta este un dispozitiv ataşat la sistemul de calcul, utilizat pentru indicarea peecran şi declanşare a diferitelor acţiuni. Se utilizează pentru lucrul cu programele cedispun de interfaţă grafică cu utilizatorul.

– placa de sunet, boxe, accelerator grafic (fig. 43)Aceste echipamente constituie dotarea multimedia a unui calculator. Cu ajutorul lorcalculatorul poate să ruleze muzică la fel ca un aparat destinat special acestui scop şipermite acţiuni care necesită o grafică pe calculator foarte performantă.

– placa de reţeaEste utilizată pentru a putea conecta un calculator într-o reţea de calculatoare. (fig. 44– placă de reţea externă pentru laptop; fig. 45 – placă internă pentru PC)

– placa de fax-modem (sau fax-modem extern) (fig. 46)Se utilizează pentru conectarea calculatorului la linia telefonică. Aceasta conectareoferă posibilitatea accesului de la calculatorul propriu la reţeaua Internet, sau atransmiterii de faxuri cu calculatorul, evident utilizând software specializat.

– imprimantaEste dispozitivul care se ataşează la sistemul de calcul şi serveşte la tipărirea pehârtie (sau alţi suporţi) a conţinutului fişierelor. Acestea pot fi LaserJet, InkJet (cujet de cerneală), matriciale (cu ace), cu sublimarea cernelii (foto digitală) şi altetipuri.

– scanner (fig. 47)Acesta este un echipament destinat obţinerii de fişiere utilizabile din punctul devedere a sistemului de calcul, pornind de la informaţia tipărită pe hârtie, de lafotografii. Pagina tiparită sau fotografia sunt introduse în scanner, „văzute“ şi anali-zate de un software specializat, ceea ce determină obţinerea de fişiere de tip imagine(sau chiar de tip text – funcţie de tipul scanerului şi softul folosit), utilizabile prindiverse programe.

fig. 46

fig. 44

fig. 45

fig. 47

fig. 42

fig. 43

4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor

Extensibilitatea reprezintă mărimea spaţiului disponibil într-un calculator pentru adău-garea de dispozitive de sitem hard – periferice sau memorie.

Extensibilitatea unui calculator depinde de 3 elemente:– numărul şi tipul fantelor de extensie internă;– numărul şi tipul porturilor de extensie externă;– numărul de fante de memorie disponibile.Majoritatea utilizatorilor doresc să achziţioneze sisteme de calcul cu posibilităţi mari de

extensie, deoarece aproape sigur în viitor va fi necesară o putere de calcul mai mare decât înprezent.

Fante de extensie (fig. 48) şi plăci de extensie (fig. 49)

Fantele de extensie sunt socluri pe placa de bază, unde se pot conecta plăci de extensie.Plăcile de extensie sunt plăci cu circuite, care conţin electronica ce comandă periferi-

cele sau adaugă memoria suplimentară.Unele fante sunt ocupate de plăci care comandă componentele de bază ale sistemului,

cum ar fi placa adaptor video pentru monitor.După ce au fost instalate plăcile de bază, rămân fante libere, care sunt folosite pentru

extensibilitatea sistemului de calcul.

fig. 48

fig. 49

Placă de extensie


Porturi (fig. 50)

Porturile sunt socluri ce sunt conectate la placa de bază sau la plăcile de extensie. Sefolosesc cabluri pentru conectarea dispozitivelor periferice la porturi. În acest mod, periferi-cele şi sistemul de calcul pot comunica.

La majoritatea sistemelor de calcul există porturi pentru cuplarea imprimantei,monitorului, tastaturii, mouse-lui.

Pot exista însă şi porturi în plus faţă de existenţa perifericelor.Perifericele nu se pot conecta în orice port disponibil. De exemplu, monitorul se conec-

tează la portul adaptor video. Nu se poate conecta o imprimantă în portul adaptorului video.Conectorul portului şi conectorul cablului dispozitivului periferic, trebuie să fie

compatibili, adică tipurile şi dimensiunile trebuie să îşi corespundă.Un mod de a determina cu care port se potriveşte conectorul este de a număra pinii

(contactele) acestuia. Se caută un port de pe placa de bază sau placa de extensie care săcorespundă ca mărime cu conectorul (mufa) de pe cablu. De asemenea, se observă dacăpinii ies în afară (conector tată – fig. 51) sau sunt înăuntru (conector mamă). Dacă pinii peconector (mufă) ies în afară, portul trebuie să aibă socluri corespunzătoare şi invers.

Conexiunile sunt întotdeauna între conectori mamă şi conectori tată. Nu se poate cuplaun cablu cu conector tată (mamă) cu un port cu conector tată (mamă).

Tipuri de porturi existente la sistemele de calcul PC– porturile paralele (fig. 52) trimit simultan toate datele, un octet o dată, prin opt fire

separate ale unui cablu. Porturile paralele sunt de obicei denumite LPT (abreviere de la lineprinter). Dacă există un port paralel, acesta este numit LPT1, al doilea va fi LPT2 etc.Porturile paralele sunt utilizate, în principal, în conectarea împrimantelor şi nu pot transmitedatele în mod eficient pe distanţe lungi. Majoritatea porturilor paralele au 25 de pini.

– porturile seriale trimit datele printr-un singur fir. Aceste porturi transferă datele maiîncet decât porturile paralele, dar mai eficient pe distanţe lungi. Există porturi seriale cu 9pini, dar şi cu 25. De obicei aceste porturi sunt denumite COM (prescurtarea de lacomunications).

Dacă există un port COM, acesta se va numi COM1, dacă există două, al doilea se vanumi COM2 etc. Porturile seriale sunt folosite, de obicei, pentru conectarea imprimantelorseriale (imprimante care folosesc o conexiune serială), modemurilor şi mouse-lui (fig. 53).

fig. 51

Mufă (mamă) cuplare mouse(port serial)

fig. 53

fig. 50

Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă,scaner (port paralel)

fig. 52


– portul de adaptor video este folosit pentru conectarea monitorului la placa adapto-rului video. Porturile de adaptor video sunt destinate unui anumit tip de placă adaptor video.Unele porturi au conectoare cu 9 pini, altele cu 15 pini. Adaptorul VGA (SVGA) utilizeazăconectori cu 15 pini, pe trei rânduri (fig. 54), în timp ce EGA şi CGA – tipuri de adaptorimai vechi – folosesc un conector cu 9 pini pe două rânduri (fig. 55).

– portul SCSI permite transferul datelor la viteze mari. Porturile SCSI sunt utilizatepentru conectarea dispozitivelor compatibile SCSI, cum ar fi unităţi de disc fix externe,unităţi de bandă magnetică, pentru copii de siguranţă sau unităţi CD-ROM. Se pot conectapână la 8 dispozitive SCSI la un port SCSI (deşi controlerul este deseori considerat ca undispozitiv, astfel rămânând 7 disponibile). Porturile SCSI nu sunt atât de folosite ca celelaltetipuri de porturi, în parte pentru că dispozitivele SCSI sunt scumpe.

– portul USB (Universal Serial Bus) permite conectarea diferitelor periferice (camerăWebCam, scaner, imprimantă). Este un port care duce la standardizarea cuplării cât maimultor periferice.

Notă: Problema transmiterii datelor rămâne încă de actualitate. O tehnologie interesantă,dar deocamdată costisitoare, este cea laser. În loc de raze laser, oamenii de ştiinţă încearcă săfolosească raze infraroşii (IR). Utilizarea IR este o soluţie „curată“, dar prezintă un dezavantajfaţă de conexiunile radio: obstacolele întâlnite de IR bruiază transferul. (fig. 56)

fig. 54

Mufe (tată) cuplare monitor laportul adaptor video

fig. 55

În ultima perioadă au începutsă fie din ce în ce mai folositepentru mouse porturile şimufele de cuplare PS2

fig. 56

5. Prezentarea funcţiilor tastaturii

Una din modalităţile de dispunere a tastelor pe tastatura unui PC este standardulQWERTY, pe care l-au folosit timp de un secol maşinile de scris.

Există însă trei standarde diferite pentru dispunerea tastelor speciale ale sistemului decalcul, cum sunt Ctrl şi Alt: la tastatura cu 83 de taste, utilizată la primul sistem de calculIBM PC; tastatura cu 84 de taste la sistemele de calcul IBM PC AT şi standardul actual,tastatura extinsă cu 101 taste.

Pentru înţelegerea dispozitivului periferic voi prezenta în detaliu tipurile de taste.După cum se poate observa există mai multe tipuri de taste (fig. 57):a. Taste caracter (A,B,C, ..., 0, 1, 2, ..., (, %, @ etc);b. Taste săgeţi (sus, jos, stânga, dreapta);c. Taste funcţie (F1, F2, ..., F12);d. Taste cu acţiune bine definită (Enter, Backspace,, Esc, Tab, Print Screen, Scroll

Lock, Pause, Insert, Home, Delete, End, Page Up, Page Down);e. Taste de „alternare“ a tastaturii (Shift, Ctrl, Alt);f. Taste de setare a modului de lucru (Caps Lock, Num Lock);g. Blocul numeric.

a. Tastele caracter au un scop uşor de intuit. Apăsarea unei taste determină recepţio-narea şi afişarea pe ecran a caracterului înscris pe tastă (literă, cifră, semn depunctuaţie, caracter special). Denumirile caracterelor mai puţin cunoscute suntprezentate alăturat.

TASTELE CARACTER~ – tilda` – apostrof invers@ – „a“ comercial, „a“ com sau „coadă de maimuţă“# – diez$ – dolar% – procent^ – accent grav (sau „control“)& – „and“ („şi“) sau ampersand* – asterisc- – minus_ – linie de subliniere\ – „backslash“ sau „slash“ invers/ – „slash“ sau bară oblică| – bară verticală‘ – apostrof“ – ghilimele( ) – paranteze rotunde[ ] – paranteze drepte{ } – paranteze acoladă< >– paranteze unghiulare

fig. 57


Se observă că unele taste au înscrise două astfel de caractere. Pentru obţinereafiecăruia vezi tasta SHIFT

b. Tastele „săgeţi“ determină deplasarea cursorului în direcţia specificată sau aselecţiei curente. Folosirea lor este posibilă (în special) într-o aplicaţie de tip mediu.

c. Tastele „funcţie“ determină lansarea imediată a unei comenzi. Fiecare tastă funcţiepoate avea asociată o comandă. Spre exemplu, în cazul sistemului de operare,apăsarea tastei F3 determină afişarea ultimei comenzi tastate.Fiecare program interpretează diferit tastele funcţiei, dar evoluţia programelor tindecătre o standardizare a comenzilor asociate tastelor funcţie.Cel mai răspândit standard de interpretare a tastelor funcţie este CUA – CommonUser Access – folosit de firma Microsoft pentru realizarea pachetului Windows.

d. Tastele cu acţiune bine definită sunt taste pentru care gradul de standardizare ainterpretării lor este foarte pronunţat. De exemplu tasta Backspace este interpretatăde 99% din programe ca ştergere a caracterului aflat în stânga cursorului.Alăturat sunt prezentate semnificaţiile impuse.(Acestea sunt semnificaţiile cele mai des întâlnite ale tastelor prezentate. Totuşi potexista şi programe ce le acordă un alt înţeles special.)

e. Tastele de „alternare“ a tastaturii reprezintă o invenţie extrem de ingenioasă: în locde a dubla numărul de taste se adaugă una! Ele se folosesc astfel:– apăsare a tastei de „alternare“ şi menţinerea ei apăsată– apăsare a tastei propriu-zise– eliberare a testei de „alternare“

În loc să se obţină caracterul „8“, s-a detectat faptul că tasta SHIFT era menţinutăapăsată şi s-a generat celălalt caracter înscris pe tastă. Deci, cu ajutorul tasteiSHIFT, fiecare din celelalte taste poate genera două caractere:

– în cazul cifrelor sau al semnelor speciale, menţinerea apăsată a tastei SHIFTdetermină obţinerea caracterului înscris în partea de sus a tastei;

– în cazul literelor, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină:– obţinerea literei mari corespunzătoare caracterului, dacă nu este activ Caps Lock– obţinerea literei mici corespunzătoare caracterului, dacă este activ Caps LockCelelalte două taste de „alternare“: Ctrl şi Alt sunt folosite pentru a genera comenzişi nu caractere suplimentare.După cum se poate observa alăturat, operaţia a fost notată Ctrl+C, iar tasta „C“ nugenerează caracterul „C“, ci o comandă.

TASTELE CU ACŢIUNE BINE DEFINITĂEnter – execuţie comandă sau trecerea la rând nou (încazul editoarelor de texte)Backspace – şterge caracterul aflat în stânga cursoruluiDelete- şterge caracterul aflat în poziţia curentă (sau înunele cazuri la dreapta) cursoruluiEsc – renunţă la meniul curentTab – trece le rubrica următoare sau salt cursor spredreapta de o valoare presetatăInsert – schimbă modul de lucru (inserare/suprapunere)Home – salt cursor la început (linie, pagină, document)End – salt cursor la sfârşit (linie, pagină, document)Page Up – salt o pagină mai înainte (sus)Page Down – salta o pagină mai înapoi (jos)Print Screen – tipărşte ecranul curent la imprimantă saucapturează imaginea ecranului curent, care poate fi afăşatăcu ajutorul comenzii PASTE într-un program de graficăsau de editare text.Scroll Lock – opreşte „defilarea“ textului pe ecran(rândurile din partea de sus a ecranului nu se vor pierde)Pause – opreşte afişarea pe ecran

*8

Exemplu:Semnul asterisc (*) se obţine astfel:– apăsare a tastei SHIFT şi

menţinerea ei apăsată– apăsare a tastei „8“ şi eliberarea

acesteia– eliberarea tastei SHIFT

IMPORTANTLa tastaturile realizate în ultimul timp au mai fost introduse 2taste:

– tasta care activează butonul START din TASK BAR

– tasta rapidă de trimitere la imprimare a fişierului curent


Comenzile obţinute similar cu ajutorul tastei Alt se noatează Alt+tastă.f. Tastele de setare a modului de lucru se referă la modul în care reacţionează tasta-

tura.Caps Lock. Activează sau dezactivează generarea caracterelor mari.Vezi explicaţia alăturată.Num Lock. Determină comportamentul tastelor din blocul numeric.Vezi explicaţia alăturată.

OBSERVAŢIE! Acesta este comportamentul majorităţii tastaturilor. Este, însă, posibilca Num Lock să reacţioneze invers.

Exemple:În general, întreruperea execuţiei programului curent se poateface prin comanda Ctrl-C care se obţine astfel:– apăsare a tastei Ctrl şi menţinerea ei apăsată– apăsare a tastei „C“ şi eliberare a acesteia– eliberare a tastei CtrlFolosirea alternării de taste Alt-F4 duce la închidereaprogramului în care se lucrează.

a) Să presupunem că în acest moment apăsarea tastei „A“ vagenera litera mică „a“. Modul de lucru Caps Lock estedezactivat. Dacă apăsaţi şi eliberaţi tasta Caps Lock veţiobserva că se aprinde LED-ul corespunzător din partea desus, dreapta a tastaturii. Modul de lucru Caps Lock esteacum activ şi se vor genera numai litere maricorespunzătoare.

b) Activarea modului Num Lock (LED-ul este aprins)determină generarea „săgeţilor“ sau a comenzilor înscrisepe taste. Dezactivarea acestuia determină generarea cifrelorsau caracterelor corespunzătoare.

6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui

Mouse-ul, asemenea tastaturii, este un dispozitiv de intrare utilizat pentru „furnizareade informaţii“ sistemului de calcul. Acesta poate fi mai uşor de utilizat decât tastatura,deoarece nu trebuie memorate comenzi sau combinaţii de taste, se indică un obiect sau ocomandă pe ecran şi se apasă butonul de mouse pentru selecţie.

Majoritatea programelor sunt proiectate, acum, pentru a accepta mouse-ul. Deşi sepoate lucra numai cu tastatura, este mai uşor şi mai atractiv dacă există mouse.

Anatomia unui mouse

Indiferent de mărime sau formă mouse-ul poate fi bine manevrat.Poziţia corectă de manevrare a unui mouse este cu degetul arătător pe butonul din

stânga al mouse-lui (fig. 58). Celelalte degete se pot aşeza pe celelalte butoane sau pot dirijamouse-ul pe suprafaţa biroului.

Mouse-ul poate avea două sau trei butoane (fig. 59). Majoritatea programelor utilizeazăbutonul din stânga pentru a executa funcţii uzuale şi butonul din dreapta sau din mijloc înscopuri speciale. În interior, mouse-ul are o bilă de urmărire, care prin intermediul unuisistem electro-optic transformă mişcările mouse-lui în semnale pe care sistemul de calcul lepoate înţelege.

Unul dintre cele mai noi dispozitive tip mouse este conceput special pentru navigareaprin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia giroscopului (fig. 60).

fig. 58

fig. 60

fig. 59


Programele proiectatate să utilizeze un mouse afişează pe ecran un indicator de mouse.Indicatorul poate fi o săgeată sau o altă formă, din ce în ce mai diversificată, care se mişcăpe ecran când se deplasează mouse-ul. În unele programe, indicatorul îşi poate schimbaforma pentru a arăta acţiunea curentă (redimensionare a ferestrei, salvare etc.).

Utilizatorii de laptop consideră mouse-ul un dispozitiv incomod, deoarece necesităspaţiu pe birou. Aceştia preferă în general dispozitivele trackball, care în esenţă reprezintăun mouse răsturnat (utilizatorul roteşte bila) (fig. 61). Instrumentele trackball suntîncorporate în unele tastaturi şi calculatoare laptop.

Producătorii de sisteme laptop experimentează şi alte tipuri de dispozitive de indicare.Unele sunt prevăzute cu un trackpoint sau cu un buton GBH (se numeşte astfel deoareceeste amplasat la intersecţia literelor G, B şi H de pe tastatură). Un trackpoint se mai numeşteşi cap de ştergere, deoarece seamănă cu o gumă de creion. În ceea ce priveşte altecalculatoare portabile (laptop), dispozitivul de indicare este degetul arătător al utilizatorului.Pentru a deplasa un cursor pe ecran, degetul se deplasează pe o mică suprafaţă de atingere(fig. 62).

OBSERVAŢIE! Oricare din dispozitivele de indicare prezentate necesită un timp minimde familiarizare.

Deplasării într-un anumit sens a mouse-lui îi corespunde o deplasare a indicatorului demouse pe ecranul calculatorului, care poate fi configurată în scopul mişcării cu o anumităamplitudine a acestuia. Uneori este necesară deplasarea mouse-lui fără a deplasa indicatorul(în situaţia când acesta ajunge prea aproape de marginea biroului sau de una din marginilesuportului de mouse); este suficient să se ridice mouse-ul, să se deplaseze în direcţianecesară şi să se pună înapoi pe birou pentru a continua lucrul. Deasemenea se pot schimbaconfig. urările mouse-lui pentru lucrul cu mâna stângă, în sensul că butonul de execuţie alfuncţiilor uzuale devine cel din dreapta.

fig. 61fig. 62

Terminologie mouseTermen Definiţie

Punctare(indicare)

Se depălasează indicatorul în poziţia dorită peecran

Clic Se apasă şi se eliberează butonul de execuţieal funcţiilor curente

Dublu-clicSe apasă şi se eliberează butonul de execuţieal funcţiilor curente de două ori, căt mairepede posibil.

Notă: viteza de acţionare prin dublu-clic a mouse-lui se poateconfigura, pentru a fi aleasă cea mai convenabilă opţiune.

Deplasare (drag)Se apasă butonul de execuţie al funcţiilorcurente şi se menţine apăsat cât timp sedeplasează indicatorul într-o altă poziţie

Eliberare (drop) Eliberarea butonului după deplasare

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1Adevărat/Fals

Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă

A F 8 Un bit este format din 8 byti.

A F 9 Interfaţa pentru ecran nu asigură afişarea informaţiei peacesta.

A F 10 Microprocesorul nu este indispensabil funcţionării unuisistem de calcul.

A F 11 Datele încărcate „din fabrică“ în memoria de tip ROMnu pot fi modificate de către utilizator.

A F 12 Extensibilitatea unui sistem de calcul nu depinde denumărul şi tipul fantelor de extensie internă.

A F 13 Scanerul se poate conecta la portul paralel.

A F 14 Alt+F4 duce la închiderea programului în care selucrează

A F 1 Generaţia calculatoarelor pe tranzistoare este primageneraţie de calculatoare.

A F 2 Pentru stocarea datelor pe termen lung se utilizeazăunitatea de disc fix (hard disk-ul).

A F 3 Inscriptorul de CD-uri (CD-RW) este un dispozitiv deintrare-ieşire date.

A F 4 Imprimanta este un dispozitiv de intrare-ieşire date

A F 5 Mouse-ul se conectează la sistemul de calcul prinintermediul portului paralel.

A F 6 Portul USB este destinat pentru conectarea la sistemulde calcul a imprimantei, web cam-ului, scanerului.

A F 7 Tastele ~, @, #, $, & sunt taste de alternare a tastaturii


Exerciţiul 2Alegere multiplă

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1

1 = F2 = A3 = A4 = F5 = F6 = A7 = F

8 = F9 = F10 = F11 = A12 = F13 = A14 = A

Exerciţiul 2

1 = c2 = a3 = a4 = a5 = b6 = a

1 Ordinea cronologică, corectă, a generaţiilor de calculatoare este:a Generaţia: tranzistoarelor, tuburilor cu vid, circuitelor

microminiaturizate, circuitelor integrate.b Generaţia: tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor

microminiaturizate, tuburilor cu vid .c Generaţia: tuburilor cu vid, tranzistoarelor, circuitelor integrate,

circuitelor microminiaturizate.2 Care din următoarele echipamente sunt dispozitive de

intrare/ieşire date:a unitatea de disc fixb tastaturac imprimanta

3 Tastele cu acţiune bine definită sunt::a Enter, Backspace, Tab, Home, End, Print Screenb Alt, Shift, Ctrlc F1 – F12

4 Pentru stocarea datelor pe termen nelimitat într-un sistem decalcul se utilizează:a Hard disk-ulb Memoria de tip RAMc Memoria de tip ROM

5 La întreruperea accidentală sau voită a alimentării sistemului decalcul conţinutul memoriei de tip RAM:a Nu se pierdeb Se pierde ireversibilc Se pierde dar poate fi recuperată

6 Semnul grafic * se poate obţine folosind următoarea combinaţiede taste:a Shift+8b Ctrl+8c Alt+8

CAPITOLUL 2

Sisteme de operare

1. Noţiuni generale2. Elemente de utilizare a sistemului de

operare MS-DOS3. Comenzi ms-dos de bază4. Editorul de texte MS-DOS

1. Noţiuni generale

Sistemul de operare este un grup de programe care furnizează instrucţiunile de care arenevoie sistemul de calcul pentru a putea fi comandat. Fără sistemul de operare, utilizatorulnu poate comunica cu sistemul de calcul, iar sistemul de calcul nu va şti să comunice cuutilizatorul. Fără sistemul de operare, ar trebui transmise şi înţelese semnalele utilizate defiecare componentă a sistemului hard conectată la sistemul de calcul. Ar trebui introduseinstrucţiuni care să detalieze fiecare acţiune pe care o execută sistemul de calcul, de la cumse încarcă un program în memorie, până la cum să se copieze informaţiile sau să se tipă-rească fişierele.

Sistemul de operare este o componentă software de bază, obligatorie pentru funcţio-narea sistemului de calcul. Acesta asigură coordonarea funcţionarii tuturor componentelorsistemului de calcul şi permite rularea celorlalte categorii de programe existente pe acesta.

Ce face un sistem de operare

Cele mai importante funcţii îndeplinite de un sistem de operare sunt:

Gestionarea disculuiSistemele de operare ajută la comandarea dispozitivelor de stocare. Se poate utiliza

sistemul de operare pentru a aranja, eticheta (a da un nume), copia şi organiza informaţiilepe care le conţin unităţile de disc.

Sistemul de operare denumeşte automat unităţile dedisc ale sistemului de calcul. Notatiile standardfolosite pentru denumirea unităţilor de disc sunt:C: pentru hard disc;A: pentru dischetă;B: pentru a doua unitate de dischetă, îneventualitatea că există;D: pentru unitatea de CD, dacă există.În cazul existenţei mai multor dispozitive de stocare sau încazul partiţionării unităţii de disc fix, dispozitivele/partiţiilese notează în ordine alfabetică în continuare.

Gestionarea fişierelor se face în anumite locaţii, numitedirectoare (foldere). Sistemul de operare organizeazăarborescent directoarele existente pe disc. Structuraarborescentă porneşte din directorul rădăcină al discului.


Gestionarea fişierelorSistemul de operare ajută la organizarea fişierelor în care sunt stocate informaţiile

(datele), păstrând locaţia (locul pe disc aşa cum s-a arătat la descrierea discurilor), numele,mărimea şi momentul creării fişierului.

Gestionarea dispozitivelorSistemul de operare furnizează instrucţiunile necesare sistemului de calcul pentru

comanda perifericelor, cum ar fi tastatura, imprimanta, mouse, modemul etc.Sistemul de operare transformă tastările şi mişcările mouse-lui în comenzi pe care

sistemul de calcul le poate interpreta.

Gestionarea programelorSistemul de operare furnizează interfaţa necesară unui program pentru a comunica cu

sistemul de calcul.Sistemul de operare comandă intrările şi ieşirile între un program de eiditare text şi

tastatură (fig. 63), sau între un program de editare grafică şi mouse (fig. 64).

Gestionarea utilizatorilorSistemul de operare furnizează o interfaţă uşor utilizabilă, care permite comunicarea cu

sitemul de calcul într-un limbaj uşor accesibil şi uşor de înţeles.Sistemul de operare permite lansarea unui program prin scrierea unui cuvânt-comandă

(în limba engleză), selectarea unei comenzi dintr-un meniu sau executarea unui dublu clic(cu mouse-ul) pe o pictogramă de pe ecran.

Categorii de sisteme de operare des utilizatepe sitemele de calcul de tip PC:

MSDOS (Microsoft Disk Operating System) (fig. 65)A fost unul dintre cele mai folosite sisteme de operare folosite de sistemele de calcul.MS-DOS foloseşte o interfaţă grafică de tip linie de comandă.Se tastează comanda dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând

rezultatul de ieşire pe ecran.

fig. 63

fig. 64

fig. 65

Sisteme de operare 47

MS-DOS nu este considerat un sistem de operare prietenos, deoarece implică o mul-ţime de comenzi şi mesaje cifrate care trebuie să fie citite şi scrise.

Windows 95, 98, 2000, NT, XP (fig. 66)Sunt cele mai folosite sisteme de operare pentru sistemele de tip PC. Acestea folosesc o

interfaţă grafică de tip utilizator (GUI – Graphical User Interface). Utilizatorul intră îninteracţiune cu sistemul de calcul, folosind mouse-ul pentru a alege elemente de meniuri saua selecta imagini (pictograme), ce reprezintă programe, componente ale sistemului sau chiarfişiere.

Utilizarea unei interfeţe grafice este mai uşoară decât utilizarea unei interfeţe pe bazăde comandă sau pe bază de text, care presupune memorarea de comenzi. Este unul dinmotivele pentru care Windows este mult mai apreciat.

Versiuni softCreatorii de programe au identificat diferitele versiuni ale programelor prin numere. De

câte ori este lansată o nouă versiune a unui program, aceasta primeşte un nou număr. Dacăschimbările dintr-o versiune sunt minore, cum ar fi rezolvarea unei probleme mici, denumitădefect (bug), numai numărul din dreapta punctului se modifică. Dacă schimbările de programsunt semnificative, cum ar fi adăugarea unui set de caracteristici noi sau chiar rescrierea înîntregime a programului, se schimbă numărul din stânga punctului. Exemplu: de la versiuneaMS-DOS 1.0 s-a ajuns într-un anumit interval de timp, la versiunea MS-DOS 6.22.

ATENŢIE! În zilele noastre se duce o luptă acerbă în ceea ce priveşte supremaţia siste-melor de operare – Windows, Linux sau mai nou venitul BDS. Dacă Windows este un do-meniu total aparte, ceilalţi competitori se bazează pe cunoscutul sistem de operare UNIX. Înurmă cu câţiva ani lupta se dădea între sistemele de operare Unix şi Windows, şi foarte multălume a mers „pe mâna“ celui din urmă. Astăzi termenii problemei sau schimbat radical. Unix-ul a reprezentat generatorul unor noi sisteme de operare care au un succes crescând, în timp ceWindows-ul se schimbă din ce în ce mai mult adăugând stabilitate şi noi facilităţi de la oversiune la alta. Dacă până acum Unix-ul se folosea pe platforme mari iar Windows-ul pe cal-culatoarele personale, astăzi se observă o migrare de la un domeniu la altul atât a Windows-ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.

fig. 66

2. Elemente de utilizare a sistemuluide operare MS-DOS(Microsoft Disk Operating System)

Un sistem de operare este un software de bază destinat gestionării resurselor unuisistem de calcul.

După apăsarea butonului POWER în scopul deschiderii calculatorului, utilizatorul vaobserva derularea pe ecran a unor informaţii referitoare la structura sistemului de calcul.

După încheierea acestor operaţii, pe monitor este cel mai probabil să se afişeze unadintre următoarele situaţii:

a) Ecran negru având în colţul din stânga înşiruirea de caractere C:\>_ (fig. 67);b) Interfaţa specifică de Windows (fig. 68).Varianta a) este cea în care s-a executat direct încărcarea sistemului de operare MS-

DOS, şi se poate începe în orice moment lucrul cu acesta.Varianta b) este aceea în care s-a încărcat un sistem de operare din familia Windows şi

de acolo utilizatorul trebuie să ajungă în aşa-numitul prompt de comandă, unde va putea sălucreze în interfaţa specifică MS-DOS.

Operarea în MS-DOS

Secvenţa de caractere C:\>_ se numeşte PROMPT al sistemului de operare MS-DOS(fig. 69).

C: indică discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (litera C este atribuită harddiscului).

fig. 67

fig. 68

fig. 69


\ este simbolul pentru directorul rădăcină al discului. Acest semn se numeştebackslash.

> are simpla semnificaţie de separator._ este o liniuţă clipitoare care se numeşte cursor de scriere.

Apariţia prompterului sistemului de operare indică faptul că în continuare se va putea„comunica“ cu calculatorul, prin comenzi specifice.

Utilizarea calculatorului prin intermediul lucrului direct cu sistemul de operare MS-DOS se face cu ajutorul comenzilor. Forma generală de scriere a unei comenzi se numeştesintaxa comenzii.

ATENŢIE! După scrierea comenzii, este obligatorie apăsarea tastei ENTER.

Sistemul de operare va analiza corectitudinea comenzii date. Dacă comanda a fostscrisă corect, după apăsarea pe ENTER, aceasta se va executa (fig. 70). Dacă comanda afost greşită, pe ecran se va genera un mesaj de eroare iar comanda nu se va putea executa(fig. 71).

OBSERVAŢIE: Sistemul de operare MS-DOS nu ţine cont de scrierea comenzilor culitere mici sau cu majuscule. Tipul de litere nu influenţează execuţia comenzilor.

ATENŢIE! Denumirile fişierelor şi directoarelor utilizate de sistemul de operare MS-DOS trebuie să respecte următoarele reguli:

– să aibă o lungime de maxim 8 caractere (fig. 72);– să nu conţină spaţii libere printre caractere;– să nu conţină caractere ca: punct (.), virgulă (,), !, @, #, $, %, ^, &, *, (, ), {, }, [, ],

?, ;, “, ~;– caracterele recomandate sunt literele şi cifrele.

DEFINIŢIE:Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 3 caractere, numită EXTENSIE (fig. 72).

Aceasta indică tipul fişierului, iar utilizatorii cu mai multă experienţă pot deduce din

SINTAXA COMENZIINume-comandă [ lista de parametri obligatorii aicomenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

fig. 70

fig. 72

fig. 71


extensie care este programul cu care respectivul fişier a fost creat. Extensia se separăobligatoriu de numele fişierului prin semnul punct (.). Adică: nume-fişier.extensie.

Exemplu: comunica.doc (fig. 72)Câteva exemple de extensii şi aplicaţiile care le generează sunt prezentate în tabelul

următor:

Exrensia Aplicaţia Semnificaţiebak Fişier de copii de rezervă (backup)bat Fişier de comenzicom Fişier de programexe Fişier executabildoc Microsoft Word Fişier textxls Microsoft Excel Fişier tabelarbmp Corel Draw Fişier format grafic, realizat prin puncte

3. Comenzi MS-DOS de bază

Comenzi de afişare a informaţiei

Comanda DIR (fig. 74)Afişează lista de directoare şi de fişiere din directorul rădăcină al discului sau din

interiorul directorului în care s-a ajuns înainte de a da această comandă.În dreptul denumirilor care reprezintă directoare este afişat simbolul <DIR>.Toate celelalte denumiri sunt deci ale fişierelor existente. În plus, se afişează, pe

coloane:– dimensiunile fişierelor precum şi– data şi ora la care respectivele fişiere şi directoare au fost create sau modificate

ultima oară.La lansarea în execuţie a comenzii DIR, derularea listei cu informaţii se face foarte

rapid, utilizatorul neavând timp să „prindă“ începutul listei şi nici să o citească (dacă conţi-nutul acesteia este mai mult de un mode ecran). Pentru a evita acest lucru se va întrebuinţa:

Comanda DIR/P (fig. 75)Aceasta afişează aceleaşi informaţii ca şi DIR, dar pagină cu pagină (ecran cu ecran).

Directoarele şi fişierele sunt însoţite de toate informaţiile. Afişarea informaţiei se face pe unsingur ecran, apoi derularea se opreşte. Ea se poate relua la dorinţa utlizatorului, prin apă-sare pe orice tastă.

fig. 74

fig. 75


Comanda DIR/W (fig. 76)Aceasta afişează aceleaşi date ca şi DIR/P, dar directoarele şi fişierele nu sunt însoţite

de informaţii.

Comanda TREEDetermină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina

discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm.

Comanda TREE/FDetermină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina

discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm, arătând în plus şiFIŞIERELE conţinute în directoare.

Deoarece aceste variante ale comenzii TREE derulează informaţia pe ecran cu preamare viteză, pentru a avea timp să se citească datele se va utiliza:

Comanda TREE/F|MOREAceasta afisează arborele de directoare cu fişierele existente pagină cu pagină.

OBSERVAŢII: Întreruperea desfăşurării afişărilor prin comenzile descrise până aici sepoate face prin apăsarea tastei PAUSE. Opţiunea /P se poate aplica şi pentru celelaltecomenzi care presupun defilarea informaţieii în mai mult de un mod ecran.

Schimbarea directorului curent

Intrarea într-un director: comanda CD (Change Directory)Sintaxa este: CD [nume_director]Exemplu: intrarea într-un director numit de exemplu, FOTOGRAFII, se face executând

comanda CD FOTOGRAFII. Promptul nu va mai fi D:\>_ ci va deveni:D:\FOTOGRAFII>_ (fig. 77)

Ieşirea înapoi în directorul rădăcinăDintr-un singur pas: comanda CD\.Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda CD.. (fig. 78).

fig. 76

fig. 77

fig. 78


Crearea unui director

Comanda MDSintaxa comenzii este: MD [nume_director].

Exemplu: MD LUCRU este comanda care formează în rădăcina discului D directorulnumit LUCRU (fig. 79).

Crearea unui arbore de directoare

Se va utiliza evident tot comanda MD, iar regula care trebuie respectată este aceea cădirectoarele se crează pe rând, doar câte unul la un moment dat.

Exemplu rezolvat pentru înţelegerea modului de creare a structurilor arborescentePentru construirea structurii cu forma din fig. 80 se folosesc comenzile următoare

(fig. 81 şi fig. 82):MD C:\POSTURIMD C:\POSTURI\TVMD C:\POSTURI\TV\PRIMAMD C:\POSTURI\TV\PROTVMD C:\POSTURI\RADIOMD C:\POSTURI\RADIO\21MD C:\POSTURI\RADIO\TOTALMD C:\POSTURI\RADIO\PROFM

DEFINIŢIE:Înşiruirea de directoare începând de la rădăcină până la ultimul director de pe o ramură a

structurii arborescente se numeşte cale de acces sau, pe scurt, cale.

OBSERVAŢII:– Întotdeauna directoarele de pe o cale de acces se separă prin semnul \– În mod riguros, scrierea unei căi de acces se începe cu precizarea discului şi a

rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\.

fig. 80

fig. 81

fig. 82

fig. 79


Ştergerea unui fişier

Comanda DEL.Sintaxa comenzii: DEL [nume_fişier.extensie] (fig. 83).

OBSERVAŢIE: Dacă fişierul care trebuie şters se află într-un director, se va scrie caleade acces până la acesta şi din acest loc se va da comanda DEL cerere.txt sau se va dacomanda de ştergere, urmată de calea până la fişier, DEL C:\TEXTE\cerere.txt

Comenzi de ştergere a unui directorComanda RDSintaxa comenzii: RD [nume_director] (fig. 84a).

ATENŢIE! Comanda RD şterge NUMAI DIRECTOARE GOALE, deci care la rândullor NU conţin subdirectoare sau fişiere.

Comanda DELTREESintaxa comenzii: DELTREE [nume_director] (fig. 84b).Şterge un director împreună cu întregul conţinut al acelui director!

ATENŢIE! Este o comandă periculoasă din motivul enunţat mai sus! Nu se recomandăutilizatorilor fără experienţă.

Copierea unui fişierAre ca scop existenţa unui fişier în diverse directoare ale unui disc, sau pe diverse

discuri. Forma generală a comenzii este următoarea:COPY [cale:\] nume_fişier_de_copiat.extensie [cale:\] nume_director_destinaţie (fig. 85)

OBSERVAŢIE: Se constată că, dacă este necesar, se vor scrie căile de acces până lafişierul care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia.

fig. 84a

fig. 85

fig. 83

fig. 84b


Exemplu: comanda COPY D:\andrei\Lucrari\word\univ.doc C:\temp realizează o copie afişierului univ.doc din directorul Word, subordonat directorului Lucrari, din directorul andrei, îndirectorul temp subordonat rădăcinii discului C. (fig. 86)

Este posibilă copierea printr-o singură comandă a mai multor fişiere deodată. Situaţiilecare se disting sunt următoarele:

– Fişiere care au acelaşi nume şi diferite extensii: ele se simbolizează prin nume_fisier.*– Fişiere care au diverse nume şi aceeaşi extensie: ele se simbolizează prin *.extensie– Fişiere cu diverse nume şi diverse extensii: se vor simboliza prin *.*

OBSERVAŢII: Partea diferită din structura denumirilor se înlocuieşte prin simbolul *.Acest lucru face ca operaţia de copiere să se execute asupra întregului grup de fişieredeodată. Prin aceeaşi metodă se pot de exemplu, şterge mai multe fişiere deodată.

Trecerea pe o altă unitate de discDacă de exemplu, ne aflăm pe discul C: şi se doreşte trecerea pe dischetă, deci pe

discul A:, se va scrie în promptul de comandă A:Promptul se va modifica din C:\>_ în A:\>_ (fig. 87)

Formatarea unei discheteAceastă operaţie acţionează fizic asupra suprafeţei dischetei, sub controlul sistemului

de operare, împărţind în piste şi sectoare de disc, care fac ca discheta să fie utilizabilă. Fărăaceastă organizare, informaţia nu poate fi scrisă pe dischetă.

ATENŢIE! Formatarea unei dischete, şi în general a oricărui disc, atrage după sinepierderea completă a intregii informaţii de pe acel disc.

Formatarea unei dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88)

Exemple:1. a.txt, a.doc, a.xls înseamnă a.*2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă *.txt3. a.txt, b.doc, c.xls înseamnă *.*

fig. 87

fig. 88

fig. 86

4. Editorul de texte MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS are încorporat un program editor de texte, prin inter-mediul căruia se pot crea şi manevra fişiere de tip MS-DOS text.

Punerea în funcţiune a acestui program se face scriind comanda EDIT.Cu ajutorul acestui program se pot învăţa operaţiile de bază necesare redactării unui

text cu ajutorul calculatorului.Structura ecranului oferit de acest program se compune în principal din: (fig. 89)– Bara de meniu afişată întotdeauna în partea de sus a ecranului. Aceasta cuprinde

opţiunile de lucru cu programul.– Suprafaţa de lucru („pagina“).– Eventuale bare de defilare, pe marginile de jos şi din dreapta ale zonei de scriere.

Acestea se utilizează pentru parcurgerea conţinutului fişierului cu ajutorul mouse-ului.

OBSERVAŢIE: Pe bara de meniu se poate ajunge prin apăsare pe tasta ALT sau utili-zând mouse-ul.

Meniurile sunt următoarele:

Meniul FILE (fig. 90)

Opţiunile (comenzile) sunt grupate pe tipuri de acţiuni – lucru cu fişierul (New,Open..., Save, Save As..., Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţiteprintr-o linie de separare.

12

3

fig. 89

fig. 90


Comenzile urmate de 3 puncte (...) nu se execută direct, ci deschid la rândul lor o altăfereastră de opţiuni (de dialog cu utilizatorul).

Opţiunea NEWCrează un fişier nou. Rezultatul constă în deschiderea unei noi pagini, libere.

Opţiunea OPENDeschide un fişier de tip text deja existent; astfel, fişierul poate fi revăzut, modificat.

Utilizatorul trebuie să ştie în ce director se află fişierul pe care doreşte să îl readucă pe ecranşi, evident, numele acelui fişier.

Opţiunea SAVESalvează pe disc conţinutul fişierului deschis pe ecran în acel moment. Orice modificări

aduse fişierului se pot păstra acţionând opţiunea SAVE.

Opţiunea SAVE ASIntră în acţiune la salvarea PENTRU PRIMA DATĂ a unui fişier nou creat. Utiliza-

torului i se vor solicita: o denumire pentru fişier şi un director în care acesta să se salveze.De asemenea SAVE AS se utilizează pentru realizarea unei copii a fişierului deschis peecran, într-un alt director şi/sau cu o altă denumire sau în acelaşi director dar numai cu altădenumire.

OBSERVAŢIE: Opţiunile OPEN, SAVE, SAVE AS deschid ferestre de dialog asemă-nătoare, cu denumirea ferestrei în partea superioară a acesteia (în fig. 91 – OPEN)

Opţiunea PRINT (fig. 92)Declanşează activitatea de tipărire a fişierului deschis pe ecran.

Opţiunea EXITConduce la părăsirea programului EDIT, nu înainte de a se întreba utilizatorul dacă

doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.

fig. 91

fig. 92


Meniul EDIT

Cuprinde opţiuni necesare operaţiilor cu blocuri de text.

Opţiunea CUTDecupează din text zona selectată, trimiţând-o în memoria de tip RAM.

Opţiunea COPY (fig. 93)Copiază zona selectată de text, trimiţând-o în memoria de tip RAM.

Opţiunea PASTE (fig. 93)Aduce din memorie textul depus acolo cu comenzile CUT sau COPY. Textul este

poziţionat pe pagină acolo unde se găseşte cursorul de scriere.

Opţiunea CLEAR (fig. 93)Şterge zona de text selectată (fără ca informaţia ştearsă să fie memorată).

DEFINIŢIE:Prin selectarea unui text se înţelege punerea acestuia în evidenţă pentru ca programul să

„ştie“ ce are de prelucrat.Selecţia se face cu mouse-ul sau cu ajutorul tastaturii.În cazul utilizării tastaturii, se procedează astfel:– se poziţionează cursorul de scriere sub primul caracter al textului ce urmează a fi

selectat;– se apasă tasta SHIFT şi se menţine apăsată;– se apasă tasta săgeată corespunzătoare sensului în care se doreşte realizarea selecţiei.Textul selectat se pune în evidenţă pe ecran cu alta culoare (zona respectivă trece în

mod video invers). Menţinerea apăsării tastelor se continuă până la selectarea întregiiporţiuni care interesează (fig. 94).

Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALTĂ PARTE APAGINII (fişierului) se fac în felul urmator:

1. Se selectează zona de text care se doreşte a fi repetată pe pagină sau să fie mutată înaltă zonă a paginii (vezi fig. 94).

2. Se selectează meniul EDIT.

Opţiunea CUT realizează următoarele:1. Ştergerea informaţiei din poziţia curentă2. Păstrarea informaţiei şterse într-o zonă de

memorare, pentru a putea fi ulterior depusă în altăzonă a fişierului cu ajutorul comenzii PASTE

fig. 93

fig. 94


3. Se apelează opţiunea COPY (pentru copiere) sau opţiunea CUT (pentru mutare)(fig. 95).

4. Se poziţioneaza cursorul de scriere pe pagină acolo unde se doreşte să ajungă textulselectat.

5. Se selectează meniul EDIT şi se apelează opţiunea PASTE (fig. 96).Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALT FIŞIER se fac la

fel ca ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII, numai că informaţia se depune (PASTE) într-un fişierdeschis ulterior (nou sau creat anterior).

OBSERVAŢIE: Aceste operaţii se fac EXACT ÎN ACELAŞI FEL şi în cazul altorprograme.

Meniul SEARCH (fig. 97)

Opţiunea FINDCaută o secvenţă de caractere în fişierul deschis în acel moment. Poate fi gasită numai

PRIMA apariţie în text a acelei secvenţe (fig. 98).

ATENŢIE! Programul MS-DOS EDIT caută numai de la poziţia curentă a cursoruluide scriere în jos (către sfârşitul fişierului)!

Opţiunea REPEAT LAST FINDCaută în continuare în fişier celelalte eventuale apariţii ale secvenţei de caractere găsite

cu opţiunea FIND.

Opţiunea CHANGEPermite schimbarea unei secvente de caractere cu alta (fig. 99).

fig. 95

fig. 96

fig. 97

fig. 98

fig. 99


Meniul OPTIONS

Opţiunea DISPLAYPermite modificarea caracteristicilor ecranului programului EDIT (de exemplu modifi-

carea culorii „foii“ şi modificarea culorii textului (fig. 100).

fig. 100




A F 7Comanda DIR/W afişează directoarele şi fişierele cuinformaţiile care le însoţesc (data şi ora la care au fostcreate, mărimea acestora).

A F 8 Comanda CD duce la ieşirea din directorul curent direct înradăcina dicului pe care se lucrează.

A F 9 Comanda RD şterge NUMAI directorul indicat, care larândul lui nu conţine subdirectoare şi nici fişiere.

A F 10 Comanda MD se utilizează pentru crearea unui fişier.

A F 11 Comanda DEL *.txt realizează ştergerea tutororfişierelor cu extensia txt din calea indicată.

A F 12 Microsoft Windows nu este o interfaţă grafică de tiputilizator.

A F 1 Sistemul de operare MS-DOS este un software deaplicaţie.

A F 2În sistemul de operare MS-DOS după tastareacomenzii este necesară apasare tastei ENTER pentruconfirmarea execuţiei comenzii.

A F 3 Litera A este alocată pentru denumirea discului fix(hard disk)

A F 4 Sistemele de operare îndeplinesc printre altele funcţiade gestionare a discurilor.

A F 5*.extensie poate face selecţia in vederea copierii,mutării sau ştergerii unor fişiere cu nume diferite şiaceeasi extensie.

A F 6 Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 2caractere numită EXTENSIE.




Exerciţiul 1 Exerciţiul 2

1 = F 7 = F 1 = c2 = A 8 = A 2 = c3 = F 9 = A 3 = a4 = A 10 = A 4 = c5 = A 11 = A 5 = b6 = F 12 = F 6 = b

1 Care este forma corectă a unui specificator de fişier:a disc / nume fişier / cale / .extensieb disc / cale / nume fişier / .extensiec cale / disc / nume fişier / .extensie

2 Să presupunem că pe discul fix există următoarele fişiere:COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZON,COMM.AND, COMMAND.EXE, COMMAND.CO, C.COM,COMMA.COM, COMMANA.COM.Indicaţi fişierele care vor fi selectate prin folosirea numelui genericCOMM*.COMa COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZONb COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMM.ANDc COMMAND.COM, COMMANA.COM, COMMA.COM

3 Care din următoarele comenzi MS-DOS afişează datele de pe undisc fără informaţiiile despre acestea:a DIR/Pb DIR/W

4 Selectaţi varianta adevărată pentru comanda C:\>MD*.exe:a fişierele executabile nu se pot crea cu comanda MDb MD nu poate şetrge fişiere ci numai directoarec MD crează directoare

5 Ce este greşit în comanda C:\>COPY *.dbf:a lipseşte sursab lipseşte destinaţiac nu se pot copia fişiere în acelaşi loc cu acelaşi nume

6 Care din urmatoarele extensii de fişiere sunt crespunzătoare unuifişier text:a .exeb .docc .com

CAPITOLUL 3

Elemente de bază ale utilizăriiWindows 95/98/NT/2000/XP

1. Caracteristici principaleale sistemelor Windows

2. Descrierea celor mai importanteelmente ale meniului start

3. Pictogramele afişate pe Desktop4. Programul Windows Explorer

1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows

Windows se bazează pe ideea că ecranul monitorului este o suprafaţă de birou. De faptîn Windows, ecranul se numeşte desktop (suprafaţă de birou).

Windows 95, 98, NT, 2000, XP preiau funcţiile sistemului de operare DOS.Toate aplicaţiile soft proiectate pentru utilizarea în Windows au aceleaşi comenzi de

bază şi elemente de ecran ca Windows – o dată ce s-a învăţat utilizarea unei aplicaţiiWindows, va fi foarte uşoară folosirea celorlalte.

Windows 95, 98, NT, XP sunt programe foarte intuitive. Cu alte cuvinte, suntproiectate să funcţioneze în modul în care credeţi că trebuie să funcţioneze. De exemplu,butonul START din bara de instrumente (taskbar) conduce automat la ideea că este un locbun pentru a începe ceva.

Sistemul Windows este un program flexibil. Cel mai uşor mod de a-l utiliza este de apuncta din loc în loc cu mouse-ul. Se pot indica prin clic comenzi de meniu, pictograme deprogram (icon), selectări rapide pe desktop sau butoane din bara de instrumente. Deasemenea se poate utiliza tastatura pentru îndeplinirea tuturor operaţiilor sistemuluiWindows.

Sistemul Windows se livrează configurat pentru utilizarea obişnuită, dar poate ficonfigurat pentru individualizarea acestuia. De exemplu se pot crea comenzi rapide(shortcuts) pentru accesul la programele folosite cel mai frecvent şi se poate modificaaspectul suprafeţei de lucru.


Avantajele sistemului Windows derivă din următoarele caracteristici:– Pornirea programelor nu se face prin memorarea şi tastarea comenzii, ci numai prin

indicarea programului dorit şi selectarea acestuia prin apăsarea butonului mouse-lui (fig.101). Programul se deschide pe ecran într-o fereastră.

– Gestionarea fişierelor se face prin selectarea comenzilor dintr-un meniu, operaţiemult mai uşoară decît tastarea comenzii, iar fişierele se pot afişa într-o fereastră peecran. Afişarea simultană a mai multor ferestre de fişiere permite copierea, mutareasau redenumirea fişierelor, fără a duce la greşeli consumatoare de timp.

– Folosirea accesoriilor: sistemul Windows are o serie de programe utile şi modulecare ajută la lucrul mai rapid şi mai uşor.

– Rularea simultană a mai multor programe: se pot menţine în funcţiune mai multeprograme simultan, existând astfel posibilitatea comutării între programe şi schim-bului de date între acestea (fig. 102).

Sistemul Windows este un produs software cu următoarele caracteristici de bază:1. Este sistem de operare.2. Este o interfaţă grafică.3. Este un mediu de lucru multitasking, adică poate menţine în stare de funcţionare mai

multe programe simultan.

DEFINIŢII:Programele create pentru utilizarea sub controlul sistemului de operare Windows se

numesc şi aplicaţii Windows.Fiecare aplicaţie pornită lucrează în propriul său spaţiu de ecran, numit fereastră.

OBSERVAŢIE: În literatura de specialitate Windows reprezintă sistemul iar Windowsse referă la feresre.

Simbolurile grafice prezente pe ecran pentru declanşarea diverselor activităţi se numescpictograme sau icon-uri (fig. 103).

Pentru director se utilizează termenul folder.Taskbar-ul (bara de lucrări), este bara pe care se situează întotdeauna butonul Start

(fig. 104). Pe taskbar se află întotdeauna numele ferestrelor deschise în acel moment.

fig. 101

fig. 102

fig. 103

fig. 104

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP 67

Categorii de ferestre

De grup (fig. 105)Sunt acele ferestre în care se găsesc adunate pictograme destinate lucrului cu diverse

programe şi pictograme ale folderelor.

De aplicaţie (fig. 106)Sunt ferestrele în care se desfăşoară activitatea programelor.

De document (fig. 107)Fereastra de document se află în interiorul ferestrei de aplicaţie şi este zona în care

utilizatorul poate lucra cu acel program.

De dialog (fig. 108)Fereastra se deschide pe ecran în situaţiile în care utilizatorul trebuie să confirme anu-

mite acţiuni sau să precizeze o opţiune de lucru.

Elemente componente de bază ale ferestrelor

– Bara de titlu (fig. 109) – păstrează titlul aplicaţiei sau al documentului deschis înrespectiva fereastra, precum şi pictograma coresounzătoare programului cu care s-a deschisfişierul. În plus, se utilizează pentru deplasarea ferestrei prin tărăre cu mouse-ul.

– Chenarul (border) (fig. 109) – mărgineşte orice fereastră şi serveşte la redimen-sionarea ferestrei prin tragere cu mouse-ul.

– Meniul (fig. 109) – este caracteristic ferestrelor de aplicaţie şi cuprinde opţiunile delucru corespunzatoare. Acesta poate fi apelat cu ajutorul mouse-lui sau cu ajutorul tastaturiiprin tastarea combinaţiei de taste:

Alt+litera subliniată din denumirea meniului.Exemple: meniul FILE se deschide cu combinaţia de taste Alt+F; meniul FORMAT cu

combinaţia de taste Alt+O.Meniul este o colecţie de comenzi destinate lucrului într-un program. În mare parte

meniurile sunt asemănătoare în majoritatea programelor şi grupează comenzi referitoare laun anumit domeniu de lucru. Astfel meniul FILE cuprinde opţiuni de salvare sau trimitere laimprimare a fişierelor.

fig. 105

fig. 106fig. 107 fig. 108

fig. 109


– Barele de butoane utilitare (fig. 110) – sunt elemente caracteristice interfeţelorgrafice. Majoritatea opţiunilor de meniu (comenzilor) au corespondent un buton grafic. Prinapăsarea butoanelor se obţin aceleaşi efecte ca şi la utilizarea comenzilor din cadrulmeniurilor.

Afişarea barelor de butoane este optională şi acestea pot fi personalizate (la majoritateaaplicaţiilor produse recent), prin adăugarea sau scoaterea de butoane.

Comenzile sunt deci tipuri de acţiuni pe care ni le propunem („verbe“), grupate înmeniuri care au ca numitor comun acţiunea propusă (dacă se doreşte acţionarea asupraformei unui document atunci cu siguranţă va trebui să se apeleze la „serviciile“ meniuluiFORMAT).

– Câmpul de control – este o mică pictogramă situată pe bara de titlu la extremitateastângă. Se accesează prin apăsarea combinaţiei de taste ALT+SPACE şi conduce la unmeniu pentru manevrarea ferestrei active fără mouse.

– Butoanele de control (fig. 111) – se situează întotdeauna la extremitatea dreaptă abarei de titlu. Acestea sunt următoarele:

– Buton de minimizare – prin apăsare, determină reducerea ferestrei la dimensiuneaMINIMĂ; din fereastră se mai poate vedea numai TITLUL pe taskbar. Fereastra se restau-rează printr-un click pe numele său de pe taskbar.

ATENŢIE! O fereastră minimizată NU este închisă, NU este oprită din funcţionare.

– Buton de maximizare – măreşte la maxim fereastra; aceasta se va extinde ocupândsuprafaţa maximă posibilă. Locul acestui buton va fi luat automat de un nou buton, pe carese poate apăsa pentru restaurarea dimensiunii anterioare maximizării ferestrei.

– Buton de închidere – se utilizează pentru închiderea ferestrei. Dacă este vorba de ofereastră de aplicaţie, programul respectiv se va opri din funcţionare.

– Barele de defilare (scroll bars) (fig. 112) – sunt elemente care se generează automatpe latura de jos si pe latura din dreapta a ferestrei în cazul în care dimensiunile acesteia suntprea mici pentru a permite vizualizarea completă a conţinutului ferestrei. Prin tragereacursoarelor „lift“ ale barelor se poate defila cu repeziciune prin conţinutul ferestrei respective.

– Bara de stare (fig. 113) – este o zonă în partea de jos a ferestrei, în care se afişează in-formaţii sumare despre conţinutul sau activitatea desfăşurată în fereastră la fiecare moment.

În situaţia exemplificată indicaţiile oferite de bara destare sunt:– prompterul curent se găseşte în pagina 39, secţiunea

de lucru 4, pagina 39 din 85;– prompterul curent se găseşte poziţionat la 16,4 cm de

marginea superioară a paginii, în linia 25, coloana 81.

fig. 110

fig. 111

fig. 112

fig. 113

2. Descrierea celor mai importanteelemente ale meniului Start

Acesta se desfăşoară la apăsarea butonului START de pe TASKBAR. Acest buton sepoate acţiona cu mouse-ul sau prin apăsare pe tasta specială caracteristică tastaturilor deWindows 95/98/NT.

Elementele meniului START sunt următoarele:

Programs (fig. 114)– reprezintă lista cu numele programelor disponibile pe calculator,atât cele specifice sistemului Windows, cât şi cele care au fost instalate ulterior.

Programele sau opţiunile (inclusiv opţiunile – comenzile din meniuri):– pot să se execute direct prin apelarea lor;– pot avea în dreptul acestora semnul grafic săgeată sau ...Opţiunile care sunt însoţite de semnul grafic săgeată înseamnă că reprezintă un pachet

de programe cu mai multe opţiuni (fig. 115). De exemplu, Corel Draw deschide o listă deopţiuni: utilităţi grafice (programe pentru realizarea capturilor, pentru scanare etc); ustensilede lucru (programe de editare cod de bare, editare text, etc.) şi programe de bază alepachetului de editare grafică vectorială (Corel DRAW), editare grafică pixelizată (CorelPhoto-Paint)

Opţiunile care sunt însoţite de ... înseamnă că nu se execută direct şi prin apelare deschid ofereastră de dialog, în care se poate alege între mai multe opţiuni (fig. 116).

Oricum, trebuie reţinut faptul că un program se poate afla pe disc iar numele lui să fiescos din lista PROGRAMS. Acest aspect va fi detaliat în secţiunea rezervată configurăriisistemului Windows.

fig. 114

fig. 115

fig. 116


Documents (fig. 117) – reţine lista ultimelor 15 documente deschise. Această listă poatefi complet golită, caz în care se afişează [Empty]. Un document se poate deschide cu uşurinţăprin simplul click cu mouse-ul pe numele lui din această listă.

Settings (fig. 118) – conduce la programe sau grupuri de programe destinate pentrustabilirea diverşilor parametri de funcţionare a sistemului de calcul, a programelor existenteşi a dispozitivelor ataşate la unitatea centrala.

– Control Panel – deschide un grup de programe de gestionare a parametrilor de func-ţionare pentru sistemul de calcul şi pentru dispozitive periferice. Tot de aici se potdezinstala corect pachetele software de pe hard disc.

– Printers – gestionează activitatea imprimantelor şi permite instalarea noilorsoftware-uri pentru imprimante fizice noi.

– Taskbar – gestionează modul de funcţionare al taskbar-ului şi lista de programe dinmeniul START.

Find sau Search (pentru Windows 2000, XP) (fig. 119) – este un program de căutarerapidă pe disc a fişierelor şi directoarelor, precum şi pentru căutarea unui sitem de calcul încadrul unei reţele. Pentru a indica ce fişiere şi/sau foldere să fie căutate, se va opta pentrucomanda Files or Folders...

Acest program permite, spre exemplu, căutarea unui fişier în funcţie de o serie deparametrii, grupaţi în următoarele submeniuri:

– căutarea după nume şi după extensia fişierului, într-o anumită locaţie sau pe întreagastructură a discului fix;

– căutarea într-un anumit interval de timp;– căutarea după conţinutul textului şi valoarea informaţiei în kB.

Help – porneşte ghidul de utilizare al sistemului Windows.

Run (fig. 120) – se utilizează pentru pornirea de aplicaţii prin comandă, nu prin acţionarepe pictogramă. Este necesară scrierea completă a căii de acces până la fişierul executabil carepune acel program în funcţiune. Deci dacă nu se cunoaşte care este calea corectă şi care estenumele acelui fişier, nu se poate beneficia de pornirea programelor sau aplicaţiilor prin RUN.

fig. 117

fig. 118

fig. 119

fig. 120


Shut Down (fig. 121a, 121 b) – se utilizează pentru:1. Închiderea corectă a calculatorului (shut down the computer).2. Repornirea corectă a calculatorului, în situaţii în care acest lucru este necesar

(restart the computer).3. Trecerea pe modul de lucru MS-DOS, numai la sistemele Windows 95, Windows 98

(restart the computer in MS-DOS mode).4. Părăsirea contului de utilizator şi eventual reconectarea, în cazul sistemelor de

operare Windows 98, şi Windows NT (close all programs and log on as a differentuser) (fig. 122).

OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows XP închiderea corectă a sistemuluide calcul se face prin apelarea opţiunii Turn off computer… (fig. 121c), care pune ladispoziţie într-o fereastră de dialog opţiunile Stand By, Turn Off şi Restart. Opţiunea StandBy opreşte funcţionarea sistemului dar nu şi a sistemului de calcul. Repornirea sistemuluide operare Windows (mult mai rapidă) se poate face prin apăsarea butonului Power alsistemului de calcul.

DEFINIŢIE (necesară utilizatorilor sistemelor Windows 98 şi Windows NT):Un cont de utilizator reprezintă totalitatea drepturilor de folosire a calculatorului de

către o anumită persoană sau grup de persoane.

Drepturile pot varia de la puteri depline de utilizare a sistemului, până la imposibili-tatea de folosire. Drepturile se atribuie de către administratorii de sistem în funcţie demultiple criterii.

Orice cont de utilizator este caracterizat de un nume de utilizator şi de o parolă (fig.123). Acestea asigură securitatea datelor şi limitarea folosirii tuturor resurselor acestuia, decătre persoane care nu deţin cont personal.

OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows NT, 2000 modificarea meniuluiSTART se poate face numai de către administratorul de sistem.

fig. 121a

fig. 122

fig. 123

fig. 121b

fig. 121c

3. Pictogramele afişate pe Desktop

Pictograma (icon-ul) reprezintă o cale scurtă (shortcut) de ajungere la adresa fişeruluiexecutabil al programului care se doreşte a fi lansat în execuţie. Pictogramele pot fi create şipentru directoarele (foldere) şi/sau fişierele care se găsesc în structura discului fix. Înaintede deschiderea fişerului se lansează în execuţie programul cu care acesta a fost creat.

Pictogramele sunt reprezentate prin mici simboluri grafice (fig. 124), prestabilite pentrumajoritatea programelor sau la alegere dintr-o bibliotecă (colecţie).

Simbolurile sunt însoţite de un nume care se poziţionează sub acestea şi care poate fieditat la alegere.

Automat la instalarea sistemului Windows pe Desktop se afişează obligatoriu urmă-toarele icon-uri:

My Computer (fig. 125) – este un grup de programe care:− Oferă acces la unităţile de disc ale calculatorului;− Permite diverse configurari prin Control Panel;− Permite configurări referitoare la imprimante, prin Printers;− Oferă posibilitatea algerii configurărilor necesare pentru conectarea calculatorului la

alte sisteme de calcul, prin linia telefonică (DialUp Networking).

Network Neighborhood (fig. 126) – în cazul calculatoarelor interconectate într-o reţea,poate permite vizualizarea calculatoarelor conectate si accesul la datele din acestea.

O reţea reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale în aşa fel încâtsă poată folosi în comun anumite resurse. Aceste resurse includ componente de genulunităţilor de disc, fişiere (baze de date), imprimante şi echipament de comunicaţie.

fig. 124

fig. 125

fig. 126


Internet Explorer (fig. 127) – este un program care permite o utilizare facilă a Internet-ului, evident cu condiţia ca sistemul de calcul să fie conectat la Internet.

Recycle Bin (fig. 128) – este „lada de gunoi“ a sistemului de operare. Acest programcaptează toate fişierele şi folderele care au fost şterse prin metode ce ţin de Windows95/98/NT. Astfel, datele şterse pot fi restaurate în orice moment, în mod integral.

ATENŢIE! Fişierele şi directoarele şterse prin comenzi MS-DOS nu ajung în această„ladă“, deci se pierd! Din Recycle Bin, informaţiile dispar numai după utilizarea opţiunii degolire a „lăzii“ (Empty Recycle Bin).

Datele aflate în Recycle Bin pot fi readuse în locaţia din care au fost şterse folosindopţiunea Restore (fig. 128) care poate fi apelată, cu mouse-ul prin dublu clic pe pictogramaRecycle Bin (de pe desktop sau din Windows Explorer), fie cu butonul funcţiilor uzuale almouse-lui şi alegerea opţiunii Open.

Pe desktop pot să se găsească şi alte pictograme, care au fost afişate automat (cât şi laopţiunea administratorului sau la cea a utilizatorului) şi altele care se pot crea pentru diferiteprograme, foldere şi/sau fişiere.

Una din metodele de creare a unui shortcut pe suprafaţa desktop-lui este următoarea(fig. 129):

1. Se micşorează eventualele ferestre deschise pentru a putea avea acces la suprafaţadesktop-lui;

2. Se dă un click pe desktop;3. Se dă un click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-ului. Apare o listă de opţiuni;4. Se alege opţiunea New Shortcut;5. În fereastra command line se va scrie calea până la fişierul ce se va accesa prin

această pictogramă. Dacă nu se cunoaşte calea, se apasă butonul BROWSE pentru ase putea alege calea în care se găseşte fişierul executabil fără a tasta adresa căii deacces. Însă nu se poate evita situaţia ca utilizatorul să cunoască întreaga cale până lafişierul care îl interesează.

fig. 127

fig. 128

fig. 129

4. Programul Windows Explorer

Windows Explorer este un program care printre altele dispune de facilităţi de gestionarea informaţiei de pe disc. Este o componentă a sistemului de operare, de aceea nu poate lipsişi se află întotdeauna la dispoziţie, pe orice calculator pe care a fost instalat sistemulWindows.

Pornirea programului se poate face de exemplu pe calea:Start Programs Windows Explorer (fig. 130)

OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows 2000 şI XP pornirea programuluiWindows Explorer se face din calea: Start Programs Accessories Windows Explorer

Fereastra aplicaţiei este organizată pe două zone, care afişează informaţia astfel:– Pe partea stângă se afişează întotdeauna arborele de directoare (foldere) de pe disc (fig.

131). Pe acest arbore se văd şi simbolurile unităţilor de disc, precum şi câteva folderespeciale, ca Desktop, Recycle Bin, Printers.Folderele (directoarele) care au subordonate foldere (directoare sau subdirectoare), auîn partea stângă semnul grafic +. La aplelare acesta se transformă automat în semnulgrafic –, iar arborele de directoare subordonate se expandează. Folderul poate fi:– creat la instalarea unui program (folderul Windows conţine un număr mare de

subdirectoare, ca de exemplu: Command, Desktop, Favorites, INF, Java, Media,Temporay Internet Files etc. Aceste subdirectoare conţin la rândul lor directoaresubordonate şi fişiere, ca informaţii strict necesare funcţionării normale a siste-mului de calcul şi a sistemului Windows);

fig. 131

fig. 130


– creat de utilizator, într-o formă logică, pentru salvarea informaţiilor introduse în sis-temul de calcul, în scopul gestionării mai uşoare a acestora.Exemplu: dacă pe un sistem de calcul lucrează mai mulţi utilizatori, este normal cafiecare să-şi salveze informaţiile în foldere care să fie personalizate, cu subdi-rectoare pe domenii de activitate, sau pe tipuri de aplicaţii care au generat fişierele.

– Pe partea dreaptă a ferestrei programului Explorer, se afişează întotdeauna conţi-nutul folderului apelat (cu folderele subordonate şi fişerele pe care le conţin).Modalitatea de vizualizare depinde de opţiunea selectată din meniul View – icon-urimari, icon-uri mici (fig. 132), folderele şi fişerele sub formă de listă sau în detaliu(fig. 133).

Gestionarea informaţiilor în detaliu înseamnă prezentarea acestora cu numele lor (pânăla 255 de caractere, putând include şi spaţii), mărimea fişierului (în kB) - pentru foldereopţiunea nu este validă - şi data creării sau modificării informaţiei (fig. 134).

Întotdeauna, un folder se recunoaşte prin simbolul grafic situat în faţa denumirii.

OBSERVAŢIE: În modul de vizualizare detaliu, informaţia afişată (nume, mărime, tip,modificare), poate fi aranjată în ordine crescătoare sau descrescătoare (alfabetică, numerică)prin apelarea butonului din partea superioară a înşiruirii de foldere şi fişiere.

Operaţii uzuale executate cu Windows Explorer1. Intrarea într-un director (folder)Se execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe

numele acelui director (folder). În figura alăturată a fost deschis directorul Adobe (fig. 135).

2. Deschiderea unui fişierSe execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe numele

acelui fişier. Programul Explorer va căuta programul cu care a fost creat. sau o aplicaţie cât maipotrivită pentru deschiderea fişierului.

3. Desfăşurarea unui subarbore de directoareSe execută un click pe semnul + din faţa numelui directorului din care porneşte acel

arbore. Subdirectoarele care se desfăşoară se văd atât pe arborele din partea stângă a ecranuluicât şi în fereastra din partea dreaptă destinată vizualizării directoarelor şi fişierelor (fig. 135).

fig. 132

fig. 134

fig. 133

fig. 135


4. Închiderea unui arbore desfăşurat după metoda de mai susSe execută un click pe semnul – din faţa numelui directorului din care porneşte acel

arbore.

5. Afişarea directoarelor din rădăcina unui discSe execută un click pe simbolul acelui disc, iar lista de directoare se va desfăşura în

fereastra din dreapta a ecranului şi sub directorul apelat.

6. Afişarea arborelui de directoare şi subdirectoare a unui discSe execută un click pe semnul + din faţa simbolului acelui disc.

7. Crearea unui director nou. Una din metode este următoarea:a. Se poziţionează cursorul pe numele discului sau directorului în care se doreşte

formarea noului subdirector;b. Se apelează meniul File New Folder (fig. 136). Pe partea dreaptă a ecranului

se va vedea imediat, la sfârşitul listei, un nou director cu denumirea iniţială NewFolder (fig. 137);

c. Se va tasta noua denumire a directorului;d. Se va apăsa tasta Enter.

8. Crearea unui fişier nou prin programul ExplorerSe apelează meniul File New… iar din opţiunea New se constată desfăşurarea unei liste

cu diverse tipuri de fişiere, în funcţie de programele instalate pe calculator. Se alege tipul defişier dorit, ceea ce determină deschiderea unui fişier nou şi implicit a programului corespun-zător (fig. 138).

9. Ştergerea unui fişier / directorSe poziţionează cursorul pe numele lui şi se apasă tasta Delete, sau se execută click cu

butonul din partea dreaptă (al funcţiilor speciale) a mouse-lui şi se apelează din fereastradeschisă comanda Delete (fig. 139).

Tot ceea ce se şterge pe această cale, ajunge în Recycle Bin.

OBSERVAŢIE: Dacă se doreşte ca informaţia care urmează a fi ştearsă să nu ajungă înRecycle Bin apăsarea tastei Delete se va face simultan cu apăsarea tastei Shift.

fig. 136

fig. 137

fig. 138

fig. 139


10. Selectarea grupurilor de fişiere / directoareSe poate realiza numai lucrând în partea dreaptă a ecranului.Se pot folosi două metode:a. Dacă denumirile respective se află poziţionate una sub alta, conse-cutiv deci, se ţine

tasta Shift apăsată şi se apasă succesiv tasta direcţională săgeată în jos/sus sau tastaPage Down/Up;

b. Dacă denumirile sunt „presărate“ pe listă (nu sunt consecutive), se ţine menţine tastaCONTROL apăsată şi se dă câte un click pe fiecare nume care trebuie selectat.

11. Copierea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoarea. se poziţionează cursorul pe numele fişierului sau directorlui care trebuie copiat sau,

se selecteaza grupul;b. se alge meniul EDIT şi se apelează comanda COPY, sau se execută click cu butonul

funcţiilor speciale şi se alege comanda Copy (fig. 140);c. se apelează directorul sau discul unde trebuie să ajungă copia;d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE, sau se execută click cu

butonul funcţiilor speciale şi se alege comanda Paste (fig. 141).

12. Mutarea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoareAceastă operaţie se poate executa în două modalităţi.Prima modalitate este una care nu necesită o acomodare deosebită în lucrul cu mouse-

ul şi cu meniurile caracteristice sistemului Windows:a. se marchează numele fişieului sau directorului care trebuie copiat sau, se selectează

grupul;b. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda CUT sau prin metoda prezentată

anterior, cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui;c. se selectează directorul sau discul unde datele trebuie să fie mutate;d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE.A doua modalitate, este cea mai folosită şi se numeşte Drag and Drop. Aceasta presupune

marcarea directorlui sau fişierului şi târârea acestuia cu mouse-ul (menţinându-se apăsatbutonul funcţiilor active) până în dreptul locului unde se doreşte mutarea informaţiei (fig. 142).

ATENŢIE! În situaţia în care una din operaţiuni a fost executată greşit, fără a trece la altăoperaţiune, se deschide meniul EDIT şi se apelează comanda UNDO... (urmată de denumireacomenzii asupra căreia se doreşte revenirea), sau se apelează butonul UNDO din bara de in-strumente a aplicaţiei Explorer. Exemple: Undo Move, Undo Paste, Undo Cut, etc. (fig. 143a).

fig. 140

fig. 141

fig. 142

fig. 143a


Personalizarea aplicaţiei Windows Explorer

Sistemul Windows oferă multiple opţiuni cu ajutorul cărora se poate schimba aspectulferestrei de lucru Explorer.

Se pot realiza următoarele:– modificarea modului de prezentare a folderelor şi fişierelor;– ascunderea sau expunerea barei de stare şi a celei de instrumente;– ordonarea foldere-lor şi fişierelor după nume, tip, dimensiune sau dată;– modificarea dimensiunii panourilor de lucru;– personalizarea barei de instrumente, pentru a executa rapid acţiuni care altfel s-ar fi putut

îndeplini prin intermediul comenzilor selectate din meniuri (fig. 143b);– schimbarea altor opţiuni ale modurilor de trecere în revistă. Aceste schimbări se pot

realiza prin apelarea comenzii Options din meniul View (sau Folder options… dinmeniul Tools în Windows 2000, XP).

Toate modificările făcute vor fi active până la efectuarea altora, chiar dacă aplicaţia afost închisă şi ulterior redeschisă.

Aplicaţia My Computer este similară aplicaţiei Explorer. Principala deosebire întreaceste două aplicaţii este aceea că, spre deosebire de fereastra Explorer, fereastra MyComputer nu permite vizualizarea structurii globale a resurselor sistemului de calcul şinici relaţiile dintre aceste resurse. În mod normal, atunci cănd se foloseşte My Computer,se va vizualiza conţinutul fişierului (fig. 144).

Trecerea în revistă şi modificarea proprietăţilorunui folder sau fişier

În Windows proprietăţile unui director sau fişier selectat sunt uşor de aflat şi demodificat. Se poate decoperi: tipul fişierului; locul în care se găseşte şi dimensiuneaelementului selectat; numele MS-DOS; când a fost creat fişierul sau directorul, data ultimeimodificări şi data ultimului acces la acestea (fig. 145).

Fiecare fişier şi director de pe disc are, de asemenea, un set de atribute sau caracte-ristici descriptive.

Atributele descriu dacă fişierului i s-a făcut copia de siguranţă, dacă este un fişiersistem Windows, dacă este ascuns trecerii normale în revistă sau, dacă poate fi accesibilnumai la citire.

fig. 145

fig. 144

fig. 143b


Pentru afişarea proprietăţilor unui fişier sau director, se execută următorii paşi:1. din aplicaţia Explorer sau My Computer se selectează fişierul sau directorul ale

cărui atribute vrem să le consultăm;2. se execută click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui şi se alege opţiunea Pro-

perties sau Files Properties (fig. 146). Se va deschide o fereastră de dialog a op-ţiunii selectate;

3. se trec în revistă proprietăţile din fereastra opţiunii (fig. 147);4. Se pot schimba atributele directorului sau fişierului, după cum urmează:

Atribut DescriereRead Only

(numai citire)Stabileşte atributul R sau Read-Only care împiedică modificarea sau ştergereaunui fişier sau a unui folder.

ATENŢIE! Fişierele care permit numai citirea pot fi şterse din aplicaţia Explorer. Se va deschide ofereastră de dialog, de avertizare suplimentară, care înştiinţează că se încearcă ştergerea unui fişiercu atribut read-only. Deci atributul nu protejează în totalitate împotriva ştergerii fişierului.

Archive(arhivă)

Stabileşte atributul A sau Archive. Marchează cu un A orice fişier care a fostmodificat de la ultima operaţie de realizare a copiei de siguranţă, realizată cuanumite programe, inclusiv cu programul Backup care este distribuit odată cuWindows.

Hidden(ascuns)

Stabileşte atributul H sau Hidden care împiedică afişarea fişierelor în aplicaţiileExplorer sau My Computer.

System(sistem)

Stabileşte atributul S sau System care împiedică afişarea fişierelor. Fişierelesistem sunt acelea de care are nevoie sistemul de calcul pentru a lucra.Ştergerea unui fişier sistem poate împiedica funcţionarea sistemului de calcul.Dosarele nu pot avea atribut System.

OBSERVAŢIE 1: Pentru reducerea probabilităţii modificării sau ştergerii accidentale aunui fişier, se stabilesc atributele Read-Only şi Hidden sau System. Acestea împiedică modi-ficarea accidentală a fişierului şi îl ascund în modul de afişare standard. Totuşi, fişiereleascunse pot fi încă afişate, în funcţie de opţiunile View ale aplicaţiei Explorer, iar fişierelesistem Read-Only necesită numai o confirmare suplimentară pentru a putea fi şterse. Seimpune deci acordarea unei mari atenţii la confirmarea mesajelor ce apar (fig. 148).

fig. 147

fig. 146

fig. 148


OBSERVAŢIE 2: Alocarea atributelor Hidden sau System, pentru a ascunde fişiere, este omodalitate bună de a împiedica schimbările sau ştergerea accidentală. Totuşi de multe ori estenecesar a fi vizualizate aceste fişiere pentru a putea fi modificate, şterse sau copiate. Pentru a afişafişiere cu atributul Hidden sau System se alege opţiunea Show All Files, din meniul View,comanda. Din acest moment fişierele ascunse vor fi prezentate în lista fişierelor. Aceeaşi opţiunepoate fi apelată şi din aplicaţiea My Computer (fig. 149). fig. 149



Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă.

A F 7 Opţiune Find (Search) din meniul Start este opţiune decăutare rapidă a informaţiei dintr-un sistem de calcul.

A F 8 Datele şterse prin comenzi MS-DOS se pot recupera dinRecycle Bin.

A F 9 Numele de fişiere şi directoare care se pot utiliza însistemul de operare Windows pot avea până la 255 decaractere.

A F 10 Pentru crearea unui director nou prin intermediulWindows Explorer se apelează meniul: File – New –Folder.

A F 11 Copierea unui fişier în aceeai partiţie a discului fix sepoate realiza şi prin opţiunea Drag and Drop.

A F 12 Stabilirea atributului H din proprietăţile unui fişier saufolder permite afişarea acestuia în aplicaţiile Explorersau My Computer.

A F 1 În Windows ecranul în care se lucrează se numeştedesktop.

A F 2 Sistemul de operare Windows nu este o interfaţăgrafică.

A F 3 Fereastra de grup este fereastra în care îşi desfăşoaraactivitatea aplicaţiile din cadrul grupului.

A F 4 Oricare din meniurile incluse în bara de meniu poate fiapelat folosind succesiunea de taste apăsate:Ctrl+litera subliniată din denumirea meniului

A F 5 Apăsarea butonului de minimizare a unei ferestre ducela închiderea ferestrei.

A F 6 Opţiunea Documents din meniul Start poate conţine,maxim, ultimele 14 fişiere care au fost apelate.




Exerciţiul 1 Exerciţiul 2

1 = A 7 = A 1 = b2 = F 8 = F 2 = b3 = F 9 = A 3 = a4 = F 10 = A 4 = b5 = F 11 = F 5 = b6 = F 12 = F

1 Cum se poate căuta rapid un fişier pe disc?a folosind My Computer;b folosind opţiunea Find (Search) din meniul Start;c folosind Windows Explorer.

2 Stabiliţi succesiunea corectă de acţiuni care reprezintă ordinealogică pentru realizarea operaţiei de mutare utilizând „Clipboard-ul“ sistemului Windows:a) selecţia destinaţiei;b) copierea conţinutului sursei în „Clipboard“ prin comanda „CUT“;c) selecţia sursei;d) extragerea conţnutului din „Clipboard“ şi lipirea lui la

destinaţie prin comanda „PASTE“.a a, b, c, db c, b, a, dc a, c, d, bd c, a, d ,be b, a, c, d

3 Selectarea contiguă a fişierelor se realizează prin:a slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei

„Shift“ şi în final selectarea ultimului fişier dorit.b slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei „Ctrl“

şi în final selectarea ultimului fişier dorit.c apelarea comanzii „Select all“ din meniul Edit.

4 Care din enunţuri defineşte termenul „multitasking“:a permiterea apăsării simultane a mai multor taste.b permiterea menţinerii în stare de funcţionare a mai multor

programe simultan.c permiterea afişării simultane a mai multor ferestre

5 Selectarea necontiguă a mai multor fişiere se realizează prin:a selectarea fişierelor doriteb selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Ctrl“c selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Shift“

CAPITOLUL 4

Personalizarea sistemului Windows

1. Personalizarea Taskbar-lui2. Personalizarea prin intermediul

meniului Control Panel3. Modificarea configurării urărilor

pentru fiecare utilizator4. Protejarea reţelelor de calculatoare

Cu cât se va utiliza mai mult sistemul Windows, cu atât vor fi mai apreciate caracte-risticile sale de personalizare.

Se poate economisi timp prin configurarea caracteristicilor sistemului de operare astfelîncât acestea să „arate“ şi să se „comporte“ aşa cum se doreşte.

Se pot modifica formatul de afişare a datei şi orei, limba folosită, parametrii de utilizareai mouse-lui, tipul de tastatură şi alte caractersitici.

Personalizarea sistemului Windows se referă la schimbările ce pot fi aduse:− barei de instrumente;− conţinutului meniurilor START şi PROGRAMS;− suprafeţei de lucru (desktop-ului);− controlului modului de lucru al mouse-lui;− datei şi orei sistemului de calcul;− configurărilor internaţionale;− parolelor conturilor de utilizatori;− schemei de sunete folosite pentru diferite acţiuni ale sistemului.

1. Personalizarea Taskbar-lui

Bara de instrumente este una din cele mai importante şi cele mai inovatoare trăsăturiale sistemului Windows. În principal, bara de instrumente facilitează lucrul în Windowspentru începători, însă utilizatorii cu mai multă experienţă pot să personalizeze această barăpentru a o putea adapta la propriile cerinţe (fig. 150).

Iniţial bara de instrumente apare ca o bară de culoare gri deschis, aflată în partea de josa ecranului, afişând meniul Start şi ceasul (fig. 151). Ulterior, în zona din dreapta a barei, sevor adăuga şi alte pictograme, pe măsura instalării unor programe care beneficiază deaceastă opţiune. În acelaşi timp pe această bară, pe măsura deschiderii diferitelor aplicaţii,se va remarca apariţia butoanelor corespunzătoare aplicaţiilor care au fost deschise. Acti-varea unei aplicaţii se face prin apelarea butonului corespunztător acesteia (fig. 152).

OBSERVAŢIE: Dacă există mai multe aplicaţii deschise, numele lor ar putea să nu fieafişat în întregime. Acestea vor apărea în întregime la oprirea indicatorului mouse în dreptulbutonului (fig. 153).

Reducerea unei aplicaţii în bara de instrumente se face prin apelarea butonului deminimizare a ferestrei.

fig. 152

fig. 151

fig. 150

fig. 153

Personalizarea sistemului Windows 87

Redimensionarea barei de instrumente (fig. 154)

Se face în scopul de a cuprinde un număr cât mai mare de butoane sau pentru a citinumele întreg al unui buton.

Redimensionarea se face astfel:– se indică cu mouse-ul marginea barei. Cursorul ia forma unei săgeţi, cu două capete,

orientate sus-jos.– se trage de bara de instrumente, menţinând butonul mouse-lui apăsat, până la dimen-

siunea dorită, după care se eliberează butonul mouse-lui.

Mutarea barei de instrumente

Bara de instrumente poate fi poziţionată pe oricare din laturile desktop-ului, orizontalsau vertical.

Repoziţionarea barei de instrumente se face după cum urmează:− se indică cu mouse-ul o zonă liberă de pe bara de instrumente (o zonă în care nu

există nici un buton);− se apasă butonul de activare a funcţiilor uzuale şi menţinând butonul apăsat se trage de

bara de instrumente până în locul (latura desktop-ului) în care se doreşte repoziţionarea. Olinie umbrită indică noul loc de poziţionare (fig. 155);

− se eliberează butonul mouse-lui.

OBSERVAŢIE: Când bara de instrumente este amplasată pe una din laturile desktop-ului,aceasta poate acoperi (datorită lăţimii ei) o porţiune prea mare din spţiul de lucru disponibil.În această situaţie se trage de marginea barei pentru a modifica lăţimea (fig. 156).

Când bara de instrumente este poziţionată pe una din marginile laterale, se poate modi-fica lăţimea acesteia folosind ca măsură dimensiunea butonului sau pixelul.

fig. 154

fig. 155

fig. 156


Utilizarea barei de instrumente

La apelarea barei de instrumente (într-o zonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale, seva deschide o fereastră de meniuri (fig. 157). Aceste meniuri permit rearanjarea ferestrelorpe suprafaţa desktop-ului, reducerea ferestrelor la dimensiunile unor butoane şi schimbareaproprietăţilor barei de instrumente.

În tabelul următor sunt descrise toate comenzile cuprinse în meniul barei de instrumente:

Comandă DescriereCasacade Aranjează ferestrele una peste alta, de la stânga la dreapta şi de sus în jos

(fig. 158).Undo Cascade Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a comenzii Cascade.

Readuce ferestrele la dimensiunile şi poziţiile anterioare utilizăriicomenzii Cascade.

Tile Horizontaly Aranjează ferestrele de sus în jos, fără a le suprapune (fig. 159).Tile Vertically Aranjează ferestrele de la stânga la dreapta fără a le suprapune (fig. 160).Undo Tile Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a uneia din comenzile

Tile Horizontaly sau Tile Vertically. Readuce ferestrele la dimensiunileşi poziţiile anterioare utilizării comenzilor Tile Horizontaly sau TileVertically.

Minimaze AllWindows

Minimizează şi transformă toate ferestrele deschise în butoane pe barade instrumente.

Properties Afişează fereastra Taskbar Properties, în care se pot modifica meniulStart sau opţiunile barei de instrumente.

Modificarea opţiunilor barei de Taskuri

Se apelează butonul Start Settings Taskbar eticheta Taskbar Options, sau sealege comanda PROPERTIES din meniul deschis prin apelarea barei de instrumente (într-ozonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui (fig. 161).

fig. 157

fig. 161

fig. 160

fig. 159

fig. 158


În eticheta Taskbar Options (fig. 161) sunt cuprinse următoarele opţiuni:– Always on top – dacă este bifată, atunci bara de instrumente este permanent

deasupra oricăror ferestre deschise.– Auto hide – dacă este bifată, bara de instrumente dispare de la vedere atunci când se

lucrează în altă fereastră.– Show small icons on start menu – face ca pictogramele din meniul START să fie

mai mici şi deci meniul să ocupe mai putin spaţiu pe ecran.– Show clock – dacă este bifată, afişează ora curentă pe taskbar.

În eticheta Start menu programs (fig. 162) sunt cuprinse următoarele opţiuni:– Add... – adaugă în meniul Programs al butonului Start, comenzi sau meniuri ale

programelor instalate pe sistemul de calcul.– Remove... – scoate din lista meniului Programs al butonului Start, comenzile sau

meniurile existente.– Advanced... – este o opţiune de căutare (asemănătoare programului Explorer), a pic-

togramelor aplicaţiilor şi programelor instalate pe sistemul de calcul.

ATENŢIE! Opţiunea nu dezinstalează programul sau aplicaţia de pe sistemul de calcul.

Clear – Meniul Start conţine opţiunea Documents, care afişează lista ultimelor 15fişiere folosite (deschise). În unele cazuri, lista poate fi considerată prea lungă sau, sedoreşte ştergerea acesteia pentru găsirea ulterioară mai uşoară a ultimelor fişiere accesate.Prin apelarea acestui buton se produce golirea opţiunii Documents de toate fişierele. Laapelarea opţiunii, mesajul afişat va fi Empty (fig. 163).

fig. 163

fig. 162

2. Personalizarea prin intermediulmeniului Control Panel

Control Panel cuprinde o serie de programe cu ajutorul cărora se poate interveni înmodul de funcţionare al sistemului de calcul (componente hardware şi software) (fig. 164).

Multe dintre programele oferite de Control Panel, nu se recomandă a fi folosite, elefiind destinate pentru utilizarea de către persoanele care administrează sistemele de calcul.

Personalizarea mouse-lui

Permite setări în funcţionarea mouse-ului.Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Settings Control

Panel Mouse.1. Eticheta Buttons Left-handed, comută funcţiile butonului stâng, pe cel drept. Este

o opţiune de lucru utilă pentru persoanele care manevrează mouse-ul cu mânastângă (fig. 165a).

2. Eticheta Buttons Double-click speed, permite modificarea vitezei de răspuns laacţiunea dublu-click (fig. 165b).

3. Eticheta Pointers, duce la o listă cu scheme de cursoare de mouse. Aceste schemereprezintă totalitatea formelor pe care cursorul de mouse le adoptă în conformitatecu anumite situaţii în care se află programul cu care se lucrează (fig. 166).

4. Eticheta Motion Pointer speed, permite reglarea distanţei pe care o parcurgecursorul de mouse pe ecran în raport cu distanţa pe care deplasăm mouse-ul pe

fig. 164

fig. 166

fig. 165a

fig. 165b


suprafaţa de birou. Este de dorit ca la o cât mai mică deplasare a mouse-ului pesuprafaţa biroului, cursorul să parcurgă un spaţiu mare pe desktop (fig. 167a).

5. Eticheta Motion Show pointer trails; dacă se bifează această casetă, cursorul demouse va „lasa urmă“ la deplasarea pe desktop. Această urmă poate face cursorulmai uşor de urmărit în cazul ecranelor cu cristale lichide (fig. 167b).

Personalizarea tastaturii

Permite setări în funcţionarea tastaturii.Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonului Start Settings

Control panel Keyboard.Permite de exemplu, modificarea vitezei de reacţie a tastaturii la apăsarea continuă pe o

tastă, prin eticheta Speed (fig. 168) şi alegerea modelului de tastatură în conformitate culimba aleasă, prin eticheta Language (fig. 169).

Personalizarea prin intermediul programului Display

Pentru a efectua modificările la aspectul interfeţei grafice şi la elemente de funcţionare amonitorului se apelează butonul Start Settings Control panel Display properties.Accesarea Display properties se poate face şi cu ajutorul butonului funcţiilor speciale al mouse-lui într-o zonă liberă a desktop-ului (fig. 170).

1. Eticheta Background Pattern, cuprinde modele de textură care se pot aplicapentru decorul suprafeţei desktop-ului (aceasta însă nu trebuie să fie deja acoperităcu imagini) (fig. 171a).

2. Eticheta Background Wallpaper, cuprinde imagini care se pot aplica pe suprafaţadesktop-ului. Folosirea unei imagini grafice drept suprafaţă de lucru a sistemuluiWindows este un element interesant şi plăcut prin care poate fi personalizat sistemul decalcul. Fie că se execută aplicaţii personale sau „de afaceri“, se poate folosi drept„tapet“ emblema companiei, instituţiei sau orice temă picturală. „Tapetul“ este creatfolosind fişierele memorate în format bitmap. Aceste fişiere, cu extensia bmp, se găsescîn folderul Windows sau se pot crea cu un program de editare grafică, salvarea făcându-se în format BMP (fig. 171b).

fig. 168

fig. 167a

fig. 167b

fig. 169

fig. 170

fig. 171a fig. 171b


ATENŢIE! “Tapetul“, indiferent de modelul folosit, consumă memorie. Un „tapet“ com-plicat poate consuma suficientă memorie pentru a încetini funcţionarea sistemului Windows. Înaceastă situaţie, fie este nevoie de mai multă memorie, fie se utilizează ca „tapet“ o imagine maipuţin pretenţioasă.Dacă a fost ales un model de „tapet“ cu opţiunea Wallpaper, acesta se va afişapeste modelul ales cu opţiunea Pattern.

3. Eticheta Screen saver (fig. 172) – conţine lista de programe screen saver disponibilesau aşa numitele programe de protejare a ecranului atunci când, pe o durată de timppredeterminată nu s-a executat nici o acţiune la sistemul de calcul (nu s-a apăsat nicio tastă sau nu s-a mişcat mouse-ul).

4. Programele de protejare a ecranului au fost implementate pentru a prevenidegradarea monitorului (la tipurile mai vechi).În cazul tipurilor noi de monitoare, nu mai este o problemă, dar programele au fosttotuşi menţinute. În plus acestea reprezintă şi o modalitate de protejare a fişierelordeschise, peste care după intervalul de timp stabilit, apare programul de protejarecăruia, anterior la configurarea acestuia, i s-a asociat o parolă. Aceasta se tasteazăîntr-o fereastră de dialog (fig. 173), care apare la simpla mişcare a mouse-lui sau laapăsarea oricărei taste.Prin rubrica Wait se poate modifica timpul de neutilizare a calculatorului după caresă intre în funcţiune screen saverul (fig. 174).Prin butonul Settings se pot executa destul de multe modificări în funcţionarea şiaspectul acestor screen savere. Acestea diferă de la un screen saver la altul şi sereferă la aspectele specifice fiecăruia dintre ele (fig. 175).Prin apăsarea butonului Preview se poate vedea imediat aspectul screen saverului.

ATENŢIE! Protejarea fişierelor deschise prin activarea Screen Saverului cu parolă nueste o metodă eficientă, dacă sistemul de calcul nu este el însuşi protejat cu parolă. Larestartarea sistemului Windows se poate interveni imediat, pînă la intrarea în funcţiune aprogramului de protejare şi se poate scoate fie opţiunea de screen saver, fie cea de însoţire aacesuia prin parolă.

5. Eticheta Appearance (fig. 176) conduce la lista Color Scheme care cuprinde sche-mele de culoare disponibile pentru elementele componente ale interfeţei Windows.

fig. 172

fig. 175

fig. 173

fig. 174


Sistemul Windows este livrat împreună cu un număr de combinaţii coloristice prede-finite. Fiecare combinaţie „stabileşte“ diferite culori pentru text şi pentru fundal pe ozonă diferită a ecranului. Combinaţiile coloristice predefinite acoperă o gamă diver-sificată, de la culori strălucitoare până la cele întunecate şi „reci“. Se pot alege culoriledorite pentru titlurile ferestrelor, fundal, diferitele bare (de meniu, de titlu, de instru-mente de lucru) – de fapt, pentru toate elementele ferestrelor. Pentru definirea şipăstrarea unei scheme de culoare proprie, se procedează astfel:a. din lista Color scheme (fig. 176a) se alege o schemă de la care se va porni;b. din lista Item (fig. 176b) se aleg pe rând, elementele de interfaţă la care dorim să

facem modificări de aspect;c. cu ajutorul butoanelor Size, Color (fig. 176c) şi din lista Font (fig. 176d), se

execută efectiv modificările de aspect;d. se salvează schema prin apăsare pe butonul Save as… Obligatoriu se va da o

nouă denumire, proprie, respectivei scheme. Altfel, se va distruge prin supra-scriere schema de la care s-a pornit.

6. Eticheta Settings (fig. 177) conduce la modificările rezoluţiei desktop-ului, dimen-siunii fonturilor şi a paletei de culori. Numărul de culori se poate schimba din Colorpalette (de la 16 culori la 16777216 – sau 16 biţi – şi mai mult) (fig. 177a). Numărulopţiunilor coloristice disponibile, depinde de memoria video de care dispune placavideo a sistemului de calcul. Modificarea rezoluţiei ecranului se face din Desktoparea (fig. 177b).Rezoluţia ecranului reprezintă numărul de puncte afişate pe ecran. Cu cât sunt maimulte, cu atât se pot vedea şi folosi mai multe detalii.Această caracteristică este utilă atunci când se execută simultan mai multe activităţi.Într-un program de editare texte se lucrează cu o rezoluţie normală VGA (de 640 x480 pixeli sau 800 x 600 pixeli) dar lucrul în programul de editare grafică presupuneo rezoluţie mai înaltă (1024 x 768 pixeli şi mai mult dacă este posibil).

ATENŢIE! La modificarea rezoluţiei ecranului este nevoie, fie de restartarea sistemuluiWindows, fie de câteva secunde pentru aplicarea noii configurări (fig. 178), care aşteaptă şiapoi, de confirmarea de alegere (fig. 179).

fig. 178

fig. 179

fig. 176

fig. 176a

fig. 176bfig. 176c

fig. 176d

fig. 177a fig. 177b

fig. 177


Personalizarea prin programul Regional Settings

Se utilizează pentru localizarea sistemului Windows. Acest lucru înseamnă căWindows va utiliza caracteristici legate de ţara în care se foloşeste, ca de exemplu: moneda,modul de scriere a numerelor, modelul de tastatură, modul de prezentare a datei şi a orei.

Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Settings Controlpanel Regional Settings.

OBSERVAŢIE: Cu toate că se pot modifica formatele de limbă şi ţară, aceste schim-bări nu modifică limba în care sunt afişate meniurile, casetele de dialog sau informaţiileajutătoare (Help).

1. Eticheta Regional Settings (fig. 180) – conduce la lista de limbi corespunzatoarediverselor ţări. În funcţie de ceea ce se alege, se vor constata schimbările corespun-zătoare în celelalte configurări din programul Regional Settings Properties.

2. Eticheta Number (fig. 181) – afişează modul de scriere pentru numerele zecimale,pentru numerele negative, indică sistemul de unităţi de măsură.

3. Eticheta Currency (fig. 182) – afişează modul de scriere a valorilor ce reprezintăsume de bani.

4. Etichetele Date şi Time (fig. 183) – indică modul de scriere a datei şi a orei.

Personalizarea prin intermediul programului Date/Time

Se utilizează pentru a stabili sau a modifica data şi ora sistemului Windows. Se poatemodifica de asemenea şi formatul de reprezentare a datei şi orei pentru a corespundestandardelor folosite în diverse ţări.

Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Settings Controlpanel Date/Time.

Opţiunile pentru data şi ora sistemului sunt grupate în două etichete:

Date & Time – folosită la schimbarea datei (în ferestrele de stabilire a anului, lunii şizilei) şi pentru schimbarea orei sistemului (fig. 184).

fig. 180

fig. 184

fig. 183b

fig. 183 a

fig. 182

fig. 181


Time zone – folosită pentru a selecta zona (fusul orar) care corespunde preferinţelor deconfigurare. În acelaşi timp se poate opta pentru schimbarea automată a orei (trecerea de laora de vară la ora de iarnă şi invers), prin selectarea opţiunii (fig. 185).

OBSERVAŢIE: Configurările pentru dată şi timp sunt cerute la instalarea sistemuluiWindows pe sistemul de calcul. Este recomandat să nu se facă modificări ale acestorapentru o corectă gestiune a informaţiilor.

Personalizarea sunetelor asociate cu evenimentele Windows

Se utilizează pentru a asocia diferite sunete unor evenimente ale sitemului cum ar fi:apariţia unor erori, părăsirea (închiderea) programelor, părăsirea ferestrelor, golirea Recycle Bin(lăzii de deşeuri) etc. Se pot modifica sunetele asociate cu aceste evenimente. Se pot utiliza chiarşi alte fişiere de sunet, decât cele puse la dispoziţie. Pentru a accesa această opţiune este nevoie casistemul de calcul să aibă placă de sunet.

Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Settings Controlpanel Sounds (fig. 186).

Din lista de Events (evenimente) se alege evenimentul căruia i se doreşte schimbarea(sau alocarea) sunetului (fig. 186a).

Din lista Name (fig. 186b) se alege sunetul dorit şi se apasă butonul Apply.Colecţii întregi de sunete a fost grupate sub forma unor combinaţii sonore şi puse la

dispoziţie de sistemul Windows.Se poate de asemenea să se creeze o schemă de sunete proprie, care după terminarea

alocării evenimentelor dorite, trebuie salvată sub un nume cu ajutorul butonului Save as.Cu ajutorul butonului Delete se poate opta pentru ştergerea schemelor de sunet

existente.

fig. 185

fig. 186

fig. 186a

fig. 186b


Personalizarea prin intermediulprogramului Add/Remove Programs

Metoda de bază a instalării aplicaţiilor Windows este cea folosită prin rulareaprogramului Setup (sau Install) şi urmărirea instrucţiunilor ce apar. Programul Setup aregrijă de toate detaliile instalării aplicaţiilor.

O altă metodă de instalare a aplicaţiilor sau programelor este folosirea caracteristiciiRun (rulează) care se găseşte în meniul START (începe) al sistemului Windows (fig. 187).

Cea mai bună metodă o reprezintă însă caracteristica Wizard (vrăjitor) şi anume Installprograms wizard (vrăjitorul programelor de instalare), accesibilă prin intermediul progra-mului Add/Remove Programs (fig. 188) (adaugă/înlătură programe) din meniul Control panel(panou de control).

Fereastra de dialog Add/Remove Programs asigură un punct comun de începere aoperaţiilor de adăugare sau de înlăturare a aplicaţiilor. Aceasta cuprinde trei etichete:

Install/Uninstall – permite instalarea sau dezinstalarea programelor sau aplicaţiilordorite care rulează sub sitemul Windows.

Pentru a lansa caracteristica Install Program Wizard se apelează butonul Install şi seurmează instrucţiunile de instalare pas cu pas.

La apariţia ferestrei de dialog Install Program from Floppy Disk or CD-ROM (fig.189), se introduce discul de distribuire a aplicaţiei în unitatea corespunzătoare şi se apasăbutonul Next. Programul Wizard caută în directorul rădăcină al discului un program deinstalare (de obicei denumit SETUP.EXE sau INSTALL.EXE) şi afişează linia de comandăîn fereastra de dialog Run Installation Program (fig. 190).

Dacă Vrăjitorul nu găseşte programul de instalare (acesta nu se află în rădăcina disculuisau fişierul are un nume diferit de cel standard) sau dacă se doreşte insalarea altei aplicaţiiaflate pe disc, se va utiliza opţiunea Browse (răsfoieşte) pentru a căuta şi selecta un alt fişier(fig. 191).

Programul Setup continuă apoi instalarea aplicaţiei, pe parcursul căreia va fi nevoie săse răspundă câtorva opţiuni.

ATENŢIE! În ultima vreme foarte multe aplicaţii şi programe, disponibile pe CD-ROM,nu mai au nevoie pentru instalare de „paşii“ descrişi anterior. Pe CD-ROM există un fişierAUTORUN.EXE care realizează lansarea în execuţie a programului de instalare (fig. 192).

fig. 189

fig. 188

fig. 192

fig. 187

fig. 190

fig. 191a

fig. 191b


Pentru a realiza dezinstalarea anumitor programe sau aplicaţii care rulează sub sistemulWindows este necesară marcarea aplicaţiei şi apelarea comenzii Uninstall prin intermediulbutonului Add/Remove (fig. 193). Ca şi la instalarea diferitelor aplicaţii şi în cazul dezinstalăriiacestora de pe sistemul de calcul este nevoie ca pe parcursul acţiunii să se răspundă câtorvainvitaţii, din care ce mai important de reţinut este cea referitoare la confirmarea dezinstalării(fig. 194). La finalul acţiunii sistemul Windows raportează dacă dezinstalarea s-a efectuat cusucces sau nu (fig. 195).

Windows Setup – permite adăugarea sau înlăturarea componentelor sistemului Windows.Foaia Windows Setup afişează o listă a componentelor sistemului Windows însoţită de

o căsuţă de validare a opţiunii (fig. 196). Unele din componente sunt instalate în modcurent. În cazul în care componenta selectată constă din mai multe elemente, se activeazăopţiunea Detalis... (care devine activă) (fig. 197).

Confirmarea modificărilor făcute se face prin intermediul opţiunii APPLY.Pentru instalarea unei componente care nu se află în foaia cu lista Components, se

apelează opţiunea Have Disk (am disc), din fereastra de dialog. Rezultatul va fi deschidereaferestrei de dialog Install from Disk, care conţine opţiunea Browse de căutare pe discul carecuprinde informaţia necesară (fig. 198). În acest caz, sistemul Windows nu numai căinstalează componenta, dar de asemenea, o adaugă în lista Components din cadrul eticheteiWindows Setup. Mai târziu, aceasta poate fi înlăturată ca orice altă componentă din listă.

Instalarea componentelor aplicaţiilor MS-DOS este diferită de procedura din sistemulWindows. În cele mai multe cazuri, instalarea multora dintre aplicaţiile MS-DOSimportante necesită întreruperea sistemului Windows şi continuarea în modul „exclusiv“MS-DOS.

Startup Disk – permite realizarea unei dichete de pornire a sistemului Windows însituaţia când acesta, din anumite motive, nu se mai poate lansa în execuţie (fig. 199).

Această opţiune necesită însă, ca anterior opţiunii de creare a dischetei de pornire,sistemul de calcul şi sistemul Windows să funcţioneze corect.

Discheta de pornire, după creare, conţine toate fişierele de care are nevoie sistemul decalcul pentru a rula sistemul Windows în cazul în care sistemul de fişiere de pe discul fix s-ar deteriora.

fig. 193

fig. 194

fig. 195

fig. 196

fig. 197

fig. 198fig. 199


OBSERVAŢIE: Dacă discheta de pornire nu a fost creată la instalarea sistemuluiWindows, când se va opta pentru acest lucru, este necesar să se introducă în unitatea de CD,CD-ROM-ul care conţine programul de instalare al sistemului Windows (fig. 200).

Sistemul va încărca datele de care este nevoie în vederea copierii pe dichetă după careva cere, în cazul în care acest lucru nu a fost făcut, indroducerea acesteia (care să nu conţinănici un fel de informaţie), în unitatea de dischetă (fig. 201). După terminarea copierii,sistemul de calcul va raporta încheierea acţiunii desfăşurate.

Personalizarea prin intermediul programului Multimedia

Prin intermediul opţiunii MULTIMEDIA PROPERTIES, sistemul Windows oferăposibilitatea modificării proprietăţii diferitelor dispozitive.

Pentru a efectua modificările propuse, se apelează butonul START SETTINGS CONTROL PANEL MULTIMEDIA.

Audio – aceată etichetă oferă un set de opţiuni necesare lucrului cu sunetul:− reglarea volumului dispozitivelor multimedia, pentru Playbak sau Recording (fig.

202). Acest lucru se realizează prin deplasarea cursorului Volume, spre dreptapentru mărirea volumului, iar pentru micşorarea acestuia, spre stânga;

− selectarea dispozitivului de redare sau înregistrare, în caz că acesta nu corespundecu cel prestabilit, din lista Preferred Device (fig. 202a);

− afişarea opţiunii Show Volume Control pe bara de instrumente, sub forma uneipictograme dispusă în zona din dreapta barei. Apelarea pictogramei cu un singur clicafişează o fereastră (fig. 203), care permite numai reglarea volumului. Prin dublu-clic sedeschide o fereastră care oferă posiblitatea excutării diferitelor reglaje asupra volumuluişi balansului sunetului pentru unitatea de CD, modem, microfon, etc. (fig. 204);

− selectarea calităţii înregistrării din lista Preferred Quality (de exemplu CD Quality);− peresonalizarea calităţii înregistrării, prin apelarea opţiunii Customize din zona

Recording (fig. 205). Cu ajutorul acestei opţiuni se pot selecta calitatea sunetului,formatul şi atributele. După aceasta se poate salva formatul personalizat sub formaunui fişier special, prin apelarea butonului Save As.

fig. 200

fig. 201

fig. 205

fig. 203

fig. 204

fig. 202

fig. 202a


Video – asigură ajustarea ferestrei standard în care se afişează un clip video.Această foiaie permite vizualizarea în două moduri generale:− Window - în fereastră de diferite dimensiuni (originală; de două ori mărimea

originală; 1/2, 1/4, 1/6 din ecran) (fig. 206);− Full Screen – într-o fereastră care ocupă întregul ecran (fig. 207).

Midi – asigură introducerea în configuraţie a unui nou instrument MIDI, conectat lasistemul de calcul (fig. 208).

Pentru instalarea unui nou dispozitiv MIDI este nevoie să se apeleze butonul Add NewInstrument..., care afişează o fereastră, de tip Wizard, care cuprinde lista instrumentelordisponibile (fig. 209).

Advanced (sau Device) – afişează proprietăţile multimedia asociate cu diverseledispozitive ataşate sistemului de calcul (fig. 210).

Opţiunea oferă posibilitatea comutării instrumentelor MIDI între plăcile de sunet. Acestlucru se realizează prin selectarea instrumentului din directorul Midi Devices andInstruments, apelarea butonului Properties şi selectarea plăcii de sunet pe care se doreştemutarea instrumentului din lista MIDI port, după care se confirmă acţiunea desfăşurată prinapelarea butonului Apply.

Pentru ştergerea instrumentului MIDI se procedează asemănător, până când în feres-trele care se deschid apare opţiunea Remove.

CD MUSIC – asigură reglarea volumului CD playerului instalat pe sistemul de calcul(fig. 211).

Dacă există mai multe CD playere, se poate comuta între acestea folosind aceeaşiopţiune Multimedia (fig. 212).

Personalizarea prin intermediul programului Fonts

Prin intermediul opţiunii Fonts, sistemul Windows oferă posibilitatea instalării saudezinstalării anumitor fonturi.

Fonturile sunt specificaţii care „instruiesc“ sistemul Windows cum să afişeze şi sătipărească textele. Tehnologia fonturilor a evoluat atât de mult în ultimii ani încât numărulcelor disponibile a devenit impresionant.

fig. 206fig. 207

fig. 208

fig. 209

fig. 210

fig. 211

fig. 212


În prezent, există diferite tipuri de fonturi pentru principalele caractere folosite înlimbile vorbite pe glob şi există, de asemenea, fonturi care afişează imagini şi nu texte.Aceste fonturi sunt utile ca semne universale, precum şi pentru diferite aplicaţii specializate.

Fonturile aparţin, de regulă, unor familii de fonturi similare, care prezintă caracteristiciasemănătoare, cum ar fi dimensiunea, stilul şi efectele speciale.

Fonturile sunt caracterizate prin:– dimensiune (fig. 213) – defineşte mărimea de afişare sau de tipărire a caracterelor.

În mod obişnuit, dimensiunile fonturilor sunt indicate în puncte. Aceasta înseamnăcă unui punct îi corespunde a şaptezeci şi doua parte dintr-un inch (adică 2,54/72=0,03527mm);

– stil – este unul din următoarele:− normal (fig. 214);− aldin (bold), adică îngroşat (fig. 215);− cursiv (italic), adică înclinat (fig. 216);− aldin şi cursiv, adică îngroşat şi înclinat (fig. 217);

– efecte – definite prin culoare, efecte speciale cum ar fi sublinierea (underline) (fig.218) şi în unele cazuri, nuanţe de gri cu care se realizează umplerea fonturilordefinite prin contur (fig. 219);

– serife (fig. 220) – reprezină proiecţii (serife) care extind fonturile, atât în partea lorsuperioară, cât şi în partea lor inferioară, peste marginile obişnuite;

– spaţiere – reprezintă spaţiile dintre caractere, pe ecran sau pe pagina tipărită.Acestea sunt de două feluri:− fonturi cu spaţiere fixă au acelaşi spaţiu între caractere (Courier este un font cu

spaţiere fixă);− fonturi cu spaţiere proporţională, care ajustează spaţiul dintre caractere pe baza

formei caracterelor respective (Arial);– lăţime (fig. 221) – reprezintă laţimea individuală a fontului. Aceasta poate fi fixă,

normală, condensată sau expandată.Tehnologia fonturilor poate părea complexă şi uneori chiar confuză, datorită numărului

foarte mare de fonturi existent în prezent şi diversităţii firmelor producătoare, care fiecareîncearcă să proclame superioritatea propriilor fonturi (fig. 222).

Sistemul Windows şi aplicaţiile acestuia oferă, în ceea ce priveşte fonturile, opţiunistandard, care elimină o mare parte din confuzia existentă. Windows acceptă numeroase

a Adimensiune 12

a Adimensiune 16

NORMAL ALDIN (ÎNGROŞAT)

CURSIV (ÎNCLINAT)

ALDIN CURSIV(ÎNGROŞAT ÎNCLINAT)

UNDERLINE FONT CONTUR

FONT CU SERIFE

A A A A A A A A

fig. 213

fig. 214 fig. 215

fig. 216

fig. 217

fig. 218

fig. 219

fig. 220

fig. 221

fig. 222


tehnologii de fonturi de la diverşi producători. Numărul fonturilor necesare sistemului Windowseste determinat de aplicaţiile care sunt utilizate.

Pentru procesarea textelor cele mai potrivite sunt fonturile scalabile, iar într-o paginăde text, pentru punerea în evidenţă a unor porţiuni din acesta, nu este recomandată folosireaa mai mult de două sau trei fonturi. În aplicaţiile grafice se recomandă consultareamanualelor acestora pentru a vedea ce fonturi sunt necesare. Pentru realizarea efectelorspeciale şi pentru punerea în evidenţă a unei zone a textului, aceste aplicaţii au nevoie deobicei de un număr mare de fonturi.

Tipuri de fonturi

Se vorbeşte despre fonturi ca aparţinând unor tehnologii sau familii, care includnumeroase stiluri şi variaţii. O tehnologie determină modul în care este creat şi memorat unfont, precum şi dispozitivele hard cu care acesta poate fi utilizat. Termenii tehnologii şifamilii sunt utilizaţi cu acelaşi sens, pentru referirea la grupuri de fonturi cu atributesimilare.

Sistemul Windows oferă, în mod standard, suport pentru trei tehnologii de fonturi:− Fonturi raster (fig. 223) – se referă la un set de fonturi proiectate în principal pentru

ecrane raster. Fonturile raster nu pot fi aduse la scară (redimensionate), cu un coeficientimpar şi nici nu pot fi rotite. Ele constau din puncte şi sunt memorate în fişere bitmap cuextensia FON. Aceste fonturi necesită fişiere separate pentru fiecare dimensiune,rezoluţie şi tip de display. De aceea, fiecare font raster are o literă care corespundetipului de dispozitiv pentru care a fost proiectat. Fontul raster Courier are asociate treifişiere: COURD.FON (pentru fontul de imprimantă); COURE.FON (pentru fontulVGA) şi COURF.FON pentru fontul optimizat pentru display). Fonturile raster se potscala cu orice factor, până când imaginea lor devine neclară. Prin însăşi naura lor,imaginile bitmap care sunt expandate prea mult îşi pierd aspectul ordonat şi claritatea(fig. 224). Totuşi aceste fonturi sunt afişate rapid şi reduc timpul de reîmprospătare alecranului. Cele mai înâlnite fonturi raster în sistemul Windows sunt MS Serif, MSSans Serif, Courier, System şi Terminal.

− Fonturi vectoriale – sunt realizate pornind de la linii sau vectori care descriu formafiecărui caracter (fig. 225). Aceste fonturi pot fi aduse la scară până la oricedimensiune. Aceste fonturi sunt utile în special în aplicaţiile grafice, deoarece sunt

fig. 225

fig. 223

fig. 224


uşor extensibile. Ele au acelaşi aspect, atât la dimensiuni mari cât şi la dimensiunimici. Sistemul Windows oferă ca fonturi vectoriale: Roman, Script, Modern.

− Fonturile True Type – sunt memorate într-un singur fişier cu extensia TTF. Acestfişier conţine atât informaţiile despre contur cât şi raporturile necesare de aducere lascară a fontului (fig. 226). Sistemul Windows (începând cu varianta 95) foloseşteaplicaţia Rasterizer ca tehnică de anti-aliasing care netezeşte contururile şi reduceefectele nedorite ale măririi dimensiunii fonturilor. Sistemul Windows cuprinde unnumăr mare de fonturi True Type, printre care se numără: Arial (în fişierulARIAL.TTF), New Courier (în fişierul COUR.TTF), Times New Roman (în fişierulTIMES.TTF), etc.

În afară de fonturile raster, vectoriale şi True Type, există numeroase alte fonturi careefectuează sarcini specializate:

− Fonturi sistem – care sunt utilizate de sistemul Windows pentru realizarea meniu-rilor şi opţiunilor şi pentru crearea textelor de control speciale. Sunt fonturi care potfi dimensionate şi manevrate rapid.

− Fonturile OEM – care furnizează suport soft vechilor aplicaţii instalate în sistem.Termenul OEM se referă la Original Equipment Manufacturer (producător deechipamente originale).

− Fonturile cu lăţime fixă – sunt cele care asigură compatibilitatea cu versiunile softanterioare sistemului Windows 95;

− Fonturile „moştenite“ din sistemul de operare MS-DOS – sunt cele compatibileMS-DOS pentru aplicaţiile MS-DOS care rulează în mediul Windows. Aceste fişiereasigură compatibilitatea cu mediul DOS, în mod real.

− Fonturile soft pentru imprimantă – asigură reducerea timpului necesar imprimanteipentru cererile de tipărire.

Pentru a efectua instalarea sau ştergerea de fonturi se apelează butonul START SETTINGS CONTROL PANEL FONTS.

Ştergerea fonturilor se face prin selectarea celor dorite şi apăsarea tastei DELETE sauapelarea comenzii DELETE din meniul FILE.

Instalarea de fonturi (fig. 227) se face prin apelarea din meniul FILE a opţiunii Installnew font... Utilizând opţiunile Drivers şi Folders se specifică locul de unde se doreşte

fig. 227

fig. 226


instalarea fonturilor. Se selectează fontul (fonturile) din fereastra List of Fonts şi se apasătasta OK (fig. 228).

Fereastra Fonts oferă prin intermediul opţiunii List Fonts by Similarity din meniul Viewposibilitatea de a vizualiza fonturile instalate în sistemul Windows pe grupe de familiisimilare.

În anumite situaţii, pentru a se afişa lista fonturilor fără numeroasele lor varietăţi (exempluBold), se apelează opţiunea Hide variations din meniul View (fig. 229).

În sistemul Windows, fonturile fac parte dintre resursele gestionate de sistem.Aplicaţiile pot avea acces rapid la fonturi prin intermediul operaţiei de înregistrare standard,ele fiind astfel rapid disponibile pentru operaţiile de vizualizare, comparare, sortare-adăugare (instalare) şi ştergere.

fig. 228

fig. 229

3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator

Sistemul Windows „se descurcă“ foarte bine şi în situaţiile în care utilizatorii parta-jează sistemele de calcul. Windows permite stocarea propriilor configurări pentru culori,pentru caracteristicile de accesibilitate şi altele, asociindu-le cu identificatorul de cuplare(logon ID). Conectarea prin intermediul logării permite folosirea configurărilor specificate.

Profilele utilizator (user profiles) sunt memorate împreună cu identificatorii de cuplareai utilizatorilor. În acest scop este nevoie ca sistemul Windows să memoreze profileleutilizator pentru diferiţi identificatori de cuplare.

Pentru crearea sau ştergerea unui profil utilizator pentru fiecare identificator de cuplare(numai pentru Windwos 95 şi 98), se procedează în felul următor:

– se deschide meniul Start, se alege Settings, Control Panel (fig. 230), apoi se executădublu clic pe opţiunea Passwords (fig. 231).

– se execută clic pe eticheta User profiles (fig. 232) pentru a selecta una dintre urmă-toarele opţiuni:− All Users of This PC, dacă se doreşte ca toţi utilizatorii să folosescă aceleaşi

configurări;− User Can Customize Their Preferences, dacă se doreşte ca sistemul Windows să

folosească configurarea personalizată de la ultima conectare cu respectivul iden-tificator de cuplare. Această opţiune permite alegerea uneia din următoarele douăposibilităţi:− profilul utilizator să reţină modificările executate asupra elementelor Desktop

Icons şi Network Neighborhood;− profilul utilizator să reţină modificările efectuate asupra Start Menu şi

Program Groups in User Settings. fig. 232

fig. 230 fig. 231


După alegerea configurărilor se apasă, pentru validare, butonul OK.Sistemul Windows NT oferă posibilitatea creării unui cont de utilizator prin

intermediul opţiunii User Manager din Programs, Administrative Tools.Oprirea accesului altor utilizatori la sistemul Windows (numai pentru Windows 95 şi

98) este posibilă prin folosirea parolei pentru lansarea sistemului Windows. Pentru a creasau schimba parola de lucru cu Windows se procedează în felul următor:

− se deschide din meniul Control Panel opţiunea Passwords;− se alege foaia Change Password;− se execută clic pe butonul Change Windows Password, care afişează o fereastră de

dialog în care se vor tasta parola veche, noua parolă şi confirmarea acesteia (fig. 233);− pentru confirmarea modificărilor făcute se pasă butonul OK.

Prin intermediul foii Remote Administration sistemul Windows oferă posibilitatea de aasigura securitatea mediului de reţea (introducerea sau sachimbarea parolei de adminis-trator) (fig. 234).

fig. 233

fig. 234

4. Protejarea reţelelor de calculatoare

Este concepută asfel încât să se împiedice accesul neautorizat sau accidental lainformaţiile aflate pe unităţile de disc din reţea. Protecţia poate fi extinsă pentru a-i împie-dica pe utilizatorii neuatorizaţi să folosească orice resursă din reţea, cum ar fi o imprimantă.Sistemele de protecţie sunt concepute şi pentru împiedicarea utilizatorilor neautorizaţi săfolosescă sistemele de calcul din reţea.

Sistemele Windows oferă un domeniu larg de opţiuni pentru protecţia reţelelor. Totuşi,unele din cele mai puternice instrumente de protecţie nu pot fi utilizate într-o reţea a uneigrupe de lucru care este formată din sisteme de calcul care folosesc Windows 95, 98 sauMe. Aceste funcţii impun existenţa unui server cu Windows NT sau Novell NetWare, caresă fie conectat la reţea şi să fie programat special pentru a permite utilizarea funcţiiloravansate de protecţie din Windows 95, 98 sau Me.

Într-o reţea care foloseşte Windows 95, 98 sau Me există trei tipuri de protecţie:− protecţia la conectare - Logon Security (prezentată anterior);− protecţia prin parolă la nivel de utilizare – Share-Level Password Security (fig. A);− protecţie prin reguli de sistem – System Policies Security (fig. B).

Protecţia la conectare

Deşi Windows 95, 98 sau Me solicită o parolă la stabilirea legăturii, singurele lucruriprotejate prin această parolă sunt folderele şi imprimantele folosite în comun (fig. 235).Windows 95, 98 sau Me nu oferă absolut nici o protecţie prin parolă la nivelul staţiei de

fig. 235

fig. A

fig. B


lucru. Oricine poate să folosescă unităţile de disc locale şi resursele conectate la sistemul decalcul.

Când este lansat în execuţie Windows 95, 98 sau Me, se vor solicita un nume şi o parolăde identificare ca utilizator. Indiferent ce se execută în acest moment, dacă se apasă butonulCANCEL, încărcarea sistemului Windows continuă şi se va permite accesul la toate unităţile dedisc şi imprimantele conectate la sistemul de calcul.

Dacă este nevoie ca accesul la sistemul de calcul să fie controlat, astfel ca numai unutilizator cu parola corespunzătoare să poată lansa în execuţie sistemul Windows, trebuiefolosit mediul Windows NT, 2000 sau XP. Acesta nu poate fi accesat decât pe baza uneiparole şi a unui cont de utilizator create numai de către administrator.

Acum, când s-a constatat că nu există posibilitate de protecţie pentru conectare lasistemul de calcul care foloseşte Windows 95, 98 sau Me, se pot analiza modalităţile deprotecţie împotriva conectării la reţea.

Parola de conectare în Windows

Când sistemul Windows (95, 98 sau Me) este lansat pentru prima dată în execuţie,apare o fereastră de dialog prin care este necesar să se comunice denumirea ca utilizator(fig. 236) şi apoi parola (fig. 237). După aceasta se stabilesc opţiunile de conectare cautilizator (fig. 238).

În funcţie de parametrii de configurare din meniul NETWORK din CONTROLPANEL, se va cere conectarea la Windows 95 (98 sau Me) sau la reţea.

În cazul în care configurarea din Network stabileşte conectarea principală la reţea încalitate de CLIENT for MICROSOFT NETWORKS, se va deschide o fereastra deconectare, care cere introducerea numelui de utilizator şi a parolei (fig. 239). Astfel seobţine accesul la resursele folosite în comun în reţea. De fapt, nu va trebui scrisă parolapentru resursele de reţea decât o singură dată. Windows va memora paorlele scrise într-ozonă cu acces imediat (cache), astfel că acestea vor fi scrise în mod automat cu ocazia uneiconectări viitoare.

În cazul în care s-a stabilit ca principala conectare la reţea să fie prin conectarea laWindows (Windows Logon), se va deschide o fereastră pentru conectare care cere intro-ducerea numelui de utilizator şi a parolei.

fig. 239

fig. 236

fig. 237

fig. 238


OBSERVAŢIE: În cazul conectării la reţea, dacă s-a stabilit că accesul se face pe bazăde parolă, la efectuarea conexiunii este necesară introducerea parolei, fără numele deutilizator (fig. 240).

Până în acest moment au fost prezentate posibilităţile de accesare a resurselor comunepe baza unor parole. În continuare se vor prezenta modalităţile de utilizare a parolelor.

Controlul accesului în grupele de lucru,la nivel de resurse utilizate în comun

Anterior s-a descris modul de activare a funcţiei de utilizare în comun a resurselor în cadrulunei grupe de lucru care foloseşte sistemul Windows (95 sau 98).

În figura alăturată (fig. 241) sunt prezentate două tipuri de resurse folosite în comun(partiţiile C şi D ale discului fix). Deci partiţiile C şi D ale unităţii de disc fix sun folosite încomun. Pictograma pentru acestea conţine mâna întinsă care semnifică punerea ladispoziţie. Mâna nu indică însă, că partiţiile discului sunt deschise complet pentru utilizator.

Pentru a controla modul de punere la dispoziţie este necesară apelarea opţiuniiProperties a meniului File (sau marcarea cu butonul funcţiilor speciale al mose-lui şiapelarea opţiunii Sharing... sau Properties, foaia Sharing (fig. 242).

Opţiunea Sharing permite accesul pe bază de parolă.Se poate asigura astfel accesul total pentru citire şi scriere doar utilizatorilor care

cunosc parola respectivă. Alţi utilizatori nu vor putea decât să citească de pe disc, fără săpoată face nici o modificare.

Acest tip de protecţie este denumit acces la nivel de resursă utilizată în comun (share-level access) şi este genul de protecţie existent pentru grupele de lucru în care serverul cuWindows 95 sau 98 dintr-o reţea peer-to-peer este singurul tip de server din reţea. Acest tipde funcţie pentru controlul accesului se activează prin intermediul opţiunii Share-Level dinfereastra Network a meniului Control Panel (fig. 243). Cealaltă opţiune nu poate fi utilizatăde reţelele peer-to-peer.

fig. 240

fig. 241

fig. 242

fig. 243


Controlul accesului la nivel de resursă utilizatăîn comun şi programul Network Neighborhood

Prin activarea funcţiei de utilizare în comun a unui disc, folder sau imprimantă asistemului de calcul, resursa pusă la dispoziţie apare în programul Network Neighborhood,de unde utilizatorii pot să se conecteze la ea sau să-i aloce o literă de unitate de disc.

Uneori este nevoie să se pună la dispoziţie o resursă, dar acest lucru să nu se facăcunoscut. Ascunderea resursei pusă la dispoziţie se face prin adăugarea caracterului $ lasfârşitul denumirii resursei puse la dispoziţie (fig. 244). Aceasta se comportă în continuareconform restricţiilor stabilite de parolă, dar nu apare în programul Network Neighbordhood.Pentru conectarea la resursă este nevoie de denumirea exectă a acesteia.

fig. 244




A F 7 Configurările pentru data şi ora sistemului de calculsunt cerute la instalarea sistemului Windows.

A F 8 Windows Setup permite adăugarea şi dezinstalareaaplicaţiilor destinate să ruleze sub sistemul de operareWindows.

A F 9 Apelarea opţiunii Show Volum Control permiteafişarea icon-ului pe bara de instrumente.

A F 10 Stilul de font ALDIN reprezintă stilul de font înclinat.A F 11 Sistemele Windows 95, 98 solicită la startarea acestora

protecţia la conectare prin nume utilizator şi parolă.A F 12 Activarea funcţiei de utilizare în comun a unor resurse

(disc, folder, sau imprimantă) se face din NetworkNeighborhood.

A F 1 Afişarea orei curente a sistemului de calcul se poateface din Regional Settings Options)

A F 2 Apelarea butonului Clear duce la golirea listei dedocumente din meniul Start.

A F 3 Eticheta Buttons din fereastra de grup Mouse a ControlPanel permite modificarea vitezei de reacţie laacţiunea dublu-click.

A F 4 Protejarea informaţiei pe timpul cât utilizatorul nu segăseşte în apropierea sistemului de calcul, indiferentde sistemul Windows se poate face prin Screen Savercu parolă.

A F 5 Numărul opţiunilor coloristice – Color Palette –depinde de tipul de interfaţă video şi de valoareamemoriei acesteia.

A F 6 Modificarea formatului de limbă şi ţară din RegionalSetiings (Options) modifică limba în care sunt afişatemeniurile.



Exerciţiul 3Alegere multiplă cu mai multe variante de răspuns posibile

1 Schimbarea proprietăţilor desktop-ului se poate face din:a Opţiunea Display din Control Panel.b Opţiunea System din Control Panel.c Opţiunea Properties din fereastra deschisă cu butonul funcţiilor

speciale al mouse-lui într-o zonă liberă a display-ului.2 Modificarea volumului sistemelor periferice de redare a sunetului ataşate la

sistemul de calcul poate fi modificată prin:a apelarea icon-ului specific (sub formă de difuzor) din zona Taskbar-

ului.b apelarea prin dublu-click a icon-ului specific (sub formă de difuzor)

din zona Taskbar-ului.c din opţiunea Sounds existentă în Control Panel.

3 Fonturile sunt caracterizate prin:a dimenisuneb stilc nume

4 Schimbarea imaginii de fond (background) a desktop-ului se poateface prin intermediul opţiunii Display din:a altă zonă de stocare a unor imagini.b colecţia de imagini existentă în rădăcina folder-ului sistemului

de operare Windows.c eticheta Appearance a opţiunii Display.

5 Dezinstalarea unor aplicaţii destinate să ruleze sub sistemul deoperare Windows se poate face:a din opţiunea Add/Remove Programs a Control Panel.b prin apelarea opţiunii Delete asupra structurii de foldere creată

la instalarea aplicaţiei.c din opţiunea Uninstall existentă în aplicaţia instalată.

6 Eticheta Taskbar permite urătoarele opţiuni:a afişarea barei de instrumente peste toate ferestrele.b ascunderea barei de instrumente când indicatorul mouse nu

este poziţionat deasupra acesteia.c afişarea sau nu a datei şi orei sistemului

1 Care din opţiuni permite afişarea Taskbar-ului peste orice fereastrăaflată între coordonatele sale?

a Auto Hide dezactivatb Always on Top activat

2 Meniul apelat din eticheta Settings a opţiunii Display Properties ducela:

a schimbarea rezluţiei de tipărire la imprimantă.b schimbarea adâncimii de culori a ecranului.c Schimbarea culorilor ferestrelor Windows.

3 Din eticheta Windows Setup a opţiunii Add/Remove Programs sepoate realiza:

a dezinstalarea sistemului de operare Windowsb instalarea/dezinstalarea unor componente ale sistemului de

operare Windowsc instalarea/dezinstalarea unor aplicaţii create să ruleze sub

sistemul de operare Windows

4 Ce propietate se stabileşte prin intermediul etichetei Background aferestrei de dialog Display Properties?a profunzimea culorilor ecranuluib Screen Saver-ul curentc imaginea de fond pentru desktop-ul sistemului Windows

5 Mărimea şi tipurile de caractere folosite pentru componentele interfeţeiWindows se pot modifica din:a eticheta Appearance a ferestrei Display Propertiesb opţiunea Fonts din Control Panelc eticheta Settings a ferestrei Display Properties

6 Data şi ora sistemului pot fi shimbate din:a Data & Time.b Time Zone.



Exerciţiul 1 Exerciţiul 2 Exerciţiul 3

1 = F 7 = A 1 = b 1 = a, c2 = A 8 = F 2 = b 2 = a, b3 = A 9 = A 3 = b 3 = b, c4 = F 10 = F 4 = c 4 = a, b5 = A 11 = F 5 = a 5 = a, c6 = F 12 = A 6 = a 6 = a, b, c

CAPITOLUL 5

Reţele de calculatoare –noţiuni generale

1. Elemente de bază privind conectivitatea2. Reţele de calculatoare

1. Elemente de bază privind conectivitatea

Termenul conectivitate cuprinde toate metodele utilizate pentru a construi conexiuniîntre sitemele de calcul, deci şi între utilizatori.

La nivel elementar conectivitatea implică legarea a două calculatoare pentru a permiteutilizatorilor să folosească în comun anumite resurse.

La limita superioară, conectivitatea foloseşte sateliţii pentru a crea conexiuni video întimp real pentru diferite companii cu vânzătorii sau asociaţii aflaţi în cealaltă parte aglobului.

Succesul unei companii sau chiar supravieţuirea sa depind de capacitatea de a co-munica eficient cu informaţii, intern şi extern. Sistemele de comunicaţie, sunt alcătuite dinhardware, software şi un mediu de transmitere.

Sistemele de comunicaţie pot fi publice, cum ar fi instalaţiile telefonice, sau private.Sistemul telefonic prezintă o serie de avantaje în ceea ce priveşte realizarea comunica-

ţiilor. Este o tehnologie utilizată de peste o sută de ani şi oferă un nivel ridicat de încredere.Sistemul este fiabil, iar numărul mare de utilizatori permite menţinerea unui preţ relativ

scăzut. În plus, conectarea sistemelor de calcul la sistemul telefonic se realizează foartesimplu, prin intermediul unui modem.

Sistemul telefonic are însă şi unele dezavantaje: conexiunile sunt temporare (se întrerupla închiderea telefonului), unele medii de transmisie utilizate în sistem sunt învechite şiincapabile să asigure transferul datelor la viteze înalte.

Companiile ce cuprind sistemele telefonice oferă două alternative ale liniilor publiceobişnuite: linii dedicate şi ISDN. Liniile dedicate, numite şi linii închiriate, asigură conexiunipermanente şi nu sunt folosite în comun cu alţi utilizatori, deci garantează accesul continuu.


Standardul ISDN (Integrated Services Digital Network – reţea digitală de serviciiintegrate) al firmei AT&T (fig. 245), a fost conceput pentru transmiterea cu mare viteză adatelor digitale şi permite transportul pe aceeaşi linie a maximum trei semnale separate.Aceasta înseamnă că pe o linie ISDN se poate efectua o convorbire telefonică obişnuită şi,în acelaşi timp, se poate realiza conectarea sistemului de calcul la o reţea.

Serviciile ISDN sunt disponibile numai în marile oraşe, iar conversia la acestea are unpreţ ridicat.

Există şi alte variante ale sistemelor telefonice publice. Se poate instala un sistemtelefonic pentru necesităţile interne, utilizând sistemul public numai pentru comunicaţia cuexteriorul.

Un schimb de ramuri private (PBX – private branch exchange), este un sistem telefonicintern ce include echipamentele şi cablurile, iar liniile pot fi utilizate pentru transmisia vociişi a datelor fără a plăti taxe companiilor telefonice pentru fiecare convorbire.

Medii de comunicaţie

Mediile de comunicaţie asigură legătura dintre dispozitivele de transmisie şi recepţie.Mediul de comunicaţie cel mai comun şi mai ieftin pentru distanţe scurte este cablul.

Cablul bifilar torsadat (fig. 246) – este utilizat pentru transmisiile de date pe distanţescurte şi pentru transmisiile vocale de joasă densitate, chiar şi pe distanţe lungi. Legăturiletelefonice utilizează acest tip de cabluri.

Cablul coaxial (fig. 247) – reprezintă principalul mediu de comunicaţie pentruteleviziunea non-clasică. (De aceea se şi numeşte „cablu TV“).

Fibrele optice (fig. 248) – sunt fibre extrem de fine confecţionate din sticlă, având undiametru mai mic decât al unui fir de păr. În exterior, fiecare fibră este îmbrăcată pentru areflecta lumnia spre interior, iar fibrele astfel îmbrăcate sunt înfăşurate în plastic. Mai multemănunchiuri de fibre optice formează un cablu de fibre optice. În locul electricităţii, cablu-rile optice utilizează pentru transmisie radiaţiile emise de un laser sau de o diodă emiţătoarede lumină. („186000 de mile pe secundă. Nu este numai o idee bună – este legea.“/ RobMORSE).

Ingineri ai laboratoerelor AT&Tîn faza de experimentări

fig. 245

fig. 246

fig. 247

fig. 248

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale 117

Metoda transmisiei fără fir este utilizată pentru transmisiile radio şi TV şi în cazurile încare cablurile nu reprezintă o variantă practică. Cea mai puţin costisitoare metodă detransmisie fără fir sunt undele radio, utilizate pentru telefoanele şi modemurile celulare.

Transmisiile prin microunde sunt utilizate, de asemenea, pentru telefoanele celulare şipentru pagere. Microundele îşi au însă dezavantajul lor. Transmisiile trebuie efectuate înlinie dreaptă şi nu pot străbate clădiri sau alte obiecte solide. Datorită curburii Pământuluidistanţa maximă de transmitere a microundelor este de 42,5 km.

Pentru distanţe mai mari, se construiesc o serie de staţii cu releu de retransmisie amicroundelor, care permit transmiterea mai departe a semnalelor. O alternativă este trans-miterea microundelor către un satelit, apoi transmiterea mai departe către un alt satelit sau oaltă staţie situată la sol (fig. 249).

Pentru a putea utiliza sateliţii la transmiterea microundelor, aceştia trebuie să se afleîntr-o poziţie previzibilă relativ la staţiile aflate la sol. Din acest motiv, aceştia sunt plasaţipe o orbită geostaţionară (orbita lui CLARKE – la 35866 km. deasupra ecuatorului), ceea ceînseamnă că parcurge orbita Pământului cu o viteză egală cu viteza de rotaţie a acestuia,determinând efectiv menţinerea satelitului în aceeaşi poziţie relativă.

fig. 249

2. Reţele de calculatoare

În sens general, o reţea este orice sistem care permite comunicarea între persoane saumaşini. Sistemul de comunicaţii telefonice este o reţea publică. Reţelele de calculatoare(fig. 250) sunt grupuri de sisteme de calcul şi dispozitive periferice conectate prin cablurisau medii de comunicaţie fără fir şi capabile să comunice între ele.

Existenţa unei reţele oferă posibilităţi nelimitate, de la mesaje de poştă electronică (e-mail)transmise de la utilizator la utilizator, până la nivelul de lucru interactiv la un proiect degrup.

Există trei tipuri de reţele:− dacă nodurile (calculatoarele conectate la o reţea sunt denumite noduri), se află în

imediata vecinătate unul faţă de altul (de regulă în interiorul aceleiaşi clădiri), estevorba de o reţea locală (LAN – Local Area Network);

− dacă nodurile sunt dispersate pe o zonă mai extinsă (la nivelul unei regiuni, a uneiţări sau pe întreg globul), reţeaua este denumită reţea extinsă (WAN – Wide AreaNetwork);

− Internetul.

Toate reţelele necesită standarde şi protocoale de comunicaţie comune.Fiecare reţea utilizează un standard de reţea ce specifică modul de transmisie al unui

semnal prin reţeaua respectivă. Standardele de reţele includ metode de rezolvare acoliziunilor ce apar la întâlnirea a două semnale. Standardele sunt proiectate pentru aaccepta una sau două viteze de transmitere a datelor, limitate sau permise de alegereamediului de comunicaţie. Toate calculatoarele dintr-o reţea trebuie să utilizeze acelaşi

Reţea extinsă

Internetfig. 250

Reţealocală


standard de reţea, lucru care se asigură prin achiziţionarea de plăci de extensie standardpentru fiecare dintre calculatoarele conectate la reţea.

Plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, Token-Ring, Arcnet, FDDI sauATM.

Reţele locale

Când un număr de utilizatori trebuie să se interconecteze frecvent sau pentru perioadelungi de timp, soluţia cea mai puţin costisitoare este utilizarea unei reţele locale sau LAN.Există două tipuri de reţele locale: fără server central (peer-to-peer) şi client-server.Reţelele fără server conectează calculatoarele utilizatorilor direct sau prin intermediul unuidispozitiv numit hub. Reţelele client-server utilizează unul sau mai multe calculatoare dedimensiuni mari, numite servere, care stochează software special de reţea şi aplicaţii şi datenecesare mai multor utilizatori. Calculatoarele din reţea care nu sunt servere se numescclienţi sau staţii de lucru.

Reţelele fără server (fig. 251) funcţionează bine în cazul unui grup mic de utilizatoricare necesită folosirea de servicii de partajare a fişierelor şi imprimantelor. În funcţie de cesoftware de reţea este utilizat, reţelele fără server pot conţine 2-25 calculatoare apropiatedin punct de vedere fizic.

Reţelele client-server. Există trei tipuri de LAN-uri client-server. Fiecare tip are unaspect sau o topologie diferită.

LAN-ul în stea (fig. 252), de tip Ethernet, conectează fiecare calculator direct la server.Toate fluxurile de informaţii dintre două staţii de lucru, cum ar fi mesajele de e-mail, trecprin server.

Într-un LAN Token-Ring (fig. 253), comunicaţiile au loc într-un inel care conecteazătoate calculatoarele şi serverul. Transmiterea mesajelor de la un calculator la altul poatedecurge mai rapid, deoarece informaţiile nu trebuie să treacă neapărat prin server. Reţeauade tip Token-Ring este în general mai scumpă decât reţeaua de tip Ethernet, datorităpreţurilor adaptoarelor şi a unităţilor centrale.

În cadrul celei de-a treia tehnologii, LAN magistrală (fig. 254), calculatoarele suntconectate la o linie comună de comunicaţii care începe de la server. Topologia magistralăeste similară unei linii de autobuz, unde fiecare calculator reprezintă o staţie. Similar LAN-urilor stea, informaţiile trimise de la un calculator la altul trebuie să treacă prin server.

fig. 251

fig. 252

fig. 253 fig. 254


Software de reţea

Majoritatea LAN-urilor client-server utilizează software de reţea Novell NetWare sauWindows NT (fig. 255). Până de curând, NetWare a fost programul standard pentru LAN-uri şi toate celelalte programe de reţea erau considerate de importanţă secundară.

În prezent, în lupta pentru supremaţia pe piaţa programelor LAN sunt angajate firmeleMicrosoft şi Novell. În acelaşi timp, deşi nu este foarte popularizat, unul din cele maiputernice siteme de operare este LINUX (fig. 256).

Fiecare program are avantajele sale şi alegerea unui produs este legată de alteopţiuni privind topologia, protocolul de comunicaţie prin reţea, standardele de reţea,numărul de utilizatori anticipat şi aplicaţiile care se folosesc în reţea.

NT Server de la Microsoft oferă o securitate mai bună şi posibilităţi de conectare maisimplă la Internet, dar NetWare este superior în privinţa instalării pentru un număr mare deutilizatori. Alte programe de reţea, cum ar fi Banyan Vines şi LANtastic, sunt participanţisecundari în lupta pentru viitorul reţelelor locale.

Sub Windows, funcţiile pentru lucrul în reţea se bazează pe următoarele blocuristructurale: adaptor, protocol, client şi servicii (fig. 257).

Adaptorul – este nivelul cel mai de jos în arhitectura reţelei. El asigură interfaţa întrecablul fizic ce conectează calculatoarele şi sistemul intern de lucru în reţea al mediuluiWindows.

Windows include un nivel de soft pentru fiecare adaptor de reţea, care permite inte-grarea plăcii adaptoare în structura mediului Windows pentru lucrul în reţea.

Aşa cum am arătat anterior, plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, Token-Ring, Arcnet, FDDI sau ATM.

Adaptorul se instalează folosind programul Add New Hardware Wizard (mod de lucrudescris în secţiunile anterioare).

Clientul reţelei – permite calculatoarelor să comunice cu un anumit sistem de operaredin reţea. Toate tipurile de server produse de Novell, Microsoft, Banyan şi altele au nevoiede un client care să fie încărcat pentru comunicarea cu serverul realizat de aceştiproducători.

Serviciile – permit calculatorului să utilizeze în comun unitatea de disc sau impri-manta cu alte calculatoare din reţea. Serviciile permit administratorilor reţelei centralesă lucreze cu softurile şi cu componentele hard ale staţiei de lucru.

ADAPTOR

PROTOCOL

CLIENT SERVICII

fig. 255

fig. 256

fig. 257


Protocoale standardizateProtocolul este limbajul de bază folosit de calculatoare pentru comunicarea în reţea. El

defineşte modul în care calculatoarele pot detecta celelalte calculatoare şi regulile pe care levor aplica pentru transferul de date.

În 1975, organizaţia VINTON CERF a Universităţii Stanford (fig. 258) a creat unprotocol de comunicaţie numit protocol de control al transmisiunilor – TCP(Transmission Control Protocol) şi un protocol de adresare numit protocolul Internet –IP. TCP împarte mesajele în fluxuri de pachete ce sunt trimise şi reasamblate ladesinaţie. IP stabileşte o adresă pentru fiecare pachet şi îl dirijează printr-o serie denoduri şi reţele pentru a ajunge la destinaţia finală.

TCP/IP a devenit standardul principal de conectare al reţelelor de calculatoare.Standardul TCP/IP a permis evoluţia Internetului de la primele patru calculatoare gazdă

(calculatoarele centrale ale reţelei), existente în 1969, la aproape 600 de sisteme gazdă lasfârşitul anului 1983.

În 1983, secţiunea militară a reţelei ARPANET s-a separat devenind MILNET.Departamentul Apărării (fig. 259) a întrerupt finanţarea ARPANET în 1989. În acelmoment, Internetul era deja independent şi nu mai avea nevoie de sprijinul guvernuluiamerican. Universităţi, laboratoare şi firme particulare din întreaga lume stabiliseră dejaprincipalele linii de comunicaţie.

În afară de protocolul TCP/IP sistemul Windows mai poate folosi şi protocoalele:IPX/SPX şi NetBIOS.

Internet

În secolul XX, telefonul a schimbat modul de comunicare interumană şi în consecinţă,a creat o apropiere între oameni. În prezent, aceleaşi linii telefonice oferă acces instantaneula orice tip imaginabil de informaţii şi asigură comunicaţia şi comunicarea între oameni dinîntreaga lume.

În Statele Unite ale anilor ’60, toată lumea era îngrijorată de posibilitatea unui atacnuclear din partea Uniunii Sovietice. Populaţia construia adăposturi şi îşi asigura stocuri deprovizii pentru eventualitatea inimaginabilului eveniment. Armata SUA căuta un mod deasigura supravieţuirea reţelelor de comunicaţie în urma unui atac, chiar în cazul distrugeriiunor instalaţii locale. În consecinţă, Agenţia de proiecte de cercetare avansate (ARPA –

fig. 258

fig. 259


Advanced Research Projects Agency) a Departamentului Apărării al SUA a conceput unproiect de comunicare între cercetătorii universitari şi inginerii în domeniul calculatoarelorşi al liniilor telefonice.

Acest proiect numit ARPANET (fig. 260), a permis cercetătorilor aflaţi la maredistanţă să folosească în comun facilităţile calculatoarelor de care dispuneau. Un succesmult mai mare l-a avut utilizarea sistemelor ARPANET pentru schimbul de mesajeelectronice între utilizatori.

Etapa următoare în comunicaţiile electronice de la persoană la persoană a fost găsireaunui mod de transmitere a aceluiaşi mesaj mai multor utilizatori. Acesta a permis susţinereaunor dialoguri pe scară largă, în cadrul cărora fiecare putea citi şi răspunde la mesajelecelorlalţi.

Au fost create listele stabilindu-se şi un sistem de distribuţie al mesajelor electronice.Una dintre primele liste poştale de mari dimensiuni era destinată pasionaţilor de literaturăştiinţifico-fantastică şi s-a numit SF-Lovers (fig. 261). Pe baza combinaţiei între poştaelectronică, transferurile de fişiere şi listele poştale a luat fiinţă această reţea a reţelelornumită INTERNET.

Internetul din ziua de azi este un ansamblu de reţele de calculatoare din întreaga lumecare oferă acces la o serie de servicii şi surse de informaţie. Unele servicii îşi au rădăcinileîn ARPANET şi în primele sisteme de buletine electronice, dar altele au devenit posibiledatorită evoluţiei Web-ului şi facilităţilor multimedia ale calculatoarelor de astăzi. Tot felulde companii harware şi software concurează pentru avantajele ce pot fi obţinute prindezvoltarea de noi produes pentru interfaţa cu Web-ul. În fiecare zi, în Web apare un nouserviciu sau o nouă inovaţie. Câştigători în această competiţie, în afara consumatorilor, suntacele companii capabile să-şi asume riscuri, să creeze produse şi servicii flexibile şi să fiepermanent deschise noilor idei.

Servicii în World Wide Web

World Wide Web este piaţa, facilitatea de căutare şi instrumentul de comunicare cucea mai rapidă dezvoltare. Permite găsirea de informaţii despre orice subiect imaginabil– de la scorurile meciurilor de fotbal şi preţurile acţiunilor până la obiceiurile alimentareale unei insecte din Amazonia (fig. 262).

fig. 262

fig. 260

fig. 261

fig. 262


Se pot urmări prezentări de filme, să se audieze secvenţe sonore de pe ultimele CD-uri muzicale, să se asculte ştirile, să se meargă la cumpărături, să se rezerve bilete latren, avion şi să se poarte conversaţii cu diverse persoane din întreaga lume.

Web-ul este în primul rând interesant datorită diversităţii informaţiilor oferitegratuit tuturor utilizatorilor. Se pot transfera din reţea programe gratuite, se poate citiziarul, se poate afla preţul diferitelor produse (fig. 263). Teoretic, este imposibil să nuse găsească ceva interesant.

Întrucât conţinutul este într-o veşnică schimbare, întotdeauna există informaţii noisau un nou site (locaţie) de explorat.

Servicii comune în Internet

Înaintea apariţiei sistemului World Widw Web, utilizatorii Internetului aveau acces la oserie de instrumente care permiteau utilizarea calculatoarelor din Internet. Web-ul bazat pegrafică a încorporat cu succes o mare parte din aceste servicii bazate pe text.

Trei dintre cele mai utilizate servicii Internet disponibile în ambele forme – text şi grafică –sunt e-mail, listele poştale şi grupurile Usenet.

E-mail.

Poşta electronică sau e-mail este probabil cel mai cunoscut dintre toate serviciileInternet. E-mail reprezintă un serviciu care permite utilizatorilor transmiterea de mesajeelectronice către alte persoane cu adrese electronice, indiferent de sistemul de calcul folosit.Acesta oferă posibilitatea de a trimite aproape instantaneu documente scrise dintr-o parte înalta a globului schimbând concepţia oamenilor despre corespondenţă.

O aplicaţie e-mail tipică bazată pe pe Windows este Netscape Mail (fig. 264). Îndirectoarele sale pot fi introduse atât mesajele transmise, cât şi cele primite. În parteadreaptă a ecranului sunt afişate informaţii despre persoana care a transmis mesajul,subiectul şi data trimiterii. Conţinutul propriu-zis al mesajului este afişat în partea inferioarăa ecranului.

fig. 263

fig. 264


Cel mai semnificativ avantaj al poştei electronice în raport cu formele tradiţionale decorespondenţă este capacitatea de a răspunde simplu la mesaje.

Alte oferte de e-mail sunt puse la dispoziţie de Yahoo, Hotmail, Mail.com precum şiKappa.ro, FX.ro, ROL.ro. din România (fig. 265).

OBSERVAŢIE: Multe persoane au descoperit că prin e-mail pot coresponda maieficient şi mai rapid decât prin utilizarea metodelor poştei tradiţionale.

Liste poştale

Listele poştale, numite listserv-uri, sunt descendenţii direcţi ai listelor poştaleARPANET.

Există practic zeci de mii de liste poştale referitoare la orice subiect imaginabil – de lainformaţii despre calculatoare la cele referitoare la alimentaţia în diferite afecţiuni medicale.

Listele poştale reprezintă o metodă de grupare a mesajelor e-mail, care permitegestionarea numeroaselor mesaje ce pot scăpa de sub control. Deşi pot fi utile în sensulinformării într-un anumit domeniu sau pe un anumit subiect, listele trebuie grupate cu grijăpentru a evita „scufundarea“ în sutele de mesaje. (fig. 266)

Newsgroup-urile Usenet (fig. 267)Newsgrup-urile Usenet reprezintă grupuri de discuţii bazate pe text, pe marginea oricărui

subiect – un tip de liste poştale cu un caracter mai public. Din punct de vedere tehnic,newsgroup-urile nu fac parte din Internet deoarece utilizează protocolul de copiere UNIX –UNIX (UNIX to UNIX Copy Protocol – UUCP) în loc de TCP/IP. Totuşi, acestea au devenit unserviciu atât de popular încât majoritatea furnizorilor de Internet oferă şi acces la aceste grupuri.Orice persoană cu acces la Usenet poate participa oricând la un newsgroup public (unele grupurisunt întreţinute de persoane particulare şi nu sunt accesibile marelui public).

Uneori, găsirea unui newsgroup de calitate poate fi dificilă. Deseori, una dintre cele maibune metode este discuţia cu diferite cunoştinţe. O altă metodă este consultarea articolului FAQ(Frequently Asked Questions – întrebări frecvent puse) din grupul news.answers. Acest articoldescrie în linii mari grupul, scopul acestuia, membrii şi subiectele discutate de obicei.

fig. 265

fig. 266

fig. 267


Alte servicii Internet

În afara instrumentelor legate de corespondenţă, există instrumente bazate pe text utilizatepentru schimbul de fişiere şi comunicarea cu alte calculatoare din Internet. Utilizatorii Web-uluipot obţine acces la aceste servicii din diverse site-uri Web. Serviciile sunt următoarele:

FTP – reprezintă un sistem ce permite utilizatorilor transferul de fişiere de pe un calculatorpe altul. Pot fi transmise programe, fişiere multimedia sau documente (fig. 268).

GOPHER – un instrument de căutare ce permite utilizatorilor să desfăşoare operaţii decăutare prin Internet cu ajutorul unui mediu. Este înlocuit treptat de Web. A fost utilizat frecventla începuturile Internetului.

IRC (Internet Realy Chat – Discuţii bazate pe internet) este un sistem de discuţii ce permiteutilizatorilor să trimită mesaje şi să primească răspunsuri pe loc de la alte persoane (fig. 269).

TELNET – este un sistem ce permite accesul la alte calculatoare şi rularea unor aplicaţiisau accesul la fişiere aflate pe aceste sisteme. Bazele de date ce conţin cataloage de bibliotecăsunt deseori configurate cu ajutoril TELNET (fig. 270).

WAIS (Wide Area Information Server – server de informaţii pe zone extinse) oferă unsistem de indexare bazat pe text pentru documente căutate în anumite baze de date. A fostutilizat frecvent la începuturile Internetului.

Internetul şi intraneturile

O mare parte din atracţia Internetului constă în capacitatea acestuia de a fi utilizat petoate platformele sau toate tipurile de calculatoare, utilizând diverse sisteme de operare.

Spre deosebire de multe LAN-uri, Internetul acceptă calculatoarele Macintosh şi PC,maşini UNIX şi orice tip de dispozitive de calcul cu capabilităţi de conectare prinintermediul liniilor telefonice.

fig. 268

fig. 269

fig. 270


O facilitate recentă a Internetului o reprezintă reţelele Internet private numite intrane-turi (fig. 271). Un intranet este un site World Wide Web care este accesibil numai anga-jaţilor unei organizaţii.

La mijlocul anilor ‘90, aproape 20% din companiile americane utilizau intraneturi, iaracest procent continuă să crească într-un ritm foarte rapid, intraneturile devenind zona dinInternet cu cea mai rapidă dezvoltare.

Intraneturile necesită programe pentru construirea şi menţinerea unui site Web. Multecompanii de baze de date oferă versiuni Internet şi intranet ale produselor lor pentru dezvol-tare de baze de date. Microsoft, Borland, Oracle şi altele oferă instrumente de dezvoltare abazelor de date disponibile pentru folosirea într-un intranet.

La navigarea pe Internet, majoritatea activităţilor – localizarea şi transmiterea datelor –nu au loc pe calculatorul pe care se lucrează, ci pe serverul Internet la care s-a realizatconectarea. Intraneturile solicită intens echipamentele hardware prin creşterea numărului decereri de pe serverele de reţea. Adesea se folosesc servere şi programe de server intranetseparate pentru gestionarea traficului de reţea.

Un server poate oferi acces la Web, în timp ce un altul gestionează securitateasistemului, verificând contul şi parola fiecărui utilizator înainte de a permite accesul. Adăugareaunui sistem de securitate numit firewall (parafoc) pe un server Internet previne accesul laintranet al utilizatorilor neautorizaţi din Internet (fig. 272).

Puterea unui intranet – accesul uşor la informaţiile interne – este şi cel mai maredezavantaj. Atunci când intraneturile acordă o atenţie mai mare „invadatorilor“ decît protecţieiinterne a documentelor sensibile, cele mai mari riscuri privind securitatea provin din interiorulsistemului.

fig. 271

fig. 272



Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă.

A F 7 Internetul este o reţea de calculatoare din întreaga lume,care oferă acces la diferite servicii şi surse deinformaţie.

A F 8 Toate informaţiile oferite de serviciile World Wide Websunt gratuite.

A F 9 IRC (Internet Realy Chat) este un sistem de postare amesajelor cărora li se pot da răspunsuri imediat.

A F 10 Web-ul bazat pe grafică nu are încorporate serviciilebazate pe text.

A F 11 Intranet-urile sunt site-uri World Wide Web accesibilenecondiţionat tuturor persoanelor.

A F 12 Sistemul de securitate firewall instalat pe server previneacesul la intranet al utilizatorilor neautorizaţi.

A F 1 Pe o linie ISDN (reţea digitală de servicii integrate) sepot efectua simultan convorbiri telefonice obişnuite şise poate realiza conectarea sistemului de calcul la oreţea.

A F 2 Reţeaua de tip WAN – Wide Area Network este oreţea locală.

A F 3 Pentru funcţionarea unei reţele de calculatoare nu estenecesar ca acestea să utilizeze acelaşi standard dereţea.

A F 4 Reţelele de calculatoare fără server pot cuprinde celmult 50 de calculatoare.

A F 5 TCP/IP este unul dintre standardele principale deconectare a reţelelor de calculatoare.

A F 6 Precursorul Internet-ului s-a numit ARPANET.



Exerciţiul 1

1 = A 7 = A2 = F 8 = F3 = F 9 = A4 = F 10 = F5 = A 11 = F6 = A 12 = A

CAPITOLUL 6

Lucrul cu imprimanta

1. Noţiuni generale2. Instalarea imprimantelor3. Administrarea activităţii de tipărire4. Controlul tipăririi5. Tipărirea în culori

1. Noţiuni generale

Piaţa imprimantelor a evoluat semnificativ în anii ’90. Până de curând, tipărirea deînaltă calitate avea un preţ ridicat, iar tipărirea color era inaccesibilă majorităţii posesorilorde PC-uri. În ziua de azi, din ce în ce mai mulţi utilizatori pot cumpăra imprimante color decalitate excelentă la preţuri accesibile. Pe măsură ce calculatoarele s-au integrat în viaţa dezi cu zi, calitatea imprimantelor a crescut şi preţurile au scăzut continuu.

Imprimantele sunt de două tipuri:− imprimante cu impact – cu ace (cu matrice de puncte), de calitate tipografică şi

plottere;− imprimante fără impact – cu laser (fig. 273), cu jet de cerneală (fig. 274), termice şi

cu sublimare.

Imprimante cu impact

Imprimantele cu ace (cu matrice de puncte), formează o imagine prin utilizarea unorcoloane de ace de dimensiuni mici, dispuse în configuraţie de 9, 18 sau 24 de unităţi, carelovesc o bandă pentru a crea pe foaia de hârtie un şablon de puncte. Deşi pot tipări cuuşurinţă atât caractere, cât şi grafică, totuşi calitatea tipăririi este relativ redusă.

Imprimantele de calitate tipografică, sunt foarte asemănătoare cu maşinile de scris.Utilizează o roată zimţată sau un degetar (cu caractere) care loveşte o bandă pentru a tipăritexte. Aceste imprimante nu pot tipări imagini, iar stilurile de caractere folosite depind detipul capetelor de tipărire. Calitatea tipăririi este superioară celei specifice imprimantelor cuace.

fig. 274

fig. 273


Ambele tipuri sunt lente şi zgomotoase.Plotter-ul permite tipărirea desenelor mari folosite în arhitectură sau inginerie.

Imprimante fără impact

Imprimantele laser produc cele mai bune rezultate şi sunt foarte mult utilizate îndiferite domenii. Funcţionarea lor este similară unui copiator. O rază LASER este dirijatăcătre un tambur rotund, producând încărcarea elecrică a unui şablon de particule. Înmişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă la foaia dehărtie (sau alt suport de tipărire) şi creează textul sau imaginea corespunzătoare (fig. 275).

Calitatea tipăririi este măsurată în puncte pe inch (dots per inch – dpi).Pentru imprimantele laser color preţul se menţine încă la un nivel ridicat, pentru că

imprimarea presupune trecerea suportului de tipărire prin faţa a patru tamburi de imprimare(fiecare pentru una din culorile roşu, galben, albastru şi negru). Acest tip de imprimare arenevoie de mecanisme extrem de precise.

Din fericire, tipărirea color nu se limitează la utilizarea imprimantelor cu lasercostisitoare. Există un alt dispozitiv, numit imprimantă cu jet de cerneală, care este multmai accesibil ca preţ. Calitatea tipăririi este bună; în multe cazuri se pot obţine imagini de oprecizie aproape fotografică. Funcţionarea imprimantelor cu jet de cerneală se bazează peîmprăştierea unui jet fin de cerneală prin duze speciale, una pentru cerneala neagră (fig.276) şi una pentru cernelurile pentru color (fig. 277).

Dacă la imprimantele cu tipărire monocromă viteza de tipărire se măsoară în număr depagini pe minut (atât la cele laser , cât şi la cele cu jet de cerneală), viteza imprimantelorcolor se măsoară în minute pe pagină, deaoarece este mai convenabil să se utilizeze numereîntregi decât fracţii (la imprimarea color viteza este mult mai mică decât la imprimarea într-o singurî culoare). În ceea ce priveşte calitatea tipăririi se poate opta între tipărire tip ciornă,tipărire normală şi tipărire de înaltă calitate. Calitatea tipăririi influenţează şi ea vitezaimprimantei – calitatea înaltă necesită un timp mai îndelungat de tipărire.

Imprimantele termice utilizează căldura pentru a transfera o imagine pe un suport detipărire special tratat. Imprimantele funcţionează pe baza unui proces numit transfer termical cerii. O panglică dată cu un strat subţire de ceară este injectată cu cerneală. Sub acţiuneacăldurii, ceara se topeşte şi aderă la suportul de tipărire (fig. 278).

fig. 275

fig. 276

fig. 278

fig. 277

Lucrul cu imprimanta 133

Imprimantele cu sublimare de vopsele funcţionează similar celor cu transfer termic alcerii, cu excepţia faptului că punctele de cerneală sunt netezite după plasarea pe suportul detipărire, ceea ce modifică nuanţele tipărite şi permite generarea unor imagini de calitatefotografică (fig. 279).

fig. 279

2. Instalarea imprimantelor

Procesul de instalare depinde în mare măsură de marca şi modelul imprimantei.Înainte de a instala o imprimantă, trebuie efectuate următoarele operaţii:− identificarea mărcii şi modelului imprimantei;− consultarea manualului imprimantei, pentru depistarea caracteristicilor acesteia;− identificare tipului interfeţei de comunicaţie necesară pentru conectarea imprimantei

la sistemul de calcul (interfaţă serială, paralelă sau specială);− identificarea tuturor funcţiilor sau caracteristicilor speciale ale imprimantei, cum ar

fi compatibilitatea PostScript. Unele imprimante sunt multimod şi necesită instala-rea lor ca două imprimante separate (fig. 280);

− găsirea portului corespunzător pentru cuplarea imprimantei la sistemul de calcul.Aceste informaţii sunt strict necesare programului de instalare a imprimantei.Există mai multe căi de a începe instalarea imprimantelor la sistemul de calcul:− prin apelarea comenzii Install.exe de pe discul (dischetă sau CD-ROM), care con-

ţine pachetul de programe;− prin apelarea opţiunii ADD PRINTER din meniul PRINTERS, al meniului SETTINGS.În ambele situaţii se deschide o fereastră de dialog de tip Wizard, care ghidează pas cu

pas procedura de instalare a imprimantei.Paşii care se derulează sunt următorii:− alegerea opţiunii de instalare: ca imprimantă locală (Local printer) sau de reţea

(Network printer) (fig. 281);− selectarea din lista pusă la dispoziţie de sistemul Windows a mărcii şi modelului de

imprimantă care se instalează (fig. 282). Dacă în listă nu există modelul necesar se

fig. 280

fig. 281

fig. 282


apelează butonul Have Disk... care permite alegerea driverului de pe unitatea de disccare conţine informaţia necasră;

− furnizarea informaţiilor referitoare la portul de imprimantă (fig. 283). FereastraWizard corespunzătoare acestui pas afişează porturile disponibile, bazându-se peinformaţiile obţinute de sistemul Windows prin „inspectarea“ hardului sistemului decalcul;

− după alegerea portului se trece la configurarea acestuia, prin apelarea butonuluiCONFIGURE PORT. Fereastra deschisă conţine o casetă de validare care permitemonitorizarera activităţilor de tipărire;

− denumirea imprimantei şi alegerea opţiunii de imprimantă implicită. Aceastăopţiune se foloseşte în situaţia în care la sistemul de calcul sau în reţea sunt instalatemai multe imprimante de acelaşi tip. Numele imprimantei poate avea o lungime depână la 128 de caractere şi poate să conţină spaţii şi caractere care nu suntalfanumerice;

− specificarea opţiunii de efectuare a unei imprimări de testare. În acest fel sunt testatetoate funcţiile de bază ale imprimantei pe baza configurărilor pentru care s-a optat.După aceasta, programul de instalare a imprimantei copiază driverele necesare.

fig. 283

3. Administrarea activităţii de tipărire

Sistemul Windows oferă opţiunea de tipărire direct către portul configurat sau folosindgestionarul de tipărire – Print Manager. Pentru majoritatea aplicaţiilor, Print Manager oferăcaracteristici care ajută la gestionarea mai bună a operaţiilor de tipărire.

Lansarea în execuţie a gestionarului de tipărire (Print Manager) se face prin apelareabutonului Start Settings Printers (fig. 284). Apoi se execută dublu-clic pe pictogramaimprimantei instalate (sau, dacă sunt instalate mai multe imprimante, pe cea cu care sedoreşte a se lucra) (fig. 285).

Gestionarul de tipărire (fig. 286), arată starea curentă a imprimantei pentru fiecareactivitate de tipărire.

Starea imprimantei include următoarele informaţii:− secţiunea Document Name prezintă numele fiecărei aplicaţii care a lansat o

activitate de tipărire, precum şi numele fiecărui fişier din coada de tipărire;− coloana Status descrie starea curentă a fiecărei activităţi de tipărire, de exemplu

oprită sau procesată;− numele utilizator asociat fiecărui document în coloana Owner;− în coloana Progress, progresul relativ al fiecărei activităţi de tipărire aflate în coada

de tipărire. Progresul unei activităţi de tipărire monitorizează tipărirea fiecăruidocument şi furnizează informaţiile referitoare la numărul de pagini tipărite şi lanumărul rămas de tipărit;

− data şi ora la care fiecare activitate de tipărire a fost trimisă în coada de tipărire, încoloana Started At.

fig. 284

fig. 285

fig. 286

4. Controlul tipăririi

Gestionarul de tipărire este prevăzut cu meniuri derulante care oferă următoareleposibilităţi în lucrul cu imprimanta:

− Oprirea temporară a tipăririi – această opţiune se foloseşte în situaţia în care estenecesar să se intervină asupra imprimantei pentru schimbarea tonerului, întreţinereaacesteia sau înlăturarea unor mici defecţiuni. Pentru acest lucru se apeleazăcomanda Pause Printing din meniul Printer (fig. 287). Activităţile de tipărire sunttemporar oprite şi bara de titlu a gestionarului de tipărire afişează Paused.;

− Oprirea temporară a tipăririi unui anumit document – această opţiune se foloseştepentru oprirea temporară a tipăririi unui document. Oprirea temporară a tipăririiunui document opreşte şi tipărirea altor documente. Dacă nu s-a început trimitereacătre imprimantă a documentului, oprirea temporară a tipăririi acestuia îl pune înaşteptare, în timp ce continuă tipărirea altora. Oprirea şi repornirea de la/la tipărire adocumentelor se face prin intermediul comenzii Pause Printing din meniulDocument (fig. 288);

− Anularea tipăririi – se realizează, după selectarea documentului, prin apelareacomenzii Purge Print Job din meniul Printer (fig. 287). Opţiunea îndepărteazădefinitiv din coada de tipărire toate activităţile de tipărire;

− Anularea tipăririi unui anumit document – se foloseşte pentru a îndepărta definitivun document din lista celor care trebuie tipărite. Pentru a anula tipărirea unuidocument, după alegerea acestuia din coada de tipărire se apelează comanda CancelPrintind din meniul Document (fig. 288);

fig. 287

fig. 288


− Activarea şi dezactivarea barei de stare – se realizează prin intermediul opţiuniiStatus Bar din meniul View (fig. 289). Bara de stare prezintă starea cozii de tipărireşi numărul activităţilor de tipărire rămase;

− Configurarea imprimantei ca implicită – se realizează prin validarea opţiunii Set AsDefault din meniul Printer. Se foloseşte pentru alegerea imprimantei cu care selucrează în mod curent (fig. 290);

− Configurarea imprimantei. Proprietăţile imprimantei sunt prestabilite la instalareaacesteia. Valorile prestabilite pentru unele variabile pot, în anumite cazuri, să nucorespundă necesităţilor de tipărire. În unele situaţii este nevoie să se efectuezeschimbări pentru a satisface cerinţe de tipărire speciale sau pentru a rezolva diferiteprobleme de performanţă.

Opţiunile de tipărire disponibile depind de posibilităţile imprimantei. Modificareaopţiunilor se face din fereastra de proprietăţi a imprimantei, care se deschide cu ajutorulopţiunii din meniul Printer (fig. 291).

Deşi detaliile diferă de la o imprimantă la alta (fig. 292), de obicei, fereastra de proprie-tăţi conţine următoarele informaţii:

− Pagina General (fig. 293). Permite inserarea unui câmp de comentariu pentru iden-tificarea imprimantei (Comment); tipărirea unei pagini de test (Print Test Page) şialegerea separatorului de pagină între activităţile de tipărire (Separator Page);

− Pagina Details (fig. 294). Conţine controale pentru adăugarea, ştergerea sau modifi-carea porturilor, pentru modificarea perioadelor de timeout şi pentru specificareamodului de prelucrare a fişierelor de tipărire:− Print to the Following Port specifică portul care va fi folosit;− Add Port permite adăugarea unui nou port;− Delete Port şterge un port;− Print Using the Following Driver afişează driverul care va fi folosit de sistemul

de operare pentru a tipări la această imprimantă;− New Driver adaugă alt driver pentru a fi utilizat cu această imprimantă;− Capture Printer Port ataşează un port de imprimantă de reţea;− Release Printer Port eliberează un port de imprimantă de reţea;− Time-Out Settings permite stabilirea perioadei de timeout şi neselectarea pentru

tipărire;− Spool Settings permite configurarea monitorului de tipărire;− Port Settings permite tipărirea din aplicaţiile MS-DOS;

fig. 289

fig. 290

fig. 291

fig. 292

fig. 294

fig. 293


− Pagina Sharing (fig. 295) permite ca imprimanta să fie sau nu folosită (partajată) cualte calculatoare prin intermediul reţelei. Există opţiunea de parolare a accesului laimprimantă;

− Pagina Paper (fig. 296) este prevăzută cu opţiuni care stabilesc modul implicit demanipulare al hârtiei, orientarea acesteia şi numărul de pagini de tipărit. Opţiunileuzuale sunt:− Paper Size specifică dimensiunile hărtiei sau plicului;− blocul Layout specifică numărul de pagini reduse (de la 1 la 4) pe o pagină

tipărită;− blocul Orientation specifică tipărirea Portrait (orientare verticală), sau

Landscape (orientare orizontală);− Paper Source determină caseta implicită din care se trage hârtia;− Copies specifică numărul de copii care se trimit la tipărire;

− Pagina Graphics (fig. 297) stabileşte rezoluţia şi alte opţiuni care definesc modul încare imprimanta tratează fişierele grafice. Configurările tipice includ:− Resolution stabileşte rezoluţia implicită a imprimantei;− Dithering stabileşte modul în care sistemul Windows foloseşte diminuarea tonurilor

pentru a crea imagini în scară de griuri din imagini color;− Intensity reglează intensitatea tipăririi;

− Pagina Fonts (fig. 298) permite controlul modului în care sistemul Windowstratează fonturile pentru imprimanta folosită. Fonturile configurabile includ fonturisoft, de imprimantă şi pentru cartuş. Opţiunile tipice includ:− trimiterea către imprimantă a fonturilor True Type în concordanţă cu tabelul de

înlocuire a fonturilor (Font Substitution Table);− opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile de imprimantă încorporate (Always Use

Built-In Printer Fonts) în loc de cele True Type;− opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile true type (Always Use True Type

Fonts) în locul oricăror fonturi;− Pagina Device Options (fig. 299) stabileşte opţiunile asociate cu hardul impri-

mantei. Numărul şi tipul opţiunilor depind de marca şi modelul de imprimantă,precum şi de hard. Opţiunile tipice sunt:− stabilirea mărimii memoriei imprimantei;− indicarea unor opţiuni specifice, cum ar fi protecţia paginii (Page Protection)

fig. 295

fig. 296

fig. 297

fig. 298fig. 299

5. Tipărirea în culori

Firma Microsoft foloseşte tehnologia Image color Matching (ICM), obţinută sublicenţă de la firma Kodak, pentru a crea un mediu care tratează culoarea în mod unitar, de laecran până la pagina tipărită. Microsoft foloseşte tehnologia ICM pentru a putea reproduce,unitar şi repetat, imaginile colorate identic.

Cea mai importantă caracteristică este reprezentată de consecvenţa dintre imagineaafişată pe ecran şi cea tipărită. Expresia „Ve-ţi obţine ceea ce vedeţi“ („What You See IsWhat You Get“, prescurtat WYSIWYG), capătă un înţeles mai profund. Nu numai imaginile alb-negru sunt unitare de la ecran până la imprimantă, ci şi culoarea, textura şi tonurile nu mai depindde preţul plătit pentru echipamente şi aplicaţii.

Stabilirea parametrilor tipăririi în culoriFereastra Properties a imprimantei furnizează o serie de opţiuni pentru stabilirea

consecvenţei culorilor între imaginea afişată pe ecran şi cea tipărită. Opţiunile existente înaceastă pagină diferă de la o imprimantă la alta, dar cuprind în general aspecte referitoare la(fig. 300):

− rezoluţia de tipărire;− calitatea tipăririi în culori (Intelligent Color, Vivid Color, Save Toner);− tipul de suport de imprimare ales (hârtie, folie transparentă, plic);− ordinea de tipărire a paginilor documentului.Configurările pentru culoare sunt folosite pentru reglarea gradului în care imprimanta se

conformează standardelor ICM. De asemenea caseta de dialog este utilă pentru reglarea inten-sităţii fiecărei culori (fig. 301), sau pentru tipărirea imaginii în oglindă sau negativ (fig. 302).

fig. 300

fig. 301

fig. 302




A F 7 Stabilirea imprimantei cu care se lucrează în modcurent se face cu ajutorul opţiunii Set As Default dinmeniul Printer.

A F 8 Eticheta (pagina) Details din meniul Printer permiteinserarea unui câmp de comentariu pentru identificareaunei imprimante.

A F 9 Eticheta (pagina) Sharing permite folosirea sau nu aunei imprimante cu alte calculatoare (partajată).

A F 10 Eticheta (pagina) Paper nu permite stabilirea moduluiimplicit de manipulare a hârtiei.

A F 11 Calitatea tipăririi în culori nu depinde de calitateasuportului de imprimare ales (hârtie, folie transparentăetc).

A F 1 Imprimantele laser sunt imprimante cu imapct.A F 2 Viteza de tipărire a imprimantelor color se măsoară în

minute pe pagină.A F 3 Calitatea tipăririi se măsoară în viteza de tipărire şi

numărul de puncte pe inch – dpi (dots per inch).A F 4 Gestiunea activităţii de tipărire se face folosind

opţiunea Print Manager.A F 5 Data şi ora la care fiecare document a fost trimis către

activitatea de tipărire se gaseşte în coloana Progress aopţiunii Print Manager.

A F 6 Anularea activităţii de tipărire se realizează prinintermediul opţiunii Purge Print Job din meniulPrinter.



Exerciţiul 1

1 = F 7 = A2 = A 8 = F3 = F 9 = A4 = A 10 = F5 = F 11 = F6 = A

CAPITOLUL 7

Folosirea aplicaţiilorsistemului Windows

1. Utilizarea programului Paint2. Folosirea accesoriului Character Map3. Efectuarea calculelor

cu programul calculator4. Folosirea programului

Disk Defragmenter5. Utilizarea programului Scan Disk6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder7. Folosirea aplicaţiei Media Player8. Folosirea programului Word

Mediul Windows poate rula aplicaţiile proiectate special pentru el. De asemenea, poaterula şi alte aplicaţii asigurând diferite suporturi pentru fiecare categorie de aplicaţii.

În ciuda aparenţelor, calculatoarele nu pot executa cu adevărat, în acelaşi timp, maimulte activităţi corespunzătoare mai multor aplicaţii. În general, calculatoarele execută unasau două activităţi în acelaşi timp, dar o pot face foarte repede. Deci, dacă aplicaţia esteproiectată să împartă operaţiile în activităţi mărunte, sistemul Windows poate comuta întreactivităţile câtorva aplicaţii atât de repede încât să pară că toate aplicaţiile şi procesele lorrulează simultan.

Este normal ca din aplicaţiile care rulează sub sistemul Windows să facă parte şiaccesoriile acestuia.

Accesoriile sistemului Windows (fig. 303), distribuite o dată cu acesta, pot ajuta înexecutarea unor activităţi deosebite, legate de un proiect curent, fără a se părăsi aplicaţia înderulare. De exemplu, se poate lucra în programul Word pentru redactarea unui document şieste nevoie să se execute un calcul rapid; programul Calculator din accesoriile sistemuluiWindows îl poate face. Cu programul Paint se pot crea diferite imagini (de mai micăcomplexitate), se poate accentua un punct important dintr-un raport, sau pentru clarificareaunor instrucţiuni.

Accesoriile sistemului Windows beneficiază ca şi celelalte aplicaţii de capacitatea de arula simultan. Deoarece accesoriile sistemului Windows utilizează foarte puţin din memoriacalculatorului, ele pot fi menţinute în execuţie (dacă este cazul), fără să se încetineascăviteza de lucru.

fig. 303

1. Utilizarea programului Paint

Chiar dacă programul Paint (fig. 304) este o aplicaţie grafică simplă, uşor de utilizat, elpoate fi şi un instrument de lucru serios. Cu programul Paint se pot crea desene libere, dia-grame matematice exacte care pot fi utilizate în alte aplicaţii pentru windows ca WordPadsau Word.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories Paint.

Efectele grafice care se pot crea cu programul Paint sunt:− linii cu mai multe grosimi, umbre şi culori;− trăsături de pensulă într-o varietate de stiluri, grosimi, umbre şi culori;− forme goale sau umplute cu umbre sau culori;− efecte speciale cum ar fi rotirea, înclinarea şi inversarea.Deoarece programul Paint este o aplicaţie grafică care se bazează pe puncte (bitmap),

formele care sunt create, sunt desenate pe ecran într-un singur strat. Nu se poate modificaforma unei casete şi nu se poate muta un obiect în spatele altuia dar, se poate decupa ocasetă şi se poate muta în altă parte, se poate înclina, se poate răsturna sau se pot schimbaculorile desenului.

Pentru a picta, a desena, a umple, a colora sau a umbri, a scrie şi a prelucra în programulPaint, mai întâi se selectează instrumentul potrivit şi umbra sau culoarea.

Instrumentele folosite sunt descrise în figura alăturată (fig. 305).Paleta de culori (fig. 306), oferă două opţiuni: umbra sau culoarea prim-planului şi cea

a fondului. Caseta din stânga a paletei de culori, conţine la rândul ei două casete, cea dinfaţă pentru culoarea prim-planului, iar cea din spate pentru culoarea fondului.

fig. 304

fig. 305

fig. 306

2. Folosirea accesoriului Character Map

Accesoriul denumit Character map (harta caracterelor), oferă accesul la fonturilesimbol şi la caracterele ANSI.

Caracterele ANSI reprezintă setul de caractere normale de pe tastatură, plus încă pesteo sută de alte caractere, incluzând un simbol pentru dreptul de autor, unul al mărciiînregistrate şi multe caractere din alte limbi. Un font simbol, Symbol, este inclus în cele maimulte aplicaţii Windows. Celelalte fonturi simbol pot fi înglobate în imprimantă. La insta-larea şi configurarea modelului de imprimantă, a cartuşului cu fonturi şi altele, imprimantainformează sistemul Windows ce fonturi simbol sunt disponibile. (Fonturile imprimanteiapar în harta caracterelor numai dacă includ un font de afişare potrivit.)

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories Character Map (în Windows 98 Character Map se găseşte în System Tools), (fig. 307).

Fereastra Character Map (fig. 308), include o fereastră derulantă Font, din care seselectează orice font diponibil în sistem. După selectarea acestuia, caracterele şi simbolurileacestuia apar în tabel.

Fiecare set de fonturi poate conţine diferite simboluri. Unele fonturi, ca Symbol,Webdings şi Wingdings, nu conţin decât simboluri şi caractere speciale.

Inserarea caracterului dorit se poate face prin două modalităţi:− prin introducerea codului înscris în partea dreaptă, jos a tabelului. De exemplu pentru

scrierea literei Ţ – se foloseşte combinaţia de taste Alt+0222 (fig. 309);− din tabelul Caracter Map se marchează simbolul dorit, se apasă butonul Select (care

plasează caracterul în caseta de text Character to Copy), după care se apasă butonul Copy.Depunerea caracterului copiat se face prin apelarea comenzii Paste din meniul Edit sau prinrealizarea combinaţiei de taste Ctrl+V.

fig. 307

fig. 308

fig. 309

3. Efectuarea calculelor cu programul calculator

Programul Calculator se poate menţine pe ecran în timpul rulării altor aplicaţii şi poate copianumere între programul Calculator şi alte aplicaţii. Programul calculator al sistemului Windowseste pus la dispoziţie în două variante: Standard şi Scientific.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories Calculator (fig. 310).

Selecţia modului de lucru cu calculatorul – Standard (fig. 311), sau Scientific (fig.312), se face din meniul View (fig. 311).

Tastatura calculatorului, reprezentată pe ecran, conţine taste numerice familiare, me-morie şi taste pentru operaţii matematice. Fereastra de afişare aflată chiar deasupra tasta-turii, arată numerele introduse şi rezultatele calculelor. Comanda introducerii numerelor şiapelarea operaţiilor se poate face cu mouse-ul sau cu ajutorul blocului de taste numerice altastaturii sistemului de calcul.

Următorul tabel prezintă tastele corespunzătoare Calculatorului Ştiinţific:

TastaCalculatorului

Funcţie Simbolul tastaturii

MC Şterge memoria Ctrl+LMR Afişează conţinutul memoriei Ctrl+RM+ Adună în memorie Ctrl+PMS Stochează valoarea în memorie Ctrl+MCE Şterge afişajul Del

Back Şterge ultima cifră a valorii afişate Backspace+/- Schimbă semnul F9

fig. 310

fig. 311

fig. 312

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows 149

TastaCalculatorului

Funcţie Simbolul tastaturii

/ Împarte /* Înmulţeşte *- Scade -+ Adună +

sqrt Radical de ordinul 2 @% Procent %1/x Calculul valorii inverse RC Şterge Esc= Egalitate = sau Enter

4. Folosirea programului Disk Defragmenter

Informaţiile scrise pe hard disc nu sunt, în mod obligatoriu, stocate într-un bloc con-tiguu (adiacent). Fragmentele de informaţii sunt împrăştiate pe disc, oriunde sistemul aputut găsi loc. Cu cât se utilizează mai mult discul, cu atât el devine mai fragmentat. Uni-tăţii centrale îi va lua mai mult timp pentru depistarea informaţiilor localizate în mai multezone, decât în cazul în care le-ar culege din acelaşi loc. Din cauza acestui timp suplimentar,fragmentarea discului poate încetini considerabil activitatea sistemului de calcul.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories System Tools Disk Defragmenter (fig. 313).

Din caseta de dialog deschisă (fig. 314), se selectează discul asupra căruia urmează săse execute operaţiunea de defragmentare şi se apasă butonul OK. Execuţia operaţiunii sevizualizează într-o fereastră, care afişează în procente stadiul desfăşurării defragmentării(fig. 315).

Programul poate îmbunătăţii în mod semnificativ timpul de acces la fişiere, restructu-rându-le în blocuri contigue şi mutând spaţiile libere la sfârşitul discului.

fig. 313

fig. 314

fig. 315

5. Utilizarea programului Scan Disk

Programul este destinat detectării, diagnosticării şi remedierii defectelor de pe o unitatede disc.

Rularea periodică a programului ar trebui să fie o parte a operaţiei de întreţinere derutină a hard discului, alături de defragmentarea descrisă anterior, pentru a-l păstra în starebună.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories System Tools Scan Disk (fig. 316).

În testul standard, programul verifică fişierele şi folderele (directoarele), căutând erorilogice (dacă se cere programul corectează automat toate erorile depistate. De asemenea, cautăfragmentele de fişiere pierdute (lost file fragments). Deşi fragmentele de fişiere pot conţinedate utile, de obicei nu pot fi recuperate şi nu fac decât să ocupe spaţiu pe disc.

Se poate rula şi un test mai minuţios, în care programul ScanDisk să caute erorilelogice ale fişierelor şi ale dosarelor şi totodată să examineze suprafaţa discului, în căutareaerorilor fizice (fig. 317). Erorile fizice sunt zone de pe disc care sunt în realitate deteriorateşi nu trebuie utilizate la stocarea datelor. Dacă se găsesc asemenea sectoare, datele conţinutepot fi mutate în alte sectoare, iar defectele sunt marcate, astfel încât în viitor să nu se maistocheze date în ele.

Modificarea parametrilor utilizaţi la exeminarea discului în căutarea erorilor fizice seface din fereastra de dialog Surface Scan Options, deschisă cu ajutorul butonului Options...din fereastra programului ScanDisk (numai dacă s-a optat pentru tipul de test Thorough(minuţios), (fig. 318).

fig. 316

fig. 318

fig. 317

6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder

Aplicaţia înregistrează pe hard disc, mici fişiere de sunet şi este o bună metodă deintroducere în lumea înregistrărilor numerice. Sound Recorder nu are calităţile unordispozitive de înregistrare numerică evoluate dar, caracteristicile sale satisfac cerinţelemajorităţii utilizatorilor.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories Multimedia Sound Recorder (fig. 319), iar în Windows 98 calea este prin meniulEntertainment Sound Recorder (fig. 320).

Meniul File conţine mai multe opţiuni familiare, uşor de înţeles şi două opţiuni cevamai neobişnuite. Revert permite să se revină asupra ştergerii unei secţiuni dintr-un fişier desunet, iar Properties permite schimbarea proprietăţilor fişierului şi modificarea calităţiiînregistrării.

Meniul Edit oferă o varietate de opţiuni, dintre care unele sunt deja familiare, dar careîndeplinesc de fapt acţiuni care nu sunt asociate de obicei cu aceste comenzi. Paste Insert –inserează un sunet într-un fişier de sunet; Paste Mix – mixează două fişiere de sunet; Insert File– inserează un fişier în alt fişier; Mix with File – mixează un fişier cu fişierul redat, din punctulde poziţionare al cursorului; Delete Before (After) Current Position – şterge totul înaintea(după), locul de poziţionare al cursorului.

fig. 320

fig. 319

7. Folosirea aplicaţiei Media Player

Media Player este un accesoriu care permite redarea fişierelor multimedia. El acceptăVideo for Windows (AVI), MPEG Movie File, Indeo Video File, sunet (WAV), MIDI(MID), MP3 (pentru variantele mai noi ale aplicaţiei), AIFF Format Sound, AU FormatSound şi CD audio. Totuşi, Media Player este folosit mai ales pentru redarea filmelor video.

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Programs Accessories Multimedia Media Player, iar în Windows 98 calea este prin meniul Entertainment Media Player (fig. 321).

Folosirea aplicaţiei (fig. 322a, b), pentru redarea unui video clip este simplă: se executădublu clic pe fişierul selectat sau din meniul File al aplicaţiei se alege opţiunea Open şi secaută în structura de directoare a discului, fişierul dorit.

În timpul redării unui clip video, butonul Play se transformă într-un buton de Pause. Sepoate opri redarea video apăsând butonul de pauză.

De asemenea, se pot include în documente porţiuni dintr-un clip video. Secvenţa sepoate reda executând dublu clic pe aceasta. Pentru copierea unei porţiuni dintr-un video clipeste nevoie să se poziţioneze cursorul pe primul cadru din secvenţa dorită. Se execută clicpe Start Selection. Se poziţionează cursorul pe ultimul cadru de copiat şi se execută clic peEnd Selection. Se selectează comanda Copy Object din meniul Edit şi astfel, porţiuneaselectată din clipul video este copiată în Clipboard.

Pentru anularea unei selecţii se alege meniul Edit, Selection din meniul Media Player şise selectează None după care se validează acţiunea prin apăsarea butonului OK.

Se pot schimba multe aspecte ale modului de lucru în care Media Player redă un fişier.Media Player poate să folosească cadrele sau timpul pentru afişarea evoluţiei sale. Aplicaţiapoate reda un video clip pe tot ecranul sau într-o fereastră, care poate avea dimensiunile stabi-lite de utilizator şi poate chiar rula peste orice aplicaţie activă (folosită în momentul respectiv).

fig. 321

fig. 322a

fig. 322b

8. Folosirea programului Word

Aplicaţia WordPad a sistemului Windows este uşor de utilizat. Programul oferă multedin capacităţile de prelucrare şi de aranjare găsite în mod curent în aplicaţii mai avansate,împreună cu posibilitatea de a folosi informaţii în comun cu alte programe şi fişiere.

ATENŢIE! Având în vedere că WordPad este o aplicaţie ale cărei meniuri şi opţiuni seregăsesc în totalitate în programul Word, în continuare voi prezenta modul de lucru cuMicrosoft Word.

Programul WORD este un produs software care face parte din pachetul de programeMicrosoft Office, care reprezintă un procesor puternic de texte în mediul de operareWindows.

Editorul de texte WORD este mai mult decât o „foaie de hârtie“ electronică. Acestaoferă posibilitatea de a schimba aspectul cuvintelor. Se pot modifica tipul fonturilor,culorile, dimensiunile acestora dar şi diferitele caracteristici ale paragrafelor. Se pot adăugaimagini, tabele şi diagrame. Programul poate verifica din punct de vedere ortografic şigramatical corectitudinea şi în acelaşi timp furnizează multe alte instrumente care pot faceca scrierea să aibă un aspect deosebit.


Descrierea ferestrei de aplicaţie

Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului START PROGRAMS MICROSOFT WORD (fig. 323).

La lansarea programului WORD apare, pentru câteva secunde, o fereastră care conţineinformaţii despre acest produs, apoi este afişată o fereastră Word cu un document gol, careaşteaptă introducerea şi formatarea textului. Se mai poate opta pentru deschiderea unuifişier nou folosind şabloanele existente în opţiunea New... a meniului File. În fereastra dedialog se poate alege între mai multe etichete care oferă diferite tipuri de documente:document vid, scrisori şi faxuri, publicaţii, broşuri, dicţionare şi alte tipuri (fig. 324). Pemodelul deschis urmează să se execute modificările de personalizare a documentului.

Un ecran Word pentru Windows are urmatoarele componente (fig. 325):− Bara de titlu apare în partea cea mai de sus a ecranului şi conţine numele aplicaţiei

(Microsoft Word) şi numele documentului pe care îl edităm (activ).− Bara de meniuri conţine numele meniurilor din programul WORD. Selectarea

meniurilor de pe bară se poate face cu mouse-ul, sau cu tastatura (Alt + literasubliniată) din numele meniului respectiv. Când este selectat un meniu se deruleazăîn jos pe ecran o listă de comenzi. Dacă o comandă este scrisă cu o culoare ştearsăînseamnă că acea comandă nu este disponibilă în acel moment.

− Bara de unelte standard conţine o serie de butoane care ajută la executarea rapidă aunor proceduri (deschidere, salvare document, etc.). Ea poate fi folosită numai cuajutorul mouse-lui.

− Bara de unelte de formatare a textului folosită pentru formatarea caracterelor selectatesau ale paragrafului curent. Poate fi folosită numai cu mouse-ul.

− Rigla ne arată marginile documentului, alinierile, locul unde sare cursorul când seapasă tasta Tab.

− Zona de lucru conţine documentul în lucru.− Barele de defilare (orizontală şi verticală), ajută la deplasarea mai rapidă în cadrul

documentului, cu ajutorul mouse-lui.− Linia de stare conţine informaţii referitoare la document (numărul paginii, numărul

secţiunii în care se lucrează, poziţia punctului de inserare în cadrul documentului,ora curentă, etc.).

fig. 323

fig. 324

fig. 325


Bara de unelte standard (fig. 326)Bara de unelte (instrumente) standard conţine butoanele care se folosesc pentru a

efectua operaţiile cele mai des întâlnite. Exemple :− New (pentru deschiderea unui fişier nou);− Open (pentru deschiderea unui document creat anterior);− Save (pentru a salva un document care are un nume), etc.Pentru a afla ce operaţie se poate efectua cu fiecare din aceste butoane se poate muta

mouse-ul deasupra fiecăruia, fără să se apese pe buton.

OBSERVAŢIE: Comenzile prezentate anterior se pot apela şi din meniul File (fig. 327).

Pentru a schimba opţiunile de lansare a programului Word, din meniul Tools seselectează Options (fig. 328), unde se pot modifica anumite operaţiuni pe care le verificăprogramul Word la lansare, referitoare la View, General, Edit, Print, Save, etc.

În General se pot modifica unităţile de măsura utilizate în Word, din inch în centimetrisau milimetri, numărul de fişiere care să fie reţinute în lista meniului File.

În Save se pot modifica variantele de salvare pentru recunoaşterea fişierului de către alteeditoare de text, dacă se foloseşte opţiunea de salvare automată a fişierului auto-recuperat şi deasemenea se poate opta pentru stabilirea unei parole de protejare a fişierului.

Din eticheta Spelling&Grammar se pot dezactiva opţiunile de avertizare a greşelolorefectuate la introducerea textului.

Eticheta File Locations permite configurarea aplicaţiei pentru salvare sau deschidereacu opţiunea Open dintr-o anumită locaţie, precum şi configurarea locului de unde să se facăimportul de imagini.

Track Changes permite, prin opţiunile selectate, vizualizarea modificărilor făcuteasupra textului (inserări sau ştergeri de text, modificări de formatare şi schimbări deliniatură).

Crearea unui document nou

Pentru a crea un document nou se selectează butonul New de pe bara de instrumentestandard, sau se apelează aceeaşi comandă din meniul File. Pe ecran apare cursorul text,care indică punctul de inserare a textului introdus de la tastatură.

fig. 326

fig. 327

fig. 328


Introducerea textuluiPe masură ce se introduce textul de la tastatură, cursorul se deplasează către dreapta

până ajunge la marginea ecranului, şi apoi trece automat pe rândul următor (procesul senumeşte wrapping).

Nu trebuie apăsată tasta Enter, decât în momentul în care se doreşte începerea unui nouparagraf.

OBSERVAŢIE: Paragraf este orice cantitate de text, grafică urmată de un marcaj –numit marcaj de paragraf (fig. 329).

Marcajul poate fi vizibil pe ecran numai dacă se selectează butonul cu semnul respectivde pe bara de instrumente standard. Activarea sau dezactivarea opţiunii, dacă acest icon nuse găseşte pe bara de instrumente, se face din meniul Tools, comanda Options, eticheta View(fig. 330).

Pe măsură ce se introduce textul, Word execută automat derularea verticală atunci cândtextul nu mai încape pe ecran, astfel încât cursorul care indică punctul de inserare să fievizibil.

Deplasarea prin documentÎn cursul lucrului la un document, este nevoie deseori să se mute cursorul text pentru a

efectua operaţii de editare în diferite zone ale documentului.Mutarea cursorului se poate executa cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii, după cum se

poate vedea în tabelul următor (în modul de vizualizare Normal):

Operaţia ce se executa Cu mouse-ul Cu tastaturaDeplasare cu un caracter lastânga sau dreapta

Clic pe caracterul respectiv Se apasă tasta ← sau →

Deplasare cu un cuvânt sprestânga sau dreapta

Clic la începutul cuvântului respectiv Se apasă CTRL+←,respectiv CTRL+→

Deplasare la începutul unuirând

Clic la începutul rândului. Se apasă tasta Home

Deplasare la sfârşitul unuirând

Clic la sfârşitul rândului respectiv. Se apasă tasta End

fig. 329

fig. 330


Deplasare pe o linie în sussau în jos

Clic pe linia unde se doreşte a se ajunge. Se apasă pe sageata ↑(sus), respectv ↓ (jos)până la linia dorită.

Deplasare cu un paragraf însus sau în jos

Clic pe paragraful dorit. Se apasă tastele CTRL+↑sau CTRL+↓

Deplasare cu un ecran însus sau în jos

Se trage cursorul barei de defilare(verticală) în sus sau în jos până la zona deecran dorită.

Se apasă tasta PgUp sauPgDn

Deplasare la începutul unuidocument

Se trage cursorul barei de defilare(verticală) în punctul cel mai de sus albarei.

Se apasă tastele CTRL +Home

Deplasare la sfârşitul unuidocument

Clic deasupra liniei ce indică sfârţituldocumentului.

Se apasă tastele CTRL +End

Selectarea unei portiuni de textUnele operaţiuni ale programului WORD necesită o selectare a unui text înainte de a fi

efectuate.De exemplu, pentru a schimba un text în litere cursive (italice) trebuie selectat şi apoi

trebuie specificat stilul italic. Textul selectat este afişat pe ecran pe fond negru. Selectareatextului se poate face cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii. Când se face selecţia cu mouse-ul,atunci se foloseşte adesea bara de selecţie (nu este marcată pe ecran, dar se află în parteastângă a ecranului, între marginea stângă a ecranului şi marginea stângă a textului, undeindicatorul mouse-lui se transformă în săgeată orientată astfel .

Diferite operaţiuni de selectare sunt prezentate în tabelul alăturat.

Ştergerea unui textSe pot şterge caractere unul câte unul, cuvinte sau fragmente dintr-un text.− pentru a şterge un caracter la dreapta cursorului se apasă tasta Del;− pentru a şterge un caracter la stânga cursorului se apasă tasta Backspace;− pentru a şterge un cuvânt la dreapta se apasă CTRL+Del;− pentru a şterge un cuvânt la stânga se apasă CTRL+Backspace;− pentru a şterge un fragment dintr-un text, se selectează acel text şi apoi se apasă

tasta Del sau Backspace.Dacă a fost şters din greşeală un text util şi este necesar să fie recuperat, din meniul

Edit se alege comanda Undo, care poate să apară fie sub forma Undo Typing (fig. 331), sau

Selectarea Cu mouse-ul se executa Cu tastaturaUnuifragmentde text

Clic pe primul caracterdin textul respectiv şise trage (se ţine apăsatbutonul din stânga almouse-lui), până laultimul caracter doritpentru a fi selectat, lastânga, dreapta, sus saujos, faţă de caracterulunde s-a executat clic.

Se poziţioneaza cursorul peprimul caracter din textul cetrebuie selectat, se apasătasta Shift si una din săgeţile←, →, ↑, ↓, după cum sedorieşte selecţia la stânga,dreapta, sus sau jos faţă depoziţia curentă a cursorului.

Unuicuvânt

Dublu clic oriunde pecuvânt.

La fel ca mai sus,considerând textul formatdintr-un cuvânt.

Uneipropozitii

CTRL şi apoi clicoriunde în propoziţiarespectivă.

Ca mai sus.

Unei linii Clic pe bara de selecţieîn dreptul acelei linii.

Se pozitionează cursorul peprimul caracter de pe linie,apoi se menţine tasta Shiftapăsată şi → până la sfârşitulliniei.

Unor liniiconsecutive

Clic pe bara de selecţieîn dreptul primei linii,se trage până la ultimalinie ce se doreşteselectată.

Ca mai sus, dar sunt maimulte linii.

Unuiparagraf

Dublu clic pe bara deselecţie în dreptulparagrafului.

Ca mai sus.

Intreguluidocument

Se apasă tasta CTRL şiclic oriunde pe bara deselecţie.

Se apasă CTRL+5 (tasta 5de pe tastatura nume-rică),sau CRTL+A.

fig. 331


Undo Clear (fig. 332), în funcţie de modul cum s-a facut ştergerea textului respectiv (cuBackspace, sau Del). Recuperarea textului şters nu se poate face decât imediat după ce s-afacut ştergerea lui, înainte de a se executa altă acţiune. Acelaşi efect se poate obţineselectând cu mouse-ul butonul Undo de pe bara de instrumente standard, sau apăsând tasteleCTRL+Z. Pentru a relua ultima acţiune anulată se selectează cu mouse-ul butonul Redo depe bara de instrumente standard.

Salvarea unui document

Salvarea pentru prima oară a unui document. Când creăm un document cu editorul Word, el este memorat, păstrat în memoria

calculatorului sub numele „Document n“, unde n este un număr care creşte pe măsură ce secrează noi documente (fig. 333). Un document este păstrat temporar în memoriacalculatorului, până când se părăseşte programul Word. Pentru a putea păstra şi regăsidocumentul, ulterior, trebuie salvat pe disc. Salvarea unui document pentru prima datăpresupune apelarea comenzii Save şi alocarea unui nume fişerului.

Pentru aceasta trebuie executaţi următorii paşii : a) se selectează din meniul File comanda Save. Pe ecran apare o casetă de dialog; b) în caseta de text File Name din fereastra de dialog, se introduce numele

documentului. Word ataşează automat extensia .doc când documentul este salvat. Seselectează locaţia de salvare şi se apasă butonul OK.;

c) dacă salvarea documentului se face pe dischetă, atunci în fereastra de dialog File SaveAs, în caseta derulantă Save in se selectează unitatea de disc pe care efectuăm salvarea (A, B),după care se apasă butonul Save (fig. 334).

OBSERVAŢIE: Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea (sau realizarea uneicopii), a unui fişier cu acelaşi nume în altă locaţie, sau cu nume diferit în aceeaşi locaţie cudocumentul din care a rezultat salvarea. Această operaţiune trebuie să se execute fără osalvare normală, cu opţiunea Save, care duce la modificarea fişierului iniţial.

fig. 332

fig. 333

fig. 334


Salvarea unui document denumit anterior.Pe măsură ce se lucrează într-un document, este necesar ca acesta să fie salvat pentru a

nu risca pierderea unor date în cazul unui accident (de exemplu, o întrerupere de curent). Numai este nevoie să se renumească documentul (fişierul). Salvarea documentului se face cucomanda Save, din meniul File (şi nu se mai afişează nici o fereastră de dialog) (fig. 335),sau cu butonul Save de pe bara de instrumente standard. Documentul respectiv se suprascriepeste versiunea anterioară a acelui document pe disc, astfel încât orice modificări efectuatedupă ultima salvare înlocuiesc versiunea precedentă a documentului stocat.

Salvarea tuturor documentelor deschise.În cazul în care avem mai multe documente deschise le putem închide pe toate simultan

selectând comanda File Save All. Documentele respective se presupune că au fost denumiteanterior.

OBSERVAŢIE: Dacă numele ales documentului mai există în subdirectorul respectiv,atunci programul Word întreabă dacă poate înlocui fişierului respectiv, sau dacă se opteazăpentru schimbrea denumirii fişierului.

Încărcarea unui document Word

Pentru a încarca un document creat anterior cu Word, pentru a-l modifica, tipări, etc.trebuie să se parcurgă următoarele etape:

1. Se selectează Open din meniul File sau butonul Open de pe bara de instrumentestandard. Apare o casetă de dialog Open;

2. În caseta text File Name, trebuie să se tasteze numele documentului pe care sedoreşte a se deschide, sau se selectează acel document din lista existentă îndirectorul curent (fig. 336);

3. Apoi se selectează OK (se poate deschide rapid documentul executând dublu clicpe acesta în listă).

fig. 335

fig. 336


OBSERVAŢII:a) Dacă documentul care trebuie deschis se află pe altă unitate de disc decât cea

implicită afişată (C), atunci în fereastra de dialog Open, în lista derulantă Drives (sau Lookin), se selectează unitatea de disc pe care se află acel document (A, B etc.) şi apoi, seexecută dublu clic pe numele lui din lista File Name.

b) Dacă documentul care se doreşte a se deschide nu se află în directorul curent, atunciîn caseta de listare Directories din fereastra de dialog Open, se execută dublu clic pedirectorul care conţine acel document şi în caseta de listare File Name, se execută dublu clicpe numele documentului respectiv.

c) Word păstrează implicit evidenţa ultimelor patru documente care au fost deschise şile afişează în partea de jos a meniului File (numărul de fişiere poate fi modificat din ToolsOptions General) la o nouă sesiune de lucru. Pentru a încarca unul din aceste documente seselectează fişierul cu numele acestuia (fig. 337).

Găsirea unui document

Dacă se doreşte deschiderea unui document, fără a cunoaşte numele lui, atunci sefoloseşte comanda Find File din meniul Find al butonului Start. Este afişată o casetă dedialog, care trebuie completată astfel:

1. Se selectează în lista File Name (sau Named), tipul documentului căutat (deexemplu, pentru toate documentele de tip .doc se tastează *.doc, sau pentru toatedocumentele de tip .doc care încep cu litera „s“ se tasteaza s*.doc);

2. Se introduce în zona Location (sau Look in), calea către directorul unde se află aceldocument;

3. Dacă este necesar ca Word să caute şi în subdirectoarele directorului specificat,atunci se poate activa opţiunea Include Subdirectories (prin selectarea acesteia);

4. Apoi se selectează opţiunea Find Now. Word va afişa o casetă de dialog careconţine şi o lista cu fişierele solicitate (fig. 338).

Recently UsedFile List

fig. 337

fig. 338


Importul documentelor

Word -ul oferă posibiltatea de a importa documente create cu alte programe, cum ar fialte procesoare de texte (WordPerfect 5.1), programe de calcul tabelar, baze de date şiaplicaţii grafice (fig. 339). A importa un document înseamnă a converti acel document creatcu alt program în formatul folosit de Word. Word include programe de conversie, carepermit transferarea datelor dintr-un format de fişier în altul, păstrând pe cât posibil, formatuloriginal (nu se pot transfera toate atributele de aranjare în pagină). Word permite să fieconvertite marea majoritate a formatelor de documente create cu alte aplicaţii, în formate dedocumente create cu acesta. Deci, el poate să importe numeroase tipuri de documente.

Pentru a importa un document se procedează astfel:1. Se selectează File-Open sau se execută clic pe butonul Open de pe bara de unelte

standard. Va fi afişata caseta de dialog de deschidere a fişierelor;2. (Opţional) Se selectează din lista ascunsă List Files of Type, tipul fişierului – de

exemplu Word Documents (*.doc), All Files (*.*) – care se doreşte a fi importat;3. (Opţional) Se activează opţiunea Confirm Conversions;4. Lista de fişiere va conţine toate fişierele de tipul dorit. Se selectează fişierul căutat,

sau i se tastează numele în zona File Name;5. Se apasă butonul OK. Dacă s-a activat opţiunea Confirm Conversions, atunci Word

va cere confirmarea tipului de fişier înainte de a face conversia documentuluiimportat;

6. Se apasă OK şi fisierul este convertit în formatul Word.

Tipărirea unui document

Pentru tipărirea unui document Word este necasar să fie instalată la sistemul de calcul oimprimantă, aceasta să fie selectată şi pornită (pusă în starea „pregătit“ – on-line).Vizualizarea pe ecran, înainte de tipărire a fişierului, se face cu Fil-Print Preview sau prinapelarea butonului Print Preview (fig. 340), de pe bara de unelte standard (Print Previeware o bară de unelte care conţine printre altele selectarea apariţiei pe ecran a uneia sau maimultor pagini (fig. 341), diferite procente de mărire a paginii, o caseta text Zoom Control şiClose, care închide această casetă de dialog).

fig. 339

fig. 340

fig. 341


Pentru a tipări întreg documentul, folosind setările curente:1. Se selectează File-Print (fig. 342), sau se apasă tastele CTRL+P. Se afişează caseta

de dialog pentru tipărirea documentelor;2. Se selectează OK şi documentul va fi tipărit.

OBSERVAŢIE: Se poate tipări întreg documentul şi dacă se execută un clic pe butonulPrint de pe bara de unelte standard. Acest buton este configurat, prin instalare, să executedirect tipărirea fără alegerea opţiunilor din caseta de dialog.

Când se doreşte tiparirea unei pagini dintr-un document, atunci este necesară poziţionareacursorului în acea pagină şi din fereastra de dialog Print se selectează pagina curentă (CurrentPage) (fig. 343), apoi se confirmă prin apăsarea butonului OK. Dacă se cunoaşte numărul paginii,nu este necesară poziţionarea în pagina respectivă, ci se introduce în fereastra de dialog Print, încaseta text Pages, numărul paginii (fig. 344).

Când se tipăresc mai multe pagini dintr-un document, se pot întâlni următoarele situaţii:– paginile sunt consecutive şi atunci se indică în caseta text Pages, numerele de

pagină între care se face tiparirea, despărţite cu liniuţa de despărţire (exemplu, 2-7);– paginile sunt disparate. Atunci se indică în caseta text Pages numerele de pagini

respective, despărţite prin virgule (exemplu, 10,13,15);– simultan, ambele situaţii (exemplu, 2-7,10,13,15) (fig. 345).

Word oferă posibilitatea să se facă tipărirea unui document, sau părţi din document, înmai multe exemplare. Acest lucru se poate obţine introducând în caseta de dialog File Printopţiunea Copies (care implicit conţine numărul 1) numărul dorit de exemplare (fig. 346a).

OBSERVAŢIE: La tipărirea unui fişier se pot alege şi alte opţiuni: tipărirea în ordinecrescătoare a numărului paginilor documentului sau tipărirea a câte „n“ exemplare dinfiecare pagină, în ordine crescătoare – prin aplelarea opţiunii Collate (fig. 346b); tipărireamai multor pagini ale documentelor pe o singură filă (prin reducerea mărimii acestora) –prin alegerea opţiunii din caseta Pages per sheet.

fig. 342

fig. 343 fig. 344

fig. 345

fig. 346a

fig. 346b


Închiderea unui document

Pentru a închide documentul curent se selectează File-Close (fig. 347). Dacă nu a fostsalvat documentul, sau s-au mai facut modificări în el de la ultima salvare, Word afişează ocasetă cu un mesaj prin care se cere salvarea modificărilor. Există la dispoziţie următoarelealternative:

a) se selectează Yes pentru salvarea fişierului;b) se selectează No pentru a închide documentul fără salvarea acestuia;c) se selectează Cancel pentru a continua lucrul în documentul respectiv.După ce s-au închis toate documentele în care s-a lucrat (pe bara de titlu nu mai apare

nici un nume de document, numai Microsoft Word), se selectează File-Exit (fig. 348) şiastfel, se părăseşte programul Word.

Stabilirea configuraţiei paginii

Aspectul general al unui document depinde şi de modul în care se aranjează textul şigrafica în fiecare pagină, adică de configurarea paginilor. Această aşezare în pagină cuprin-de: marginile, antetele, notele de subsol, notele de final, coloanele. Se pot alege dimensiu-nile şi orientarea paginii, se pot numerota paginile, se poate împărţi documentul în secţiuni.

Moduri de vizualizare a unui document (fig. 349)Word ofera patru moduri de vizualizare (afişare) a unui document pe ecran la editare:

Normal, Outline (schiţă), Page Layout (pagină) (sau Print Layout în versiunile mai noi aleMicrosoft Office), Master Document (document principal).

OBSERVAŢIE: În varianta 2000 a pachetului de programe Microsoft Office au maifost adăugate diferite opţiuni – în special pentru lucrul cu pagini Web. De aceea barele demeniuri conţin fie mai multe opţiuni, fie acestea au numele modificat.

Modul Normal (fig. 350)Este modul implicit al programului Word, cel mai des folosit pentru o scriere mai

rapidă, în prima formă, a unui document, când nu interesează cum va arăta pe hârtie. În

fig. 347

fig. 348

fig. 349

fig. 350


acest mod de vizualizare se poate observa aranjarea în pagină a caracterelor şi paragrafelor,alinierea, întreruperile de linie, secţiune sau pagină. Unele elemente ale paginii nu se potvedea pentru a mări viteza de editare. De exemplu, antetele, notele de subsol, coloanelealăturate, numărul de pagină nu sunt afişate. Pentru a putea lucra în modul Normal, înmeniul View de pe bara de meniuri, se selectează opţiunea Normal.

Modul Outline (schiţă) (fig. 351)Pentru a schiţa (a face un plan, a contura) un document mai mare, cu mai multe

niveluri, Word-ul oferă un mod de prelucrare structurat, prin care se asigură opţiuni deatribuire şi schimbare a nivelurilor de titlu, apoi putându-se trece la un alt mod devizualizare (Normal sau Page Layout).

La început, când se crează documentul, se pot scrie toate titlurile la acelaşi nivel, apăsândEnter după fiecare titlu. Când se lucrează în acest mod de vizualizare mai apare o bară deinstrumente de conturare. Acest mod este util şi în cazul în care se doreşte examinarea, invederea modificării, a unui document, dar acesta trebuie să conţină titlurile editate cu stilul titlu(Heading 1,2,3). Un titlu care nu are titluri subordonate are marcajul minus, iar unul care aresubtitluri, are marcajul plus. În modul de afişare Outline cursorul are forma de cruce cu săgeţi.În acest moment se poate „trage“ acel paragraf oriunde în document (în sus – promovare –deplasare la un nivel superior, sau în jos – retrogradare – deplasare la un nivel inferior).

Modul Page Layout (pagină) (fig. 352)Modul pagină afişează documentul aşa cum va arăta tipărit pe hârtie. Toate detaliile de

aşezare pe pagină (antetele, notele de subsol, coloanele, numărul de pagină, etc.) se pot vedea peecran. Este recomandat să se facă editarea în acest mod când trebuie puse la punct detalii aledocumentului, însă calculatorul este mai solicitat.

Modul Master Document (document principal)Permite gestionarea proiectelor de dimensiuni foarte mari, care cuprind mai multe

fişiere. Se afişează toate fişierele în documentul principal şi astfel acestea se pot explora.Nu este indicat pentru începatori să se lucreze în acest mod.

Modul Full screen (ecran întreg)Permite vizualizarea întregului ecran (zona de text), dar ascunde elementele ecranului

Word (barele de meniuri, standard sau alte informaţii). Acest mod se selectează din meniul

fig. 351

fig. 352


View Full Screen şi se deselectează făcând clic cu mouse-ul pe butoul care apare în parteadreapta-jos a ecranului pe care scrie Full Screen, sau apăsând tasta Esc.

Modul Draft Font (corp de literă unic) (fig. 353)Acest mod de vizualizare se poate folosi în modul Normal şi Outline. Este un mod de editare şi

afişare rapidă, când nu interesează aspectul documentului, ci conţinutul lui. Acesta se selectează dinmeniul Tools, Options, Show, Draft Font (fig. 354). Nu este indicat pentru scrierea cu diacriticedeoarece nu apar sub aceast mod pe ecran.

Modul Print Preview (vizualizare înainte de tipărire) (fig. 355)Permite vizualizarea documentului aşa cum va fi tipărit pe hârtie. Acest mod se poate

selecta fie din meniul File-Print Preview, sau de pe bara de instrumente standard, butonulPrint Preview. Se poate ieşi din acest mod apelând tasta Close de pe bara de instrumente aacestui mod de vizualizare.

Afişarea riglei şi a barei de instrumenteRigla şi bara de instrumente standard ajută la formatarea unui text din zona de lucru.

Afişarea riglei se face prin selectarea din meniul View a comenzii Ruler (care va fi marcatîn partea stângă a sa când este selectat). Barele de instrumente se pot controla din meniulView, Toolbars. Se pot activa/dezactiva în funcţie de ce este nevoie în document: opţiunileStandard, Formatare, Margini, Bază de date, Desenare, etc. prin selectarea/deselectarea lor(când sunt selectate au un X în casuţa din stânga lor) (fig. 356).

Focalizarea ecranuluiSe poate controla afişarea unui document pe ecran prin creşterea sau descreşterea

gradului de mărire, în orice mod de vizualizare a documentului, prin comanda View-Zoom(fig. 357). Se poate selecta unul din procentele afişate sau se poate introduce de la tastatură.Unele din opţiunile de mărire sunt inhibate (scrise mai şters), aceasta însemnând ca nu pot fiactivate în modul de vizualizare respectiv. Pentru a putea fi selectate, se poate trece într-unalt mod de vizualizare a documentului (de exemplu în mod Page Layout ). Acest lucru sepoate face şi cu ajutorul butonului Zoom Control (fig. 358) de pe bara de instrumentestandard.

fig. 353

fig. 354

fig. 357

fig. 358

fig. 355

fig. 356


Setarea paginiiÎn Word mărimea prestabilită a unei pagini este cea standard pentru scrisorile de afaceri

(Letter) 215,9 × 279,4 mm (8 1/2 × 11 inch, format american). Se poate modifica acest format cuajutorul comenzii Page Setup (fig. 359) din meniul File (de exemplu, dacă se foloseşte formatulA4:21×29,7 cm). Se poate modifica nu numai dimensiunea paginii, dar şi orientarea sa. Pentru arealiza acest lucru se procedează astfel:

1. Se selectează File-Page Setup (fig. 359)pentru afişarea casetei de dialog;2. Se execută clic pe eticheta Paper Size pentru a vedea dimensiunile paginii dar şi

opţiunile de orientare;3. Din lista derulantă Paper Size se selectează una din mărimile standardizate de hârtie

sau de plic (fig. 359a);4. Dacă se selectează Custom Size (adică o mărime nestandardizată), atunci este

necesar să se introducă dimensiunile dorite în casetele de Width (lăţime) şi Height(înalţime);

5. În zona Orientation se selectează Portrait (orientarea pe verticală) sau Landscape(orientarea pe orizontală) (fig. 359b);

6. Se selectează OK. Setările făcute vor fi valabile pentru documentul în lucru, sauDefault... pentru toate fişierele noi deschise din acest moment.

OBSERVAŢIE: Este posibil ca imprimanta să nu accepte orientarea şi dimensiunilestabilite pentru pagina documentului. De aceea, înainte de a începe tipărirea documentuluitrebuie să se verifice acest lucru cu ajutorul opţiunii Print Preview.

Copierea unui text prin memoria temporară (Clipboard)Memoria temporară (Clipboard), este o zonă de stocare utilizată temporar de Windows

pentru păstrarea unui obiect selectat.Pentru copierea unui text folosind memoria temporară se procedează astfel:1. Se selectează textul ce trebuie copiat;2. Din meniul Edit, se selectează comanda Copy (fig. 360), (sau se tastează CRTL+C).

Word copiază în memoria temporară (Clipboard), textul respectiv (textul selectat nudispare de pe ecran);

3. Se pozitionează cursorul text în locul dorit pentru inserarea textului copiat (in acestmoment textul copiat nu mai este selectat);

fig. 360

fig. 359fig. 359a

fig. 359b


4. Se selectează comanda Paste (lipire), (fig. 361), din meniul Edit, sau se tasteazăCTRL+V şi textul respectiv va fi inserat în noua poziţie.

Mutarea unui text prin memoria temporara (Clipboard)Pentru a muta un text dintr-un loc în altul, într-un document, folosind memoria

temporară se procedează astfel:1. Se selectează textul respectiv;2. Din meniul Edit se selectează comanda Cut (fig. 362a), (sau se tastează CTRL+X) şi

Word va decupa textul selectat şi-l va introduce în memoria temorară (Clipboard);3. Se selectează Edit-Paste (sau CTRL+V) în zona de depunere a informaţiei şi Word

va insera textul în noua poziţie.

OBSERVAŢIE: Memoria temporară poate păstra doar un singur obiect selectat la unmoment dat. Când se copiază sau se decupează un nou obiect, vechiul obiect este înlocuit.

Formatarea unui document

Ce este formatarea?Termenul se referă la schimbările care se fac în aspectul unui document: aspectul

literelor, cifrelor, simbolurilor care formează corpul textului (aplicând stiluri de caractere şiefecte de caractere), aspectul marginilor paginii, aspectul paragrafelor, etc. Un documentprofesional atractiv este bine formatat.

Cum se efectuează formatarea ?Există două metode de formatare, în funcţie de momentul când se efectuează: după sau

îniantea introducerii textului:– Pentru a formata textul existent, se selectează acest text şi apoi se dau comenzile de

formatare, care vor afecta numai textul selectat.– Pentru a formata un text care urmează să fie introdus, se mută cursorul text în locul

unde vrem să-l introducem şi apoi se dau comenzile de formatare, care vor afecta totce se introduce de la tastatură până când se dezactivaeză sau se schimbă comanda deformatare.

fig. 361

fig. 362b

fig. 362a


OBSERVAŢIE: Formatarea unui document se realizează cu ajutorul comenzilor incluseîn meniul Format. În acest meniu sun cuprinse comenzi de formatare a caracterelor (Font)(fig. 363), a paragrafelor (Paragraph), (fig. 364), pentru folosirea chenarelor şi umbririlor,(Borders and Shading), (fig. 365), scrierea pe coloane multiple (Columns), (fig. 366),numerotarea automată a diferitelor subordonări – sau folosirea marcatoarelor (Bullets andNumbering), (fig. 367) şi alte opţiuni care permit diferite acţiuni asupra textului.

Formatarea caracterelorTermenul de formatare a caracterelor se referă la atributele pe care le au caracterele

individuale într-un document. Exemple de formatari caractere: corpuri de literă, mărime,caractere aldine (bolduite), caractere cursive (italice), sublinieri. Formatarea caracterelor sepoate referi de la un singur caracter, la un întreg document. Formatarea se face fie cuajutorul butoanelor de pe bara de instrumente de formatare, fie cu ajutorul opţiunii Font dinmeniul Format (fig. 368).

Folosirea corpurilor de literă (fonturi)Un corp de literă este un set de litere şi caractere cu un anumit stil şi o anumită mărime.

Corpurile de literă True Type, care însoţesc programul Word arată la fel, atât pe ecran cât şipe pagina tiparită, dar ele nu se pot tipări decât dacă imprimanta le acceptă.

Stilul unui corp de literă este desemnat de numele său (Times New Roman, Courier,Symbol, etc.). Mărimea unui corp de literă este specificată în puncte (1 punct =0.035 mm).Pe timpul introducerii unui text, bara de formatare afişează numele şi mărimea corpului deliteră curent.

Se poate schimba corpul de literă al textului care urmează a fi introdus astfel:– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului;– se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font, de pe bara de

formatare;– se selectează tipul de corp de literă din lista Font (fig. 369).Pentru a schimba dimensiunea caracterelor dintr-un text care urmează să fie introdus

utilizând bara de formatare:– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului;– se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font Size de pe

bara de formatare (fig. 370);– se alege din lista afişată de Word, dimensiunea dorită, sau se tastează.

fig. 368

fig. 370

fig. 369

fig. 363fig. 364fig. 367fig. 365fig. 366


Pentru a aplica un atribut unui text care urmează să fie introdus se procedează astfel:– se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului;– se apelează butonul (butoanele), de formatare de pe bara de formatare pentru

activare/dezactivare (fig. 371 şi fig. 372), sau se apasă CTRL+B (pentru bolduire),CTRL+I (pentru italice) şi CTRL+U (pentru subliniere);

– se introduce textul;– pentru dezactivarea unui atribut se apelează butonul respectiv sau se apasă combi-

naţia de taste aplicată la activare.Pentru a schimba atributele unui text existent se selectează textul şi se procedează la fel

ca la introducerea unui nou text.

Modificarea spaţierii caracterelorSchimbarea distanţei dintre caracterele unui text se poate face din meniul Format,

opţiunea Font (fig. 373). Se procedează în felul următor:1. Se selectează comanda Font din meniul Format;2. Se deschide eticheta Character Spacing plasată în partea de sus a casetei de dialog

Font;3. Se selectează săgeata de derulare a casetei Spacing;4. Selectăm una din opţiunile:

– Expanded, pentru a mări distanţa dintre caractere;– Condensed, pentru a micşora distanţa dintre caractere;– Normal, pentru a utiliza distanţa normală între caractere;

5. În caseta de text By, plasată în dreapta casetei de text Spacing, se introduce valoareaspaţiului dintre caractere. Se utilizează săgeţile îndreptate în sus sau în jos pentru a ajustaspaţierea în trepte de 1/10 puncte.

6. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK.

Stabilirea marginilorFiecare pagină dintr-un document are patru margini (spaţiul dintre marginea foii de

hârtie şi marginea textului): sus, jos, stânga, dreapta. Marginile se dimensionează indepen-dent şi pot să nu fie egale. Pentru a stabili cu exactitate aceste margini este bine să se par-curgă următoarele etape:

1. Se selectează fereastra de dialog File-Page Setup;2. Se selectează eticheta Margins (fig. 374);

fig. 371

fig. 372

fig. 373

fig. 374


3. Se introduce dimensiunea fiecărei margini în caseta de text corespunzătoare (acestedimensiuni sunt în cm dacă a fost stabilită această unitate de măsura, dacă nu, aparîn inch). Unitatea de măsură se stabileşte în Tools Options General Measure-ment Units;

4. În caseta Gutter se poate introduce o lăţime pentru spaţiul dintre două pagini pusefaţă în faţă (necesar pentru legarea unui document);

5. Dacă se doreşte tipărirea pe ambele feţe ale unei file, atunci se selectează caseta devalidare Mirror Margins (când se stabilesc margini interioare şi exterioare, în loc demargini stânga, dreapta).

Numerotarea paginilorWord înregistrează automat numărul paginilor din documentul editat. Acesta se poate

vedea pe linia de stare. Pentru a putea tipări şi pe hârtie acest număr este necesar să fieinserat în document. Numărul de pagină poate fi plasat în partea de sus sau jos a paginii,aliniat la stânga, centrat, sau dreapta. Sunt puse la dispoziţie un set de formate, inclusivcifrele romane şi literele alfabetului.

Pentru a insera numărul de pagină se procedează astfel:1. Se poziţionează cursorul în pagina de unde se doreşte începerea numerotării;2. Se apelează comanda Page Numbers din meniuri Insert (fig. 375);3. Din lista derulantă Position se selectează poziţia de plasare a numărului paginii: în

partea de sus (Top), sau jos (Bottom), (fig. 376);4. Din lista derulantă Alignment se selectează alinierea numărului de pagină: stânga

(Left), centrat (Center), dreapta (Right), (fig. 377);5. Se selecteaza apoi opţiunea Format;6. Din lista derulantă Number Format se selectează formatul dorit, (fig. 378);7. Dacă se doreşte ca documentul să înceapă cu un anumit număr de pagină, atunci în

caseta de text Start At se introduce numărul paginii (fig. 379);8. Se selectează butonul OK pentru a reveni în fereastra de dialog Page Numbers.9. Se confirmă opţiunile alese prin apăsarea butonului OK.

OBSERVAŢIE: Numerele de pagină se pot vedea numai în modul de vizualizare PageLayout, sau Print Preview.

fig. 375

fig. 376

fig. 377

fig. 378

fig. 379


Schimbarea distanţei dintre liniiWord oferă o varietate de opţiuni pentru spaţiere între linii. Spaţierea între linii afec-

tează textul selectat, sau textul care urmează să fie introdus după alegerea unei anumitespaţieri.

Pentru a schimba distanţa între linii:1. Se selectează comanda Paragraph, din meniul Format pentru afişarea ferestrei de

dialog de setare a paragrafelor;2. Din zona Indentation se stabilesc configurările de indentare (retragere a textului) la

stânga, dreapta – a întregului text, sau specială (primul rând al paragrafului – FirstLine, sau rândurile următoare ale paragrafului – Hanging), (fig. 380);

OBSERVAŢIE: În zona inferioară a ferestrei Paragraph se găseşte o fereastră deexemplificare a opţiunilor stabilite.

3. Din lista Line Spacing se selectează modul de distanţare a liniilor (fig. 381):− Single – distanţare la un rând;− 1.5 Line – distanţare la un rând şi jumătate;− Double – distanţare la 2 rânduri;− Exactly – distanţa se introduce în caseta text At (în puncte);− At least – distanţa între linii va avea cel puţin valoarea din caseta de text At şi va

creşte dacă liniile conţin litere mari;− Multiple – distanţa între rânduri va fi egală cu înălţimea celui mai mare caracter

de pe rând înmulţită cu numărul introdus în caseta de text At;4. Validarea opţiunilor alese se face prin apăsarea butonului OK.

OBSERVAŢIE: Fereastra Paragraph conţine şi o zonă de opţiuni ale spaţierilor care sepot realiza înainte şi după fiecare paragraf (fig. 382).

Copierea atributelor de formatareSe foloseşte în situaţia în carea un bloc de text dintr-un document a fost deja formatat şi

se doreşte aplicarea aceloraşi atribute de formatare altor blocuri de text.O metodă de copiere a atributelor de formatare constă în folosirea instrumentului Format

Painter de pe bara de instrumente Standard, astfel:

fig. 380

fig. 381

fig. 382


1. Pentru copierea atributelor de formatare aplicate caracterelor, se selectează unul saumai multe caractere cu atributele de formatare dorite. Pentru copierea atributelor deformatare ale unui paragraf, se selectează fie întregul paragraf, fie se plaseazăcursorul de scriere undeva în paragraf;

2. Se selectează butonul Format Painter (fig. 383),de pe bara de instrumente Standard.În dreptul indicatorului standard de mouse va apărea o pensulă;

3. Se deplasează indicatorul de mouse peste textul, sau se selectează paragraful asupracăruia se doreşte aplicarea atributelor.

Inserarea caracterelor speciale într-un documentMarea majoritate a caracterelor de care este nevoie într-un text sunt disponibile direct

de la tastatură. Totuşi există şi simboluri speciale sau semne care nu se află pe tastatură.Pentru a putea insera astfel de caractere într-un document trebuie parcurse următoarele

etape:1. Se pozitionează cursorul în punctul de inserare a caracterului respectiv;2. Se selectează comanda Symbol, din meniul Insert (fig. 384), sau butonul Insert

Symbol din bara de instrumente (fig. 385);3. Din lista derulantă Font, se selectează tipul de caractere dorit. Word afşează „harta“

setului de caractere ales;4. Se selectează simbolul necesar, care vă apărea mărit (fig. 386);5. Se apasă butonul Insert pentru a insera simbolul selectat sau se reţine, pentru

tastarea în zona de inserare, combinaţia de taste care apare în zona inferioară aferestrei (pentru simbolul ® se tastează Alt+Ctrl+R);

6. În final se apasă, pentru încheierea sesiunii de inserare, butonul Close.

Aranjarea textuluiWord oferă patru moduri de aranjare a paragrafelor:− Left – aliniază marginea din stânga a liniilor;− Right – aliniază marginea din dreapta a liniilor (fig. 387);− Justify – aliniază ambele margini (rând plin);− Center – centrează linia pe lăţimea paginii.Pentru a schimba aranjarea unui text deja introdus, trebuie mai întâi selectat acel text şi

apoi i se aplică unul din modurile de aranjare, executând un clic pe butonul corespunzătorde pe bara cu unelte de formatare.

fig. 383

fig. 384

fig. 385

fig. 386

fig. 387


Aranjarea unui text se poate face şi din meniul Format Paragraph Alignment (fig.388), din care se selectează modul de aranjare dorit.

Căutarea unui textCu Word-ul se pot căuta apariţiile unui text într-un document sau într-o porţiune din

document care este selectată. Pentru aceasta se procedează astfel:1. Se selectează comanda Find din meniul Edit;2. În caseta de text Find What se tastează textul care se caută (fig. 389);3. Din lista derulantă Search se alege modul de căutare: Down (în jos faţă de punctul

de inserare al cursorului de scriere), Up (în sus faţă de punctul de inserare alcursorului de scriere), All (în întreg documentul) (fig. 390);

4. Prin apăsarea butonului Find Next, Word începe căutarea şi pune în evidenţă primaapariţie a textului specificat. Se selectează din nou Find Next pentru a găsiurmătoarea apariţie a textului specificat;

5. La terminarea căutarii, Word afişează o casetă cu mesajul de finalizare a căutarii.Prin selectarea butonului OK, se revine în caseta de dialog Find;

6. Se selectează butonul Cancel (sau se apasa tasta Esc), pentru revenirea în document.

Pentru a îngusta domeniul de căutare şi pentru a scurta implicit timpul de căutare, seprocedează astfel:

– pentru a găsi doar textul care apare exact cum este scris cu litere mici şi mari, seselectează caseta de validare Match Case. Dacă nu este activată aceasta casetă,Word găseşte mai multe cuvinte deoarece nu ţine cont cum sunt scrise (cu literemari sau cu litere mici);

– pentru a căuta numai cuvinte întregi se selectează opţiunea Find Whole Words Only.

OBSERVAŢIE: Din fereastra de Find se pot căuta şi o serie de caractere şi semnespeciale prin apelarea butoanelor Format sau Special (fig. 391 şi fig. 392).

Înlocuirea automată a unui textÎn Word există două moduri în care se poate înlocui un text:1. Se selectează opţiunea Find, eticheta Replace din meniul Edit sau direct opţiunea

Replace din meniul Edit;2. Se selectează opţiunea Replace (înlocuieşte), pentru a găsi şi înlocui textul dorit

într-o singură etapă (fig. 393).

fig. 388

fig. 389

fig. 390

fig. 391

fig. 392

fig. 393


Crearea antetelor şi subsolurilorUn antet (header), este o zonă cuprinsă între marginea superioară a paginii şi marginea

superioară a textului, iar subsolul (footer), este zona cuprinsă între marginea inferioară atextului şi marginea inferioară a paginii. În antete şi subsoluri se pot introduce informaţiiutile referitoare la document:, titluri de capitole, autor, data, număr de pagină, etc. Wordoferă câteva opţiuni legate de antete şi subsoluri:

− antet / subsol unic pentru toate paginile;− un antet / subsol pe prima pagină şi altul pentru celelalte pagini;− antet / subsol diferit pe paginile pare faţă de cele impare.Pentru a crea sau edita un antet şi/sau subsol UNIC se parcurg etapele:1. Se selectează opţiunea Header and Footer din meniul View (fig. 394). Word afişează pe

ecran zona de antet, înconjurată de o linie întreruptă (care nu este tipăribilă) şi bara deunelte pentru antete şi subsoluri (fig. 395);

2. Se tastează textul formatat care se doreşte să apară în antet / subsol;3. Apelarea butonului Switch Header and Footer, comută între zonele de antet şi

subsol;4. Introducerea datei, orei sau numărului de pagină în antet / subsol se face prin

selectarea butoanelor Date, Time, Page Number de pe bara de unelte pentru antete şisubsoluri;

5. Prin apăsarea butonului Close se încheie afişarea antetului şi se revine în modul devizualizare a documentului.

Împărţirea unui document în secţiuniÎn Word atributele de configurare a paginii afectează întregul document. Dacă este

necesară schimbarea acestor atribute, numai pentru o parte a documentului, atunci trebuieca documentul să fie împărţit în secţiuni. Pentru aceasta se procedează în următorul mod:

1. Se poziţionează cursorul de scriere în locul unde se doreşte începerea secţiunii;2. Se selectează din meniul Insert, opţiunea Break (fig. 396);3. În fereastra de dialog Break (fig. 397) se selectează una din opţiunile:

− Next Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare înpartea de sus a paginii următoare;

− Continuous, pentru a lăsa pe loc textul care urmează după punctul de inserare, pepagina curentă;

fig. 394

fig. 395

fig. 396

fig. 397

header – antet

footer – subsol


− Even Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare înpartea de sus a următoarei pagini cu număr par;

− Odd Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare înpartea de sus a următoarei pagini cu număr impar;

4. Pentru confirmare se apasă butonul OK. Word începe o nouă secţiune din poziţiapunctului de inserare.

În modul de vizualizare Normal apare pe ecran o linie dublă, care nu se tipăreşteînsoţită de textul End of Section, indicând unde se termină o secţiune şi începe alta.

Pentru ştergerea unei întreruperi de secţiune se poziţionează cursorul pe linia dublă şise apasă tasta Del (fig. 398).

Textul care precede punctul în care s-a poziţionat cursorul va prelua formatul textuluicare urmează dupa punctul respectiv.

Adăugarea notelor de subsol sau a notelor de finalO notă de subsol este un text explicativ care apare la baza unei pagini şi conţine un

indice.O notă de final este un text explicativ care apare la sfârşitul unui document sau a unei

secţiuni, indiferent în ce pagină este plasat indicele. Când se inserează o notă de subsol sau definal, Word inserează un indice numeric scris mai sus decât rândul normal de text, în poziţiapunctului de inserare. Word atribuie automat numere notelor de subsol şi de final şi ajusteazălungimea textului de pe pagina respectivă.

Pentru a adăuga o notă de subsol sau de final într-un document se procedează astfel:1. Se poziţionează punctul de inserare în locul unde se doreşte apariţia indicelui pentru

nota respectivă;2. Se selectează meniul Insert, comanda Footnote (fig. 399);3. În fereastra Insert, se selectează Footnote (nota de subsol) sau Endnote (nota de

final) (fig. 400a);4. În zona Numbering se selectează AutoNumber pentru a utiliza numerotarea standard

automată sau se selectează Custom Mark (fig. 400b). Dacă se alege Custom Mark sepoate selecta opţiunea Symbol, pentru a insera un simbol sau un caracter special;

5. Se selectează comanda Options (fig. 401) pentru a stabili opţiunile de aranjare înpagină a notelor de subsol sau de final.

fig. 398

fig. 399

fig. 401

fig. 400a

fig. 400b


Adăugarea de chenare şi haşuriChenarele sunt linii plasate deasupra, dedesubt, lateral sau în jurul unui text. Dacă se

doreşte ataşarea de chenare simple şi haşuri unui paragraf se poate utiliza bara deinstrumente Borders. Pentru a afişa bara de instrumente Borders se parcurg următoareleetape:

1. Se selectează meniul View, opţiunea Toolbars şi apoi se selectează caseta devalidare a barei de instrumente Tables and Borders (fig. 402) (apare semnul X încaseta de validare);

2. Apoi se apasă butonul OK şi Word va afişa această bară de instrumente, sub bara deinstrumente de formatare a paginii;

3. Sau apelarea butonului Tables and Borders din bara de instrumente (fig. 403).Opţiunile acestui buton sunt mai mult folosite în lucrul cu tabele.

OBSERVAŢIE: Pentru a şterge bara de instrumente Tables and Borders de pe ecran(dezactivare), se parcurge pasul 1 şi apoi se execută un clic pe Tables and Borders şidispare semnul X din caseta de validare. O altă modalitate este cea de apăsare a butonului xdin colţul din dreapta al barei.

Pentru a utiliza bara de instrumente Tables and Borders se selectează oricare dinopţiunile :

− Lista derulantă Line Style, care afişează o listă cu lăţimi de linii şi stiluri de chenare;− Top Border, care aplică o linie deasupra paragrafului selectat;− Bottom Border, care aplică o linie sub paragraful selectat;− Left Border, care aplică o linie la stânga paragrafului selectat;− Right Border, care aplică o linie la dreapta paragrafului selectat;− Inside Border, care aplică linii între paragrafele adiacente selectate;− Outside Border, aplică un chenar în jurul paragrafului selectat;− No Border, care şterge toate liniile şi chenarele existente;− Caseta cu lista derulantă Shading, afişează o listă de culori şi nuanţe de gri pentru

haşuri (fig. 405).Se poate stabili sau modifica amplasarea chenarelor în jurul unui text şi cu ajutorul

opţiunii Borders and Shading din meniul Format:

fig. 405

fig. 403

fig. 404

fig. 402

fig. 404


1. Se poziţionează punctul de inserare în paragraful în care se doreşte introducereaunui chenar, sau pentru modificarea chenarului existent;

2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format;3. Pentru selectarea opţiunii de chenare se apelează eticheta Borders din partea de sus

a ferestrei Paragraph Borders and Shading (fig. 406);4. Din zona Setting se selectează una din opţiunile:

− None, care şterge chenarele şi umbrele existente;− Box, adaugă numai un chenar;− Shadow, adaugă un chenar şi o umbră;

5. Din lista Style se selectează grosimea sau stilul liniilor chenarului;6. Dacă se doreşte modificarea unui chenar, în zona Border se execută clic pe liniile

din jurul paragrafului mostră pentru dispariţia liniei. Pentru a se restabili liniarespectivă se mai execută un clic pe acea zonă (linie);

7. Din lista derulantă Color se selectează culoarea chenarului;8. În caseta From Text (sau din fereastra deschisă de butonul Options) se stabileşte

distanţa chenarului faţă de text;9. Validarea opţiunilor se face prin apăsarea butonului OK.Dacă se doreşte modificarea sau introducerea de haşuri se procedează astfel:1. Se selectează paragraful asupra căruia se doreşte realizarea modificării;2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format;3. Pentru opţiunile de haşurare se apelează eticheta Shading (fig. 407);4. În zona Fill se selectează una din opţiunile:

− None, pentru a şterge haşurile existente;− Custom, pentru a selecta un procent de gri sau modelul ales pentru umbrire

(Shading);5. Din lista derulantă Foreground se poate selecta o culoare pentru prim-plan;6. Din lista derulantă Background se poate selecta o culoare pentru fundal.

Crearea listelor numerotate sau marcatePentru crearea unei liste într-un text existent, se parcurg următoarele etape:1. Se selectează paragrafele care fac parte din listă;2. Se selectează meniul Format, opţiunea Bullets and Numbering pentru afişarea feres-

trei de dialog de liste marcate sau numerotate;

fig. 406

fig. 407


3. În funcţie de tipul de listă dorit, se selectează Bulleted (fig. 408) pentru liste marcatesau Numbered (fig. 409) pentru cele numerotate;

4. Se alege tipul de marcare sau numerotare dorit;5. Confirmarea operaţiunilor se face prin apelarea butonului OK.

OBSERVAŢIE: Prin apelarea butonului Customize se poate opta şi pentru folosireaaltor tipuri de numerotare sau altor tipuri de marcare, precum şi pentru stabilirea distanţelorfaţă de marginea paragrafului şi numărului (marcatorului), (fig. 410).

Aranjarea unui text în coloaneScrierea pe mai multe coloane este utilizată în ziare, broşuri şi alte documente similare.

Această scriere permite o mai mare flexibilitate în formatarea unor documente care conţingrafice, tabele, etc. Word pune la dispoziţie cinci tipuri predefinite de coloane (fig. 411):

− implicit o coloană;− două coloane cu lăţime egală;− trei coloane cu lăţime egală;− două coloane inegale, cea mai lată în dreapta;− două coloane inegale, cea mai lata în stânga.Se poate aplica oricare din aceste formate oricărei părţi selectate a documentului, între-

gului document sau de la cursorul text în continuare până la sfârşitul secţiunii în care selucrează. Pentru aceasta se fac următorii paşi:

1. Dacă se doreşte ca numai o parte a documentului să fie pe coloane, se selecteazăporţiunea respectivă, sau se mută cursorul în secţiunea unde se doreşte începereascrierii pe coloane;

2. Se selectează opţiunea Columns din meniul Format (fig. 412) pentru a afişafereastra de dialog pentru lucrul în coloane;

3. În zona Presets se alege tipul de coloană;4. Se selectează din zona ascunsă Apply To, zona la care se referă formatarea în

coloane;5. Se poate activa opţiunea Line Between pentru a fi tiparită o linie verticală între

coloane;6. Confirmarea operaţiunii se face prin apelarea butonului OK.

fig. 412

fig. 408 fig. 409

fig. 410

fig. 411


Tabele

Un tabel permite organizarea informaţiilor într-un format compus din linii şi coloane.Căsuţele din tabel sunt denumite celule. Fiecare celulă poate conţine orice cu excepţia altuitabel. Tabelele se folosesc pentru numere, liste şi orice altceva ce necesită o aranjare înrânduri şi coloane.

Se poate insera un tabel nou oriunde în document. Pentru aceasta trebuie:1. Să se poziţioneze cursorul text în locul unde se doreşte inserarea tabelului;2. Se selectează meniul Table, opţiunea Insert Table (fig. 413). Se va afişa o casetă de

dialog pentru introducerea unui tabel;3. În casetele Number of Columns şi Number of Rows se introduce numărul de coloane,

respectiv numărul de linii al viitorului tabel (folosind butoanele săgeţi sau tastândnumerele respective), (fig. 414);

4. În caseta Column Width se selectează lăţimea coloanelor tabelului. Se selecteazăAuto sau AutoFit pentru ca lăţimea să fie automat calculată pentru lăţimea paginii(fig. 415);

5. Pentru validarea opţiunilor se apasă butonul OK. Este creat un tabel vid şi cursorultext se găseşte în prima celulă.

Lucrul într-un tabelDeplasarea într-un tabel se poate face folosind mouse-ul sau combinaţiile de taste

prezentate în tabelul alăturat (fig. 416).În cazul în care cursorul text se află la marginea unei celule, se pot folosi tastele săgeti

pentru deplasarea între celule.

Formatarea unui tabel

Ştergerea unei celule:1. Se selectează celula;2. Se apelează comanda Cut din meniul Edit.

Ştergerea conţinutului unei celule:1. Se selectează celula.2. Se apelează comanda Del din meniul Edit sau se apasă tasta Delete.

Se apasătastele Pentru a ajunge la

TabShift + TabAlt+ HomeAlt + PgUpAlt + EndAlt + PgDn

Urmatoarea celula a tabeluluiCelula anterioara a tabeluluiPrima celula a rândului curentCelula din vârful coloanei curenteUltima celula a rândului curentUltima celula de pe coloana curenta

fig. 413

fig. 414

fig. 415

fig. 416


Ştergerea unui rând sau a unei coloane:1. Se mută cursorul în orice celulă de pe rândul sau coloana respectivă;2. Se selectează meniul Table, opţiunea Delete Cells. Se va afişa o caseta de dialog;3. Se alege opţiunea Delete Entire Row pentru a şterge întregul rând, sau Delete Entire

Column pentru a şterge întreaga coloană (fig. 417);4. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK. Rândul sau coloana vor fi şterse.

Inserarea unui rând sau unei coloane:1. Se poziţionează cursorul într-o celulă la dreapta sau dedesubtul locului în care se

doreşte inserarea rândului sau coloanei;2. Înainte de inserare se selectează coloana sau rândul prin folosirea comenzilor Table

Select Row (la inserarea unui rând) sau Table Select Column (la inserarea uneicoloane);

3. Se selectează opţiunea Table Insert Columns (fig. 418) pentru inserarea uneicoloane vide la stânga coloanei selectate, sau Table Insert Row pentru inserarea unuirând vid deasupra celui selectat.

Pentru a adăuga o nouă linie la sfârşitul tabelului se mută cursorul în ultima celulă depe ultimul rând al tabelului şi se apasă tasta Tab, adăugându-se automat un nou rând, identiccu cele anterioare.

Schimbarea lăţimii unei coloane se poate face uşor cu ajutorul mouse-lui, poziţionân-du-ne pe una din marginile unei coloane până ce cursorul îşi schimbă forma într-o liniedublă verticală cu câte o săgeată la stânga şi la dreapta. Se trage de marginea coloanei pânăla dimensiunea dorită.

Se poate schimba dimensiunea unei coloane folosind opţiunea Column Width, astfel :1. Se poziţionează cursorul text în celula care trebuie să fie modificată;2. Se selectează Table-Cell Height and Width sau opţiunea Table Properties (fig. 419);3. În fereastra de dialog se selectează Column pentru afişarea opţiunilor referitoare la

coloane;4. În caseta Width se introduce valoarea de lăţime sau se folosesc butoanele cu săgeti

pentru a schimba dimensiunea afişată (fig. 420);5. Se selectează Next Column sau Previous Column pentru a trece la schimbarea

lăţimii altor coloane din tabel;6. Se confirmă dimensiunile stabilite prin apăsarea butonului OK. Tabelul se va

schimba în funcţie de noile lăţimi ale coloanei.

fig. 417

fig. 418

fig. 419

fig. 420


Adăugarea unei imagini grafice

O imagine grafică este o fotografie păstrată pe disc într-un fişier de grafică. Word poateutiliza fişiere grafice create cu o mare varietate de aplicaţii (Lotus 1-2-3, metafişiere Windows,Micrografx, Designer, AutoCAD, Paintbrush, etc.). În plus, programul Microsoft Office in-clude o bibliotecă de imagini grafice (fig. 421), (grupate pe categorii: Academic, Animals,Communications, Business, Emotions, Industry, etc), care se poate folosi în documente.

Pentru a adăuga o imagine grafică unui document Word se parcurg următoarele etape:1. Se poziţionează cursorul text în punctul unde se doreşte inserarea;2. Se selectează Insert Picture (fig. 422). Se va afişa fereastra de dialog pentru

adăugarea de imagini grafice;3. Se folosesc listele Directories şi Drivers pentru a selecta calea şi discul pe care se

află fişierul imagine;4. Lista File Name conţine toate fişierele grafice din directorul respectiv. Pentru restrân-

gerea listei se selectează List File of Type (tipul dorit din listă);5. În caseta File Name se introduce numele fişierului sau se selectează din listă;6. Pentru a examina conţinutul fişierului se activează optiunea Preview Picture (fig. 423);7. Se selectează Link to File dacă se doreşte ca imaginea din document să fie actuali-

zată în cazul în care se modifică ulterior fişierul de pe disc cu imaginea respectivă;8. Se confirmă prin apăsarea butonului OK şi imaginea este inserată.

Ştergerea, mutarea şi copierea unei imagini graficePentru a şterge o imagine grafică se selectează şi se apasă tasta Delete.Mutarea sau copierea imaginii se face prin intermediul memoriei temporare (Clipboard),

descrisă în secţiunea Copierea sau Mutarea unui text.

fig. 421

fig. 422

fig. 423




A F 7 Unitatea de măsură în lucrul cu aplicaţia Word se poateschimba din meniul TOOLS – OPTIONS, etichetaGENERAL.

A F 8 Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea activităţiicurente desfăşurată într-un document.

A F 9 Pentru salvarea tuturor documentelor deschise într-osesiune Word se foloseşte opţiunea Save All.

A F 10 Pentru sublinierea unei porţiuni de text selectate sepoate folosi combinaţia de taste Ctrl+U.

A F 11 Într-un document Word nu se pot trimite la tipărireporţiuni din text ci numai pagina curentă în care se g[seştetextul respectiv.

A F 12 Page (Print) Layout este opţiunea în care pagina editatăîn aplicaţia Word arată ca şi forma tipăribilă.

A F 1 Aplicaţia Character Map permite inserarea decaractere speciale şi simboluri.

A F 2 Pentru utilizarea aplicaţiei Calculator se pot folositastele numerice, memorie şi operaţii matematiceexistente în blocul numeric al tastaturii.

A F 3 Aplicaţia Disk Defragmenter nu este utilă pentrucreşterea vitezei de lucru a sistemului de calcul.

A F 4 De regulă fragmentele de fişiere pierdute, descoperitede aplicaţia Scan Disk pot fi recuperate.

A F 5 Instrumentele din bara de unelte de formatare atextului, în aplicaţia Word pot fi apelate cu ajutorultastaturii.

A F 6 Linia de stare a aplicaţiei Word nu conţine numărul depagini al documentului.



Exerciţiul 3Alegere multiplă – cu mai multe variante de răspuns posibile

1 Inserarea de caractere speciale în aplicaţia Word, se poate face cuajutorul:a opţiunii Symbol din meniul Insert.b prin tastarea combinaţiei de taste corespunzătoare simbolului

respectiv2 Inserarea de marcatori, în aplicaţia Word, se poate face din:

a apelarea instrumentului Bullets din bara de instrumente.b apelarea opţiunii Bullets&Numbering… din meniul Format.c folosirea opţiunii Symbol din meniul Insert.

3 Stabilirea dimensiunii unui font se poate face:a direct din caseta dimensiune existentă în bara de instrumente.b apelarea opţiunii Font cu butonul funcţiilor speciale al

mouse-lui.c apelarea opţiunii Font din meniul Format.

4 Ştergerea unei coloane sau linii dintr-un tabel Word se face:a cu ajutorul comenzii Clear din meniul Edit.b cu ajutorul comenzii Delete Columns (Rows) din meniul Table.c cu ajutorul comenzii Cut din meniul Edit.

5 Inserarea de bare de instrumente specifice lucrului în Word sepoate face din:a apelarea unei zone libere a barei de instrumente cu butonul

funcţiilor speciale a mouse-lui şi bifarea setului de instrumente doritspre vizualizare.

b apelarea etichetei Toolbars a opţiunii Customize... din meniulTools.

c apelarea opţiunii Toolbars din meniul View.6 Formatarea indentării speciale a unui paragraf selectat se poate face din:

a opţiunea Paragraph… din meniul Format.b apelarea cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui a opţiunii

Format.

1 Opţiunea Symbol din menul Insert permite inserarea de:a obiecte.b căsuţe de text.c simboluri şi caractere speciale.

2 Care din combinaţia de comenzi permite mutarea unei porţiuni detext dintr-o zonă în alta a unui document?

a CUT – PASTEb COPY – PASTEc CUT – REPLACE

3 Activarea meniului File din aplicaţia Word se poate face:a acţionând simultan tastele Alt+F.b acţionând tasta F.c acţionând simultan tastele Ctrl+F.

4 Care din următoarele acţiuni este obligatorie la prima salvare aunui fişier Word?a introducerea numelui fişierului.b stabilirea formatului paginii şi a marginilor acesteia.c verificarea dacă în locaţia stabilită mai există un fişier cu acelaşi

nume şi extensie.5 Pentru stabilirea parametrilor paginii pe care se va redacta un

document Word se foloseşte opţiunea:a Print Previewb Page Setup

6 Copierea atributelor de formatare ale unui paragraf sau porţiuni detext, într-un document Word, se face cu ajutorul:a comenzii Paste Special din meniul Edit.b instrumentului Format Painter din bara de instrumente.



Exerciţiul 1 Exerciţiul 2 Exerciţiul 3

1 = A 7 = A 1 = c 1 = a, b2 = A 8 = F 2 = a 2 = a, b3 = F 9 = A 3 = a 3 = a, b, c4 = F 10 = A 4 = a 4 = b, c5 = F 11 = F 5 = b 5 = a, b, c6 = F 12 = A 6 = b 6 = a, b

CAPITOLUL 8

Glosar de termeni

A4 – Foaie de hârtie de dimensiuni 210 x 297 mm.

A5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 148 x 210 mm.

active (activ) – Fereastra deschisă sau pictograma (icoana) selectată înmomentul actual. Apăsarea unei taste sau alegerea unei comenzi seaplică întotdeauna ferestrei sau pictogramei active. Fereastra activă îşischimbă culoarea barei de titlu penrtru a se diferenţia de alte ferestre.Pictograama activă îşi schimbă culoarea etichetei.

annotation (adnotare) – O notă sau un comentariu care se ataşează unuiHelp topic. Aceste comentarii se editează folosind comanda Annotatedin meniul Edit.

application window (fereastra aplicaţiei) – Fereastra principală a uneiaplicaţii, care conţine bara de meniu şi spaţiul de lucru al acestuia.Fereastra unei aplicaţii poate conţine mai multe ferestre de document.

arrow keys (taste săgeţi) – Tastele folosite pentru navigaţia peecran.Fiecare dintre aceste taste poartă un nume după direcţia sa:UPARROW (sus), DOWN ARROW (jos), LEFT ARROW (stânga) şiRIGHT ARROW (dreapta).

associate (fişier asociat) – Identificarea unui fişier ca aparţinând uneianumite aplicaţii, prin folosirea unei extensii specifice aplicaţiei

respective. Când se deschide un fişier având această extensie,aplicaţia se lansează automat în execuţie.

Attributes (atribute) – Infomaţii care indică dacă un fişier este accesibilnumai în citire, ascuns, sistem sau dacă a fost modificat de la ultimaoperaţie de salvare cu backup.

AUTOEXEC.BAT – Fişier de comenzi, lansat în mod automat în execuţiela iniţializarea sistemului.

B5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 182 x 257 mm.

base I/O port address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în spaţiuladreselor de intrare / ieşire ale calculatorului, utilizată de undispozitiv, cum ar fi modemul, imprimanta sau adaptorul de reţea.

base memory address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în memoriacalculatoruluzi pe care o utilizează un dispozitiv, cum ar fi adaptorulde reţea, pentru a muta informaţia în şi din memorie. Este cunoscutăşi ca adresa de bază a memoriei RAM.

Batch program (program lot de lucrări) – Un fişier ASCII (text) careconţine comenzi MS-DOS. Are extensia .BAT. Când se execută unprogram batch, comenzile sunt procesate secvenţial.

BITMAP – Reprezentarea unei imagini video din memoria calculatoruluica un ansamblu de biţi.


branch (ramură) – Un segment al unui arbore de directoare care conţineun director şi toate subdirectoarele conţinute de acesta.

browse – Operaţie de căutare a resurselor partajate într-un grup de lucrusau de calculatoare, sau de vizualizare a fişierelor şi directoarelor.Când se lucrează cu ferestre de dialog, se foloseşte butonul Browsepentru vizualizarea fişierelor şi directoarelor şi pentru selectareafişierului dorit.

buffer – Spaţiu de memorie folosit pentru stocarea temporară ainformaţiilor.

CENTRONIX – Interfaţă standard ce serveşte la conectarea imprimantei lacalculator.

check box (buton de validare) – Un pătrat mic într-o fereastră de dialogcare poate fi selectat sau deselectat. Când este selectat, în el apare unx. Butonul de validare reprezintă o opţiune care poate fi comunată onsau off.

choose (alegere) – Alegerea cu tastatura sau cu mouse-ul a unui elementpentru declanşarea unei acţiuni. Pentru executarea unei sarcini sealege o comandă din meniu, iar pentru pornirea unei aplicaţii se alegeo pictogramă (icoană).

click – Apăsarea şi eliberarea rapidă a butonului de mouse.

client application (aplicaţie realizată de utilizator) – Aplicaţie care poateaccepta legături între obiecte.

Clipboard – Un spaţiu de memorare temporară care este folosit pentrutransferul informaţiilor în aceeaşi aplicaţie sau între aplicaţii diferite.

close ( a închide) – Închiderea ferestrei, a ferestrei de dialog sau părăsireaaplicaţiei. O fereastră se închide alegând comanda. Close din meniulControl. Dacă se închide fereastra aplicaţiei, se închide aplicaţia.

Cluster (allocation unit) – Unitate de alocare pe disc.

collapse (to collapse = a plia) – Ascunderea nivelelor suplimentare dedirectoare de sub directorul selectat din arbore.

color scheme (schema de culori) – O combinaţie de culori pentruelementele ecranului.

Comand line (linie de comandă) – Totalitatea informaţiilor care se scriu îndreptul sistemului de operare până la apăsarea tastei ENTER.

COMAND.COM – Fişier care conţine comenzile interne ale sistemului şicare deter-mină afişarea promptului sistemului, precum şi preluareacomen-zilor şi execuţia lor. Existenţa sa pe un disc sistem esteobligatorie.

COM1 – Nume generic dat primului port serial al unui calculator.

command (comandă) – Un cuvânt sau o frază, de obicei într-un meniu,aleasă pentru executarea unei acţiuni. O comandă este aleasă dintr-unmeniu sau tipărită la prompter-ul MS-DOS. Poate fi tipărită şi înfereastra de dialog Run din File Manager sau Program Manager.

command buton (buton de comandă) – Buton în fereastra de dialog carelansează în execuţie sau opreşte execuţia acţiunii selectate. Cele maiuzuale butoane de comandă sant OK şi Cancel.

comment (comentariu) – Un mesaj descriptiv care poate fi ataşatresurselor partajate sau unui calculator. Comentariul apare în fereastrade dialog atunci când alţii selectează calculatorul respectiv sauresursele.

communications setting (setarea comunicaţiilor) – Setările care specificămodul de transfer al informaţiei de la calculator la un dispozitiv serial(de obicei, imprimantă sau modem).

CONFIG.SYS – Fişier sistem care conţine informaţii de configurare asistemului.

Contigous file (fişier contiguu) – Fişier ale cărui unităţi de alocare suntconsecutive.

control codes (coduri de control) – Coduri care specifică într-un textcomenzile terminalului sau instrucţiunile de formare (linefeed saucarriage return). Codurile de control sunt precedate de obicei de

Glosar de termeni 191

simbolul „^“. Aceste coduri sunt introduse când se asignează tastelorde funcţii comenzile terminalului sau task-uri.

Control menu (meniu de control) – Un meniu care conţine comenzifolosite pentru manipularea unei ferestre. Pentru deschidereaacesteia se alege Control menu din stânga barei de titlu a ferestreisau se selectează o pictogramă de aplicaţie. Orice aplicaţie carerulează într-o fereastră şi unele aplicaţii MS-DOS au Control menu.Ferestrele de document şi unele ferestre de dialog au, de asemenea,Control menu.

Control-menu box (rubrica meniului de control) – Se află în stânga bareide titlu. Se deschide cu un click pe ea.

Conventional memory (memorie convenţională) – Primii 640 K de memorieai calculatorului. MS-DOS foloseşte această parte a memoriei pentruexecuţia aplicaţiilor.

Current directory (director curent) – Directorul în care se lucrează înmomentul actual.

Current disk (discul curent) – Discul cu care se lucrează în momentulactual.

cutout – Un spaţiu dintr-un desen care este selectat cu Scissors sau Pick.

default button (buton implicit) – Un buton de comandă, în anumite ferestrede dialog, care este selectat automat de către Windows. Are un chenarîngroşat care indică faptul că acea acţiune se va executa la apăsareatastei Enter. Selectarea lui poate fi anulată prin alegerea comenziiCancel sau a altui buton.

default printer (imprimantă implicită) – Imprimanta folosită când se alegecomanda Print fără specificarea unei anumite imprimante ce se vafolosi. Se poate stabili o singură imprimantă implicită, de obicei ceacare este folosită mai des.

Default driver (driver implicit, curent) – Dispozitivul de disc pe caresistemul de operare caută fişierele si comenzile, în cazul în care nu sespecifică explicit un anumit dispozitiv.

desktop – Fondul ecranului, pe care apar ferestre, pictograme şi ferestre dedialog.

destination directory (directorul destinaţie) – Directorul în care este legatsau inclus un obiect.

dialog box (fereastră de dialog) – O fereastră care apare temporar şi încare se cere introducerea sau suplimentarea informaţiilor. Ferestrelede dialog au de obicei opţiuni care trebuie selectate înainte deexecutarea comenzii.

dimmed (dim = ascuns) – Indisponibil sau deconectat. Un buton sau ocomandă invalidată ce apar în gri deschis în loc de negru şi nu pot fiselectate.

Directory (director) – O parte din structura de organizare a fişierelor pedisc. Poate conţine fişiere şi alte directoare numite subdirectoare.Structura directoarelor şi subdirectoarelor de pe un disc se numeştearborele directoarelor.

Directory tree (arborele de directoare) – O afişare grafică a structuriidirectoarelor de pe un disc. Directorul de pe nivelul cel mai înalt senumeşte director rădăcină.

disconnect (deconecare) – Detaşarea drive-ului, a portului sau acalculatorului de la o resursă partajată.

Disk format (formatarea unui disc) – Operaţie prin care se pregăteştediscul pentru a fi utilizat de un anumit sistem de operare. Procesulconstă în: împărţirea discului în sectoare, crearea tabelelor necesaregestionării informaţiilor de pe disc, detectarea şi izolarea sectoarelordefecte din punct de vedere fizic.

Disk system (dischetă sistem) – Dischetă care conţine sistemul de operare,putându-se face cu ea o iniţializare a calculatorului.

document (document) – Ceea ce este creat cu o aplicaţie, incluzândinformaţii tipărite, editate, vizualizate sau salvate. Un document poatefi un raport, un tabel, un desen etc.


document – file icon (pictograma fişierului document) – Reprezintă unfişier asociat unei aplicaţii. O fereastră de document conţine un singurdocument sau fişier de date. Unele aplicaţii permit deschidereasimultană a mai multor ferestre de document.

DOS – Disk Operating System – Vezi MS-DOS, operating system.

double-click (click dublu) – Apăsarea şi eliberarea rapidă de două ori abutonului mouse-ului, fără ca acesta să fie mişcat. Click-ul dubluexecută o acţiune, cum ar fi lansarea în execuţie a unei aplicaţii.

DPI (dots per inch) – Termen ce specifică rezoluţia imprimării, adicănumărul de puncte imprimate pe o lungime de un inch (2,54 cm). Cu câtvaloarea este mai ridicată, cu atât calitatea imprimării este mai mare.

drag (to drag = a trage) – Mutarea unui element pe ecran prin selectarealui şi apoi menţinerea butonului mouse-ului apăsat şi mişcareamouse-ului. Exemplu, o fereastră se poate muta trăgând de bara detitlu.

drive bar (bara de drive) – O serie de butoane ce corespund dispozitivelorde disc existente, ce se află în partea de sus a ferestrei File Manager.Se poate schimba drive-ul afişat în fereastra de directoare prinalegerea unui buton drive.

Driver (de imprimantă) – Un fişier ce conţine informaţiile necesare unuiprogram să lucreze cu un periferic.

embedded object (obiect inclus) – Informaţia care se găseşte într-undocument şi care este o copie a informaţiei din altă aplicaţie. Alegând(choose) un obiect înglobat se porneşte aplicaţia care a fost folosităpentru a-l crea, rămânând în acelaşi timp în documentul în care selucrează.

EMS (Expanded Memory Specification) – Protocol de acces la memoriaextinsă. Defineşte un număr de ferestre de 64 KB situate în parteasuperioară a memoriei şi deci adresabile în mod real.

Emulare – Reproducerea unei capacităţi funcţionale a unui dispozitiv înalt dispozitiv sau un dispozitiv proiectat să funcţioneze exact ca unaltul.

Executable file (fişier executabil) – Fişier al cărui nume scris pe linia decomandă determină execuţia unor activităţi de către sistemul deoperare. Este recunoscut prin extensie, care poate fi: .EXE, .COM sau.BAT.

expand (expandare) – Afişarea nivelurilor de directoare ascunse în arboreledirectoarelor. Cu File Manager se poate expanda un singur nivel dedirectoare, o ramură a arborelui directoarelor sau toate ramurile odată.

Expanded memory (memorie expandată) – Spaţiu de memorie aflat dupămemoria video. Folosirea memoriei expandate este definită deExpanded Memory Specification (EMS). Memoria expandatănecesită folosirea unui manager de memorie expandată.

Extended memory (memorie extinsă) – Memorie care poate fi ataşatăsuplimentar, peste limita de 1 MB.

extended memory (memorie extinsă) – Memorie peste 1 MB lacalculatoarele 80286, 80386 şi 80486. Pentru folisirea memorieiextinse de către Windows este necesară instalarea unui manager dememorie extinsă.

Extension (extensie) – Punctul şi cel mult trei caractere la sfârşitulnumelui unui fişier. Extensia indică de obicei tipul fişierului. Deexemplu, programele au extensia implicită .COM sau .EXE. Multeaplicaţii folosesc o extensie implicită la fişierele create de ele. Deexemplu, Notepad din Windows ataşează la sfârşitul numelui de fişierextensia :TXT dacă nu se specifică altceva.

External command (comandă externă) – O comandă care, pentru a putea fiexecutată, trebuie să fie încărcată de pe disc (ex.: FORMAT, PRINT,DISKCOPY).

FAT – File Allocation Table (tabela de alocare a fişierelor) – Conţineînlănţuirea cluster-elor pentru fiecare fişier de pe disc. Există pefiecare disc câte două tabele FAT identice.

File (fişier) – O colecţie de informaţii care a primit un nume şi estememorată pe disc. Această colecţie poate fi un document, o aplicaţie,un program, un text, o imagine, un grup de comenzi etc.


Filename (nume de fişier) – Numele fişierului. Windows nu foloseşteconvenţiile MS – DOS. În MS-DOS se pot folosi numai opt caracterepentru numele fişierului şi trei caractere pentru extensie. În Windowsîncepând cu varianta ‘95 se pot folosi până la 255 de caractere pentrunumele fişierului şi trei caractere pentru extensie.

Floppy disk (disc flexibil, dischetă) – Un suport amovibil pentru stocareadatelor, care utilizează un disc flexibil de Mylar acoperit cu unmaterial magnetic şi este protejat de un plic de plastic sau de ocarcasă.

font – O colecţie completă de litere, semne de punctuaţie, cifre şi caracterespeciale cu acelaşi tip, grosime (roman sau aldin), poziţie (dreaptă sauitalică) şi dimensiune.

font set (set de fonturi) – O colecţie de fonturi cu acelaşi design dar dediferite mărimi, configurate pentru un anumit display şi o anumităimprimantă. Seturile de fonturi determină felul în care arată textul peecran sau la imprimantă.

Form feed – Semnifică saltul de pagină. Este o comandă utilizată pentruterminarea imprimării unei pagini în curs de tratare. Aceastăcomandă este frecvent accesibilă direct de la panoul de controlfrontal al imprimantei. Prin această comandă este posibilăimprimarea datelor rămase în interiorul imprimantei în cazul încare aceasta s-a blocat în urma unui incident.

Fragmented file (fişier fragmentat) – Fişier ale cărui unităţi de alocare nusunt consecutive.

full-screen application – O aplicaţie MS-DOS afişată pe întregul ecran.

group (grup) – O colecţie de aplicaţii în Program Manager. Grupareaaplicaţiilor le face mai uşor de găsit.

group icon (pictogramă de grup) – O pictogramă (icoană) ce reprezintă ungrup în Program Manager atunci când fereastra grupului esteminimizată. Pentru deschiderea unui grup şi vizualizarreaconţinutului său se alege pictograma corespunzătoare.

Group window (fereastră de grup) – O fereastră care afişează elementelegrupului în Program Manager.

Hidden file (fişier ascuns) – Fişier care nu este afişat de comanda DIR. ÎnWindows se pot vizualiza aceste fişiere doar daca activaţi opţiunea viewall files.

High memory area (spaţiu de memorie înaltă) – Primii 64 K de memoriepeste 1 MB (HMA).

icon (pictogramă) – O reprezentare grafică a unui element din Windows,cum ar fi un drive de disc, un director, un grup, o aplicaţie sau undocument. Pictograma unei aplicaţii se poate mări şi transforma înfereastră când se doreşte lansarea în execuţie a aplicaţiei.

import (importare) – Încărcarea într-un program a unui fişier creat în altprogram. De exemplu Microsoft Office poate importa fişiere .jpgcreate cu Adobe Photoshop.

imput/output activity (activitate de intrare/ieşire) – Acţiunile de citire sauscriere pe care le execută calculatorul. Se execută o „citire“ laintroducerea unui text de la tastatură sau când se selectează şi se alegelementele cu mouse-ul. La deschiderea unui fişier, calculatorul face ocitire pe disc pentru a localiza fişierul şi a-l deschide. Se execută o„scriere“ atunci când se memorează, vehiculează, tipăreşte sau afişeazăinformaţii.

Initialization files (fişiere de iniţializare) – Fişiere care furnizeazăWindows-ului informaţii despre configuraţia sistemului, cum ar fitipul imprimantei sau adaptorul de reţea sau despre opţiuni software.

Iniţializarea calculatorului – Procesul prin care, după pornireacalculatorului se efectuează verificarea bunei funcţionări acomponentelor hardware indispensabile şi încărcarea în memoriacalculatorului a sistemului de operare aflat pe disc.

insertion point (punct de inserare) – Locul unde se inserează textul latipărire. Locaţia cursorului apare de obicei ca o bară verticalăclipitoare în fereastra aplicaţiei sau în fereastra de dialog.


Install (setup) – instalarea unui produs software – Adaptarea produsuluila o anumită configurare hard şi copierea pe disc a tuturorcomponentelor necesare execuţiei acestuia.

Internal command (comandă internă) – O comandă care se află înmemorie atât timp cât sistemul de operare este activ (ex.: TYPE,DATE, CLS).

interrupt request lines – IRQ (linii de întrerupere) – Linii hardware princare dispozitivele trimit semnale pentru a anunţa procesorul cădispozitivul este gata să recepţio-neze sau să transmită informaţii. Deobicei, fiercare dispozitiv instalat în sau conectat la calculator foloseştepropriul IRQ.

IO.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentru realizareaoperaţiilor de intrare/ieşire de bază. Existenţa sa este obligatorie pe undisc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă.

keyboard buffer (buffer de tastatură) – Un spaţiu de memorare temporarăcare păstrează succesiunea tastelor apăsate.

Laser – Tehnologie folosită de unele tipuri de imprimante pe baza uneiraze laser.

linked object (obiect legat) – O reprezentare pentru un obiect care esteinserat într-un document sursă. Obiectul există încă în fişierul sursă şiatunci când este schimbat, obiectul legat se actualizează îndocumentul destinaţie.

list box (casetă de tip listă) – Un tip de casetă într-o fereastră de dialogcare afişează opţiunile valabile, de exemplu lista fişierelor dintr-undirector. Dacă nu încap toate opţiunile în această rubrică, se afişeazăo bară de scroll.

local – O resursă, cum ar fi o imprimantă, un director sau o pagină deClipBook, care este conectată fizic la sau în calculator şi nu conectatăprin reţea.

LPT1 – Nume generic dat primului port paralel al unui calculator.

maximize (maximizare) – Mărirea unei ferestre la dimensiunile maxime,folosind butonul Maximize (în dreapta barei de titlu) sau comandaMaximize din meniul Control.

MEM – Comandă care permite vizualizarea modului în care este alocatămemoria la un moment dat.

Memorie cache – Microprocesoarele sunt echipate cu o memorie cacheinternă care are scopul de a îmbunătăţi performanţele globale alecalculatorului. Constituite din memorii foarte rapide (20 sau 30 ns),memoriile cache interne sunt limitate ca mărime. Memoria cache esteutilizată pentru conservarea ultimelor date citite sau chiar pentrupreîncărcarea instrucţiunilor următoare pe care procesorul va trebui săle execute.

Memorie virtuală – O parte a hard discului utilizată de Windows sau alteprograme ca memorie RAM.

Memorii CMOS – Memorii nonvolatile (conservă informaţia după oprireacalculatorului) utilizate pentru memorarea caracteristicilor generaleale sistemului, adică mărimea memoriei, numărul şi tipul unităţilor dediscuri şi de hard discuri etc.

Memory refresh – reîmprospătarea memoriei – Reîncărcarea memorieiastfel încât fiecare locaţie să poată memora 0 sau 1. Dacă dintr-unoarecare motiv activitatea de reîmpros-pătare a memoriei se întrerupe,datele stocate sunt „uitate“.

memory –resident program (program rezident în memorie) – Un programcare este încărcat în memorie şi care este disponibil chiar dacă esteactivă o altă aplicaţie.

menu (meniu) – O listă de comenzi într-o fereastră de aplicaţie. Numelemeniurilor apar în bara de meniuri, în partea de sus a ferestrei. MeniulControl, reprezentat printr-o rubrică Control-menu în stânga barei detitlu, este comun tuturor aplicaţiilor Windows. Un meniu se deschideprin selectarea numelui său..

menu bar (bară de meniu) – O bară orizontală care conţine numele tururormeniurilor aplicaţiei. Bara de meniu apare sub bara de titlu.


minimize (minimizare) – Reducerea ferestrei la o pictogramă (icoană), prinfolosirea butonului Minimize (la dreapta barei de titlu) sau a comenziiMinimize din meniul Control.

MSD – Program de diagnosticare evoluat care permite (între altele)cunoaşterea adreselor şi zonelor de memorie.

MS-DOS – Sistemului de operare standard folosit de calculatoarele IBM şicompatibile din anul 1981.

MS-DOS based application (aplicaţie MS-DOS) – O aplicaţie destinată săruleze sub MS-DOS şi care nu foloseşte toate facilităţile Windows (cumar fi gestionarea memoriei). Mai sunt cunoscute ca aplicaţii non-Windows.

MS-DOS Interrupt (întrerupere MS-DOS) – Un semnal pe care sistemul deoperare MS-DOS îl foloseşte pentru comunicarea cu microprocesorul.

MSDOS.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentruimplementarea serviciilor sistem DOS. Existenţa sa este obligatoriepe un disc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă.

Non-Windows application (aplicaţie non-Windows) – O aplicaţie destinatăsă ruleze sub MS-DOS şi nu în mod special sub Windows, nefolosindfacilităţile specifice Windows (cum ar fi gestionarea memoriei). Maisunt cunoscute ca aplicaţii MS-DOS.

object (obiect) – Orice informaţie creată cu o aplicaţie Windows carepoate fi legată sau inclusă într-un document.

object linking and embedding (legarea şi includerea obiectelor) – Omodalitate de transferare şi partajare a obiectelor între aplicaţii.

open (deschidere) – Afişarea conţinutului unui director, document saufişier de date într-o fereastră.

Operating system (sistem de operare) – Programul principal pentru uncalculator, care îi coordonează funcţiile interne şi oferă mijloacele decontrol asupra operaţiilor calculatorului.

option button (buton de opţiune) – Un buton mic rotund, care apare într-ofereastră de dialog. Într-un grup de butoane înrudite, se poate selectaunul singur.

package (pachet) – Un desen (sau pictogramă) care reprezintă un obiectlegat sau inclus. Când se alege „pachetul“, aplicaţia folosită la crearealui îl execută dacă este un fişier de sunet sau afişează obiectul.

Parent directory (director părinte al unui fişier) – Directorul în listacăruia se află fişierul respectiv. Poate fi identificat prin două punctepuse unul după celălalt (.).

Path (cale de acces la un fişier) – Numele complet al unui fişier prin careacesta poate fi specificat fără ambiguităţi, prin precizarea căii deacces la acest fişier (drive, director, subdirector).

Pipe (conductă) – Operatori care indică directarea rezultatelor execuţieiunei comenzi, ca date de intrare pentru o altă comandă.

pointer – Cursorul în formă de săgeată care urmăreşte pe ecran mişcareamouse-ului şi indică ce parte din ecran este afectată când se apasăbutonul mouse-ului. Pointer-ul îşi poate schimba forma în decursuldiferitelor acţiuni.

Port paralel – Interfaţă de comunicaţii între un calculator şi un perifericcare permite transmisiuni de date. Dacă portul este bidirecţional, elpoate atât transmite spre periferic, cât şi recepţiona informaţii.Interfaţa paralelă este mai rapidă decât cea serială.

Port serial – Interfaţă de comunicaţie care permite transmisia de date. Estemai mult utilizată pentru comunicarea între modem şi calculator şieste mai puţin rapidă decât interfaţa paralelă.

POSTSCRIPT – Limbaj de imprimare de nivel înalt, utilizat îndeosebipentru grafică, POSTSCRIPT este un limbaj vectorial, independentde rezoluţia perifericului, ceea ce îi conferă un avantaj substanţial.

printer fonts (fonturi de imprimantă) – Fonturile care sunt constituite îninteriorul imprimantei. Ele se găsesc în memoria read-only (ROM) aimprimantei.


Program – O listă de instrucţiuni, scrise într-un limbaj de programare, pecare calculatorul le poate executa astfel încât sistemul să acţionezeîntr-un mod predeterminat.

program item (articol de program) – O aplicaţie sau un documentreprezentat ca o pictogramă (icoană) într-o fereastră de grup.

program – item icon (pictogramă corespunzătoare unui articol deprogram) – Pictograma (icoana) care reprezintă aplicaţia saudocumentul în Program Manager. Aplicaţia poate fi lansată înexecuţie prin alegerea acestei pictograme.

program information (file-PIF fişier de informaţii de program) – Un fişiercare furnizează mediului Windows informaţii despre o aplicaţie MS-DOS. Conţine elemente cum ari fi: numele fişierului, directorul depornire, opţiuni multitasking pentru programe care rulează în mod386 enhanced.

Prompter – Caracter sau şir de caractere care indică posibilitatea preluăriiunei comenzi..

RAM (Random Acces Memory) – Memorie cu acces aleatoriu – memorieprimară de lucru a calculatorului, în care instrucţiunile de program şidatele sunt stocate astfel încât unitatea centrală de prelucrare (CPU)să poată obţine acces direct la ele prin magistrala de date de mareviteză a procesorului.

reduce (reducere, micşorare) – Schimbarea unei ferestre într-o pictogramă(icoană) prin folosirea butonului sau comenzii de minimizare(minimize). O aplicaţie care este redusă continuă să se execute şipoate deveni din nou aplicaţie activă prin selectarea pictogrameicorespunzătoare.

Resorte button (buton de restaurare) – Un buton care conţine atât săgeatajos, cât şi săgreata sus, aflat la dreapta barei de titlu. Apare numaidupă mărirea unei ferestre la dimensiunea maximă. Efectuarea unuiclick pe el sau comanda Resorte aduce fereastra la dimensiunileanterioare.

Rezoluţie – Densitatea punctelor imprimate pe centimetru pătrat. Rezoluţiaunei imprimante influenţează în mod direct calitatea imprimării.

ROM (Read Only Memory) – Tipuri de memorie care pot fi doar citite.Sunt utilizate pentru memorarea programelor necesare pornirii PC-urilor.

Root (director rădăcină) – Directorul principal al unui disc, care secreează în mod automat la formatarea discului şi care nu poate fi ştersde utilizator.

screen saver (economizor de ecran) – Un desen sau o imagine animatăcare apare pe ecran atunci când nu s-a folosit mouse-ul sau tastatura oanumită perioadă de timp prestabilită.

screen elements (elementele ecranului) – Părţile componente aleecranului: bara de titlu, butoanele Maximize şi Minimize, chenareleferestrei şi bările de scroll.

scroll bar (bară de scroll) – O bară ce apare în dreapta şi / sau la capătulde jos al unei ferestre sau rubrici de liste ale căror conţinuturi nu suntîn totalitate vizibile. Fiecare bară de scroll are două săgeţi de scroll şiun buton de scroll.

scroll (to scroll = a defila) – Mişcarea prin text sau grafice (sus, jos,stânga, dreapta) pentru a vedea părţi ale fişierului ce nu sunt afişatepe ecran.

scroll arrow (săgeată de scroll) – O săgeată la capetele barei de scrollfolosită pentru mutarea de-a lungul conţinutului unei ferestre sau alunei rubrici de liste. Efectuarea unui click pe săgerata de scrollproduce defilarea textului cu o linie. Menţinerea butonului de mouseapăsat produce defilarea continuă.

scroll buffer (buffer de scroll) – Spaţiu de memorie care păstrează informaţiice nu încap pe ecran.

select (selectare) – Marcarea unui element aşa încât acţiunea ulterioară vaavea loc numai asupra acelui element. Selectarea unui element se facecu click de mouse sau prin apăsarea unei taste. După selectare sealege acţiunea respectivă.


selection cursor (cursorul de selecţie) – Arată ce anume este selectat înmod curent. Cursorul de selecţie apare ca video invers sau ca undreptunghi cu puncte.

shortcut key (scurtătură) – O tastă sau o combinaţie de taste, disponibile laanumite comenzi, a căror apăsare execută o comandă fără a mai deschidemeniul. Scurtăturile sunt afişate, de obicei, în meniu la dreaptacomenzilor.

SIMM(Single In Line Memory Module) – Memoria RAM a PC-uriloractuale este constituită din circuite de memorie standard – SIMM. Elese prezintă sub formă de plăci de circuite imprimate dreptunghiulare,conectate în suporturi speciale (sloturi) pe placa principală.Capacitatea lor variază între 1 MB la 16 MB.

Software – Totalitatea programelor ce se execută pe un calculator.

Source (sursă) – Înregistrarea, fişierul, documentul sau discul de pe carese preia sau se mută informaţii; este termenul opus al destinaţiei.

source directory (director de sursă) – Directorul care conţine fişierele carevor fi copiate sau mutate.

source document (document sursă) – Documentul din care provineobiectul legat sau inclus.

split bar (bară de divizare) – Împarte fereastra în două părţi. De exemplu,în File Manager, arborele de directoare este aflat în stânga, iarconţinutul directorului curent în dreapta.

SRAM (Static Random Acces Memory) – Tip de cipuri de memorie mairapide, utilizate, de exemplu, în memoriile cache. NU necesităreîmprospătarea regulată a conţinutului lor. De aceea ele reprezintă ometodă foarte bună de a memora datele, în schimb sunt mai scumpe.

status bar (bară de stare) – O linie de informaţii aflată de obicei în parteade jos a ferestrei. De exemplu, în File Manager, ea conţine informaţiidespre disc, cum ar fi numărul de bytes disponibili şi capacitateatotală a discului- Nu toate ferestrele au bară de stare.

Target/cible (fr.) (destinaţie) – Obiectul în care sunt mutate sau copiatefişierele sursă. Poate fi un disc, un director etc.

text – only (numai text) – Un fişier care nu conţine decât caractere ASCIIstandard, fără nici o informaţie de formatare.

text box (casetă pentru text) – O rubrică în fereastra de dialog în care setipăreşte informaţia necesară executării unei comenzi. La deschidereaferestrei de dialog această rubrică poate fi albă sau poate conţine deja untext.

Text file (fişier text) – Un fişier care conţine numai litere, simboluri şicifre. Un fişier text nu conţine informaţii de formatare, cu o posibilăexcepţie în ceea ce priveşte linefeeds şi carriage returns. Un fişier texteste un fişier ASCII.

timeout – Perioadă de timp între momentul în care apare odisfuncţionalitate a unui dispozitiv şi cel în care apare mesajulcorespunzător acesteia.

title bar (bară de titlu) – O bară orizontală în partea de sus a ferestrei sau aferestrei de dialog, care conţine titlul acesteia.

Toner – Pudra de cerneală utilizată în procedeele de imprimare tip laser.Face parte din categoria consumabile.

toolbar („bara cu instrumente“) – O linie cu butoane – scurtături aflată deobicei imediat sub bara de meniu. De exemplu File Manager toolbarconţine butoane pentru conectarea la un director partajat. Nu toateferestrele au toolbar.

topic – Informaţie în fereastra de Help. De obicei un Help topic începe cuun titlu şi conţine informaţii drespre un task, comandă sau fereastrăde dialiog.

True Type fonts (fonturi True Type) – Fonturi scalabile care sunt de obiceigenerate ca bitmap sau soft fonts, în funcţie de posibilităţile imprimantei.Fonturile pot primi orice dimensiune şi apar tipărite exact aşa cum se vădpe ecran.

Undelete – Procesul de refacere a unui fişier şters accidental prin DEL.


virtual memory (memorie virtuală) – Spaţiu pe hard disc folosit deWindows (când rulează în 386 enhanced mode) ca şi cum ar fimemorie reală. Windows realizează acest lucru folosind fişierele deswap. Avantajul folosirii memoriei virtuale este că permite rularea înacelaşi timp a mai multor fişiere decât ar permite memoria fizică.

wallpaper (tapet) – Un desen sau o imagine memorată ca un fişier bitmap(cu exrtensia BMP) care poate fi aleasă pentru a fi afişată pe fundaluldesktop-ului. Bitmap-urile pot fi desene simple sau fotografii scanateşi prelucrate.

warning beep (sunet de avertizare) – Sunetul pe care îl emite calculatorulcând întâlneşte o eroare sau când încearcă să execute un task pe careWindows-ul nu îl recunoaşte.

Wildcard – Un caracter care poate înlocui unul sau mai multe caracteredin numerele unui fişier. Semnul întrebării (?) se foloseşte pentru areprezenta „orice caracter“, iar asteriscul (*) se foloseşte pentru a

reprezenta mai multe caractere. De exemplu, *EXE înseamnă toatefişierele care au extensia EXE.

window (fereastră) – Un spaţiu dreptunghiular pe ecran, în care sevizualizează un document sau o aplicaţie.

Windows –based application (aplicaţie Windows) – O prescurtate pentruaplicaţiile destinate a se executa sub Windows şi care nu pot fiexecutate în afara acestui mediu. Toate aplicaţiile Windows respectăaceleaşi reguli.

wrap – Continuarea textului pe linia următoare fără oprirea cursoruluiatunci când se ajunge la capătul liniei.

Write protect (protejarea la scriere a unui disc sau fişier) – Interzicereamodificării conţinutului sau ştergerii discului sau fişierului. Protejareadiscului se face prin acoperirea (pentru discurile de 5,25“) saudescoperirea (pentru discurile de 3,5“) a orificiului de protecţie.Protecţia fişierelor se face prin intermediul comenzii ATTRIB.

Date post:	13-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	boqdaniubi
View:	217 times
Download:	18 times