Hipofiza posterioara -Aspecte fiziopatologice- Hipofiza posterioară este alcătuită de un ţesut nervos şi se găseşte într-o legătură organică cu hipotalamusul, încât se admite că hipotalamusul anterior , repectiv nucleele hipotalamice cu lobul posterior al hipofizei formează o unitate morfo-funcţională numită neurohipofiză.Astfel hipofiza posterioara este o extindere a hipotalamusului in hipofiza:corpurile celulare neuronale sunt in hipotalamus,axonii acestor neuroni formeaza tija lobului posterior hipofizar.Neuronii endocrine-secretori care alcatuiesc hipofiza difera de neuronii care transmit semnalele nervoase,astfel: neuronii secretori nu inerveaza alti neuroni,desi ei sunt inervati;produsul de secretie al neuronilor secretori este secretat in sange si produsul lor de secretie actioneaza la distanta de neuronii in care a fost sintetizat,determinand raspunsuri biologice directe. 1
Transcript
Hipofiza posterioara-Aspecte fiziopatologice-
Hipofiza posterioară este alcătuită de un ţesut nervos şi se găseşte într-o legătură
organică cu hipotalamusul, încât se admite că hipotalamusul anterior , repectiv
nucleele hipotalamice cu lobul posterior al hipofizei formează o unitate morfo-
funcţională numită neurohipofiză.Astfel hipofiza posterioara este o extindere a
hipotalamusului in hipofiza:corpurile celulare neuronale sunt in hipotalamus,axonii
acestor neuroni formeaza tija lobului posterior hipofizar.Neuronii endocrine-secretori
care alcatuiesc hipofiza difera de neuronii care transmit semnalele nervoase,astfel:
neuronii secretori nu inerveaza alti neuroni,desi ei sunt inervati;produsul de secretie al
neuronilor secretori este secretat in sange si produsul lor de secretie actioneaza la
distanta de neuronii in care a fost sintetizat,determinand raspunsuri biologice directe.
1
Hormonii hipofizei posterioare - antidiuretic (ADH) si ocitocina - sunt secretati de
neuronii hipotalamici anteriori si apoi transportati prin axonii acestor neuroni pana in
lobul posterior hipofizar.
Ocitocina sau oxitocina este un polipeptid alcătuit din leucină , izoleucină,
tirozină, prolină, glutamină,asparagină si are funcţia de a stimula contractia muschiului
uterin si de a favoriza alaptarea.
Estrogenii stimuleaza eliberarea ocitocinei si a neurofizinei sale iar etanolul inhiba
secretia ocitocinei, similar cu a vasopresinei (ADH sau hormonal antidiuretic).Unii
stimuli, precum durerea, determina eliberarea simultana a ocitocinei si vasopresinei,
insa cei mai multi stimuli determina eliberarea independenta a celor doi hormoni.
Ocitocina este eliberata in timpul suptului, in timp ce vasopresina este eliberata in
cantitati mult mai mari decat ocitocina in prezenta unui stimul osmotic sau in
2
hemoragii.Manevrarea sau distensia tractului genital feminin, produsa artificial sau in
timpul sarcinii, este un stimul mai efficient pentru eliberarea ocitocinei decat suptul.
Ocitocina determina cresterea fortei de contractie uterina, avand rol in initierea si
mentinerea travaliului. De asemeni poate avea rol in in supravietuirea fatului ,deoarece
poate grabi stadiile finale ale nasterii si poate scadea riscul de anoxie (absenta
oxigenului din aerul inspirat, din sange sau de la tesuturi).Ocitocina are actiune
contractila asupra uterului postpartum (dupa nastere) si asupra celulelor mioepiteliale
ale alveolelor mamare, determinand ejectia laptelui din celulele secretoare la nivelul
mamelonului. Este probabil ca ocitocina nu are alte efecte fiziologice semnificative in
afara celor de la nivelul uterului si a glandei mamare.Chiar daca nu se cunoaste niciun
rol a ocitocinei la masculi,lobul neural hipofizar al masculului depoyiteaya ocitocina in
cantitati similare cu cele de la femele.
Eliminarea ocitocinei din circulatie se face in cea mai mare parte prin ficat si
rinichi, desi se poate face si prin uter si glandele mamare.
Ocitocina trebuie folosita cu atentie deoarece poate produce rupturi uterine si
moartea fatului, iar actiunea vasodilatatoare a ocitocinei poate determina hipotensiune,
tahicardie, aritmii si moarte subita la animalele cu afectiuni cardiace.De asemeni
anestezicele pot modifica raspunsul cardiovascular la ocitocina, de exemplu la pacientii
anesteziati ,ocitocina determina hipotensiune mai mare si tahicardie mai redusa fata de
pacientii neanesteziati.
Vasopresina numita si hormonal antidiuretic (ADH) diferă de ocitocină prin
prezenţa fenilalaninei şi argeninei în locul izoleutocinei şi leucinei,şi în moleculele
vasopresinei gliema e sub formă de amidă. Structura chimică a vasopresinei variază
în funcţie de specia animală de la care provine .Cea care provine de la bovine, porcine
,cabaline, ovine sau de la om are arginină în poziţia 7 şi izoleucină în poziţia 3 în loc
de fenilalanină, si se numeşte arginin-vasopresină. În cazul produsului provenit de la
porcine există lizină în locul argininei din poziţia 7 şi se numeşte lizin-vasopresină.
ADH-ul are ca actiune principala conservarea apei in organism prin scaderea
eliminarilor hidrice renale , datorita cresterii permeabilitatii partii terminale a nefroului.
Sub actiunea ADH-ului volumul urinar scade si concentratia urinara creste . In doze
mari hormonul produce cresterea tensiunii arteriale prin actiunea sa asupra musculaturii
netede din peretii arteriolari si de aceea mai este denumit vasopresina . Descarcarea de
ADH din neurohipofiza se face sub influenta impulsurilor provenite de la nivelul
osmoreceptorilor si al baroreceptorilor , printr-un mecanism de feedback .
Controlul secreţiei de ADH
Cea mai importantă influenţă asupra secreţiei de ADH o are osmolaritatea
plasmatică, sau concentraţia elementelor din sânge. Osmolaritatea este sesizată de
hipotalamus de neuroni cunoscuţi sub denumirea de neuroreceptori iar acei neuroni la
rândul lor vor stimula neuronii care produc ADH.
Când osmolaritatea plasmatică este redusă sub o anumită limită, osmoreceptorii nu
sunt activaţi şi secreţia de ADH este suprimată. Când osmolaritatatea plasmatică creşte
peste această limită sunt sesizaţi osmoreceptorii care vor determina în final secreţia de
ADH. Nivelul de ADH creşte liniar cu creşterea osmolarităţii.
Secreţia de hormon antidiuretic este stimulată şi de scăderea tensiunii arteriale şi a
volemiei care stimulează receptorii din vase şi inimă. De exemplu pierderea a 15-20%
din volumul sangvin printr-o hemoragie determină o creştere marcată a nivelului de
ADH.
Alţi factori care stimulează secreţia de ADH sunt greaţa şi voma, ambele fiind
controlate de regiuni ale creierului care au legături cu hipotalamusul.
Patologia ADH:
Eliberarea ADH se face in conditii de hipovolemie si hiperosmolaritate celulara.Eliberarea ADH se face in conditii de hipovolemie si hiperosmolaritate celulara.
în tot timpul probei. Bolnavul trebuie cântarit din ora în ora. Daca deshidratarea este
excesiva (uscaciune a tegumentelor si mucoaselor) si daca scaderea în greutate
depaseste 3 - 5% din greutatea corpului, proba se întrerupe.
Testul la nicotina se bazeaza pe proprietatea nicotinei de a stimula secretia vasopre-
sinei. Testul consta în injectarea i.v. timp de 3 - 5 minute, a unei solutii se salicilat sau
tartrat de nicotina. Doza administrata este de 1 mg pentru nefumatori si de 3 mg pentru
fumatori. Testul este neplacut, deoarece nicotina produce greturi, varsaturi si ameteli.
Exista o varianta simpla, dar mai putin precisa: se recomanda bolnavului sa fumeze 1-3
tigari, dupa cum este sau nu fumator; timp de o ora de la administrarea nicotinei,
bolnavul bea apa la fiecare 15 minute, în cantitate egala cu cantitatea de apa pe care o
elimina în acest interval de timp. în mod normal, nicotina descarca vasopresina si
cantitatea de urina scade. în diabetul insipid, în care exista deficit de hormon
antidiuretic, cantitatea de urina se mentine crescuta.
Un alt test frecvent utilizat în diabetul insipid este proba cu clorura de sodiu:
înainte de proba se suspenda orice medicatie; dupa ce urineaza, se da bolnavului sa bea
apa, si anume 5 ml/kilocorp, timp de 15 minute; urina se strânge si se masoara la fiecare
15 minute, debitul urinar fiind apreciat în mililitri pe minut. Proba propriu-zisa se
începe când debitul urinar ajunge la 10 ml/min. Se face perfuzie i.v. cu solutie
hipertonica de clorura de sodiu 2,5%, timp de 45 de minute. Debitul urinar se masoara
la fiecare 15 minute, atât în timpul perfuziei, cât si la 30 de minute dupa terminarea ei.
în mod normal, debitul urinar trebuie sa scada brusc. Daca nu scade, se presupune
existenta unui diabet insipid.
Proba la hormonul antidiuretic consta în administrarea i.m. sau i.v. de hormon
anti-diuretic. Se urmareste diureza pe minut. în diabetul insipid, sub actiunea
hormonului, cantitatea de urina se normalizeaza. Aceasta metoda simpla este valoroasa,
deoarece face distinctia între diabetul insipid si poliuria întâlnita în afectiunile renale.
7
Bibliografie: ,,Seria Medicină,,Substanţe Biologic-Active“,autor :Savel Iefrim,.Editura:,,Tehnică”,Bucureşti, anul 1997
,,Compendiu de fiziologie Animala si Etologie,autor Nicolae Dojana ,,Tratat de Fiziopatologie Generala’’,autor Dumitru C.Curca Forumul romedic(www.romedic.ro) www.Wikipedia.org
