CRIMINOLOGIE ŞI PENOLOGIE Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU

Obiective Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele criminalităţii şi strategia de

prevenire a acesteia, în timp ce cursul de penologie oferă, pe lângă noţiuni generale despre scopul şi funcţiile sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de executare a unor asemenea sancţiuni.

SEMESTRUL I

CRIMINOLOGIE

I. NOŢIUNI GENERALE

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei, evoluţie

�� Originea criminologiei

Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale. Criminologia, ca

ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, o dată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele criminologiei moderne”, însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu un secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham, care sunt consideraţi a fi şi înte-meietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.

În perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin susţinerea ideii voinţei libere şi raţionalităţii individului, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria (1737-1794) a susţinut, ca exponent al iluminismului, că acţiunile indivizilor presupun responsabilitate, adică alegerea între bine şi rău, de aceea sancţiunile nu trebuie să fie excesive, ci adecvate faptei. El cere abolirea pedepsei capitale şi a sancţiunilor fizice. În cartea sa Despre delicte şi crime, el susţine necesitatea ca legile să fie accesibile.

214 Ca fondator al Şcolii clasice de criminologie, contribuie la naşterea sistemelor moderne de justiţie.

Criminologia clasică are următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; - considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane; - proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.

Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter constant ca urmare

a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deţinuţilor.

Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului; - determinismul, ca fundament al acţiunii umane; - proporţionalizarea pedepsei în funcţie de periculozitatea făptuitorului.

Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, Andre-Michel

Guerry etc.

�� Evoluţia criminologiei

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, criminologia a apărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă.

Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România au fost înfiinţate Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi Institutul Naţional de Criminologie (2003).

2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală

�� Criminologiile specializate

Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii, precum şi un început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul

215 criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii specializate: criminologie

sociologică, psihologică etc.

�� Criminologia generală

Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală, care nu este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o „superştiinţă”. Este o abordare a problematicii criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală.

Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare proprii.

II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă

Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare a criminologiei au determinat,

pe planul obiectului de studiu, o fragmentare a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare.

2. Concepţiile sectoriale

Au fost clasificate astfel: a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală. Reunim aici

criminologia clasică, precum şi unele concepţii din criminologia pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii criminologice ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera normativului juridic;

b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă mai largă;

c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen global.

3. Concepţiile eclectice, de unificare

Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul şi criminalitatea.

4. Tendinţe actuale

În deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearcă o redefinire a

216

principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se consideră că cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept „criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială.

Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global. Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică, fiind un ansamblu de

elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel, se consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infrac-ţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii, precum şi reacţia socială faţă de criminalitate.

III. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

1. Scopul criminologiei

Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul ştiinţelor penale - de a fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea crimina-lităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.

2. Funcţiile criminologiei

a) Funcţia descriptivă. Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii în ansamblu, o etapă importantă în cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de Şcoala cartografică (studiul statistic al stării şi dinamicii criminalităţii). Conceptele operaţionale de ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.

b) Funcţia explicativă. Explicarea naturii, a cauzelor care determină criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.

c) Funcţia predictivă. Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă. Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt: prezent, viitor, similitudine, hazard, probabilitate.

d) Funcţia profilactică. Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor problema studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de criminologie sunt: reacţie socială, control social, tratament, reintegrare.

217 IV. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască sensul conceptelor de

metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între aceste noţiuni. Metodologia, rezultat al reflecţiilor filosofice legate de explicaţia cauzală oferită de determinism şi

de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice.

Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”. Este un produs ideatic, o creaţie a minţii, ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode particulare.

Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o metodă sau alta.

2. Dualism şi sinteză în criminologie

Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe, ceea ce îi conferă un anume dualism, însă, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă, îşi dezvoltă propriile metode şi tehnici de

cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici împrumutate, ci are o finalitate integratoare.

3. Metode particulare

Clasificare a) metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda experimentală); b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.).

Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei:

a) Metoda observaţiei

Observaţia este de două feluri: - empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine completă a

fenomenului studiat etc. ; - ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii ştiinţifice

etc.

b) Metoda experimentală

Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator. Tipuri de experiment: - după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment de teren (fiecare prezintă

avantaje şi dezavantaje); 218

- după natura variabilei independente: experiment provocat şi experiment invocat; - după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: expe-riment „înainte” şi „după”,

experiment „după”, experiment ex post facto.

Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control: - controlul de precizie; - controlul statistic; - controlul la întâmplare.

c) Metoda clinică

Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi prescrierea unei terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale şi studii de caz propriu-zis.

d) Metoda tipologică

Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal.

Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie. În criminologie, tipologiile se clasifică în: specifice (cea creată de Lombroso privind existenţa unui

tip unic de criminal înnăscut etc.) şi de împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O altă clasificare are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale, psihologice, sociologice.

e) Metoda comparativă

Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercetării criminologice, de la descrierea şi explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, faptă penală, făptuitor, victimă – atât în cercetarea de natură cantitativă, cât şi în cea de natură calitativă.

Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: proce-deul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.

f) Metodele de predicţie

Acestea au ca scop: - formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului crimina-lităţii pe o anumită perioadă de

timp (de obicei 5 ani); - evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin prevederea semnelor unei

delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă, cum ar fi, de exemplu, recidiviştii). 219

Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de prognostic (Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie (SUA).

4. Tehnici

�� Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei

a) Observaţia Tipuri de observaţie: - în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă; - funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială; - funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetări de diagnos-tic) şi nesistematizată (cercetări

cu scop explorativ); - funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă şi internă (participantă).

Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.

Tipuri de observatori: - observator anonim şi observator cunoscut; - observator participant şi participant observator.

b) Chestionarul Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice, cu funcţie de

stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal ce urmează a fi înregistrat în scris.

Tipuri de chestionar: - după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie; - după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o singură temă) şi chestionare

omnibus (cu mai multe teme); - după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate, postcodificate, mixte; - după modul de recoltare a informaţiei: chestionare auto-administrate şi chestionare administrate

prin operatorii de anchetă.

Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora.

c) Interviul

Definiţie – tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, în vederea culegerii de date de la anchetat despre o temă precisă.

220 Tipuri de interviu: - interviu formal şi interviu neformal;

- interviu ghidat sau concentric şi nedirecţionat; - interviu conversaţie; - interviu direct şi indirect; - interviu clinic; - interviu sensibil, neutru, sever.

d) Tehnica documentară Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de

documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice. Tipuri de documente: orice document - în sens larg. În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici demografice, judiciare,

economice etc. , dosarele privind cauzele penale, documentele personale, mass-media. Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză statistică.

e) Tehnicile secundare Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, a comportamentului individual şi

de grup, a intensităţii factorilor de inadaptare şi a rolului lor în etiologia criminalităţii. Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt: 1) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon);

- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective). 2) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui infractor în raport cu un

noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele antisociale etc. V. ETAPELE CERCETĂRII

1. Consideraţii prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei

�� Tipuri de cercetare

În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamen-tală şi cercetare aplicativă. În cadrul acestei clasice diviziuni există, în criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:

a) cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni);

b) cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară eficacitatea sistemului judiciar); c) cercetarea activă (reprezintă ştiinţele sociale); d) cercetarea operaţională (reprezintă ştiinţele exacte). 221

�� Alegerea temei

Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale: a) factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului, experienţa sa practică); b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul originalităţii, actualităţii şi

utilităţii temei; c) posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei, timpul afectat temei, bugetul

necesar, componenţa echipei de cercetare, accesul la sursele de documentare).

2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic – cadrul de referinţă, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret

�� Problematica cercetării sau cadrul teoretic presupune trei faze succesive: a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se expun scopurile, obiectivele

urmărite, aria de referinţă. Un rol important în stabilirea cadrului de referinţă revine documentării. b) Cadrul conceptual:

- se definesc nominal conceptele; - dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni; - despicarea dimensiunilor în indicatori („realităţi” uşor măsu-rabile); un indicator măsurabil şi

cuantificabil devine o variabilă; - sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor (un indice exprimă combinarea mai

multor indicatori).

c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea, introducând o ordine logică şi fiind o „propunere de răspuns la o întrebare pusă”. În criminologie, cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care confirmă sau infirmă o anumită teorie criminologică (privind cauzele fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade etc.).

�� Cadrul concret

Constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de cercetare.

3) Analiza şi interpretarea Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii de înseriere, clasificare,

ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii şi notate cu cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt prezentate sub formă de tabele. Valorificarea datelor se va face de către cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de decizie, de organismele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

222 VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

1. Autonomia criminologiei �� Caracterul autonom al criminologiei

Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia este o

ştiinţă autonomă. Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţe sociale.

�� Caracterul unitar al criminologiei

După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60, care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.

�� Caracterul interdisciplinar al criminologiei

Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare, în plan teoretic şi metodologic, realizează într-o finalitate proprie „sinteza criminologică”.

�� Caracterul complex al criminologiei

Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter atât teoretic, cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe, deoarece operează cu concepte care implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică.

2. Dependenţa criminologiei Criminologia şi ştiinţele penale a) Criminologia şi dreptul penal - Deosebiri. După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic – criminalitatea şi un

obiect specific – triada infracţiune, răspundere penală, sancţiune. Criminologia urmăreşte, în planul scopului imediat, prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială, tratamentul

delincvenţilor. Dreptul penal are ca scop imediat apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.

- Dependenţa. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenţează dreptul penal.

b) Criminologia şi dreptul procesual penal Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei criminologiei. Studiul

reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent,

223 mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime. c) Criminologia şi ştiinţa penitenciară – penologia

Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind asimilată la

începuturile ei criminologiei. Datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie. Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie.

d) Criminologia şi politica penală

Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături de dreptul penal definesc „axul” în jurul căruia criminologia îşi desfăşoară cercetările.

e) Criminologia şi criminalistica Criminalistica răspunde la întrebarea „cine”, criminologia la întrebarea „de ce”. Criminologia oferă

criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă-infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.

f) Criminologia şi sociologia penală Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi factori ai vieţii

sociale. Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor penale. Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.

g) Criminologia şi alte ştiinţe

Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar – sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului criminalităţii.

3. Criminologia în învăţământul universitar Modelul european Italia. Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină, în ultimele decenii se înregistrează o sporire

a numărului de catedre de criminologie în alte facultăţi (sociologie, psihologie etc.), existând organizat şi un doctorat în criminologie. Şcolile de specializare în criminologie clinică, cu o durată de trei ani, de pe lângă facultăţile de medicină (Milano, Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc.

224 Franţa. Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de drept, existând şi „filiere

specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat.

Belgia. Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază. Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în criminologie.

Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din SUA, se menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de sociologie, iar programele universitare destinate formării specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale de sociologie, ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de tratament şi resocializare.

Modelul canadian. Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când în cadrul departamentului de sociologie al Universităţii din Montreal s-a înfiinţat o secţie de învăţământ criminologic, transformat într-un departament autonom, apoi în „Şcoala de Criminologie”. Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ, devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale, comisii de liberare condiţionată, clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi).

4. Definiţia criminologiei �� Ştiinţa despre criminal. Potrivit lui de Greff, „criminologia reprezintă ansamblul ştiinţelor

criminale, dar reprezintă de asemenea omul criminal”. �� Ştiinţa despre crimă. Sutherland şi Cressey înglobează în sfera criminologiei procesele de

elaborare a legilor, încălcările acestor legi, reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera criminologiei penologia şi sociologia penală.

Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii. Reprezentanţii orientării sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale sau patologiei sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a fenomenelor de marginalizare.

225 �� Ştiinţa despre dinamica actului criminal. După anul 1950, criminologia etiologică este

criticată, conturându-se o nouă orientare, promovată de E. de Greff, care elaborează o teorie bazată pe mecanismele „trecerii la act”.

�� Ştiinţa despre reacţia socială. Potrivit reprezentanţilor „noii criminologii”, delictul, delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor de reacţie socială (de etichetare).

Definiţia criminologiei. Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de

represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor. VII. CONFRUNTĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE

1. Privire generală asupra principalelor orientări

�� Teoriile criminologice

În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament. Componentele de bază ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele, postulatele, forma.

În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai bună înţelegere a unor procese şi fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire şi tratament.

În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie de criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologică predominantă, şi anume: biologică, psihiatrică-psihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat teoriilor integrative. În caracterizarea

fiecărei orientări, determinantă a fost prioritatea pe care diferiţi autori au conferit-o unor categorii de cauze în geneza fenomenului studiat.

2. Cauzalitatea în criminologie �� Consideraţii generale. Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă, nu se poate dispensa de

analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupări. Este o exigenţă impusă de însăşi raţiunea de a fi a oricărei ştiinţe, care nu se poate mulţumi cu datul, care este chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice esenţa fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe 226

care o are ca, utilizând datele astfel obţinute, să poată prevedea apariţia unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive.

�� Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie, efect, factor, posibilitate, realitate)

Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare constituie un sistem, aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se subsumează.

Orice sistem se caracterizează printr-o structură (o anumită formă de organizare, care prezintă două dimensiuni: datul-dimensiunea sincro-nică, starea în care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi dimensiunea diacronică, care reflectă evoluţia în timp).

Orice sistem are o funcţie, definită ca un complex de proprietăţi care se exercită în raport cu alte sisteme.

Cauza este fenomenul care precede şi determină un alt fenomen – efect. Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală propriu-zisă, influenţează

prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză. Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat. Este un concept mult mai larg

decât cele de cauză şi condiţii.

�� Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie

Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii, problema rapor-tului de cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a fenomenului studiat, trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau condiţie favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar şi cu acelea dato-rate faptului că trebuie să reconstituie „realitatea” care a precedat actul criminal.

În concluzie: • teoriile criminologice sunt teorii probabilistice; • nici o teorie expusă nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii actului delincvent.

VIII. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

1. Caracterizare generală

În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste, care atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum şi concepţiile moderate, în cadrul cărora investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte influenţe. Caracteristice pentru

227 ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul delincventului, încercarea

de demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.

2. Teoria atavismului evoluţionist

Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa consacrată, denumită Omul delincvent. Formulează ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice” (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc pe Lombroso la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi nebunul moral.

Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal ar exista o diferenţă de natură. El realizează o tipologie a indivizilor, care cuprinde, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării menţionate.

În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că Lombroso nu a folosit grupuri de control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale. Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale.

3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale �� Ereditate şi mediu

Reprezentant - Charles Goring Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările sale şi demonstrează că

anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt ereditare, iar comportamentul social este un comportament moştenit.

�� Arborele genealogic

Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Cauza principală a criminalităţii ar fi ereditatea.

�� Gemenii

Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici. S-a încercat să se demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

228

�� Copiii adoptaţi

Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat să stabilească anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi, şi anume să stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre aceştia urmează linia de comportament a părinţilor biologici sau a părinţilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.

�� Biotipurile criminale

Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer şi aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat să realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea.

�� Inteligenţa şi crima

Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între anumite deficienţe mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard.

�� Cromozomul Y

Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile cromozomice şi criminalitate. Corelaţii semnificative apar între surplusul de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca).

4. Teoriile bioconstituţionale

�� Teoria inadaptării biologice

Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg. Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi cauzele care-

l determină să comită infracţiuni. Pentru a desemna personalitatea, foloseşte conceptul structură biologică actuală. Teoria are două variante:

a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez Sjobring. Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor (supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de funcţie morală;

b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de inteligenţă etc., care determină o deficienţă a funcţiei morale. Acordă prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.

�� Teoria constituţiei delincvente

Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio. Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de constituţie, care ar cuprinde, pe lângă

elementele ereditare şi congenitale, şi 229 pe cele dobândite, în special, în prima perioadă a vieţii. Introduce conceptul de prag (este folosit

acest concept în cadrul concepţiei potrivit căreia tendinţele criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi, determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii, având praguri de reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a inadaptării individului la mediu.

5. Noile tendinţe �� Premise. Cercetările din epoca modernă (studiul neuronului ca entitate anatomică,

chirurgia creierului, studierea funcţionalităţii creierului animalelor) au permis o acumulare de informaţii care au fost folosite la explicarea unor comportamente şi procese psihice.

�� Reconsiderarea orientării. Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut, afirmân- du-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violenţei episodice, care să fie determinat numai de factorii biologici.

�� Direcţii de cercetare. S-au realizat cercetări care pun în evidenţă relaţia dintre factorii biologici şi criminalitate. Astfel, s-a demonstrat existenţa unor factori care au o legătură directă cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia) sau o legătură indirectă (complicaţii prenatale). Alte cercetări au constatat o legătură între delincvenţă (comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă direcţie de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu excepţia nivelului testosteronului (au apărut anumite corelaţii între nivelul acestuia şi comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.

6. Evaluare critică �� Limitele teoriilor prezentate. Principala limită a acestor teorii constă în tendinţa de

biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a ano-maliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi.

�� Concluzie. Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice, această orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă (studiul personalităţii infractorului, introducerea examenului multidis-ciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.). 230

SEMESTRUL II

IX. ORIENTAREA PSIHIATRICĂ-PSIHOLOGICĂ

1. Caracterizare generală În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a căror trăsătură esenţială constă în

centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca şi variante nuanţate, a căror linie de demarcaţie între orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat.

2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică �� Sigmund Freud

Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul (conştiinţa de sine), Supraeul (conştiinţa

morală) şi Sinele (instincte şi tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor stări tensionate între aceste trei instanţe duce la conflict, care se poate rezolva prin sublimare şi refulare.

Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul Supraeului şi se datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul oedipian.

Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită complexului de vinovăţie.

�� Influenţa psihanalizei asupra criminologiei

Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza lui Freud. Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanţe ale personalităţii. Alte cercetări au analizat o personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi regulile de conduită din viaţa socială.

�� Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea personalităţii. Un număr important de psihiatri resping ideea de om biologic şi/sau acela de om psihologic, considerând că individul îşi controlează comportamentul şi are responsabilitatea acţiunilor lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).

3. Teoria psihomorală �� Etienne de Greeff

Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare

morală a individului, care, în final, îl conduce 231 la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen, în evoluţia căruia se

disting trei faze: - faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă); - faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei); - faza trecerii la act, când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece printr-o stare

periculoasă.

�� Noel Mailloux

Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei, asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă.

4. Teoria personalităţii criminale �� Jean Pinatel

Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor, considerând că între aceştia este o

diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă, şi nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului dinamic al personalităţii criminale, care trebuie privită în mişcare. De asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a „societăţii criminogene”, caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.

5. Evaluare critică �� Limite

Eroarea orientării psihiatrico-psihologice constă în considerarea infractorului ca posesor al unei

personalităţi de un tip aparte, diferenţiată ca natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea constă în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin psihologic.

�� Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instanţele personalităţii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul criminologic. În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al personalităţii sale. Acestei orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual, care a permis sondarea universului psihic al infractorului, dezvăluind aspecte interesante cu privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc. 232

X. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

1. Caracterizare generală

În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriilor prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul consensual, fie la modelul conflictual de analiză socială. Sunt prezentate teorii extreme care explică „socialul prin social”, ca şi acele variante care avansează teorii specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a „individualului prin social”.

2. Şcoala cartografică Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii, încercând să surprindă anumite

„regularităţi” în dinamica acesteia. Reprezentanţi: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termică a criminalităţii), H. Mayhew.

3. Şcoala sociologică Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuţi

reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social. Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima este, în opinia

sa, necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie, pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (crize economice, războaie).

Tarde este autorul teoriei imitaţiei, pe care o consideră principala cauză a criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim, nu consideră crima un fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în cadrul societăţii.

E. Ferri şi sociologia criminală În concepţia lui Ferri, crima are o determinare multiplă. Împarte factorii angrenaţi în producerea

infracţiunii în trei categorii, şi anume: factori antropologici, factori fizici şi factori sociali. Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de educaţie etc.).

4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual �� Caracterizare

Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.

233

�� Şcoala de la Chicago

Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană şi cea vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată.

Reprezentanţii ei, C. R. Shaw şi H. D. McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.

�� Teorii de esenţă „culturalistă”

a) Teoria asociaţiilor diferenţiale Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare multifactorială a criminalităţii. Porneşte de

la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecţi ce apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi care le consideră negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociaţiile diferenţiale sunt diferite, funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate. Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe.

b) Teoria conflictelor de cultură Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca fiind conflicte de sensuri, de

semnificaţii cu privire la norme, interese şi valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori şi norme.

c) Teoria subculturilor delincvente Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social, economic, cultural ce separă

clasele şi grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă se realizează printr-un proces de interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele şi norme.

�� Teoriile de esenţă „funcţionalistă”

a) Teoria lui R. K. Merton Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret, spre deosebire de

Durkheim. Consideră că mediul social are o structură socială şi una culturală. Anomia ar reprezenta o „ruptură” în

234 structura culturală când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea

membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea este un răspuns la neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge scopurile, individul recurge la mijloace ilicite.

b) Teoria lui Cloward şi Ohlin Autorii leagă delincvenţa de anomie, însă consideră că această modalitate specifică de reacţie faţă de

inegalităţile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explică acest fenomen cu ajutorul „structurii de oportunitate”, adică ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la

îndemână pentru a-şi realiza scopurile. Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul violent şi modelul izolat.

�� Teoriile controlului social

a) Teoria înfrânării - Walter Reckless Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în aceleaşi condiţii, unii comit crime

şi alţii nu. Consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esenţiale: unul la nivelul organizării sociale şi celălalt la nivelul individului. Teoria se bazează pe o construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă.

b) Teoria controlului social -Travis Hirschi Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Acestea sunt actualizate

când controlul social scade. De aceea, important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii, ci cauzele conformismului. Hirschi propune întărirea controlului social, fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

5. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual

�� Caracterizare

Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii, ci numai printr-o transformare a acestora.

�� Curentul interacţionist

Propune aflarea răspunsului la întrebarea: „De ce o persoană este considerată delincvent”? 235 Reprezentanţi: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc.

�� Criminologia reacţiei sociale

Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de feno-menul criminalităţii, considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale. Cerce-tările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza socio-politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.

�� Criminologia „critică”

Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă. Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal explicativ

al actului deviant, arătând că acesta este rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice, economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare explicativă, şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.

6. Evaluare critică

Limite Nici orientarea sociologică nu oferă o explicaţie deplină a cauzelor fenomenului; studiind relaţiile

dintre individ şi grupul social, aceste teorii nu depăşesc universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia asupra individului ca singura sursă de determinare socială. O altă eroare constă în tendinţa de exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijare aproape totală a individului.

Concluzii

Deşi criminologia reacţiei sociale, „noua criminologie”, a criticat întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept cauze ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate abandona cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special.

Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie privite cu maximă responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă, de abordare nuanţată atât a individului în particular, cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare în activitatea de prevenire şi control a acestuia a unor factori multipli, de diversificare a formelor de răspuns social.

236 XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE

1. Caracterizare generală

Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii: - integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de natură

„multifactorială”; - integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri, iar

contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate.

Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.

2. Teoria integrativă a violenţei

Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti. Consideră că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o crimă. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.

3. Teoria „generală” a lui Hirschi şi Gottfredson

Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie. Fenomenul criminalităţii (care e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni mărunte) ar trebui privit ca un întreg în cadrul unei teorii integrative.

4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo

Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva antropologiei culturale. Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale oricărei ştiinţe umaniste şi reuneşte aceste elemente într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate modelează la rândul lor şi criminalitatea.

XII. CRIMINALITATEA ŞI TRANZIŢIA

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989 Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale profunde, de durată, comparabil cu

criza economică, generatoare de cauze ale criminalităţii, dar implicând şi unele dintre efectele ei. În legătură cu dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu vizează atât dimensiunile fenomenului (de la o rată de 192,5 infracţiuni la 100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), cât ritmul de creştere, modificările în structura criminalităţii, mai ales în direcţia „marii criminalităţi”, a violenţei, dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei

237 (comparativ cu perioada anterioară anului 1989, criminalitatea se situează pe primele locuri ale

motivelor de nelinişte). Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie

se constată următoarele: - Creşterea cu 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada precedentă (1988, 1989),

crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.

- Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate (infracţiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relaţii de convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie; cea mai importantă pondere o deţin infracţiunile contra proprietăţii, care au generat un prejudiciu ce depăşeşte cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.

- Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada anterioară, infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială crescând de peste două ori în raport cu perioada 1988-1989.

2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva controlului social

În perioada comunismului, rata scăzută a criminalităţii era un slogan menit să ateste superioritatea sistemului, însă, paradoxal, în planul politicii penale exista un model de reacţie socială deosebit de represiv. Rata reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de clemenţă), lipsa studiilor de victimizare, a celor de autoraportare, cenzura mass-mediei etc. În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise.

În cadrul preocupărilor de a identifica cauzele criminalităţii, precum şi dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial (crize sociale – războaie, calamităţi –, dezechilibre sociale – migraţia, urbanizarea), la nivel microsocial (eşec, anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) şi la nivelul individului (de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc pentru producerea criminalităţii.

Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate incontestabilă, explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate din controlul social oferă repere interesante.

Noţiunea de control social include grupuri mici, precum familie, şcoală, anturaj şi procesele prin care aceste grupuri socializează individul. Există trei modele de control social (C. Ray Jeffery):

238 - controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri, cutumă; - controlul bazat pe schimbul de mărfuri şi servicii; - controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii. Dintre teoriile controlului social, cea care interesează în special este teoria angajamentelor a lui

Travis Hirschi. Acesta consideră, cum am arătat, că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalităţii. Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a patru factori:

a) ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni; b) angajarea într-o linie convenţională de conduită; c) implicarea în activităţi convenţionale; d) crezul în valori convenţionale.

Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în şcoală,

reducerea sau eliminarea ajutorului social, pentru a cultiva responsabilitatea individuală, şi întărirea sistemului represiv, prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.

Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui comportament conformist nu explică rata mai redusă a criminalităţii în sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice şi pentru transformarea totală a societăţii. Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa, teroarea manifestă şi insidioasă.

3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii criminale

Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România după 1989 este creşterea criminalităţii. In contextul unor probleme complexe în plan economic, social, moral, generate de

necompetitivitatea economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, scăderea nivelului de trai, creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau valori, slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de anomie, aşa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament „inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se datorează unor modificări importante la nivelul controlului social. Astfel, legea nu are deplină autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs modificări (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cauţiunii etc.), la

239 nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor de control social;

existenţa comportamentului deviant „la vedere”, care sfidează direct normele sociale (încălcarea normelor de circulaţie, comerţul stradal ilicit, prostituţia), este semnificativă în acest sens. Acest tip de comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul său asupra populaţiei, care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor statului de drept şi a ideii de justiţie în general.

Teoriile controlului social, alături de teoria „asociaţiilor diferenţiale” a lui E. Sutherland şi variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui Cohen, Cloward şi Ohlin, pot fi verificate în practică în domeniul delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alături de alţi factori de risc, de „sărăcia infantilă”.

Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este creşterea numărului de infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi cea asociată crimei organizate deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este constituirea, în perioada de tranziţie, a unui „nucleu dur” al criminalităţii, format din infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă, impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală deosebit de drastică faţă de aceştia.

PENOLOGIE

I. NOŢIUNI GENERALE

1. Ştiinţa penitenciară Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu închis (de penitenciar), fiind

asimilată în Europa, mai ales în Franţa, criminologiei. Datorită diversificării sistemului sancţionator prin introdu-cerea unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie, utilizându-se cel mai adesea cea de penologie.

Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi continuă să fie inclusă în criminologie.

Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care studiază pedepsele privative de libertate ce se execută în penitenciare. Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă normativă, nu studiază normele juridice privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar, regimul de viaţă în penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice

240 asupra deţinuţilor, cercetările clarificând o serie de aspecte, dincolo de cele strict juridice, care pun

în evidenţă eficacitatea acestei măsuri, dar şi unele neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.

2. Dreptul executării pedepselor Dreptul executării pedepselor sau Dreptul execuţional penal se poate defini ca o ramură de drept

alcătuită din totalitatea normelor juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal.

�� Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un grup de relaţii sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare a pedepselor principale, complementare etc.

�� Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării sancţiunilor de drept penal.

�� Caracterele: - sistem cuprinzător de norme de drept ;

- caracter autonom ; - caracter de drept public.

�� Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi apărarea ordinii de drept, precum şi realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.

3. Penologia Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale contra faptelor antisociale declarate

infracţiuni. Este o disciplină nenormativă, social-psihologică, ce studiază atât sancţiunile privative de libertate, cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate.

Deosebirile între penologie şi dreptul executării pedepselor sunt următoarele: • Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic care studiază evoluţia pedepselor, privative sau neprivative de libertate în societate, în timp ce dreptul executării pedepselor este o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor de drept penal.

• Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiază exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.

Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază evoluţia pedepselor în societate,

modalităţile de executare a acestora, apariţia de sancţiuni de drept penal noi (măsuri educative), sancţiuni penale alternative şi

241 propune schimbări în sistemul executiv penal care să apere societatea împotriva infracţiunilor şi să

perfecţioneze mijloacele de reeducare socială. II. REACŢIA SOCIALĂ FAŢĂ DE CRIMINALITATE

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială

Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală. Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii împotriva celor care încalcă

normele de conduită general aplicabile. În raport de calitatea celui care măsoară întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia socială poate fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată.

O dată cu progresele realizate de umanitate, în ultimele decenii a evoluat, căpătând contur ştiinţific, şi problematica infracţionalităţii, infractorilor şi a reacţiei sociale.

Se disting preocupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC), în februarie 1992, Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie penală.

2. Modelele de reacţie socială �� Modelul represiv

A fost aplicat în două etape: a) ajuridică, incluzând răzbunarea privată nelimitată (legea junglei sau legea celui mai tare) şi

răzbunarea privată limitată (predarea vinovatului, pedeapsa echivalentă, compoziţie) ; b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, cea mai evoluată formă a reacţiei represive.

Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice de drept penal, al cărei

întemeietor a fost Cesare Beccaria, şi este caracterizat prin următoarele: - pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei; - scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă, respectiv, prevenirea generală şi

specială.

Cesare Beccaria prezintă, în lucrarea sa Dei delitti e delle penne, aspecte privind represiunea etatizată ca model de reacţie socială. C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a pedepsei, cu semnificaţia că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire, ci pentru a împiedica săvârşirea altor „rele” în viitor. Pedeapsa trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind uniformitatea şi severitatea. Scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă. Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau:

242 eliminatorii, corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii. Beccaria s-a declarat

împotriva pedepselor brutale şi infamante, considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi vor da seama că un au nimic de pierdut. El s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea, apreciind că aceasta trebuie aplicată numai în cazuri excepţionale.

�� Modelul preventiv

Este fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cel mai de seamă reprezentant fiind E. Ferri. El afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi social care să elimine şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri denumite substitute penale (exemple: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ prin care se urmăreşte vindecarea infractorului, recuperarea acestuia (pe larg în lucrările: G. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti 1996 şi I. Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002).

�� Modelul mixt

Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi T. Sellin în SUA. Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinţă a umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.

III. INFLUENŢA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR DE POLITICĂ PENALĂ

1. Măsurile de siguranţă

Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor de combatere a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală a măsurilor de siguranţă. Aceste măsuri sunt necesare pentru că unor categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane bolnave), iar pentru alţii, pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente (infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune).

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere. Se aplică de către instanţele de judecată, uneori de parchet, persoanelor care au comis infracţiuni.

Măsurile de siguranţă sunt reglementate în Partea generală a Codului Penal şi sunt destinate să preîntâmpine, prin înlăturarea anumitor stări de pericol social relevate de faptă, săvârşirea de noi infracţiuni. Aceste măsuri sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de

243 a se afla în anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia de a reveni în locuinţa

familiei pe o durată determinată.

Examenul individual

Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza individualizării judiciare a pedepsei, urmată de o individualizare penitenciară cu aceeaşi finalitate.

Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina, înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia, Chile, Germania, Austria şi Franţa.

În SUA, la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în anul 1944, un centru de orientare curativă, care examina persoana infractorului şi aviza tratamentul ce urma să i se aplice în penitenciar.

2. Terapia resocializării

Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se bazează pe rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţilor şi modificarea atitudinii sale. Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa. Metoda clinică rezidă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi. Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în mediu liber, semiliber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice, psihopedagogice, psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin faptul că implică infractorul în procesul de resocializare; el e pus în situaţia de a coopera la transformarea propriei personalităţi.

3. Noile tendinţe în politica penală

�� Neoclasică

Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă ce trebuie să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor funcţionarilor publici corupţi, conform recomandărilor de politică penală ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca temă generală „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţia penală în perspectiva secolului XXI”. S-a materializat atât în

244 legislaţiile penale din ţările europene foste socialiste, care îşi înăspresc sancţiunile, cât şi în ţările

occidentale (exemplu - noul cod penal francez).

�� Moderată

Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premise două idei: represiunea prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept consecinţă accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane. Această orientare apreciază că reducerea disparităţilor sociale, economice şi culturale între indivizi este de natură să contribuie la o mai bună integrare socială, la implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor comunităţii şi, astfel, la diminuarea criminalităţii.

Se preconizează, printre altele: -aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi munca în serviciul comunităţii; -soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare (justiţie restaurativă).

�� Radicală

Cunoscută şi sub denumirea de „noua criminologie”, propune un model aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legitimitatea sistemului penal şi necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzând un ansamblu de măsuri şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o „gestiune” echitabilă a conflictelor.

În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de restrângere treptată şi înlocuire a întregului ilicit penal.

IV. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE SANCŢIUNILOR PENALE

1. Funcţia morală

Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a faptului că respectarea legii penale este o necesitate.

2. Funcţiile utilitare �� Exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată

condamnatului o exercită asupra altor persoane, deoarece există persoane care se abţin de la săvârşirea de infracţiuni nu din convingere, ci din teama de pedeapsă. 245

�� Intimidare. Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de intimidare exercitată asupra destinatarilor normelor de drept penal.

�� Readaptare socială. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială. Reeducarea condamnatului, care să conducă după executarea pedepsei la o deplină readaptare socială, tinde la modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din punct de vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse meserii, activităţi sociale şi culturale, educaţia religioasă.

�� Eliminare. Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în locuri de deţinere o anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

3. Scopul sancţiunii penale

Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială, adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.

V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE A SANCŢIUNILOR PENALE

1. Penitenciarul

�� Preliminarii

Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de libertate, un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).

Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a Penitenciarelor, structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director civil, preferabil licenţiat în drept, ajutat de un director adjunct militar, care

246 răspunde de paza şi securitatea penitenciarului. În cadrul fiecărui penitenciar există o comisie

formată din director, un educator, un medic sau un psihiatru, precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi organizarea muncii, care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri privind regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal de pază şi supraveghere, personal administrativ, personal specializat (psihologi, pedagogi etc.).

Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung.

�� Regimul de deţinere

Formele regimului de deţinere existente în România Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că persoanele condamnate sunt ţinute

împreună ziua şi noaptea, iau masa, dorm împreună, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute separat de bărbaţi.

Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor închişi în celule separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează în celulă). Se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată.

Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua, în comun, şi noaptea, izolat, în celulă.

Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea, la început, în regim celular şi, în măsura îndreptării şi comportării bune a condam-natului, în deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară-regim de „semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condiţionată.

Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza deţinerii în carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor pentru infracţiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot în această fază, unii condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale, penitenciare cu regim de semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei fiind cea a liberării condiţionate în termenul hotărât de instanţă.

�� Regimul de ordine şi disciplină

Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul zilnic; disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte regulile de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt repartizaţi, să execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul penitenciarului etc.

247

�� Regimul de muncă şi calificare profesională

Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor.

Condamnaţii sunt repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau fac munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în vedere aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea profesională a condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc (o cotă de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospodăresc din cadrul penitenciarului nu sunt plătite.

Activitatea instructiv-educativă şi de reeducare se realizează prin programe adecvate în cadrul cărora se urmăresc: cunoaşterea de sine, educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea educativă se realizează cu un corp de educatori, instructori (profesori cu experienţă, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnaţilor se face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ public care asigură certificate şcolare.

�� Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa familia despre situaţia în care se află, dreptul de a se consulta cu avocatul, dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la îngrijire, la tratament medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinţa religioasă.

2. Executarea în regim deschis sau semideschis În penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnaţi sunt trataţi cu exigenţă şi cu încredere, fără a

fi înconjuraţi de personal de pază în mod strict. Regimul semideschis se caracterizează printr-o muncă creativă, disciplină liber consimţită, care oferă condamnatului simţul responsabi-lităţii, organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care îndeplinesc o serie de condiţii (au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste 21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută condamnări pentru infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă

etc.). Obligaţiile, interdicţiile, precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare se află într-un regulament pe care îl semnează condamnaţii.

Obligaţiile condamnaţilor se referă la: respectarea programului de muncă, îndeplinirea activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă, grija faţă de bunurile din camerele de deţinere etc. Ei au o serie de drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a circula liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social obişnuit, dreptul la echipament, asistenţă medicală, odihnă, petiţionare, vizite, corespondenţă.

248

3. Executarea în libertate Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau executarea în regim deschis sau în

libertate se aplică în situaţia în care o persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt următoarele:

a) executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar exercită o influenţă negativă, în special asupra infractorilor primari (a celor care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune);

b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă teamă, suspiciune şi atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa acolo, constituind o piedică în calea integrării sale în societate (căsătorie, profesie);

c) procesul de reeducare a condamnaţilor este dificil şi puţin eficient în penitenciar; d) costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ; e) executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de familie, de profesie. Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la: • condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad redus de pericol social pentru care

se prevede pedeapsa închisorii până la cel mult un an sau doi; • condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt infractori primari; Aceşti condamnaţi sunt supuşi condiţiei de a nu mai săvârşi alte infracţiuni pe o perioadă de timp. În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea, dar ea este înlocuită, substituită (spre

exemplu, cu executarea pedepsei la locul de muncă). Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoa-rele forme: a) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la locul de muncă); b) suspendarea condiţionată a executării pedepsei; c) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară; d) liberarea condiţionată; e) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin prin plata unei amenzi. Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea nr. 23/1969 privind executarea

pedepselor. 249

4. Liberarea condiţionată Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această instituţie complementară a regimului

de executare este reglementată în Codul Penal, în art. 59-61, şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea şi punerea în libertate a persoanei înainte de termen. Măsura se ia la îndeplinirea condiţiilor exprese de acordare, prevăzute în lege, după executarea unei părţi din pedeapsă.

Condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de liberare condiţionată sunt:

- Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată. - Perseverenţa şi disciplina în muncă. - Dovezi concrete de îndreptare. - Se iau în considerare antecedentele penale.

La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formată din comandantul unităţii, un

reprezentant al compartimentului de tratamente şi siguranţa deţinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socio- educative şi procurorul delegat, analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în

Codul Penal şi redactează un proces-verbal în acest sens. Procesul-verbal este trimis instanţei de judecată competente să acorde liberarea condiţionată, adică celei din judeţul în care se află sediul penitenciarului.

Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate: punerea în libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; condiţionarea eliberării, perioadă în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi să nu săvârşească noi infracţiuni; efectul moral, care constă în satisfacţia condamnatului că, prin propriul efort, a fost eliberat înainte de termen.

Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate: în cazul când condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată, iar liberarea condiţionată şi provizorie se transformă în liberare definitivă, condamnatul fiind în stare de libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune în perioada de până la împlinirea termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau revocarea măsurii liberării condiţionate.

5. Probaţiunea Definiţie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune provine din latinescul probatio,

care desemnează o perioadă de încercare sau iertare. Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de a executa pedeapsa în comunitate,

sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc de a asigura în acelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce acesta este lăsat în comunitate sub supraveghere.

250 Scopul creării unui sistem de probaţiune: sprijinirea instanţelor de judecată în procesul de

individualizare a pedepselor, prin promovarea pedepselor neprivative de libertate, precum şi creşterea gradului de siguranţă a populaţiei prin supravegherea în comunitate a infractorului.

Avantajele probaţiunii şi, totodată, dezavantajele sistemului de executare în penitenciar a pedepsei : - Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de libertate, inclusiv prin reducerea

influenţelor mediului penitenciar asupra infractorilor, mai ales asupra celor primari. - Reducerea costurilor legate de privarea de libertate. - Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional. - Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar. - Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc. - Pe un plan general, contribuţie la diminuarea criminalităţii.

Cadrul legislativ Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii, are o vechime apreciabilă în dreptul

românesc. Astfel, în Regulamentele Organice şi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în tradiţia penală prin filieră franceză şi belgiană se regăsesc o paletă largă de sancţiuni denumite generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se regăsesc reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate: suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, eliberarea supravegheată- măsură educativă aplicată primari.

Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile de probaţiune sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet, instanţe, penitenciare, în sistemul de justiţie, în subordinea unei direcţii de probaţiune din Ministerul Justiţiei.

Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele: - probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre supraveghere serviciului de

probaţiune un client în virtutea unor argumente strict juridice; - supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă completare între control, asistare,

ajutor; - activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată de personal calificat; - activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu organisme neguvernamentale; - misiunea principală este de protejare a societăţii.

251

VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE A SANCŢIUNILOR PENALE

1. Minori

Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem mixt format din măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să poată depăşi 5 ani, iar dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative prevăzute de Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal care constă în dojenirea minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare. Măsura se aplică în cazul unor fapte extrem de uşoare şi, de regulă, trebuie să fie luată o singură dată. O astfel de pedeapsă devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor şi, totodată, se adresează minorului cu maximă seriozitate, urmărind să influenţeze cât mai mult modul său de a privi viaţa şi obligaţiile sociale pe care şi le asumă.

Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an sub supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei măsuri se realizează dacă supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi atinge scopul: îndreptarea minorului. Măsura se ia pe timp de un an şi durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât, dacă minorul săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura şi o va înlocui cu măsura internării într-un centru de reeducare.

Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de libertate şi se ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura este eficientă dacă minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşire a cunoştinţelor necesare, pregătirii profesionale. Pentru a-şi atinge scopul, această măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărârii, i-a mai rămas, până la majorat, suficient timp pentru reeducare. Dacă, în timpul liberării, minorul are o purtare necores-

252 punzătoare, instanţa poate revoca liberarea. Dacă în perioada liberării sau internării, minorul

săvârşeşte din nou o faptă penală, instanţa îi poate aplica o pedeapsă, revocând măsura internării sau, dacă pedeapsa nu este necesară, menţine internarea şi revocă liberarea.

Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate care are un caracter mixt: educativ şi medical. Ea se ia faţă de minorul care răspunde penal, care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament şi de un regim de instruire şi reeducare adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură presupune un subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi schimba comportamentul potrivit exigenţelor educatorilor. Dacă minorul este iresponsabil datorită afecţiunilor psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art. 48. Cod Penal privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral şi intelectual în limite normale, chiar dacă prezintă tulburări pe fondul unui deficit de instrucţie, măsura aceasta nu se va aplica. Măsura este eficientă atunci când starea fizică sau psihică a minorului s-a îmbunătăţit şi acesta dă dovezi de îndreptare, însuşindu-şi cunoştinţele necesare pregătirii profesionale şi conţinutul disciplinelor predate.

Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar general cu privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar şi unui regim special de executare. Acest regim special trebuie să ţină seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora, ca şi de protecţia şi asistenţa specială ce trebuie acordate tuturor minorilor în vederea dezvoltării lor armonioase. Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor pentru că:

a) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la treburi gospodăreşti interne; b) beneficiază de pachete şi vizite mai multe; c) pot primi învoiri şi permisii. d) pot fi propuşi pentru liberare condiţionată.

2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori

�� Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni dintre cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, contra statului, contra păcii şi omenirii, infracţiuni contra vieţii) şi se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale existente în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o serie de probleme specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor (exemple:

253 izolarea socială, dependenţă totală, sedentarism, singurătatea, uniformizarea şi monotonia vieţii) şi al

problemelor care stau la baza comportamentului lor criminal. Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de tratament vor urmări menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară. Aceşti condamnaţi se resemnează cu soarta lor, se adaptează foarte bine la viaţa de penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului închisorii, reintegrarea socială a delincvenţilor.

�� Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen lung

Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au amenajate secţii speciale în regim închis. Condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt o categorie dificilă, periculoasă, iar executarea pedepsei închisorii ridică probleme multiple:

- regim special de detenţie, mai sever; - regim de muncă, odihnă, disciplină sever; - măsuri de pază şi supraveghere stricte ; - camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil.

Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii: muncă şi activităţi educaţionale,

activităţi de relaxare, activităţi cu persoane din afara penitenciarului. Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se accentuează: nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele, vizitele, corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele stabilite pentru celelalte categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte munca, numai după verificarea conduitei, a trăsăturilor de caracter, condamnaţii care au o calificare pot fi folosiţi în domeniul respectiv. De asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă, fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.

�� Regimul aplicat tinerilor şi femeilor

Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 ani să fie eficientă, sunt necesare cunoaşterea personală (studierea dosarului penitenciar, discuţii individuale), precum şi stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime timpul condamnatului. Programul va fi structurat astfel:

- activităţi productive; - instruire teoretică, şcolarizare, calificare; - activităţi educative şi culturale; - în zilele de sâmbătă şi duminică – meditaţii, studiu individual, acţiuni sportive, hobby. Programele

desfăşurate în unităţile penitenciare vor fi structurate pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare, calificare profesională, astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat eficient.

254

Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi.

Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se poartă discuţii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include munca – ele nu vor face munci grele, ci o muncă potrivită (croitorie, ţesătorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot lucra mai mult de 8 ore/zi –, educaţia şi programe speciale care să rezolve o parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă specială o reprezintă mamele care au copii sugari, sau în vârstă de până la 2, 3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau în penitenciare este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.

3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a condamnatului

�� Condamnaţii inadaptaţi social

Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experienţă de viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Ele suferă de psihonevroze şi psihopatii, acestea nefiind stări de boală psihică, ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control psihic insuficient. Aceste persoane vin uşor în conflict cu ceilalţi condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii disproporţionate în raport cu diferite situaţii în care sunt puşi. Este necesară supunerea la un tratament complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic.

�� Condamnaţii bolnavi

Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar cei cronici, inclusiv toxicomanii şi alcoolicii, au nevoie de tratament de lungă durată, special. Ultimii pot fi trataţi în afara penitenciarului, în spitale de specialitate, necesitând un tratament special, ulterior urmând a se întoarce în penitenciar.

Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bol-navi şi a pericolului social pe care îl reprezintă, precum şi prin lipsa voinţei.

În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizo-frenie, paranoia etc.), aceştia vor fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale şi supravegheaţi în mod deosebit.

255 VII. CONCLUZII GENERALE

1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie

Administraţia Generală a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizată după 1990, este o instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu personalitate juridică. Ea asigură prin activităţile desfăşurate executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a măsurii educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare. Această instituţie are o structură organizatorică formată din 5 direcţii (Siguranţa Deţinerii şi Regim Penitenciar, Educaţie, Studii şi Psihologie Penitenciară, Resurse Umane, Logistică, Financiară). Personalul administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de conducere, de supraveghere, cultural-educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţio-narea sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare şi funcţionare aprobat de ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane sunt stabilite prin fişa postului.

Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la: control ierarhic, control judiciar, control administrativ şi controale privind respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.

Aşezămintele penitenciare, în număr de 43, aflate în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sunt grupate în funcţie de volumul complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol social al deţinuţilor, după cum urmează:

- penitenciare de maximă siguranţă; - penitenciare de categoria I. Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H. G. nr. 212/2001, privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Justiţiei, fiind conduse de un comandant militar sau director (civil).

La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu cele din administraţia centrală, precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii preventiv, minori, tineri, bolnavi, deţinuţi recidivişti sau foarte periculoşi, conduse de comandanţi de secţie.

2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în domeniu

Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se încadreze şi să respecte reglementările internaţionale în domeniu:

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948. - Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la data de 4 noiembrie

1950. - Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia nr. 663 C din 31

iulie 1957 de Consiliul Economic şi Social al ONU. - Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea R (87) 3 de Comitetul de

Miniştri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987. - Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează aspecte din întreaga sferă a

executării pedepselor (Recomandarea asupra regulilor europene aplicate în comunitate, Recomandarea cu privire la tratamentul deţinuţilor periculoşi, Recomandarea 1257 referitoare la condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei).

Evaluările sistemului penitenciar românesc, realizate de Andrew Barclay (Centrul Internaţional pentru studii penitenciare, Londra), în anul 1998, şi de Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii Europene), din anul 2002, oglindesc reforma şi progresele realizate din punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al condiţiilor oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniind, totodată, aspectele negative, pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări.

Au fost supuse evaluării aspecte precum: cadrul juridic, instruirea personalului, înfiinţarea comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul de informare a lor, programe-le educative pentru deţinuţi, oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătăţii, pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor deţinuţilor, vizitarea acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002. 2. Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989. 3. Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1981. 4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2001. * Pentru ambele semestre de studiu.