Geografia Fizica a Romaniei Ielenicz Rural

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografia fizică a României

Mihai IELENICZ

2005

© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării ISBN 973-0-04221-7

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

CUPRINS INTRODUCERE ……………………………………………………………………. III 1. ROMÂNIA – POZIŢIE GEOGRAFICĂ, COORDONATE DEFINATORII …. 1Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 ………………………………………………. 11.1. Poziţia geografică ……………………………………………………………... 11.2. Frontierele ……………………………………………………………………… 41.3. Coordonate geografice definitorii ……………………………………………. 6Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 13Lucrarea de verificare nr.1 ………………………………………………………… 14Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 14 2. ALCĂTUIRE GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIE PALEOGEOGRAFICĂ ……… 15Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 ………………………………………………. 152.1 Teritoriul României – mozaic petrografic şi structural ……………………… 152.2 Evoluţia paleogeografică ……………………………………………………… 182.3 Resursele de subsol …………………………………………………………… 22Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 24Lucrarea de verificare nr.2 ………………………………………………………… 25Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 25 3. RELIEFUL ……………………………………………………………………….. 26Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 ………………………………………………. 263.1. Caracteristici definitorii ……………………………………………………….. 263.2. Relieful şi alcătuirea geologică ……………………………………………… 303.3. Tipuri de reliefuri create de agenţii externi …………………………………. 333.4. Unităţile de relief ………………………………………………………………. 37Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 54Lucrarea de verificare nr.3 ………………………………………………………… 58Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 58 4. CLIMA ……………………………………………………………………………. 59Obiectivele unităţii de învăţare nr.4 ………………………………………………. 594.1. Factorii genetici ai climei 594.2. Elementele ce definesc clima României ……………………………………. 624.3. Diferenţieri climatice ………………………………………………………….. 68Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 78Lucrarea de verificare nr.4 ………………………………………………………… 82Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 82

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

5. APELE ……………………………………………………………………………. 83Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 ………………………………………………. 835.1. Caracteristici generale ………………………………………………………... 845.2. Apele subterane şi izvoarele minerale ……………………………………… 895.3. Apele de suprafaţă ……………………………………………………………. 895.4. Resursele de apă ……………………………………………………………... 1135.5. Marea Neagră …………………………………………………………………. 114Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 118Lucrarea de verificare nr.5 ………………………………………………………… 124Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 124 6. VEGETAŢIA ŞI ANIMALELE ………………………………………………….. 125Obiectivele unităţii de învăţare nr.6 ………………………………………………. 1256.1. Caracteristici generale ……………………………………………………….. 1256.2. Zonele şi etajele biogeografice ……………………………………………… 128Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 143Lucrarea de verificare nr.6 ………………………………………………………… 146Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 146 7. SOLURILE ………………………………………………………………………. 147Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 ………………………………………………. 1477.1. Caracteristici generale ……………………………………………………….. 1477.2. Clase şi tipuri de soluri reprezentative ……………………………………… 1487.3. Diferenţieri regională …………………………………………………………. 155Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 164Lucrarea de verificare nr.7 ………………………………………………………… 168Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 168 8. MEDII GEOGRAFICE NATURALE …………………………………………… 169Obiectivele unităţii de învăţare nr.8 ………………………………………………. 1698.1. Mediile geografice naturale. Caracteristici, evoluţie ………………………. 1698.2. Riscuri şi hazarde ……………………………………………………………... 1728.3. Tipuri de medii geografice ……………………………………………………. 1768.4. Protecţia şi conservarea mediului natural ………………………………….. 183Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………………………. 186Lucrarea de verificare nr.8 ………………………………………………………… 187Bibliografie minimală ………………………………………………………………. 187 BIBLIOGRAFIE 188

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

INTRODUCERE Spaţiul românesc prin poziţia geografică pe Glob şi în cadrul continentului european, prin

întreaga evoluţie a componentelor naturale şi a relaţiilor dintre acestea şi activităţile

umane constituie un macrosistem fizic cu o mare complexitate care se reflectă într-o

multitudine de tipuri de medii şi peisaje caracteristice ce cunosc o dinamică tot mai

accentuată în ultimele decenii. Sistemul format din unităţi montane, deluroase, de podiş şi

câmpie, cu geneză, alcătuire, structură şi funcţionalitate variate s-a dobândit treptat pe

parcursul a sute de milioane de ani constituind unul din cele mai importante din spaţiul

terestru european. În acelaşi timp fiecare component natural al mediului (relief, climat,

ape, vegetaţie, faună, sol cu substratul geologic) în afara trăsăturilor distincte pe care le

are la nivelul fiecărei unităţi, indiferent de rang ierarhic, încorporează numeroase

caracteristici care derivă fie din poziţia sa în ansamblul european fie din relaţiile pe care şi

le-a dobândit în timp cu celelalte elemente ale sistemului. Se adaugă multitudinea de

aspecte pe care omul prin acţiunile sale le-a creat şi transmis direct sau indirect în sistem

provocând uneori dezastre şi modificări în structura şi înfăţişarea unităţilor de mediu.

Toate acestea conduc firesc la necesitatea unei abordări sistematice în cunoaşterea

fiecărui component dar avându-se permanent în vedere legăturile statornicite în timp în

cadrul fiecărui sistem.

Ca urmare, această lucrare se înscrie în seria celor destinate pregătirii pentru predarea

geografiei în ciclul primar şi gimnazial de către cadre didactice instruite deja în alte

domenii didactice, are ca scop principal cunoaşterea la nivelul României atât a mediului

fizic conceput ca un sistem unitar şi în întrepătrunderea cu cel antropic dar şi înţelegerea,

raportată la spaţiu şi timp, a unor noţiuni, concepte, legităţi care stau la bază.

Lucrarea a fost structurată în opt unităţi de învăţare ce pot fi grupate în trei secţiuni. În

prima sunt cunoscute global, dar într-o înlănţuire logică câteva probleme a căror

cunoaştere este necesară pentru raportarea spaţială şi în timp a celorlalte şi înţelegerea

caracteristicilor generale în context european. Urmează analiza celor cinci componenţi

fizici (relief, climat, ape, vieţuitoare, soluri) care este înfăptuită atât la nivelul ţării cât şi la

unităţile geografice de ordinul I şi II. Ultimul capitol se doreşte a fi o sinteză pe tipuri de

mediu dar şi cu mai multe precizări referitoare la degradări, riscuri şi hazarde.

Introducere

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

În tratarea problemelor s-a ţinut cont atât de nivelul pregătirii generale a celor care le sunt

adresate dar şi de cerinţele disciplinei care în educaţia şi formarea elevilor are un rol

esenţial. În acest sens s-a căutat pe de-o parte a se înfăptui echilibrul între tipurile de

probleme, succesiunea lor, numărul de noţiuni folosite iar pe de alta în elaborarea aproape

la finalul fiecărei probleme a 3-4 întrebări a căror răspunsuri pot fi elaborate pe baza

informaţiilor din unitatea de învăţare sau a unei sumare documentări. Studentul îşi poate

realiza propria evaluare comparându-şi răspunsul cu rezolvarea prezentată la finele

fiecărei unităţi de învăţare.

Evaluarea nivelului de însuşire de către studenţi a materialelor din fiecare unitate de

învăţare, inclusiv aprecierea priceperii posibilităţilor de interpretare şi de transmitere a

ideilor de bază conţinute în ea se va face printr-o lucrare de verificare a cărei formulare,

cuprins şi surse de documentare sunt indicate la finele unităţii.

Răspunsurile întocmite de studenţi sunt transmise tutorelui pentru a fi verificate şi notate

până la o dată stabilită cu acesta. În preambul fiecărei lucrări vor fi trecute mai multe

precizări – titlul disciplinei (Geografia fizică a României), numărul lucrării care coincide cu

cel al unităţii de învăţare, numele şi prenumele studentului (se trece la baza fiecărei pagini

scrise), adresa, specializarea universitară dobândită anterior cu anul absolvirii, şcoala

unde activează şi poziţia sa în cadrul corpului profesoral. Răspunsurile efective trebuie să

fie concise şi să se refere strict la problemele indicate. Notarea se va face de la 1 la 10 (un

punct din oficiu). Evaluarea finală a pregătirii cursantului se va face prin examen scris.

Nota va rezulta din adunarea aprecierii generale de la lucrările de verificare (40%) şi a

celei de la examen (60%).

Pentru o cât mai bună pregătire recomandăm studenţilor să folosească surse de informare

cât mai variate (lucrarea de faţă, manuale şcolare, atlas geografic, dicţionare geografice,

informaţii geografice din mass-media etc.), dar pe care să le înţeleagă şi să le poată

transmite. Totodată este necesară confruntarea cu realităţile terenului din orizontul local

sau din alte regiuni pe care le cunoaşte.

România – poziţie geografică, coordonate definitorii

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.1 ROMÂNIA – POZIŢIE GEOGRAFICĂ, COORDONATE DEFINITORII Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 ………………………………. 1 1.1. Poziţia geografică ……………………………………………... 1 1.2. Frontierele ……………………………………………………… 4 1.3. Caracteristici geografice definitorii ………………………….. 6 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 13 Lucrarea de verificare nr.1 ………………………………………… 14 Bibliografie minimală ………………………………………………. 14 Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

Pe baza cunoştinţelor din acest capitol vei reuşi să-ţi clarifici următoarele probleme: • de ce poziţia geografică a României a fost şi este extrem de favorabilă

dezvoltării vieţii, aşezărilor umane şi activităţilor economice; • cunoaşterea raportului situării geografice cu diferitele elemente ale sistemului

natural ceea ce se reflectă în înţelegerea caracteristicilor generale ale mediului;

• formarea unor păreri clare, obiective despre rolul Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre şi a poziţiei geopolitice pentru ţara şi poporul nostru.

1.1 Poziţia geografică România, stat de mărime mijlocie în Europa România, ţară central europeană şi la jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi Ecuator

România are o suprafaţă de 238.391 km2 ocupând locul 13 în Europa cu cca 4,8 % din mărimea acestuia şi al 80-lea pe Glob. Suprafaţa este mai mare dacă se includ şi apele teritoriale (Figura 1.1). Prin ţara noastră trece paralela de 450 latitudine nordică fiind la jumătatea distanţei dintre extremele emisferei nordice în plină zonă temperată. Aproximativ prin centrul ţării se desfăşoară meridianul de 250 longitudine estică aflat la jumătatea spaţiului european. Între coordonatele punctelor geografice extreme (Horodiştea şi Zimnicea; Beba Veche şi Sulina) ţara noastră se desfăşoară pe cca 525 km în latitudine şi 740 km în longitudine (Figura 1.3). Pe trei direcţii faţă de extremităţile continentului se situează la distanţe relativ egale (SV – Capul Roca – 2950 km, E – Munţii Ural – 2600 km, N – Capul Nord – 2800 km) fiind mai apropiată în sud (Capul Matapan din peninsula Peloponez – 1050 km) (Figura 1.2). Poziţia României în centrul Europei face ca aici să se producă importante interferenţe ale elementelor factorilor geografici specifice sectoarelor din nordul, vestul, sudul şi estul continentului care se reflectă regional în anumite particularităţi de natură:


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Figura 1.1 România - poziţia geografică pe Glob

Figura 1.2 România – poziţia geografică în Europa



Figura 1.3 România – coordonate geografice Principalele consecinţe geografice

- climatică (faţă de centrul şi vestul ţării cu un climat moderat de influenţă oceanică, estul şi sud-estul este mai arid, secetos, cu geruri şi viscole accentuate specifice ariei continentale; în sud-vest influenţele dinspre Marea Mediterană determină ierni blânde şi temperaturi mai ridicate; în nordul ţării climatul este mai rece şi mai umed fiind supus invaziilor de aer polar); - biogeografică (pe teritoriul României intră în contact pădurile de foioase vest europene cu stepa est-europeană la limita dintre ele dezvoltându-se silvostepa; în Banat şi Dobrogea sunt specii de plante şi de animale sudice etc.); - pedogeografică (aria largă a solurilor molice din Europa continentală se interferează cu cele ale argiluvisolurilor şi cambisolurilor din vest şi nord); - hidrologică (în regimul scurgerii anuale a râurilor – în regiunile de est şi sud-est se impun debitele mari primăvara şi cele foarte mici din vară şi până în iarnă iar în cele din Transilvania şi din vestul ţării ape mari primăvara, viituri vara şi uneori iarna ca urmare a influenţelor climatice deosebite).



1.2 Frontierele României În prezent lungimea totală a frontierelor României cu cele cinci state europene (Bulgaria, Republica Moldova, Serbia şi Muntenegru, Ucraina şi Ungaria) şi cu Marea Neagră este de 3149,9 km desfăşurate pe uscat, pe Dunăre şi unele râuri (Tisa, Mureş, Nera, Prut etc.) sau la trecerea în apele internaţionale în mare. Desfăşurarea lor, stabilită iniţial prin acordurile Tratatului de la Versailles (1918) a suferit modificări prin Diktatul de la Viena 1940 şi definitiv prin Tratatul de la Paris (1945). Schimbări profunde s-au înregistrat în nord-est, est şi sud-est prin răpirea de către U.R.S.S. a Bucovinei de nord şi Basarabiei şi cedarea Cadrilaterului la Bulgaria.

Test de autoevaluare 1.1 1. Identificaţi pe harta fizică a României (harta murală sau harta din atlas) punctele geografice extreme ale ţării noastre şi calculaţi diferenţa dintre acestea. 2. Între extremităţile vestică şi estică ale României există o diferenţă de longitudine de 9025’40’’. Care va fi diferenţa de timp între cele două puncte ştiind că unui grad de longitudine îi revin 4 minute. Care este ora locală la Sulina când la Beba Veche este 12,00? 3. Un fus orar are 150. Primul fus orar se desfăşoară între 7030’ longitudine vestică şi 7030’ longitudine estică. În ce fuse orare se desfăşoară teritoriul României ? 4. Calculaţi pe o hartă a Europei din Atlasul geografic distanţa faţă de alte puncte extreme ale continentului (ex. sudul Insulei Creta, vestul Islandei, nordul arhipelagului Spitzbergen. Comparaţi realizarea acestor probleme cu ceea ce este dat la sfârşitul unităţii de învăţare.



Graniţele României, rezultat al unor demersuri istorice Reţineţi!

Graniţa cu Bulgaria (631,3 km) se realizează pe Dunăre (Pristol-Chiciu-Ostrov – 470 km) şi prin Podişul Dobrogei (139 km). Graniţa cu Republica Moldova se face pe Prut (681,3 km între Cuzlău şi confluenţa cu Dunărea) şi apoi pe fluviu (cca 1 km) Graniţa cu Serbia şi Muntenegru (546,4 km) se desfăşoară între Beba Veche şi Zlatiţa prin Câmpia Banatului şi apoi în lungul Nerei şi Dunării până la Pristol. Graniţa cu Ucraina (649,4 km) are două sectoare – în nord unde în principal străbate Carpaţii şi Podişul Moldovei (între Halmeu şi Cuzlău) şi altul sudic în lungul Dunării şi al braţului nordic din deltă (Chilia). Graniţa cu Ungaria se află între Halmeu şi Beba Veche (448 km). România are frontiere cu cinci state europene la care în sud-est se adaugă Marea Neagră (193,5 – în lungul apelor internaţionale şi 225 km pe ţărm); mai mult de jumătate (aproape 1800 km) sunt în lungul râurilor, Dunării şi pe mare. Există numeroase puncte de frontieră prin care se asigură legături feroviare (Halmeu, Carei, Valea lui Mihai, Episcopia Bihorului, Salonta, Curtici, Jimbolia, Stamora Moraviţa, Giurgiu, Cristeşti, Vicşani, Valea Vişeului, Câmpulung la Tisa etc.) şi rutiere. Peste Dunăre sunt treceri directe la Porţile de Fier I şi Giurgiu şi cu ajutorul bacului la Calafat, Corabia, Turnu Măgurele. Prin intrarea în Uniunea Europeană graniţele acesteia se vor afla în nordul, estul şi sud-vestul României.

Test de autoevaluare 1.2

1. Descrieţi desfăşurarea frontierelor României folosind harta fizică dintr-un atlas geografic (poziţie geografică, sectoare convenţionale şi cele din lungul râurilor, unităţile de relief străbătute, vecinătatea unor oraşe importante, puncte de frontieră pentru legături rutiere şi feroviare etc.). 2. Folosind o hartă cu reţeaua feroviară (vezi Mersul trenurilor) din România, stabiliţi punctele de frontieră importante pentru legături rutiere şi feroviare etc.).



3. Care sunt locurilor de traversare rutieră şi feroviară a fluviului Dunărea între Baziaş şi Brăila; care au rang internaţional ? Rezolvaţi aceste probleme şi comparaţi cu răspunsurile de la sfârşitul unităţii de învăţare.

1.3 Caracteristici geografice definitorii Sensul noţiunii conduce la delimitarea dintr-o multitudine de caracteristici ale unui sistem la cele care au avut şi au rol semnificativ determinant în geneza şi evoluţia sa, mai ales progresivă. Când ne referim la poporul şi statul român acestea trebuie raportate la patru caracteristici ce se raportează la însemnătatea Carpaţilor, Dunării, Mării Negre şi a poziţiei strategice la „răscrucea” marilor axe de legătură europene şi nu numai. România este o ţară carpatică

Carpaţii care reprezintă cel mai lung lanţ muntos din Europa (1500 km) formează pe teritoriul României un uriaş inel (28% din suprafaţa ţării) din care lateral s-au dezvoltat dealuri, podişuri iar în exterior şi câmpii întinse, toate strâns legate într-un sistem genetic şi evolutiv. Din Carpaţi pornesc cursurile marilor râuri care străbat regiunile vecine ajungând la Dunăre. Cantităţile mari de precipitaţii ce cad în Carpaţi asigură izvoare cu debite bogate şi o scurgere cu debite ridicate primăvara şi vara. Carpaţii sunt o barieră pentru masele de aer ce vin din diferite părţi ale emisferei nordice determinând pe de-o parte nuanţări evidente ale climatului temperat (uscat în est, umed şi răcoros în vest, umed şi mai cald în sud-vest), iar pe de alta frecvenţa ploilor orografice pe versanţii şi culmile aflate pe direcţia maselor de aer şi a efectelor foehnale pe cei adăpostiţi; dezvoltarea în altitudine şi fragmentarea accentuată impusă de depresiuni şi culoarele de văi au facilitat impunerea de topoclimate specifice (alpin, subalpin, montan de altitudine medie, de depresiuni etc.) (Figura 1.4). Înălţimile ridicate ale Carpaţilor au permis în cuaternar, în condiţiile răciri generale a climatului, dezvoltarea gheţarilor la altitudini mai mari de 1800 m de la care au rămas numeroase forme de relief caracteristice (circuri, văi, morene glaciare). Dezvoltarea în trepte a reliefului României impusă de ridicarea Carpaţilor a condiţionat o desfăşurare etajată a tipurilor de sol şi a



Figura 1.4 România – ţară carpatică

formaţiunilor vegetale (molisoluri şi formaţiuni de stepă şi silvostepă, soluri argiloiluviale sub păduri de foioase în câmpii şi dealuri, apoi cambisoluri şi spodosoluri în dealurile înalte şi munţi). Prin caracteristicile fizice (cca 70% au înălţimi sub 1700 m, fragmentare mare dată de depresiuni numeroase, culoare de văi adânci, pasuri joase) Carpaţii au fost favorabili locuirii şi statornicirii populaţiei încă din paleolitic şi neolitic dar şi accesul din orice direcţie. Cele mai însemnate fortificaţii ale statului dac se află în Carpaţi sau la marginea acestora. Carpaţii au constituit de-a lungul mileniilor nu numai spaţiul necesar vieţii şi diverselor activităţi economice dar au avut un rol strategic semnificativ atât pentru siguranţa populaţiei cât şi pentru apărare. Culmile şi crestele munţilor au reprezentat spaţiul unei tradiţionale activităţi pastorale milenare. Resursele de subsol şi sol variate şi în cantităţi suficiente, bogatul potenţial hidroenergetic au contribuit la dezvoltarea unei vieţi economice şi a unei reţele dense de aşezări ce urcă din culoarele văilor până în culmi desfăşurate la peste 1200 m. Toate acestea impun Carpaţii ca un spaţiu care a favorizat dezvoltarea unui singur popor şi a unui stat bine conturat.



România este o ţară dunăreană Reţineţi!

Poziţia ţării noastre în cadrul bazinului fluviului. Cca. 38% din lungimea acestuia se află la hotarele şi în interiorul României; aproape 98% din bazinele hidrografice din ţara noastră aparţin sistemului dunărean definitivat în cuaternar prin formarea sectoarelor de colectare din câmpii (Figura 1.5). Dunărea a avut şi are un rol semnificativ pentru poporul român. În lungul ei sunt condiţii de mediu (terenuri agricole, păduri, lacuri etc.), favorabile constituirii de aşezări, desfăşurării unor activităţi economice variate şi realizării de legături diverse. În istoria milenară fluviul a reprezentat nu numai o însemnată cale de navigaţie folosită pentru schimburi economice dar uneori şi pentru diverse strategii militare. Rolul său s-a amplificat în ultimile decenii prin realizarea canalelor Dunăre-Marea Neagră şi Rin-Main-Dunăre prin care s-a definitivat o însemnată axă de legătură directă pe apă din estul în vestul Europei. Condiţiile naturale (poduri de terasă extinse, pânze freatice bogate cu grad de potabilitate bun, soluri fertile, lemn din zăvoaie, resurse piscicole însemnate etc.) au facilitate dezvoltarea unui număr mare de aşezări (în spaţiul românesc cca 220 aşezări din care mai multe oraşe (cele mai însemnate ca mărime, număr de locuitori şi activităţi economice fiind Galaţi, Brăila, Drobeta Turnu Severin, Călăraşi, Giurgiu, Tulcea), a unei reţele importante de căi de comunicaţie (în lungul fluviului pe terase şi în lunca înaltă; drumuri comerciale străvechi ce legau aşezările din ţară de oraşele porturi devenite azi însemnate axe rutiere şi feroviare). Se adaugă debitul mare ce asigură mai întâi un potenţial hidroenergetic distinct (valorificat parţial prin hidrocentralele de la Porţile de Fier) şi în al doilea rând cantitatea de apă necesară pentru irigaţii, unele activităţi industriale, funcţionării canalului de navigaţie din Dobrogea etc. Dunărea a avut un rol esenţial în constituirea unor sisteme de mediu natural distinct (defileu, luncă, terase etc.), a influenţat sistemele hidrografice limitrofe (de exemplu la râurile mici prin astuparea cu aluviuni a gurilor de vărsare a dus la dezvoltarea de lacuri de tip liman), a asigurat condiţii propice locuirii, dezvoltării de aşezări, căi de comunicaţie şi activităţi economice. Creşterea impactului activităţilor umane a produs modificări în structura şi funcţionarea sistemelor naturale care treptat au căpătat grad diferit de antropizare cu reflectare imediată în peisaj.



Figura 1.5 România – ţară dunăreană

România este o ţară pontică

Marea Neagră prin lungimea ţărmului românesc (225 km), cât şi prin caracteristicile sale fizice (favorabile aşezărilor şi desfăşurării unor activităţi bazate pe navigaţie şi în ultimele decenii şi pe turism) au o importanţă aparte pentru ţara noastră (Figura 1.6). Înfăţişarea actuală este rezultatul atât al proceselor impuse de valuri, curenţi (au creat faleze în loess şi plaje de nisip) cât şi a multiplelor activităţi antropice înfăptuite milenar dar dominant în sec. XX. Marea Neagră este „responsabilă” de medii individualizate pe fâşia de litoral (4-10 km lăţime în sudul şi centrul Dobrogei şi pe cea mai mare parte a Deltei). Între acestea – producerea brizelor, temperaturi moderate, o umezeală mai mare a aerului, apoi desfăşurarea arealelor unor specii de plante şi animale sudice, balcanice, pontice; un relief cu multe sectoare de plaje cu nisip fin etc. Ca urmare, condiţiile naturale din sectorul de litoral au favorizat dezvoltarea de aşezări, activităţi economice şi culturale milenare (pe ţărm sunt vestigii ale unor colonii şi oraşe – Histria, Tomis, Callatis, etc. întemeiate de greci, romani, bizantini etc. – ce-au constituit puncte în care se realizau legături multiple între populaţia locală şi navigatori ai statelor din Marea Mediterană. Din sec. XX importanţă strategică şi pentru economie a ieşirii României la mare a avut un rol hotărâtor nu numai pentru sectorul litoral dar pentru întreaga ţară. S-a reflectat în: dezvoltarea unor oraşe porturi (Constanţa, Mangalia, Sulina, Năvodari), creşterea populaţiei, diversificarea activităţilor economice (schimburi comerciale, industrie - orientată pentru construcţii navale, dar şi în prelucrarea produselor importate, activităţi turistice, transporturi – mai ales naval, a unei agriculturi complexe în care produsele pentru alimentarea populaţiei oraşelor şi turism au devenit primordiale).



Figura 1.6 Marea Neagră şi bazinele hidrografice aferente Reţineţi!

Dezvoltarea aşezărilor, multiplicarea şi amplificarea activităţilor economice au fost însoţite de modificări profunde ale caracteristicilor mediului natural (s-au impus platforme industriale, portuare, cartiere rezidenţiale, limitarea arealelor cu vegetaţie spontană, amenajări turistice în lungul ţărmului, reţele de căi de comunicaţie etc.). Realizarea canalului Cernavodă-Agigea a amplificat sfera posibilităţilor unor legături directe şi rapide între statele din bazinul Mării Negre şi cele din centrul şi vestul continentului. Poziţia ţării noastre la Marea Neagră, de unde denumirea de stat pontic, s-a răsfrânt în: - deschiderea de legături economice cu diverse oraşe şi state de tot mapamondul situaţie prezentă încă din antichitate dar amplificate din sec XX; - dezvoltarea de aşezări între care mai multe oraşe cu funcţii complexe unele având un loc important între marile porturi ale lumii (Constanţa) sau staţiunile turistice de la Marea Neagră (Mangalia, Eforie); - modificări însemnate ale mediului natural din lungul litoralului care a căpătat tot mai mult amprentă antropică; - impunerea în sectorul litoral, prin influenţă directă, a unor noi caracteristici geografice care au condus la diferenţierea de medii specifice reflectate de peisaje distincte (deltă, câmpie lagunară, podiş de loess, oraşe şi staţiuni balneo-turistice etc.). Axă geostrategică este o direcţie de manifestare într-o anumită etapă istorică a intereselor economice, politice, militare a unor state; depinde de potenţialul şi cerinţele militare, politice şi economice ale acestora.



România la intersecţia unor importante axe geostrategice. Reţineţi!

Spaţiul românesc s-a aflat de-a lungul mileniilor în sfera de interese a unor puteri europene şi mondiale (Imperiile – roman în antichitate, apoi otoman, ţarist şi habsburgic în sec. XV-XIX; U.R.S.S., ţările europene occidentale, S.U.A în sec. XX). După 1990, în urma prăbuşirii sistemului comunist european, situaţia geopolitică a României s-a modificat radical în contextul afirmării unui ansamblu de interese ale ţării noastre în concordanţă cu dorinţele şi solicitările din mai multe regiuni ale lumii (Europa Centrală şi de Vest, S.U.A., Asia Centrală, Orientul Apropiat, Balcani, Rusia etc.). Ca urmare, s-au conturat şi sunt în curs de dezvoltare mai multe direcţii geostrategice mondiale cu desfăşurare şi peste spaţiul românesc, ţara noastră fiind direct sau indirect implicată: - axa vest-est între ţările occidentale furnizoare de tehnologii avansate şi Rusia, Ucraina, statele din Asia Centrală şi Caucaz care dispun de materii prime (mai ales energetice); - axa maritimă cu mai multe direcţii ce unesc interesele economice (îndeosebi transferul de petrol şi gaze) ale ţărilor riverane Mării Caspice şi Mării Negre cu cele din Marea Mediterană şi Europa Centrală; - axa dunăreană (fluviul şi canalele derivate) pentru legături directe între statele cuprinse în spaţiul dintre Marea Nordului şi Marea Neagră. Elementele geopolitice definitorii pentru România sunt: - ţara suverană situată la trecerea dintre Uniunea Europeană şi Europa de Est; - are o suprafaţă, populaţie, potenţial economic şi militar semnificativ pentru corelarea cu programele geostrategice ale N.A.T.O. (membrii din 2002) şi Uniunii Europene în rândurile căreia vom intra în 2007; - poziţie strategică în rezolvarea de către marile puteri a ariilor conflictuale din Orient şi bazinul Mării Negre; - rol activ în sistemele instituţionale mondiale, europene, balcanice etc




1. Urmărind harta fizică a României din „Atlasul geografic”, enumeraţi cinci bazine hidrografice importante ale căror râuri principale au obârşii în Carpaţi şi punctele de vărsare în Dunăre pe teritoriul ţării noastre. 2. Folosind un atlas istoric, identificaţi cinci fortificaţii daco-romane şi cinci cetăţi medievale în Carpaţi; stabiliţi rolul strategic al acestora. 3. Urmăriţi cursul Dunării în aval de Baziaş, identificaţi oraşele din România şi le stabiliţi importanţa în sistemul de comunicaţii. 4. Prin intrarea în funcţiune a canalelor de legătură ale Dunării cu Rinul şi Marea Neagră deduceţi cu câte ţări România are posibilităţi de comunicaţie directă pe apă în Europa. Răspunsurile la aceste probleme sunt inserate mai jos. Dacă nu reuşiţi să vă apropiaţi de nivelul acestora recitiţi cu atenţie întreaga unitate de învăţare folosindu-vă şi de hărţile din atlas.



RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare 1.1. 1. Punctele geografice extreme sunt: Horodiştea 48015’6’’ lat. N şi Zimnicea 43037’7’’ lat. N între ele fiind o diferenţă de 4038’59’’ latitudine; Beba Veche 20015’44’’ long. E şi Sulina 29041’24’’ long. E deci o diferenţă de 9025’40’’. 2. Diferenţa ca timp este de 37’42’’. Dacă la Beba Veche este ora 12,00 la Sulina ora locală va fi de 12, 37’42’’; la amândouă însă ora oficială va fi ora fusului orar în care se află oraşul Bucureşti, deci 12. 3. România se află în fusele orare 2 şi 3; capitala Bucureşti este în fusul3, împreună cu centrul şi estul ţării; vestul ţării este în fusul orar 2. Trecerea de la un fus la celălalt se va face în lungul meridianului de 22030’. 4. Centrul României se află la cca 2700 km faţă de vestul Irlandei, 3750 km faţă de nordul arhipelagului Spitzbergen, 3500 km faţă de nord-vestul Islandei, 1150 km faţă de sudul Insulei Creta, 1650 km faţă de M. Caspică.

Testul de autoevaluare 1.2. 1. Se realizează un exemplu pe care îl folosiţi în celelalte situaţii. Frontiera cu Ungaria se desfăşoară în vestul şi nord-vestul României între localităţile Beba Veche şi Halmeu. Dominant graniţa are caracter convenţional; la vest de Nădlac ea se înscrie pe cursul râului Mureş. În totalitate străbate mai multe sectoare ale Câmpiei de Vest (Câmpia banato-someşană) fiind în apropierea oraşelor Arad, Oradea, Satu Mare. Punctele de frontieră principale sunt Halmeu (cale ferată), Episcopia Bihorului (rutier şi feroviar), Curtici (feroviar şi rutier), Nădlac (rutier), Valea lui Mihai (rutier şi feroviar). 2. Legăturile pe calea ferată cu Ungaria se realizează din localităţile Halmeu, Carei, Valea lui Mihai, Episcopia Bihorului, Salonta, Curtici, iar cu republica Serbia şi Muntenegru din Jimbolia, Stamora Moraviţa. 3. Dunărea este traversată în mai multe locuri peste următoarele construcţii de tip pod sau baraj hidroenergetic – barajul de la Porţile de Fier I (rutier; legătură în Serbia şi Muntenegru), la Giurgiu-Ruse (pod cu cale ferată şi şosea; legătură cu Bulgaria), Feteşti-Cernavodă (în România, sistem de poduri pentru şosea şi cale ferată), Giurgeni (pod rutier în România). Testul de autoevaluare 1.3 1. Principalele bazine hidrografice cu izvoare în Carpaţi şi vărsare în Dunăre pe teritoriul României sunt: Jiul, Oltul, Argeşul, Ialomiţa, Siretul. 2. În spaţiul carpatic sunt numeroase locurile unde există urme de fortificaţii şi aşezări dacice, daco-romane sau romane. Între acestea importante sunt: complexul de cetăţi din Munţii Orăştiei cu Sarmizegetusa Regia, Blidari, Pietrele Roşii, apoi Porolissum din nordul M. Meseş, Drobeta în estul Defileului Dunării, Petrodava la vest de Piatra neamţ, Sarmizegetusa Ulpia Traian (vestul Depresiunii Haţeg) etc. La fel de însemnate sunt cetăţile ţărăneşti medievale de la Hărman, Preymer, Râşnov, cetatea Braşovului, castelul Bran etc. 3. În aval de Baziaş sunt în lungul Dunării, pe teritoriul României următoarele oraşe: Moldova Nouă (minier), Orşova (centru industrial, port, turism), Drobeta Turnu Severin (important centru pentru transport pe apă, rutier şi feroviar; inclusiv pentru legăturile cu Serbia; Calafat (legături rutiere, feroviare, trecerea cu feribot în Bulgaria; în viitor între Calafat şi Viadin se va realiza un pod pentru transport rutier şi feroviar), Corabia (trecerea cu bacul în Bulgaria), Turnu Măgurele (port, trecerea cu bacul în Bulgaria), Zimnicea, Giurgiu (legături internaţionale cu Bulgaria pe cale ferată şi şosea), Olteniţa (port), Călăraşi (port, transport feroviar, rutier), Feteşti (nod rutier, feroviar), Cernavoda (nod rutier, transport feroviar, port la Dunăre şi canalul ce traversează Dobrogea), Hârşova



(port, transport rutier), Brăila (însemnat centru economic, port şi nod feroviar, rutier, trecere cu bacul Dobrogea), Măcin (port, nod rutier însemnat în nord-vestul Dobrogei), Galaţi (cel mai important centru economic dunărean, nod rutier, feroviar, port), Isaccea (port mic, transport rutier), Tulcea (centru industrial, nod rutier, transport feroviar, aeroport în vecinătate, „poartă” de intrare în Delta Dunării), Sulina (port fluvio-maritim). 4. În afara statelor din bazinul Dunării (Ucraina, Moldova, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Ungaria, Slovacia, Austria, Germania) se adaugă Franţa, Olanda şi Belgia prin Meuse.

LUCRAREA DE VERIFICARE Nr. 1 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie fizică. Răspunsurile la întrebări

vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problemele la care trebuie să răspundeţi pentru această temă sunt următoarele: (răspunsurile să nu depăşească ¾ pagini; punctele pentru notare sunt trecute în paranteză se adaugă unul din oficiu). Răspunsurile dumneavoastră se pot da cu uşurinţă dacă urmăriţi hărţile şi textul din secţiunile U.I. (mai ales cele de la rubrica „Reţineţi”). Dacă întâmpinaţi greutăţi apelaţi la hărţile din atlas şi la textele indicate în bibliografie. În eseu căutaţi să scoateţi în evidenţă pe de-o parte însemnătatea celor trei caracteristici fundamentale prin raportarea la elementele geografice, iar pe de alta la însemnătatea geostrategică şi existenţa poporului român în acest spaţiu. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pentru verificare şi notare (forma de trimitere şi notarea se vor stabili de către tutore). 1. Analizaţi hărţile din figurile 1.1,1.2,1.3 şi stabiliţi importanţa poziţiei geografice a României în funcţie de reperele existente. (3 p.) 2. Urmăriţi hărţile climatice ale României dintr-un „Atlas geografic” şi stabiliţi valorile de temperatură şi precipitaţii pentru regiunile din N, E, SE, S, SV, V, centrul ţării. Explicaţi diferenţele care apar între acestea făcând apel la poziţia geografică. (2 p.) 3. Explicaţi rolul Carpaţilor în diferenţierea condiţiilor de mediu de pe teritoriul României. (2 p.) 4. Realizaţi un eseu prin compararea datelor ce rezultă din analiza hărţilor din figurile 1.4,1.5,1.6. (2 p.) Bibliografie minimală: Ielenicz M., Ileana Pătru, (2005), România – Geografie fizică, vol. I, (pg. 5-22) Edit. Academică, Bucureşti. *** (1983), Geografia României, vol. I, (pg. 21-32), Edit. Academiei, Bucureşti.

Alcătuire geologică şi evoluţie paleogeografică


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.2 ALCĂTUIRE GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIE PALEOGEOGRAFICĂ Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 ………………………………. 15 2.1 Teritoriul României – mozaic petrografic şi structural ……… 15 2.2 Evoluţia paleogeografică ……………………………………… 18 2.3 Resursele de subsol …………………………………………… 22 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 24 Lucrarea de verificare nr.2 ………………………………………… 25 Bibliografie minimală ………………………………………………. 25 Obiectivele unităţii de învăţare nr.2

Pe baza cunoştinţelor din acest capitol veţi reuşi să vă clarificaţi următoarele probleme:

• cunoaşterea alcătuirii geologice a teritoriului României şi a principalelor unităţi structurale care s-au individualizat în acesta;

• înţelegerea rolului factorilor interni în realizarea configuraţiei actuale a marilor forme de relief;

• intuirea modului în care au luat naştere componentele structurale şi a pricepe felul în care acestea s-au integrat într-un sistem.

2.1 Teritoriul României – mozaic petrografic şi structural Privind o hartă şi câteva profile geologice eşti impresionat de mulţimea fragmentelor ce au dimensiuni şi culori diferite dar care se asociază creând imaginea unui mozaic ce urmează a fi înţeles. Culorile şi simbolurile aplicate pe ele relevă vârsta acestora (de la cele mai vechi realizate acum un miliard de ani iar cele mai noi dobândite în ultimele mii de ani) şi principalele tipuri de roci (magmatice, metamorfice, sedimentare). Se adaugă liniile ce reflectă modul de asociere al fragmentelor sau structura lor. Profilele redau alcătuirea de amănunt pe anumite direcţii dar şi până la mari adâncimi. Mozaic petrografic Atât la suprafaţa uscatului cât şi în adâncime rocile care îl

alcătuiesc sunt variate ca geneză, vârstă, grosime etc. La suprafaţă cea mai mare desfăşurare o au rocile sedimentare (argile, marne, gresii, loessuri, calcare, conglomerate, nisipuri etc.) care intră în componenţa regiunilor de câmpie, podişuri, dealuri şi în unele unităţi muntoase. Urmează rocile metamorfice (şisturi cristaline de diferite tipuri prezente mai ales în Carpaţii Meridionali, Munţii Bihorului, Munţii Banatului, Munţii Rodnei şi Maramureş dar şi în centrul Dobrogei) şi rocile eruptive (formează munţii din vestul Carpaţilor Orientali şi din sud-estul Munţilor Apuseni) şi magmatice (în nord-vestul Dobrogei şi în mai multe locuri din Carpaţi). În adâncime sub rocile aflate la suprafaţă urmează altele cu vârstă tot mai veche, pretutindeni însă, baza lor situată la sute sau mii de metri este reprezentată de şisturi cristaline, granite, bazalte etc. (Figura 2.1)



1.Munţi din roci cristaline; 2.Munţi din roci sedimentare vechi; 3.Munţi din roci sedimentare noi; 4.Munţi din roci magmatice vechi; 5.Munţi din roci vulcanice noi; 6.Podişuri şi munţi foarte vechi din roci cristaline; 7.Dealuri şi podişuri din roci sedimentare noi; 8.Măguri din roci cristaline şi vulcanice; 9.Câmpii şi depresiuni.

Figura 2.1 Harta geologică Complexitate structurală

Teritoriul ţării noastre se desfăşoară pe două categorii de unităţi geologice – orogenul carpatic şi platformele aflate la exteriorul lui. Ele s-au format pe parcursul a cca un miliard de ani în sectorul sud vestic al plăcii Euroasiatice unde din ea s-au rupt mai multe bucăţi cu dimensiuni reduse (microplăci) care s-au ciocnit şi presat reciproc (panonică în vest, transilvană în centru, moesică în sud, Marea Neagră în sud etc.). Platformele, au desfăşurare în Moldova, Câmpia Română şi Podişul Getic. Au un fundament foarte vechi peste care sunt strate groase de roci sedimentare. Orogenul carpatic constituie un domeniu larg care a rezultat la întâlnirea şi ciocnirea microplăcilor. Din rocile sedimentare, metamorfice şi magmatice au rezultat munţi ce-au fost înălţaţi treptat. Unele sectoare din acest domeniu au suferit scufundări creându-se depresiuni tectonice ce au reprezentat bazine marine în care s-au acumulat sedimente (depresiunile Transilvaniei, Panonică). Ridicarea Carpaţilor a determinat pe de-o parte şi antrenarea lor în acest proces, regiunile devenind uscat iar pe de altă parte au generat structura lor (cutată, slab înclinată etc.).



România – ţara cu seismicitate deosebită Reţineţi!

Ciocnirea microplăcilor dar mai ales coborârea celei din sud-est (numită microplaca Marea Neagră) sub orogenul carpatic (sectorul Carpaţilor şi Subcarpaţilor de Curbură) determină producerea de cutremure. Cele cu intensitate mare şi de care sunt legate pagube însemnate în economie şi chiar pierderi de vieţi omeneşti se înregistrează la intervale de mai mulţi zeci de ani (în sec. XX importante au fost cutremurele din 1940, 1977, 1986). Seisme cu intensitate mai mică s-au produs şi în Banat, Moldova, Transilvania. Alcătuirea petrografică a teritoriului României este complexă, în afara rocilor sedimentare (argile, marne, gresii, nisipuri, calcare, loess) sunt roci magmatice (bazalte, granite), eruptive (andezite), metamorfice (şisturi cristaline) care au pondere diferită în componenta reliefului. Unităţile structurale sunt platformele (au un fundament foarte vechi peste care urmează strate sedimentare groase de vârste deosebite) aflate în sudul şi estul României şi orogenul carpatic alcătuit din lanţul de munţi şi mari depresiuni tectonice (în centrul şi vestul României) în care s-au acumulat strate importante de roci sedimentare. Mişcarea microplăcilor tectonice generează seisme din care cele ce au amploare deosebită în zona Vrancea.


Studiaţi din atlasul geografic harta geologică a României şi stabiliţi prin confruntarea explicaţiilor din legenda acesteia cu conţinutul ei următoarele: 1. Ce roci intră în alcătuirea Câmpiei Române şi a Carpaţilor Meridionali? 2. Ce unităţi structurale alcătuiesc Carpaţii Orientali? 3. Unde au cea mai mare desfăşurare rocile cuaternare? Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de studiu.



2.2 Evoluţia paleogeografică Orice regiune geografică s-a realizat într-un interval de timp, de la câteva la mai multe sute de milioane de ani, când s-au confruntat factori care acţionează din interiorul Pământului (mişcări tectonice, vulcanice etc.) cu cei care se manifestă din exterior. Dacă primii creează marile forme de relief (munţi, dealuri, câmpii, bazine tectonice acoperite de apă etc.) ceilalţi mai întâi le nivelează pe acestea şi concomitent creează alte reliefuri de dimensiuni mai reduse. Prezentarea caracteristicilor unei astfel de evoluţii în care se urmăreşte rolul celor două grupe de factori în cadrul unor etape, faze etc. raportate la erele, perioadele şi etajele stabilite de geologi, se realizează în cadrul analizelor paleogeografice (Tabelul din figura 2.2). Cu cât regiunea este mai extinsă şi mai variată ca alcătuire geologică cu atât evoluţia paleogeografică va fi mai complexă şi invers.

Figura 2.2 Scara geocronologică

Ere Perioade Epoci/Etaje Orogeneze CUATERNAR 1,8 mil.ani

Holocen Pleistocen

PLI

OC

EN

Romanian Dacian Potian Meotian

NEOGEN >27 mil.ani

MIO

CE

N

Sarmatian Badenian Helvetian Burdigalian Acvitanian

NE

ZOZO

IC

70 m

il. a

ni

PALEOGEN 47 mil.ani

Oligocen Eocen Paleocen

Alpină

Faza attică Faza stirică Faza savică Faza laramică Faza austrică

CRETACIC 65 mil.ani

Danian Senonian . . Albian Apţian . .

JURASIC 45 mil.ani

Malm Dogger Liasic

ME

ZOZO

IC

150

mil

ani

TRIASIC 40 mil. ani

Chimerică

PA

LEO

ZOIC

83

5 m

il. a

ni

PERMIAN 25 mil. ani CARBONIFER 55 mil. ani DEVONIAN 55 mil. ani

Hercinică



Caledoniană

PR

EC

AM

BR

IAN

±2

mil.

ani

Precambriană

Cea mai mare parte a reliefului major s-a realizat în ultimii 250 mil.ani

Evoluţia paleogeografică a spaţiului românesc este dependentă de deplasarea unor plăci şi microplăci de-a lungul mai multor ere şi perioade geologice. Ele aveau dimensiuni variate, sectoare de uscat (supuse eroziunii) şi marine (se acumulau sedimente). Începutul evoluţiei aparţine paleozoicului (acum 650 mil. ani) când în urma deplasării plăcilor de atunci sub impulsul energiilor tectonice din adânc s-au produs – ciocnirea lor şi comprimarea sedimentelor însoţite de metamorfozări, vulcanism, cutarea şi ridicarea unor lanţuri de munţi, crearea de bazine marine. În Europa au rezultat sistemele munţilor caledonici şi hercinici (se aflau şi pe teritoriul ţării noastre din ele rămânând la zi doar porţiuni din Dobrogea) care au sudat temporar plăcile şi au creat un continent extins (Figura 2.3). La începutul mezozoicului prin formarea Oceanului Tethys şi a riftului Atlanticului de Nord s-au detaşat din marile regiuni de uscat din emisfera nordică plăcile euroasiatică, africană şi americană iar la contactul dintre acestea mai multe fragmente mai mici (între acestea microplăcile panonică, moesică etc.). Sectoarele de îmbinare a microplăcilor corespundeau unor bazine marine cu fose în care se acumulau sedimente ce sufereau transformări, cutări şi ridicări sub impulsul energiei tectonice din adânc. În a doua parte a mezozoicului şi apoi neozoic extinderea bazinului Atlantic a facilitat deplasarea plăcilor mari (Euroasiatică spre est, Africana spre nord), ciocnirea celor mici (din ţara noastră), dispariţia treptată a Oceanului Tethys.



Figura 2.3 Evoluţia paleogeografică

Urmări ale evoluţiei pliocen-cuaternare

Pentru spaţiul ţării noastre consecinţele paleogeografice principale au fost: - metamorfozarea şi cutarea rocilor din bazinele tectonice desfăşurate la contactul dintre microplăci însoţită de crearea de lanţuri de munţi alcătuiţi mai întâi dominant din roci cristaline iar apoi (la începutul neozoicului) din fliş (marne, gresii, conglomerate); - individualizarea unor depresiuni tectonice mari între lanţurile montane (Transilvania, Panonia) dar şi la contactul acestora cu regiunile de platformă dezvoltate pe plăcile moesică şi est europeană ce coborau spre orogenul carpatic; în ele se vor acumula depozite sedimentare groase;



- erupţii vulcanice în lungul unor fracturi adânci (în a doua parte a erei neozoice) în urma cărora s-a clădit treptat lanţul muntos din vestul Carpaţilor Orientali, dar şi din sud-estul Munţilor Apuseni; - realizarea unei unităţi deluroase (Subcarpaţii) la exteriorul Carpaţilor Orientali şi Meridionali în a doua parte a erei neozoice, în care există sectoare cu strate de roci cutate sau doare denivelate; - umplerea şi exondarea bazinelor tectonice situate în interiorul şi la exteriorul Carpaţilor la finele erei neozoice; - ridicarea intensă a Carpaţilor (în pliocen şi cuaternar) care a antrenat şi unităţile vecine, formarea ca uscat a regiunilor de câmpie şi din unele depresiuni intramontane, slabe manifestări magmatice ce-au creat măguri bazaltice; - climatul rece din cuaternar (pleistocen) a permis instalarea gheţarilor pe munţii cei mai înalţi; ei au dispărut odată cu încălzirea climei holocen; - evoluţia din ultimii 10.000 ani (holocen) s-a concretizat în ridicarea uşoară a celei mai mari părţi din unităţile geografice (mai ales în munţi), uşoare coborâri ale unor sectoare de câmpie (mai ales în câmpiile Siretului, Timişului, Crişurilor, Someşului etc.) şi din unele depresiuni (Ciuc, Braşov), formarea Deltei Dunării şi a câmpiei fluvio lacustre.


1. Urmărind harta geologică şi cele ce redau câteva episoade din evoluţia paleogeografică precizaţi care sunt unităţile formate în paleozoic şi în cuaternar. 2. Când s-au produs cele mai importante erupţii vulcanice şi care au fost urmările acestora. 3. Analizaţi hărţile paleogeografice şi stabiliţi pentru o unitatea de platformă când a fost uscat şi când au fost acoperite de apă. După ce aţi rezolvat aceste probleme comparaţi răspunsurile cu cele aflate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi ceea ce este redat prin scriere cursivă.



2.3 Resursele de subsol Carpaţii, bază de resurse metalifere, cărbuni superiori şi materiale de construcţie

Sunt legate se variatele structuri geologice în care s-au format în diferite perioade de timp. Unele au fost cunoscute încă din vechime (aur, argint, minereu de fier, sare etc.), altele de abia încep a fi folosite (substanţele radioactive) unele sunt aproape epuizate, altele, pe cale de a se împuţina, sunt exploatate în cadrul unor programe raţionale (petrol, gaze etc.). Dezvoltarea societăţii omeneşti, mai ales în ultimile secole (precumpănitor de la finele secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea), a fost în strânsă dependenţă cu accelerarea cunoaşterii şi extragerii resurselor. Astfel, s-au dezvoltat diverse ramuri extractive şi prelucrătoare. Astăzi, în condiţiile în care unele resurse sunt pe cale de a se epuiza sau exploatarea lor devine nerentabilă datorită costurilor mari, accentul se pune tot mai mult pe o bună gospodărire a celor exploatabile şi pe prospecţiuni, în vederea identificării de noi resurse. Distribuţia resurselor de subsol este dependentă de unităţile geografice în care precumpănesc minereuri feroase şi neferoase (în Carpaţi), substanţe minerale utile şi diverşi combustibili (în dealuri, câmpii), materiale de construcţii (Carpaţi, Subcarpaţi etc.). În unităţile cristaline carpatice, unde alături de rocile cristaline predominant există şi roci magmatice şi sedimentare vechi, resursele sunt variate, dar rezervele sunt reduse, exploatarea multora dintre acestea fiind nerentabilă. Există încă exploatări de minereuri de aur, argint (Munţii Apuseni), cupru (Munţii Poiana Ruscă, Muntele Toroiaga din Munţii Maramureşului), mangan (Obcina Mestecăniş), fier (Munţii Poiana Ruscă, Munţii Banatului), bauxită (Munţii Apuseni), mică (bazinul Lotrului). Carierele de bazalt andezit, marmură, calcar, travertin sunt numeroase, rezervele fiind foarte mari. În Munţii Banatului şi în Munţii Vâlcan, în rocile sedimentare vechi există şi cărbuni în rezerve mici (huilă şi antracit). La acestea se adaugă rezervele de minereuri radioactive (Munţii Bihor, Munţii Almăj, Munţii Bistriţei etc.), molibden (Munţii Aninei, Munţii Bihor), crom (Munţii Almăj), nichel (Munţii Şureanu), grafit (Munţii Parâng). În unitatea munţilor vulcanici şi sedimentaro-vulcanici şi vestul Carpaţilor Orientali şi din sudul Munţilor Apuseni există sulfuri polimetalice, cu concentraţii diferite de aur, argint, cupru, plumb, zinc etc. Rezervele cele mai mari şi care se exploatează se află în munţii Igniş-Gutâi şi Metaliferi. Există şi rezerve de sulf în Munţii Călimani, a căror extracţie s-a realizat înainte de 1990. De asemenea, există multe cariere de andezite şi de caolin (Munţii Harghita).



Petrolul, gazele naturale, sarea şi lignitul sunt resurse dominante în regiunile de deal

Resursele din unităţile alcătuite din roci sedimentare sunt mult mai variate, unele cu rezerve însemnate. Huila se află în Depresiunea Petroşani, cărbunii bruni în depresiunile Comăneşti şi Almăj, iar lignitul, care are cea mai mare pondere între resursele carbonifere, se găseşte în strate cu grosimi nu prea mari, situate la adâncimi diferite, în Subcarpaţii de Curbură, Subcarpaţii Getici, nordul Podişului Getic (de la Motru la Olteţ), Munţii Baraolt. Zăcămintele de petrol sunt concentrate cu rezerve mai mari în Subcarpaţi, Podişul Getic, Câmpia Română, pe platforma Mării Negre şi cu rezerve reduse în Câmpia de Vest (bazinele Timiş-Arad), Depresiunea Braşov, sudul Podişului Moldovei. Asociate petrolului sunt gazele de sondă, exploatate în mai multe locuri din Subcarpaţi, Câmpia Română şi Podişul Getic. Gazul metan este concentrat în peste 60 de structuri bogate din Depresiunea colinară a Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor), de unde, prin conducte, este dirijat către marile centre economice din ţară. Mici rezerve de gaz metan există şi în centrul Podişului Moldovei. Sarea reprezintă o mare bogăţie a ţării, masivele de sare, situate aproape de suprafaţă, fiind răspândite în Subcarpaţi şi pe marginile Depresiunii colinare a Transilvaniei, precum şi în Depresiunea Maramureş. Cantităţile extrase asigură necesarul industriei, al consumului alimentar şi acoperă şi oferă disponibilităţi pentru export.




Formulaţi întrebări apropiate ca sens şi încercaţi rezolvări pe baza textului din această unitate de învăţare. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele de mai jos. Testul de autoevaluare 2.1 1. În Câmpia Română la suprafaţă sunt roci cuaternare reprezentate de loessuri, nisipuri, pietriş mărunt. Sub acestea sunt sedimente neozoice şi mezozoice şi un fundament alcătuit din roci cristaline şi granite proterozoice. Carpaţii Meridionali sunt formaţi dominant din şisturi cristaline şi granite foarte vechi la care se adaugă calcare şi conglomerate mezozoice iar în unele depresiuni gresii, marne din neozoic. 2. Carpaţii Orientali sunt alcătuiţi din mai multe unităţi structurale care se eşalonează de la vest la est (unitatea vulcanică neogenă, şirul depresiunilor tectonice – Maramureş, Dornelor, Gheorgheni, Ciuc, Braşov), unitatea masivelor cristaline, unităţilor montane din fliş. 3. Rocile cuaternare au o desfăşurare largă în unităţile de câmpie, în unele depresiuni tectonice din munţi şi Subcarpaţi, în lungul văilor şi în câmpia fluvio-lacustră litorală. Testul de autoevaluare 2.2 1. În paleozoic mişcările tectonice au creat mai multe regiuni de uscat din care s-au păstrat sectoare în unităţile structurale din Dobrogea de nord-vest şi Podişul Casimcea. În cuaternar prin umplerea unor bazine lacustre cu sedimente au rezultat Câmpia Română, Câmpia de Vest (Banato-Someşană), Delta Dunării, câmpia fluvio-lacustră litorală şi probabil şesul unor depresiuni intramontane (Braşov). 2. Cele mai importante erupţii vulcanice s-au realizat în neogen în lungul unor fracturi adânci din estul Depresiunii Transilvaniei şi sud estul Munţilor Apuseni. Au dat naştere la vulcani extinşi care în Carpaţii Orientali au creat un lanţ de masive iar în Munţii Apuseni munţi izolaţi sau grupaţi. 3. Unitatea de relief aleasă este Podişul Moldovei care se suprapune pe Platforma moldovenească. Este o unitate foarte veche (din precambrian) care în paleozoicul inferior era aproape în întregime uscat fiind supusă modelării subaeriene. Uscatul s-a extins (excepţie un sector redus în bazinul Bârladului) spre sud în paleozoicul superior şi la începutul mezozoicului când în urma mişcărilor hercinice s-au adăugat o punte de legătură cu Platforma din Dobrogea. În neozoic însă regiunea coboară fiind acoperită de apele mării. Se produc intense acumulări de depozite sedimentare. De la începutul pliocenului apele mării se retrag spre sud, astfel încât dacă jumătatea nordică devine uscat în cea sudică (bazinul Bârladului) continuă procesele de sedimentare. Retragerea mării continuă şi în pliocenul superior şi se încheie în pleistocen când întreg podişul a devenit uscat în care râurile se vor adânci pe traseele actuale.



LUCRAREA DE VERIFICARE Nr. 2 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie fizică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problema la care trebuie să răspundeţi pentru această temă (răspunsurile să nu depăşească ¾ pagini; punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu) este următoarea: 1.Evoluţia paleogeografică a teritoriului României. (6 p.) 2.Câteva caracteristici geologice ale unităţii geografice în care se află localitatea dumneavoastră. (3 p.) În stabilirea răspunsurilor trebuie să aveţi în vedere următoarele lucruri: - însuşirea corectă a textului din unitatea de învăţarea inclusiv urmărirea hărţilor paleogeografice la primul punct; - fixarea aproximativă a poziţiei geografice a localităţii dumneavoastră pe fiecare hartă geologică şi extragerea de pe aceasta a informaţiei necesare; corelarea informaţiilor şi realizarea unui text de 5-10 rânduri în care să se aprecieze: unitatea geologică mare în care se află, tipurile de formaţiuni geologice principale (după vârstă şi alcătuire), situaţia paleogeografică în diferite etape de evoluţie paleogeografică, unele resurse importante. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pentru verificare şi notare (forma de trimitere şi data vor fi stabilite de tutore). Bibliografie minimală: Ielenicz M., Ileana Pătru , (2005), România-Geografie fizică (pg. 29-38), Edit. Universitară, Bucureşti. Mutihac V., şi colab., (2004), Geologia României (ultimul capitol), Edit. Universitară, Bucureşti. ***(1983), Geografia României (pg. 76-83), vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti.

Relieful


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.3 RELIEFUL Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 ………………………………. 26 3.1. Caracteristici definitorii ……………………………………….. 26 3.2. Relieful şi alcătuirea geologică ………………………………. 30 3.3. Tipuri de reliefuri create de agenţii externi …………………. 33 3.4. Unităţile de relief ………………………………………………. 37 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 54 Lucrarea de verificare nr.3 ………………………………………… 58 Bibliografie minimală ………………………………………………. 58 Obiectivele unităţii de învăţare nr.3

Pe baza cunoştinţelor asimilate la această temă veţi reuşi: • să înţelegeţi că relieful constituie baza sistemului oricărei unităţi geografice; • să cunoaşteţi relaţiile care derivă din interferenţa cu alcătuirea şi structura

geologică; • să apreciaţi calitativ şi cantitativ rolul agenţilor externi (apă curgătoare, gheţari,

vânt, vieţuitoare etc.) dar şi al gravitaţiei în modelarea reliefului creat de tectonică şi în dezvoltarea unor tipuri de relief specifice;

• să puteţi diferenţia pe teritoriul ţării noastre unităţi de relief pe care le poţi ierarhiza pe mai multe trepte.

3.1 Caracteristici definitorii Sunt trăsături cu caracter calitativ ce definesc înfăţişarea de ansamblu a reliefului şi a fiecărui component. Caracteristici morfografice

Relieful României se caracterizează prin: - Este un sistem închegat, în care se includ ca principale componente munţii, dealurile, podişurile, câmpiile. - Sistemul alcătuieşte un uriaş amfiteatru natural în care lanţul carpatic se dezvoltă ca o imensă „coroană” încadrată la exterior şi interior de celelalte unităţi mai joase. - Varietatea reliefului României derivă din complexitatea alcătuirii geologice şi multilateralitatea evoluţiei, îndeosebi pe parcursul a aproape 650 milioane de ani. Există munţi, podişuri, dealuri, câmpii generate în sute de milioane de ani după cum sunt terase şi lunci extinse, Delta Dunării etc. formate în intervale scurte de timp. - Proporţionalitatea repartiţiei marilor trepte de relief este evidentă (munţi cca 28%, dealurile şi podişurile 42%, câmpiile 30%) ea reflectându-se nu numai în distribuţia tipurilor de peisaj ci şi în modalităţile de folosinţă a terenurilor.

Relieful


Reţineţi!

- Desfăşurarea concentrică şi relativ simetrică este exprimată de prezenţa în centrul sistemului a Depresiunii colinare a Transilvaniei înconjurată de lanţul munţilor Carpaţi, la exteriorul cărora sunt dealuri, podişuri şi apoi câmpii. - Direcţionarea marilor sisteme de văi şi depresiuni prin traversarea treptelor de relief principale a impus accesibilitatea pentru habitat şi comunicaţie a întregului spaţiu. Se adaugă şi alte caracteristici ce pot fi urmărite la nivelul fiecărei trepte şi care pun în evidenţă elemente de ordin cantitativ apreciate atât la nivelul întregului relief cât şi pentru fiecare formă în parte. Carpaţii formaţi la finele mezozoicului şi în neozoic sunt munţi cu altitudini medii în raport cu alte sisteme de pe Glob, au un grad accentuat de fragmentare impus de mulţimea văilor mari şi adânci dar şi de frecvenţa depresiunilor şi pasurilor. Imaginea generală este aceea de asociere de masive separate de numeroase văi longitudinale şi transversale cu depresiuni cu origine diferită, defilee şi chei etc. Interfluviile sunt variate ca înfăţişare şi destul de mult ramificate spre exterior. La înălţimi mari sunt creste cu versanţi abrupţi impuşi de alcătuirea geologică, modelarea glaciară şi periglaciară. Există şi platouri (vulcanice, pe calcare), dar cele mai multe interfluvii sunt rotunjite. Constituie un spaţiu populat cu aşezări ce urcă frecvent până la 1000-1100 m. Dealurile şi podişurile alcătuiesc o treaptă intermediară ce încadrează munţii pe toate laturile. Au rezultat dominant în neozoic, au înălţimi influenţate de ridicarea Carpaţilor şi o înfăţişare generală variată impusă de alcătuirea lor din roci cu rezistenţă mai mică la atacul agenţilor externi dar şi de fragmentarea determinată de o reţea densă de văi proprii dar şi de cele care coboară din munţi. Versanţii au o înfăţişare complexă fiind intens afectaţi de torenţialitate şi alunecări de teren. La podişuri predomină platourile şi versanţii cu pante mari pe care se produc alunecări, prăbuşiri, şiroiri. Văile sunt largi cu mai multe terase. Constituie spaţiul cel mai intens populat. Câmpiile se află în sudul şi vestul ţării; reprezintă asocieri de interfluvii plate, întinse (câmpuri) şi văi cu lunci largi. Domină spectrul culturilor agricole dar şi mulţimea aşezărilor. Figura 3.1

Relieful


Figura 3.1 Harta fizică a României

Caracteristici morfometrice

Hipsometric relieful se dezvoltă de la zero metri (linia de ţărm a Mării Negre) la vârfurile ce depăşesc 2500 m în Carpaţi. Se poate adăuga şi spaţiul submers din apele teritoriale. Cea mai mare parte a reliefului României se află la altitudinea de sub 1000 m (42% între 0 şi 200 m - reprezentând câmpii şi podişuri joase; 46% între 200 şi 1000 m specifice dealurilor, podişurilor şi câtorva câmpii înalte), munţilor revenindu-le doar 12% (1% peste 2000 m); există 11 vârfuri cu înălţimi de la 2500 m în sus (vf. Moldoveanu 2544 m). (Tabelele din figurile 3.2 şi 3.3)

Figura 3.2 Suprafaţa principalelor unităţi de relief.

Unităţi de relief Km2 % Din total

unitatea majoră

Munţi 66 720 28 Carpaţii Orientali 35 900 15 53,82Carpaţii Meridionali 13 800 5,9 20,68Carpaţii Occidentali 17 020 7,1 25,50Munţii Banatului 4 620 1,9 6,92Munţii Apuseni 12 400 5,2 18,58Dealuri şi podişuri 99 580 42 Subcarpaţi 15 100 6,35 Subcarpaţii Moldovei 3 725 1,56 24,67Subcarpaţii de Curbură 6 950 2,92 46,02Subcarpaţii Getici 4 425 1,86 29,31

Relieful


Dealurile de Vest (Banato-Someşene) 9 275 3,9 Podişul Moldovei 22 200 9,38 Podişul Sucevei 5 550 2,35 25Câmpia Moldovei 6 725 2,85 30,3Podişul Bârladului 9 925 4,17 44,7Depresiunea colinară a Transilvaniei (Dealurile Transilvaniei)

26 675 11,25

Podişul Someşan 4 650 1,95 17,43Câmpia Transilvaniei 4 550 1,91 17,06Podişul Târnavelor 10 975 4,62 41,14Subcarpaţii Transilvaniei 6 500 2,75 24,37Podişul Getic 13 950 5,9 Podişul Mehedinţi 760 0,32 Podişul Dobrogei 11 620 4,9 Câmpii 71 200 30 Câmpia Română 49 975 21,07 Câmpia de Vest (Banato-Someşană) 17 725 7,46 Câmpia fluvio-lacustră 3 500 1,47

Figura 3.3 Suprafaţa treptelor hipsometrice

Trepte hipsometrice Km2 % 0 – 100 m 49 780 21100 – 200 m 49 970 21200 – 500 m 73 625 31500 – 1 000 m 35 625 151 000 – 1 500 m 19 000 81 500 – 2 000 m 7 125 32 000 – 2 500 m 2 292 0,96› 2 500 m 83 0,04

Reţineţi!

Fragmentarea este intensă fiind generată de mai multe generaţii de văi. Valorile cele mai mari sunt în munţi şi în dealurile înalte (peste 1 km/km2 şi 200-800 m energie de relief) iar cele mai reduse în câmpii şi podişuri (sub 0,8 km/km2, sub 200 m energie de relief). Pantele reflectă situaţiile cele mai complexe în Carpaţi şi în dealurile înalte datorită varietăţii alcătuirii petrografice, înălţimilor, evoluţiei, fragmentării accentuate. Dealurile cu altitudini mici frecvent se încadrează în intervalul 15-250 cu dominarea valorilor ridicate la partea superioară a versanţilor şi pe fâşiile de roci dure şi a celor mici la poale şi pe terasele văilor. La unităţile de podiş şi de câmpii se impun două categorii – cele sub 50 pe podurile interfluviale şi peste 200 pe versanţi (unde sunt loessuri ajung la peste 600). Cum regiunile de câmpie şi de dealuri joase (sub 500 m) depăşesc 70% din teritoriul României rezultă că pe ansamblu pantele mici care sunt dominante şi fragmentarea redusă asigură favorabilitatea habitatului, culturilor agricole şi desfăşurării reţelei de comunicaţie. Opus în regiunile de munte şi de dealuri înalte, fragmentarea intensă, dinamica de versant accentuată, pantele în general ridicate ca valoare constituie factori de restricţionare pentru aşezări, economia agricolă şi căile de comunicaţie. Aici aşezările sunt pe văi şi în vatra depresiunilor şi mai rar urcă pe platourile mai înalte dar cu expuneri favorabile.

Relieful



1. Urmăriţi harta fizică a României (din atlas), profilele şi textul din carte şi stabiliţi principalele caracteristici ale reliefului.

2. Comparaţi valorile din tabelul 1 din carte şi stabiliţi ierarhizarea unităţilor din spaţiul montan.

3. Precizaţi care sunt factorii care determină fragmentarea reliefului şi unde aceasta este mai mare.

Verificaţi şi comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu rezolvările inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi ceea ce este redat cu scriere cursivă.

3.2 Relieful şi alcătuirea geologică

Relieful ca sistem unitar este alcătuit dintr-un număr mare de unităţi care se înscriu pe diferite trepte ierarhice fiecare cu anumite caracteristici determinate de alcătuirea geologică şi evoluţia dată de factorii tectonici. Astfel, la fiecare din cele patru unităţi majore de relief se pot separa subunităţi cu trăsături petrografice şi structurale distincte. Munţii – cea mai complexă şi mai variată grupare de unităţi ca alcătuire

În România în afară de Carpaţi – munţi realizaţi prin cutări, erupţii vulcanice şi ridicări în mezozoic şi neozoic există şi un fragment din lanţul hercinic (paleozoic) situat în Dobrogea. Pe ansamblu se pot separa mai ales în cadrul lanţului carpatic mai multe tipuri. Munţi alcătuiţi dominant din roci cristaline în care sunt încorporate şi mase de roci magmatice (granite) şi fâşii de roci sedimentare (îndeosebi calcare); au cele mai mari înălţimi, văi adânci şi înguste (uneori defilee tăiate de marile râuri – Olt, Jiu, Dunărea etc.), creste alpine şi subalpine (cu forme glaciare), masivitate pe rocile cristaline. Sunt tipici în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni, nordul Carpaţilor Orientali. Munţi alcătuiţi din roci cristaline şi mase de granite hercinice. Sunt în nord-vestul Dobrogei, au înălţime mică datorită îndelungatei evoluţii, sunt alcătuiţi din creste pe cuarţite, culmi rotunjite, greoaie, pe şisturi cristaline şi masive pe granite.

Relieful


Dealuri şi podişuri cu alcătuire predominant sedimentară şi structuri simple

Munţi formaţi dominant din roci sedimentare (fliş alcătuit din alternanţe de strate de gresii, marne, argile, conglomerate etc.); au altitudini mai mici de 2000 m; eroziunea diferenţială a impus culmile formate din roci dure şi văi şi depresiuni în sectoare cu predominarea celor uşor de dislocat. Precumpănesc în Carpaţii Orientali. Munţi alcătuiţi din roci vulcanice care au altitudini de 500-2000 m; conţin resturi din aparate vulcanice, conuri şi fragmente de cratere, platouri vulcanice extinse, văi înguste; formează grupările din estul Carpaţilor Orientali. Munţi formaţi din roci sedimentare străpunse de materia vulcanică care s-au consolidat pe anumite aliniamente; pe rocile sedimentare sunt culmi netede, prelungi care sunt dominate de vârfuri, creste, ziduri de magmă consolidată (Munţii Metaliferi, Munţii Lăpuş-Bârgău). Depresiuni tectonice şi de baraj vulcanic – au dimensiuni mari, fiind la origine bazine sedimentare (grabene) înconjurate de munţi înălţaţi (horsturi, exemplu – Ciuc, Gheorgheni, Braşov, Petroşani, Brad, Almaj etc.). Se află la exteriorul (mai ales pe fundament de platformă) şi interiorul Carpaţilor, au înălţimi de câţiva zeci de metri (Dobrogea) la 800-1000 m (Subcarpaţi), sunt formaţi din strate de roci sedimentare cutate sau înclinate pe o direcţie, sunt alcătuite din culmi şi platouri cu versanţi intens afectate de deplasări de teren şi şiroire separate de văi cu terase extinse. Se separă: Podişuri şi dealuri alcătuite din strate de roci sedimentare cu dispoziţie tabulară (Dobrogea de Sud) sau înclinată (Podişul Moldovei, Podişul Getic); au înălţimi medii şi versanţi afectaţi de alunecări şi torenţi. Podişuri dezvoltate pe structuri cutate nivelate (Dobrogea Centrală, Podişul Babadag, Podişul Mehedinţi). Podiş din roci eruptive (Podişul Niculiţel), de tip bazaltic (de la începutul mezozoicului). Dealuri formate din strate de roci sedimentare cutate (Subcarpaţi, Depresiunea colinară a Transilvaniei etc.); au înălţimi mari şi intense degradări pe versanţi. Dealuri alcătuite din roci cristaline şi eruptive; au caracter izolat cu aspect de măguri sau creste care se ridică cu câţiva zeci de metri deasupra culmilor formate din roci sedimentare (Culmea Codrului, Dealul Prisnel, Măgura Şimleu etc.).

Relieful


Câmpiile, cele mai noi unităţi de relief caracterizate prin monotonie ca alcătuire geologică Reţineţi!

Au fundamente la adâncime şi care sunt constituite din roci foarte vechi; peste ele urmează acumulări bogate de roci sedimentare din mezozoic şi neozoic. La suprafaţă sunt roci cuaternare (pietrişuri mărunte, nisipuri, loess etc.). Poziţional sunt trei unităţi - Câmpia de Vest (Banato-Someşană) în vestul ţării, Câmpia Română în sudul României şi câmpia fluvio-lacustră dobrogeană (include Delta şi spaţiul jos de la sud de aceasta). În primele unităţi se separă: - Câmpii înalte, formate din îmbinarea unor conuri de aluviuni imense depuse de râurile ce vin din munţi şi dealuri având caracteristica unor prispe la marginea acestora. - Câmpii joase unde datorită lăsării (coborârii) lente a uscatului, râurile aluvionează, se despletesc iar terenurile sunt mlăştinoase. Factorii de natură geologică au un rol însemnat în geneza şi evoluţia reliefului major dar şi în imprimarea diferitelor caracteristici ale formelor create de agenţii externi. Acestea sunt bine conturate în Carpaţi unde pot fi urmărite de la nivelul peisajului unităţilor mai mari (masive) până la cel al caracteristicilor formelor secundare (vârfuri, creste etc.) şi din ce în ce mai redus la podişuri, dealuri (aliniamente de trăsături ale versanţilor, văilor sau platourilor) şi foarte puţin la câmpii (la acestea rolul factorului geologic se deduce din unele aspecte cu caracter dinamic sau forme de relief singulare, exemplu: aliniamente de crovuri sau pâlnii de sufoziune).


1. Comparaţi datele de pe harta geologică cu cele de pe harta fizică (din Atlasul geografic) şi stabiliţi – alcătuirea şi vârsta geologică a fiecărei unităţi de relief din Dobrogea.

2. Parcurgeţi imaginar pe harta geologică un profil de la vest la est prin Carpaţii Orientali între localităţile Reghin şi Piatra Neamţ şi precizaţi originea şi alcătuirea geologică a principalelor unităţi de relief.

3. Precizaţi unităţile de relief în alcătuirea cărora rocile eruptive şi magmatice se află la suprafaţă şi impun anumite caracteristici.

Relieful


Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi pentru comparaţie cu răspunsurile dumneavoastră ceea ce este redat prin scrierea cursivă.

3.3 Tipuri de forme de relief create de agenţii externi

Din momentul exondării şi ridicării unui relief major creat de factorii tectonici, acesta este supus acţiunii agenţilor externi care prin diverse procese tind pe ansamblu să-l niveleze. În amănunt acestea creează diverse tipuri de forme de relief cu dimensiuni şi înfăţişare variată ce apar ca detalii în cuprinsul marilor reliefuri. Fiecare tip însă reflectă o geneză, evoluţie, vârstă şi grad de păstrare diferit.

Suprafeţele de nivelare, mărturii ale unor evoluţii de durată Terasele, dovezi ale evoluţiei cuaternare

Reprezintă finalizarea unor etape de evoluţie a unor regiuni montane, deluroase sau de podiş, în zeci şi sute de milioane de ani. Apar la nivelul interfluviilor ca poduri netede sau slab înclinate situate la altitudini diferite. Ridicarea tectonică a regiunii şi deci şi a suprafeţei determină finalizarea etapei ce a creat-o şi începutul altei etape când ea va fi fragmentată şi transformată în mărturii disparate. Deci, cu cât o regiune muntoasă trece prin mai multe etape de evoluţie cu atât în cadrul ei se vor păstra la altitudini diferite mărturii ale acestora. În Carpaţi au fost descrise mai multe suprafeţe de nivelare formate din cretacicul superior şi până la finele neozoicului. Lor li s-au acordat diverse denumiri după locurile unde au o desfăşurare clară. Spre exemplu Emm. de Martonne în Carpaţii Meridionali a separat trei nivele de suprafeţe numite Borăscu (eocenă), Râul Şes (miocenă), Gornoviţa (pliocenă) pe care le-a regăsit la alte înălţimi în Munţii Banatului şi în Munţii Apuseni unde le-a dat alte denumiri. În Carpaţii Orientali au fost identificate de alţi geografi până la cinci suprafeţe care sunt mai bine păstrate în masivele cristaline. Întrucât masivele montane de-a lungul sutelor de milioane de ani au suferit ridicări cu intensitate diferită de la o etapă la alta şi poziţia altimetrică a petecelor rămase de la fiecare suprafaţă de eroziune este deosebită. Astfel suprafaţa superioară (Borăscu prezentă în Munţii Semenic la 1400 m se află la altă altitudine în celelalte masive – 1800 m în Retezat, 2000 m în Făgăraş, 1600 m în Munţii Bihorului, 1800 m în Rodnei). În regiunile deluroase şi de podiş deoarece au fost exondate definitiv în a doua parte a neozoicului nu s-au format decât una-doua suprafeţe ce apar ca poduri interfluviale alungite sau rotunjite. Reprezintă trepte create prin procese fluviatile în lungul văilor, în cuaternar în condiţiile alternanţei generale a climatului (faze reci cu faze temperate) şi a producerii de mişcări tectonice de ridicare cu intensităţi diferite în timp şi de la o regiune la alta. În munţi şi Subcarpaţi există în medie 6-8 terase, în restul dealurilor şi podişurilor 3-6 terase iar în câmpii 1-3 terase. (Figura 3.4)

Relieful


Luncile, cele mai recente forme fluviatile Relieful glaciar, mărturie a unor faze cu climat rece în cuaternar Relieful carstic, prezent pe roci dizolvabile

Numărul lor este mai mare în regiunile afectate de ridicări repetate (Subcarpaţi) şi mai mic în cele în care s-au produs şi unele coborâri locale. Cele mai extinse sunt în culoarele văilor – Dunărea, Siret, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Prahova, Olt, Jiu, Mureş, Târnava, Someş, Crişuri etc. Terasele constituie (datorită netezirii podurilor) terenuri propice pentru aşezări, căi de comunicaţie, culturi. Au fost create de râuri în ultimii zece mii de ani (holocen) fiind foarte largi la marile râuri (Olt, Siret, Mureş, Someş, Dunăre etc.) mai ales în regiunile deluroase, de câmpie sau în depresiunile din munţi. Doar porţiunile mai înalte din lunci sunt folosite pentru unele culturi şi chiar pentru locuire. În pleistocenul superior în fazele cu climat rece ce au afectat o mare parte din Europa, în Carpaţi la altitudini de peste 1800 m s-au dezvoltat gheţari de vale, circ şi platou. Urmele modelării exercitate de aceştia, probabil în două faze, au rămas sub formă de circuri, văi, praguri, morene şi creste glaciare (în masivele Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu etc.); în multe din microdepresiunile create prin acumularea apei au rezultat ulterior lacuri. Are frecvenţă mare pe calcare şi sare în multe unităţi din Carpaţi (munţii Aninei, Pădurea Craiului, Bihor, Codru Moma, Piatra Craiului, Căpăţânei, Orăştiei etc.) şi regiunile deluroase şi de podiş (Mehedinţi, Dobrogea, Transilvania). Cele mai complexe forme de exo şi endocarst sunt pe platourile situate între 400 şi 1600 m. Există peste 4000 de peşteri, chei, diverse tipuri de depresiuni carstice etc. Pe masivele de sare sunt forme de suprafaţă (lapiezuri, avene) dar şi subterane în Subcarpaţi (Slănicul de Buzău, Slănic Prahova, Ocnele Mari etc.), Transilvania (Sovata, Praid, Ocna Sibiu etc.).

Relieful


Figura 3.4 Harta tipurilor de relief din România

Loessul şi formele de tasare şi sufoziune Relieful de dune Relieful vulcanic

Această rocă are grosimi mari în sud-estul şi estul României. Pe ea cele două procese au creat microdepresiuni (crovuri, găvane), pe platouri şi pâlnii, hrube şi desprinderi de fâşii în lungul malurilor abrupte (cele mai însemnate sunt în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi sudul Podişului Moldovei). Este creat în câmpiile Olteniei, Carei, Bărăgan, pe grindurile mari din Delta Dunării (Letea, Caraorman etc.) dar şi la Reci în Depresiunea Braşov. Sunt dune cu înălţimi mici dezvoltate pe direcţia dominantă a vântului. Cuprinde forme rezultate în urma activităţii vulcanice din neogen şi cuaternar (platouri, conuri, resturi din caldeire prezente în Munţii Gutâi, Călimani, Harghita etc.), cât şi diverse corpuri magmatice consolidate în interiorul scoarţei sau al aparatelor vulcanice şi care prin eroziune au ajuns la zi sub formă de ziduri, măguri, coloane, creste (Detunatele din Munţii Metaliferi, coloanele de la Racoş, culmile din Munţii Măcin etc.). Prin adâncirea râurilor în rocile vulcanice au rezultat defilee (în lungul Oltului, la Tuşnad şi Racoş-Augustin, al Mureşului la Topliţa-Deda sau în câteva locuri în aval de Deva; pe Crişul Alb etc).

Relieful


Coloanele, babele, sfincşii din masivele formate din conglomerate sau aglomerate vulcanice Relieful litoral rezultat al evoluţiei din ultimile milenii

Reţineţi!

Sunt rezultatul eroziunii diferenţiate în munţii Ceahlău (turnuri), Ciucaş (Tigăile, Babele la sfat, Colţii Nitrii etc.), Bucegi (Babele, Sfinxul), unde mase de conglomerate au grosime mare. Sunt însă şi în unele masive vulcanice individualizate în aglomerate vulcanice groase în Călimani (Apostolii, Moşul), Gutâi, Igniş etc. Dezvoltarea cordoanelor de nisip a determinat închiderea golfurilor şi formarea de lagune (Razim-Sinoe şi Siutghiol), limane (Tatlageac, Techirghiol etc.), a Deltei Dunării, a multor fâşii de plajă etc. Pe de altă parte eroziunea exercitată de valuri a impus faleze de câţiva metri şi platforme litorale de abraziune. Acţiunea agenţilor externi a creat în timp o mare diversitate de forme de relief care au evoluţie, dimensiuni şi durată de existenţă diferită. Unele sunt caracteristice agentului care le-a creat (văile, terasele, luncile sunt rezultatul acţiunii în timp a râurilor; dunele de nisip sunt produse de vânt, relieful glaciar a fost creat de gheţari în pleistocen etc.), altele au rezultat prin asocierea în timp îndelungat a proceselor generate de mai mulţi agenţi (suprafeţele de nivelare). Sunt însă şi forme de relief create de agenţii externi pe anumite tipuri de roci acestea prin proprietăţile lor influenţând desfăşurarea proceselor şi caracteristicile formelor rezultate (relieful carstic, relieful de sufoziune şi tasare etc.). Se adaugă formele de relief individualizate de către agenţii externi pe anumite structuri geologice. Sunt evidente pe structurile în care stratele de roci sunt dispuse orizontal (Dobrogea de Sud), înclinat (Podişul Moldovei, Podişul Someşan, Podişul Getic etc.), cutat (în unele sectoare din Subcarpaţi din estul Depresiunii colinare a Transilvaniei etc.) O grupă distinctă de forme de relief a rezultat prin activităţile realizate de om. Ele alcătuiesc relieful antropic, tipice fiind carierele, canalele, rambleele, platourile nivelate pentru diverse construcţii, terasele pe versanţi etc.

Test de autoevaluare 3.3 1. Pe baza datelor din text şi din bibliografie stabiliţi masivele care au suferit o modelare glaciară. Exemplificări detaliate pentru Carpaţii Meridionali.

Relieful


2. Daţi exemple de regiuni cu relief carstic important; enumeraţi sectoare de chei şi peşteri renumite. 3. Definiţi caracteristicile reliefului litoral românesc. Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu ceea ce este redat cu scriere cursivă.

3.4 Unităţile de relief principale Prin acţiunea agenţilor interni şi externi au rezultat mai întâi marile unităţi de relief (munţi, dealuri, câmpii) iar în cadrul acestora ulterior au fost detaşate subunităţi cu mărime şi caracteristici diferite (înfăţişare, înălţime, alcătuire petrografică etc.), toate însă alcătuind sistemul orografic al ţării noastre. Axul sistemului îl constituie Carpaţii care au influenţat atât geneza şi evoluţia podişurilor, dealurilor şi câmpiilor limitrofe dar le-a antrenat în înălţare de la finele neozoicului dându-le, în mare, altitudinile actuale. Prin fragmentarea dată de reţeaua de râuri principală ce-şi au obârşia în Carpaţi dar care au înaintat treptat în dealuri şi apoi câmpii, pe măsura ridicărilor s-a ajuns la conturarea de subunităţi de ordine diferite. De la această regulă se abate doar Podişul Dobrogei a cărui evoluţie a depins de raporturile dintre oscilaţiile nivelului mării şi ridicările sau coborârile regiunii în neozoic. Ca urmare, cele patru unităţi de relief majore se împart în subunităţi de ordine diferite fiecare cu caracteristici distincte. Caracteristici generale. Subunităţi

CARPAŢII Formează un lanţ de cca 1500 km între Bazinul Vienei şi Timoc având în România peste 900 km. Altitudinea maximă în România este 2544 m (Vf. Moldoveanu), iar cea medie de cca 840 m. Reprezintă un mozaic petrografic fiind alcătuit din toate tipurile de roci, îmbinate diferit de la o unitate la alta. Relieful este alcătuit din creste înguste (la peste 2000 m), culmi rotunjite şi platouri, circuri şi văi glaciare, forme carstice, conuri şi platouri vulcanice, chei, defilee, depresiuni etc. Desfăşurarea în suprafaţă şi dezvoltarea pe verticală au determinat diferenţieri importante de natură climatică, în distribuţia vegetaţiei, solurilor în condiţionarea direcţiilor principale ale reţelei de văi.

Relieful


Carpaţii Orientali. Caracteristici Subunităţi

Resursele naturale bogate, culoarele de văi largi (cu terase) şi depresiunile au facilitat dezvoltarea aşezărilor şi căilor de comunicaţie. Se divid în trei grupări mari fiecare cu numeroase subunităţi. Se desfăşoară între graniţa cu Ucraina şi Valea Prahovei fiind cel mai lung lanţ muntos; domină regiunile limitrofe prin diferenţe de nivel de 400-1000 m. Sunt alcătuiţi din masive separate de depresiuni mari şi văi largi desfăşurate în general în şiruri paralele ce se succed de la vest la est. Au altitudini de 800-1900 m (depăşesc 2000 m în munţii Rodnei şi Călimani). Se divid în trei grupe fiecare cu mai multe subunităţi: 1) Grupa nordică (Carpaţii Bucovinei şi ai Maramureşului). Ţine de la graniţa cu Ucraina la culoarul depresionar Dorna-Moldova. Diviziuni şi caracteristici:

- în vest sunt munţi vulcanici (Oaş, Igniş, Gutâi) sau munţi alcătuiţi din roci sedimentare străpunse de corpuri vulcanice (Lăpuş, Ţibleş, Bârgău).

- în centru se află masive din roci cristaline cu înălţimi mari M. Maramureş; M. Rodnei (au cele mai mari altitudini în vf. Pietrosu 2303 m şi vf. Ineu 2279 m, relief glaciar bogat); M. Suhard şi Obcina Mestecăniş.

- în est există Obcina Feredeu şi Obcina Mare (mai joase şi alcătuite din gresii şi marne).

Depresiunile Oaş, Maramureş, Dornelor, Câmpulung, cu văi largi cu terase şi mai multe pasuri (Tihuţa 1201 m, Mestecăniş 1096 m). 2) Grupa centrală (Carpaţii Moldo-transilvăneni). Este cea mai întinsă ajungând în sud până la Depresiunea Braşov şi pasurile Oituz şi Şinca. Diviziuni şi caracteristici:

- Munţi vulcanici (Călimani, 2100 m, urme de relief glaciar; Gurghiu şi Harghita, înălţimi mai mici, conuri şi platouri vulcanice).

- Masive cristaline cu petece de calcare (Giumalău şi Rarău la nord de Bistriţa, Giurgeu, Hăşmaş şi Ciuc în sud).

- Masive şi culmi aproape paralele alcătuite din fliş cretacic şi paleogen, cu înălţimi mici (M. Stânişoarei pe stânga Bistriţei; M. Ceahlău 1907m, cu platouri şi abrupturi pe conglomerate; Tarcău, Goşmanu, Nemira, Berzunţ).

- Unităţi montane joase la sub 1200 m dominant formate din roci sedimentare la care se adaugă câteva vârfuri vulcanice (Perşani, Bodoc, Baraolt).

Relieful


Reţineţi!

Depresiuni tectonice (Gheorgheni, Ciuc, Comăneşti – cele mai extinse cu şesuri largi şi terase), culoare de văi, defilee (cele mai importante aparţin Mureşului şi Oltului), chei (Bistriţei, Bicazului), pasuri etc. 3) Grupa sudică (Carpaţii de Curbură). Formează legătura cu Carpaţii Meridionali fiind alcătuiţi din gresii, marne, conglomerate şi local din calcare. Diviziuni şi caracteristici:

- Depresiunea tectonică Braşov (un şes întins mărginit la contactul cu munţii de conuri piemontane).

- La exterior între văile Oituz şi Prahova, se desfăşoară un lanţ de munţi cu altitudini în general sub 1900 m separate de văi adânci cu caracter transversal (M. Vrancei în est; M. Buzăului – Siriu, Podu Calului, Penteleu în bazinul râului omonim; M. Ciucaş – dominant din conglomerate, înălţimea cea mai mare; M. Baiului în vest; M. Întorsurii – cei mai joşi; M. Piatra Mare şi M. Postăvaru din conglomerate şi calcare între care se află valea îngustă a Timişului).

Carpaţii Orientali s-au format în ultimii 250 milioane de ani. Sunt alcătuiţi din toate tipurile de roci. Există suprafeţe şi nivele de eroziune care sunt mărturii ale unor modelări succesive. Pe culmile ce depăşesc 2000 m sunt urme ale modelării glaciare. În Carpaţi îşi au obârşia cele mai importante râuri care au creat o reţea de văi radial divergentă spre exterior şi convergentă către Transilvania.

În Carpaţii Orientali se succed de la vest la est patru tipuri de unităţi de relief cu geneză, evoluţie şi alcătuire deosebite – vulcanic, depresionar, cristalin, fliş. Pasul Prislop (1416 m) este cel mai înalt din Carpaţii Orientali; vârfurile Pietrosul (2303 m), Ineu (2279 m) şi Pietrosul Călimani (2100 m) sunt singurele care depăşesc 2000 m şi în jurul lor sunt circuri glaciare. Craterul vulcanic Ciomatu din M. Harghita este cel mai bine păstrat, în el aflându-se singurul lac vulcanic din ţara noastră. Cea mai complexă zonă carstică se află în M. Hăşmaş (aici cheile Bicazului), cele mai importante reliefuri de turnuri în conglomerate sunt în munţii Ceahlău şi Ciucaş, cele mai mari defilee sunt pe Mureş, Olt, Bistriţa. În Carpaţii Orientali sunt cele mai întinse depresiuni tectonice (Braşov, Maramureş, Ciuc, Gheorgheni, Comăneşti, Oaş, Dornelor).

Relieful


Carpaţii Meridionali Caracteristici Subunităţi

Se desfăşoară între Valea Prahovei (E) şi culoarul tectonic străbătut de Timişul superior – Cerna (V) dominând regiunile vecine prin versanţi cu pante mari şi denivelări de peste 500 m. Sunt cei mai înalţi munţi din România (11 vârfuri cu altitudini de la 2500 m în sus iar vf. Moldoveanu 2544 m este cel mai important). Înfăţişarea generală reflectă aspectele de masive greoaie la care se asociază cel de creste zimţate şi vârfuri ascuţite pe roci cristaline şi calcare În lungul Oltului, care îi străbate în întregime, dar şi pe celelalte văi principale care îi traversează în mare măsură sunt defilee şi chei; sunt puţine depresiuni tectonice (Loviştea, Petroşani, Haţeg) şi pasuri (Transalpină în M. Parâng, este cel mai înalt – peste 2000 m). Pe interfluviile principale sunt platouri netede (suprafeţe de nivelare), pe văile din etajele alpin şi subalpin relief glaciar, pe platourile calcaroase numeroase forme carstice etc. Se divid în patru grupe de masive: 1) Grupa Bucegi – se află în est fiind formată din: M. Bucegi (o masă groasă de conglomerate, înălţimea cea mai mare în vf. Omu 2504 m, abrupturi exterioare de peste 1000 m, platouri la 1800-2000 m dominate de vârfuri; în centru valea Ialomiţei cu mai multe sectoare de chei în calcare şi peşteri, relief glaciar complex în jurul vârfurilor Omul-Bucura);

- M. Leaota (formaţi dominant din roci cristaline şi doar în nord şi sud-est din bare de calcar în care râurile şi-au dezvoltat chei; suprafeţe de nivelare);

- M. Piatra Craiului (o uriaşă creastă calcaroasă cu versanţi abrupţi acoperiţi la poale de mase de grohotiş; Dâmboviţa şi Dâmbovicioara au creat chei în care sunt peşteri);

- Culoarul tectonic Bran-Rucăr (roci cristaline acoperite parţial de calcare şi alte roci sedimentare; altitudini de 800-1300 m; depresiunile Rucăr şi Podul Dâmboviţei –polii tectonice exhumate în versanţii cărora râurile au tăiat mai multe chei).

2) Grupa Făgăraş se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Olt fiind precumpănitor alcătuiţi din roci metamorfice.

- în nord se află M.Făgăraş (60 km lungime, şase vârfuri de la 2500 m în sus, circuri, văi, praguri şi morene glaciare etc.);

- în centru se desfăşoară depresiunea tectonică Loviştea (sedimentar paleogen care acoperă masa cristalină coborâtă; altitudinea de 800-1200 m);

- în sud sunt mai multe masive Iezer (creasta principală la peste 2000 m, relief glaciar); Ghiţu, Frunţi, Cozia la 1000-1600 m) separate de râuri care au tăiat defilee. Valea Oltului între Turnu Roşu şi Cozia (cca 50 km) formează un defileu cu sectoare foarte înguste la extremităţi.

Relieful


Carpaţii Occidentali Caracteristici

3) Grupa Parâng – se desfăşoară între văile Olt, Jiu, Strei, este cea mai extinsă din Carpaţii Meridionali şi are în alcătuire şisturi cristaline la care în sud şi nord-vest se adaugă mase de calcar (bogat relief carstic). Are în compunere:

- M. Parâng (atinge 2519 m în Parângul Mare; complex relief glaciar),

- M. Căpăţânei (câteva vârfuri depăşesc 2100 m; chei şi peşteri în sud),

- M. Şureanu (suprafeţe de eroziune largi, câteva circuri glaciare, relief carstic complex),

- M. Cindrel (circuri glaciare, defilee, suprafeţe de eroziune), - M. Lotrului (circuri glaciare şi suprafeţe de eroziune).

4) Grupa Retezat – se află în vestul Carpaţilor Meridionali fiind alcătuită din şase masive separate de Depresiunea Petroşani şi culoarele adânci ale văilor Râul Mare, Cerna, Râul Rece. Sunt formaţi din şisturi cristaline, granite, fâşii de calcar; au altitudini diferite, în unele există forme de relief glaciar şi carstic. Se divid în:

- M. Godeanu (poziţie centrală, largi suprafeţe de eroziune şi relief glaciar),

- M. Retezat (cel mai complex relief glaciar, creste şi mase însemnate de grohotiş),

- M. Vâlcan (înălţimi sub 1868 m, chei); - M. Cernei şi M. Mehedinţi (separaţi de culoarul tectonic al V.

Cernei; relief carstic), - M. Ţarcu (o creastă principală cu înălţimi peste 2100 m;

suprafeţe de nivelare şi câteva circuri glaciare); Depresiunile tectonice Petroşani şi Haţeg-Călan (relief de şesuri şi terase). Carpaţii Meridionali constituie cel mai unitar lanţ montan, au fragmentarea cea mai redusă, impune masivitate şi prezintă cele mai înalte creste şi vârfuri (11 depăşesc 2500 m altitudine). Carpaţii Meridionali sunt alcătuiţi dominant din roci cristaline, doar pe margini sunt masive şi creste calcaroase iar în depresiunile tectonice gresii, argile, conglomerate. În Carpaţii Meridionali se păstrează cel mai bine suprafeţele de eroziune, relieful glaciar şi periglaciar. Carpaţii Meridionali sunt traversaţi de două drumuri alpine (Transalpina de la Novaci la Sebeş şi Transfăgărăşanul) dar şi de patru drumuri prin culoare de văi (Olt, Jiu) sau culoare tectonice (Cerna-Timiş, Rucăr-Bran). Se află în vestul României de la Dunăre la Barcău închizând arcul carpatic. Au altitudini mici, doar în trei vârfuri depăşesc 1800 m în rest menţinându-se la 400-1600 m.

Relieful


Subunităţi

Au o alcătuire geologică complexă (roci cristaline, magmatice şi sedimentare dispuse neuniform ceea ce creează impresia de mozaic petrografic). Au suprafeţe de nivelare extinse, relief carstic bogat, o fragmentare mare determinată de văi adânci şi de numeroase depresiuni tectonice. Există trei grupe de masive şi depresiuni: 1) Munţii Banatului. Se desfăşoară în sud şi are în componenţă:

- M. Semenic (cei mai înalţi dar cu altitudine cu puţin peste 1400 m în trei vârfuri, alcătuiţi din roci cristaline; largi suprafeţe de nivelare ),

- M. Almăjului (înălţimi sub 1250 m) şi M. Locvei (altitudini sub 700 m; formaţi din şisturi cristaline, granite şi calcare); ultimile două subunităţi alcătuiesc versantul nordic al Defileului Dunării);

- M. Aninei (calcare în care s-a dezvoltat un bogat relief carstic);

- M. Dognecei (cei mai joşi, sunt formaţi din roci magmatice şi cristaline, defilee scurte).

Între acestea sunt depresiuni tectonice (Bozovici sau Almăj, Caraş-Ezeriş, culoarul Timiş-Cerna) cu terase. 2) Masivul Poiana Ruscă între culoarele văilor Mureş şi Bistra; este dominant alcătuit din roci cristaline şi petece de marmură; înălţimi între 800-1300 m. 3) Munţii Apuseni se află la nord de Mureş fiind înconjuraţi de dealuri şi depresiuni joase; au înălţimile cele mai mari în centru de unde aproape radial se desprind masive joase; o fragmentare accentuată impusă de multe depresiuni tectonice şi văi adânci; se divid în mai multe masive centrale înalte precum:

- M. Bihorului (şisturi cristaline, granite; masivitate, înălţimea maximă 1849 m; platouri şi culmi calcaroase cu un număr mare de peşteri şi chei; largi suprafeţe de nivelare etc.),

- M. Vlădeasa (granite, 1837 m), - M. Gilău (şisturi cristaline, suprafeţe de nivelare), - Muntele Mare (roci cristaline, petece de calcar, 1836 m) - şi mai multe masive laterale joase – M. Trascăului (calcare

cu relief de chei, peşteri, creste); - M. Metaliferi (fliş din gresii, marne, apoi blocuri de calcar şi

resturi din munţi vulcanici la altitudini sub 1000 m), - M. Zarand (altitudini de 400-800 m; roci cristaline şi

magmatice), - M. Codru-Moma (roci cristaline, platouri de calcare cu relief

carstic; înălţimi frecvent sub 1000 m); - M. Plopiş şi M. Meseş (la 400-900 m, roci cristaline).

Relieful


Reţineţi!

Între aceste masive sunt depresiuni tectonice (Şimleu în nord; Vad-Borod, Beiuş, Brad-Hălmagiu în vest; Zlatna (Ampoi) în sud-est care au şesuri largi şi terase. Carpaţii Occidentali au cea mai mare fragmentare impusă de depresiunile tectonice şi culoarele de vale. Au o alcătuire geologică complexă (mozaic petrografic), multe unităţi montane au caracter de horst iar depresiunile de graben. Au altitudinile cele mai reduse din Carpaţii româneşti (doar trei vârfuri în M. Apuseni depăşesc 1800 m, marea majoritate a culmilor se află la 500-1000 m. Cele mai întinse platouri carstice (M. Aninei, M. Padiş-Cetăţile Ponorului, M. Codru-Moma, M. Pădurea Craiului etc.), singurele peşteri în care se păstrează mase de gheaţă (Scărişoara, Borţig), cea mai lungă peşteră din România (Peştera Vântului ce depăşeşte 40 km). Accesibilitate din toate direcţiile, resurse complexe, potenţial de habitat.


1. Care sunt cele mai mari depresiuni de natură tectonică din Carpaţii Orientali. 2. Ce caracteristici principale au masivele cristaline din Carpaţii Meridionali. 3. Explicaţi de ce Munţii Apuseni reprezintă un mozaic petrografic. Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu ceea ce este redat cu scriere cursivă.

Relieful


Caracteristici generale Subcarpaţii Caracteristici Subunităţi

DEALURILE ŞI PODIŞURILE Se desfăşoară pe circa 42% din suprafaţa ţării, cuprinsă între sub 100m în Dobrogea şi în câteva vârfuri la peste 900 m în Subcarpaţi. Dealurile sunt formate din culmile rotunjite separate de văi cu lunci şi terase, iar podişurile au interfluvii plate, o fragmentare redusă şi versanţi cu pante accentuate. Cele mai multe se află la exteriorul Carpaţilor, între ramurile acestora fiind doar dealurile, podişurile şi depresiunile din Transilvania. În alcătuirea geologică precumpănesc rocile sedimentare iar ca vârstă relieful lor a rezultat dominant la finele neogenului şi în cuaternar. Reprezintă însemnate regiuni pentru habitat, căi de comunicaţie şi economie complexă. Sunt şapte grupe de unităţi cu fizionomie, fragmentare, altitudini apropiate dar cu întindere, caracteristici genetice, evoluţie şi morfodinamică diferite. Constituie o unitate deluroasă situată la exteriorul Carpaţilor între văile Moldova şi Motru; sunt dominaţi de culmile montane şi uneori se impun prin înălţime deasupra culoarele de vale, câmpiilor şi podişurilor situate la exterior. În acest fel apar ca o treaptă între Carpaţi şi unităţile de relief de la exteriorul lor. Sunt alcătuiţi din strate de gresii, marne, argile pe care mişcările tectonice le-au cutat sau le-au ridicat neuniform. Cele mai înalte vârfuri depăşesc 900 m (vf. Chicioara 1218 m, vf. Măţău 1018 m, Măgura Odobeşti 997 m). Frecvent se desfăşoară pe două sau patru aliniamente de depresiuni şi dealuri ce au o reţea de văi (cu terase) longitudinale sau transversale pe acestea. Se divid în trei subgrupe cu mai multe subunităţi: 1) Subcarpaţii Moldovei. Se întind între culoarele văilor Trotuş, Moldova şi Siret; Au alcătuirea cea mai simplă cu un şir de depresiuni lângă munţi (Neamţ în nord, Cracău-Bistriţa în centru şi Tazlău în sud) cu lunci şi terase extinse şi un şir de dealuri cu strate cutate (Pleşu în nord şi Pietricica în sud) sau slab înclinate (între văile Neamţ şi Bistriţa).

Relieful


Reţineţi!

2) Subcarpaţii de Curbură (Subcarpaţii Curburii). Se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa ca treaptă între Carpaţii de Curbură şi Câmpia Română; au lăţimea cea mai mare (30-50 km), dealurile au înălţimi între 300 şi 997 m, aici este cea mai intensă activitatea seismică; cea mai ridicată fragmentare impusă de mai multe generaţii de văi, frecvente degradări de teren şi unele fenomene naturale precum vulcani noroioşi, „focul viu”, carst pe sare etc. de amploare. Există două şiruri de depresiuni cu dimensiuni variabile separate de dealuri. Primul este la contactul cu muntele – Soveja, Vrancei, Lopătari, Pătârlagele, Drajna, Slănic, Breaza, Fieni etc. iar cel de al doilea cu poziţie centrală, fiind intracolinare (Câmpuri, Vidra, Dumitreşti, Policiori, Cislău, Nişcov, Podeni, Câmpina, Pucioasa etc.). Între ele sunt dealuri cu structură cutată sau monoclinală (estul Vrancei). Adesea dealurile şi depresiunile sunt asociate în patru grupări: Vrancei, Buzăului, Teleajenului şi Ialomiţei. 3) Subcarpaţii Getici. Se întind între văile Dâmboviţa (E) şi Motru (V) fiind o unitate între Carpaţii Meridionali şi Podişul Getic. Există un şir de depresiuni lângă munte (Câmpulung, Arefu, Jiblea-Călimăneşti, Olăneşti, Horezu, Polovragi, Depresiunea subcarpatică nord-olteană), închise la exterior de dealuri cu strate cutate (la est de Râul Doamnei şi vest de Olt) sau uşor înclinate (între Râul Doamnei şi Olt); urmează al doilea şir de depresiuni (cele mai mari fiind între Gilort şi Motru) şi un şir de dealuri joase la trecerea spre Podişul Getic. Acestea sunt asociate în trei grupe: Subcarpaţii Argeşului (în est până la Topolog), Subcarpaţii Vâlcei (între Topolog şi Olteţ) şi Subcarpaţii Gorjului (în vest). Subcarpaţii sunt cele mai importante dealuri cu structură cutată ce a fost dobândită în pliocen-cuaternar. Subcarpaţii sunt alcătuiţi din una-două şiruri de depresiuni ce alternează cu unul două şiruri de dealuri. Subcarpaţii au un înalt grad de fragmentare iar pe versanţi se produc alunecări de teren complexe şi numeroase forme de şiroire şi torenţialitate. În Subcarpaţii de Curbură se înregistrează cea mai intensă activitate seismică, aici sunt cele mai întinse platouri cu vulcani noroioşi şi carst pe sare. În lungul văilor şi în depresiuni sunt terase întinse ce constituie cele mai însemnate locuri de habitat şi de dezvoltare economică

Relieful


Podişul Moldovei Caracteristici Subunităţi Reţineţi!

Podişul Getic Caracteristici Subunităţi

Se află în estul României, dar care prin caracteristici se desfăşoară şi între Prut şi Nistru. Este alcătuit din strate groase de gresii, marne, argile, calcare şi tufuri vulcanice care înclină de la NV la SE şi care se află peste un fundament cristalin vechi ce aparţine unei unităţi de platformă. Se impun în peisaj interfluviile netede cu înălţimi de 300-500 m separate de văi largi cu terase extinse şi versanţi intens afectaţi de alunecări şi torenţi. Se divide în:

- Podişul Sucevei (în nord-vest, are înălţimi mari, platouri largi, văi asimetrice cu terase, depresiuni la contactul cu Obcina Mare, culoarele văilor Siret, Suceava, Moldova); se divide în - podişurile Fălticeni (S), Dragomirnei (N), Dealurile Botoşanilor (E), Depresiunea Rădăuţi separate de culoarele văilor Siret, Suceava, Şomuz etc.

- Câmpia Moldovei (în nord-est, o unitate joasă sub 250 m, intens fragmentată de afluenţii Prutului, frecvente alunecări de teren);

- Podişul Bârladului cu Podişul Central Moldovenesc (în nord, înălţimi de peste 400 m, platouri extinse şi versanţi abrupţi cu alunecări mari orientaţi spre nord – Coasta Iaşilor), Colinele Tutovei (în sud-vest; strate de pietrişuri, nisipuri, argile; platouri şi versanţi abrupţi orientaţi spre nord); Dealurile Fălciului (culmi joase sub 400 m intens fragmentate) şi Podişul Covurlui (150-300 m, platouri interfluviale).

Structura geologică a Podişului Moldovenesc monoclinală (stratele înclină NV-SE) ceea ce face ca să existe platouri netede orientate NV-SE, abrupturi de zeci şi sute de metri pe capetele de strat (Coasta Iaşului), văi asimetrice cu versanţi intens afectaţi de alunecări, curgeri noroioase şi torenţi. Marile văi sunt largi şi au mai multe terase extinse, folosite pentru aşezări şi culturi agricole. Podişul Getic se desfăşoară în sudul Subcarpaţilor Getici între văile Dîmboviţa şi Dunăre având la suprafaţă strate de pietrişuri, nisip şi argile pliocene şi cuaternar uşor înclinate spre sud. Înălţimile depăşesc 600 m în nord şi scad la 300 m la contactul cu Câmpia Română (sud). Interfluviile sunt înguste în nord cu versanţi afectaţi de alunecări şi torenţi şi tot mai largi spre sud. Râurile care au o orientare generală nord-sud şi-au creat văi largi. Se divid în mai multe subunităţi care de la est la vest sunt: Podişul Cândeşti, Dealurile Argeşului, Podişul Cotmeana, Dealurile Olteţului, Dealurile Jiului, Podişul Strehaia.

Relieful


Reţineţi!

Podişul Mehedinţi Reţineţi!

Podişul Dobrogei Caracteristici Subunităţi

Podişul Getic este la origine o unitate piemontană formată la finele pliocenului din pânzele de pietrişuri şi nisip dezvoltate de râurile cu obârşii în Carpaţi. Prin ridicarea piemontului şi fragmentarea lui în cuaternar s-au format platouri interfluviale separate de văi adânci cu 1-3 terase. Pe versanţi se produc alunecări de teren şi şiroire. Se află între Dunăre şi Motru fiind cea mai mică unitate de acest tip. Are aceeaşi alcătuire şi structură (strate cutate în roci metamorfice, calcare) ca şi M. Mehedinţi. Înălţimile sunt cuprinse în medie între 400 şi 500 m; doar în nord mai multe vârfuri depăşesc 600 m (pe calcare şi roci magmatice vechi). Interfluviile sunt largi, netede şi separate de văi adânci şi înguste. În calcare s-au dezvoltat forme de relief carstic. În centrul şi sudul Podişului Mehedinţi pe roci cristaline şi sedimentare la altitudine de 400-600 m există platouri întinse, pe când în nord pe calcare sunt forme complexe de relief carstic (depresiunile Ponoare, Zăton, Balta etc., multe peşteri – Topolniţa, vârfuri ascuţite de tip „cornete”. Podişul Mehedinţi prin alcătuire şi evoluţie constituie o unitate carpatică, dar prin configuraţia reliefului şi altitudini reprezintă un podiş. Se desfăşoară în sud-estul României între Dunăre şi Marea Neagră. Este alcătuit din roci variate ca tip şi vârstă. În centru se găsesc şisturi verzi (cele mai vechi la zi de pe teritoriul României), în nord sunt granite, calcare şi gresii paleozoic-mezozoice, iar în sud sub pătura de loess sunt calcare miocene. Cea mai mare parte reprezintă un podiş neted cu altitudini de 50-300 m; doar în nord sunt înălţimi mai mari şi un relief de culmi şi măguri din roci variate. Se împarte în:

- Podişul Dobrogei de Sud (50-200 m altitudine mai înalt în sud-vest cu văi adânci ce au versanţi abrupţi tăiaţi în calcare şi loess; în est se termină la mare prin faleze dezvoltate în loess; Subdiviziuni – Podişul Oltinei în sud-vest, Podişul Negru-Vodă în centru şi Podişul Medgidiei în nord, Podişul Mangaliei în est;

- Podişul Casimcea (în centru, străbătut de râul omonim); domină şisturile verzi paleozoice dar sunt şi petece de calcar mezozoice pe care s-a dezvoltat relief carstic (peşteri, chei);

- Podişul Dobrogei de Nord (înălţimile cele mai mari, 467 m în vf. Ţuţuiatu; culmi, creste, vârfuri ascuţite şi măguri, depresiuni, văi adânci. Se divide în Munţii Măcinului (rest din lanţul hercinic cu creste şi vârfuri din granite, roci cristaline),

Relieful


Reţineţi!

Dealuri de Vest Caracteristici Subunităţi Reţineţi!

Podişul Niculiţel (platouri bazaltice dar şi dealuri din roci sedimentare şi vulcanice), Dealurile Tulcei, Podişul Babadag şi Depresiunea Nalband.

Podişul Dobrogei s-a constituit treptat de la sud către nord din precambrian şi până în mezozoic; ca urmare există o mare varietate ca alcătuire petrografică, la suprafaţă fiind şisturi verzi, granite, bazalte, calcare, gresii şi loess. De-a lungul erelor geologice relieful a fost nivelat, regiunea devenind, cu excepţia Dobrogei de Nord – un ansamblu de unităţi de podiş joase. Înălţimile cele mai mari, care nu depăşesc decât în câteva locuri 400 m, se află în nord-vest; în rest altitudinile sunt la 150-300 m coborând spre mare şi Dunăre. Există forme de relief specifice dezvoltate pe loess, calcare, granite. Constituie o unitate interpusă între Câmpia de Vest şi Carpaţii Occidentali. Sunt alcătuiţi predominant din pietrişuri, nisipuri şi argile aduse de râurile cu izvoare în Carpaţi; din loc în loc sunt culmi şi măguri formate din roci cristaline, magmatice etc. Culmile şi platourile care coboară de la 250-300 m în est la 150 m în vest, sunt separate de văi largi cu lunci şi 1-3 terase care se pierd treptat în câmpie. Se împart în mai multe grupe separate de pătrunderi spre est ale câmpiei:

- Dealurile Banatului (mai multe subunităţi disparate – între care dealurile Tirolului, Pogănişului, Lipovei);

- Dealurile Crişene (mai multe subunităţi izolate la poalele munţilor; dealurile Codru-Moma, Tăşad, Oradei);

- Dealurile Silvaniei (cele mai extinse şi înalte separate de văi largi şi depresiuni; dealurile Crasnei, Sălajului, Depresiunea Baia Mare, Culmea Codrului, Măgura Şimleului etc.)

Dealurile de Vest (Banato-someşene) sunt la origine acumulări de pânze de pietrişuri şi nisip pliocene cărate de râurile cu izvoare în Carpaţi şi depuse la marginea lacului panonic; prin ridicarea munţilor şi a regiunii limitrofe acestea din urmă au constituit o prispă spre Câmpia de Vest. Fragmentarea cuaternară realizată de mai multe generaţii de râuri a generat culmi, platouri, versanţi pe care se produc alunecări şi torenţialitate. La nord de valea Barcăului, dealurile şi depresiunile formează un sistem unitar pe când la sud ele apar ca unităţi relativ izolate, la baza unor masive muntoase.

Relieful


Depresiunea colinară a Transilvaniei (Dealurile Transilvaniei) Caracteristici Subunităţi Reţineţi!

Este o întinsă unitate intracarpatică dominant alcătuită din dealuri la 500-700 m, culoare de vale şi depresiuni cu terase foarte largi. În raport de Carpaţi care o domină prin versanţi cu pantă mare cu denivelări de 500-800 m apare ca o uriaşă depresiune în cea mai mare parte a spaţiului fostului bazin tectonic din neozoic. Este alcătuită din strate din gresii, marne, conglomerate, argile, nisipuri de mai multe mii de metri grosime care au suferit prin deplasarea blocurilor de sare din adânc şi înălţarea Carpaţilor cutări, boltiri sau ridicări diferite de la un sector la altul; au rezultat cute diapire (cu sâmburi de sare la suprafaţă), domuri şi o structură monoclinală. Înălţimile cele mai mari sunt în est şi depăşesc 900 m, vârfurile având deasupra aglomerate vulcanice. Se divid în:

- Dealurile şi depresiunile peritransilvane sau circumtransilvane (au dezvoltarea cea mai importantă în est şi nord-est unde dealurile sunt în jur de 600-750 m dar sunt şi mai înalte în câteva vârfuri – Breaza 1974 m, Becheci 1080 m, Şiclod 1028 m, Firtus 1061 m, Rez 933 m; în est există două şiruri de depresiuni – mai mari (Sărata, Praid, Odorhei) separate de dealuri cu structură cutată; în sud sunt dealuri cu strate monoclinale sau uşor bombate şi câteva depresiuni largi (Făgăraş, Sibiu, Secaş); în vest există dealuri sub munte şi culoare de vale extinse cu caracter depresionar – pe Mureş, Arieş; în nord sunt depresiunea Lăpuş şi Dealul Breaza – cu strate cutate.

- Podişul Someşan se află în nord şi nord-vest; interfluvii netede cu strate slab înclinate de la contactul cu munţii spre Someşe care au altitudini de 500-600 m; în culoarele Someşelor sunt lunci extinse şi terase; pe versanţii văilor secundare se produc alunecări şi torenţialitate.

- Câmpia Transilvaniei - se întinde între Mureş şi Someş fiind formată din dealuri la 450-550 m altitudini separate de văi secundare cu versanţi intens afectaţi de alunecări.

- Podişul Târnavelor - cea mai întinsă subunitate cu dealuri la 600-700 m în est şi 400-450 în vest; văile principale îl divid în Podişul Hârtibaci (în sud, platouri largi şi multe alunecări de tipul glimeelor).

- Dealurile Târnavelor (fragmentarea accentuată impusă de văi mici cu versanţi în întregime afectaţi de alunecări, torenţi; Mureşul şi Târnavele au culoare largi, cu terase şi lunci extinse);

- Podişul Secaşelor (cea mai joasă subunitate – 350-500 m; poduri interfluviale reduse; alunecări şi şiroire).

Depresiunea colinară a Transilvaniei (Dealurile Transilvaniei) se desfăşoară în cea mai mare parte în spaţiul bazinului tectonic dezvoltat în neozoic între ramurile cristaline carpatice. În a doua parte a pliocenului bazinul a fost umplut treptat iar în sectorul de

Relieful


est s-au produs erupţii vulcanice care au creat lanţul din vestul Carpaţilor Orientali. Ridicarea Carpaţilor a produs şi înălţarea uscatului transilvan şi fragmentarea lui. Există trei tipuri de structuri geologice – pe margini cutată cu sâmburi de sare, în centru boltită în domuri şi la contactul cu munţii (mai ales în nord, nord-vest, sud-vest) slab înclinată. Evoluţia cuaternară a condus la generarea unui şir de dealuri şi depresiuni peritransilvane şi de dealuri, podişuri separate de culoare de văi cu terase şi lunci extinse. Pe versanţi se produc intense procese de alunecare şi torenţialitate.


1. Precizaţi unde se desfăşoară Subcarpaţii, vecinii acestora, geneza şi care sunt cele mai înalte culmi. 2. Care sunt unităţile şi subunităţile din Podişul Dobrogei. 3. Principalele caracteristici ale reliefului Podişului Someşan sunt: Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu rezolvări de la finele unităţii de învăţare.

Caracteristici generale.

CÂMPIILE Formează treapta cea mai joasă (frecvent sub 200 m) şi cea mai nouă rezultată din umplerea lacurilor cuaternare din vestul şi sudul României cu materiale cărate de râuri din Carpaţi şi regiunile deluroase; peste ele s-au acumulat prafuri ce-au creat loessuri şi depozite loessoide. Relieful este format din interfluvii foarte largi (câmpuri) separate de câteva generaţii de văi (au obârşii în Carpaţi, în dealuri sau chiar în câmpie) cu mărimi şi înfăţişare diferite.

Relieful


Câmpia Română. Caracteristici Subunităţi Reţineţi!

Procesele de tasare şi sufoziune au creat crovuri pe câmpuri şi pâlnii, hrube în lungul malurilor iar cele eoliene mici câmpuri de dune de nisip în bună măsură fixate. Se disting trei mari unităţi de câmpie, fiecare cu mai multe subunităţi. Se află în sudul României având o lungime de la vest la est de peste 350 km. Este cea mai mare unitate de câmpie fiind creaţia în cuaternar a Dunării şi râurilor ce coborau din Carpaţi şi dealuri. Pe ansamblu se înregistrează o dublă scădere în altitudine de la nord (250-300 m), spre sud (5-59 m) la Dunăre) şi de la vest (la Dunăre de la 50-80 m), spre est, nord-est (la 5-20 m la Brăila şi Galaţi). Are o lăţime de 60-70 km în vest şi de peste 180 km în est. Este formată din câmpuri vaste separate de culoarele văilor alohtone cu lunci şi terase şi autohtone cu lunci în care sunt iazuri. Diviziuni:

- Câmpia Olteniei aflată la vest de Olt; este formată din terasele Dunării, Oltului şi Jiului; în sud întinse câmpuri de nisip.

- Câmpia Munteniei de vest situată între Olt şi Argeş; sectorul cel mai înalt cu o coborâre generală de la nord la sud; este alcătuită din câmpiile Boian (între Olt şi Vedea), Piteşti (în nord, are altitudini de 250-300 m, este alcătuită din terasele Argeşului), Găvanu-Burdea (între Vedea şi Argeş, altitudini de 100-200 m), Burnaz (în lungul Dunării, câmp neted la 80-90 m încadrat de versanţi abrupţi).

- Câmpia Munteniei de est se desfăşoară de la Argeş spre est, fiind unitatea cu complexitatea cea mai mare; la contactul cu Subcarpaţii sunt câmpii înalte (piemontane) formate din conurile de pietrişuri depuse de râurile ce vin din munţi şi dealuri – C. Ploieşti, C. Râmnicului; la exteriorul lor sunt câmpii joase subsidente – Titu, Gherghiţa, Buzău, Siret – mlăştinoase unde se înregistrează lăsări active; cea mai mare parte din spaţiul câmpiei este alcătuit din unităţi cu câmpuri extinse, fragmentarea redusă, crovuri şi văi seci; se includ ca subunităţi câmpiile - Vlăsia, Mostiştea, Bărăgan, Brăila, Galaţi.

- Lunca şi terasele joase ale Dunării au cea mai mare lăţime la nord de Călăraşi unde depăşesc 30 km lăţime; conţin albia propriu-zisă, braţe secundare, bălţi, grinduri, terase joase cu aşezări şi căi de comunicaţie etc.

Este cea mai mare câmpie a României formată în cuaternar prin umplerea lacului cu aluviuni aduse de râuri îndeosebi din Carpaţi şi dealuri. Creşte în lăţime spre est, scade în altitudine din nord şi vest către est, nord-est.

Relieful


Câmpia de Vest (Câmpia Banato-Someşană)

Reţineţi!

Câmpia fluvio-lacustră

Reţineţi!

Are subunităţi formate numai din terase (Câmpia Olteniei), iar altele din conuri aluviale îmbucate (Câmpia Ploieşti, Câmpia Râmnicului), există şi câmpii subsidente (Titu, Siret). Pe loessuri s-a individualizat un relief de tasare, sufoziune, iar pe nisipuri vânturile au creat dune. Alături de văile largi cu obârşia în Carpaţi, Subcarpaţi sunt văi autohtone mici şi în cea mai mare parte a anului secate; în ele s-au amenajat iazuri. Se desfăşoară în vestul României pe o lungime de cca 375 km. Contactul cu munţii şi cu dealurile se face prin versanţi povârniţi, dar câmpia pătrunde spre est în lungul văilor principale (Someş, Crişuri, Mureş). Relieful este reprezentat de două trepte care formează câmpiile înalte alcătuite din conuri de aluviuni, terase joase, glacisuri (Carei, Miersig, Cermei, Aradului, Vinga) şi câmpiile joase cu terenuri mlăştinoase, albii părăsite, diguri, canale de drenaj (Someşului, Crişurilor, Timişului); în Câmpia Carei sunt dune de nisip. Câmpia de Vest este cuaternară fiind rezultatul umplerii cu aluviuni a sectorului de est al lacului panonic. În Câmpia de Vest sunt unităţi mai înalte ce alternează cu altele joase subsidente, mlăştinoase şi în mare măsură drenate. Reprezintă cea mai nouă unitate de câmpie (peste 4350 km2) în nord-estul Dobrogei; a început realizarea cu două milenii în urmă când vastul golf de aici a început a fi închis prin cordoane de nisip construite de curenţii marini. Prin dezvoltarea grindurilor din lungul braţelor Dunării şi a mai multor aliniamente de cordoane litorale s-a dezvoltat o câmpie de nivel de bază cu două compartimente. Diviziuni:

- Delta Dunării – creaţie comună a mării şi fluviului; porţiunile de uscat (13%) sunt reprezentate de grinduri fluvio-maritime (Letea – are 12,3 m altitudine; Caraorman, Sărăturile, Ivancea, Dranov), continentale (Chilia – 6,4 m altitudine) şi fluviale (înguste şi paralele cu braţele fluviului). Între acestea sunt canale, bălţi etc.

- Câmpia lagunară desfăşurată la sud de braţul Sfântu Gheorghe; este alcătuită din complexul de lagune Razelm-Sinoe, mai multe cordoane de nisip (Crasnicol, Chituc, Lupilor, terenuri mlăştinoase sau desecate).

În nordul şi nord-estul Dobrogei în ultimile milenii s-a realizat o câmpie de nivel de bază în cadrul căreia se disting un sector deltaic şi unul lagunar-mlăştinos.

Relieful


Test de autoevaluare 3.6 1. Descrieţi caracteristicile reliefului dintr-o depresiune şi o unitate montană carpatică.

2. Comparaţi două unităţi de podiş prin caracteristicile reliefului.

3. Care sunt diferenţele dintre câmpiile piemontane, de terase şi de subsidenţă?

Comentariile la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul capitolului. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu ceea ce este redat prin scriere cursivă în rezolvările prezentate.

Relieful



Formulaţi întrebări apropiate ca sens şi încercaţi rezolvări pe baza textului din această unitate de învăţare. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele de mai jos. Testul de autoevaluare 3.1. 1. Relieful României reprezintă un sistem unitar şi bine închegat. Este alcătuiţi din patru tipuri majore de forme – munţi, dealuri, podişuri şi câmpii care au o repartiţie proporţională, se desfăşoară concentric având Carpaţii ca ax al sistemului, au o distribuţie simetrică (vezi profilul) cu Depresiunea colinară a Transilvaniei în centru, dominată de Carpaţi care la exterior sunt înconjuraţi de dealuri, podişuri şi câmpii. Culoarele de vale radiale şi transversale, depresiunile numeroase, pasurile joase asigură o trecere lesnicioasă de la unitate majoră la alta. 2. Carpaţii, dealurile şi podişurile totalizează 166.300 km² adică 70% din suprafaţa României, ponderea cea mai mare revenind regiunilor din a doua grupare. În cadrul fiecărei trepte majore subunităţile au desfăşurări în suprafaţă deosebite. În Carpaţi cea mai mare extindere o au Carpaţii Orientali (35900 km²) adică 53% din suprafaţa întregului lanţ pe teritoriul ţării noastre. În cadrul lor pe primul loc se află munţii alcătuiţi din roci sedimentare, apoi cei vulcanici, din roci cristaline şi în final depresiunile. Peste 25% din Carpaţi sunt cele 3 grupări din vestul sistemului, pondere mai mare având-o Munţii Apuseni. Pe ultimul loc sunt Carpaţii Meridionali (aproape 21%) dar aceştia sunt mult mai unitari. În cadrul dealurilor şi podişurilor se impun două unităţi mari – Depresiunea colinară a Transilvaniei (26675 km²) şi Podişul Moldovei (22200 km²) care totalizează peste 49% din suprafaţa întregii trepte majore la care înălţimile în medie se situează la sub 500 m. Urmează Subcarpaţii cu 15100 km² (peste 15% din total) în cadrul cărora ponderea cea mai mare revine celor de la curbură (aproape 47%); în Subcarpaţi sunt şi cele mai mari înălţimi. Apropiate ca întindere sunt Podişul Getic (13950 km²), Podişul Dobrogei, inclusiv orogenul hercinic (11620 km²) şi Dealurile de Vest (9275 km²). Cea mai mică unitate este Podişul Mehedinţi (760 km²). 3. Fragmentarea reliefului este determinată pe de o parte de mişcările tectonice care impun depresiuni specifice iar pe de altă parte de reţeaua de văi creată de mai multe generaţii de râuri mai ales în pliocen şi cuaternar. În Carpaţi, unde cei doi factori se îmbină cel mai mult, este fragmentarea cea mai mare (în ordinea Carpaţii Orientali, Carpaţii Occidentali şi Carpaţii Meridionali). În celelalte unităţi majore pe prim plan se află fragmentarea creată prin adâncirea râurilor. Dacă la Subcarpaţi, Depresiunea colinară a Transilvaniei şi în mică măsură la Podişul Mehedinţi şi Dealurile de Vest fragmentarea tectonică încă se menţine dar este pe locul secund, la câmpii şi Podişul Getic ea lipseşte. Testul de autoevaluare 3.2. 1. Dobrogea este în cea mai mare măsură una din unităţile de podiş constituită într-un spaţiu de platformă încă din cele mai vechi ere geologice. Se adaugă câmpia fluvio-lacustră cuaternară. Dobrogea s-a realizat treptat de la sud la nord prin crearea şi adăugirea de noi subunităţi. Dobrogea de Sud este cea mai veche subunitate în fundamentul ei fiind roci cristaline precambriene iar deasupra strate de roci sedimentare cu grosimi mari (la suprafaţă este loess cuaternar şi calcare sarmaţiene). În centrul Dobrogei este o largă unitate de şisturi verzi din paleozoicul inferior peste care local se mai păstrează petece de clacare mezozoice şi o pătură de loess cuaternar. Cea mai mare complexitate geologică este în Dobrogea de Nord. Astfel în nord-vest sunt Munţii Măcinului cu granite, şisturi cristaline din paleozoic, în sud în Podişul Babadagului domină calcarele mezozoice, în centru bazalte şi roci sedimentare mezozoice iar în nord-est un

Relieful


mozaic de roci paleozoice şi mezozice acoperite în mare măsură de loessuri. Urmează câmpia fluvio-lacustră generată în ultimile două milenii. 2. Un profil vest-est prin grupa centrală a Carpaţilor Orientali între Reghin şi Piatra Neamţ surprinde toate unităţile geologice principale ale acestora cu reflectare directă în relief. În vest sunt Munţii Gurghiu formaţi în pliocen prin însemnate erupţii vulcanice (există conuri din andezite şi platouri vulcanice, mai ales pe latura vestică). Urmează Depresiunea Gheorgheni străbătută de râul Mureş care are origine tectonică (a făcut parte din Bazinul tectonic al Transilvaniei înainte de crearea lanţului vulcanic); în ea relieful este format din şesuri (sud) şi terase (nord) cu depozite cuaternare. În estul depresiunii sunt Munţii Giurgeu şi Hăşmaş alcătuiţi din roci cristaline dar cu mase de calcare cu dimensiuni variate (cele mai întinse sunt în Munţii Hăşmaş care în nord în bazinul răului Bicaz are sectoare de chei renumite). În ultima porţiune a profilului aceasta urmăreşte valea Bistriţei care separă Munţii Ceahlău (masă de conglomerate), Munţii Stănişoarei în nord de Munţii Tarcăului în sud ce aparţin unităţilor de fliş mezozoic şi neozoic. 3. Pe teritoriul României în alcătuirea multor unităţi de relief există roci vulcanice. Cele mai vechi sunt în nord-vestul Dobrogei, în Munţii Măcin (granite paleozoice) şi Podişul Niculiţel (bazalte mezozoice) care formează culmi şi vârfuri importante. La fel de vechi sunt blocurile de granite şi alte roci magmatice încorporate, mase cristaline din Carpaţii Meridionali sau din Munţii Apuseni (Vlădeasa). Erupţiile vulcanice din pliocen au creat masivele din vestul Carpaţilor Orientali (unităţi de munţii alcătuiţi în întregime din roci vulcanice precum Oaş, Igniş, Gutâi, Călimani, Gurghiu, Harghita şi unităţi formate din roci sedimentare străpunse de corpuri vulcanice – Ţibleş - Bârgău) şi din Munţii Apuseni (frecvenţă deosebită în Munţii Metaliferi). În relief sunt conuri cu fragmente de cratere, platouri vulcanice dar şi corpuri de lavă consolidată, scoase la “zi” de către eroziune. Cele mai noi erupţii (în cuaternar) s-au produs în cuaternar, lor aparţinându-le coloanele de bazalte de la Racoş şi Detunate. Testul de autoevaluare 3.3. 1. În cuaternar (finalul pleistocenului) în condiţiile răcirii generale a climei Pământului, în Carpaţi în două faze au existat gheţari. De la aceştia se păstrează multe forme de relief specific. Glaciaţiunea a afectat culmile şi văile aflate mai sus de 1800 m în masivele Rodnei, Maramureş şi Călimani din Carpaţii Orientali şi aproape toate unităţile cu altitudine de peste 2000 m din Carpaţii Meridionali. În cadrul acestora cele mai mari complexe glaciare sunt în Munţii Bucegi (Mălăieşti, Ţigăneşti, Gaura, Ialomiţei, Cerbului cu circuri, văi şi morene glaciare), Făgăraş (Urlea, Podragu, Arpaş, Bâlea, Doamnele, Şerbota, Suru, Topolog, Capra, Buda, Vâlsan, Râul Doamnele etc. – cu generaţii de circuri şi văi din cele mai mari), Parâng (la obârşia Lotrului, Jieţului, Gilortului), Retezat (marile complexe glaciare din bazinele văilor Pietrele, Lăpuşnicul Mare, Bărbat etc.), Godeanu (la obârşia Lăpuşnicului Mic şi a afluenţilor Cernei). Circuri mai mici sunt în Munţii Iezer-Păpuşa, Cindrel, Şureanu, Ţarcu, Căpăţânei. 2. Relieful carstic este individualizat pe numeroase creste, platouri sau mase izolate de calcare, dar complexitatea cea mai mare atât prin forme de suprafaţă cât şi subterane se desfăşoară în mai multe masive din Carpaţi (în Munţii Apuseni, în Munţii Bihor platourile Padiş-Cetăţile Ponorului, cu peşterile Scărişoara, Cetăţile Ponorului, Focul Viu; bazinul Ordâncuşei; în Munţii Pădurea Craiului – peşterile Meziad şi Vadul Crişului; în Munţii Codru Moma; Munţii Aninei în bazinele văilor Caraş - Peştera Comarnic; Munţii Locvei, Munţii Şurean, Munţii Căpăţânei – peşterile Muierilor şi Polovragi, Munţii Piatra Craiului, Munţii Bucegi – Peştera Ialomiţei, Munţii Rodnei etc.) dar şi în unele unităţi de podiş (Mehedinţi – Peştera Topolniţa; Dobrogei etc.). Văile la traversarea masivelor calcaroase au creat chei. Între acestea prin mărime şi complexitate sunt: sectoarele de chei de pe văile Bicaz, Vârghiş, Ialomiţei, Dâmboviţei, Dâmbovicioarei, Olteţ, Jaleşului, Dunării în defileu, Nerei, Ordâncuşa, Galbena, Hăşdate, Crişul Repede etc.

Relieful


3. Litoralul este o unitate geografică în estul Dobrogei care ţine de la gura de vărsare în Marea Neagră a unui braţ secundar (Musura) din sudul deltei Sfântu Gheorghe şi până la graniţa cu Bulgaria în lungul căreia procesele geografice specifice pe uscat şi în fâşia de ţărm sunt influenţate de cele marine. Cuprinde Câmpia fluvio-lacustră în nord şi o fâşie de 10-15 km în centrul şi sudul Dobrogei. În acest spaţiu relieful este extrem de variat. În nord s-au dezvoltat Delta Dunării (grinduri fluvio-maritime cu dimensiuni variate – Letea, Sărăturile, Caraorman, Ivancea etc. separate de bazine lacustre; un ţărm în evoluţie activă cu sectoare în extindere – la Chilia, Sf. Gheorghe (aici o deltă secundară în formare cu insula Sacalin) sau retragere (la sud de Sulina) şi complexul format din asocieri de grinduri cu lagune şi terenuri mlăştinoase (Crasnicol – Razim – Sinoe). La sud de Capul Midia ţărmul pe ansamblu este înalt fiind tăiat în calcare şi loess. În cadrul lui ţărmul are sectoare de faleză sub care există o platformă litorală acoperită de mare la adâncime mică, dar şi sectoare cu plăji de nisip. În spaţiul dobrogean sunt limane (Taşaul, Techirghiol, Mangalia) sau lagune (Siutghiol, Neptun, Mangalia). Testul de autoevaluare 3.4 1. Depresiunile tectonice au rezultat prin coborârea în lungul unor linii de falie a unor compartimente de uscat ele devenind o perioadă de timp bazine de sedimentare. Cele mai mari din Carpaţii Orientali sunt: Maramureş, Gheorgheni, Ciuc, Comăneşti şi Braşov. 2. Munţii alcătuiţi din roci cristaline din Carpaţii Meridionali se remarcă prin: masivitate, altitudini mari, defilee create de rândurile principale, suprafeţe de nivelare şi relief glaciar. 3. Munţii Apuseni sunt alcătuiţi din roci de toate tipurile provenind din toate erelor geologice. Există şisturi cristaline şi mase magmatice din paleozoic, roci sedimentare (calcare, conglomerate, gresii şi roci vulcanice din mezozoic şi neozoic. Testul de autoevaluare 3.5 1. Subcarpaţii formează un arc de dealuri şi depresiuni care se desfăşoară la exteriorul Carpaţilor Orientali şi meridionali între văile Moldova (nord) şi Motru (vest); are ca vecini în est Podişul Moldovei, sud-est şi sud Câmpia Română, în sud Podişul getic, în vest Podişul Mehedinţi. Au rezultat prin cutarea şi ridicarea sedimentelor dintr-o depresiune tectonică aflată la exteriorul Carpaţilor. Cele mai înalte culmi sunt: Măgura Odobeşti 997 m, Măţău 1018 m şi 1218 m. 2. Podişul Dobrogei se divide în: Podişul Dobrogei de Sud (Podişul Oltinei, Podişul Negru-Vodă, Podişul Medgidiei, Podişul Mangaliei), Podişul Casimcea, Podişul DOBROGEI DE Nord (Munţii Măcinului, Podişul Niculiţel, Dealurile Tulcei, Podişul Babadag, Depresiunea Nalband). 3. Caracteristicile Podişului Someşan sunt: - alcătuit din roci sedimentare din neozoic, altitudini de 500-600 m, interfluvii netede slab înclinate, văi largi, asimetrice afectate de torenţi şi alunecări de teren. Testul de autoevaluare 3.6 1. Depresiunea Braşov – face parte din Carpaţii de Curbură fiind situată în nordul acestora; este încadrată de culmi aparţinând munţilor Baraolt, Bodoc, Nemira în nord, Vrancei în est, Întorsurii, Piatra Mare şi Postăvaru în sud, toate formate din roci sedimentare de fliş mezozoic şi neozoic; în sud-vest sunt Culoarul Bran-Rucăr şi M. Piatra Craiului din Carpaţii Meridionali (calcare, roci cristaline) şi Munţii Perşani (amestec de roci sedimentare, cristaline şi vulcanice). Depresiunea are origine tectonică fiind una din cele mai întinse din Carpaţi. Relieful ei este format dintr-un şes întins străbătut de Olt cu mai mulţi afluenţi; la contactul cu munţii râurile ce vin din aceştia au creat conuri de aluviuni; există dune de nisip la Reci. 2. Munţii Făgăraş – se desfăşoară în nordul grupei omonime constituind cea mai extinsă culme montană carpatică. Are ca vecini – în nord Depresiunea Făgăraş, în vest valea

Relieful


Oltului îi separă de M. Lotrului, în sud este Depresiunea Loviştea şi M. Iezer iar în nord-est M. Piatra Craiului. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline. Pe culmile principale înălţimile depăşesc 2000 m; există 6 vârfuri cu atitudini de peste 2000 m, între care Moldoveanu 2544 m, Negoiu 2535 m. Relieful glaciar este alcătuit din circuri, văi, praguri şi morene etc. incluse în mari complexe situate la obârşia unor văi orientate spre nord sau sud (cele mai mari sunt Urlea, Podragu, Arpaş, Bâlea, Capra, Buda, Râul Doamnelor etc.). Există şi suprafeţe de nivelare. 3. Cele două unităţi alese sunt – Podişul Sucevei şi Podişul Casimcea, primul aflându-se în nord-vestul Podişului Moldovei iar al doilea în centrul Podişului Dobrogei. Amândouă sunt alcătuite din poduri interfluviale extinse separate de văi puţine, deci o fragmentare redusă; se desfăşoară în arealul unor platforme continentale foarte vechi (proterozoic-paleozoic) care de-a lungul erelor geologice au suferit uşoare ridicări sau coborâri. Le diferenţiază: Podişul Sucevei care este alcătuit din roci sedimentare în structură slab înclinată, are înălţimile cele mai mari la peste 500 m (687 m în vf. Ciungi); văile care constituie nişte culoare largi asimetrice cu terase dar şi cu multe alunecări de teren îl împarte în mai multe subunităţi aflate de-o parte şi de alta a Siretului şi Sucevei. Podişul Casimcea este dominant alcătuit din roci cristaline (şisturi verzi paleozoice) peste care local se află calcare şi loess. Este un podiş jos cu altitudini de 100-200 m spre Dunăre şi mare şi 250-300 m în centru. Văile sunt puţin adâncite; în calcare râul Casimcea a format chei. 4. Există deosebiri genetice care se reflectă în caracteristicile reliefului. Câmpiile piemontane au rezultat din suprapunerea conurilor de aluviuni construite de râurile ce vin din dealuri şi munte pe câmpia propriu-zisă (ex. C. Prahovei, C. Buzăului); sunt câmpii înalte alcătuite dominant din pietrişuri. Câmpiile de terase au rezultat prin deplasarea spre un versant a albiei râurilor concomitent cu adâncirea sacadată a ei. Ca urmare, pe o latură se dezvoltă terase care se lărgesc spre aval. Ex. Câmpia Piteşti formată din cinci terase ale Argeşului existente pe partea dreaptă. Câmpiile de subsidenţă sunt câmpii joase individualizate în sectoarele în care se produc mişcări de lăsare uşoară. Albiile râurilor principale sunt largi, fără maluri evidente iar în spaţiul dintre acestea suprafeţele sunt mlăştinoase (ex. câmpiile Siretului, Titu, Sărata, Timişului, Crişurilor, Someşului).

Relieful


LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 3 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie fizică. Răspunsurile la întrebări

vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problema la care trebuie să răspundeţi (maxim 3 pagini) este următoarea : Caracterizarea unităţilor de relief din Carpaţii Meridionali. Pentru realizarea ei vă propunem următorul plan de tratare: caracteristici generale ale Carpaţilor Meridionali (urmăriţi informaţiile de la 3.1, 3.2 alineatul al doilea, selectat 3.3) (2 p.); prezentarea fiecărei grupe montane şi a subunităţilor (urmăriţi informaţiile de la 3.4 la paginile 45-47), ţinând seama de câteva elemente: poziţia geografică (în unitatea majoră, în raport cu reţeaua hidrografică majoră, localităţi mari); vecini (3 p.); alcătuirea geologică (2 p.); altitudini, forme de relief specifice (2 p). Punctele pentru notare sunt trecute în paranteză. Se adaugă un punct din oficiu. Pentru înţelegerea şi întregirea textului raportaţi informaţiile la reprezentările de pe hărţile din atlas sau la alte date din lucrările indicate în bibliografie. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pentru a fi verificată şi notată (sistemul de transmitere şi data vor fi stabilite de tutore). Bibliografie minimală: Ielenicz M., Ileana Pătru, 2005, România - Geografie fizică, (selectiv şi numai pe problemele dezvoltate în acest manual, pg 83-203), Edit. Universitară, Bucureşti. Mândruţ O., (2003), România- Atlas geografic, Edit. Corint, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol, Manuale şcolare pentru cls. VIII, XII, (capitolul Relief) Edit. Humanitas, Bucureşti. ***,1984, Geografia României, vol I, (selectiv, cap.3 de la pg 64-186), Edit. Academiei, Bucureşti.

Clima


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.4 CLIMA Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.4 ………………………………. 59 4.1. Factorii genetici ai climei ……………………………………... 59 4.2. Elementele ce definesc clima României (temperaturile, precipitaţiile, vântul, fenomene meteorologice) …………………

62

4.3. Diferenţieri climatice ………………………………………….. 68 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 78 Lucrarea de verificare nr.4 ………………………………………… 82 Bibliografie minimală ………………………………………………. 82 Obiectivele unităţii de învăţare nr.4

După parcurgerea capitolului şi analizarea hărţilor climatice indicate în atlas veţi reuşi:

• să înţelegeţi specificul climatic impus de poziţia geografică; • să realizaţi relaţii între potenţialul termic, pluvial, eolian în general şi să

evidenţiaţi pe cele caracteristice diferitelor unităţi geografice; • să vă formaţi păreri obiective referitoare la regimul producerii fenomenelor

meteorologice şi să stabiliţi consecinţele acestora; • să înţelegeţi diferenţierile de natură climatică impuse de diverşi factori naturali şi

în primul rând de desfăşurarea reliefului. 4.1 Factorii genetici al climei România, prin poziţia geografică pe paralela de 450 latitudine, se încadrează în zona climatică temperată din emisfera nordică. Poziţia ei în cadrul continentului european facilitează întrepătrunderea influenţelor climatice provenind din vestul (climat umed oceanic), estul (climat uscat continental), nordul (climat rece) şi sudul (climat cald din bazinul Mării Mediterane) acestuia. De aici rezultă caracterul climatic tranzitoriu care se realizează pe teritoriul ţării noastre între cele specifice regiunilor extreme continentale. Carpaţii prin desfăşurare constituie bariera care limitează aria de propagare a acestor influenţe. Potenţialul radiativ, sursă energetică de bază.

Radiaţia solară, care se înregistrează sub diferite forme la nivelul suprafeţei terestre are valori în medie de 120 kcal/cm2/an. Dar ea variază atât spaţial în latitudine (cca 130 kcal/cm2/an în regiunile sudice şi 115 kcal/cm2/an în cele nordice) şi în raport de altitudine (pe crestele ce depăşesc 1800 m este în jur de 110 kcal/cm2/an) dar şi în timp (diurn – maxima la orele 12; de la o lună la alta între 20-25 kcal/cm2/an în iulie şi 5-7 kcal/cm2/an în decembrie; variaţii sunt şi de la un an la altul) în funcţie mai ales de durata de strălucire a Soarelui.

Clima


Circulaţia maselor de aer şi nuanţărilor climatice Reţineţi!

Ca urmare, deosebirile de potenţial energetic impun, pe de-o parte diferenţe în caracteristicile regimului termic şi al multor procese naturale sub raport spaţial (sud faţă de nord, câmpii în raport cu crestele Carpaţilor) dar şi temporal (evidente între sezoane şi de la zi la noapte). Dinamica maselor de aer pe teritoriul României este în funcţie de poziţia şi importanţa ariilor de maximă (anticicloni) şi minimă (cicloni) presiune într-un spaţiu care înglobează Europa, Oceanul Atlantic, bazinul Mării Mediterane şi nordul Africii, contactul Europei cu Asia. Masele de aer principale care traversează teritoriul ţării noastre sunt de natură oceanică (umede, reci când provin dinspre nord-vestul Atlanticului; umede şi răcoroase când vin din vest sau sud-vestul oceanului), polare (din Scandinavia, reci şi umede), continentale (estul Europei – fiind calde şi uscate vara şi reci şi relativ uscate iarna), sudice (umede şi calde din bazinul Mării Mediterane şi mai rar fierbinţi şi uscate din Sahara sau Orientul Apropiat). Circulaţia maselor de aer cu frecvenţa cea mai mare (peste 45% din situaţii) se face dinspre vest, fiind activă în orice lună din an şi pe întreg teritoriul. Dă precipitaţii bogate. Circulaţia maselor de aer dinspre nord şi nord-vest (polară) are o frecvenţă mai mare (30%); se înregistrează iarna (dă zăpezi importante, vânturi intense ce provoacă viscole) dar este activă şi în celelalte sezoane când determină vreme rece în intervale de câteva zile şi precipitaţii. Circulaţia dinspre sud poate da fie zile călduroase cu averse, fie zile cu temperaturi ridicate ce provoacă uscăciune şi secetă; sunt frecvente în sezonul cald însă uneori se manifestă (doar în sudul României) şi în lunile reci. Circulaţia estică (dinspre Câmpia Rusă şi Munţii Urali) dă vara zile cu temperaturi ridicate şi uscăciune accentuată iar iarna geruri şi viscole. Dinamica maselor de aer este dominată de circulaţia vestică şi nord-vestică care cuprinde întregul teritoriul; manifestarea celorlalte direcţii se produce alternativ şi are efecte deosebite cu caracter regional. Arcul Carpaţilor diferenţiază ariile de acţiune a maselor de aer (sudice, estice, nordice) favorizând nuanţări climatice regionale (continentale în est şi sud-est; submediteraneene în sud-vest, polare şi subpolare în nord).

Clima


Influenţa componentelor sistemului geografic asupra caracteristicilor climei Reţineţi!

Succesiunea în timp a maselor de aer cu caracteristici diferite determină o mare varietate de stări ale vremii. Relieful este componentul geografic care determină cele mai importante modificări climatice cu caracter regional şi local. Astfel:

- desfăşurarea lanţului carpatic produce separarea ariilor de influenţă a maselor de aer ce provin din diferite sectoare ale emisferei nordice cu reflectare în caracteristicile de natură termică în producerea fenomenelor meteorologice şi în final în nuanţările climatice;

- dezvoltarea Carpaţilor de la mai multe sute de metri la 2544 m a determinat individualizarea de etaje cu calităţi climatice distincte;

- fragmentarea accentuată a Carpaţilor şi dealurilor înalte impusă de culoarele de văi adânci şi de mulţimea depresiunilor facilitează mai întâi circulaţia regională a maselor de aer dintr-o parte în alta a munţilor dar şi dezvoltarea unor climate locale în spaţiile negative;

- contactul Carpaţilor cu unităţile de dealuri şi podişuri limitrofe prin versanţi cu pante accentuate şi diferenţe altimetrice ridicate (sute de metri) conduce pe pantele expuse deplasării maselor de aer la dezvoltarea de nori şi precipitaţii bogate iar pe cei adăpostiţi pe care aerul coboară la generarea unor procese foehnale (încălzire, nebulozitate redusă, vânt puternic etc. frecvent îndeosebi în sud-vestul Munţilor Apuseni, exteriorul Carpaţilor de Curbură, culoarul depresionar Sibiu-Făgăraş etc.).

Suprafeţele lacustre, tipul de formaţiuni vegetale, activităţile antropice (mai ales în mediul urban), Marea Neagră, suprafeţele mlăştinoase etc. influenţează local şi regional procesele climatice, potenţialul termic şi de umiditate etc. contribuind la generarea unor topoclimate specifice. Diferite caracteristici ale componentelor mediului geografic impun aspecte regionale şi locale în dinamica maselor de aer şi în regimul desfăşurări spaţiale a elementelor climatice şi în final conduc la individualizarea unor topoclimate aparte. Relieful este cel mai important component natural ce influenţează regional (desfăşurarea arcului carpatic, altitudinea, fragmentarea) şi local (expunerea şi valoarea înclinării pantelor) climatul. Ceilalţi componenţi naturali au importanţă mai mult locală în variaţia umidităţii temperaturii, crearea unei circulaţii locale a maselor de aer (brizele marine).

Clima


Test de autoevaluare 4.1 1.Comparaţi harta fizică a României (din Atlasul geografic) cu cea a valorilor radiaţiei globale şi stabiliţi şi comentaţi mărimea radiaţiei pe marile unităţi de relief (folosiţi şi afirmaţiile din text). Reţineţi datele din tabel. 2. Precizaţi elementele majore ale sistemului dinamicei maselor de aer de pe teritoriul României. 3. Indicaţi modul de influenţare locală a climatului unei unităţi geografice de către Marea Neagră, o pădure, un oraş mare. Rezolvarea acestor probleme se află la sfârşitul unităţii de învăţare. Comparaţi răspunsul cu ceea ce este indicat în tabel şi este redat prin scriere cursivă.

4.2 Elementele ce definesc clima României Regimul termic

Interferarea factorilor genetici se exprimă prin regimul de manifestare al elementelor climatice (temperaturi, precipitaţii, umiditate, vânt, presiune atmosferică etc.) care reflectă diferenţieri regionale şi în timp. Deosebirile principale sunt mai întâi între nordul şi sudul ţării apoi între partea centrală şi de vest în raport cu estul şi sud-estul României, dar şi între regiunile joase de câmpie şi podişuri faţă de cele montane. Desfăşurarea României pe cca 50 latitudine a impus un potenţial energetic deosebit între regiunile din sudul şi nordul ţării reflectat în scăderi de natură termică de 2-30. Frecvenţa maselor de aer cu calităţi termice variate provenite din toate punctele cardinale impune deosebiri de natură termică generală de 1-20 între regiunile vestice şi estice. Dezvoltarea reliefului pe 2500 m facilitează scăderi termice de 9-120 între câmpie şi crestele carpatice.

Clima


Temperatura medie anuală

Toate acestea pot fi urmărite prin medii anuale lunare, extreme etc. Este reflectată de izotermele cuprinse între cele de 110 şi – 20. Izoterma de 11° (desfăşoară în principal în sudul Câmpiei Române şi Dobrogea) şi de 10° (situată la contactul câmpiei cu dealurile caracterizează spaţiul cu valorile termice cele mai ridicate asigurate atât de potenţialul radiativ ridicat cât şi de frecvenţa mare a maselor de aer sudice. Contactul dintre dealuri şi munţi se realizează aproximativ pe traseul izotermei de 6° ceea ce face ca treapta de înălţime medie să se înscrie într-un interval mediu de căldură de cca 4°. Cea mai mare parte din Carpaţi este încadrată între 6° şi 0° şi doar pe crestele ce depăşesc 2000 m se ajunge la valori negative (-2° la 2500 m) (Figura 4.1).

Figura 4.1 Harta temperaturilor medii din România

Peste 45% din teritoriul României are un potenţial termic ridicat (valori medii ce depăşesc 10°). Culmile montane aflate la peste 1000 m (12% din suprafaţă) se includ în spaţiul de referinţă 6° - 2°.

Clima


Reţineţi!

Temperatura medie din luna ianuarie Reţineţi!

Temperatura medie din luna iulie Reţineţi!

Temperaturile extrem absolute

În intervalul de temperaturi medii 6° - 10° se includ dealuri, podişuri, culmi montane joase şi depresiuni, adică un interval cu o mare fragmentare şi denivelări frecvente. Este luna cu valorile termice cele mai coborâte pe ansamblul întregii Românii (între 0,3° la Mangalia şi sub – 10° pe crestele Carpaţilor. În regiunile de câmpie şi podişuri joase valorile sunt de - 2°, - 3°; altitudinilor medii le revin - 3°, - 5° pentru ca în munţi să scadă de la - 6° la sub - 10° pe crestele alpine. Există diferenţe de la o regiune la alta determinate mai ales de circulaţia maselor de aer şi de caracteristicile reliefului (între vestul, sud-vestul ţării şi cele din est, sud-est în ultimile valorile temperaturilor fiind mai scăzute cu - 1°, - 2°; la fel în depresiuni unde sunt frecvente inversiunile termice). Este luna cu valorile cele mai ridicate încadrate între 23° în sud şi sub 8° pe crestele Carpaţilor. Regiunile cu altitudini sub 500 m au 22-23° în sud şi est unde sunt frecvente invaziile maselor de aer fierbinţi şi 20-21° în vestul ţării supus mai mult aerului oceanic. Dealurile, podişurile şi spaţiul montan sub 1000 m sunt încadrate de izotermele de 16-18° (mai coborâte în nord şi în depresiunile şi văile bine închise). Culmile montane ce depăşesc 1000 m au temperaturi medii de la 14° spre 8° (la peste 2200 m). Pe aproape 2/3 din teritoriul României temperaturile medii sunt de 20-23° şi doar pe 12% sub 14°. Verile sunt deosebit de calde în dealuri, podişuri, câmpii (excesivitatea se accentuează în sud şi est), dar moderate în spaţiul montan. Litoralul (inclusiv Delta Dunării) unde există procese de evaporare interne dar şi o circulaţie locală a aerului (brizele) temperaturile sunt cu 1-2° mai mici în raport cu restul Dobrogei. Amplitudinile termice rezultate din însumarea valorilor medii din lunile extreme reflectă pe de-o parte continentalismul climatic din estul şi sud-estul României (24-26°) faţă de cel moderat din vest şi centru (22-23°) iar pe de altă parte scăderea lor în raport de altitudine (de la 20° la 17°). La nivelul României minima absolută este - 38°5 care a fost înregistrată la 24 ianuarie 1942 la Bod iar maxima absolută este de 44°5’’ ce-a fost măsurată la 10 august 1951 la staţia “Ion Sion” din Bărăgan.

Clima


Reţineţi!

Regimul precipitaţiilor Mediile anuale Reţineţi!

Valori termice minime absolute apropiate de cea a ţării (-34°, -38°) au mai fost înregistrate la unele staţii din depresiunile intramontane unde se produc frecvent inversiuni de temperatură (Joseni, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Vatra Dornei, Întorsura Buzăului), dar şi la staţiile de pe crestele alpine (vf. Omu, Bâlea). Maxime absolute de peste 40° s-au produs în regiunile din sudul sau estul României în diverşi ani când au fost invazii de aer tropical important. În dealuri ele au ajuns la 36-39° iar pe crestele Carpaţilor n-au depăşit 22°. Temperaturile extreme se înregistrează la fiecare staţie meteorologică în fiecare an şi lună. Cele absolute sunt cele mai coborâte sau ridicate dintr-un şir lung de ani de observaţii. Însumarea valorilor extreme absolute de amplitudine termică absolută care în Câmpia Română sunt cele mai mari (peste 75°) în dealuri, podişuri şi Câmpia de Vest sunt în jur de 70° iar în munţii înalţi variază de la 55° la 65°. Este dependent de caracteristicile maselor de aer supuse circulaţiei peste teritoriul României dar regional, local şi de procesele generate de ascensiunea sau descendenţa acestora la traversarea Carpaţilor sau dealurilor înalte. Sunt de la mai puţin de 400 mm (pe litoral) la peste 1200 mm (pe crestele Carpaţilor) cu o repartiţie generală etajată (400-550 mm în câmpii, 600-700 mm în dealuri şi 800-1200 mm în munţi) dar cu diferenţe clare între regiunile din vest şi nord (precipitaţii cu 100-150 mm mai mult datorate frecvenţei aerului oceanic sau nordic) faţă de cele din est şi sud (mase continentale şi sudice sărace în umiditate). Precipitaţii mai puţine sunt în sectoarele unde se produc activităţi foehnale datorate descendenţei bruşte a aerului care duce la împrăştierea norilor, creşteri de temperatură şi vânt (Subcarpaţii de Curbură cu 500-600 mm, Culoarul depresionar Alba Iulia-Turda cu 600 mm, Depresiunile Sibiu şi Făgăraş cu 550-600 mm). Opus, în munţii şi pe culmile înalte expuse direcţiei de deplasare a maselor de aer, ascendenţa forţată a lor conduce la dezvoltarea de nori şi apoi la căderea de ploi bogate. (Figura 4.2) În timpul anului cea mai mare parte din cantitatea de precipitaţii se realizează între martie şi septembrie (55-60% în regiunile de câmpie, litoral etc.; 65-70% în podişuri şi dealuri, peste 70% în munţi, fiind favorizaţi de frecvenţa maselor oceanice, mediteraneene etc. Lunile cu ploi bogate sunt mai şi iunie (la altitudini sub 100 m) şi iulie-august în munţi), iar cele în care precipitaţiile sunt reduse variază de la o regiune la alta în intervalul ianuarie-martie.

Clima


De la un an la altul cantităţile de precipitaţii căzute nu sunt identice astfel că sunt ani în care acestea au fost deosebit de mari (ani ploioşi – ex. 1970, 1972 şi 1976) şi când valoarea a fost cu mult sub cea medie (ani secetoşi – ex. 1945, 1946, 1953 etc.).

Figura 4.2 Harta precipitaţiilor medii în România

Ninsoarea Regimul eolian

Precipitaţiile solide cad în sezonul rece, mărimea intervalului în care se pot înregistra de regulă creşte de la decembrie-februarie în câmpii la septembrie-iunie în munţi la altitudini de 2000 m. Stratul de zăpadă care rezultă în urma ninsorilor repetate persistă peste 200 de zile pe crestele Carpaţilor, cca 120 de zile pe culmile aflate la 1000 m, în jur de 75 de zile în dealuri şi 40-50 zile în câmpii şi în podişurile joase (30 zile în Banat, 25 zile pe litoral). Grosimea medie a stratului este de cca 1 m în munţi şi câţiva cm în câmpii. Excepţie sunt locurile unde se înregistrează troienirea zăpezii şi unde grosimea poate depăşi 3 m. Este condiţionat în general de dinamica maselor de aer iar regional de desfăşurarea Carpaţilor (impun mai ales modificări de direcţie, dar şi modificări ale vitezei).

Clima


Vânturi locale Fenomene meteorologice

La altitudini ce depăşesc 1600 m şi în Transilvania direcţia dominantă a vântului este vest-est; între 800-1600 m ea se modifică mult fiind condiţionată de sensul culoarelor de vale şi al depresiunilor; în regiunile joase ele variază foarte mult (în Podişul Moldovei dinspre nord şi nord-est, în Câmpia Olteniei şi Podişul Getic de la vest şi sud-vest spre est şi nord-est, în estul Câmpiei Române şi Dobrogei dinspre nord, nord-est).

Viteza medie a vântului creşte cu altitudinea în munţi (de la 5-6 m/s la 1000 m la peste 10m/s pe creste); este mai mare în estul României (4-5 m/s) şi mai redusă în vest (2-3 m/s). Lunile cu frecvenţă mare a vântului sunt iarna şi la începutul primăverii iar cele în care acestea sunt mai puţine sunt la finalul verii şi toamnei.

În România diferite condiţii locale şi regionale facilitează producerea periodică dar cu durată diferită a unor vânturi locale.

Între acestea cele mai cunoscute sunt: - Crivăţul (iarna; are viteze mari în estul şi sud-estul României;

dă geruri, viscole, troienirea zăpezi); în Depresiunea Braşov şi pe Valea Trotuşului este numit Nemira.

- Austrul (se produce în sudul ţării aducând dinspre Dunăre aer cald şi uscat vara şi aer rece şi uscat iarna).

- Foehnul (sunt curenţi de aer descendenţi pe versanţii unde masele de aer coboară brusc datorită unor diferenţe de nivel de mai multe sute de metri; au viteză mare, provoacă topirea rapidă a zăpezii ( se produce în Culoarul Alba Iulia-Turda pentru masele care vin din nord-vest, depresiunile Făgăraş şi Sibiu pentru cele care traversează de la sud la nord Carpaţii Meridionali; exteriorul Subcarpaţilor Moldovei şi mai ales de Curbură pentru mase venite din vest şi nord-vest).

- Suhovei (în estul Câmpiei Române şi în Dobrogea; vara în zilele cu temperaturi mari; este un vânt cald şi foarte uscat).

- Brizele care se produc local pe litoral sau la munte; au desfăşurare diurnă.

Sunt procese corelabile cu diverse stări ale temperaturii, umidităţii şi manifestări locale a dinamicii aerului la contatul cu suprafaţa uscatului.

Unele se produc în sezonul rece (bruma, viscolul, chiciura, poleiul), altele în cel cald (roua, grindina) sau pot fi în orice lună (ceaţa, seceta, uscăciunea). Durata producerii lor variază (de la câteva minute, ore până la mai multe zile), iar consecinţele sunt diferite în funcţie de repetarea şi intensitatea manifestărilor.

Clima


Sunt posibile în orice regiune dar o frecvenţă aparte o au fenomenele din sezonul rece în Carpaţi, pe când seceta se produce cu consecinţe distincte mai ales în câmpiile şi dealurile din est şi sud-est.


1. De pe harta cu temperaturile medii anuale urmăriţi traseul izotermelor de 10° şi 0°; stabiliţi unităţile de relief pe care le include. 2. Analizaţi harta cu cantităţile medii anuale de precipitaţii şi întocmiţi un tabel cu repartiţia acestora la nivelul unităţilor de relief de rangul al doilea (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Mehedinţi, Podişul Getic, Subcarpaţi, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest, Câmpia Română). Comentaţi. 3. Care sunt consecinţele producerii fenomenelor meteorologice? Alegeţi câteva situaţii reprezentative pentru regiunea în care vă desfăşuraţi activitatea. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu valorile din tabel şi cu afirmaţiile redate cu scriere cursivă.

4.3 Diferenţieri climatice Prin poziţia geografică România aparţine zonei de climă temperată.

În cadrul acesteia specificul circulaţiei maselor de aer dar mai ales unii factori (mai importanţi – depărtarea de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, desfăşurarea, altitudinea şi fragmentarea marilor unităţi de relief etc.) au condiţionat modificări regionale şi locale în regimul de producere al temperaturilor, precipitaţiilor, vântului, umidităţii etc. Carpaţii reprezintă mai întâi o barieră oroclimatică principală în diferenţierea caracteristicilor climatice dintre estul, sudul, faţă de vestul şi centrul ţării ceea ce a impus separarea a trei mari provincii

Clima


Reţineţi!

Caracteristici Subunităţi

climatice. În al doilea rând, prin înălţime aceştia constituie un factor în detaşarea mai multor etaje climatice cu repercusiuni în tipul de formaţiuni vegetale, soluri, în procesele geomorfologice etc. Fragmentarea reliefului, expunerile diferite ale versanţilor culmilor şi văilor, precum şi distribuţia vegetaţiei, modul de folosire al terenurilor şi activităţile umane principale impun deosebiri locale sensibile în cantitatea de căldură şi procesele meteorologice care au loc favorizând impunerea de topoclimate şi microclimate în cadrul provinciilor. PROVINCIA CU CLIMAT TEMPERAT CU INFLUENŢĂ OCEANICĂ Cuprinde Depresiunea colinară a Transilvaniei, Câmpia şi Dealurile de Vest şi sectoarele joase din Carpaţii Occidentali (culmile sub 1000 m şi depresiunile-golf). Îi sunt specifice:

- frecvenţa maselor de aer umede şi răcoroase vestice (se adaugă în Banat masele de aer sudice, mediteraneene);

- un regim termic moderat, umezeală mai mare, nebulozitate mai ridicată, precipitaţii cu 100-200 mm mai ridicate decât în sudul şi estul ţării;

- slaba desfăşurare a fenomenelor meteorologice. Se disting topoclimate individualizate pe treptele de relief principale (câmpie, dealuri, munţi joşi), iar în cadrul acestora mai multe subunităţi. (Figura 4.3) 1) Topoclimatele Câmpiei de Vest (Banato-someşană):

- câmpia se desfăşoară pe 30 latitudine şi ca urmare, radiaţia solară scade de la 125 kcal/cm2 în Banat la 117 kcal/cm2 în nord;

- verile sunt calde dar nu fierbinţi şi cu intervale de uscăciune, secete reduse; toamnele sunt lungi şi plăcute termic, iernile sunt scurte şi cu puţine zile geroase; primăveri timpuri;

- temperaturile medii anuale sunt 110 în sud, 90 în nord şi 10-90 la contactul cu dealurile; dacă iarna (ianuarie) în sud este izoterma de – 10 iar în nord cea de – 30 la mijlocul verii (iulie) ele sunt de 2200 şi respectiv 200;

- precipitaţiile a căror valoare medie creşte de la sub 550 mm/an în sud-vest la peste 650 mm în nord şi la contactul cu dealurile, se produc mai ales în intervalul mai-august (maxim în iunie) pentru ca minimele să fie legate de lunile septembrie-noiembrie.

Clima


Figura 4.3 Diferenţieri climatice în România

- se separă două subunităţi: - someşană (climat mai rece, umed, ierni mai lungi cu

frecvente zile de îngheţ şi chiar viscole); - banato-crişană (nuanţă submediteraneană datorată

frecvenţei maselor de aer sudice ce determină un al doilea maxim de precipitaţii în lunile de iarnă, temperaturi mai ridicate şi treceri rapide la sezonul de primăvară).

2) Topoclimatele Dealurilor de Vest

- dealurile se desfăşoară pe 30 de latitudine şi între 200 şi 500 m altitudine; anual radiaţia solară este de 112 kcal/cm2 în nord şi 116 kcal/cm2 în sud asigură medii anuale de temperaturi de 8-100;

- ierni blânde (-30 în nord şi –10 în sud), primăveri timpuri, veri calde dar plăcute (puţine zile tropicale în sud), toamne lungi şi relativ secetoase;

- anual se înregistrează în medie cca 650-700 mm precipitaţii din care 1/3 cad vara (maximum în iunie) şi primăvara; în sud se produc şi la începutul iernii;

- se separă două subunităţi:

Clima


- banato-crişană (ierni blânde, veri calde, două maxime de precipitaţii în mai-iunie şi decembrie; frecvenţa maselor de aer sudice);

- someşană (ierni reci, veri răcoroase, un maxim de precipitaţii vara);

- în unele depresiuni şi culoare de vale se produc inversiuni de temperatură iarna.

3) Topoclimatele Depresiunii colinare a Transilvaniei (Dealurile Transilvaniei)

- includ unităţi de dealuri, podişuri şi depresiuni situate între ramurile carpatice; au altitudini frecvente de 350 şi 800 m spaţiu cu largă deschidere în SV şi NV pentru masele de aer vestice ce au cea mai mare frecvenţă;

- desfăşurarea masivelor carpatice facilitează pe de-o parte stagnarea aerului oceanic iar pe de alta restricţionează pătrunderea maselor continentale estice, extrem de reci iarna şi fierbinţi vara; descendenţa maselor de aer sudic şi vestice pe versanţii Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Meridionali conduce la dezvoltarea efectelor foehnale în regiunile din sud şi sud-vest;

- se separă două topoclimate: - al dealurilor şi podişurilor înalte (se includ unităţi cu

altitudini mai mari de 600 m; climat umed şi rece; 110-115 kcal/cm2; temperatură medie anuală de 70, în lunile de iarnă valori medii de –40, -60 iar vara de 14-180; peste 700 mm precipitaţii dominant în mai-iunie; lipsa deficitului de umiditate);

- al dealurilor şi podişurilor joase (dominant în centrul şi sud-vestul regiunii cu altitudini de 300-500 m; temperaturi medii cu 1-20 mai ridicate faţă de dealurile înalte; precipitaţii de 550-700 mm cu maximum de producere în mai-iulie şi minimum în februarie-martie; deficit de umiditate în 80-100 zile; inversiuni termice în depresiuni şi culoarele de vale principale).

PROVINCIA CU CLIMAT TEMPERAT CONTINENTAL Include unităţi geografice de la exteriorul arcului carpatic (Podişul Moldovei, Subcarpaţii, Podişul Dobrogei, Podişul Getic şi Câmpia Română).

Continentalismul excesiv manifestat în est şi sud-est se atenuează spre sud-vest pe măsura creşterii influenţelor submediteraneene. Masele de aer cu frecvenţă mare sunt de provenienţă estică, nord-estică, sudică la care în sectoarele extreme se adaugă cele nordice şi sud-vestice.

Clima



Continentalismul este ilustrat de: - prezenţa secetelor şi a unor lungi perioade de uscăciune (frecvenţă mare în Bărăgan, Dobrogea şi Podişul Moldovei) temperaturi foarte ridicate vara impuse de masele de aer tropical sau din est; - temperaturi scăzute iarna date de stagnarea maselor de aer de provenienţă nordică şi nord-estică; frecvenţa viscolelor şi a fenomenelor de iarnă; - amplitudine termice foarte mari şi cantităţi de precipitaţii reduse. Poziţia geografică în raport cu arie de influenţă a maselor de aer şi altitudine conduc la separarea de topoclimate de ordine diferită. 1) Topoclimatele din estul României (Podişul Moldovei şi Subcarpaţii Moldovei).

- include unităţi cu dezvoltarea pe două grade de latitudine (radiaţie solară între 122 kcal/cm2an în sud şi 112,5 kcal/cm2/an în nord), deschidere favorabilă circulaţiei maselor de aer din est (aer continental care iarna este foarte rece şi uscat, ce determină temperaturi joase, geruri, viscole iar vara este cald şi uscat însoţit de temperaturi ridicate şi secete);

- Carpaţii Orientali diminuează influenţa aerului oceanic vestic dar favorizează efecte foehnale provocatoare de uscăciune;

- dacă în nord masele de aer baltice, scandinave impun o metodă climatică mai răcoroasă şi mai umedă în sud continentalismul este accentuat de influenţa maselor tropicale;

- desfăşurarea în altitudine a reliefului între 150 şi 600 m şi existenţa unor culoare largi de vale, încadrate de dealuri şi podişuri au condus la impunerea:

- topoclimatului podişurilor şi dealurilor înalte (la peste 350 m; temperaturi medii anuale de 8-90, în ianuarie –20, - 40, în iulie 18-200, peste 40 zile de iarnă, cca 600 mm de precipitaţii preponderent în intervalul aprilie-august când se produc frecvente averse; frecvente fenomene de viscol, polei, oraje, grindină şi secete;

- topoclimatului dealurilor joase, al depresiunilor şi culoarelor de vale (temperaturi mai ridicate vara şi mult coborâte iarna, frecvente inversiuni termice cauzate de stagnarea aerului rece în timpul iernii, amplitudini termice accentuate, un număr ridicat de zile tropicale, de secetă şi uscăciune, precipitaţii sub 550 mm/an distribuite neuniform sezonier şi lunar - majoritatea au caracter de aversă – viscole, polei etc.).

Clima


2) Topoclimatele din sud-estul României. - includ Dobrogea şi estul Câmpiei Române (la est de Argeş),

unităţi care se remarcă prin nuanţe climatice de excesivitate. - aici se înregistrează cea mai mare cantitate de radiaţie

solară (125kcal/cm2/an cu maximum în iulie) în condiţiile unei durate de strălucire a Soarelui de 2200-2500 ore.

- circulaţia generală vestică este atenuată de bariera Carpaţilor; frecvenţă mare o au masele de aer din est, nord-est şi sud care impune accentuarea continentalismului climatic.

- Marea Neagră şi existenţa Deltei şi a bălţilor Dunării determină nuanţări climatice pe spaţii restrânse.

- se disting câteva topoclimate: - topoclimatul dealurilor joase dobrogene (200-300 m

altitudine; temperaturi de 100 anual, -20 în ianuarie, 210 în iulie; 550 mm precipitaţii anuale; amplitudini termice moderate);

- topoclimatul de podiş jos şi de câmpie (altitudini sub 200 m; temperaturi de 10-110 anual, -20, -30 în ianuarie, 23-240în iulie; precipitaţii anuale de 400-450 mm, majoritatea se produc în sezonul cald având caracter torenţial; cel mai mare număr de zile cu secetă, uscăciune şi viscol),

- topoclimatul litoralului Mării Negre (se simte influenţa mării, temperaturile sunt moderate: 10-11,20 anual; 0,5, -10 iarna; 21,5-22,50 vara; umiditatea aerului mai ridicată şi fenomene de iarnă mult diminuate).

3) Topoclimatele din dealuri înalte şi depresiuni

- aparţin Subcarpaţilor de Curbură şi Subcarpaţilor Getici unde se produce îmbinarea manifestării maselor de aer vestice (descendente peste Carpaţi favorizând la curbură efecte foehnale), sudice (impune ariditate) şi sud-vestice.

- alternanţa de şiruri de depresiuni cu şiruri de dealuri, traversate de culoare de văi şi înălţimile acestora de la 300 m la 1000 m, influenţează valorile de temperatură (scad cu 2-30) de precipitaţii (cresc de la 550 la 700 mm/an), direcţia dominantă a vântului şi producerea unor fenomene caracteristice (inversiuni termice în depresiuni).

- se disting mai multe topoclimate: - topoclimatul Subcarpaţilor de la vest la Olt (climat

blând şi umed facilitat de frecvenţa maselor de aer din sud-vest; temperaturi medii anuale de 90, precipitaţii bogate în mai-iunie şi decembrie; în depresiuni inversiuni de temperatură, ceţuri, ploi mai puţine iar pe

Clima


dealuri temperaturi mai mici şi umiditate accentuată); - topoclimatul Subcarpaţilor de la est de Olt (o trecere

gradată de la nuanţări moderate în vest la ariditate în sud-est; se disting diferite situaţii: depresiunile de sub munte cu inversiuni, contraste termice, umezeală, ceaţă; culoarele de vale transversale ce asigură o circulaţie activă a maselor de aer, dealurile înalte cu climat mai rece şi mai umed şi dealurile joase de la contactul cu Câmpia Română cu temperaturi ridicate vara, ierni aspre şi încălzire şi uscăciune primăvara favorizată de foehnizare).

4) Topoclimatele din Câmpia Română (la vest de Argeş) şi Podişul Getic

- aici are loc o circulaţie activă mai ales a maselor de aer din vest şi sud (sud-vest); în raport cu predominarea lor se face o trecere gradată de la nuanţe moderate submediteraneene (în vest) la cele continentale (est).

- trecerea lină de la 150-300 m (în câmpie) la 250-600 m (în podiş), asigură o desfăşurare normală a valorilor elementelor climatice în acest sens temperaturile scad de la sud spre nord (media anuală de la 110 în lungul Dunării la 90 pe platourile nordice ale podişului; în iulie se trece de la 230 la 210 iar în ianuarie de la –10, -20 la –30, -40; precipitaţiile cresc de la 550 mm/an la 650 mm/an.

- marile culoare de vale (Jiu, Olt etc.) extind influenţele climatului de câmpie în spaţiul podişului.

- se separă: - topoclimatul Câmpiei Olteniei (nuanţă moderată cu

amplitudini termice mai mari şi precipitaţii mai bogate facilitate de frecvenţa maselor de aer din sud-vest);

- topoclimatul Câmpiei Munteniei de vest (de tranziţie spre continentalismul din est);

- topoclimatul de podiş care la vest de Olt (este moderat termic, are precipitaţii bogate cu două maxime în mai-iunie şi decembrie şi toamne calde şi uscate pe când la est devine ceva mai rece, cu ploi bogate primăvara şi diferenţe de 1-20 între contactele cu câmpia şi Subcarpaţii).

PROVINCIA CLIMATICĂ MONTANĂ (CARPATICĂ) Include munţii şi depresiunile desfăşurate în cea mai mare parte a lanţului carpatic, excepţie făcând culmile joase de pe latura de vest a munţilor din Banat şi Apuseni expuse direct maselor de aer oceanice şi din bazinul Mediteranei.

Clima



Lanţurile montane din est şi sud alcătuiesc o barieră distinctă între cele două mari provincii în care circulaţia maselor de aer impune dominant nuanţele oceanică şi continentală. Dezvoltarea munţilor în altitudine (de la 800 la peste 2500 m) a impus pe fondul general al caracteristicilor climatice generate de masele de aer venite dinspre vest, est, sud şi nord pe cele determinate de înălţime ele impunând etajarea climatului exprimate în:

- scăderea de la baza sistemului montan (800-1000 m) la crestele alpine (dezvoltate la peste 2000 m) a valorilor temperaturii (anual 70-60 la –20; iarna de la -40 la –100; vara de la 180 la 60);

- precipitaţiile anuale cresc de la 800 mm la 1400 mm manifestându-se în orice lună;

- vânturile frecvente cu viteză mare au orientare preponderent vestică la nivelul culmilor şi cu modificări la nivelul culoarelor de vale şi depresiunilor largi;

- fenomene de iarnă posibile în peste 8 luni (mai ales inversiuni termice);

- altitudinal se separă topoclimatele de depresiuni, de munţi cu înălţime medie (sub 2000 m) şi al etajelor alpin şi subalpin;

- regional acestea au caracteristici diferite în cele trei lanţuri montane.

Se separă mai multe topoclimate. 1) Topoclimatele Carpaţilor Orientali

- sunt determinate de raportarea la masele de aer din est şi vest (doar în extremităţi intervin cele baltice şi sudice), de alcătuirea lor din şiruri de masive paralele separate de culoare de vale şi depresiuni şi de dezvoltarea în altitudine;

- temperaturi medii anuale de la 60 la –10 (M. Rodnei) dar frecvent 60 - 20, precipitaţii mai bogate în nord şi vest (peste 1000 mm) pe când în est şi în depresiuni sub 1000 mm; inversiuni de temperatură care conduc la valori absolute negative de –350….-38,50 (Bod); fenomene de iarnă intense (în nord, est, depresiuni şi pe crestele ce depăşesc altimetric 1600 m); ceţuri frecvente în culoarele de vale şi depresiuni;

- se diferenţiază: - topoclimatele masivelor din est şi nord (mai reci,

umiditate mai mare, viscole); - cele vestice (mai blânde şi cu precipitaţii bogate); - alpin (pe culmile din M.Rodnei, M. Maramureş, M.

Călimani); - depresiuni şi văi adânci (reci, inversiuni termice).

Clima


2) Topoclimatele Carpaţilor Meridionali - Carpaţii Meridionali reprezintă un lanţ montan aproape

compact şi cu altitudini mari care formează un baraj important pentru masele de aer din vest şi sud determinând la traversarea lor de către acestea pe versanţii expuşi precipitaţii bogate iar pe cei adăpostiţi o coborâre rapidă generatoare de efecte foehnale (pe latura sudică a Transilvaniei);

- altitudinile aproape în toate masivele principale depăşesc 2000 m, iar depresiunile sunt puţine dar bine închise ceea ce facilitează diferenţieri evidente sub raport termic (de la 60 la –40 anual, -50 la –110 în ianuarie şi 140-80 în iulie-august), în cantităţile de precipitaţii (de la 700 mm la bază la peste 1400 mm pe creste ce depăşesc 2200 m; zăpadă multă care în unele circuri glaciare se menţine până în iulie), cu durată mare a fenomenelor de iarnă pe creste şi în depresiuni;

- se separă mai multe topoclimate: - alpin (creste şi circurile aflate la peste 2000 m); - montane propriu-zise (mai umede în nord şi vest); - depresiuni.

3) Topoclimatele Carpaţilor Occidentali

- sunt specifice masivelor cu altitudini de peste 600 m şi depresiunile bine închise supuse intens influenţei maselor de aer vestice (dar la sud de Mureş se resimte şi prezenţa aerului cald şi umed dinspre Marea Mediterană);

- caracteristicile elementelor climatice sunt influenţate de altitudine şi orientarea principală (culmile vestice sunt direct expuse iar pe cele estice se înregistrează descendenţa). În Munţii Banatului temperaturile medii anuale scad de la 80 (la bază) la 3,70 în vf. Semenic iar în Munţii Apuseni la 10 în M. Vlădeasa. Precipitaţiile sunt bogate (800-1400 mm pe latura vestică şi 700-1000 m pe cea estică). Descendenţa aerului provoacă efecte foehnale în sud-vestul depresiunilor şi local în M. Banatului.

- se disting: - topoclimatul masivelor din M. Apuseni (moderat termic,

precipitaţii bogate influenţate de circulaţia vestică); - topoclimatul munţilor din Banat (mai calde şi cu un

regim de cădere a precipitaţiilor determinat de masele oceanice dar şi de cele mediteraneene);

- topoclimatul depresiunilor (temperaturi mai ridicate, precipitaţii mai puţine, uneori inversiuni de temperatură la cele din interiorul munţilor).

Clima



Pe baza datelor din text, a studiului hărţii şi a informaţiilor din bibliografie stabiliţi: 1.Caracteristicile elementelor climatice din Podişul Sucevei şi Dealurile Banatului. 2.Rolul de barieră climatică al Carpaţilor. 3.Caracteristicile climatice ale crestelor munţilor aflate la peste 2000 m înălţime. Comentarii şi rezolvări la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare . Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu textul realizat în scriere cursivă.

Clima



Pentru întregirea răspunsurilor dumneavoastră folosiţi datele de mai jos, dar şi analiza hărţilor climatice din lucrările indicate la bibliografie. Testul de autoevaluare 4.1 1. România se desfăşoară în zona temperată pe o diferenţă de latitudine de peste 4030’ situaţie care determină, datorită formei Pământului, înregistrarea unei cantităţi deosebite de radiaţie solară primită (în nord 112,5 kcal/cm2/an, iar în sud >27 kcal/cm2/an). Ea variază în timpul anului ca urmare a mişcării de revoluţie, a circulaţiei maselor de aer şi a altitudinii ce impun un număr fluctuant de ore de strălucire a Soarelui.

Unitatea geografică Radiaţia globală Număr de ore de strălucire a soarelui

Podişul Dobrogei 127 (V) – 135 (NE) 2200 (V)-2500 (NE) Câmpia Română 127,5 2200

N 112,5 1900 Podişul Moldovei S 122,5 2100

Podişul Getic 125 2200 N 117,5 2100 Câmpia de Vest

S 120-122,5 2200 N 115 2000 Dealurile de

Vest S 117,5 2100 Depresiunea colinară a Transilvaniei

117,5 1800-2000 (SV)

Carpaţii 1000m <112,5 <1800

Rezultă deosebiri notabile în trei direcţii – între regiunile sudice şi cele nordice (diferenţa de latitudine), între cele din est şi vest şi între sectoarele de câmpie şi cele alpine. 2. Pe întreg teritoriul României, în timpul anului, frecvenţa cea mai mare o au masele de aer vestice, oceanice (răcoroase şi umede) specifice latitudinilor de 30-700. În funcţie de dezvoltarea ariilor ciclonale şi anticiclonale, în nordul, sudul şi estul Europei, dar şi pe continentele vecine (în anumite intervale de timp) spaţiul ţării noastre este traversat şi de diferite mase de aer ce au diverse proprietăţi (mai ales ca temperatură şi grad de umiditate). Astfel, din nord (cele dinspre Islanda şi Scandinavia) sunt umede şi reci, din estul Europei ajung în sezonul rece mase reci şi relativ uscate iar vara fierbinţi şi uscate, din sudul continentului sunt fie calde şi umede (mediteraneene), fie calde şi uscate (provin tocmai din nordul Africii şi din Orientul Apropiat). Toate acestea nuanţează regional nu numai climatul, dar şi schimbările permanente ale stării vremii. În afara acestei circulaţii generale caracteristicile reliefului (îndeosebi fragmentarea şi desfăşurarea) ca şi prezenţa Mării Negre, a suprafeţelor lacustre determină dezvoltarea unor forme local de dinamică a aerului care provoacă brize (de mare şi de munte), foehn (în Subcarpaţii de Curbură, sudul Transilvaniei etc.). 3. Marea Neagră influenţează climatul din estul Dobrogei pe o lărgime de mai mulţi kilometri. Linia de ţărm separă două medii (apă şi uscat) care suferă un proces de încălzire sau răcire diferit nu numai zilnic dar şi pe parcursul anului. Ca urmare, aerul de deasupra va înregistra nu numai temperaturi deosebite cu câteva grade (pe uscat mai ridicate ziua şi în sezonul cald şi mai coborâte noaptea şi în sezonul rece) dar şi un grad variat de presiune, umiditate etc. Ca urmare, de-o parte şi de alta a liniei de ţărm se va dezvolta un spaţiu de interferenţă în care se va produce o dinamică locală a aerului – brizele ce au o frecvenţă distinctă în sezonul cald; ele se manifestă ca vânturi răcoroase

Clima


ziua dinspre mare, iar noaptea de pe uscat către aceasta). Ca urmare, în fâşia litorală rezultă un climat moderat în raport cu restul Dobrogei (temperaturi ceva mai mici vara şi mai ridicate iarna, un aer cu o umiditate mai mare, împrăştierea norilor şi un număr de zile senine mai ridicat, manifestarea brizelor etc). Pădurea reprezintă o componentă de bază a unei unităţi de mediu cu influenţă locală care se răsfrânge şi în caracteristicile climatice. În spaţiul pădurii regimul termic este moderat fără producerea unor amplitudinii diurne mari, apoi o umiditate mai mare în condiţiile unei evapotranspiraţii bogate şi lipsa curenţilor de aer. Acestea o pun în contrast cu unităţile vecine mai ales când ele sunt reprezentate de pajişti sau terenuri agricole. Un oraş mare impune un topoclimat distinct în raport cu regiunile limitrofe. El este reflectat printr-un regim termic cu 1-20 mai ridicat (ex. între centrul Bucureştiului şi periferie, mediile lunare diferă cu 0,5-10, iar cele diurne de 1-30); încălzirea este determinată mai ales de densitatea construcţiilor, infrastructura asfaltică, curenţii de aer sunt direcţionaţi de desfăşurarea construcţiilor înalte (ex. în centrul Bucureştiului aceştia sunt orientaţi pe culoarele marilor bulevarde), poluare diversificată (industrială în sectoarele cu concentrare de fabrici, pe drumurile publice datorită traficului etc.). Testul de autoevaluare 4.2 1. Izoterma anuală de 100 aparţine regiunilor joase (în intervalul de altitudine de 100-200 m). Delimitează spaţii largi în centrul şi sudul Podişului Moldovei, cea mai mare parte din Podişul Dobrogei şi Câmpia Română, trece prin sudul Podişului Getic, include dominant Câmpia de Vest (la sud de Someş) şi o bună parte din Dealurile de Vest (mai ales la sud de Barcău). Din acestea pătrunde în spaţiile colinare în lungul marilor culoare de vale (Siret, Olt, Jiu, Crişuri etc.). Izoterma anuală de 00 aparţine spaţiului înalt carpatic delimitând vârfurile şi crestele situate deasupra altitudinii de 2200 m în Carpaţii Meridionali şi 2000 m în nordul Carpaţilor Orientali. Deci, ea încadrează un spaţiu de cca 1% din teritoriul României care aparţine etajului alpin. Are o dezvoltare mai mare în munţii Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Rodnei etc. 2. Cantităţile medii anuale de precipitaţii înregistrate pe teritoriul României sunt cuprinse între 400-450 mm în sud-est şi peste 1400 mm pe crestele alpine. În funcţie de frecvenţa maselor de aer şi de condiţiile regionale ce favorizează sau restricţionează căderea precipitaţiilor există deosebiri însemnate între diferitele unităţi geografice de mărimi diferite.

Unitatea geografică Cantitatea medie de precipitaţii

Observaţii

- nord 800-1400 mm mase de aer oceanic şi nordic

- vest 800-1100 mm mase de aer oceanic

- est 700-1000 mm mase de aer estic; descendenţe vestice

- depresiuni 600-700 mm descendenţe

Carpaţii Orientali

- sud 800-1200 mm mase de aer vestic

- nord 1000-1400 mm mase de aer vestic - sud 900 – 1100 mm mase de aer sudic şi vestice

Carpaţii Meridionali

- depresiuni 700-800 mm descendenţe - Banat 800-1200 mm mase de aer vestic şi

mediteraneene - Apuseni 800-1400 mm mase de aer vestic

Carpaţii Occidentali

- depresiuni 700-850 mm mase de aer vestic, descendenţe - sud-vest 550 mm mase de aer vestic; foehnizare - est 600-800 mm mase de aer vestic; altitudini de

peste 700 m

Depresiunea colinară a Transilvaniei

- centru 550-650 mm mase de aer vestic

Clima


- nord 500-600 mm mase de aer vestic, estic, nordic Podişul Moldovei

- sud 400-500 mm mase de aer estic şi sudic - nord-vest 450-500 mm mase de aer sudic, estic, vestic - centru 400-450 mm mase de aer sudic, vestic

Podişul Dobrogei

- litoral <400 mm influenţa Mării Negre Podişul Mehedinţi 700-800 mm mase de aer sud-vestice, sudice

- nord 600-700 mm mase de aer sudic, vestic, altitudini de peste 600 mm

Podişul Getic

- sud 500-600 mm mase de aer sudic, vestic, altitudini mici

- Moldovei 500-600 mm mase de aer estic; foehnizare - Curburii 500(SV)-

700(N) mm mase de aer vestic, sudic, foehnizare

Subcarpaţii

- Getici 550-650 mm mase de aer sudic şi vestic

- nord 700-750 mm mase de aer vestic Dealurile de Vest - sud 600-700 mm mase de aer vestic şi sud-vestic

- nord 650 mm mase de aer vestic Câmpia de Vest - sud 600 mm mase de aer sud-vestic şi vestic

- vest 550 mm mase de aer sudic şi sud-vestic - centru 500-550 mm mase de aer sudic

Câmpia Română

- est 400-500 mm mase de sudic şi nord-estic 3. Fenomenele meteorologice se produc în orice sezon, unele au o frecvenţă mai mare iar altele sunt în număr restrâns. Ele sunt în corelaţie cu circulaţia şi caracteristicile maselor de aer, influenţa diferitelor elemente de mediu, activităţile umane etc. Ca urmare, există deosebiri în frecvenţa, intensitatea şi consecinţele producerii de la o unitate la alta dar şi în timpul anului. În general ele au o frecvenţă şi consecinţe deosebite la exteriorul lanţului carpatic, dar şi din câmpie la spaţiul alpin unde factorii generatori sunt multipli. Dintre fenomenele specifice sezonului rece viscolul, chiciura, poleiul sunt deosebit de intense pe crestele munţilor dar şi în Moldova, Dobrogea, Bărăgan unde atât numărul de zile este mai mare dar şi amploarea efectelor este deosebită (troieniri, degradarea căilor de comunicaţie, a construcţiilor şi a reţelelor electrice şi de telefonie, avalanşe în munte etc.). Consecinţe nefaste are şi manifestarea ceţurilor care sunt posibile în orice lună din an ele îngreunând circulaţia şi cauzând efecte nocive pentru sănătate. Uscăciunea şi mai ales secetele sunt fenomene care deşi se pot produce în orice sezon, sunt însoţite de dezastre de amploare îndeosebi în agricultură, silvicultură, în scurgerea apelor râurilor şi în activităţile umane cotidiene. Au fost ani (1946) în care seceta s-a produs în intervale lungi de timp fiind însoţite de consecinţe economice greu de remediat. Evaluarea fenomenelor meteorologice din orizontul local se poate face mai întâi prin înregistrarea zilelor în care se produc şi notarea consecinţelor. Ele vor servi la aprecierea intervalelor în care se realizează, a celor cu frecvenţă deosebită precum şi a efectelor imediate şi de perspectivă. În al doilea rând pe bază de chestionare se pot face investigaţii la localnici pentru cunoaştere anilor în care unele fenomene au avut frecvenţă, intensitate şi consecinţe aparte. Testul de autoevaluare 4.3 1. Cele două unităţi geografice au comun tipul de climat temperat specific regiunilor de dealuri şi podişuri şi prezenţa maselor de aer vestice. Le diferenţiază valorile parametrilor climatici mult influenţate de poziţia geografică şi frecvenţa maselor de aer cu caracteristici deosebite. Podişul Sucevei situat în nord-estul României primeşte cca 115 kcal/cm2/an, este supus frecvent circulaţiei maselor de aer din nord şi nord-est (umede şi răcoroase în sezonul cald şi foarte reci în cel de iarnă) şi este alcătuit din culoare de vale şi depresiuni la 250-300 m încadrate de culmi cu înălţimi de 350-600 m. Are temperaturi medii

Clima


caracteristice moderate (anuală 8-90, în ianuarie –4, -50, în iulie 170, 180), precipitaţii de 500-600 mm anual (frecvente în aprilie-iunie), ierni geroase cu multă zăpadă, viscole, polei, veri umede şi răcoroase, frecvente inversiuni termice în depresiuni şi în culoarele largi ale văilor etc. Dealurile Banatului se află în sud-vestul ţării unde dominantă este circulaţia maselor de aer din sud-vest şi vest. Sunt alcătuite din lunci largi, joase separate de culoare largi de vale prin care Câmpia Banatului înaintează. Climatul este moderat cu puternice influenţe submediteraneene reflectate în regimul termic (100 anual, - 2, -30 în ianuarie, 20, 210 în iulie), într-o cantitate anuală de precipitaţii de 600 mm cu două maxime de cădere (în mai-iunie şi decembrie), desprimăvăreri timpurii şi toamne lungi şi plăcute termic. Fenomenele de iarnă sunt reduse ca număr şi intensitate. 2. Carpaţii alcătuiesc un lanţ de masive care se desfăşoară sub forma unui arc relativ unitar şi înalt în est şi sud, dar cu discontinuităţi largi şi cu altitudini mai mici în vest. Această caracteristică impune o distribuţie diferită a influenţelor exercitate de masele de aer ce ajung pe spaţiul ţării noastre. În mare măsură masele de aer se opresc la nivelul Carpaţilor influenţând mai ales climatul de la marginea acestora, de aici apelativul de barieră climatică. Dar unele însă îi penetrează prin culoarele de vale şi depresiuni (aici pot stagna), altele îi traversează şi coboară pe versanţii opuşi unde produc efecte foehnale (ex. în sudul şi sud-vestul Transilvaniei). Ca urmare, în est şi sud-est sunt frecvente maselor de aer de natură continentală, în vest şi centru a celor oceanice (atlantice), în sud a celor dinspre Marea Mediterană şi nordul Africii, în extremitatea nordică a celor polare. De aici deosebiri în regimul termic în cantităţile de precipitaţii căzute, în intensitatea şi direcţia dominantă a vânturilor în tipul de fenomene meteorologice etc. între regiunile de la exterior munţilor (sud şi est) faţă de cele din vest şi centru. Masele de aer cu caracter general sunt deosebit de însemnate în vest şi centru dar îşi pierd din importanţă odată cu depăşirea Carpaţilor spre sud şi est. Dacă desfăşurarea munţilor conduce la diferenţierea a două provincii climatice (continentală în est şi sud şi oceanică în vest şi centru), dezvoltarea în altitudine impune etajarea climatică de la bază spre crestele lanţului carpatic (climat de depresiuni, climat montan propriu-zis, climat subalpin şi climat alpin). 3. Carpaţii pe teritoriul României au altitudini de până în 2544 m. Culmile şi vârfurile care depăşesc 2000m se întâlnesc în câteva masive, marea majoritatea fiind în Carpaţii Meridionali. Ele aparţin etajului geografic alpin care reprezintă cca 1% din suprafaţa ţării şi se află în masivele – Bucegi, Făgăraş, Căpăţânei, Cindrel, Şureanu, Parâng, Godeanu, Ţarcu, Rodnei şi Călimani. În alpinul Carpaţilor Meridionali temperaturile medii sunt de 0 la -40 anual, -8 la –100 ianuarie, 8-60 în iulie iar în masivele din nordul Orientalilor de 0-20, -80 în ianuarie, 80 iulie), la fel şi diferenţele dintre versanţii cu expunere sudică în raport cu cei orientaţi spre nord. Precipitaţiile sunt bogate fiind condiţionate de masele de aer sudice şi vestice în Carpaţii Meridionali (1000-1400 mm) şi cele vestice şi nordice în Orientali (1000-1200 mm). Etajului alpin îi sunt specifice – 8-9 luni de iarnă (cu zăpadă multă, geruri frecvente, mai multe zile cu viscol, chiciură, avalanşe) şi un sezon de vară răcoros cu ploi, averse etc.

Clima


LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 4 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie fizică. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Problema la care trebuie să răspundeţi (maxim 2 pagini) este următoarea : Caracterizarea climatică a Munţilor Banatului – Plan, poziţie geografică (1 p.); factorii care determină climatul regiunii (2 p.); caracteristicile de natură termică (2 p.); precipitaţii (2 p.); vânturi, fenomene meteorologice (valori şi interpretare) (1 p.); diferenţieri regionale (1 p.). Punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu. Pentru întocmirea lucrării vă recomandăm mai întâi să revedeţi anumite paragrafe din U.I. anterioare (poziţia geografică, rolul Carpaţilor pentru diferenţierea caracteristicilor geografice în România etc.) apoi să vă însuşiţi atent problemele principale din această U.I. (mai ales factorii genetici, potenţialul fiecărui element climatic), să delimitaţi Munţii Banatului pe hărţile din această carte şi să extrageţi de pe ele valorile de temperatură, precipitaţii şi specificul climatic). Este necesar să urmăriţi şi datele din tabel pe care le puteţi întregi cu altele aflate în lucrarea „Geografia României” vol. I. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pentru verificare şi notare (sistemul de transmitere şi data vor fi stabilite de către tutore). Bibliografie minimală: Neguţ S., Ielenicz M., Apostol Gabriela, Manuale şcolare pentru cls. VIII (capitolul Climă), XII (problema „Particularităţi climatice” pg. 15-19), Edit. Humanitas, Bucureşti. ***,1983, Geografia României, vol I (selectiv – cap. Clima, pg. 195-285), Edit. Academiei, Bucureşti

Apele


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.5 APELE Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 ………………………………. 83 5.1. Caracteristici generale ………………………………………... 83 5.2. Apele subterane şi izvoarele minerale ……………………… 84 5.3. Apele de suprafaţă (Reţeaua hidrografică, lacurile) ………. 89 5.4. Resursele de apă……………………………………………… 113 5.5. Marea Neagră …………………………………………………. 114 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 118 Lucrarea de verificare nr.5 ………………………………………… 124 Bibliografie minimală ………………………………………………. 124 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr.5

România dispune de resurse de apă însemnate în bună măsură valorificate. Parcurgerea şi înţelegerea acestui capitol vă va permite:

• să cuantificaţi alcătuirea şi importanţa fiecărui element al sistemului hidrologic românesc;

• să urmăriţi şi să puteţi preciza interdependenţa acestora cu diferite componente fizico-geografice (relief, climă, activităţi antropice etc.);

• să stabiliţi favorabilităţile şi restricţionările în geneza şi evoluţia principalelor unităţi acvatice;

• să vă formaţi păreri realiste privitoare la valorificarea apei în activităţi economice etc.

5.1 Caracteristici generale România dispune de un sistem hidrografic complex (ape curgătoare,

lacuri, ape subterane ce dau izvoare, Marea Neagră) între care s-au dezvoltat legături multiple care se reflectă în mai multe trăsături generale şi particulare. O organizare ca sistem pe mari trepte de relief (munţi, dealuri, podişuri, câmpii) care s-a dobândit treptat la finele mezozoicului dar dominant în cuaternar (ultimii 1,5 milioane de ani). Funcţionalitatea sistemului este dependentă de specificul climatului temperat (mai multe nuanţări – oceanic, continental, montan, submediteranean etc.), de alcătuire geologică (dominarea rocilor sedimentare la care se adaugă cele metamorfice şi eruptive) şi de modul în care omul a intervenit prin diverse activităţi (baraje, canale de irigaţii şi desecări, captarea apelor subterane, canale de navigaţie. Resursele de apă ale României (râuri, lacuri, ape subterane, apele teritoriale de la Marea Neagră) depăşesc 77 km3/an. Marea Neagră este colectorul tuturor râurilor care dominant sunt concentrate în bazinul Dunării şi apoi al unor pâraie dobrogene.

Apele


O mulţime de lacuri cu geneză (naturală, antropică), evoluţie, mărimi şi valorificare deosebite. Pânzele de apă subterană se află la adâncimi variate (în rocile sedimentare sunt cele mai multe, la adâncimi de la sub 1 m la mai multe sute de metri) şi au o compoziţie chimică diferită (de la ape dulci potabile în majoritatea situaţiilor la ape sărate în arealul masivelor de sare etc.). Cele situate la adâncime mică dau majoritatea izvoarelor al căror debit este dependent de mărimea aportului subteran mult influenţat de climat.

5.2 Apele subterane şi izvoarele minerale

Caracteristici Diferenţieri regionale

Constituie sursa permanentă în alimentarea scurgerii râurilor; în perioadele lipsite de precipitaţii capătă rol esenţial. Prin poziţie sunt aproape de suprafaţă sau la adâncimi variate (în funcţie de tipul de roci în care sunt cantonate (sedimentare, cristaline, eruptive). După sensul dinamicii au caracter descendent sau ascendent (ex. artezian), iar în funcţie de influenţa climatică sunt mai mult sau mai puţin (chiar deloc în cazul celor captive) dependente suferind fluctuaţii mari sau mai mici. Rezervele depăşesc 8,3 miliarde m3 din care cea mai mare parte sunt la adâncimi reduse formând straturi freatice dependente de alimentarea din precipitaţii ceea ce face ca debitul lor să varieze de la un sezon la altul. Acestea constituie sursa principală de alimentare în diversele activităţi economice (mai ales pentru cele gospodăreşti). Circa 3 miliarde m3 sunt ape situate la adâncimi mari care au un debit bogat, aproape constant, un grad de mineralizare ridicat (sunt cloruro-sodice, sulfuroase, iodurate, carbogazoase etc.) care au temperaturi variate (unele sunt termale, mezotermale etc.) şi uneori un grad de radioactivitate important. Folosirea lor este limitată (pentru unele activităţi industriale, în tratamentele medicale iar cele carbogazoase şi în alimentaţie). Factorii care au însemnătate pentru ele (geneză, dinamică, rezervele, caracteristicile chimice şi poziţia pânzelor de apă) sunt: natura geologică (alcătuire petrografică, structură şi tectonizare), relieful (altitudine, pante), climatul (regimul precipitaţiilor, regimul termic) etc. Interferenţa acestora conduce la diferenţieri regionale şi locale. În Carpaţii se disting mai multe situaţii: - Ape freatice aflate la adâncimi mici, la baza scoarţelor de alterare, a depozitelor de versant, a pânzelor de aluviuni (terase, conuri de dejecţie, piemonturi etc.); sunt dependente de cantitatea precipitaţiilor care pe ansamblu este însemnată dar a căror regim nu afectează decât rar debitul izvoarelor care au apă potabilă, puţin mineralizată;

Apele


Mozaic de situaţii

- Ape la adâncimi de la câţiva zeci de metri la mai multe sute de metri; prezenţa lor este legată de alcătuire petrografică, sistemul de crăpături, diaclaze, planuri de sedimentare, falii etc. care asigură circulaţia descendentă a apelor provenite din precipitaţii. Deosebiri locale:

• în masivele cristaline (mai ales în Carpaţii Meridionali) se dezvoltă la adâncimi mai mici, au rezerve, sunt slab mineralizate de unde potabilitatea apei izvoarelor; • în rocile sedimentare carbonatice (calcare) circulaţia prin sistemul de diaclaze le coboară până la adâncimi mari unde formează rezerve însemnate; conţin mult calciu iar izvoarele au debite însemnate şi un regim de funcţionare permanent sau intermitent (munţii Aninei, Pădurea Craiului, Piatra Craiului etc.);

• în roci sedimentare de tipul gresiilor, conglomeratelor, argilelor ce alcătuiesc strate cu grosimi variabile şi dispuse în alternanţe; permeabilitatea permite acumulări la adâncimi deosebite, caracterul descendent şi rezerve bogate; dau izvoare bogate la baza versanţilor culmilor în care aceste strate au grosime mare (munţii Ceahlău, Ciucaş); • în roci sedimentare sărăturoase (argile şi blocuri de sare din Depresiunea Maramureş) se află la adâncimi diferite, au un conţinut bogat în sare şi dau izvoare cu debit variabil; • în aglomeratele vulcanice ce alcătuiesc platourile din jurul conurilor; se produc acumulări de apă importante la adâncimi diferite ce asigură izvoare cu apă potabilă cu debite relativ constante (în vestul munţilor Călimani-Harghita, la periferia munţilor Igniş, Gutâi); • în masivele vulcanice (Carpaţii Orientali) cu roci compacte; puţinele fisuri, crăpături permit o circulaţie descendentă dar nu asigură rezerve însemnate; dau izvoare limitate ca debit;

• în depresiunile tectonice unde peste fundamentul aflat la adâncimi mari există o masă groasă de roci sedimentare de vârstă diferită. Ca urmare, se vor dezvolta mai multe tipuri de pânze de apă –unele la nivelul fundamentului ce au caracter captiv sunt mineralizate şi au duritate ridicată; altele sunt la adâncimi diferite în masa sedimentară, au conţinut în săruri variabil, uneori sunt ascendente; alimentarea se realizează din precipitaţii şi din apele care ajung aici de pe versanţii masivelor limitrofe. În Subcarpaţi – există o masă de roci sedimentare groase (de la câteva sute la mii de metri), cu alcătuire variată şi strate cuprinse în structuri cutate, slab înclinate, faliate. Ea se află peste un fundament vechi din roci cristaline. Ca urmare, apele subterane ce vor avea alimentare din precipitaţii şi dinspre Carpaţi, sunt cantonate la adâncimi deosebite având caracteristici aparte.

Apele


Ape potabile la suprafaţă şi mineralizate în adânc Ape potabile la suprafaţă

- la suprafaţă vor fi în depozite de terasă, luncă, conuri de dejecţie, depozitele de versant; sunt potabile dar au debite variate; local în sectoarele cu sâmburi de sare la zi au caracter cloruro-sodice (Slănic, Meledic, Ocnele Mari etc.); - la adâncimi variabile – au caracter descendent sau local ascendent, un grad de mineralizare şi de potabilitate deosebit; sunt izvoare carbonatice, sulfuroase, iodurate şi mai ales cloro-sodice; în arealele cu structuri petroliere sunt şi ape fosile , captive de zăcământ.

Depresiunea colinară a Transilvaniei are un fundament format din blocuri de roci cristaline foarte vechi faliate şi la adâncimi de 3000-8000 m. Peste ele există o masă de roci sedimentare dominant neozoice cu alcătuire variată (gresii, marne, argile, nisipuri, tufuri, masive de sare, conglomerate, calcare etc.) şi care sunt cuprinse în cute de tip dom şi diapir sau într-o structură uşor înclinată (în nord, nord-vest şi la contactul cu munţii în sud). Există culoare de vale largi şi depresiuni la contactul cu Carpaţii.

În aceste condiţii pânzele de apă subterană se încadrează în câteva subtipuri: - la suprafaţă sunt pânze freatice bogate la baza depozitelor de terasă, a formaţiunilor piemontane şi de versant, în luncile râurilor; sunt alimentate din precipitaţii iar în vecinătatea munţilor şi de apele care provin din aceştia; sunt potabile fiind folosite în alimentaţie; local în vecinătatea sâmburilor de sare sau a zăcămintelor de gaze naturale sunt mineralizate (cloruro-sodice şi respectiv sulfuroase, iodurate etc.); - la diverse adâncimi în formaţiunile paleogene şi mio-pliocene sunt ape cu conţinut ridicat în diferite săruri care le fac nepotabile; ele sunt sulfatate şi au caracter ascensional în Podişul Someşan şi în Dealurile pericarpatice, sunt puternic cloruro-sodice în aria cutelor diapire şi sunt captive ca ape de zăcământ, intens mineralizate în zona cu domuri gazeifere; - la contactul depozitelor sedimentare cu fundamentul (adâncimi de 3000-7000 m) sunt ape captive mineralizate, cu duritate mare.

Dealurile şi Câmpia de Vest se disting printr-o alcătuire structurală cu un fundament cristalin vechi în blocuri faliate ce coboară în trepte spre vest aflându-se la adâncimi de 1000-3000 m peste care s-au acumulat formaţiuni sedimentare din mezozoic şi neozoic care înclină spre vest. Pânzele de apă subterană sunt localizate: - la suprafaţă – la baza depozitelor de terasă, de versant, a celor din lunci şi a nisipurilor de la partea superioară a câmpiei. Sunt bogate, fiind alimentate din precipitaţii dar şi din scurgerea apelor de pe versanţii munţilor sau ai dealurilor; sunt potabile. În câmpiile de subsidenţă pânza freatică este la adâncime foarte mică. Ca urmare, în intervalele de timp cu precipitaţii bogate sau când scurgerea râurilor este mare nivelul acesteia se ridică la suprafaţa terenurilor provocând înmlăştinire;

Apele


Ape mineralizate, unele termale şi ascensionale, la adâncime Ape potabile cu debit mic la suprafaţă şi mineralizată şi cu duritate accentuată la adâncime Mozaic de situaţie

- pânze de apă situate la diferite adâncimi cu duritate, grad de mineralizare şi temperatură deosebite. Mai importante sunt: cele din formaţiunile cuaternare care înclină dinspre Carpaţi (de aici primesc o parte din rezerve de apă); sunt potabile şi au caracter ascensional; apele din stratele panoniene (la adâncime de câteva sute de metrii) care au caracter artezian şi cele de la adâncimi mai mari de 1000 m care sunt termale, ascendente dar şi cu duritate ridicată.

Podişul Moldovei, Podişul Getic şi Câmpia Română au o alcătuire geologică apropiată adică un fundament vechi cristalin care coboară din exterior către Carpaţi iar peste acesta o masă groasă de strate de roci sedimentare cu calcare şi conglomerate la adâncime, apoi alternanţe de gresii, argile, marne, nisipuri, pietrişuri, loess (ultimile din pliocen şi cuaternar). În alcătuirea reliefului se impun platourile interfluviale separate de văi largi cu terase, lunci şi versanţi acoperiţi de depozite deluviale. Climatul mai ploios în vest şi nord este continental semiarid în centru şi sud. Ca urmare, în aceste unităţi există de la suprafaţă în adânc numeroase pânze subterane cu caracteristici diferite: - la suprafaţă sunt strate acvifere cu debite variabile mult influenţate de regimul căderii precipitaţiilor şi de evaporaţia accentuată din sezonul cald. Deşi constituie o însemnată resursă de apă potabilă sunt insuficiente pentru asigurarea necesarului în activităţile cotidiene; - în formaţiunile sedimentare pliocen-cuaternare de câteva sute de metri grosime sunt rezerve de apă bogate, au o scurgere în sensul căderii stratelor fiind însemnate resurse de apă potabilă; - în depozitele sedimentare aflate la adâncime sunt ape cu conţinut variabil în râuri ceea ce le imprimă grade diferite de mineralizare, duritate; unele sunt reţinute în cavităţile carstice, altele au caracter de ape de zăcământ în structurile petroliere sau gazeifere sau sunt captive sub presiune, termale sau mezotermale, înregistrând caracter ascensional etc.

În Podişul Dobrogei situaţiile sunt mult mai diversificate de către alcătuirea geologică. - în masivele cristaline sunt strate acvifere la adâncime mai mică în depozitele de versant sau la baza scoarţelor de alterare; deşi potabile au debit mic şi suferă fluctuaţii puternice impuse de condiţiile climatice (precipitaţii puţine şi cu cădere neregulată, evaporaţie intensă determinată de temperaturile ridicate din sezonul de vară; - în formaţiunile calcaroase de sub loess şi din adânc sunt ape carstice cu debit bogat, unele sunt captive având caracter ascensional sau artezian, cu temperaturi care le încadrează în grupa mezotermală; după conţinut sunt carbonatate, calcice şi uşor sulfuroase; - în formaţiunile nisipoase din sectorul litoral unde se simte puternic influenţa apelor mării există strate freatice la adâncime redusă ce au un conţinut bogat cloruro-sodic; pe latura vestică a Dobrogei, în lunca Dunării şi în jurul limanelor fluviatile stratele acvifere sunt alimentate din aceste surse.

Apele


Caracteristici Reţineţi!

Izvoarele minerale Pe teritoriul României există o mulţime de izvoare a căror apă diferă prin debit, cantitate de săruri înmagazinate, temperatură etc. O categorie aparte o constituie cele minerale la care conţinutul în săruri depăşeşte 0,5 g/litru. Sunt inventariate peste 2000 izvoare de acest gen cele mai însemnate prin debit, calităţi terapeutice şi concentrare teritorială au favorizat individualizarea de staţiuni balneare (Căciulata, Călimăneşti, Olăneşti, Covasna, Tuşnad, Băile Herculane, Felix, Vatra Dornei, Borsec etc.). Regional se pot separa ape minerale sărate concentrate în regiunile cu masive de sare (Subcarpaţi, în dealuri şi depresiunile peritransilvane), ape minerale feruginoase, carbonatate (în Carpaţi mai ales în aria mofetică), ape termale (în lungul unor însemnate linii de falie – în unele depresiuni tectonice, Câmpia de Vest etc.), ape radioactive (în aria unor masive carpatice cu roci magmatice vechi sau a unor falii adânci), ape cu conţinut mineral complex (în Subcarpaţi). Clasificarea lor se face în funcţie de constituenţii chimici dominanţi:

- bicarbonatate cu peste 1g/l bicarbonaţi de calciu, sodiu şi CO2;

- feruginoase – până în 10 g/l fier, ex. Vatra Dornei, Malnaş,

Vâlcele, Buziaş etc.; - sulfuroase cu peste 1 mg/l sulf, sulfuri, hidrogen sulfurat –

ex. Olăneşti, Govora, Bala etc.; - sulfatate – vin de la adâncimi mari pe linii de falie – ex.

Bălţăteşti; - clorosodice – cu peste 1g/l sodiu şi clor – la Ocna Sibiului,

Ocna Mureşului, Slănic etc.; - iodurate, bromurate etc.: - apele carbogazoase – cu peste 1g/l CO2 dar care sunt

sărace în săruri – ex. în aria mofetică; - apele radioactive îmbogăţite în izotopi radioactivi – ex. Băile

Herculane, Tuşnad, Felix etc.

După temperatura apei pot fi hipotermale (25-300, la Băile Tuşnad, Moneasa), mezotermale (la 35-450), hipertermale (peste 450 la Băile Herculane), reci (temperatura apei inferioară valorii medii a aerului din regiunea respectivă).

Apele



1. Realizaţi în orizontul local măsurători şi observaţii asupra pânzelor de apă freatică din puţuri. 2. Realizaţi observaţii şi măsurători asupra unor izvoare din raza localităţii sau dintr-o staţiune balneară. 3. Precizaţi prin exemplificări rolul climatic pentru pânzele freatice din sudul Podişului Moldovei comparativ cu cele din Depresiunea Braşov. 4. Enumeraţi zece staţiuni balneoclimaterice care în tratamente folosesc diferite ape minerale captate (se indică tipurile de izvoare minerale). Pentru comentarii la aceste probleme folosiţi şi datele din bibliografia indicată la finele unităţii de învăţare. Întregiţi răspunsurile dumneavoastră cu informaţiile suplimentare pe care vi le oferim.

5.3 Apele de suprafaţă Sistemul apelor de suprafaţă este alcătuit dominant din râuri aparţinând unor generaţii diferite de unde deosebiri de mărime şi evoluţie şi apoi din numeroase lacuri. Cele două categorii au caracteristici variate fiind determinate de specificul reliefului, climatului dar şi de multiple activităţi antropice. Caracteristici generale

Reţeaua hidrografică Relieful prin dezvoltarea în trepte concentrice a impus o reţea hidrografică cu caracter convergent în Transilvania (Mureşul, Oltul, Someşul după ce adună toate râurile străpung lanţul carpatic) şi divergent la exteriorul munţilor unde ajunge în Dunăre direct (în sud) sau prin intermediul Tisei (în vest).

Apele


Reţineţi!

Sistemul de alimentare

Există mai multe generaţi de râuri cu izvoare în munţi (Olt, Mureş, Bistriţa, Crişuri etc.), dealuri şi podişuri (Bârlad, Jijia, Vedea etc.) sau câmpie (Călmăţui, Colentina etc.). Ele au bazine hidrografice cu mărimi diferite (cele mai mici se află doar pe o singură treaptă de relief – ex. doar în câmpie-Mostiştea, sau numai în munţi – ex. Bicaz, iar cele mai extinse pe toate – ex. Siret, Mureş etc.). Ca urmare, râurile vor avea debite variate pe măsura extinderii bazinelor. Râurile care străbat România (ca număr) aparţin în proporţie de peste 98% bazinului Dunării; restul reprezintă râuri mici care ajung în mai multe lacuri litorale unele având legături cu marea.

Peste 93% din teritoriul României aparţine bazinului Dunării; se adaugă spaţiile din estul Dobrogei (reţea hidrografică cu legătură directă cu marea) şi unele areale endoreice (în Bărăgan şi Dobrogea de Sud). Dacă Dunărea, la Baziaş, asigură în medie, scurgerea anuală a unui volum de apă de cca 170 miliarde m3, toate celelalte râuri de abia depăşesc 37 miliarde m3 (aproape 2/3 provin din Carpaţi, 28% din dealuri şi podişuri şi foarte puţin din spaţiul de câmpie). Reţeaua de râuri care depăşeşte 5 km lungime este alcătuită din aproape 4300 de componente la care se pot adăuga o mulţime de pâraie între 1 şi 5 km ceea ce duce la o lungime totală a acestora de peste 115 000 km. Ea se triplează dacă se iau în analiză şi cursurile intermitente şi temporare (torenţii). Ca urmare, valoarea medie de desime (densitate) a reţelei hidrografice este de cca 0,5 km/km2 dar cu diferenţieri regionale (depăşeşte 1,5 km/km2 în Carpaţi mai ales în masivele cristaline şi este redusă în câmpii şi pe platourile podişurilor (sub 0,5 km/km2). Apa râurilor are o dublă provenienţă – din precipitaţii (ploi şi topirea zăpezii) şi din apele subterane ce ajung la zi prin intermediul izvoarelor. Precipitaţiile au rol preponderent, ponderea lor variind regional în funcţie de nuanţe climatică (de la peste 80% în regiunile în care acestea sunt în cantităţi mari, ex. în munţi, Transilvania etc., la sub 70% în cele de câmpie sau dealuri din estul şi sud-estul României). Alimentarea subterană deşi are o pondere mai redusă 10-30% are avantajul unei participări aproape constante ceea ce face ca în intervalele secetoase în albia râurilor principale scurgerea să nu înceteze. Regimul alimentării râurilor este variabil în timpul anului fiind dependent de cel al căderii precipitaţilor şi creşterile au descreşterile de temperatură. Iarna când precipitaţiile sunt solide şi în timpul secetelor rolul principal în alimentare revine apelor subterane. Primăvara topirea zăpezii şi ploile bogate fac ca prima sursă să

Apele


domine (mai ales în lunile aprilie-iunie), în timpul verii producerea averselor asigură cantităţi mari de apă prin care pe ansamblu alimentarea din această sursă este însemnată, pentru ca toamna ea să scadă dar să se menţină la o pondere superioară celei subterane. De la această regulă generală sunt şi abateri cu caracter regional sau local. În prima situaţie sunt sud-vestul ţării unde masele de aer mediteraneene care ajung aici iarna provoacă topirea timpurie a zăpezii ceea ce impune creşteri ale alimentării prin această sursă, apoi regiunile din estul şi sud-estul ţării unde climatul continental semiarid cu frecvente şi intervale secetoase lungi determină întreruperi îndelungate ale acestui mod de alimentare a râurilor ceea ce conduce de multe ori la înregistrarea fenomenelor de secare a lor (mai ales la râurile mici). Dintre situaţiile particulare cea mai elocventă este întâlnită în regiunile masivelor şi podişurilor calcaroase unde pe de-o parte sunt văi seci (infiltrarea rapidă a apei din precipitaţii) iar pe de alta sunt râuri alimentate din izvoare cu debit mare şi permanent (izbucuri). Ex. – Caraşul, Minişul în Munţii Banatului. Regimul de alimentare diferă în funcţie de altitudine ca urmare a variaţiei valorilor de natură climatică. Se pot separa câteva situaţii: - crestele carpatice cu înălţimi de peste 1800 m corespunzătoare bazinelor de recepţie din etajul alpin, subalpin şi de trecere la cel forestier, cu un climat rece şi cu precipitaţii bogate (în general peste 1000mm/an în cea mai mare parte sub formă solidă) au o alimentare din zăpezi şi ploi la care se adaugă apele cantonate în depozitele de versant. În sezonul rece alimentarea se face slab discontinuu şi dominant numai din izvoare (ceva mai bogat în martie şi noiembrie când se produc şi topiri parţiale ale zăpezii), iar în sezonul cald aceasta este bogată întrucât ploile şi topirea zăpezii asigură cea mai mare parte a scurgerii. Situaţiile particulare sunt legate fie de circurile glaciare alpine adăpostite (datorită temperaturilor foarte mici zăpada şi gheaţa persistă aproape nouă luni ceea ce reduce mult intervalul cu alimentare bogată; ex. pe latura nordică a crestei munţilor Făgăraş, Parâng, Retezat etc.) fie de culmile în care domină calcarele (M. Piatra Craiului) şi conglomeratele (permit infiltrarea rapidă a apei în masa de rocă scurtând intervale cu alimentare însemnată); - masivele montane cu altitudine medie în care alimentarea are aceeaşi structură (din apa zăpezilor, ploi şi subteran), dar intervalul în care aceasta este slabă (datorită îngheţului) este mai mic (decembrie-martie) şi întrerupt (îndeosebi în M. Banatului şi M. Apuseni) de topiri ale zăpezii sau ploi scurte; - râurile din munţii cu altitudine mică, din dealuri şi podişuri, au alimentare în principal pluvio-nivală (variaţii în funcţie de specificul

Apele


Alţi factori care influenţează scurgerea

climatic regional); cea subterană oscilează sezonier dar se menţine la 10-20% constituind sursa principală în intervalele de iarnă şi în cele cu precipitaţii limitate; - în depresiuni şi culoarele de vale principală din munţi şi dealuri persistă alimentarea pluvio-nivală dar capătă importanţă şi cea subterană (uneori până la 35%) prin mulţimea izvoarelor (debit bogat şi în mare măsură funcţional) de la baza teraselor şi depozitelor groase ce îmbracă versanţii; - în regiunile joase de câmpie râurile au o alimentare din zăpezi şi ploi dar raportul între cele două se modifică în regiunile semiaride unde cantitatea de apă provenită din averse este importantă. Alimentarea subterană deşi mică ca pondere (sub 15%) este sursa care întreţine în mare măsură scurgerea pe râurile mici. În câmpiile piemontane unde la baza versanţilor sau la exteriorul pânzelor de pietrişuri există izvoare bogate şi constante ca debit aportul subteran creşte. Alimentarea râurilor depinde de extinderea bazinelor hidrografice pe una sau mai multe trepte de relief. Se disting două situaţii: – cele autohtone care aparţin unei singure unităţi de relief (munţi, dealuri sau câmpie) la care procesul este specific acesteia (nival dominant în etajul alpin; nivo-pluvial până la pluvio-nival în munţi, dealuri şi nivo-pluvial în câmpie la toate aportul subteran fiind cu oscilaţii sezoniere) - şi cele alohtone (au bazin desfăşurat pe mai multe trepte) unde sistemul devine complex (prin însumare de la o treaptă la alta) influenţând în aceeaşi măsură scurgerea.

Alimentarea este în principal legată de factorul climat şi în mod special de modul în care se înfăptuieşte provenienţa apei în timpul anului, ea fiind condiţionată mai ales de tipul de precipitaţii şi de regimul de cădere a lor. Se adaugă regimul temperaturilor (iarna rol esenţial pentru toate regiunile întrucât valorile negative determină stocarea precipitaţiilor pe sol, iar vara pentru cele cu altitudini sub 500 m unde evaporarea are un rol esenţial în eliminarea unei părţi din precipitaţii) şi desfăşurarea reliefului în trepte (impune etajarea bioclimatică şi pante variate) şi regional (arcul carpatic încadrat la exterior şi în interior de regiuni joase). Cu semnificaţie locală sau regională sunt diferenţieri facilitate de alcătuirea petrografică (rocile cristaline, magmatice asigură o scurgere superficială rapidă pe când diversele roci sedimentare o pierdere a apei prin infiltrare), mărimea bazinelor hidrografice (cele mici autohtone frecvent asigură o scurgere redusă dar la averse

Apele


Regimul anual al scurgerii râurilor Debite mici de iarnă; regional unele viituri Debite mari de primăvară

creşteri rapide bruşte; cele mari, desfăşurate pe mai multe trepte de relief, au scurgere bogată cu variaţii rezultate din cumularea modurilor de alimentare regionale şi locale), gradul de acoperire cu formaţiuni vegetale (scurgerea este importantă la râurile în a căror bazine există largi suprafeţe despădurite), frecvenţa regională a unor mase de aer ce dau precipitaţii bogate (sud-vestice, vestice) sau determină lungi intervale secetoase (estice). Modul de realizare al scurgerii apelor râurilor este subordonat regimului de alimentare în care preponderenţă distinctă o are căderea precipitaţiilor diferită de la un an la altul (primăvara prin topirea zăpezilor şi producerea de ploi se realizează debite însemnate; vara creşterile de debite se înregistrează doar la aversele importante) dar şi în funcţie de nuanţa climatică (în sud-vestul României influenţele submediteranene impun şi un alt maxim al scurgerii apei râurilor la începutul iernii determinat de topirea zăpezii sau de producerea de ploi; în estul ţării climatul continental semiarid determină un interval lung lipsit de precipitaţii când râurile mari au debite reduse iar cele mici seacă. Debitele variază şi în funcţie de unitatea geografică pe care bazinele hidrografice se desfăşoară (scurgere bogată în munţi şi din ce în ce mai mică în dealurile joase şi câmpie), de evoluţia temperaturilor (ape mici iarna când precipitaţiile sunt solide iar gerul provoacă îngheţarea diferită a acesteia; vara secetele de durată duc la scăderi însemnate ale debitelor iar la râurile mici chiar producerea fenomenului de secare). Diversele lucrări antropice (baraje, diguri, canale etc.) realizate în ultimile secole (dominant în finalul sec XX) au produs modificări (uneori însemnate) în regimul scurgerii, apele fiind folosite în diverse activităţi economice (industrie, agricultură, producerea de energie electrică etc.); s-au urmărit şi preîntâmpinarea inundaţiilor, revărsărilor şi a efectelor secetelor.

Scurgerea este deosebită în timpul anului de la un sezon la altul. - Iarna, când precipitaţiile solide precumpănesc, alimentarea directă a râurilor datorată acestora este mai slabă; în schimb, iarna domină cea din apele subterane, prin izvoare. Ele formează scurgerea apelor mici de iarnă, care, în Carpaţi, reprezintă cca 5-15%din scurgerea anuală. Ponderea creşte în regiunile de câmpie şi de dealuri din sudul şi vestul ţării şi chiar din Carpaţii Occidentali, unde pătrunderea maselor de aer mai calde dinspre sud şi sud-vest produce topirea rapidă a zăpezii şi determină o creştere rapidă a debitelor râurilor (viituri de iarnă); ca urmare, aici scurgerea anotimpuală capătă o pondere de peste 20%. - Primăvara, topirea zăpezilor şi producerea ploilor impun debite mari şi o scurgere bogată (apele mari de primăvară) care, uneori, depăşeşte 50% din totalul anual. Scurgerea maximă se produce, în aprilie, în regiunile joase şi în mai, în cele înalte, în funcţie de modul de asociere a celor două procese.

Apele


Viituri de vară Ape mici de toamnă Debitele foarte mari sunt cauzatoare de inundaţii

- Vara, precipitaţiile în regiunile de câmpie şi dealuri sunt mai reduse şi au caracter torenţial în comparaţie cu cele care cad în Carpaţi. Ca urmare, în prima situaţie, scurgerea este sub 15% din totalul anual (debitele sunt reduse, râurile mai mici chiar seacă; excepţie fac creşterile bruşte, care se produc după ploile torenţiale formând scurte viituri de vară); în munţi alimentarea din ploi dă o scurgere ce ajunge la cca 30% din totalul anual. - Toamnele sunt peste tot secetoase, iar debitele râurilor scad mult (apele mici de toamnă), fiind asigurate din izvoare, dar şi din unele ploi. Scurgerea reprezintă în jur de 5% în regiunile de câmpie şi dealuri joase, dar ajunge uneori până la 15% în Carpaţi. Creşterile rapide ale debitelor care determină inundaţii sunt legate, pentru râurile cu bazine reduse, de ploile torenţiale (mai ales în dealuri şi câmpie), iar pentru cele mai mari, de ploile de durată, mai ales când acestea se suprapun primăvara cu topirea zăpezii. Marile inundaţii (din 1966, 2005 în Banat, din 1970, în Transilvania şi Maramureş, din 1969, 1970, 1975, 2005 în sudul, sud-vestul şi estul României) au fost cauzate de debite care le depăşesc de mai multe ori pe cele medii. Ele au provocat distrugeri însemnate atât în aşezări, pe terenurile cultivate şi chiar pierderi de vieţi omeneşti. Producerea debitelor maxime sau minime este diferită în sectoarele Carpaţilor (de altitudine medie), dar şi a regiunilor situate la exteriorul lor sau în Transilvania, ele fiind condiţionate de frecvenţa sezonieră a maselor de aer cu proprietăţi diferite. O situaţie aparte o are scurgerea la altitudini de peste 1800 m întrucât aici aproape şase luni persistă zăpada, iar alimentarea se face mai greu. Există diferenţe în evoluţia scurgerii, în producerea debitelor maxime şi minime între regiunile carpatice şi cele de la exteriorul lor din sud, est, centru şi vest (Tabelul din figura 5.1) Fenomenul de secare a albiilor râurilor este legat de intervalele secetoase lungi, când alimentarea este asigurată doar de apele subterane, ea dovedindu-se uneori, la râurile mici (îndeosebi în câmpie şi dealuri), insuficientă pentru a asigura scurgerea. Ca urmare, în anumite intervale de timp alimentarea poate înceta. În sezonul rece se produce îngheţarea parţială sau totală a apei din albie. Aceasta se face în condiţiile producerii pe timp mai îndelungat a unor temperaturi negative. Rezultă gheaţă la maluri, sloiuri şi chiar pod de gheaţă ceea ce micşorează scurgerea. Fenomenul are o durată medie de 20-40 de zile la râurile din vest şi mai mult de 100 de zile la cele din Carpaţi (mai ales în depresiunile unde se produc inversiuni de temperatură).

Apele


Scurgere sezonieră Tip de scurgere

Râurile din unităţile de relief

Primăvara Vara Toamna Iarna

Max. an

Min. an

Vestic (banato-someşan)

- M. Apuseni - M. Banatului - Carpaţi Orientali NV - Dealurile de Vest - Câmpia de Vest

Ape mari III-IV munte, mai timpuriu în regiunile joase.

Viituri iunie

Ape mici VII-XI

Viituri XII şi ape mici I-II

V-VI IX

Central (transilvan)

Depresiunea colinară a Transilvaniei şi rama montană limitrofă

Ape mari III-IV Viituri VI

Ape mici IV-VI IX-XI

Estic (moldovenesc)

- Carpaţii Orientali - Subcarpaţii Moldovei - Podişul Moldovei

Ape mari III-VI în regiuni înalte şi III-V în cele joase

Lungi intervale cu ape mici întrerupte de viituri scurte

III-V IX

Sud-estic (ponto-danubian)

- Subcarpaţii de Curbură (exterior) - Câmpia Română (est) - Podişul Dobrogei

Ape mari III-IV Lungi intervale cu ape mici întrerupte de viituri scurte; în Subcarpaţi viituri de iarnă legate de producerea circulaţiei foehnale

VI IX

Sudic (getic) - Carpaţii Meridionali (S) - Subcarpaţii Getici - Podişul Getic -Centrul şi vestul Câmpiei Române

Ape mari III-V (mai timpurii în câmpie şi mai târzii în munte)

Veri şi toamne cu ape mici întrerupte de viituri (frecvente în vest şi la munte); în vest şi unele viituri la începutul iernii.

V-VI IX

Alpin-subalpin

Crestele Carpaţilor la peste 1800 m

Scurgere bogată în aprilie-august

Scurgere minimă în septembrie-martie

IV-VI I-II

Figura 5.1 Tipuri de scurgere

Scurgerea solidă Regimul termic al apei râurilor

Este dependentă de mai mulţi factori: - regimul scurgerii este important în timpul viiturilor şi apelor mari de primăvară când atât puterea de transport este ridicată, dar şi forţa de exercitare a eroziunii; - panta albiei râurilor cu cât este mai ridicată cu atât va da posibilităţi de realizare a unei scurgeri solide bogate mai mari; în Carpaţi ea este superioară celei de câmpie; - alcătuirea petrografică a unităţilor de relief străbătute de râu influenţează tipul şi volumul de materiale transportate. Scurgerea solidă este importantă în acelea alcătuite din roci sedimentare uşor de dislocat în raport cu cele magmatice şi cristaline; de exemplu este însemnată în Subcarpaţi, unităţile carpatice formate din fliş, în dealuri înalte şi limitată în Carpaţii Meridionali; - mărimea bazinului hidrografic şi gradul de acoperire cu formaţiuni vegetale influenţează debitul solid al râurilor (este deosebit de variată la râurile cu bazine mari şi redusă la cele mici; debite solide mari se produc şi la râurile mici dar cu versanţi despăduriţi). Este condiţionat de regimul temperaturilor aerului fiind în general pozitiv din martie până la mijlocul lui decembrie la râurile din regiunile din câmpie, dealuri şi podişuri joase (mai timpuriu şi respectiv mai târziu în sud-vestul ţării), din aprilie şi până în decembrie în munţi (tot mai târziu şi mai devreme pe măsura creşterii în altitudine). Numai lunile de vară temperatura poate depăşi 200 în regiunile joase (sub 500 m).

Apele


Fenomenul de îngheţ se produce în sezonul rece între 25-30 de zile în regiunile de câmpie şi dealuri joase din vestul şi sud-vestul ţării, 60-80 zile în spaţiul montan (la sub 1800 m) şi nordul Podişului Moldovei şi peste 80 de zile pe crestele subalpine şi alpine. Fenomenul de îngheţ creează gheaţă la mal, sloiuri şi pod de gheaţă (frecvent la râurile mici).


1.Precizaţi sursele de alimentare cu apă a râurilor şi frecvenţa lor în diferite regiuni geografice. 2.Care este specificul scurgerii apei râurilor pe sezoane. 3.Enumeraţi factorii care determină regimul scurgerii solide. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele redate la finele unităţii de învăţare.

Elemente generale

Râurile României Pe teritoriul României există o bogată reţea de râuri alcătuită din mai multe bazine hidrografice mari care se desfăşoară din Carpaţi spre vest, sud şi est şi ajung la Dunăre; râurile principale se varsă în fluviu pe teritoriul ţării noastre (de la Nera la Prut în sud şi Vişeu-Săpânţa în nord). În Dobrogea există o reţea de pâraie care nu ajung în Dunăre ci se opresc în mai multe locuri cu fâşie litorală. Dunărea – al doilea fluviu al Europei

- izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (Germania) prin două râuri mai mici (Brigach şi Breg) care se unesc la localitatea Donauenschingen;

- are o lungime până la vărsarea în Marea Neagră de 2 860 km şi un bazin hidrografic de 805.300 km2 (8% din Europa) orientat în general vest-est;

- bazinul său include râuri de pe teritoriul mai multor state (Germania, Elveţia, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia-Muntenegru, Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina), iar fluviul trece prin patru capitale (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad) şi numeroase oraşe europene însemnate;

Apele


Dunărea în România Sectoare dunărene

- realizează mai multe defilee în Germania, Austria, Ungaria-Slovacia, Serbia-România (144 km între Baziaş şi Vârciorava);

- este navigabilă de la Ulm (Germania) şi până la vărsare; prin canalul Mein-Rin se asigură legătura cu Marea Nordului; canalul Cernavodă-Agigea care străbate Dobrogea scurtează comunicarea directă cu Marea Neagră;

- se desfăşoară în cursul superior care până la Viena (cca 1100 km şi un debit mediu de 1920 m3/s) primeşte cei mai importanţi afluenţi din M. Alpi; cursul mijlociu este între Viena şi Baziaş (cca 740 km lungime şi un debit de 2944 m3/s în aval de Belgrad); cursul inferior este cuprins între Baziaş şi vărsare (1075 km şi un debit la intrarea în deltă de 6470 m3/s).

- se întinde de la Baziaş la Sulina realizând graniţa cu Serbia-

Muntenegru, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina; şi străbate teritoriul României între Călăraşi şi Galaţi (E);

- colectează cea mai mare parte din reţeaua hidrografică de pe teritoriul României grupată în mai multe sisteme orientate spre vest şi sud;

- la intrare realizează un defileu iar la vărsarea o deltă înregistrând pe parcurs lăţimi, adâncimi şi debite variabile;

- este cea mai însemnată arteră de comunicaţie pe apă din ţara noastră, are un potenţial energetic mare (valorificate de centralele de la Porţile de Fier I şi II); este un furnizor de apă important pentru sistemele de irigaţie din Câmpia Română şi Dobrogea, pentru canalul Dunăre-Marea Neagră, piscicultură, alimentarea populaţiei şi industrie etc.;

- este traversat de patru şosele (peste barajul Porţile de Fier I, Giurgiu-Ruse, Feteşti-Cernavodă, Giurgeni) şi două căi ferate (Giurgiu-Ruse şi Feteşti-Cernavodă); între mai multe localităţi situate pe cele două maluri se asigură legături prin funcţionarea bacurilor;

- în lungul fluviului pe teritoriul României sunt oraşele: Orşova, Drobeta Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Feteşti, Cernavodă, Hârşova, Măcin, Brăila, Galaţi, Isaccea, Tulcea, Sulina.

Defileul Dunării – se întinde pe 144 km traversând Carpaţii (în România sunt munţii Locvei şi Almăjului şi Podişul Mehediniţi). În lungul său sunt mai multe bazinete depresionare cu terase şi aşezări separate de sectoare foarte înguste (Cazanele pe cca 10 km lungime este cel mai important); în îngustarea de la Gura Văii s-a construit sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I în amonte de care se află un lac de acumulare (130 km lungime; 2,3 mild. m3 de apă). Defileul şi o parte din spaţiul montan limitrof formează un Parc naţional şi însemnată regiune turistică străbătută de două şosele, desfăşurate pe cele două maluri. Dunărea între Gura Văii şi Călăraşi se află la contactul mai întâi dintre Podişul Getic şi Podişul Miroč şi apoi între Câmpia Română şi Podişul Prebalcanic. Are o luncă largă (mai mulţi kilometrii) şi terase. Panta mică a favorizat procesul de despletire în braţe care

Apele


Sisteme hidrografice

înregistrează ostroave şi păstrarea de bălţi; la Ostrovul Mare a fost amenajat al doilea sistem hidroenergetic şi de navigaţie (Porţile de Fier II): Dunărea între Călăraşi şi Brăila şi-a dezvoltat un sector cu o luncă extinsă (peste10 km lărgime) în care la exterior sunt două perechi de braţe principale (Dunărea veche spre Podişul Dobrogei; Borcea şi Cremenea către Câmpia Română) între care sunt Balta Ialomiţei şi Balta Brăilei alcătuite din suprafeţe mlăştinoase, lacuri, braţe secundare, terenuri agricole etc. Balta Mică a Brăilei formează un Parc naţional. Dunărea între Brăila şi primul ceatal reprezintă un braţ cu o lungime de cca 80 km încadrat de sectoare de luncă cu lacuri, canale, diguri şi spaţii agricole. În aval de primul ceatal (Pătlăgeanca) se desfăşoară delta pe locul unui fost golf din holocen. Are mai întâi braţele Chilia şi Tulcea, ultimul divizându-se în Sulina şi Sfântu Gheorghe în aval de municipiul Tulcea există grinduri fluviatile înguste, fluvio-maritime şi continentale separate de braţe secundare, lacuri, sectoare mlăştinoase. La ceatalul Pătlăgeanca are un debit lichid de 6 473 m3/s şi unul solid de 2140 kg/s. La gurile de vărsare ale braţelor Chilia şi Sfântu Gheorghe se dezvoltă delte secundare. Sunt separate cinci grupări de râuri, aparţinând bazinului Dunărea la care se adaugă unul est-dobrogean (Figura 5.2). 1) Grupa râurilor nord-vestice (maramureşană). Este alcătuită din mai multe râuri cu obârşia în munţii din vestul Grupei nordice a Carpaţilor Orientali. Debitele bogate sunt asigurate de frecvenţa maselor de aer oceanic; există ape mari primăvara şi viituri de vară. Este alcătuită din: - Tisa (izvoare în Ucraina, în Carpaţii Păduroşi; peste 60 km cât formează graniţa cu Ucraina; debit – cca 150 m3/s); - Vişeul (cel mai important afluent; izvorăşte din M. Maramureş, din vecinătatea pasului Prislop, străbate nord-estul Depresiuni Maramureş unde primeşte mai multe râuri scurte din M. Rodnei dar şi două – Ruscova şi Vaser din M. Maramureş; la vărsare are un debit egal cu al Tisei); - Iza (izvorăşte din M. Rodnei, străbate Depresiunea Maramureş unde are numeroşi afluenţi cu obârşii în nordul munţilor vulcanici, între care şi Mara; se varsă în Tisa la Sighetu Marmaţiei), Săpânţa şi alte câteva râuri mai mici din nordul M. Igniş;

Apele


Figura 5.2 Harta sistemelor hidrografice din România

Someşul cel mai însemnat râu din nord-vestul ţării

- pe teritoriul Ungariei se varsă în Tisa – Turul (bazin superior desfăşurat în munţii Oaş-Igniş, depresiunea Oaş unde există şi lacul de baraj Călineşti).

2) Grupa râurilor vestice (someşano-mureşană). Este alcătuită din trei mari bazine (Someş, Criş, Mureş) la care se adaugă altele mai mici în Dealurile Silvaniei. Colectorul acestora este Tisa pe teritoriul Ungariei. Alimentarea complexă dominată de aportul în precipitaţii a maselor de aer oceanic; ape mari primăvara, viituri de vară şi toamnă. Include trei mari bazine hidrografice: - Someşul (un bazin de 15015 km2; lungime de 435 km din care 349 în România unde are un debit de cca 120 m3/s). Este format din:

- Someşul Mare (izvor în M. Rodnei, afluenţi principali Sălăuţa din nord şi Şieu cu Bistriţa din sud-est) şi

- Someşul Mic (realizat în nord-estul M. Apuseni din Someşul Cald şi Someşul Rece; lacurile de baraj Fântânele, Tarniţa, Gilău şi altele mai mici în Muntele Mare; trece prin Cluj Napoca) care separă Câmpia Transilvaniei de Podişul Someşan (din dealuri primeşte mai multe râuri scurte cu scurgere fluctuantă ceea ce a condus la realizarea de iazuri). Someşul după confluenţa de la Dej, străbate Podişul Someşan, Dealurile de Vest (taie în roci cristaline şi calcare defilee mici la Jibou şi Benesat), Depresiunea Baia Mare (are

Apele


Crişul al doilea bazin hidrografic al Transilvaniei Mureşul are cel mai mare bazin şi cea mai mare lungime din Transilvania

ca afluenţi Lăpuşul şi Săsarul cu izvoare în munţii Lăpuş-Ţibleş-Gutâi) şi Câmpia Someşului (aici frecvente revărsări; oraşul Satu Mare).

- Crasna cu izvoare în M. Plopiş şi M. Meseş, drenează depresiunea Şimleu (există un lac de baraj şi un defileu în roci cristaline), Dealurile Crasnei şi Câmpia Someşului ; se varsă în Tisa printr-un canal; debit mic şi cu fluctuaţii sezoniere. - Crişul formează un sistem cu patru râuri mari cu obârşii în M. Apuseni, care străbat unităţi deluroase şi de câmpie, se unesc câte două şi în final se varsă în Tisa; suprafaţa bazinului este de 25 537 km2 din care 14 880 km2 în România; cea mai mare parte a scurgerii se face primăvara (martie-mai), iarna (decembrie-februarie) când se produc viituri din topirea zăpezii şi în timpul unor viituri din iunie-iulie; din august şi până în noiembrie sunt debite mici; ea reflectă influenţa climatului oceanic dar şi a maselor de aer ce vin dinspre Marea Mediterană (în sud).

- Barcăul este în nord (izvoare din Munţii Plopiş, şi îşi dezvoltă bazinul în Dealurile Crasnei şi câmpie unde este canalizat la fel ca şi pârâul Ier; are în România o lungime de 118 km; în câmpie are un debit mediu de 1,65 m3/s).

- Crişul Repede (izvorăşte în Depresiunea Huedin, dar străbate munţii spre vest creând defileele de la Ciucea şi Vadu Crişului, Depresiunea Vad-Borod unde sunt lacuri de baraj şi câmpia trecând prin Oradea; are afluenţi importanţi din munţii Bihor, Vlădeasa şi Pădurea Craiului (Henz, Valea Drăganului, Iad); în România are o lungime de 148 km; debitul mediu la Oradea este de 19,6 m3/s).

- Crişul Negru (izvorăşte de sub vârful Bihor, străbate Depresiunea Beiuş unde primeşte mulţi afluenţi importanţi – Crişul Pietros, Valea Roşia – din masivele limitrofe (Bihor, Pădurea Craiului, Codru Moma), iar după defileul de la Uileac trece prin dealuri şi câmpie spre Ungaria; în România are o lungime de 144 km, are un debit în câmpie la Tinca de 23,6 m3/s.

- Crişul Alb (are 238 km pe teritoriul României; izvorăşte din sudul M. Bihor, străbate mai întâi depresiunile Brad, Hălmagiu, Zarand despărţite de defilee şi apoi până la graniţă câmpia unde la Chişinău Criş are un debit mediu de 21,4 m3/s).

- Bazinul Mureşului – este unul din cele mai mari din sistemul Dunării (29 767 km2 din care în România 27 919 km2; 766 km lungime din care 718 km în ţara noastră). Circa 35% din acesta cuprinde masive muntoase din toate lanţurile acestora; mai mult de 55% aparţin regiunilor deluroase, depresionare şi de podiş în restul câmpiei.

Scurgerea este complexă implicând situaţii caracteristice principalelor trepte de relief pe fondul unei frecvenţe deosebite a maselor de aer vestice dar şi a rolului regional pe care relieful îl are

Apele


în dezvoltarea de ascendenţe sau descendenţe ale aerului însoţite de căderea de ploi bogate sau extinderea timpului senin. Elementul comun tuturor componenţilor îl reprezintă apele mari de primăvară (maximum în aprilie sau în mai) şi scurgerea minimă din vară-toamnă. În vest intervin viituri de iarnă impuse de prezenţa maselor de aer mediteraneene, apoi la râurile din Carpaţii Meridionali, întârzierea apelor mari de primăvară (martie-iunie) etc.

- Mureşul izvorăşte din localitatea Izvorul Mureş din Depresiunea Gheorgheni (afluenţii mici din Munţii Hăşmaş, Gurghiu şi Giurgeu) pe care o străbate de sud la nord; realizează defileul Topliţa-Deda dintre masivele vulcanice Călimani şi Gurghiu; traversează Depresiunea colinară a Transilvaniei (de la Deda la Alba Iulia separând în principal Câmpia Transilvaniei de Podişul Târnavelor şi se înscrie sub forma unui culoar cu mici îngustări pe la sud-est şi sud de M. Apuseni şi nord de Munţii Poiana Ruscă şi Dealurile Lipovei. În ultima secţiune trece printre unităţi de câmpie la formarea cărora a contribuit (prin aluviuni) în cuaternar. Dacă la ieşirea din defileul din Carpaţii Orientali are un debit mediu de 23 m3/s, la Arad ajunge la 154 m3/s. Cel mai mare debit s-a produs în mai 1970 şi a fost la Alba Iulia de 2192 m3/s care a provocat inundaţii şi pierderi enorme. Are mulţi afluenţi principali cu izvoare în cele trei ramuri carpatice.

- Gurghiu (izvorăşte din munţii omonimi; debit de 7,2 m3/s). - Niraj (izvorăşte din M. Gurghiu). - Arieşul (format din Arieşul Mare cu izvor în M. Bihor şi Arieşul

Mic cu izvoare în estul vf. Bihor unite la Câmpeni unde din sud ajunge şi Abrudul cu obârşia sub muntele Detunatele; în aval de Câmpeni separă Muntele Mare de Munţii Trascău, intră în vestul Câmpiei Transilvaniei unde are un debit de 23,5 m3/s; în culmile calcaroase din Munţii Apuseni a tăiat chei; există şi un lac de baraj pe Arieşul Mare.

- Târnava este cel mai mare afluent (bazin de 3586 km2) cu izvoare în Carpaţii Orientali şi vărsare la vest de Blaj în culoarul depresionar Alba Iulia-Aiud; are un debit la vărsare de 23 m3/s. Este formată din două râuri însemnate. Târnava Mică (izvoare în M. Gurghiu de sub vf. Saca; trece prin sectorul cu sâmburi de sare de la Praid, apoi prin mijlocul Dealurilor Târnavei primind numeroase pâraie scurte care vara seacă; are un debit de 8,3 m3/s).Târnava Mare (izvoare din nordul M. Harghita, trece prin Depresiunea Odorhei pentru ca în aval după ce separă Dealurile Târnavei de Podişul Hârtibaci şi Podişul Secaşelor, să se unească cu Târnava Mică la Blaj; are un debit de 13 m3/s.

- Ampoiul (izvoare în M. Metaliferi, străbate depresiunea omonimă şi se varsă în Mureş la Alba Iulia; are un debit de 2 m3/s).

- Sebeşul (important afluent din Carpaţii Meridionali cu o lungime de 93 km şi un bazin de 1289 km, este format de pâraie ce provin din munţii Cindrel, Şureanu, Lotrului; lacuri cu baraj hidroenergetic; are un debit de 8,7 m3/s aproape de vărsare).

Apele


Cel mai important râu al Banatului

- Streiul (cel mai mare bazin din Carpaţii Meridionali – de 1926 km2; format din Strei cu izvoare în M. Şureanu şi Râul Mare cu obârşie în munţii Retezat şi Godeanu care se unesc în Depresiunea Haţeg; în aval de care taie un defileu şi parcurge până la vărsare depresiunea Călan; există lacuri glaciare şi de baraj hidroenergetic; are un debit de 23 m3/s).

3) Grupa de sud-vest (bănăţeană) Include bazine mai mici a căror râuri principale îşi au obârşii în munţii Ţarcu, Cernei, Poiana Ruscă şi mai ales Banatului şi care apoi separă subunităţi ale Dealurilor de Vest, străbat sudul Câmpiei de Vest şi se varsă în Serbia în Dunăre şi Tisa. Au o scurgere puternic influenţată de frecvenţa maselor de aer umed şi cald de provenienţă mediteraneană. Ele impun viiturile de iarnă ce asigură o pondere mai mare a scurgerii din acest sezon de iarnă în raport cu ploile din timpul verii; finalul sezonului cald este marcat de ape mici. Principalele bazine sunt: - Bega are izvoare în M. Poiana Ruscă, dar cea mai mare parte a bazinului se află în câmpie unde este canalizată şi folosită în trecut în aval de Timişoara şi pentru transport naval; se varsă în Tisa; are un debit de peste 5 m3/s după unirea, în Serbia, cu Bega Veche (izvoare în Dealurile Lipovei, canalizate). - Timişul cu cel mai mare bazin (5248 km2) din grupă se varsă în Dunăre în Serbia, are izvoare în M. Semenic, numeroşi afluenţi scurţi (în regiunea montană cel mai însemnat este Bistriţa cu izvor în M. Ţarcu şi lac de baraj); în aval de Caransebeş străbate un larg culoar de vale încadrat de dealuri şi în final câmpia omonimă unde are ca afluenţi însemnaţi Pogănişul (izvoare în dealurile omonime; lac) şi - Bârzava (izvoare în M. Semenic pe care îi separă de M. Aninei; străbate printr-un defileu M. Dognecei; în bazinul său mai multe lacuri de baraj); are la Lugoj un debit de 33,4 m3/s. - Caraşul – are izvoare în M. Aninei unde realizează mai multe sectoare de chei; după ce separă M. Dognecei de Dealurile Caraşului intră în câmpie unde pe mai mulţi kilometri face graniţa cu Serbia-Muntenegru; are un debit în câmpie de 5,88 m3/s. - Nera – are izvorul în sudul M. Semenic, traversează Depresiunea Bozovici unde primeşte pe Miniş, separă printr-un defileu munţii Aninei de Locvei ieşind în câmpie unde realizează graniţa cu Serbia-Muntenegru; are un debit de 12,6 m3/s. - Cerna – are un bazin îngust (axat pe un culoar tectonic); drenează afluenţi scurţi din munţii Mehedinţi, Godeanu, Cernei şi Almăj între care Mehadia; o bună parte din cursul inferior reprezintă un golf al lacului Porţile de Fier pe malurile căruia se află oraşul Orşova; debit de 23,2 m3/s în apropiere de vărsare.

Apele


Jiul – râul care trece prin mijlocul Olteniei

Râurile din Defileul Dunării sunt scurte şi cu o scurgere puternic influenţată de regimul de cădere a precipitaţiilor iar la traversarea calcarelor de circulaţia apei în acestea (la Cazane).

4) Grupa sudică (getică): Este cea mai extinsă cuprinzând bazine dezvoltate în Carpaţii Meridionali şi Orientali (parţial), sudul Depresiunii colinare a Transilvaniei, Subcarpaţii Getici şi de Curbură (parţial), podişurile Mehedinţi, Getic şi al Dobrogei (cea mai mare parte), Câmpia Română. Se disting mai multe sisteme ce reflectă generaţii de râuri cu complexitate diferită. În prima se disting: Oltul, Jiul, Argeşul, Ialomiţa, care s-au dezvoltat pe toate treptele de relief; include râuri din una-trei generaţii ceea ce se răsfrânge în mărimea bazinului, debitului, caracteristicile scurgerii etc. În cea de a doua sunt râuri mai mici pe una sau două trepte de relief etc. Scurgerea reflectă îndeosebi la râurile mici trecerea gradată de la regimul specific celor din sud-vest la cel caracteristic râurilor din regiunile cu climat continental. La acelea cu bazin extins pe mai multe unităţi geografice scurgerea însumează caracteristicile fiecăreia. Cele mai însemnate bazine sunt: - Râurile de la vest de Jiu sunt scurte desfăşurându-se fie în Podişul Mehedinţi (Topolniţa, Coşuştea – au scurgere influenţată şi de circulaţia carstică; debite sub 2 m3/s) fie în Podişul Getic şi Câmpia Olteniei (Blahniţa, Drincea, Desnăţui – cu ape mari primăvara, iarna şi o lungă perioadă cu debite reduse vara şi toamna când mulţi afluenţi seacă; izvoare din pânzele acvifere din podiş şi terasele Dunării. - Jiul are o suprafaţă a bazinului de 10469 km2 şi o lungime de 348 km între izvoarele din munţii Godeanu (Jiul de Vest) şi Şureanu (Jiul de Est) şi vărsarea în Dunăre. Are o scurgere complexă ce asigură un debit ce creşte de la 19,8 m3/s la ieşirea din Depresiunea Petroşani la 86,8 m3/s aproape de vărsare. Dacă în spaţiul montan scurgerea mare este legată de intervalul aprilie-iunie la care se adaugă viituri scurte vara în Subcarpaţii Gorjului, podiş şi câmpie datorită frecvenţei maselor de aer mediteraneene se adaugă creşteri însemnate şi iarna; cele mai importante râuri din bazin au obârşia în munţii Vâlcan, au debie de 1,5-4,5 m3/s (Motru, Tismana, Bistriţa, Jaleş, Şuşiţa) şi Parâng (Gilort); în rama calcaroasă a munţilor şi-au tăiat chei; traversează Subcarpaţii Gorjului iar cele mai mari şi Podişul Getic (Motru cu 1,4 m3/s; Gilortul cu 12 m3/s). Din acesta din urmă îşi au izvoarele şi râuri mai mici (debit sub 2 m3/s). Există lacuri glaciare în (etajul alpin) şi de baraj (Motru, Jiu), iar local o scurgere influenţată de circulaţia apei în calcare sau în pânzele de pietriş şi nisip ale Podişului Getic.

Apele


Oltul cel mai mare râu desfăşurat în întregime în România

- Oltul: prin suprafaţa bazinului (24 300 km2), lungime (699 km) şi debit mediu (165 m3/s), este unul din cele mai importante sisteme hidrografice din România. Traversează cele mai multe unităţi geografice ceea ce se reflectă atât în modul de realizare al alimentării cât şi în regimul scurgerii. Dacă bazinul superior cu afluenţi din masive cu înălţimi sub 1800 m este subordonat alimentării pluvio-nivale în cel mijlociu regimul scurgerii devine complex datorită pe de-o parte a Carpaţilor Meridionali (intervin etajele superioare cu multă zăpadă şi un sezon rece lung) iar pe de alta a sudului deluros şi depresionar al Transilvaniei (efecte foehnale ce conduc la topiri timpuri ale zăpezii). La sud de Carpaţi intervine alimentarea din pânzele de pietrişuri ale Podişului Getic. În concordanţă cu acestea regimul scurgerii mai simplu în amonte de Depresiunea Braşov (ape mari în martie-iunie, viituri scurte de vară şi ape mici toamna) se va complica în Transilvania (scurte viituri când se produc vânturi foehnale; o perioadă mai lungă cu scurgere bogată din martie până în iulie întreţinută de topirea zăpezii în M. Făgăraş şi producerea de ploi bogate; un interval cu ape mici toamna prelungit apoi în lunile de iarnă). În bazinul inferior se adaugă influenţa aportului afluenţilor determinat de frecvenţa maselor de aer sudic (mai slab însă decât la Jiu). Potenţialul hidroenergetic ridicat este valorificat prin mai multe amenajări efectuate pe Olt, Lotru, Sadu etc. În etajul alpin sunt lacuri glaciare iar pe marile râuri lacuri de baraj prin care s-a realizat şi o regularizare a scurgerii. Debitul variază de la 1,5 m3/s (Depresiunea Ciuc), 39 m3/s la ieşirea din defileul de la Racoş, 70 m3/s la intrarea în defileul de la Turnu Roşu, 117 m3/s la Râmnicu Vâlcea şi peste 165 m3/s la vărsare. Afluenţii au dimensiuni variate şi contribuţii diferite în scurgere:

- râurile din depresiunile Ciuc, Braşov sunt scurte şi au frecvent debite medii sub 1,5 m3/s. Cel mai important este Râul Negru (debit de 6,7 m3/s);

- în Transilvania sunt pe de o parte râurile care coboară din circurile glaciare din Munţii Făgăraş şi Cindrel (Urlea, Cârtişoara, Avrig, Cibin etc.) cu ape mari în lunile de primăvară-vară iar pe de alta cele din podiş (Hârtibaci debit sub 2,5 m3/s) cu ape bogate în martie-mai şi scăzute în sezonul cald când unii afluenţi seacă;

- în defileul Turnu Roşu-Cozia principalul afluent este Lotrul (unit cu Latoriţa) care asigură un debit de peste 18 m3/s şi în bazinul căruia există un complex hidroenergetic în mai multe trepte.

- afluenţii principali din cursul inferior au obârşia în Munţii Căpăţânii şi Făgăraş, străbat Subcarpaţii Vâlcei, Podişurile Cotmeana şi Olteţ (Topolog, debit la vărsare 4,99 m3/s; Olteţ cu debit de aproape 13 m3/s); se adaugă unele râuri mici din câmpie care în cea mai mare parte a sezonului cald sunt secate.

- Argeş (12,521 km2, 340 km lungime şi un debit mediu care creşte de la 7 m3/s în Munţii Făgăraş, la 9,5 m3/s la Curtea de Argeş, 35 m3/s la Piteşti, la 50 m3/s în câmpie şi 64 m3/s la vărsare). Izvorăşte din circurile glaciare din M. Făgăraş (râurile Buda şi Capra),

Apele


traversează depresiunea Loviştea, separă munţii Ghiţu de Frunţi, străbate Subcarpaţii şi Podişul Getic apoi diferite subunităţi ale Câmpiei Române (Piteşti, Titu, Vlăsia) unde primeşte afluenţi ce contribuie diferit la regimul scurgerii. În lungul său sunt mai multe lacuri de baraj (hidroenergie, regularizarea scurgerii şi alimentare cu apă), iar în câmpie pornesc canalele pentru irigaţie şi alimentare a oraşului Bucureşti. În scurgere se impun apele mari de primăvară (aprilie-iunie în bazinul superior; martie-mai în cel mijlociu şi nivelele mici din iulie-decembrie). Principalii afluenţii sunt:

- Vâlsanul - străbate Munţii Făgăraş şi dealurile având un debit de 3,7 m3/s.

- Râul Doamnei - izvoare în mai multe circuri glaciare; primeşte apele Râului Târgului (cu Bratia şi Argeşelul); un debit de 19 m3/s.

- Dâmboviţa este cel mai mare având 266 km lungime şi bazin de 2 759 km2; izvoare în munţii Făgăraş şi Păpuşa; străbate în munţi mai multe sectoare de chei; în câmpie primeşte ca afluent pe Colentina transformată în raza oraşului Bucureşti într-o salbă de lacuri; debit mediu peste 11 m3/s,

- În câmpie există sistemul Câlniştea (cu Neajlov, Glavacioc, Dâmbovnic cu un debit final în jur de 6 m3/s; mari fluctuaţii sezoniere ale scurgerii cu ape mari în martie, dar şi la unele viituri din lunile de iarnă sau de vară).

- Ialomiţa: are o suprafaţă a bazinului de 10430 km2, o lungime de 414 km şi un debit mediu care creşte de la 1,35 m3/s în munte, la 9 m3/s în dealuri şi 39 m3/s în câmpie. Îşi are obârşia în M. Bucegi într-un complex glaciar, realizează în aceştia mai multe sectoare de chei, traversează de la nord la sud Subcarpaţii unde primeşte mai multe râuri cu debit redus; în câmpie pe de-o parte îşi schimbă direcţia (de la vest la est) iar pe de alta adună apele mai multor râuri principale (Cricovul Dulce, Prahova unită cu Teleajenul etc.). Scurgerea reflectă influenţa unui debit din etajele alpin şi subalpin (dă apă mai multă în aprilie-iunie), frecvenţa maselor de aer sudice (topesc zăpezile de la finele lui februarie în câmpie şi dau ploi bogate în martie-aprilie) şi estice (determină debite reduse vara şi toamna întrerupte de mici creşteri la viiturile de vară). Afluenţii principali sunt:

- Cricovul Dulce (cea mai mare parte din bazin în dealuri, cursul inferior în câmpie, debit 2,2 m3/s).

- Prahova, cu izvor la Predeal, primeşte afluenţi din Munţii Bucegi, Baiu şi Subcarpaţi (Izvorul Cerbului, Azuga şi Doftana), străbate câmpia pe care a construit-o la marginea căreia adună apele Teleajenului (obârşie în Munţii Ciucaş, afluenţi Telejenel în munte, Vărbilău în dealuri, debit mediu de 9,2 m3/s) şi Cricovului Sărat (râu cu bazin în dealuri şi câmpie, debit mediu de 1,5 m3/s).

- Râurile cu obârşie în Podişul Getic şi vărsare în câmpie. Mai importanţi sunt Călmăţuiul (debit de 1 m3/s) şi Vedea (debit 11 m3/s) unită cu Teleormanul, (debit 3 m3/s). Se remarcă printr-o scurgere cu ape mari din februarie şi până în aprilie şi ape mici în rest când pâraiele secundare seacă; există multe iazuri.

Apele


Siretul, râul cu cel mai mare bazin hidrografic

- Râurile din câmpie sunt mici, au o scurgere cu două componente: ape mari în februarie-martie şi reduse în restul anului când de multe ori seacă; pe majoritatea au fost amenajate iazuri. Importante sunt Mostiştea şi Călmăţuiul (de Bărăgan). - Pâraiele din vestul Podişului Dobrogei sunt secate în cea mai mare parte a anului. Scurgerea se realizează în februarie-martie la topirea stratului subţire de zăpadă sau la ploile scurte din timpul anului. Un fenomen distinct care poartă numele de „sel” se produce la marile averse şi constă într-o creştere rapidă a debitului care conduce la un val de apă ce exercită o puternică spălare nu numai în albie ci şi pe versanţi producând distrugeri materiale şi uneori pierderi de vieţi. Cele mai lungi sunt în Dobrogea de sud-vest, unele având obârşia în Bulgaria; multe se varsă în lacuri de tip liman (Canaraua Fetii în Oltina, Ceair în Bugeac); pe Carasu a fost amenajat o bună parte din canalul Dunăre-Marea Neagră; în nord sunt Topologul, Jijila şi Luncaviţa.

5) Grupa hidrografică estică (moldovenească). Este formată din două sisteme mari – Siret şi Prut care se desfăşoară peste Carpaţii Orientali, Subcarpaţii Moldovei, Podişul Moldovei şi nord-estul Câmpiei Române. Acestea au o alimentare dependentă de regimul precipitaţiilor impus de masele de aer vestice şi estice şi doar la extremităţi de cele baltice şi sudice. Regimul scurgerii este de tip continental (ape mari primăvara, ape mici toamna şi iarna; scurte viituri vara) cu unele modificări ale perioadelor cu niveluri caracteristice. La cele mai mari râuri desfăşurarea bazinelor pe 2-3 trepte de relief conduce la o scurgere cu caracter complex. - Siretul este cel mai mare sistem hidrografic din ţara noastră (o suprafaţă a bazinului de 44,014 km2 din totalul de 44,835 km2; pe o lungime de 726 km şi un debit mediu la vărsare de cca 190 m3/s. Are un bazin asimetric cu cei mai însemnaţi afluenţi pe dreapta cu obârşie în Carpaţi. Culoarul de vale propriu-zis, pe teritoriul României, se desfăşoară numai în unităţi de podiş şi dealuri; excepţie în sud unde străbate nordul Câmpiei Române. În regimul scurgerii se diferenţiază două situaţii. Prima se referă la râurile mari cu bazine în Carpaţi şi dealuri. Dacă în bazinul montan sunt ape bogate şi debite mari în martie-iunie, unele viituri de vară şi ape mici toamna şi iarna; în bazinul colinar apele mari de primăvară încep scurgerea mai timpuriu iar creşterile provocate de viiturile de vară sunt atenuate. A doua situaţie implică râurile cu bazinele numai în spaţiul colinar şi de podiş la care intervalul cu ape mari este mai mic (martie-aprilie) iar cel cu debite reduse foarte lung. În nord influenţa maselor baltice asigură o scurgere mai bogată iar în sud masele sudice produc topirea timpurie a zăpezii ceea ce conduce la viituri de iarnă, dar şi accentuarea perioadelor secetoase însoţite la râurile mici de fenomenul secării. Principalele bazine hidrografice:

Apele


- Suceava are obârşia în Obcina Mestecăniş; traversează de la vest la est toate obcinele şi apoi de la nord-vest către sud-est Podişul Sucevei; are ca afluenţi Brodina, Putna şi Suceviţa; debitul mediu la vărsare este de 14 m3/s.

- Moldova izvorăşte din Obcina Mestecăniş, traversează mai

multe unităţi montane (sectoare de depresiuni şi defilee mici între Obcina Feredeu şi munţii Giumalău-Rarău-Stânişoarei) şi se află la contactul dintre Podişul Sucevei şi Subcarpaţii Moldovei; are ca afluenţi principali în munte pe Putna, Sadova, Moldoviţa, Humor şi Suha ce au debite de 1,5 – 3,5 m3/s iar în dealuri pe Neamţ; debitul mediu ajunge la vărsare la peste 26 m3/s.

- Bistriţa are cel mai mare bazin; izvorăşte din nord-estul M.

Rodnei, separă sub numele de Bistriţa Aurie, Munţii Suhard de Obcina Mestecăniş până la intrarea în Depresiunea Dornelor (aici primeşte ca afluenţi pe Dorna şi Neagra Şarului cu obârşii în M. Călimani) pentru ca în aval de aceasta să treacă mai întâi printre munţii Bistriţei, Ceahlău-Tarcău în sud şi Giumalău-Rarău-Stânişoarei în nord şi apoi Subcarpaţii Moldovei; afluenţii principali în munte sunt Neagra, Bistricioara, Bicazul, Tarcăul (debite medii de 2,5-5 m3/s), iar în dealuri Cracăul (debit mediu 1,3 m3/s); există mai multe lacuri de baraj natural (pe Bicaz şi Cuejd) şi artificial (pe Bistriţa).

- Trotuşul izvorăşte din nord-vestul M. Ciuc separând pe aceştia şi M. Nemira de masivele Hăşmaş, Tarcău, Goşmanu, Berzunţ; în cursul inferior trece mai întâi prin depresiunea Caşin-Oneşti desfăşurată la contactul dintre Subcarpaţii Moldovei şi cei de Curbură dincolo de care realizează un culoar larg intercolinar; are ca afluenţi Asăul, Oituzul, Uzul, Caşinul, Tazlăul; cel mai însemnat sector de confluenţă fiind la Oneşti; debitul creşte de la 2,5 m3/s în cursul superior la cca 13 m3/s la intrarea în Subcarpaţi şi peste 25 m3/s la vărsare.

- Putna este colectorul principal al apelor din munţii şi Subcarpaţii Vrancei; izvorăşte din nordul vârfului Lăcăuţi, traversează de la vest la est munţii şi dealurile (la Valea Sării primeşte pe Zăbala unită cu Năruja) pentru ca bazinul inferior să fie în câmpie unde are ca afluenţi pe Milcov şi Râmna (obârşii în Subcarpaţii Vrancei; debit în jur de 1 m3/s cu fluctuaţii sezoniere în scurgere); are un debit în munţi de aproape 4 m3/s iar în câmpie de cca 10 m3/s (o parte din apă se pierde în conurile de pietriş pe care şi le-a construit.

- Râmnicu Sărat deşi îşi are izvoarele în sudul Munţilor Vrancei cea mai mare parte a bazinului se află în dealurile subcarpatice şi în câmpie având debite medii modeste (1,60 la ieşirea din dealuri şi 2,6 la vărsare).

- Buzăul este cel mai însemnat afluent sudic cu un debit în cursul inferior de peste 25 m3/s; izvorăşte din nordul Munţilor Ciucaş, realizează un cot larg la localitatea Întorsura Buzăului, separă munţii Siriu de Podul Calului, traversează Subcarpaţii

Apele


Buzăului unde îşi schimbă de mai multe ori direcţia iar în aval de oraşul Buzău se orientează către Siret spre nord-est; are mai mulţi afluenţi importanţi – Bâsca Rosilei (formată din Bâsca Mare şi Bâsca Mică) în munţi (cu debite de 3-9 m3/s), Bâsca Chiojdului, Bălăneasa, Sărăţel, Nişcov, Slănic şi Câlnău în Subcarpaţi.

- Bârladul este cel mai mare afluent al Siretului (7354 km2, 250 km lungime) care se desfăşoară în Podişul Moldovei pe stânga acestuia; izvoarele sunt din vestul Podişului Central Moldovenesc iar până la vărsare separă Colinele Tutovei (vest) de Dealurile Fălciului şi Podişul Covurlui (în est); în sud străbate un mic sector din Câmpia Tecuci; are numeroşi afluenţi care au debite mici şi o scurgere în care intervalul lung cu ape mici este întrerupt de viituri scurte; fenomenul de secare a albiilor este caracteristic; în februarie-aprilie (maximum în martie) se produc peste 50% din volumul scurgerii; debitul este redus (de la sub 1 m3/s în cursul superior la aproape 7 m3/s la vărsare).

- Prutul este un râu cu obârşii în Carpaţi (Ucraina) care pe ansamblu are un bazin de 28 396 km2 şi o lungime de 953 km; din acestea pe teritoriul României sunt 10 990 km2, 704 km (graniţa cu Republica Moldova); are un debit la vărsare de 85,5 m3/s; afluenţii sunt râuri scurte de podiş cu ape mici în cea mai mare parte a anului, cu peste 50% din scurgere primăvara (martie sau aprilie) şi cca 20-25% în unele viituri de vară; debitele medii variază între 0,5 m3/s şi 3,5 m3/s (Jijia) ceea ce face ca secarea să fie un fenomen specific la multe râuri; ca urmare, pe multe sunt amenajate de secole numeroase iazuri; pe Prut există un mare lac de baraj.

6. Grupa hidrografică est-dobrogeană (pontică) Include mai multe pâraie care ajung în lacuri de tip liman (Teliţa, Taiţa în Babadag, Casimcea în Taşaul; Mangalia, Techirghiol şi Tatlageac) sau în lagunele Siutghiol şi Razim. Regimul scurgerii este variabil de la un an la altul fiind dependent de căderea precipitaţiilor iar în unele cazuri de alimentarea subterană. Există viituri scurte (iarna din topirea zăpezii, vara) şi ape de primăvară din ploi concentrate în martie sau aprilie care survin pe un fond de durată cu scurgere extrem de mică sau de perioade de secare a albiilor; debitul mediu este între 0,1 şi 0,5 m3/s.

Apele


Test de autoevaluare 5.3 1.Menţionaţi lungimea fluviului Dunărea în Europa şi în România, precum şi sectoarele din spaţiul românesc. 2.Enumeraţi afluenţii Oltului identificaţi pe o hartă din atlas. 3.Precizaţi caracteristicile hidrologice ale râurilor autohtone din Câmpia Română. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele aflate la finele unităţii de învăţare.

Caracteristici generale Lacurile din Carpaţi

Lacurile Pe teritoriul României există în jur de 3450 lacuri, a căror suprafaţă totală reprezintă cca 1% din cea a ţării. Cele mai mici nu depăşesc un hectar iar cele mai extinse ajung la mai multe sute de kilometri pătraţi (ex. Razim 415 km2). Depresiunile în care apa s-a acumulat au origine variată; multe sunt naturale rezultat al unor procese realizate de diverşi agenţi (ex. glaciară, vulcanică, de tasare, de baraj natural, eoliană etc.) iar altele au fost create prin activităţi antropice (baraje, excavaţii etc.). Apa celor mai multe lacuri este dulce ceea ce favorizează nu numai dezvoltarea pe de-o parte a unor formaţiuni vegetale dar şi a elementelor faunistice specifice (peşti, păsări, unele mamifere etc.), iar pe de alta valorificarea ei în irigaţii, alimentarea cu apă etc. În unele lacuri apa este sărată, iar pe fundul lor s-a acumulat un nămol sapropelic, amândouă fiind utilizate în diverse tratamente balneare (în staţiunile Eforie, Techirghiol, Mangalia, Amara, Lacul Sărat, Sovata, Ocna Sibiului etc.). Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief (munţi, dealuri, podişuri, câmpii, deltă), dar au mărimi, adâncimi şi forme variate. Sunt numeroase dar au o distribuţie neuniformă pe masive. Au origine diferită, cele naturale au dimensiuni mici şi frecvent sunt la

Apele


altitudine mai mare pe când cele antropice au dimensiuni mari şi sunt concentrate în depresiuni şi pe fundul văilor înregistrând şi un grad distinct de valorificare economică. Tipuri de lacuri: - lacuri glaciare – se găsesc în munţi unde în pleistocen au existat gheţari. După topirea lor în excavaţiile din circurile şi de pe văile glaciare prin acumularea apei au rezultat lacuri cu dimensiuni mici, numite şi iezere, tăuri. Cele mai numeroase sunt în masivele: Rodnei (Lala Mare, Lala Mică, Buhăescu şi altele mai mici din circurile glaciare), Retezat (peste 80 de lacuri, între care Bucura cu 10 ha este cel mai mare, Zănoaga cu -29 m este cel mai adânc; Pietrele, Galeşul, Ana, Lia, Viorica, Florica, Tăul Agăţat, Buta etc.); Făgăraş (Bâlea cu 4,6 ha, Capra, Urlea, Podragu Mare cu –15,5 m; Doamnele etc.), Parâng (Gâlcescu, Taul fără fund, Slăvei, Roşiile etc.), Godeanu, Ţarcu, Şureanu, Cindrel etc. - lacuri în masive vulcanice – renumit este lacul Sf. Ana din craterul principal din M. Ciomatu. În vecinătate există Mlaştina Mohoş (a fost depresiune lacustră în care s-a dezvoltat puternic vegetaţia). Se pot adăuga ochiurile de apă din unele microdepresiuni de pe platourile vulcanice care în majoritate au rezultat prin procese de tasare nivală; - lacurile de baraj natural – au dimensiuni variate desfăşurându-se fie pe văi (bararea albiei râului de către mase de rocă alunecate de pe versanţi – ex. Lacul Roşu din bazinul superior al Bicazului format în 1837, cel de pe valea Cuejdului din M. Stănişoarei realizat printr-un proces similar în anul 2000). În munţii alcătuiţi din fliş există şi lacuri în spatele unor trepte de alunecare care fie că se află pe versanţi fie pe fundul văii; unele prin erodarea barajului au dispărut; - lacurile carstice sunt puţine fiind localizate în doline sau uvale (ex. Vărăşoaia din Podişul Padiş, Ighiu în M. Trascău); - lacuri antropice au rezultat frecvent în două situaţii. Mai întâi în spatele unor baraje din beton sau arocomente apa fiind folosită pentru obţinerea de energie electrică sau la alimentarea unor unităţi economice (pe Bistriţa Izvorul Muntelui şi în aval; pe Buzău la Siriu, pe Teleajen în amonte de Măneciu Ungureni, pe Ialomiţa în M. Bucegi, pe Dâmboviţa superioară, pe Argeş la Vidraru şi în aval, în defileul Oltului de la Cozia şi pe valea Lotrului la Vidra, Brădet, Mălaia, pe Sadu, pe Sebeş-la Oaşa, Tău, pe Râul Mare, pe Bistra Mărului, în M. Semenic în bazinul Bârzavei, Porţile de Fier I, râurile principale ale Someşului Mic la Fântânele, Tarniţa şi Gilău, pe Crişul Repede etc.). În al doilea rând sunt lacurile apărute în excavaţii miniere şi ocne prăbuşite (în Maramureş la Ocna Şugatag şi Coştiui în foste ocne de sare); la Baia Sprie – Lacul Albastru etc. În jurul acestora sunt numeroase amenajări turistice.

Apele


Lacurile din regiunile de dealuri şi podişuri Lacurile din regiunile de câmpie şi Dobrogea.

Numărul lor este mare dar dimensiunile sunt mici iar repartiţia conferă unele grupări. - lacuri dezvoltate în depresiuni rezultate prin prăbuşirea tavanului unor galerii sau săli din ocne de sare sau prin tasare în urma dizolvării sării aflată la mică adâncime. În prima grupă se includ cele de la Slănic, Telega, Ocnele Mari, Ocna Sibiului, Cojocna, Sovata, Ocna Mureş etc. Aici s-au realizat amenajări pentru tratamente balneare. În cea de-a doua situaţie sunt lacurile de la Meledic (în bazinul superior al Slănicului de Buzău) şi Ursu de la Sovata. - lacuri rezultate prin tasări favorizate de dizolvarea gipsurilor aflate la suprafaţă (Nucşoara în bazinul râului Doamnele din Subcarpaţii Argeşului). - lacuri între treptele sau valurile de alunecare. Sunt numeroase, au dimensiuni variabile şi durată de funcţionare diferită. Sunt în Subcarpaţi, Podişul Moldovei etc. - iazurile au fost amenajate de oameni în albiile unor pâraie care frecvent vara seacă pentru folosirea apei la irigaţii sau pentru organizarea unor crescătorii de peşte (au frecvenţă mare în Podişul Moldovei, Depresiunea colinară a Transilvaniei etc.). - benturile sunt ochiuri de apă realizate în special în Podişul Getic pentru reţinerea apei din precipitaţii în vederea folosirii ei mai ales la adăpatul vitelor. - lacurile de baraj în albiile râurilor mari pentru hidroenergie, regularizarea scurgerii şi folosirea apei la irigaţii sau diverse activităţi economice (pe Prut la Stânca-Kosteşti, pe Siret, Olt, Argeş, Bistriţa, Crasna etc.). Pe malurile unora sunt şi amenajări pentru turism. - lacurile carstice – din Podişul Mehedinţi (Ponoare, Zăton, Bala etc.). Sunt concentrate în luncile râurilor având geneză naturală dar mai ales antropică; unele lacuri sunt şi în microdepresiuni pe platourile interfluviale; au dimensiuni variate.

- limane fluviatile au rezultat prin bararea naturală cu aluviuni a gurii de vărsare a unor pâraie mici de către colector. Cele mai mari sunt – pe Dunăre (Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Oltina, Mârleanu etc.), pe dreapta Ialomiţei (Bălteni, Snagov, Căldăruşani, Ciolpani), pe stânga Ialomiţei (Fundata, Strachina), pe stânga Buzăului (Costeiu, Jirlău, Amara, Balta Albă). - limanele fluvio-maritime formate în cursul inferior al unor râuri mici la vărsarea acestora în mare prin bararea lor prin cordoane de nisip (Techirghiol, Taşaul, Tatlageac, Mangalia, Nuntaşi etc.). Cele mai multe au apă sărată sau salmastră şi nămol sapropelic ceea ce a favorizat realizarea de amenajări balneare.

Apele


- lagunele sunt lacuri mari rezultate din închiderea unor golfuri prin cordoane litorale. Cel mai mare complex lagunar este format din lacurile Razim, Goloviţa, Sinoe, Smeica închise de cordoanele Chituc-Periteasca; există deschideri înguste în cordoane numite „portiţe” prin care se realizează legături între lac şi mare. În sudul Dobrogei există laguna Siutghiol; iniţial au fost lagune şi lacurile de la Neptun şi mlaştina de la Mangalia nord. - bălţile sunt lacuri în sectoarele joase ale luncilor largi; comunicau prin canale cu albia râului; apa este folosită la irigaţii; piscicultură; agrement; în secolele anterioare numărul lor era foarte mare dar după 1970 multe au fost drenate. Mai importante sunt în lunca Dunării (Fântâna Banului, Bistreţ, Suraia, cele din bălţile Brăilei şi Ialomiţei, Crapina, Somova etc.), Siretului, Prutului etc. Un grup aparte îl constituie lacurile din Delta Dunării care constituie bălţi separate de grinduri dar care au o largă comunicare directă sau prin canale. Cele mai mari sunt Fortuna, Matiţa, Merhei, Babina, Gorgova, Isac, Puiu, Lumina, Roşu etc. - Iazurile sunt lacuri pe râurile din câmpie pentru piscicultură, irigaţii iar în ultimile decenii şi agrement (câmpiile Boian, Găvanu Burdea, Mostiştea, Ierului etc.). - lacurile din crovuri şi găvane sunt frecvente în estul Câmpiei Române. Au rezultat prin tasare în loess şi au apă cu conţinut de săruri variat. Mai mari sunt – Plopu, Ianca, Lutul Alb, Lacul Sărat de la sud de Brăila, Batogu etc. La cele cu apă sărată şi nămol sapropelic există amenajări pentru tratament balnear. - lacurile dintre dunele de nisip – au dimensiuni mici şi multe există doar în intervalele cu ploi bogate (în sudul Câmpiei Olteniei, Câmpia Carei). - lacuri amenajate pentru agrement sunt în localităţile mari sau în vecinătatea acestora (pe Colentina la Bucureşti, în jurul Iaşului, Craiova etc.).

Apele


Test de autoevaluare 5.4 1.Enumeraţi tipurile genetice de lacuri din Carpaţi cu exemplificări. 2.Caracterizaţi geneza lacurilor de tip liman fluviatil, liman fluvio-maritim şi lagună. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele realizate la finele unităţii de învăţare.

5.4. Resursele de apă Sunt formate din 37 miliarde m3, date de râurile interioare (sursa cea

mai însemnată), cca 170 miliarde m3 date de Dunăre (valorificate doar în limitele legislaţiei internaţionale), 1 miliard apa lacurilor şi peste 8 miliarde m3 care aparţin apelor subterane; sunt relativ moderate în raport cu resursele de apă ale statelor din vestul şi nordul Europei. În timpul anului se produc variaţii însemnate ale debitului apelor (curgătoare cea mai mare, aproape 50%, se face primăvara şi la începutul verii, urmată de ape mici toamna şi iarna). De asemenea, există diferenţe între râurile din vestul ţării (care au variaţii de debit mai mici, întrucât influenţele climatice vestice şi sud-vestice produc precipitaţii toamna şi iarna) şi râurile din sud şi est (unde influenţele continentalismului climatic provoacă secete prelungite vara şi toamna). Apele curgătoare au un potenţial energetic important, valorificat parţial pe râurile Someş, Bistriţa, Olt, Lotru, Argeş, Buzău, Ialomiţa şi mai mult pe Dunăre, la Porţile de Fier I şi II. Lacurile sunt folosite pentru piscicultură şi irigaţii pe plan local, iar apele subterane pentru necesităţile populaţiei etc. Ca atare, necesarul de apă tot mai mare (cca 40-45 miliarde m3 la începutul secolului al XXI-lea) impune o foarte bună gospodărire a potenţialului existent, mărirea acestuia prin amenajări complexe în bazinele hidrogeografice (lacuri de retenţie) cu posibilităţi de transmitere a apei, prin canale şi conducte din lacuri de munte şi izvoare captate, către regiunile joase în care există un deficit de apă, desecarea arealelor cu exces de apă, creşterea numărului de staţii de epurare şi regenerare a apelor folosite în activităţile economice şi gospodăreşti etc.

Apele


Test de autoevaluare 5.5 1.Precizaţi un bazin hidrografic din Carpaţi (Teleajen) sau din câmpie (Călmăţui) folosindu-vă de datele din acest capitol, studiul hărţii fizice murale a României sau din atlas şi datele din bibliografie. 2.Analizaţi caracteristicile hidrografice dintr-o unitate geografică mică (Munţii Făgăraş, Depresiunea Ciuc, Câmpia Covrului). Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate prin scriere cursivă.

5.5. Marea Neagră

Poziţia geografică. Se desfăşoară în sud-estul Europei, la contactul cu Asia şi comunică prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele cu Marea Egee, este străbătută prin nord de paralela 450 latitudine nordică (este delimitată de paralela de 40054’ şi 46038’ latitudine nordică şi de meridianele de 27027’ şi 41042’ longitudine estică). Suprafaţa este de 413 490 km2 şi însumează împreună cu marea Azov 462 535 km2. Lungimea maximă este de 1148 km (între Burgas în vest şi Inguri-Georgia). Lăţimea minimă (între Ialta şi Inebolu – Turcia) este de 263 km. Ţărmul are o lungime de 407 km, are puţine sinuozităţi şi, ca urmare, insulele, peninsulele dintre care Crimeea este cea mai mare, şi golfurile (Odessa în nord-est, Varna şi Burgas în vest, Sinop, Samsun în sud, Novorosisk, Feodosia în est) sunt puţine. În nord şi nord-vest ţărmul este jos, cu plaje şi faleze de câţiva metri, pe când în sud şi în est ţărmul este înalt, abrupt (muntos). Relieful submarin este alcătuit din platforma continentală (şelf), extinsă până la 200 m adâncime (o suprafaţă de peste 35%), cu dezvoltare mare în nord şi nord-vest, taluzul continental (până la 1600 m) şi zona cu adâncimi mari (ajung la – 2 245 m), dispusă aproape central. Există trei insule: Şerpilor, Sacalin (la gura de vărsare a braţului Sfântu Gheorghe şi Kefken (la est de Bosfor). Marea Neagră este un rest dintr-o mare care, cu 50 milioane de ani în urmă, se întindea din centrul Asiei şi până în centrul Europei.

Apele


Dezvoltarea şi ridicarea munţilor şi a regiunilor vecine au dus la micşorarea şi fragmentarea ei. Din acea mare au rămas Lacul Aral, Marea Caspică şi Marea Neagră. Cu 10 000 – 15 000 ani în urmă s-a format legătura cu Marea Mediterană prin crearea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Poziţia geografică în conferă Mării Negre un climat temperat continental în jumătatea nordică şi unul subtropical în cea sudică, evidente în zona de litoral şi mult mai atenuate spre interior. Furtunile sunt frecvente, de unde şi numele acordat în antichitate de „mare neospitalieră”. Variaţiile sezoniere de temperatură ale apei se resimt până la o adâncime de 100 m. Valorile medii anuale sunt cuprinse între 110 în nord-vest şi 160 în sud-est. În lunile de iarnă ele sunt de –10, 00 în nord-vest (îngheţul este posibil lângă ţărm) şi 80 în sud-vest spre deosebire de cele de vară unde se menţin la 20-230. La adâncime ele se menţin relativ constant (8-90 tot anul). În Marea Neagră se varsă mai multe fluvii, care aduc un volum însemnat de apă dulce şi aluviuni. Cele mai importante sunt Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Donul, care se varsă în Marea Azov, Kerci, situate în partea de nord, Rionul, care vine din Munţii Caucaz, Kâzâl-Irmak din Turcia etc. Prin acestea în Marea Neagră ajunge o cantitate de apă de peste 300 km3. Se adaugă cea din precipitaţii (peste 230 km3) şi din aportul curenţilor ce vin dinspre mările Azov şi mai ales Marmara (peste 280 km3). Volumul de apă care se pierde se datorează evaporării şi curenţilor orientaţi spre mările vecine. Dinamica apelor mării se face la suprafaţă prin valuri şi curenţi. Valurile sunt provocate de vânturile dinspre nord, nord-vest şi nord-est şi ating o amplitudine de mai mulţi metrii doar la furtuni. Există două categorii de curenţi, unii cauzaţi de vânturile din nord-est, care cuprind apa mării la suprafaţă deplasând-o în două circuite, şi alţii cu caracter compensator în strâmtoarea Bosfor (un curent de apă dulce circulă la suprafaţă din Marea Neagră spre Marea Egee şi altul de fund, cu apă sărată, circulă în sens opus). Lipsa curenţilor verticali nu permite amestecul apei mării. Ca urmare, pe verticală au rezultat două niveluri acvatice distincte. În cel superior, cu o grosime 180-200 m, apa are o salinitate în jur de 18‰ (mai mică însă la vărsarea fluviilor Dunărea, Nistru, Nipru), iar valurile şi curenţii produc amestecul şi oxigenarea ei, fapt datorită căruia vieţuitoarele au o dezvoltare deosebită.

Apele


Reţineţi!

În cel inferior salinitatea depăşeşte 22‰, iar concentraţia ridicată în hidrogen sulfurat rezultat din descompunerea materiei organice reduce viaţa la bacterii anaerobe. Cele mai multe vieţuitoare trăiesc în vecinătatea ţărmurilor şi cam până la 200 m adâncime. Sunt specii de alge, animale de fund (midii, stridii) sau care înoată (meduze, scrumbii, stavrizi, chefali, calcani etc.). Dintre peşti o importanţă economică deosebită o au sturionii (morunul, nisetrul, păstruga, cega care în perioada depunerii icrelor pătrund în cursul inferior al fluviilor. În lungul ţărmurilor trăiesc specii de pescăruşi şi alte păsări concentrate în spaţiul Deltei Dunării, al limanelor şi al lagunelor. Platforma continentală la ţărmul românesc. Platforma continentală a Mării Negre are o desfăşurarea maximă în partea de nord-est a bazinului marin, unde ajunge la o lăţime de peste 150 km. Panta ei coboară lent de la linia de ţărm spre adâncimi de 180-200 m. Dacă din dreptul braţului Chilia platforma se continuă cu aceeaşi lăţime până la peninsula Crimeea, în schimb, spre sud, ea se îngustează, ajungând la numai 60-70 km, (la graniţa cu Bulgaria). Din cadrul platformei continentale, ţării noastre îi revine o fâşie de 12 mile marine (mai mult de 22 km), aceasta constituind zona apelor teritoriale.

În urmă cu aproximativ 100 000 de ani Marea Neagră era un lac al cărui ţărm se afla undeva mai la est cu 200-250 km, iar pe platformă Dunărea şi celelalte râuri din nord sau din Dobrogea îşi dezvoltau albii ce ajungeau mult în est. Acum 10 000 de ani, o dată cu ridicarea nivelului apelor mării, câmpia a fost treptat acoperită de acestea. Peste relieful creat anterior s-au acumulat aluviuni aduse de râuri, precum şi o cantitate însemnată de nisip provenit din sfărâmarea cochiliilor. Nisipurile predomină până la adâncimi de 20-30 m, pentru ca mai la est ele să fie amestecate cu mâluri. Pietrişurile apar în zona de ţărm, unde platforma este calcaroasă. Relieful platformei continentale este ondulat, fiind reprezentat de cordoane de nisip submerse, cu dimensiuni variate, orientate în general de la nord spre sud sau nord-est/sud-vest, între care există spaţii mai joase, a căror formare este legată de acţiunea curenţilor de apă. Deşi adâncimea pe ansamblu creşte de la vest spre est, există alternanţe de porţiuni mai joase şi mai înalte. Principalii factori care le

Apele


Reţineţi!

influenţează sunt curenţii şi valurile puternice, plus aportul de aluviuni ale Dunării. La gura braţului Sfântu-Gheorghe se dezvoltă cele două insule Sacalin. Resursele principale din platforma continentală sunt zăcămintele de petrol şi gaze naturale descoperite în ultimile decenii la est de Lacul Razim, la o depărtare de 35-55 km. Petrolul este exploatat de mai multe platforme marine de foraj, prima intrată în funcţiune fiind „Gloria”, în anul 1987.

Marea Neagră permite statelor riverane realizarea legăturilor comerciale. Istoria confirmă existenţa acestora încă din antichitate şi multiplicarea lor în ultimul secol. În platforma din nord-vestul Mării Negre există zăcăminte de petrol şi gaze, exploatate şi de România în ultimile decenii. Apele Mării Negre găzduiesc o faună piscicolă bogată, care este în bună măsură valorificată. În lungul ţărmurilor s-au dezvoltat încă din antichitate aşezări care astăzi reprezintă oraşe mari, cu economie diversificată (construcţii de nave, rafinării de petrol, porturi etc.), între care Constanţa şi Mangalia în România, Odessa în Ucraina, Varna şi Burgas în Bulgaria, Zonguldak în Turcia. Climatul şi plajele au favorizat dezvoltarea multor staţiuni de odihnă, renumite fiind cele de pe litoralul românesc, bulgăresc, din sudul peninsulei Crimeea şi de pe ţărmul caucazian.


1. Pe baza datelor din literatură, din această lucrare şi analiza hărţii Mării Negre din atlas realizaţi o descriere a ţărmului românesc la sud de Constanţa. 2. Folosind harta Mării Negre din atlas realizaţi (prin raportare la scara de proporţii, următoarele măsurători – distanţa dintre Constanţa şi porturile Istambul, Batumi, Suhumi, Sevastopol, Odessa. Comparaţi rezolvările dumneavoastră la aceste probleme cu cele inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi la răspunsurile extinse doar ceea ce este redat prin scriere cursivă.

Apele



Vă indicăm procedee simple prin care dumneavoastră puteţi realiza observaţii şi măsurători asupra unor elemente de ordin hidrologic în orizontul local. Încercaţi să le aplicaţi şi să le comparaţi cu altele prezentate în diverse lucrări. Testul de autoevaluare 5.1 1. Observaţiile şi măsurătorile asupra pânzelor freatice implică unele activităţi în locuri diferite care pot fi corelate. Realizarea lor depinde de materialele şi informaţiile ce pot fi obţinute. Frecvent atenţia se concentrează asupra măsurătorilor efectuate în puţurile dintr-o localitate dar şi din afara acesteia. Materialele absolut necesare sunt: o hartă (plan) a localităţii (pe ea există curbe de nivel, reţea de străzi şi de construcţii principale), o sfoară divizată prin semne diferite (la 0,1; 0,5; 1 m) de care se fixează o greutate; un termometru, un recipient pentru proba de apă şi marcări. Ordinea operaţiunilor ce vor fi efectuate este:

- localizarea pe hartă a puţului şi stabilirea altitudinii absolute (se urmăresc curbele de nivel şi cotele de pe hartă);

- coborârea în puţ a sforii gradate până ce greutatea atinge nivelul apei şi calcularea adâncimii la care se află „luciul” acesteia; prin raportarea la valoarea altitudinii absolute stabilită la nivelul superior al puţului se poate afla şi mărimea absolută la cel al apei;

- se coboară sfoara cu greutatea până la fundul volumului de apă din puţ; se fac deduceri numerice ca şi în situaţia anterioară; în plus se mai pot stabili prin calcularea: diferenţei dintre cele două limite; grosimea acestuia; prin calcularea suprafeţei ochiului acvatic şi introducerea celor două mărimi în formule specifice volumului de apă constat la data măsurătorii;

- prin cuplarea termometrului la greutate se mai pot aprecia temperatura apei la suprafaţă şi la baza volumului din puţ şi compararea cu cea a aerului de la nivelul superior al puţului;

- din apa luată cu o găleată se extrage o probă a cărei chimism poate fi apreciat operativ folosind hârtia de turnesol, de la laboratorul de chimie; prin înmuiere va căpăta o nuanţă ce poate oscila de la roşu (portocaliu) la albastru (verde).

Această suită de măsurători trebuie repetată şi la alte puţuri iar valorile rezultate să fie notate şi apoi corelate. Un rol însemnat în corelări revin informaţiilor primite de la localnici referitoare la puţurile care au secat, calitatea apei şi cauzele care au determinat degradarea ei, variaţia în timp a nivelului apei din puţuri. Măsurătorile pot fi repetate lunar, sezonier şi în timpul unor situaţii climatice specifice (interval secetos, interval cu ploi bogate sau cu topirea zăpezii) întrucât debitul pânzelor freatice şi deci volumul apei din puţuri sunt dependente de alimentarea cu precipitaţii. Compararea valorilor conduce la interpretări. 2. Izvoarele care constituie puncte de apariţie în exterior a apei subterane (frecvent a celor de suprafaţă) pot fi identificate pe versanţi, frunţi de terasă, maluri etc. Cunoaşterea acestora solicită mai întâi: localizarea (pe o hartă topografică la scară mare), stabilirea altitudinii absolute şi a înălţimii relative în raport cu diferite repere, descrierea formei de relief şi a depozitelor în care se află pânza care a generat izvorul. În al doilea rând trebuie realizate mai multe măsurători referitoare la apa izvorului posibile în situaţia în care acesta este captat. Cu ajutorul unui vas gradat se poate stabilii debitul izvorului (raportarea volumului de apă la timpul înregistrat colectării):

Apele


- folosind termometrul se stabileşte temperatura apei, aerului care se compară. - prin introducerea hârtiei de turnesol într-o probă de apă se poate determina

orientativ orientarea chimică a acestuia (bazică, acidă etc.). Se fac observaţii privitoare la posibilităţile de infestare a apei nu numai în perimetrul izvorului ci şi la distanţe la care pânza subterană poate fi afectată. Se culeg informaţii de la localnici privind – variaţia în timp a debitului izvorului, utilizarea apei, sursele de poluare etc. Observaţiile şi măsurătorile se repetă pentru a urmării evoluţia în timp a caracteristicilor apei izvorului şi funcţionalitatea sa. De asemenea ele trebuie realizate şi la alte izvoare aflate în alte condiţii de relief cu alcătuire geologică deosebită, iar rezultatele să fie comparate. De la organele locale se pot lua informaţii referitoare la rezultatele analizelor chimice (îndeosebi la cele minerale sau care sunt captate pentru alimentarea populaţiei sau pentru folosirea la tratamente balneare). 3. Se pot lua în analiză două sectoare eşantion din unităţile geografice amintite şi compararea condiţiilor de favorabilitate şi de restricţionare pentru pânzele freatice existente. În acest sens în Depresiunea Braşov se alege Piemontul Săcele, iar din Podişul Bârladului culoarul acestui râu în aval de municipiul Bârlad. În Piemontul Săcele pânzele freatice se află la baza depozitului gros de pietrişuri, bolovănişuri depuse la marginea depresiunii de către râurile Timiş şi mai ales Târlung. În Culoarul Bârladului acestea sunt legate mai ales de depozitele de aluviuni (pietrişuri, nisip) ale teraselor Bârladului care au grosimi de mai mulţi metri. În amândouă situaţiile influenţa climatului este determinantă pentru debitul pânzelor de apă. Diferenţele sunt impuse de nuanţele climatice şi de aportul de apă ajuns în pânze din scurgere de pe versanţii formelor de relief limitrofe care au şi grad deosebit de acoperire cu formaţiuni vegetale. În Depresiunea Braşov există un climat montan tipic cu o cantitate de precipitaţii bogată (în medie 700-800 mm) repartizată în toate lunile anului (mai ale în mai-august), cu temperaturi scăzute (mediile în trei luni sunt negative, patru luni sunt sub 100, iar în lunile de vară ajung abia la 180), sunt frecvente inversiunile de temperatură, îngheţurile şi ceţurile, dar şi o evaporaţie redusă. Depozitele groase de pietrişuri înmagazinează nu numai o mare parte din precipitaţiile căzute ci şi apa care se scurge de pe versanţii munţilor ce domină acumulările piemontane. Ca urmare, izvoarele care apar la exteriorul Piemontului Săcele au debite ridicate aproape în tot timpul anului (mai redus iarna) şi o temperatură scăzută. În culoarul Bârladului nuanţa climatică este net continentală supusă influenţei circulaţiei maselor de aer din estul Europei sau înaintării din sud a celor calde vara şi umede în lunile de iarnă. Aici cantitatea medie anuală de 450-500 mm precipitaţii cu repartiţie neuniformă lunară (concentrate 60-65% sub formă de ploi torenţiale în lunile iunie-august; lungile intervale secetoase din septembrie şi până în februarie) nu asigură o alimentare continuă şi bogată a pânzelor freatice ceea ce se reflectă într-o variaţie însemnată a debitelor; această situaţie determină folosirea pentru diferitele activităţi şi chiar în alimentarea populaţiei a apei din pânzele aflate la adâncime mai mare. 4. În România există numeroase staţiuni balneare ce pot fi ierarhizate nu numai după gradul de amenajare şi de realizarea a serviciilor dar şi prin tipul de ape minerale ce pot fi folosite în diferite tratamente. Între acestea în ordinea alfabetică prezentăm:

- Bazna – situată în Dealurile Târnavelor; are ape cloruro-sodice, iodurate, bromurate; nămol.

- Băile Govora – în Subcarpaţii Vâlcei; ape minerale cloruro-sodice, iodurate, bromurate, sulfuroase; nămol.

- Băile Herculane – în culoarul montan al Văii Cerna, peste 20 de izvoare captate cu ape minerale, termale, sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, ape minerale oligominerale slab radioactive;

Apele


- Băile Olăneşti – în Subcarpaţii Vâlcei; peste 30 izvoare captate cu ape sulfuroase, clorurate, slab iodurate, bromurate, sodice, calcice, magneziene, unele oligominerale, altele hipotone etc.

- Băile Tuşnad – în defileul Oltului din M. Harghita; ape minerale bicarbonatate, clorurate, sodice, calcice, magneziene, feruginoase, carbogazoase; unele sunt mezotermale.

- Bălţăteşti – în Subcarpaţii Neamţului, ape clorurate, sulfatate, unele iodurate sau bromurate.

- Borsec – în depresiunea omonimă din nordul Grupei centrale a Carpaţilor Orientali; peste 20 de izvoare cu ape bicarbonatate, calcice, magnezice, carbogazoase, nămol de turbă.

- Buziaş – la poalele dealurilor omonime din Banat; ape carbogazoase, bicarbonatate, cloruro-sodice, calcice, magneziene, hipotone

- Căciulata – în Subcarpaţii Vâlcei; peste 15 izvoare cu ape sulfuroase, clorurate, bromurate, sodice, calcice, magneziene cu concentraţii şi temperaturi variate.

- Covasna – în Depresiunea Braşov, ape carbogazoase, bicarbonate, cloruro-sodice, hipotone şi hipertone.

- Săcelu – în Subcarpaţii Gorjului; ape sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice.

- Sângeorz-Băi – pe valea Someşul Mare în Munţii Rodnei; peste zece izvoare cu ape bicarbonatat, clorurate, sodice, calcice, magneziene, carbogazoase; nămol.

- Slănic Moldova – în Munţii Nemira; peste 20 izvoare cu ape carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicarbonate sodice, hipertone, hipotone etc.

- Soveja – în nordul Subcarpaţilor Vrancei, izvoare cu apă sulfuroasă, clorurată, sodică concentrată.

- Tinca – în Câmpia Crişurilor, ape biocarbonate, calcice, magneziene, sodice, carbogazoase, mezotermale.

- Vatra Dornei – în Depresiunea Dornelor, ape carbogazoase, feruginoase, slab bicarbonate, sodice, calcice, magneziene.

Testul de autoevaluare 5.2 1. Râurile au următoarele surse de alimentare cu apă – apele subterane care asigură izvoarele (tot timpul anului) şi apele din topirea zăpezii şi din ploi. Ele au regional ponderi diferite (în munţi la altitudini mari alimentarea este din zăpezi, ploi, izvoare; în munţi la altitudini medii şi mici şi dealuri din ploi, zăpezi şi ape subterane, în câmpii din zăpadă, ploi şi în mică măsură din izvoare; în regiunile carstice din izvoare şi ploi). 2. Scurgerea diferă de la un sezon la altul. În general iarna este o scurgere redusă (ape mici) întrucât cea mai mare parte din precipitaţii este sub formă de zăpadă care rămâne mult timp stocată (excepţie regiunile joase de câmpie din sud unde în scurte intervale cu temperaturi pozitive se topeşte şi dă viituri); primăvara topirea zăpezii şi frecvenţa ploilor asigură o scurgere bogată (ape mari), vara cu viituri produse de averse de ploaie; toamna cu ape mici întrucât ploile lipsesc sau dau o cantitate redusă de apă. În raport de altitudine şi de poziţia diferitelor unităţi geografice faţă de circulaţia maselor de aer regimul anual al scurgerii capătă structuri deosebite. 3. Regimul scurgerii solide este influenţat de: regimul scurgerii apei, panta râurilor, alcătuirea petrografică din bazinul hidrografic, mărimea şi gradul de acoperire cu vegetaţie, diferite amenajări hidrotehnice.

Apele


Testul de autoevaluare 5.3 1. Dunărea izvorăşte din Germania din Munţii Pădurea Neagră şi se varsă în Marea Neagră printr-o deltă. Are lungimea totală de 2860 km din care de la Buziaş la Sulina (în România) sunt 1075 km. În spaţiul românesc prezintă mai multe sectoare cu caracteristici deosebite – Baziaş-Gura Văii (defileu), Gura Văii-Călăraşi, Călăraşi-Brăila, Brăila-Pătlăgeanca, Pătlăgeanaca-vărsare (Delta). 2. Oltul are un număr mare de afluenţi cu lungime şi specific al scurgerii diferite. astfel în sectorul superior unde străbate mai multe depresiuni intramontane are afluenţi scurţi (importanţi sunt Râul Negru şi Bârsa), în Depresiunea Colinară a Transilvaniei primeşte mai multe râuri din M. Făgăraş, M. Cindrel dar şi din Podişul Hârtibaci (Urlea, Cârtişoara, Avrig, Cibin unit cu sadu şi Hârtibaci), în Defileul Turnu Roşu-Cozia pe Lotru unit cu Latoriţa, iar în cursul inferior trei generaţii de râuri ce au obârşia în munţii Făgăraş, Căpăţânii (Topolog, Olteţ, Oltinei) cu izvoare în Subcarpaţii Vâlcei (Govora) şi podişurile Cotmeana şi Olteţ şi unele pâraie în câmpie. 3. Râurile autohtone din câmpie au lungimi reduse, albii înguste, o scurgere cu ape mari în februarie-martie şi redusă în rest, vara frecvent seacă; pe majoritatea au fost amenajate iazuri. Testul de autoevaluare 5.4 1. Principalele tipuri genetice de lacuri din Carpaţi sunt: glaciare (Bâlea, Capra, Buda, Podragu în M. Făgăraş; Bucura şi Zănoaga în M. Retezat; Lala şi Buhăiescu în M. Rodnei), carstice (Vărăşoaia în M. Bihor), în crater vulcanic (Sf. Ana), de baraj natural (L.Roşu) de baraj antropic pentru obţinerea de energie electrică (pe Bistriţa, Argeş, Someşul Mic, Sebeş, Dunăre etc.) sau pentru alimentarea cu apă a unor localităţi (Firiza), apoi în depresiuni rezultate prin prăbuşirea unor foste ocne sau mine (Ocna Şugatag, Coştiuri, Lacul Albastru etc.). 2. Limanul fluviatil este un lac care s-a format pe un pârâu a cărui gură de vărsare a fost barată prin depunerea de aluviuni de către râul colector (ex. pe Ialomiţa, Buzău, Dunăre în Câmpia Română); limanul fluvio-maritim a rezultat prin astuparea gurii de vărsare a unor pâraie în urma construirii de cordoane de nisip (Techirghiol), laguna este un lac format într-un golf prin închiderea lui prin cordoane de nisip (Sinoe, Razelm, Siutghiol etc.) Testul de autoevaluare 5.5 1. Teleajenul. Este un afluent al Prahovei având un bazin desfăşurat în munţi, dealuri şi câmpie cu desfăşurare de la nord la sud. Râul izvorăşte din Munţii Ciucaş, separând în cursul superior mai multe subunităţi ale acestora în alcătuirea cărora intră conglomerate şi gresii, la Mâneciu Ungureni este un baraj în spatele căruia se desfăşoară un lac ce pătrunde şi pe afluentul principal din munţi – Telejenelul. Cursul mijlociu se află în Subcarpaţii de Curbură pe care îi traversează perpendicular trecând prin depresiuneaVălenii de Munte. Primeşte mai mulţi afluenţi mici (unii cu obârşii în munţi) între care pe Vărbilău (unit cu Slănicul) şi Drajna care au debite reduse încât în perioadele de uscăciune prelungită albia seacă. Străbate câmpia pe o distanţă redusă (trece pe la est de Ploieşti), dar are o albie lată cu numeroase despletiri. Alimentarea se realizează din izvoare cu debit bogat în munţi dar mai ales în dealuri, dar mai ales din precipitaţii (peste 1000 mm/an în munţi şi 600-800 mm/an în dealuri). Scurgerea este bogată (din martie şi până în iunie dar se produc şi creşteri însemnate vara în timpul unor ploi torenţiale. Ea este scăzută toamna şi iarna. Pentru regularizarea scurgerii, diminuarea efectelor revărsărilor şi valorificarea potenţialului energetic s-au realizat barajul şi lacul de la Măneciu Ungureni şi diguri. Călmăţuiul. Denumirea este atribuită la două râuri de câmpie care ajung la Dunăre făcând parte din grupa hidrografică sudică.

Apele


- Călmăţuiul de Teleorman îşi are obârşia în sud-vestul Podişului Cotmeana şi străbate în întregime Câmpia Boian. Se varsă în lacul Suhaia care printr-un emisar are legătură cu Dunărea. Are puţini afluenţi, o albie mică pe care au fost realizate prin baraje locale mai multe iazuri. Alimentarea este nivo-pluvială şi foarte puţin din izvoare. Ca urmare, scurgerea este condiţionată de regimul precipitaţiilor. Topirea zăpezii le finele iernii şi începutul primăverii ca şi ploile de primăvară sau mai rare vara asigură debite mai bogate însoţite de revărsări în luncă. În cea mai mare parte a anului debitele sunt mici, iar uneori se produce local fenomenul de secare. - Călmăţuiul de Buzău se află la limita dintre Câmpiile Buzăului, Brăilei şi Bărăganul Ialomiţei. Îşi au obârşia în mai multe izvoare şi sectoare mlăştinoase de la sud-vest de Buzău iar vărsarea în braţul Cremenea al Dunării. În lungul său sunt numeroase albii seci pe care le-a părăsit treptat. Alimentarea este nivo-pluvială şi extrem de redusă din izvoare situaţie care determină debit ceva mai bogat la ploi sau la topirea zăpezii dar şi producerea fenomenului de secare vara şi toamna. 2. Munţii Făgăraş constituie o unitate compactă, unitară desfăşurate de la vest la est între Olt şi Dâmboviţa pe o distanţă de peste 80 km. Este alcătuită din roci metamorfice, are înălţimi maxime de peste 2000 m (şase vârfuri sunt de la 2500 m în sus), o alcătuire orografică formată dintr-o axă centrală vest-est şi numeroase culmi secundare care se dirijează dominant spre nord şi sud separate de văi adânci cu bogate depozite de versant. Climatul montan are două etaje distincte – cel alpin cu un lung sezon rece (temperaturi negative, stagnarea unor cantităţi însemnate de zăpadă, veri răcoroase cu ploi frecvente) şi unul de altitudini medii (4-5 luni de iarnă cu zăpezi şi 6-8 luni cu temperaturi pozitive şi ploi bogate). Sistemul hidrografic este alcătuit din numeroase râuri ce aparţin bazinelor Olt şi Argeş; se adaugă numeroase lacuri. În aceste condiţii alimentarea din apele subterane este însemnată pânzele de apă din şisturi, grohotişuri şi alte depozite fiind bogate, debitul izvoarelor având însă variaţii în timpul anului (slabă în sezonul cu îngheţ şi bogată primăvara şi vara). Râurile au scurgere importantă din martie şi până la finele verii şi mai slabă în rest (iarna datorită îngheţului, iar toamna datorită ploilor mai reduse). Există două tipuri de lacuri. Cele mai multe, dar şi cu dimensiuni mai mici se află în circurile şi văile glaciare în spatele unor morene, praguri stâncoase sau a maselor de grohotiş. Între acestea însemnate sunt: Podragu, Podrîgel, Bâlea, Capra, Doamnele, Buda etc. Al doilea tip îl reprezintă locurile de baraj hidroenergetic. Cel mai mare este Vidraru în sistemul căruia este adusă şi apa din lacurile mai mici de pe alte râuri (ex. Vâlsan). - Depresiunea Ciuc se află în grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi are o origine mixtă tectonică şi de baraj vulcanic. Este încadrată de munţii vulcanici Harghita (în vest) şi Hăşmaş (roci cristaline, calcare), Ciuc şi Badoc (formaţi din roci sedimentare). Relieful depresiunii este reprezentat de un şes întins în bună parte mlăştinos care la contactul cu munţii este mărginit de glacisuri acumulative. Ea este străbătută aproape prin centru de către râul Olt (izvoare în munţii Hăşmaş) care primeşte din masivele limitrofe numeroase pâraie. Alimentarea reţelei hidrografice se face precumpănitor din precipitaţii (în munţi cad 1000-1200 mm/an iar în depresiuni în jur de 800 mm/an) dar şi din izvoare (mai slabă în sezonul rece). Apele mari sunt primăvara şi vara în timpul ploilor bogate, iar cele cu debite mici toamna. - Câmpia Covurlui este subunitate a Câmpiei Galaţi, desfăşurată între văile Prut, Ger şi Siret. Are altitudini de 20-130 m, câmpuri largi alcătuite din pietrişuri acoperite de loessuri groase. Râurile care o fragmentează sunt puţin adâncite, unele îşi au obârşia în Podişul Covurlui aflat la nord iar altele în câmpie. Unele se varsă în lacuri (Malina, Lozova, altele în Bârlad, Siret sau Prut). Climatul este semiarid (precipitaţii de 450 mm/an cu cădere mai ales primăvara; iarna există zăpadă puţină, verile şi toamnele sunt secetoase). În aceste condiţii alimentarea râurilor este dominant legată de topirea zăpezii şi căderea ploilor.

Apele


Văile mici au albii seci, iar cele mari au scurgere în cea mai mare parte a anului. Aici sunt şi iazuri. Testul de autoevaluare 5.6 1. Ţărmul românesc la sud de Constanţa este considerat ca înalt, relativ drept cu puţine articulaţii, cu faleză şi plaje înguste în raport cu cel aflat la nord de Capul Midia caracterizat ca un ţărm jos cu lagune şi plăji pe cordoanele de nisip. La ţărmul sudic structura geologică este alcătuită mai întâi din stratele de calcare sarmaţiene care sunt uşor ondulate şi flexurate către mare şi apoi dintr-o manta de loess cu grosimi de la 2-3 m până la peste 15 m. În acestea valurile şi curenţii au tăiat o faleză abruptă sub care urmează o platformă litorală stâncoasă. În lungul ţărmului există sectoare întinse cu faleză dar între ele există şi porţiuni cu acumulări de nisip pe care apar fâşii de plaje. Unele dintre acestea se află pe cordoanele de nisip care închid gurile de vărsare ale unor râuri dobrogene mici (aici au rezultat limane fluvio-maritime precum Techirghiol, Tatlageac, Mangalia) sau unele golfuri mici s-au format lagune ex. la Neptun, Mangalia Nord. În lungul ţărmului s-au amenajat mai multe staţiuni climaterice care folosesc calităţile deosebite ale apei mării, apei şi nămolului din lacurile sărate, unele izvoare minerale etc. 2. Măsurătorile în linie dreaptă realizată pe o hartă a Mării Negre la scara 1: 50 000 000, au condus la următoarele rezultate: - Constanţa-Instambul 3501 km. - Constanţa-Batumi 1050 km. - Constanţa-Suhumi 980 km. - Constanţa-Sevastopol 390 km. - Constanţa-Odesa 300 km.

Apele


LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 5 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al cursului de Geografie fizică. Răspunsurile la întrebări

vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problema la care trebuie să răspundeţi pentru această temă (rezolvarea să nu depăşească 2 pagini), este următoarea: 1. Caracterizarea hidrografică a Câmpiei Moldovei (plan: – localizare (0,5 p.); caracteristicile reliefului şi climatului (2 p.); caracteristici hidrografice - grupa hidrografică, descrierea reţelei hidrografice, sursele de alimentare, regimul scurgerii, lacurile (6 p.); importanţa economică a folosirii apelor) (0,5 p.). Punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu. Tema lucrării se raportează la o subunitate a Podişului Moldovei unde caracterizarea „apelor” pune în evidenţă mai multe caracteristici aparte. Specificul acestora este puternic influenţat de poziţia geografică, relieful de podiş jos, alcătuirea geologică şi climat. Pentru a realiza tratarea, în baza planului indicat, vă recomandăm ca din capitolele anterioare să fixaţi prin câte o frază rolul celor patru factori pentru specificul apelor subterane, regimul scurgerii apelor de suprafaţă şi tipurile de lacuri existente. În al doilea rând urmăriţi cu atenţie harta sistemelor hidrografice Siret, Prut şi precizaţi în 2-3 fraze tipurile de reţele de râuri (le nominalizaţi pe cele mai mari) ţinând seama de poziţie, lungime, confluenţe. Arătaţi şi importanţa acestor ape pentru om şi activităţile sale inclusiv modificările realizate pentru o cât mai eficace valorificare (vedeţi selectiv şi informaţiile din Geografia României vol I). Lucrarea va fi transmisă tutorelui de curs (la timp şi în sistemul stabilit cu acesta) pentru a fi verificată şi notată. Bibliografie minimală: Munteanu L., Stoicescu C., Grigore L., (1978) – Staţiunile balneoclimaterice din România (selectiv doar staţiunile din Carpaţi şi dealuri), Edit. Sport Turism, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol (2000) – Manualele de Geografia României din clasele VIII (capitolul „Hidrografia”, pg. 50-61) şi XII (problema „Particularităţile hidrologice”, pg. 19-21), Edit. Humanitas, Bucureşti. Ujvari I., (1972) – Geografia apelor României (selectiv – cap. „Lacuri”), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. *** (1983) – Geografia României, vol I (selectiv Cap. „Apele”, pg. 293-383), Edit. Academiei, Bucureşti.

Vegetaţia şi animalele


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.6 VEGETAŢIA ŞI ANIMALELE Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.6 ………………………………. 125 6.1. Caracteristici generale ………………………………………... 125 6.2. Zonele şi etajele biogeografice ……………………………… 128 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 143 Lucrarea de verificare nr.6 ………………………………………… 146 Bibliografie minimală ………………………………………………. 146 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr.6

Parcurgerea şi însuşirea informaţiilor din acest capitol vă va permite: • să cunoaşteţi câteva aspecte noi ale sistemului geografic, impuse de desfăşurarea vegetaţiei în România; • să înţelegeţi de ce repartiţia lumii vegetale şi animale nu constituie un fapt întâmplător ci rezultatul unei evoluţii în acord cu condiţiile de mediu; • să gândiţi legăturile care există în sistem cu celelalte componente de natură climatică, hidrică, edafică, orografică; • să stabiliţi locul pe care îl au activităţile umane în degradarea sau protecţia şi conservarea învelişului biotic.

6.1 Caracteristici generale Alcătuirea şi repartiţia actuală rezultat al unei evoluţii îndeosebi în ultimul milion de ani

Pe teritoriul României există o mare varietate de specii, genuri şi asociaţii de plante şi animale toate asigurând o însemnată resursă naturală în sistemul mediului geografic. Învelişul biotic românesc este o reflectare a interferenţei în acest spaţiu a arealelor plantelor şi animalelor din regiunile biogeografice distincte în celelalte sectoare ale continentului (îndeosebi central, vestică şi estică). Alcătuirea lor este dependentă de evoluţia condiţiilor de mediu în spaţiu european în general şi apoi în cel carpatic-pontic în pliocen-cuaternar. Astfel, pe uscatul existent la finele pliocenului cercetările realizate de geologi, biologi şi geografi indică existenţa unor formaţiuni vegetale caracteristice climatului subtropical (specii termofile de foioase, tufărişuri şi doar pe culmile înalte a unor specii de conifere). Cea mai mare parte a pleistocenului a avut un climat temperat cu nuanţări în timp mai calde sau mai reci în funcţie de evoluţia fazelor glaciare în Europa de Nord ceea ce s-a răsfrânt mai întâi în restrângerea pe ansamblu a elementelor termofile pliocene iar apoi într-o oscilaţie spaţială din Carpaţi în regiunile joase şi invers a pădurilor (conifere şi foioase), tufărişurilor şi pajiştilor. Acest proces a devenit evident în ultima parte a pleistocenului când pe de-o parte, fazele cu climat rece ce-au dat gheţari şi în Carpaţi au



Influenţe regionale în diferenţierea formaţiunilor vegetale şi a principalelor grupări faunistice

alternat cu faze cu climat temperat. În prima situaţie coniferele (de climat rece) au coborât în regiunile joase iar Carpaţii au avut o vegetaţie specifică tundrei (ierburi şi tufărişuri), doar în sud erau şi păduri de amestec. În fazele cu climat temperat coniferele reocupau spaţiul montan iar din sudul şi vestul ţării formaţiunile de amestec şi foioasele reveneau treptat. Trecerea spre holocen s-a realizat acum 9000-10000 ani şi ea marchează începutul constituirii structurii biogeografice. Schimbările de natură climatică (de la nuanţa glaciară la cea temperată actuală) s-au produs cu variaţii importante în regimul termic şi al precipitaţiilor ceea ce a determinat o evoluţie a formaţiunilor vegetale şi a speciilor faunistice cu modificări de limite şi alcătuire. Astfel la început climatul rece şi cu precipitaţii bogate a asigurat o desfăşurare largă în Carpaţi şi dealuri a pădurilor de conifere (îndeosebi molid şi pin) şi cvercinee în regiunile joase. În cea mai mare parte a holocenului (acum 9000 – 10000 ani) climatul a fost cald dar cu variaţii în cantitatea de precipitaţii (când umed, când uscat) ceea ce a condus la retragerea coniferelor în Carpaţii (la peste 1000 m), înaintarea pădurilor de foioase şi a elementelor termofile din sud. Se ajunge la o desfăşurare etajată a vegetaţiei (pajişti şi tufărişuri alpine şi subalpine, conifere în munţi, în dealuri păduri de carpen, cvercinee ulm şi alun, iar în câmpie păduri de stejar cu elemente termofile în sud şi vest şi asociaţii de stepă în est. Ultimile schimbări însemnate care se produc în holocenul superior (climat temperat cu nuanţări regionale) sunt: dezvoltarea unui etaj al fagului (în dauna carpenului) care a înaintat din vestul Europei şi s-a interpus între conifere şi cvercinee, individualizarea silvostepei şi restrângerea stepei doar în est şi sud-est cu oscilaţii ale limitei. În aceeaşi măsură fauna a suferit modificări radicale. Răcirea climatului şi instalarea gheţarilor au produs dispariţia elementelor termofile pliocen-cuaternar inferioare, migrarea altora în regiunile din sudul Europei şi Asiei şi extinderea arealului celor arctice. În holocen procesul a fost invers, speciile de climat rece s-au restrâns în nordul Europei dar şi în Carpaţi, cele sudice au cuprins dealurile, munţii joşi şi câmpia, iar cele din estul Europei şi-au extins arealul în câmpiile, dealurile şi podişurile joase din estul României. Structura actuală a fost şi este puternic determinată regional de influenţa exercitată de mai mulţi factori:

- climatul temperat cu diverse nuanţări – la scară regională (continental arid în est şi sud, oceanic – răcoros şi umed în centru şi vest, submediteranean în sud-vest, rece şi umed în nord), apoi la scară mai mică (geros iarna şi umed în depresiuni intramontane); cu caracteristici impuse de activităţi foehnale (la curbura Carpaţilor) sau ale Mării Negre etc. Consecinţele sunt evidente în limitele arealelor diferitelor specii, formaţiuni, zone şi etaje de vegetaţie;

- relieful alcătuit din munţi, dealuri, câmpii ce se desfăşoară



Presiunea antropică – principal factor local şi regional în schimbările produse în mediul biotic

altimetric de la zero metrii la 2544 metri şi care au grade variate de fragmentare, expunere şi înclinare a suprafeţelor ce-l compun; el a impus pe ansamblu dispunerea etajată a vegetaţiei, evidentă de la 600-800 m în sus dar şi unele deosebiri locale în poziţia altimetrică a limitelor şi a formaţiunilor vegetale. De asemenea, lanţul carpatic prin faptul că reprezintă o însemnată barieră climatică constituie şi un factor de bază în extinderea şi în tipul de zone de vegetaţie aflate la exteriorul lor (ex. în est stepă şi silvostepă cu cvercinee mezofile iar în vest şi sud-vest silvostepă nemorală);

- activităţile desfăşurate de oameni au condus la creşterea continuă a zonelor de locuit şi industriale. Procesul a avut ca urmări înlăturarea vegetaţiei naturale pe teritorii întinse (mai ales la câmpie şi dealuri) şi înlocuirea cu diverse culturi, plantaţii (arboricole, arbustive, plante decorative) etc. Indirect s-au dezvoltat plante adaptate mediilor umanizate (segetale, ruderale). Deşi umanizarea a cuprins întreg spaţiul României, consecinţele acesteia în mediul natural şi indirect asupra învelişului biotic sunt diferite de la o regiune la alta (puternice în spaţiul de câmpie şi dealuri şi din ce în ce mai mică în Carpaţi plecând de la depresiuni şi baza acestora şi ajungând la crestele alpine). Alături de activităţi care au condus la modificări esenţiale în alcătuirea, structura şi repartiţia formaţiunilor biotice sunt şi altele orientate în două direcţii – în primul rând conservarea şi protecţia a tot ceea ce există şi chiar refaceri pe suprafeţe variate, iar în al doilea rând introducerea de specii, soiuri noi.

Test de autoevaluare 6.1 1.Precizaţi care au fost modificările esenţiale ale vegetaţiei în pleistocenul superior. 2.Enumeraţi cauzele şi factorii principali ce au condus în holocen la realizarea distribuţiei actuale a formaţiunilor vegetale şi a grupărilor de animale. Verificaţi şi comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu rezolvările inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.



6.2. Zonele şi etajele biogeografice Repartiţia actuală a vegetaţiei şi faunei este în concordanţă cu condiţiile de mediu dar şi o consecinţă normală a evoluţiei acestora în cuaternar. Regionările celor două componente de mediu, între care există şi o strânsă interdependenţă sunt o reflectare directă a interferenţei acestor factori. Se pleacă de la unităţi mari care cuprind suprafeţele întinse din spaţiul european şi se ajunge la subunităţi de rang inferior cu desfăşurare limitată în teritoriul românesc. În prima grupare a regionării intră în contact cinci unităţi biogeografice. Astfel, cea mai mare parte a teritoriului României constituie provincia dacică la exteriorul căreia sunt unităţile panonică (în vest), moesică (în sud) moldo-podolică (în est, nord-est) şi pontică (sud-est) care cuprind spaţii întinse în afara ţării. Pe ansamblu ele se înscriu în limitele a trei zone biogeografice specifice latitudinilor temperate (stepa, pădurile nemorale şi silvostepa ca arie de interferenţă dintre acestea). Existenţa Carpaţilor şi a dealurilor înalte a condus la impunerea altor unităţi cu desfăşurare relativ concentrică şi care se succed altimetric. Ele formează mai multe etaje biogeografice şi subetaje (de la pădurile de amestec la pajiştile alpine). Figura 6.1

Unităţile zonale Cuprind cea mai mare parte a teritoriului României incluzând ca relief unităţi de câmpie, dealuri şi podişuri (de la nivelul mării la circa 1000-1100 m), unde pe fondul general climatic temperat se diferenţiază clar nuanţări ale acestuia impuse de influenţe din diferite sectoare ale

Figura 6.1 Harta vegetaţiei din România



Desfăşurare şi caracteristici Alcătuire Starea actuală

continentului şi bazinelor marine. Totodată în acest spaţiu s-au înregistrat şi cele mai însemnate modificări de alcătuire şi structură ale vegetaţiei şi faunei în holocen iar în ultimele sute de ani cele mai importante consecinţe ale presiunii antropice. 1) Zona de stepă În România cuprinde doar sectorul sud-estic incluzând Dobrogea (cea mai mare parte) şi unităţile din estul Câmpiei Române (Bărăganul, Câmpia Brăilei, sud-estul Câmpiei Siretului, Câmpia Galaţi), reprezentând cca 7% din suprafaţa ţării. Acestea constituie o prelungire spre sud-vest a stepei europene care prezintă o largă desfăşurare în estul continentului. Este condiţionată de un climat semiarid (precipitaţii sub 450 mm iar pierderile de apă prin evapotranspiraţie depăşesc 600 mm cu geruri dar şi cu secete frecvente), un substrat reprezentat de molisoluri dezvoltat pe loessuri, depozite loessoide şi în mai mică măsură pe depozite nisipo-lutoase, prezenţa dominantă la adâncimi ce depăşesc1,5 m, a pânzei freatice (excepţie culoarele de vale, arealele subsidente din câmpii). Stepa a avut o extensie variabilă în holocen în funcţie de oscilaţiile aridizării. Vegetaţia stepelor era formată din asociaţii de plante ierboase în cadrul cărora predominau gramineele (colilia, păiuşul, pirul crestat, obsiga, bărboasa etc.) la care se adaugă şi specii aparţinând dicotiledonatelor, iar regional plante dezvoltate pe soluri sărăturoase nisipoase, pe bolovănişuri (Dobrogea de Nord) etc. Există şi tufărişuri cu porumbar, migdal pitic, măceş etc. după cum în spaţiile în care stepa s-a extins în detrimentul pădurii din silvostepă se păstrează pâlcuri de pădure de stejar brumăriu, stejar pufos, arţar tătărăsc, vişin turcesc etc. la care se asociază specii de arbuşti termofili (corn, mojdrean; ex. în Dobrogea de sud-vest). Ele au constituit pajişti în general cu un nivel de productivitate redus folosite dominant pentru păşunat. Din a doua parte a sec XIX au fost treptat desţelenite fiind preluate mai întâi pentru culturile cerealiere pentru ca ulterior prin utilizarea irigaţiilor să se ajungă la o extindere şi a altor tipuri de culturi de câmp, livezi etc. Ca urmare, terenurile cu păşuni stepice tipice în prezent sunt extrem de reduse şi cu un nivel de degradare accentuat. Frecvent speciile caracteristice sunt în amestec cu cele de psamofile, halofile sau cu cele din vecinătatea localităţilor (segetale, ruderale) sau luncilor.



Desfăşurare şi caracteristici Alcătuire Starea actuală Lumea animală

2) Zona de silvostepă Constituie nişte fâşii largi în vestul, sudul şi estul României care fac trecerea de la stepă la pădurile de cvercinee însumând cca 15% din suprafaţa ţării. Principalele unităţi geografice sunt: Câmpia Română (în sud până la valea Mostiştei, Câmpia Râmnicului, nordul Câmpiei Siretului), Podişul Covurlui, Câmpia Moldovei, vestul Câmpiei Banato-someşene. Corespunde regiunilor cu climat de câmpie, dealuri şi podişuri joase (sub 350 m) cu precipitaţii între 450 şi 500 mm, cu deficit de umiditate în jur de 100 mm/an, cu geruri dar şi cu secete; există molisoluri (mai ales cernoziomuri levigate), dar şi argiluvisoluri (brun roşcate), pânza freatică se află la 1-2 m adâncime. Prin structura ei ca arie de tranziţie între stepă şi pădure a suferit în holocen pe de-o parte variaţii teritoriale iar pe de alta interferenţe ale celor două zone la care s-au adăugat pătrunderi de elemente floristice sau de animale din sudul, estul sau vestul Europei. Ca urmare, în alcătuirea ei intră atât pajişti cât şi păduri. În prima grupă sunt specii de graminee precum firuţa, colilia, pirul, păruşca etc. dar şi pelin, ciulini, scaieţi, plante specifice solurilor, cu exces de apă sau în diverse săruri. În Dobrogea şi Banat se păstrează elemente sudice termofile (nucul, alunul turcesc, arţar etc.). Speciile forestiere aparţin cvercineelor. Există păduri de stejar, stejar pufos, stejar penduculat, la care se adaugă cerul şi gârniţa.

Subarboretul este reprezentat frecvent de tufe de măceş, porumbar, corn, lemn câinesc, păducel etc. La acestea în Dobrogea şi Banat se adaugă liliacul sălbatic, scumpia, cărpiniţa, mojdreanul etc. Cea mai mare parte din suprafaţa zonei de silvostepă este despădurită şi desţelenită şi preluată pentru culturi de câmp. Se mai păstrează fie pâlcuri de pădure de stejar în amestec cu specii termofile, cer sau gârniţă, fie tufărişuri şi petice de pajişti degradate. Există şi formaţiuni azonale în lunci, pe terenurile cu exces de umiditate. Lumea animală asociază speciile caracteristice stepei (îndeosebi popândăul, hârciogul, dihorul, iepurele de câmp, diverse păsări, reptile etc.) cu cele din pădurile de câmpie (căprior, vulpea, viezurele; păsări precum ciocănitorile, şorecari, ciuful pitic etc.). Există şi specii colonizate (fazan, cerbul lopătar, muflonul în Dobrogea) sau reptile sudice, unele ocrotite (broasca ţestoasă, vipera cu corn etc.).



Lumea animală este mai săracă în specii în raport cu celelalte zone. Frecvenţă deosebită o au rozătoarele (popândău, şoarecele de câmp, hârciogul, dihorul de stepă, iepurele de câmp etc.), dropia (ocrotită întrucât numărul de exemplare este extrem de redus), potârnichea, graurii, ciorile iar ca elemente sudice – broasca ţestoasă, vipera cu corn, coluberul etc.

Test de autoevaluare 6.2 1.Precizaţi principalele caracteristici ale zonei de stepă. 2.De ce silvostepa este o zonă de tranzit între zonele de stepă şi nemorală. Verificaţi şi comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu rezolvările inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.

Desfăşurare şi caracteristici

3) Zona nemorală Corespunde ariei de desfăşurare a pădurilor de foioase din cadrul zonei geografice temperate. În România ea cuprinde unităţi de câmpie, dealuri, podişuri rama montană. Toate sunt desfăşurate între 250 m şi 1000 m, totalizând peste 2/3 din suprafaţa ţării. Se includ cea mai mare parte a Podişului Moldovei, două fragmente (în nord-vest şi sud-vest) în Dobrogea, podişurile Getic şi Mehedinţi, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Subcarpaţii şi Dealurile de Vest în întregime dar şi sectoarele înalte din câmpii la contactul cu dealurile. Dezvoltarea pe aproape 800 m altitudine a determinat variaţia condiţiilor de mediu şi în primul rând a celor climatice şi de relief ceea ce a condus la individualizarea pe de-o parte a mai multor etaje biogeografice iar pe de alta a unor fâşii de interferenţă (evidente în peisaj îndeosebi în mediul vegetal). Climatic se realizează o trecere generală de la un regim termic cald (9-100 medii anuale, -20, -30 în lunile de iarnă, 20-220 în cele de vară) la unul mai rece (6-80 anual, -40, -60 în anotimpul rece şi 14-160 în cel cald) şi la o creştere a cantităţilor de precipitaţii (de la 500 mm la 800



Etaje biogeografice nemorale

mm/an) cu o repartiţie neuniformă dar care pe ansamblu înlătură deficitul de apă ceea ce permite dezvoltarea diverselor formaţiuni forestiere cu un regim biotic diferenţiat sezonier. Existenţa între regiunile din vestul, centrul şi sud-vestul ţării comparativ cu cele din est şi sud a unor diferenţieri climatice se reflectă în extinderea mai mare sau mai mică a unor tipuri de păduri şi a frecvenţei elementelor de floră şi faună provenite din sudul, vestul şi estul continentului. Condiţiile orografice (îndeosebi mărimea pantelor, fragmentarea ce determină expuneri variate) influenţează la altitudini ce depăşesc 450 m nu numai alcătuirea dar şi poziţia limitelor formaţiunilor forestiere. După unităţile din zonele biogeografice anterioare cele din zona nemorală se înscriu ca importante areale de exercitare a presiunii antropice, mai ales prin defrişări pe suprafeţe întinse pentru diferite activităţi economice şi extinderea aşezărilor. Dacă la altitudini mai mici de 500 m peste 70% din spaţiul acestora este folosit pentru aşezări şi diverse culturi de câmp, livezi, vii şi fâneţe etc., la altitudini mai mari teritoriul afectat se concentrează în culoarele văilor şi în depresiuni de ele fiind legate îndeosebi de exploatările forestiere, extinderea fâneţelor şi păşunilor etc. Toate acestea impun pe versanţi şi în albiile râurilor un grad de vulnerabilitate deosebit pentru diverse procese geomorfologice (alunecări, curgeri noroioase, torenţi, şiroire, prăbuşiri), revărsări şi inundaţii de proporţii etc. a căror producere determină importante degradări de teren şi modificări semnificative în peisaj. În cadrul zonei, în funcţie de tipurile de formaţiuni forestiere care s-au impus pe diferite trepte de altitudine se diferenţiază câteva etaje. a) Etajul pădurilor de stejar. Se desfăşoară la altitudini de 150-350 m şi local până la 400 m sub forma unei fâşii larg dezvoltată în sudul, estul şi vestul ţării şi mai restrâns în rest. Climatul mai umed (centru, vest) sau mai arid (est) influenţează impunerea speciei forestiere principale dar şi alcătuirea stratelor arbustiv şi ierbos. Astfel, în Podişul Moldovei şi local în Podişul Transilvaniei sunt păduri de stejar pedunculat favorabile unui climat mai uscat pe când în vestul şi sudul ţării cu nuanţă climatică mai umedă sunt păduri de cer şi gârniţă în amestec sau în care precumpăneşte una din specii (gârniţa în sud şi cerul în vest). Alături de acestea intră exemplare de carpen, tei, paltin de câmp, arţar, ulm, cireş, măr şi păr pădureţ etc. La altitudini mai mari şi în Podişul Sucevei sunt şi gorun iar în Dobrogea unele specii termofile (stejar pufos). Stratul arbustiv este bogat fiind alcătuit din porumbar, gherghinar, alun, măceş, corn, lemn câinesc etc. La parterul pădurii datorită luminii bogate se dezvoltă specii de graminee, lăcrămioare şi pecetea lui Solomon, urzică, vinăriţă, horşti, mur etc. Lumea animală bogată este reprezentată din specii care trăiesc şi în silvostepă dar şi în dealurile mai înalte. Există veveriţe, pârşi, iepuri, căprioare, vulpi, mistreţi, multe specii de păsări (mierla, potârnichea, ciocârlia, piţigoi, gaiţa etc. dar şi unele colonizate ex. fazanul sau specii sudice), numeroase insecte, reptile etc.



b) Etajul pădurilor de gorun. Este caracteristic dealurilor şi podişurilor desfăşurate la 400-650 m dar se dezvoltă în amestec şi la altitudini mai mici (cu gârniţă, cer) sau mai mari (cu fag). Pădurile de gorun sunt destul de compacte iar elementele care se asociază au caracter secundar, de multe ori reprezentând un nivel arboricol inferior (ulm, paltin, frasin, tei, măr şi păr pădureţ etc.). Dacă în Transilvania şi Dealurile de Vest precumpăneşte specia de gorun central europeană, în Banat, Podişul Moldovei şi sudul ţării abundă specia balcanică. Elementele termofile legate de regiunile cu nuanţe climatice mai calde (Banat, Oltenia, Dobrogea) sunt reprezentate atât de stejar dar mai ales de arbuşti precum mojdrean, cărpiniţa, corn, scumpie, ghimpe etc. De altfel stratul arbustiv conţine multe specii întâlnite şi în pădurile de stejar (alun, voinceriu, sânger, lemn râios, soc, porumbar). La fel de bogată este vegetaţia ierboasă (vinăriţă, urzică, mierea ursului, firuţă, rogoz, horşti etc.).Pajiştile secundare abundă în păiuşcă, păiuş, bărboasă etc. Pentru Banat şi nordul Olteniei (Podişul Mehedinţi şi Subcarpaţi) se adaugă castanul bun (şi în Depresiunea Baia Mare), pinul negru şi alte specii sudice. Lumea animală este similară cu cea din stejerişuri. c) Etajul pădurilor de fag. S-a individualizat în a doua parte a holocenului în condiţiile în care evoluţia climatului a permis pătrunderea din Europa centrală a acestei specii care treptat a luat locul carpenului în formaţiunile boreale. Etajul propriu-zis se desfăşoară între 800 şi 1100 m dar în funcţie de condiţiile locale de natură climatică limitele sale pot urca (pe versanţii sudici din Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului ajung la 1300-1400 m) sau coborî (pe versanţii depresiunilor Oaş, Maramureş, a celor din vestul Munţilor Apuseni ajung la cca 400-450 m; poziţia cea mai joasă este în Defileul Dunării la sub 100 m). Sunt păduri compacte, bine închegate în componenţa cărora mai intră şi paltinul, carpenul, ulmul etc. La limita superioară se îmbină cu conifere (fagul domină pe versanţii însoriţi iar molizii sunt concentraţi pe fundul văilor şi depresiunilor dar şi pe versanţii umbriţi) iar la baza etajului cu gorunul. Aceste asocieri în majoritatea situaţiilor au condus la impunerea unor subetaje tranzitorii cu extindere diferită (cea mai largă dezvoltare în estul Carpaţilor Orientali o au pădurile de amestec alcătuite din molid şi fag iar cea dintre fag şi gorun în vestul Carpaţilor). Arbuştii şi vegetaţia ierboasă au o desfăşurare mai mare în pădurile de la altitudini coborâte fiind însă mai slab reprezentate pe culmile înalte. Dintre arbuşti sunt frecvente – vonicerul, tulichina, socul, alunul, cornul, sângerul, la înălţimi mai mari afinul, iar în Banat şi unele specii sudice.



Desfăşurare şi caracteristici Alcătuire şi structură

Vegetaţia ierboasă este variată fiind în strânsă legătură cu caracteristicile solului cu gradul de iluminare din pădure şi starea de umezeală. Frecvente sunt vinăriţa, leurda, ferigile, floarea paştilor, vioreaua, măcrişul iepurelui, murul, rogozul etc. Pe terenurile despădurite se dezvoltă pajişti secundare care au în componenţă păiuşcă, păiuş, trifoi, pieptănăriţa etc. care sunt folosite în păşunat datorită calităţii şi producţiei bogate. Lumea animală este alcătuită din specii cu un areal larg ce cuprinde şi spaţii întinse din celelalte etaje biogeografice. Există multe mamifere rozătoare (veveriţe, şoareci, pârşi etc.), lupi, jderi de pădure, mistreţi, căprioare, urşi etc., numeroase păsări (ierunci, cocoşul de mesteacăn), insecte concentrate mai ales în litieră şi substrat) etc. 4) Zona boreală europeană a coniferelor care se dezvoltă compact la peste 50% latitudine în România este reprezentată de un etaj al pădurilor de molid în spaţiul carpatic căruia îi revine peste 6% din suprafaţa ţării. Pădurile de conifere se desfăşoară unitar în medie între 1300 m şi 1700 m. Ca atare, este caracteristică multor masive din Carpaţi unde se detaşează ca un etaj evident (în Carpaţii Orientali de la graniţă şi până la Valea Trotuşului aproape continuu, în Carpaţii de Curbură şi Carpaţii Meridionali cu caracter insular dar cu extindere variată de la un grup montan la altul şi în partea centrală a Munţilor Apuseni). Regional limitele variază fiind influenţate de nuanţele climatice. Astfel limita inferioară în masivele sudice este la 1300-1400 m, iar în cele din nord la 1200-1300 m; la acestea apar deosebiri determinate de expunerea versanţilor. Astfel, pe cei nordici coboară în raport cu cei sudici unde şi se ridică (situaţii evidente în masivele Carpaţilor Meridionali). Limita superioară este în general coborâtă în raport cu valoarea altimetrică pe care ar impunea-o climatul (1800-1900 m), această situaţie fiind determinată de extinderea prin defrişări a pajiştilor montane folosite pentru păşunat. Faţă de aceste situaţii generale pădurile de molid înaintează altimetric în lungul văilor în spaţiul subalpin după cum intră în amestec cu fagul creând un subetaj la 1100-1300 m şi chiar mai jos în unele depresiuni (aici nuanţa climatică rece conduce la inversiuni de vegetaţie; pâlcuri de conifere sunt în vatra acestora unde temperaturile în sezonul rece sunt foarte coborâte iar făgetele sau pădurile de amestec de brad cu fag pe versanţii însoriţi). Pădurile de conifere sunt precumpănitor alcătuite din molid, în unele dintre acestea păstrându-se exemplare seculare (munţii Rarău, Giumalău ,Buzăului etc.). Se asociază molidului şi alte specii de conifere. La înălţimi mai mari sunt pâlcuri de zadă, iar pe versanţii şi platourile însorite bradul, pinul. Secundar există paltin de munte, mesteacăn iar pe fundul văilor aninul. Local în unele masive (Retezat) apar pe culmile înalte şi pâlcuri de zâmbru.



Desfăşurare şi caracteristici Alcătuire şi structură

Subarboretul este sărac întrucât pădurile de conifere sunt întunecoase şi destul de dense în exemplare. La marginea lor, în rarişti există soc, caprifoi, tulichină, afin, zmeuriş, iar la altitudini mai mari tufe de ienupăr. La fel de limitat ca specii şi areale este covorul plantelor de parter în care se detaşează măcrişul, muşchii, clopoţei, vulturică etc., numărul lor crescând în pădurile de amestec. Prin defrişarea pădurii sau dispariţia ei prin incendiere sau prin manifestarea furtunilor se dezvoltă pajişti secundare dominant alcătuite din păiuş roşu la care se adaugă păiuşca, trifoiul, rogozul, horşti, ţăpoşica, târsa etc. Lumea animală este bogată incluzând nu numai specii proprii dar şi altele întâlnite în pădurile de fag sau care în anumite intervale ale anului vieţuiesc în aceste locuri venind sau plecând spre alte meleaguri. Dintre mamifere sunt frecvente ursul, cerbul, veveriţa; se adaugă numeroase specii de păsări (cocoşii de munte, ieruncile, ciocănitorile, acvila de munte, şorecarul, huhurezul, alunarul, corbul, mierla, auşeii, pitulicea, piţigoii de munte etc.), de reptile (vipera comună, broaşte, tritoni etc.), de insecte (populează litiera dar şi plantele de parter), şi alte nevertebrate prezente atât în pădure cât şi în poieni. 5) Etajele subalpin şi alpin cuprind culmile şi vârfurile celor mai înalte masive carpatice constituind în cea mai mare măsură aşa numitele „goluri montane”. Dacă etajul alpin se desfăşoară la peste 1900 m în munţii din nordul ţării şi peste 2200 m în Carpaţii Meridionali cel subalpin coboară în medie cu 200-250 m. Pe mulţi versanţi şi culmi secundare golul montan, lipsit de pădure ajunge la înălţimi mult mai mici (1400-1600 m) dar spaţiul a fost extins antropic pentru mărirea suprafeţelor cu păşuni. Ca urmare, în aceste locuri nu se poate vorbi de subalpin ci de fâşii cu pajişti secundare la limita superioară a pădurilor de conifere şi deci incluse în arealul etajului acestora. Condiţiile climatice din cele două etaje ce compun golul montan sunt extrem de vitrege. Temperaturi medii anuale între 10 şi –40, circa 7-9 luni cu valori termice negative, un sezon scurt de vară în care se desfăşoară ciclul vital al plantelor, precipitaţii bogate (1000-1400 mm/an din care cea mai mare parte sub formă de zăpadă) repartizate în toate lunile anului, viituri intense în orice lună dar cu viteză mare în sezonul rece. Se adaugă fragmentarea accentuată a reliefului, pantele accentuate, soluri extrem de subţiri şi cu caracter schelet, o umiditate accentuată în depozitele ce acoperă rocile etc. Ca urmare, plantele şi animalele sunt mai puţin numeroase pe măsura creşterii în altitudine, au numeroase adaptări (dimensiuni reduse, discontinuitate în desfăşurare, ciclu vegetativ scurt etc.) În etajul subalpin se îmbină elementele din cel alpin şi cel al pădurilor de conifere (înaintează pe văi). Le sunt caracteristice pe de-o parte tufărişurile de jneapăn, ienupăr, afin, smirdar (bujor de munte),



merişor care uneori acoperă suprafeţe foarte întinse fiind bine închegate şi înalte pe culmile şi versanţii însoriţi şi adăpostiţi şi tot mai mici pe cele expuse vânturilor permanente şi cu viteză mare. Pe de altă parte sunt pajiştile în care precumpănesc speciile de graminee. La partea superioară a etajului există o prelungire a speciilor ierboase din alpinul propriu-zis iar către bază se dezvoltă mult mai multe specii ce au înălţime şi o continuitate mai mare. Se impun pajiştile cu păruşcă şi cu iarba vântului în cadrul cărora se asociază în proporţii diferite şi alte specii (firuţa, ţăpoşica, ovăsciorul, târsa şi numeroase plante cu flori). Local apar şi alte grupări ce dau o vegetaţie pe grohotişuri, pe abrupturi, pe culmi calcaroase, pe brâne, în areale cu exces de umiditate pe unele platouri, în lungul văilor etc. În etajul alpin se îmbină câteva aspecte. Mai întâi sunt pajiştile ierboase pe suprafeţele slab înclinate alcătuite din tipuri de formaţiuni ierboase scunde – dominant formate din coarnă, păruşcă sau rugină la care se asociază degetăruţul, piciorul cocoşului alpin, clopoţei etc. În al doilea rând sunt versanţii expuşi vânturilor şi care au şi pante mari pe care ierburile sunt puţine, locul lor pe stâncărie fiind luat de licheni şi muşchi. Cel de al treilea component este evident la partea inferioară a etajului şi pe suprafeţele nebântuite de vânt unde apar pâlcuri scunde de arbuşti (sălcii pitice, arginţică şi chiar ienupăr). În sfârşit sunt formaţiunile locale de plante calcifile, a celor cu dezvoltare sub formă de perniţă, rozetă pe stânci, brâne şi poliţe, a celor de pe masele de grohotiş, praguri glaciare etc. Lumea animală este slab reprezentată în raport cu ceea ce există în celelalte etaje datorită condiţiilor de viaţă vitrege. Totodată ea este mai abundentă în subalpin, unele au caracter sezonier migrând iarna la altitudini inferioare sau intră în hibernare. Sunt specifice capra neagră (în mai multe masive din Carpaţii Meridionali dar repopulată şi în altele din Orientali şi Occidentali), păsări (fâsa de munte, brumăriţa, acvila de munte etc.), reptile, insecte, melci cu cochilie mică etc. În subalpin pătrund vara din etajul inferior – urşi, lupi, cocoşul de munte, pitulicea etc.

Test de autoevaluare 6.3 1.Care sunt factorii care au impus desfăşurarea etajată a formaţiunilor vegetale? 2.Care este specificul etajelor alpin şi subalpin? Comentarii şi rezolvarea acestor probleme sunt inserate la sfârşitul acestei unităţi de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.



Vegetaţia şi fauna azonală Diverşi factori (îndeosebi microclimatul, conţinutul chimic şi excesul de umiditate al depozitelor, apele curgătoare, lacurile etc.) determină individualizarea în cadrul zonelor şi etajelor biogeografice a unor areale cu grupări de specii de plante sau animale diferite de cele caracteristice acestora. Ele au dimensiuni variabile, cele mai extinse trecând de la o zonă sau etaj la altele cu unele diferenţe ca alcătuire impuse de modul de realizare al evoluţiei, adaptării. a) Vegetaţia şi fauna din lungul apelor curgătoare Ocupă cele mai întinse suprafeţe apărând ca fâşii continui de la munte şi până la câmpie dar cu modificări la trecerea de la o unitate geografică la alta dar şi în cadrul fiecăreia de la mediul acvatic propriu-zis (albie minoră, bălţile etc.) la cel al luncilor şi spaţiilor joase limitrofe (ex. şesul unor depresiuni) unde se înregistrează revărsări, inundaţii, exces de apă în sol şi la suprafaţă. b) Pe terenurile inundabile sunt frecvent câteva tipuri de formaţiuni vegetale adaptate diferenţiat la excesul de apă. Astfel, la exterior pe terenurile mai înalte se îmbină cele caracteristice zonei etajului cu cele hidrofile (ex. în câmpie se asociază frasinul, ulmul, stejarul, teiul, cu plopi şi sălcii) pentru ca în vecinătatea albiei râurilor şi pe terenurile joase cu exces de apă să domine cele din a doua categorie (subspecii de sălcii, plopi, anini). Vegetaţia ierboasă este extrem de variată şi bogată în număr de specii în luncile din câmpie, dealuri. Frecvente sunt – specii hidrofile (rogozul, papura, trestia, stânjenelul de baltă etc.) cu cele mezofile (trifoi, pir, firuţă etc., în câmpie sau păiuşca, ovăsciorul în luncile din regiunile deluroase). În luncile cu extensie mare (Siret, Dunăre) combinaţiile sunt mult mai numeroase şi variate încât local în afara fâşiilor paralele cu albia s-au individualizat terenuri cu vegetaţie de mlaştină, cu sărături sau pe grindurile nisipoase. Lumea animală este formată din specii care vieţuiesc permanent aici sau care sunt legate de acest mediu doar o parte din an. În vecinătatea apelor de munte în afara animalelor specifice etajului sunt mai multe specii de păsări (codobatura de munte, fluierarul, pescărelul), şi nevertebrate caracteristice; în zăvoaiele din regiunile de dealuri şi câmpie există o mulţime de păsări (pescărelul albastru, prigoarea, lăstunul, codobatura, mierle, privighetori, cuci, dumbrăveanca, codalbul, gaia neagră, şoimul etc.), insecte etc. La acestea se adaugă fauna din jurul bălţilor şi iazurilor (mai ales în luncile din câmpie). Aici predomină raţele şi gâştele sălbatice, diferite subspecii de stârci, specii de pasaj (ţigănuşul, fluierarul, sitarul, corcodelul etc.), păsări de pradă (vulturi), subspecii de broaşte, şerpi etc. Cea mai complexă organizare floristică şi faunistică se află în lunca Dunării şi în Delta Dunării acesteia atât ca număr de specii cât şi ca



distribuţie diferenţiată pe areale cu nivele deosebite de exces de apă (de la bălţi la grinduri). În mod aparte dintre mamifere importante sunt mistreţul, vidra, nurca iar în deltă şi câinele enot, iar dintre păsări pelicanul, cormoranul, lebăda, călifarul, egrete, un număr mare de raţe, gâşte, lişiţe, sitari etc. c) Flora şi fauna din mediul acvatic este variată dar diferită de o mare unitate geografică la alta datorită condiţiilor de mediu deosebite. În munţi se separă distinct două situaţii. Mai întâi sunt apele de la altitudini mai mari de 1600 m (lacuri glaciare, pâraie, ochiuri de apă etc.) care constituie un mediu rece (multe luni apele sunt îngheţate), cu puţine substanţe minerale şi organice ceea ce face ca viaţa să fie limitată la puţine specii dominant microorganisme. Doar în unele lacuri glaciare este adaptat păstrăvul. A două situaţie aparţine râurilor de munte care pe măsura situării la altitudini mai mici şi a încadrării într-o generaţie mai mare (importantă) conţine biocenoze tot mai numeroase datorită condiţiilor de mediu extrem de favorabile. Abundă diatomeele, algele, diverse briofite etc. la care se adaugă vegetaţia hidrofilă de pe maluri, bolovani etc. Fauna este diversificată în afara microorganismelor există viermi, crustacei, moluşte, broaşte dar şi peşti. Dacă la altitudini mari (1200-1600 m) păstrăvul este specia principală lui asociindu-se zglăvoaca şi boişteanul, în apa râurilor din munţii cu înălţimi mici sunt mult mai multe specii (lipan, grindel, moiaga, scobar, lostriţă, clean etc.). Din regiunile de dealuri spre câmpie condiţiile de mediu asigură o masă nutritivă tot mai bogată şi variată în condiţiile în care debitul râurilor este mai mare, viteza apei mai redusă iar substratul devine treptat de pietrişuri mici, nisipuri şi mâluri. Vegetaţia acvatică este bine dezvoltată şi constă pe de-o parte în numeroase specii de alge, diatomee etc prezente pe fundul albiei râurilor, pe bolovani iar pe de alta în plante situate fie la malurile unde viteza apei este mică (trestie, papură, plante cu frunze plutitoare etc.) fie în apă (mai ales în regiunile de câmpie unde brădişul, broscăriţa sunt abundente etc.) Fauna este alcătuită din nevertebrate, broaşte, peşti. În dealuri predomină scobarul şi cleanul alături de care sunt şi moiaga, lipanul, mreana şi obletele. Pe măsura înaintării râurilor în câmpie se impun alte grupări formate mai întâi din mreană, scobar, clean, porcuşor iar în Dunăre şi în cursul inferior al afluenţilor acesteia crapul cu babuşca, plătica, obletele, bibanul etc. Lacurile atât din dealuri cât şi din câmpie au o vegetaţie bogată cu multe specii submerse, plutitoare sau bine dezvoltate plecând de la maluri spre centrul lor (uneori formează adevărate centuri de trestie, papură etc.).



Există o mulţime de nevertebrate dar şi peşti (crap, caras, caracudă, lin, ştiucă, şalău, somn, roşioară, babuşcă, ţipar etc.), broaşte etc. Cele mai complexe şi variate situaţii sunt în mediul acvatic dunărean Delta Dunării şi în lungul marilor râuri (Siret, Prut, Mureş, Someş, Olt etc.). De reţinut şi multiplele modificări survenite în urma amenajărilor hidrotehnice sau de altă natură, a realizării de iazuri în regiunile de dealuri şi câmpii, a transformării unor lacuri (bălţi) în crescătorii de peşte etc. Lacurile sărate şi cele cu ape termale şi mezotermale constituie medii azonale cu caracteristici aparte. Cele din prima grupare sunt mult mai numeroase fiind atât în regiunile deluroase (frecvent în aria unor vechi saline prăbuşite la Slănic, Ocnele Mari, Ocna Dejului, Ocna Sibiului etc.) dar şi în câmpie (Amara, Lacul Sărat etc.) sau pe litoral (Techirghiol, Nuntaşi etc.). Cu cât apa este mai sărată cu atât numărul speciilor este mai redus. În general sunt bacterii, alge, infuzori şi crustaceul Artemia salina din a căror acumulare pe fundul lacului rezultă nămolul sapropelic folosit în balneoterapie. Există şi lacuri sărate a căror apă a suferit transformări însemnate în compoziţie în urma aportului din izvoare şi irigaţii pe spaţiul limitrof. Unele au apă salmastră sau chiar aproape dulce. În acestea numărul de specii vegetale şi animale este mult mai mare ajungându-se la o apropiere de cele normale din unitatea geografică în care se află. Lacurile cu apă termală şi mezotermală sunt puţine, cunoscute fiind cele de la Peţea (lângă Oradea). La maluri sunt specii vegetale obişnuite în schimb în restul lacului sunt organisme adaptate la temperatura mai ridicată a apei 20-350. Sunt alge, nufărul Nymphaea lotus thermalis, gasteropodul Melanopsis pareyssi etc. d) Vegetaţia şi fauna terenurilor sărăturate Pe ansamblu numărul de specii este foarte redus pe solurile cu salinitate accentuată şi sporit la marginea arealului lor sau acolo unde gradul de sărăturare este scăzut. În prima situaţie se pot separa areale relativ concentrice plecând de la suprafeţe aproape lipsite de vegetaţie dar cu eflorescenţe de sare care vor fi înconjurate de mai multe benzi succesive plante halofile specifice la nivele deosebite de sărăturare şi de umezeală a solului. Tipice dar cu pondere variată de la caz la caz sunt Salicornia, sărăcia, brânca şi ghirinul. Către marginea arealului se dezvoltă şi subspecii de pelin, peliniţă, pir etc. Lumea animală este redusă în specii şi indivizi şi se concentrează în fâşiile de la marginile terenurilor sărăturoase. Există mai multe insecte şi câteva păsări. e) Vegetaţia şi fauna terenurilor nisipoase În regiunile de câmpie (sudul Olteniei, în Bărăgan, bazinul inferior al Siretului, Câmpia Corei), în Delta Dunării, pe unele spaţii restrânse



pe litoral şi în Depresiunea Braşov există acumulări bogate de nisip pe care vântul a creat dune. Acestor biotopuri le sunt specifice- mobilitatea nisipului, permeabilitatea şi lipsa unor soluri dezvoltate. În aceste condiţii numărul de specii este redus ele având şi numeroase adaptări. Terenurile cu nisip din câmpii sunt în mare măsură fixate prin plantaţii de salcâm pe unele (îndeosebi în spaţiile joase mai umede) se mai păstrează pâlcuri de stejar pedunculat (la Siret) sau mesteacăn (Reci în depresiunea Braşov) iar altele constituie terenuri cultivate (viţă-de-vie, legume, pepeni etc.). Pe acestea există alături de specii psamofile şi altele provenite din stepă sau silvostepă (obsiga, pirul, trifoiul, guşa porumbelului etc.). Pe litoral, se disting pe plaja înaltă o fâşie cu plante adaptate la un ecotop nisipos udat de valurile mari cu apă şi supus unor vânturi permanente (există varza de mare, perişor, rogoz, jaleş, pelin etc.) la care în exterior se adaugă elemente din stepa sau silvostepa dobrogeană. În Delta Dunării situaţiile cele mai complexe sunt pe grindurile fluvio-maritime pe care dunele au dimensiuni mari iar între ele sunt spaţii joase cu umiditate accentuată. Există o vegetaţie ierboasă diferenţiată în funcţie de gradul de umiditate (ţipirig şi răchitan în porţiunile joase umede urmate mai sus de asociaţiile cu rogoz, secară sălbatică iar la partea superioară de păiuşul de nisip), apoi arbuşti (salcia târâtoare, cătina albă) şi arbori (frasini, ulmi, stejar) care uneori formează păduri mici. Pe arbori se întind viţă-de-vie sălbatică, curpenul şi o liană submediteraneană Periploca graeca. Lumea animală se diferenţiază între cea a terenurilor nisipoase cu slabe formaţiuni vegetale şi cea pe care acestea au o desfăşurare bogată. În prima situaţie numărul de specii şi indivizi sunt reduse (există nevertebrate, şopârle, şerpi şi unele păsări). În cea de-a două se adaugă animale din stepă, silvostepă, pădurile din vecinătate. Cele mai complexe situaţii sunt în Delta Dunării unde în afara speciilor de nevertebrate unele mamifere, reptile există un număr mare de păsări. f) Vegetaţia şi fauna terenurilor mlăştinoase şi de turbă Aceste formaţiuni se dezvoltă la altitudini variate dar frecvent sunt întâlnite până la 1300-1400 m şi au comun microdepresiunea în care există apa şi acumularea bogată de material vegetal în condiţii de absenţă a aerării. Se disting două tipuri de astfel de formaţiuni la care formarea şi alcătuirea sunt diferite: - Mlaştinile eutrofe (bahnele) au aria de desfăşurare cea mai largă şi rezultă prin transformarea unor lacuri, bălţi în urma extinderii de la exterior spre interior a unor asociaţii vegetale de la care rezultă multă materie organică. La începutul evoluţiei se disting mai multe centuri aproape concentrice (rogoz, papură şi stuf la exterior şi plante plutitoare pe ochiuri de apă în interior) pentru ca în final pe măsura umplerii cu materie organică şi a extinderii celor mărginaşe spre interior întreg spaţiul să fie format din rogoz, trestie, papură dar şi



ferigi, muşchi, coada calului, drăgaica, bumbăcăriţa etc. Între acestea se dezvoltă şi pâlcuri de salcie, mesteacăn, plopi etc. Se poate ajunge la extinderea pe margini a vegetaţiei limitrofe de pădure sau de pajişte iar în regiunile muntoase înalte (la peste 1000 m) la individualizarea unor tinoave cu muşchi. Lumea animală este comună zonei sau etajului în care s-a dezvoltat mlaştina. - Mlaştinile oligotrofe (tinoavele) nu se dezvoltă decât în munţi la 800-1400 m, sub microclimat rece şi umed ce permite dezvoltarea muşchiului Sphagnum în microdepresiunile lacustre puţin adânci sau pe alte terenuri cu exces de umiditate. Împreună cu Sphagnum se dezvoltă şi alte plante precum roua cerului, bumbăcăriţa, merişorul, răchiţele iar la margini molidul, mesteacănul. Lumea animală este săracă în speciile etajului în care s-a dezvoltat tinovul dar conţine multe elemente proprii, unele chiar moştenite (relicte). Există mai multe specii de insecte şi păsări (ciocănitoarea pestriţă, fâsa de luncă, fâsa de pădure etc.).

Test de autoevaluare 6.4 1.Enumeraţi principalele tipuri de vegetaţie azonală. 2.De cine este asigurat specificul biogeografic din Delta Dunării? Răspunsurile la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.

Vieţuitoarele din Marea Neagră în apele teritoriale

În dreptul ţărmului românesc apele teritoriale se desfăşoară efectiv deasupra platformei continentale având adâncimi mici în care există numeroase specii de animale şi plante. Alcătuirea şi distribuţia fondului de vieţuitoare este dependentă de mai mulţi factori între care evoluţia legăturilor în cuaternar dintre acest bazin şi Marea Caspică şi mai ales Marea Mediterană; de caracteristicile morfologice ale bazinului şi ţărmurilor Mării Negre, aportul de apă dulce adus de fluvii, curenţii de apă etc.



Spaţiul românesc se înscrie în zona neritică (vieţuitoare care se dezvoltă deasupra platformei continentale) în cadrul domeniului pelagic, unde substratul este dominant nisipos sau nisipo-stâncos unde se realizează un aport însemnat de apă dulce aparţinând Dunării ceea ce conduce la o diminuare a salinităţii (10% în dreptul Deltei Dunării şi mai mare în larg şi spre sud) unde dinamica apei este legată pe de-o parte de valuri dar şi de curenţii litorali (dominant orientaţi de la nord la sud). În aceste condiţii în cadrul fitoplanctonului abundă algele iar zooplanctonul este mult diversificat (de la protozoare la viermi, moluşte. La acestea se adaugă multe specii de animale înotătoare (scrumbia, stavridul, guvidul, hamsia, pălămida, calcanul, delfinul, rechinul, iar la gurile de vărsare ale Dunării – cega, morunul, nisetrul), altele legate de substratul stâncos sau nisipos.

Test de autoevaluare 6.5 1. Caracterizaţi biogeografic masivul Bucegi folosindu-vă de datele din această lucrare, ghidurile turistice referitoare la Bucegi, Geografia României vol I şi III. 2. Precizaţi zonele şi etajele biogeografice pe direcţia vf. Ciucaş – Urziceni-Călăraşi. Pentru fiecare indicaţi caracteristicile generale. 3. Comparaţi caracteristicile biogeografice din dealurile şi câmpia Banatului (aliniament Buziaşi-Jimbolia) cu cele din nordul Podişului Moldovei (aliniament Solca-Suceava-lacul de pe Prut). Răspunsurile la aceste probleme, cu caracter complex, sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.




După ce comparaţi rezolvările dumneavoastră (mai sumare) cu cele de la finele răspunsurilor încercaţi să realizaţi analize similare şi pentru alte unităţi geografice folosind datele din această unitate de învăţare şi informativ din bibliografie. Testul de autoevaluare 6.1 1. Ca urmare, a răcirii generale a climei şi instalării gheţarilor în Carpaţii la altitudini cuprinse între 1800 şi 2300 m) repartiţia vegetaţiei s-a modificat esenţial. Astfel, în munţi s-au dezvoltat o vegetaţiei întâlnită astăzi în regiunile polare iar la baza munţilor şi în regiunile joase existau păduri de conifere. 2. În holocen climatul s-a schimbat în temperat cu diferenţieri în funcţie de altitudine şi de poziţie geografică (mai umed în vest şi centru şi mai uscat în est). Ca urmare, pe crestele alpine ale Carpaţilor s-au retras pajiştile cu specii de climat rece, în restul munţilor la peste 1200 m s-au fixat pădurile de conifere iar la altitudini mai joase (300-1200 m) au evoluat păduri de foioase diferenţiate în câteva etaje în funcţie de regimul climatic. În câmpii unele părţi din Podişul Moldovei şi în Dobrogea specificul climatic a condiţionat impunerea stepei şi silvostepei. Testul de autoevaluare 6.2 1. Stepa se afla în sud-estul României, incluzând areale largi în estul Câmpiei Române, o mare parte din Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei. Aici climatul temperat continental cu nuanţă de ariditate (precipitaţii în jur de 450 mm, dominant cu caracter torenţial şi cu un regim de producere variat în timpul anului, temperaturile excesive şi în sezonul cald şi în cel rece, frecvenţa fenomenelor meteorologice de tipul secetei, uscăciunii etc.) a impus formaţiuni vegetale ierboase (predomină gramineele) care în ultimile secole au fost înlocuite cu diverse culturi agricole. Local există şi tufărişuri şi chiar petice de păduri (în lungul râurilor, pe marginile lacurilor) şi diverse formaţiuni azonale (de sărătură, pe nisipuri etc.). 2. Silvostepă se întrerupe între zonele de stepă şi de păduri de stejar (păduri de altitudini joase în zona nemorală). Apare ca o unitate de trecere în care se amestecă formaţiuni vegetale şi unele animale, caracteristicile celor două zone vecine. Acest lucru a fost posibil datorită condiţiilor climatice (precipitaţii în jur de 500 mm şi temperaturi mai moderate în raport cu cele din stepă) Testul de autoevaluare 6.3. 1. Etajarea formaţiunilor vegetale a fost determinată de desfăşurarea reliefului până la altitudini de peste 2500 m. Ea a impus modificări climatice esenţiale ale temperaturilor (scăderea treptată a acestora) şi precipitaţiilor (creşterea de la 550 mm/an la peste 1400 mm/an). Au rezultat mai multe etaje climatice care au asigurat condiţii diferite pentru plante şi animale de unde în timp au rezultat etaje biogeografice distincte. 2. Etajele alpin şi subalpin se desfăşoară pe crestele Carpaţilor în general la peste 1900 m. În condiţiile unui climat rece aici există formaţiuni ierboase, tufărişuri şi stâncărie cu licheni, muşchi şi alte plante izolate. Toate acestea sunt adaptate la temperaturi joase, umiditate accentuată, vânturi intense, soluri extrem de subţiri. Testul de autoevaluare 6.4 1. Vegetaţia azonală este cea care indiferent de zona biogeografică a apărut şi s-a dezvoltat în funcţie de un anumit factor de biotop local. Se desfăşoară pe areale diferite ca dimensiuni. Între acestea cele mai frecvente sunt în lungul apelor curgătoare, în râuri şi



lacuri (cu apă dulce, salmastră, sărată), pe terenuri sărăturoase şi nisipoase pe suprafeţe cu exces de umiditate etc. De aici şi denumirile variate care sunt folosite (vegetaţie din lunci, vegetaţie hidrofilă, vegetaţie psamofilă, vegetaţie halofilă, vegetaţie de mlaştini şi turbărie etc.) 2. Specificul biogeografic în Delta Dunării este impus de cele două medii distincte – acvatic (o diversitate de specii de peşti şi microorganisme, plante higrofile, alge etc.) şi terestru (pe grinduri – arbuşti, arbori, plante pe terenuri nisipoase şi sărăturoase etc., păsări, unele mamifere şi diverse microorganisme). Testul de autoevaluare 6.5 1. Masivul Bucegi se desfăşoară în estul Carpaţilor Meridionali între valea Prahovei şi Culoarul Branului. Altimetric, culmile sale urcă de la 800-1000 m la 2504 m (vf. Omu); sunt alcătuiţi dominant dintr-o masă de conglomerate străbătută central de valea Ialomiţei. Există un climat de munte cu etaje distincte – alpin, montan propriu-zis şi al culoarului de vale (Ialomiţa). Acestea au impus individualizarea unor etaje biogeografice care se succed de la baza muntelui spre vârfurile şi crestele desfăşurate la 2200-2504 m. Astfel, până la 1200 m se află etajul nemoral al pădurilor de fag, până la 1800 m etajul pădurilor de conifere deasupra căruia se află etajul subalpin (tufărişuri de smirdal, afini, merişor, salcie pitică, ienupăr şi jneapăn; se adaugă exemplare de conifere care înaintează pe văi şi numeroase poieniţe de păiuş, ţăpoşică etc; pe brânele de pe versanţii abrupţi există o vegetaţie de stâncărie) şi alpin (la peste 2200 m, domină gramineele cu păiuş, firuţă, garofiţe, genţiane, cimbrişor, floare de colţ etc.; sunt numeroase plante endemice declarate monument al naturii). Lumea animală este reprezentată în etajele de pădure de cerbi, căprioare, mistreţi, râşi, urşi, vulpi, veveriţe, pârşi, numeroase păsări între care cocoşul de munte, vulturi, mierle, fâse de munte etc. În etajele superioare există exemplare de capră neagră, vulturi şi diverse insecte adaptate la condiţii de viaţă aspre. Masivul Bucegi face parte dintr-un întins parc naţional (32624 ha) care din 2003 cuprinde cea mai mare parte din masiv incluzând astfel spre protecţie o arie mult mai extinsă decât ceea ce exista până la această dată. 2. Pe aliniamentul vf. Ciucaş – Urziceni – Călăraşi se înscriu mai multe unităţi geografice şi anume: Munţii Ciucaş din Carpaţii de Curbură (alcătuiţi dintr-o masă de conglomerate; 1954 m în vârful omonim; relief de abrupturi, creste; climat montan cu temperaturi medii anuale de 1-60, circa 6 luni cu temperaturi negative pe creastă şi 4 la poale; în jur de 1000 mm precipitaţii anuale), Subcarpaţii Teleajenului şi Buzăului (ansamblu de dealuri de la 400 la 800 m şi depresiuni la 200-400 m cu un regim termic 6-80 medii anuale, -40, -60 medii ale lunilor de iarnă şi 18-160 în cele de vară; 600 mm precipitaţii: un număr mare de aşezări şi suprafeţe de culturi pe terenuri despădurite), mai multe unităţi de câmpie (câmpuri largi la 50-120 m altitudine, climat semiarid cu 450-500 mm precipitaţii anuale, secete prelungite geruri accentuate iarna). Profilul intersectează mai multe unităţi biogeografice – etajul subalpin pe crestele munţilor la peste 1750 m (tufărişuri de ienupăr, afin, merişor, puţin rhododendron şi jneapăn; vegetaţie ierboasă cu păiuş, ţăpoşică şi multe plante care înfloresc în sezonul cald), etajul pădurilor de conifere (molid, brad şi pajişti secundare), etajul pădurilor de amestec (fag, molid, mesteacăn, pajişti secundare), zona nemorală cu etajele pădurilor de fag, fag şi gorun, gorun şi stejar (dezvoltate de la baza munţilor şi până la contactul dealurilor cu câmpia. Înlocuirea pădurii cu diverse culturi, lucrările executate pentru exploatarea petrolului, sării, materialelor de construcţie etc. au fost urmate de declanşarea şi intensificarea alunecărilor de teren, torenţialităţii, eroziunilor în albiile râurilor etc. care au produs numeroase degradări de versant), zona silvostepei (vegetaţia specifică a fost înlocuită de culturi agricole; au rămas suprafeţe limitate de păduri de stejar şi pajişti secundare), zona stepei (în Bărăgan, vegetaţia iniţială a fost înlocuită aproape în totalitate de diverse culturi; azonal se păstrează asociaţiile



biogeografice de pe solurile sărăturoase, de pe nisipuri şi din lungul luncilor Buzăului, Ialomiţei, Dunării). 3. Cele două aliniamente străbat mai multe unităţi geografice în care influenţa unor factori (de natură climatică şi relief) determină biogeografic unele asemănări dar şi diferenţe nete. Spaţiul bănăţean include dealurile Buziaşului (150-250 m) şi câmpia joasă cu caracter subsident a Timişului (revărsări frecvente ale râurilor, pânze freatice la adâncime mică. Amândouă sunt cuprinse într-un climat cu influenţe submediteraneene determinate de frecvenţa maselor calde şi umede ce vin din sudul Europei. În aceste condiţii aici s-au dezvoltat formaţiuni biogeografice aparţinând zonelor de silvostepă şi nemorală dar în alcătuirea cărora intră multe specii sudice. Spaţiul din nordul Podişului Moldovei este alcătuit din întinse platouri interfluviale şi dealuri separate de culoarele văilor Suceava şi Siret aparţinând Podişului Sucevei (înălţimi între 150 şi 500 m, climat influenţat de frecvenţa maselor de aer baltice reci şi umede, intensă populare) şi Câmpia deluroasă a Moldovei (altitudini de 50-200 m; văi largi şi interfluvii joase; climat puternic controlat de masele de aer estice ce provoacă geruri intense iarna şi secete frecvente vara). Şi aici există cele două zone biogeografice. În prima mare unitate se desfăşoară zona nemorală cu păduri de stejar şi fag din care au rămas doar fragmente pe versanţii cu pantă mare şi la nivelul culmilor în urma înlocuirii lor pentru diverse culturi şi păşuni. În Câmpia Moldovei există o silvostepă înlocuită aproape în totalitate de culturi. Au rămas petece de pădure de stejar şi păşuni în care există multe specii de provenienţă estică. Degradarea terenurilor (prin alunecări, şiroire) este deosebit de activă pe versanţii despăduriţi cu pante mari şi în albiile râurilor. Există areale cu vegetaţie azonală în lungul văilor (vegetaţie şi faună de luncă, sărătură).



LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 6 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al lucrării „Geografia fizică”, vol I. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problema la care trebuie să răspundeţi pentru această temă este următoarea: (răspunsurile să nu depăşească 2 pagini; punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu): Caracterizaţi biogeografic unitatea geografică în care se află localitatea dumneavoastră (plan de tratare: localizare (0,5 p.); unitatea biogeografică în care se află (0,5 p.); caracteristici ale reliefului (1 p.); climatului (1 p.); apelor (1 p.) şi nivelul presiunii antropice (1 p.) ca factori care influenţează alcătuirea şi gradul de păstrare a formaţiunilor vegetale şi al asociaţiilor de animale; descrieţi-le în limita posibilităţilor arătând şi consecinţele rezultate din activităţile umane (4 p.). Este o temă de sinteză care implică nu numai cunoştinţele din această unitate de învăţare ci şi pe cele dobândite anterior. Urmăriţi strict planul indicat şi faceţi apel la informaţiile primite anterior. Pentru a le fixa raportaţi mai întâi regiunea în care se află localitatea dumneavoastră pe hărţile în care sunt reprezentate pe rând componentele fizice ale mediului geografic (cele de relief, climă, bazine hidrografice etc.), iar apoi la date despre acestea ce pot fi extrase din textul cărţii. Adăugaţi tot ceea ce ştiţi dumneavoastră legat de influenţa activităţilor umane asupra mediului în spaţiul în care vă este familial. Prin coroborarea tuturor acestor surse veţi putea închega un răspuns corect. Lucrarea va fi transmisă tutorelui de curs pentru a fi verificată şi notată (sistemul de trimitere şi data vor fi fixate de acesta). Bibliografie minimală: Antonescu C, Călinescu R., et al, (1969), Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol (2000) – Manualele de Geografia României din clasele VIII (capitolul „Vegetaţia şi fauna”, pg. 62-66) şi XII („Particularităţile biogeografice”, pg. 22-25), Edit. Humanitas, Bucureşti. ***, (1983), Geografia României, vol I (selectiv . cap „Flora şi vegetaţia”, pg. 388-439 –flora şi pg. 442-490 – fauna), Edit. Academiei, Bucureşti.

Solurile


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.7 SOLURILE Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 ………………………………. 147 7.1. Caracteristici generale ……………………………………….. 147 7.2. Clase şi tipuri de soluri reprezentative ……………………… 148 7.3. Diferenţieri regională …………………………………………. 155 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 164 Lucrarea de verificare nr.7 ………………………………………… 168 Bibliografie minimală ………………………………………………. 168 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7

Parcurgerea acestui capitol conduce la: • cunoaşterea faptului că solul constituie o însemnată resursă de viaţă şi

economică; • să înţelegeţi de ce solul este un sistem geografic distinct rezultat al unor

relaţii complexe dintre o multitudine de componenţi (minerali, aer, apă, vieţuitoare etc.) exprimate prin procese cu desfăşurare temporară şi spaţială variată;

• să stabiliţi diversitatea tipurilor şi subtipurilor dar şi gruparea lor în clase cu o anumită repartizare în zone sau etaje;

• să precizaţi influenţa activităţilor antropice ce conduc direct sau indirect la conservarea sau degradarea potenţialului solurilor.

7.1 Caracteristici generale Pe teritoriul României există un număr mare de tipuri de soluri cu

suprafeţe şi poziţii variate ceea ce exprimă un caracter net mozaicat al acestuia. Desfăşurarea lor relevă: - o strânsă legătură mai întâi cu depozitele individualizate pe diferite formaţiuni litologice (de aici varietate în alcătuirea mineralogică, chimică, granulometrică şi în alte proprietăţi fizice, dar şi neuniformitatea repartiţiei teritoriale), pe seama cărora s-au individualizat ca adevărate învelişuri subţiri; Influenţele de natură climatică (îndeosebi cele determinate de regimul şi mărimea precipitaţiilor şi temperaturilor) şi repartiţia formaţiunilor vegetate ce asigură materia organică din sol, toate având un rol hotărâtor în procesele pedogenetice. Ele au direcţionat apartenenţa la o desfăşurare zonală a tipurilor de sol. La fel de însemnată este dezvoltarea reliefului de la 0 la 2544 m care a facilitat impunerea unei organizări în etaje edafice de la o altitudine mai mare de 800 m.

Solurile


La aceşti factori pedogenetici cu caracter general se adaugă mulţi alţii care au rol regional sau local. Astfel fragmentarea cauzată de generaţiile de văi au generat o mare complexitate de pante cu consecinţe în diversificarea de subtipuri, apoi dinamica proceselor geomorfologice (eroziuni, alunecări, şiroire, spălare în suprafaţă etc.) s-a reflectat într-un grad deosebit de degradare a solului pe plan local cu consecinţe în valoarea economică a lui. Prezenţa pânzelor freatice şi caracteristicile modului de înfăptuire a circulaţiei apei prin depozitul de alterare şi sol direcţionează procesele pedogenetice conducând variaţii de la un sistem general normal către unul local de salinizare, gleizare etc. Timpul este însă factorul general care asigură o anumită dezvoltare a proceselor pedogenetice ceea ce se concretizează în subtipuri aflate în stadii diferite de evoluţie. Fiecare clasă, tip sau subtip de soluri prezintă un ansamblu de proprietăţi care îi asigură un potenţial de valorificare mai mare sau mai mic pentru anumite folosinţe dominant agricole (culturi deosebite, păşuni, păduri etc.). Exploatarea neadecvată adesea abuzivă în raport de condiţiile de mediu şi de caracteristicile solului a condus degradarea acestora (uneori pe suprafeţe întinse).


1. Precizaţi care sunt factorii genetici ai solurilor? 2. Ce înseamnă zonalitate şi etajare pedogeografică exemplificând pe situaţiile concrete din ţara noastră. Comentarii le aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţine elementele dezvoltate cu scriere cursivă.

7.2 Clase şi tipuri de soluri Există clasificări şi grupări ale solurilor realizate pe baza diferitelor criterii din care unele au fost aplicate şi în România. Prima are la bază rolul factorilor pedogenetici în geneza şi repartiţia lor (conducea la o grupare generală pe zone şi etaje pedogenetice la care se adaugă alta intrazonală cu caracter local), iar cea de-a doua (concepută în mai multe faze după 1976), cu caracter complex morfogenetic la care se ţine cont de caracteristicile de bază ale solului ca rezultat al rolului factorilor şi proceselor ce le-au determinat. În ultima

Solurile


situaţie sunt separate 10 clase de soluri (cinci cu caracter zonal, cu desfăşurare largă, fiind legate precumpănitor de factorii bioclimatici iar celelalte de influenţa deosebită a unor factori locali precum roca, umiditatea excesivă, gradul de evoluţie sau de degradare etc. Factorii bioclimatici pun în evidenţă trei aspecte. În regiunile din est cu climat arid şi formaţiuni de stepă şi silvostepă se desfăşoară soluri bălane, cenuşii şi cernoziomuri tipice, apoi în sud-vest şi vest un climat umed şi cald şi păduri de cvercinee, solurile brun-roşcate şi roşii. În fine a treia caracteristică cu însemnătate la fel de mare ca şi precedentele se referă la distribuţia relativ concentrică a arealelor principalelor tipuri de soluri în raport de distribuţia masivelor carpatice (molisoluri şi argiluvisoluri la exteriorul şi în Depresiunea colinară a Transilvaniei, apoi cambisolurile, spodosolurile şi umbrisolurile la diferite altitudini în cadrul acestora). Figura 7.1

Figura 7.1 Harta solurilor din România

Soluri dominant de câmpie, podişuri şi dealuri joase

1) Soluri cu caracter zonal şi etajate

Molisolurile (Cernisoluri) – includ soluri cu orizonturi de culoare închisă (cenuşiu la negru) cu mult humus; sunt specifice regiunilor de stepă şi silvostepă (estul, sud-estul şi unele sectoare din vestul şi centrul României); local apar şi în alte unităţi geografice pe roci bazice (marne calcaroase, calcare etc.).

Au cea mai mare desfăşurare (6330 mii ha, cca 26,7% din suprafaţa ţării), preponderent în regiunile de câmpie şi podişuri joase; au fertilitate bună fiind utilizate în diverse culturi; sunt necesare irigaţii în intervalele secetoase dar în unele situaţii şi îngrăşăminte; pe rendzinele din unităţile montane, sunt caracteristice pădurea şi pajiştile.

Solurile


Principalele tipuri sunt: Solul bălan – are dezvoltare doar în Dobrogea fiind legat de un climat secetos şi de loessuri şi depozite loessoide. Sunt două benzi pe latura dunăreană şi pe cea maritimă cu extindere maximă în bazinul văilor Carasu şi Casimcea. Prezintă carbonaţi în toate orizonturile, au o fertilitate medie ce oferă posibilităţi de folosinţă agricolă prin utilizarea de irigaţii şi îngrăşăminte. Cernoziomul – cu mai multe subtipuri ocupă cea mai mare parte din Dobrogea (dominant în centru şi sud şi în depresiuni şi pe dealurile joase din nord) apoi Bărăganul, Câmpia Brăilei, Câmpia Covurlui, pe terasele Dunării, Prutului şi ale râurilor principale din Câmpia Moldovei, în sectoarele mai înalte ale câmpiilor Aradului, Timişului şi Râmnicului. Sunt regiuni cu un climat cu o cantitate de precipitaţii inferioară pierderilor prin evapotranspiraţie. Au mult humus, sunt fertile dar necesită pentru diversele culturi agricole un volum de apă în raport cu solicitările plantelor. Cernoziomul cambic – este frecvent în regiuni de câmpie sau de dealuri joase, mai umede cu formaţiuni de silvostepă (Câmpiile Mostiştea, Olteniei, sectoarele înalte din Câmpia de Vest, cea mai mare parte din Câmpia Moldovei, Podişul Covurlui, culoarul Bârladului şi petece în Dobrogea). Au o largă utilizare pentru diverse culturi agricole; sunt necesare irigaţiile. Cernoziomul argilo-iluvial – se află ca suprafeţe largi în câmpurile Mostiştea, Burnas, Boianu şi în nordul Câmpiei Olteniei, centrul şi vestul Câmpiei Transilvaniei şi ca petece în sectoarele înalte din Câmpia de Vest (mai ales între râurile Barcău şi Crasna). Are o folosinţă multiplă (culturi de câmpii, livezi, vii). Solurile cenuşii şi cernozimoide sunt legat predominant de regiunile din estul ţării (Podişul Fălticeni, rama mai înaltă a Câmpiei Moldovei, Colinele Fălciu, sudul Colinelor Tutovei, contactul Subcarpaţilor Vrancei cu câmpia, Podişul Niculiţel, Podişul Babadag etc.). Sunt favorabile culturilor de câmp, livezilor, viţei de vie etc. Rendzinele sunt condiţionate de prezenţa calcarelor, dolomitelor, marnelor calcaroase în regiunile de podiş (Mehediniţi, Babadag) sau de munţi joşi (Aninei, Locvei, Codru Moma, Pădurea Craiului etc.). Sunt favorabile pădurilor, păşunilor şi local pentru unele culturi de câmp şi livezi. Pseudorendzinele s-au dezvoltat pe un substrat marno-argilos în regiunile de dealuri cu climat umed frecvent sub păduri de cvercinee. Au o răspândire mai mare în estul şi sudul Podişului Someşelor, Podişul Secaşelor, Podişul Hârtibaci, Dealurile Târnavelor,

Solurile


Soluri dominante în regiunile de dealuri cu altitudine medie

Depresiunea Calan, în Subcarpaţii Vâlcei, Argeşului şi Buzăului etc. Terenurile sunt propice pădurii, păşunii iar pe suprafeţele netede (poduri interfluviale, terase etc.) fâneţe şi diverse culturi. Argiluvisolurile (luvisolurile) – sunt soluri dezvoltate în regiunile de câmpie înaltă, de dealuri şi în unele depresiuni montane cu altitudine mică. Aici anual sunt temperaturi medii de 8-100, cad 550-750 mm precipitaţii, iar formaţiunile vegetale aparţin diferitelor păduri de cvercinee. Au un orizont (B) cu acumulare de particule argiloase, o culoare ce variază între cenuşiu şi cafeniu-roşcat, o cantitate suficientă de humus care asigură o bună fertilitate. Ocupă o suprafaţă totală de 6060 mii hectare (25,5% din total ţară). Sunt folosite pentru diverse culturi de câmp, livezi, păşuni şi pădure. În intervalele secetoase sunt necesare irigaţii iar pe versanţii din regiunile deluroase măsuri antierozionale. Din această clasă fac parte solurile brun-roşcate, brune argilo-iluviale cu fertilitate bună pentru diverse culturi agricole şi brune-luvice şi luvic-albic propice pădurii şi pajiştilor. Solurile brun-roşcate sunt legate de sudul Podişului Getic şi Câmpia Găvanu-Burdea, regiuni în care se resimt influenţele bioclimatice sudice şi sud-vestice. Se remarcă prin culoare roşcată impusă de abundenţa oxizilor de fier. Sunt utilizate pentru diverse culturi de câmp dar necesită irigaţii în anii secetoşi. Solurile brune argilo-iluviale şi solurile brune-luvice au cea mai largă desfăşurare dintre tipurile acestei clase. Se întâlnesc în aceleaşi regiuni, ultimile dezvoltându-se pe terenuri unde se menţine o cantitate mai mare de apă ceea ce a condus la iluvierea elementelor argiloase şi separarea unui orizont bogat în acestea. Se întâlnesc în toate subunităţile Podişului Getic, Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, în Subcarpaţii Gorjului, Buzăului, Vrancei, Moldovei, Podişul Niculiţel, centrul şi estul Câmpiei Transilvaniei, Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibaci, Dealurile de Vest, Podişul Someşan etc. Sunt favorabile diferitelor culturi (necesită apă în anii secetoşi), pentru livezi, fâneţe şi păduri de cvercinee. Luvisoluri albice apar ca suprafeţe restrânse, izolate în Dealurile de Vest, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Sucevei, Podişul Cotmeana, Podişul Cândeşti dar şi în unele depresiuni submontane sau din Carpaţi (g, Sibiu, Făgăraş, Braşov, Ciuc, Gheorgheni, Beiuş etc.). Au fertilitate limitată fiind folosite pentru pajişti şi păduri de cvercinee. Cambisolurile includ tipuri care s-au individualizat în regiunile deluroase înalte şi în munţii până la altitudini de 1000-1200 m în condiţii de temperaturi anuale de 4-80, precipitaţii bogate (800-1000

Solurile


Soluri din dealuri înalte şi munţi cu altitudini reduse Soluri din regiunile de munte cu altitudini ridicate

mm) şi de păduri de foioase (gorun, fag) şi amestec (fag cu molid). Au culoare în general brună şi fertilitate pentru păduri; în dealuri sunt şi suprafeţe cu livezi, fâneţe şi unele culturi. În cadrul lor la altitudini mai mici se desfăşoară tipul brun eu-mezobazic (brune de pădure, brune gălbui montane) apoi în spaţiul montan solurile brun-acide. Un tip aparte, cu răspândire pe depozite rezultate din alterarea calcarului în condiţii de climat cu influenţe subtropicale (la finele pliocenului şi începutul pleistocenului) îl reprezintă solul roşu (terra rósa). Pe ansamblu cambisolurile reprezintă 4640 mii ha (19,5% din suprafaţa României). Solul brun eu-mezobazic cu mai multe subtipuri reprezintă cca 1/3 din solurile acestei clase fiind legate de dealurile mai înalte din Subcarpaţi şi Podişul Getic, de unele depresiuni carpatice (Maramureş, Petroşani, Culoarul Timiş-Cerna, Loviştea, Braşov) unele masive montane joase din Carpaţii de Curbură, Munţii Zarand, Munţii Metaliferi, estul şi nordul Depresiunii colinare a Transilvaniei etc. Sunt propice formaţiunilor forestiere (păduri de gorun, fag) şi mai ales în munţi şi pe culmile deluroase înalte şi pentru pajişti, livezi şi unele culturi, în depresiuni şi pe dealurile mai joase. Solul brun-acid are ponderea cea mai mare din această clasă fiind dominant legate de Carpaţi. Ocupă areale întinse şi continui în munţii flişului din Carpaţii Orientali, apoi pe rama montană a Carpaţilor Meridionali (800-1200 m), Munţii Semenic, Munţii Almaj, cea mai mare parte din centrul şi nordul Munţilor Apuseni etc. Sunt soluri bine structurate cu materie organică parţial descompusă. Pe ele se dezvoltă păduri de amestec şi conifere dar şi pajişti secundare. Terra rósa (solul roşu) este limitat la câteva petice prezente în masivele calcaroase din Munţii Apuseni şi Munţii Banatului dar şi în Podişul Mehedinţi. Conţinutul ridicat în oxizi de fier impune culoarea roşie. Pe ele sunt pajişti secundare sau păduri.

Spodosoluri (spodosoluri) sunt soluri de munte formate într-un climat umed (precipitaţii 800-1200 mm) cu temperaturi scăzute (medii anuale 1-60) şi sub păduri de conifere sau vegetaţie subalpină. Au humus puţin, materie organică încă puţin descompusă şi acumulări de silice care impun un orizont specific. Ca urmare, fertilitatea deşi redusă, asigură dezvoltarea de păduri de conifere şi a pajiştilor secundare.

În cadrul acestei clase se impun ca tipuri – solul brun feriiluvial (frecvenţă mai mare sub 1600 m) şi podzolurile (îndeosebi pe culmile înalte). Ocupă o suprafaţă de 1230 mii ha (5,2% din teritoriul României) având cea mai largă desfăşurare în masivele Carpaţilor Meridionali, apoi în Grupa nordică a Carpaţilor Orientali (Maramureş, Rodnei, Suhard, Mestecăniş), munţii Bistriţei, Hăşmaş, Vrancei, Penteleu, Bihor-Muntele Mare etc.

Solurile


Soluri pe terenuri cu exces de apă Soluri pe terenuri sărăturoase

Umbrisolurile – includ trei tipuri legate de situaţii specifice din Carpaţi. Solul negru-acid care rezultă pe terenuri cu pajişti secundare în spaţiul etajului coniferelor alături de solurile brune acide (spodosoluri) şi are un orizont de culoare închisă cu mai mult humus; andosolurile sunt caracteristice munţilor vulcanici din Carpaţii Orientali (Igniş, Gutâi, Călimani, Harghita) şi izolat în Munţii Apuseni. Se dezvoltă de la 1000 la 1700 m atât sub pădurile de conifere dar şi de foioase; solurile humico silicatice care sunt întâlnite în etajul alpin având de regulă o grosime limitată, mult material rezultat din dezagregări şi aciditate mare (pe crestele din Carpaţii Meridionali, Munţii Rodnei). 2) Solurile cu caracter local Sunt legate de areale în care în evoluţia acestora un factor generator impune caracteristicile de bază. Solurile hidromorfe (hidrisoluri) – sunt legate de suprafeţe plane sau cu înclinare redusă (în luncile marilor râuri, pe şesurile depresiunilor intramontane şi intracolinare, pe unele terase joase) la care nivelul pânzei freatice se află la mică adâncime iar apa provenită din precipitaţii sau ajunsă de pe versanţi este slab drenată. Ca urmare, aici intervalele cu exces de apă, alternează cu cele în care acesta se elimină încet ceea ce conduce la o alternanţă de solubilizări şi de oxidări-precipitări ale oxizilor de fier şi mangan. Sunt soluri cu humus, culoare negricioasă, cu pete rugini, puţin permeabile şi cu fertilitate medie. Folosirea lor necesită lucrări care să asigure drenarea apei. Tipurile principale sunt: lăcoviştile (mai ales în luncile largi ale râurilor din Câmpia Română, Podişul Sucevei, câmpiile de subsidenţă din vest (Timiş, Crişuri, Someş, etc.) şi şesurile din depresiunile Braşov, Făgăraş, Ciuc, Gheorgheni, Baia Mare) şi solurile gleice (în depresiunile intramontane şi câmpiile subsidente din vestul ţării). Solurile halomorfe sunt specifice regiunilor unde există un aport însemnat de săruri (cloruri sau sulfaţi) provenite din pânzele freatice mineralizate (proces stimulat de climatul cu intervale secetoase lungi şi precipitaţii reduse din regiunile de stepă, silvostepă) sau în vecinătatea unor surse salifere (în regiunile de dealuri cu structuri de acest gen). Apar pe suprafeţe variate ca mărime în lunci, în microdepresiuni de tip crov, găvane, în sectoarele unde se realizează irigaţii necorespunzătoare (câmpiile Tecuci, Siretului, Brăilei, Râmnicului, în lungul Călmăţuiului de Buzău, în câmpiile Crişurilor, Timişului etc.). Sunt soluri lipsite de fertilitate pe ele existând o vegetaţie sărăcăcioasă; au un conţinut ridicat de săruri. Sunt valorificate ca păşuni, iar local numai prin efectuarea de canale de drenaj şi folosirea de amendamente gipsifere se pot realiza şi unele culturi dar cu productivitate redusă. Se includ ca tipuri solonceacul şi soloneţul care frecvent sunt asociate.

Solurile


Soluri pe terenuri cu abundenţă de roci argiloase Soluri slab dezvoltate Soluri degradate prin eroziuni

Vertisoluri sunt legate de regiunile deluroase (mai ales în Podişul Getic şi nordul Câmpiei Moldovei), în nordul Câmpiilor Găvanu-Burdea, Boian şi câteva locuri din sudul Câmpiei de Vest. Aici la suprafaţă abundă argila şi ca urmare, solul va fi compactizat şi va avea o porozitate mică ceea ce conduce la îngreunarea circulaţiei apei şi aerului în intervalele cu ploi şi producerea băltirilor şi excesului de apă, iar în cele secetoase se realizează crăparea şi ruperea rădăcinii plantelor. Fertilitatea este redusă fiind suficientă pentru existenţa pădurilor de cvercinee şi în mai mică măsură pentru culturi şi păşuni. Solurile neevoluate se întâlnesc în toate unităţile geografice caracteristicile lor fiind – grosime redusă, stadiu de evoluţie incipient, lipsa structurării, fertilitatea redusă şi ca urmare, o slabă utilizare. Importante sunt: litosoluri (pe crestele Carpaţilor şi oriunde în dealuri pe pante foarte mari şi la nivelul crestelor; pe ele se dezvoltă petece de ierburi şi tufişuri), psamosoluri (pe dunele de nisip din Câmpia Română, Câmpia Carei, Delta Dunării etc.; puţin humus, lipsa apei datorită infiltrării rapide; plantaţii de salcâm, plop iar în condiţii de irigare culturi legumicole şi viţă-de-vie), aluvisoluri (mai ales pe depozite nisipoase, pietrişuri din luncile râurilor; conţinutul variat de humus şi umectarea favorizează dezvoltarea unei vegetaţii de pajişti şi arbori iubitori de apă precum salcia, plopi, arini etc.), coluvisoluri (dezvoltate pe depozite acumulate la baza versanţilor; unde coluviile sunt groase şi vechi, solul conţine humus şi are fertilitate putând fi folosit agricol), solul turbos (legat de turbăriile din Carpaţii şi de mlaştini; există apă în exces, materie organică nedescompusă în cantitate mare, fertilitate redusă). Erodisolurile – provin din oricare sol din primele cinci clase dar care au suferit un proces de degradare prin spălare în suprafaţă, şiroire, alunecări de teren superficiale. Prin acestea orizonturile de la partea superioară sunt îndepărtate iar la zi apar cele din bază cu mult material schelet şi fertilitate foarte redusă. Se întâlnesc îndeosebi în regiunile deluroase şi montane pe versanţii despăduriţi unde pluviodenudarea, torenţialitatea şi alunecările sunt extrem de active.

Solurile


Test de autoevaluare 7.2 1. Pe baza datelor din bibliografie şi din capitolele anterioare precizaţi care sunt unităţile geografice în care există suprafeţele cele mai importante cu soluri degradate. 2. Explicaţi poziţionarea arealelor cu psamosoluri şi cu soluri halomorfe. 3. Care sunt tipurile de soluri specifice Carpaţilor? Răspunsurile la aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate prin scriere cursivă.

7.3 Diferenţieri regionale Caracteristici generale

Cu excepţia suprafeţelor lacustre şi a albiilor minore ale râurilor, în rest pe teritoriul României există o mare varietate de soluri care sunt încadrate în 10 clase şi peste 30 de tipuri fiecare dintre acestea având extensiune, grad de evoluţie şi mod de folosinţă diferit. Mai mult de 52% din suprafeţelor acestora aparţin claselor molisoluri şi argiluvisoluri cu o concentrare dominant în regiunile de câmpie, dealuri şi podişuri joase (sub 400 m), peste 26% sunt soluri din regiunile de munte şi dealuri înalte iar restul aparţin unor tipuri şi subtipuri cu desfăşurare în toate unităţile de relief, prezenţa lor fiind legată de anumite roci, depozite, exces de umiditate, manifestări erozionale sau antropice etc. La nivelul anului 2002 din fondul funciar al României 62,1% (14,83 milioane ha) reprezentau suprafeţele agricole cu repartiţie diferită de la o treaptă de relief la alta. Dominant (cca 2/3) se află în regiunile de câmpie, dealuri şi podişuri joase unde există concentrate şi cea mai mare parte din suprafeţele cu soluri cu fertilitate mare care sunt favorabile unei multitudini de tipuri de culturi (îndeosebi cele de câmp), apoi pentru fâneţe, vii, livezi.

Solurile


Regiunile deluroase cu altitudini ce depăşesc 400 m au un potenţial edafic dominat de soluri argiloiluviale şi cambisoluri iar local de areale cu soluri intrazonale; aici procesele de versant extrem de active favorizate de pante, rocile uşor de dislocat şi o exploatare economică deseori iraţională au condus la degradări importante ale învelişului de sol, uneori pe areale foarte largi (mai ales în Subcarpaţii de Curbură).

Potenţialul edafic rămâne favorabil unei economii agrosilvice cu diverse culturi, livezi, vii pe terasele din lungul văilor şi suprafeţele slab înclinate pe când pe versanţii cu pantă mare şi la nivelul culmilor sunt pajişti şi păduri.

În Carpaţi, situaţiile sunt mult diversificate datorită variaţiilor de altitudine, rocă, fragmentare, pante şi de condiţii climatice. Suprafeţele arabile sunt limitate la depresiuni unde sunt petice din tipuri de soluri cu grad de fertilitate deosebit şi pe care se pot practica diverse culturi în raport de caracteristicile topoclimatelor. Pe versanţi domină pe solurile cambice şi spodice pădurile de fag, amestec şi conifere dar şi întinse areale cu fâneţe (la altitudini mai mici şi în vecinătatea aşezărilor, în culoarele de vale) sau păşuni (la altitudini mai mari). Se adaugă pe crestele alpine şi subalpine pe soluri puţin evoluate o vegetaţie de tufărişuri şi ierburi. Exceptând solurile intrazonale şi neevoluate toate celelalte care constituie peste 77% din fondul edafic al ţării sunt dependente în geneza, evoluţia şi repartiţia lor de rolul a unor factori – climatic, vegetaţie şi dispoziţia sistemului carpatic. Poziţia geografică a României într-un sector de interferenţe bioclimatice se reflectă la nivelul altitudinilor joase şi medii, într-o predominare în estul ţării a solurilor de stepă (molisoluri), în sud-vest a celor brun-roşcate, în vest a celor caracteristice centrului Europei (argiluvisoluri), iar în nord a subtipurilor ce solicită mai multă umezeală şi temperaturi mai coborâte (argiluvisoluri şi cambisoluri, soluri gleice etc.). În Depresiunea colinară a Transilvaniei trecerea de la topoclimatele ceva mai uscate în vest la cele mai ploioase la contactul cu Carpaţii Orientali se reflectă în repartiţia solurilor printr-o tranziţie în acelaşi sens de la molisoluri la argiluvisoluri (dominant) şi soluri brune eu-mezobazice. Sistemul carpatic a impus alte aspecte. Mai întâi este etajarea exprimată prin fâşii relativ concentrice ce se succed de la 800-2544 m (de la cambisoluri în bază la spodosoluri la înălţime la care se adaugă mozaicul de soluri din depresiuni cu areale mici din diferite tipuri şi subtipuri. Alt aspect este legat de influenţa unor categorii de formaţiuni litologice (cele vulcanice pentru androsoluri, calcarele pentru rendzine, flişul pentru solurile brune acide). Desfăşurarea munţilor evidenţiază şi rolul de barieră geografică a Carpaţilor care se reflectă edafic în tipurile şi ponderea deosebită a celor individualizate în estul şi sud-estul României în raport cu cele din vestul şi centrul acesteia.

Solurile


Diferenţieri regionale

Toate acestea conduc la diferenţieri regionale evidente, fiecărei unităţi geografice importante fiindu-i specifică o anumită grupare în desfăşurarea tipurilor de sol. În raport de arcul carpatic aceste unităţi se înscriu în trei grupări mari – extracarpatică, intracarpatică şi carpatică. 1) Grupa unităţilor geografice extracarpatice. Include regiuni de câmpie, dealuri şi podişuri. Solurile s-au format pe loessuri, depozite loessoide şi argilo nisipoase, roci sedimentare detritice cu grad de cimentare variat sub vegetaţie de stepă, silvostepă şi păduri de cvercinee. Sunt soluri evoluate, cu fertilitate mare şi largi posibilităţi de folosinţă. Nuanţele climatice diferite au condus la o evoluţie spre molisoluri în regiunile din est şi sud-est, la un mozaic în cele din vest şi la dominarea argiluvisolurilor în dealurile înalte. Dezvoltarea în altitudine (de la câţiva metri la peste 700 m a condiţionat şi individualizarea unei etajări a tipurilor de sol din cele două clase). Condiţiile locale au facilitat larga dezvoltare a unor tipuri de soluri azonale, slab evoluate de tipul celor aluviale, pe nisip, sărături, lăcovişti etc. Desfăşurarea diferitelor tipuri de sol se face sub forma unor areale extinse ce apar ca fâşii grupate la nivelul interfluviilor, culoarelor de vale dar şi deosebit de la o regiune naturală la alta. Podişul Moldovei Potenţialul edafic este reprezentat de argiluvisoluri (pe suprafeţe aflate la peste 300 m) dominant în nord-vest şi centru şi de molisoluri în est şi sud (unităţi mai joase şi mai uscate). Sunt soluri bine structurate cu fertilitate bună ce asigură culturi variate dar solicită şi irigaţii şi unele amendamente. În culoarele văilor mari (Siret, Prut, Bârlad, Suceava, Moldova, Jijia, Bahlui) principalele tipuri de soluri se succed etajat (aluviale în lunci, cernoziomuri şi cernoziomuri cambice pe terase, soluri cenuşii pe terasele înalte, versanţi dar chiar şi pe culmile secundare mai joase). În luncile râurilor sunt soluri azonale, iar în Câmpia Moldovei soluri sărăturoase de mlaştină. Câmpia Română Învelişul de soluri este alcătuit dominant din molisoluri la care în câmpiile înalte şi spre vest se adaugă argiluvisoluri; local sunt mai multe tipuri azonale, vertisoluri (câmpiile Boian, Găvanu, Burdea) etc.

Solurile


Diferenţele de natură climatică (mai aridă în est în raport cu vestul câmpiei) se reflectă printr-o trecere de la cernoziomurile propriu zise (în Bărăgan, Câmpia Brăilei, Câmpia Galaţi) la cernoziomuri argiloiluviale (în unităţile de câmpie din centru şi vest), apoi într-o succesiune de fâşii paralele care se succed la vest de valea Mostiştei (cernoziomuri, cernoziomuri argiloiluviale, soluri brun roşcate, vertisoluri, soluri brune luvice etc.). În luncile râurilor în câmpiile de subsidenţă sunt: soluri aluviale, gleice, lacovişti, psamosoluri, pe câmpiile de nisip (dreapta Călmăţuiului, Ialomiţei, stânga Siretului, sudul Câmpiei Olteniei etc.), solonceacuri şi soloneţuri (în câmpiile Brăilei, Buzăului, Siretului etc.). Pe ansamblu sunt soluri cu fertilitate deosebită (mai ales în nord-est şi est care solicită irigaţii). Podişul Dobrogei Sunt soluri care reflectă caracteristicile excesive ale climatului. Se impun diferitele tipuri de molisoluri care acoperă peste 90% din suprafaţa Dobrogei (bălane în sectoarele joase din vestul şi estul podişului ce au mulţi carbonaţi; cernoziomuri propriu zise dominant în sudul şi centrul podişului). Local există şi suprafeţe limitate de argiluvisoluri (Podişul Niculiţel, Babadag, Casimcea unde apar soluri brune luvice), psamosoluri (pe grinduri şi plaje), soloneţuri, soluri aluviale mai ales în lungul Dunării, rendzine (pe calcarele din Podişul Casimcea şi din mai multe locuri în Podişul Dobrogei de Sud). Sunt soluri cu potenţial agricol ridicat dar necesită irigaţii şi amendamente datorită conţinutului bogat în carbonaţi. Podişul Getic Fondul edafic reflectă pe de-o parte caracterul zonal impus de climat iar pe de alta influenţe regionale ale abundenţei argilelor şi degradării pricinuite de şiroire şi alunecări de teren. Zonal aparţin aproape în totalitate ariei de dezvoltare a argiluvisolurilor sub formaţiuni de cvercinee; există fâşii distincte de tipuri de sol care marchează o trecere de la contactul cu Câmpia Olteniei (topoclimat mai cald şi altitudini mici) cu soluri brun roşcate spre cel cu Subcarpaţii Getici (topoclimat mai umed şi mai răcoros; altitudini şi fragmentare accentuată) unde domină solurile brune luvice şi iluvisolurile albice. La limita cu Subcarpaţii sunt şi areale de cambisoluri (brune eu-mezobazice şi brune acide). Abundenţa elementelor argiloase a favorizat în centru şi sud (îndeosebi la nivelul interfluviilor individualizarea vertisolurilor), iar în nord (între Olt şi Dâmboviţa) a solurilor gleice. Între solurile azonale, importante sunt cele aluviale în luncile râurilor şi erodisolurile (în stadii diferite de evoluţie) în sectorul nordic al podişului.

Solurile


Sunt soluri cu fertilitate bună pentru diverse culturi agricole, păşuni şi fâneţe dar se impun lucrări ameliorative. Podişul Mehedinţi Condiţiile de relief, rocă şi topoclimat au favorizat dezvoltarea mai multor tipuri care ocupă suprafeţe variate – soluri brun acide (cele mai numeroase), rendzine (pe calcare), soluri cernoziomoide şi aluviale în depresiuni. Subcarpaţii Desfăşurarea arealelor diferitelor tipuri de sol reflectă trei situaţii – modificarea condiţiilor de mediu odată cu trecerea de la regiunile de dealuri, podiş, câmpie la cele de munte (de la molisoluri, argiluvisoluri la cambisoluri); influenţele caracteristicilor climatice deosebite între estul şi vestul ţării; reflectarea presiunii antropice printr-o accentuare a degradării solurilor mai ales pe versanţii văilor principale. Sunt soluri cu fertilitate bună pentru livezi, păşuni, fâneţe dar şi pentru unele culturi agricole. În Subcarpaţii Moldovei se disting: molisoluri (soluri cernoziomoide şi cenuşii), în depresiuni şi pe glacisurile de contact cu dealurile; argiluvisoluri (soluri brune luvice şi luvisoluri albice) pe dealuri şi fâşii de soluri aluviale în luncile râurilor mari. Distribuţia reflectă mai ales influenţele climatului continental din est. În Subcarpaţii de Curbură climatul (influenţe sudice, estice şi mai ales cele foehnale) a determinat dezvoltarea a trei fâşii concentrice cu soluri zonale – cambisoluri (brune eu-mezobazice şi brune acide pe culmile înalte de lângă munţi), argiluvisoluri (brune luvice şi luvisoluri albice) pe cea mai mare parte a lor şi molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomoide) la exterior spre câmpie între Trotuş şi Teleajen; fragmentarea accentuată de către mai multe generaţii de văi a determinat mozaicul de areale mici de soluri zonale asociate cu erodisoluri pe versanţii intens afectaţi de alunecări şiroire şi torenţialitate; În Subcarpaţii Getici se separă două sectoare distincte. La est de valea Oltului în care în jumătatea nordică sunt soluri brune acide şi cea sudică cu luvisoluri, soluri eu-mezobazice şi erodisoluri datorită înălţimilor mai mari, fragmentării importante, frecventării alunecărilor şi şiroirii; la vest de valea Oltului care edafic este mult mai omogenă datorită altitudinilor mai mici şi influenţelor climatice dinspre sud-vest; există soluri brune luvice, luvisoluri albice şi soluri aluviale în depresiuni şi soluri brune eu-mezobazice asociate cu brun acide la nivelul interfluviilor.

Solurile


Câmpia de Vest (Banato-Someşană) Existenţa a două tipuri de unităţi de câmpie (înalte de glacisuri şi joase cu exces de umiditate pe un fond general de coborâre subsidentă) şi deosebirile de natură climatică între unităţile din sud şi cele nordice constituie factorii de bază ce au impus diferenţierea edafică; Pe câmpiile înalte şi la contactul cu dealurile sunt argiluvisoluri (brun roşcate în Câmpia Vinga, brune luvice, luvisoluri albice în rest) la care se adaugă molisoluri (cernoziomuri, cernoziomuri cambice şi cernoziomuri argiloiluviale) mai ales în câmpiile dintre Bega şi Crişul Alb, Carei etc., larg folosite în diverse culturi de câmp, livezi, vii; Pe câmpiile joase (Timişului, Crişurilor, Someşului) deşi în bună măsură s-au realizat canalizări, excesul de apă este frecvent fiind abundent în intervalele cu precipitaţii bogate. Ca urmare, aici au o desfăşurare largă lăcoviştile, solurile gleice, solurile sărăturoase (areale însemnate între Bega şi Timiş, între Crişul Alb şi Crişul Repede);

Pe Câmpia Carei în alcătuirea căreia relieful de dune este dominant s-a individualizat o bandă de aproape 60 km lungime de psamosoluri pe care există plantaţii de salcâm şi culturi de viţă de vie. Dealurile de Vest Sunt constituite din mai multe unităţi colinare cu înălţimi frecvent sub 400 m care sunt separate de culoarele văilor carpatice ce se deschid larg spre câmpie (aici sunt 2-3 terase care se efilează spre vest în nivelul câmpiilor); se adaugă două nuanţe climatice a căror departajare se realizează între Mureş şi Crişul Alb; În aceste condiţii edafic s-au separat două grupări de unităţi – una sudică (bănăţeană) cu o dominare netă a argiluvisolurilor (mai ales brune luvice şi luvisoluri albice) şi alta nordică (crişano-someşană) în care argiluvisolurile prezente mai ales pe terenurile cu altitudini de 180-250 m se asociază cu cambisoluri (brune eu-mezobazice şi brune acide) sub păduri de gorun şi pe dealuri cu înălţimi de peste 400 m; Azonal sunt soluri aluviale, pseudorendzine şi rendzine, lacovişti (în şesuri aluviale din depresiunile Baia Mare, Vad-Borod); Sunt atât soluri cu fertilitate bună pentru culturi agricole dar şi pentru fâneţe, livezi şi pădure. 2) Grupa unităţilor geografice intracarpatice: Include unităţi din Depresiunea colinară a Transilvaniei. Solurile s-au format pe aluviuni de terasă şi diverse depozite rezultate din formaţiuni sedimentare (argile, marne, gresii, calcare, tufuri etc.).

Solurile


Sunt soluri bine dezvoltate, cu fertilitate bună ce permite o folosire agricolă largă. Dominant sunt argiluvisoluri la care se adaugă mai întâi în regiunile mai joase şi cu precipitaţii mai puţine molisoluri (vest şi sud) iar apoi pe dealurile înalte unde precipitaţiile sunt mai bogate (în est şi nord) cambisoluri. În lunci pe terenurile cu exces de umiditate, în arealele cu blocuri de sare şi pe versanţii cu pante accentuate pe care torenţialitatea este activă s-au individualizat soluri azonale. Distribuţia arealelor cu diferite tipuri de sol reflectă deseori în influenţa unor factori generali (climat mai uscat în sud şi sud vest şi mai umed şi rece în est şi nord altitudinea care imprimă o uşoară etajare, dezvoltarea culoarelor de vale principale şi a interfluviilor majore) şi locali (areale mici şi discontinui).

Există diferenţe evidente între specificul edafic al fiecărei subunităţi naturale.

Podişul Someşan (Someşelor) - pe cea mai mare parte sunt argiluvisoluri (brune luvice şi luvisoluri albice; în nord pe culmile mai înalte sub păduri de gorun şi fag există şi areale cu soluri brune eu-mezobazice, iar pe calcare şi marne-rendzine şi pseudorendzine; în sud şi est (culoarul văii Someşul Mic) există cernoziomuri, în lungul luncilor văilor soluri aluviale, uneori lacovişti. În Câmpia Transilvaniei există două sectoare distincte – cel central vestic dominant cu molisoluri (cernoziomuri argilo-iluviale şi cambice) şi altul central estic cu argiluvisoluri (brune luvice, luvisoluri albice). Frecvenţa alunecărilor de teren, şiroirii şi torenţilor în condiţiile unei utilizări agricole aproape în întregime a spaţiului a facilitat extinderea suprafeţelor cu erodisoluri. Podişul Târnavelor se distinge printr-o repartiţie destul de mozaicată a arealelor cu diferite tipuri de sol, situaţie determinată de fragmentarea accentuată a reliefului şi de deosebirile de natură climatică dintre estul şi vestul regiunii. În vest şi sud-vest unde se înregistrează efecte foehnale (temperaturi mai ridicate şi precipitaţii mai puţine), dar şi pe terasele Târnavelor, Hârtibaciului sunt molisoluri iar în est unde înălţimile sunt mai ridicate şi climatul mai răcoros sunt dominant argiluvisoluri. Se adaugă pe versanţi areale cu erodisoluri iar pe fundul văilor soluri aluviale şi adesea lacovişti. Dealurile şi depresiunile circumtransilvane (peritransilvane) conţin câteva tipuri de soluri în strânsă legătură cu condiţiile oroclimatice. Astfel pe dealuri sunt soluri brune eu-mezobazice şi brune acide; în depresiuni argiluvisoluri, soluri aluviale, lăcovişti iar în sectoarele cu blocuri de sare la zi (Sovata, Praid, Şieu, Ocna Sibiului etc.) soluri halomorfe.

Solurile


3) Grupa unităţilor geografice carpatice Include depresiunile şi masivele din Carpaţi în care solurile s-au format pe depozite şi roci variate (sedimentare, eruptive, metamorfice), pe versanţi cu pante şi expuneri deosebite, la altitudini variabile ce-au impus condiţii de natură termică şi umiditate specifice în câteva etaje. Cambisolurile şi spodosolurile care se succed în fâşii etajate relativ concentrice au fertilitate pentru păduri şi păşuni. Suprafeţe întinse aparţin şi andosolurilor pe roci vulcanice. În etajele alpin şi subalpin sunt soluri neevoluate iar în depresiuni şi pe terenurile cu exces de umiditate sunt areale discontinui cu lacovişti, soluri turboase etc. Există diferenţe în modul de desfăşurare a tipurilor de sol între marile sisteme de masive carpatice.

Carpaţii Orientali. - în vest în masivele vulcanice la peste 1300 m altitudine sunt

andosoluri pe când mai jos acestea vin în asociere cu solurile brun acide; cea mai largă desfăşurare este în M. Căliman unde pe creastă (la peste 1800 m) sunt şi soluri alpine;

- în depresiunile tectonice şi de baraj vulcanic există două situaţii mai întâi pe culmile joase, şesuri şi glacisuri sunt soluri bine formate cu potenţial pentru diverse culturi şi fâneţe (subtipuri de soluri brune acide – ex. în depresiunile Maramureş, Braşov şi chiar soluri cernozomoide ex. Braşov) şi apoi pe şesurile cu exces de umiditate unde sunt lacovişti, soluri gelice şi turboase (ex. în depresiunile Ciuc, Gheorgheni);

- pe masivele alcătuite din roci cristaline, dar şi pe cele din flişul grezos sau conglomeratic s-au dezvoltat soluri brune acide şi podzoluri; în munţii Rodnei şi Maramureşului pe crestele ce depăşesc 1800 m există soluri alpine, iar pe versanţii montani despăduriţi şi cu pante accentuate, alunecările de teren, şiroirea şi spălarea în suprafaţă au condus la individualizarea de erodisoluri şi regosoluri.

Carpaţii Meridionali - dominat există tipuri din clasele cambisoluri şi spodosoluri; - desfăşurarea arealelor acestora reflectă trei situaţii. Prima are

caracter precumpănitor în toate masivele cristaline unde se impune o etajare relativ concentrică (soluri brune acide la baza munţilor şi în depresiunea Loviştea; brune acide feriiluviale şi podzoluri pe culmile înalte până în 2000 m şi soluri alpine pe crestele ce depăşesc această valoare); celelalte au caracter limitat fiind legate pe de-o parte de depresiunile Călan-Hunedoara-Haţeg unde condiţiile regionale au facilitat argiluvisoluri (brune luvice) şi chiar soluri cernozomoide, iar pe de altă parte sunt rendzinele pe masivele calcaroase (Mehedinţi, Cernei, Orăştiei, Piatra Craiului, sudul munţilor Parâng şi Căpăţânei);

Solurile


Carpaţii Occidentali - pe cea mai mare parte din suprafaţa masivelor care îi alcătuiesc

(precumpănitor pe cele cristaline) există diferite tipuri de cambisoluri (brune acide, brune luvice, brune eumezobazice);

- în munţii calcaroşi (Aninei, Pădurea Craiului şi parţial în Locvei şi Almăj, Codru Moma, Bihor, Trascău etc.) în asociere cu cambisoluri sunt rendzine; se adaugă pe munţii vulcanici (Metaliferi) petece de andosoluri;

- în majoritatea depresiunilor (mai ales în cele cu şesuri aluviale extinse precum cele de pe Crişuri, Nera) sunt argiluvisoluri (brune, luvice şi luvisoluri) şi soluri neevoluate şi lăcovişti;

- sistemul edafic este favorabil diverselor culturi (până la cca 1000 m altitudine) fâneţelor şi păşunilor dar şi domeniului silvic.

Test de autoevaluare 7.3 1. Realizaţi un profil pedogeografic între localităţile Bicaz şi Iaşi şi precizaţi legăturile dintre repartiţia tipurilor de sol şi condiţiile de mediu. 2. Caracterizaţi pedogeografic Depresiunea Braşov şi Delta Dunării. 3. Precizaţi potenţialul agroproductiv a trei unităţi din medii geografice. Comentarii le aceste probleme sunt inserate la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate prin scriere cursivă.

Solurile



Citeşte cu atenţie factorii pedogenetici şi caută să înţelegi importanţa fiecăruia, dar şi în sens asociativ pentru diferitele tipuri de soluri. Extinde exerciţiile şi la alte unităţi. Compară răspunsurile succinte ale tale cu cele cu informaţie mai largă pe care le oferim. Fă diferenţa şi încearcă să stabileşti cât mai multe corelaţii. Testul de autoevaluare 7.1 1. Solurile sunt rezultatul interferenţei în timp a factorilor ce alcătuiesc mediu geografic. Mai întâi sunt rocile de la partea superioară a scoarţei care suferă procese de dezagregare, alterare prin acţiunea agenţilor externi între care cei de natură climatică şi apa au un rol esenţial. Rezultă un depozit mai mult sau mai puţin grosier în care treptat se acumulează şi materie organică din ceea ce rămâne din plantele şi animalele care au vieţuit o perioadă de timp. Ca urmare, treptat depozitul se transformă în sol cu mai multe orizonturi ce au proprietăţi diferite între care fertilitatea, structura, textura sunt importante. Deci factorii genetici sunt roca, climatul, apa, formaţiunile biotice dar şi presiunea exercitată de om. 2. Zonalitatea pedogeografică reprezintă un sistem de grupare de tipuri de soluri impuse de condiţiile climatice majore de pe suprafeţele continentale. În cadrul zonei climatice temperate există o astfel de grupare care se desfăşoară şi pe teritoriul ţării noastre. Diferenţele de natură climatică au facilitat ca grupări – molisolurile (în unităţi cu topoclimat mai uscat şi cald – Podişul Moldovei, Câmpia Română, Dobrogea şi în Câmpia de Vest), argiluvisoluri (în unităţi deluroase şi de podiş jos sub 600 m, cu climat mai umed şi mai răcoros) şi cambisoluri (în unităţi deluroase înalte cu climat mai rece şi umed, subpăduri de gorun şi fag). Etajarea pedogeografică constituie tot un sistem de grupare de tipuri de soluri dar într-o regiune muntoasă înaltă. Aici schimbarea condiţiilor de natură climatică (temperaturi tot mai scăzute cu creşterea în altitudine, paralel cu creşterea cantităţilor de precipitaţii) şi trecerea de la pădurile de fag la cele de conifere şi mai sus la pajiştile alpine care au condus la dezvoltarea unor tipuri de sol pe fâşii concentrice care se succed de la bază la creasta munţilor. În Carpaţi sunt tipuri de sol care aparţin claselor cambisoluri (la bază) şi spodosoluri (de la 1000 m în sus). Testul de autoevaluare 7.2 1. Solurile degradate sunt cele care în urma producerii unor procese geomorfologice intense pierd o parte din orizonturi, materialele fiind îndepărtate şi acumulate în amestec la baza pantelor. Degradarea este activă pe versanţii cu o înclinare mai mare, pe care nu există sau este slab dezvoltat un strat vegetal, în intervale de timp cu ploi torenţiale sau de scurtă durată. Un factor important îl reprezintă activităţile antropice care conduc la stimularea şiroirii, spălării în suprafaţă, alunecărilor etc. Coroborând aceste condiţii şi raportându-le la unităţile geografice din ţara noastră se poate concluziona – degradarea solurilor este posibilă în fiecare dintre acestea dar diferenţiat ca intensitate în funcţie de modul de asociere al factorilor favorizanţi. Ca urmare, arealele cu cele mai însemnate degradări de sol aparţin versanţilor dealurilor, frunţilor de terase, versanţilor montani despăduriţi. Degradări se produc şi în regiunile de câmpie la nivelul luncilor şi teraselor joase (prin inundaţii, revărsări repetate, sărăturare, spulberarea solurilor nisipoase de către vânt).

Solurile


2. Cele două clase de soluri se încadrează în grupa celor azonale, fiind dependente de rolul pe care anumiţi factori locali l-au avut şi îl au în geneza şi evoluţia lor. De aceea ele pot fi întâlnite pe trepte de relief şi în condiţii climatice deosebite. Psamosolurile sunt cele care s-au format pe acumulările de nisip. Acestea se află în mai multe regiuni fiind fie depozite fluviatile fie fluviomarine. Primele se află în Câmpia Română şi Câmpia de Vest şi pe o mică suprafaţă în Depresiunea Braşov (la Reci) şi au rezultat din aluviunile depuse de Dunăre şi de unele din cele mai importante râuri carpatice la nivelul luncii, a teraselor inferioare şi chiar pe interfluvii. Se găsesc în sudul Câmpiei Olteniei pe dreapta văilor Ialomiţa, Călmăţui, în Bărăgan şi pe stânga Bârladului în Câmpia Siretului. În Câmpia de Vest arealul cel mai mare se află în Câmpia Carei. Areale mici sunt şi în Carpaţi (la Reci pe stânga luncii Râului Negru şi pe ostrovul Moldova Nouă din Defileul Dunării). Se adaugă acumulările de pe grindurile din Delta Dunării, complexul lagunar Razim-Sinoe dar şi pe unele sectoare de plaje de pe litoral. Originea nisipurilor este dublă – din aluviunile cărate de fluviu dar şi din materialele transportate de valuri de pe platforma litorală şi depuse la ţărm. Indiferent de situaţie frecvenţa vânturilor cu o viteză mare pe de o parte a accentuat depunerea nisipului pe anumite direcţii, iar pe de alta a creat un relief de dune cu înălţimi variabile. Deci, sunt acumulări recente supuse unor modificări accentuate determinate de vânt. Ca urmare, pe ele nu s-au putut realiza soluri bine structurate cu grosimi mari; nu au fertilitate mare şi nici nu menţin apa (sunt permeabile). Ca urmare, valorificarea economică este limitată la unele culturi agricole şi mai ales pentru plantaţii forestiere (salcâm) şi în anumite condiţii pentru viţă-de-vie şi alte culturi (irigaţii, îngrăşăminte, fixarea dunelor etc.). Solurile halomorfe sunt legate de terenurile unde la suprafaţă are loc o concentrare mare de săruri (nitriţi, sulfaţi, cloruri etc.). Acestea provin fie din masive de sare, ghips etc. aflate la suprafaţă sau la adâncime mică fie prin ridicarea prin capilaritatea apei mineralizate din pânzele freatice aflate la adâncimi mici. Procesul este activ în regiunile de stepă şi silvostepă unde precipitaţiile sunt reduse, iar evaporaţie este puternică. Ca urmare, se produce o acumulare treptată de săruri în toate orizonturile ceea ce conduce la o fertilitate redusă şi la posibilităţi foarte mici de folosire agricolă (dominant pentru pajişti cu randament precar). Utilizarea pentru alte culturi se face doar pe suprafeţe reduse şi numai în condiţiile asigurării unei desalinizări intense. Terenurile unde s-au dezvoltat sărături sunt frecvente în Câmpia Română (în luncile văilor din Câmpiile Buzăului, Râmnicului, Siretului, pe areale mai mici în lunca Dunării) în câmpiile de subsidenţă Timiş şi Crişuri, dar local şi în Subcarpaţi (unde la zi sunt masive de sare). Se adaugă unele fâşii de pe terenurile nisipoase de pe litoral şi din Delta Dunării. 3. Etajarea condiţiilor de climă şi vegetaţie impusă de desfăşurarea reliefului de la 500-600 m în depresiunile mari la 2500 m pe crestele munţilor s-a răsfrânt şi în formarea şi evoluţia solurilor. Există mai multe tipuri de sol care se încadrează în clasele cambisoluri (brune eu-mezobazice, brune acide etc.) şi spodosoluri (brune feriiluviale, podzoluri, brune alpine etc.) ce au o dezvoltare sub formă de areale concentrice care se dispun etajat de la baza munţilor către crestele alpine. La acestea se adaugă mai multe tipuri şi subtipuri ce au caracter azonal fiind determinate de anumite condiţii locale de rocă, umiditate etc. Între acestea se impun andosolurile pe rocile vulcanice (în masivele din Carpaţii Orientali şi sudul Munţilor Apuseni), rendzinele pe calcare (Munţii Aninei, Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihor etc.), lăcoviştile şi solurile turboase în depresiunile cu exces de apă, solurile aluviale din luncile marilor râuri etc.

Solurile


Testul de autoevaluare 7.3 1. Aliniamentul Bicaz-Piatra Neamţ-Iaşi intersectează mai multe unităţi geografice din Carpaţi, Subcarpaţii Moldovei şi Podişul Moldovei în fiecare dintre acestea existând condiţii de mediu ce au condus la dezvoltarea anumitor tipuri de soluri. În Carpaţi profilul se desfăşoară prin Munţii Stânişoarei ce au altitudinii sub 1400 m; sunt alcătuiţi din fliş (alternanţe de strate de gresii, marne, argile) au un climat cu temperaturi medii moderate (anual de la 6 la 40, în iulie-august de la 140 la 100, în ianuarie de la –6 la –80 etc.), precipitaţii de 800-1000 mm cu o repartiţie bogată primăvara şi vara şi o haină vegetală alcătuită din păduri de fag (fag şi gorun la contactul cu dealurile), fag şi molid şi doar pe creste din molid compact. În aceste condiţii aici s-au dezvoltat dominant cambisoluri (soluri eu-mezobazice şi brune acide) şi doar pe creste spodosoluri. Pe versanţii despăduriţi producerea alunecărilor de teren şi a şiroirii a condus la individualizarea erodisolurilor. Între Piatra Neamţ şi Roman profilul traversează Subcarpaţii Moldovei care aici sunt reprezentaţi de depresiunea Cracău (300-350 m altitudine, climat moderat cu temperaturi medii anuale în jur de 80 şi 600 mm de precipitaţii, ierni reci cu zăpadă multă şi inversiuni de temperatură; păduri de gorun şi stejar în cea mai mare parte înlocuite de culturi de câmp pe terase şi glacisuri şi livezi şi păşuni pe versanţi; există soluri cernoziomoide, cernoziomuri cambice în vatra depresiunii şi cenuşii pe glacisuri) şi un şir de dealuri joase (350-450 m altitudine, temperaturi mai joase şi precipitaţii mai bogate, pâlcuri de pădure de stejar, gorun şi pajişti; soluri brune, brune luvice) care până la lunca Siretului se continuă prin terase (soluri cernoziomoide şi cenuşii). Între Roman şi Iaşi sunt traversate de culoarul Siretului (terase şi lunci cu molisoluri şi soluri aluviale), Podişul Central Moldovenesc (300-400 m altitudine, platouri cu păduri de gorun, stejar şi versanţi cu degradări de teren; temperaturi medii anuale în jur de 90 şi 500-550 mm precipitaţii; soluri brune luvice, brune argilo iluviale, erodisoluri) şi sudul Câmpiei Moldovei (versanţi cu alunecări, terase la 100-160 m lunca Bahluiului etc.; climat secetos cu temperaturi medii de 100 anual, -3, -40 iarna când sunt şi geruri şi inversiuni de temperatură, 20-210 vara cu numeroase intervale secetoase; vegetaţie de silvostepă care a fost aproape în întregime înlocuită de culturi agricole; solurile sunt cernoziomuri şi cernoziomuri cambice, soluri cenuşii la contactul cu versanţii dealurilor, soluri aluviale în luncile din văi şi erodisoluri pe versanţi. 2. Depresiunea Braşov se află în sudul Carpaţilor Orientali, la contactul cu Carpaţii Meridionali. Are origine tectonică, un graben realizat la finele pliocenului şi începutul cuaternarului; relieful reprezentat de şesul depresionar, una două terase, lunci şi sectoare joase mlăştinoase în porţiunile cu subsidenţă activă, este înconjurat de culmi muntoase cu altitudini de 1000-2000 m şi versanţi cu pante accentuate; climatul montan se caracterizează prin ierni lungi şi reci cu frecvente inversiuni de temperatură când valorile acesteia scad sub –300 (la Bod s-a înregistrat valoarea minimă absolută –38,50 în 1942) şi veri ploioase cu ceţuri frecvente; vegetaţia specifică care aparţine pădurilor de fag şi de amestec (fag şi conifere) a fost în cea mai mare măsură înlocuită de culturi agricole şi păşuni dar s-a păstrat la contactul cu munţii, în sectoarele mlăştinoase şi pe dunele de nisip. În aceste condiţii solurile sunt diverse. Pe şesurile mai înalte s-au dezvoltat soluri cernoziomoide (mai ales în sectorul Târgu Secuiesc); pe conurile piemontane şi terasele din centru şi vest sunt soluri eu-mezobazice şi luvice, pe şesurile joase cu exces de umiditate (de la marginea conurilor piemontane şi a glacisurilor, în sectoarele uşor subsidente) din centru şi la Covasna sunt lăcovişti şi soluri gleice, pe dunele de nisip s-au conturat psamosoluri etc. Delta Dunării reprezintă un sector de câmpie în formare dezvoltată în locul unui golf al mării din holocen. Dezvoltarea de grinduri fluviatile a dus nu numai la crearea unor fâşii de uscat pe care s-a instalat vegetaţie hidrofilă şi halofilă dar şi la conturarea unor soluri

Solurile


adecvate. Roca pe care s-au dezvoltat acestea este nisipul, pânza de apă este la mică adâncime, condiţiile climatice relevă rolul distinct pe care vântul îl are în impunerea mobilităţii nisipurilor, creşterile frecvente de debit ale Dunării facilitează revărsări şi inundaţii etc. Există două tipuri de soluri cu grad de evoluţie diferit în funcţie de condiţiile locale. Peste tot sunt psamosoluri dar care în porţiunile mai înalte ale grindurilor acoperite de vegetaţie, ca urmare a încorporării unei cantităţi mai mari de materie organică şi a unui drenaj mai bun au evoluat spre psamosoluri cambice. Se adaugă în sectoarele joase slab drenate lăcovişti şi soluri halomorfe. 3. Potenţialul agroproductiv este condiţionat de proprietăţile solurilor (îndeosebi fertilitate, structură, textură, constituenţi etc.). Ele diferă de la o unitate geografică la alta fiind dependente de tipul de roci (depozite) pe care s-au format (argiloase, loessuri, nisipoase, calcaroase etc.) de condiţiile climatice, formaţiunile vegetale, presiunea antropică etc. Câteva exemplificări sunt elocvente. Molisolurile sunt în cea mai mare măsură dezvoltate în regiunile de câmpie pe depozite loessoide şi loessuri într-un climat cald şi cu precipitaţii puţine sub formaţiuni vegetale de stepă şi silvostepă. Au grosime mare, orizonturi bine structurate şi cu fertilitate deosebită. În aceste condiţii ele au un potenţial agroproductiv foarte bun pentru toate tipurile de culturi doar pentru cele care necesită apă sunt necesare irigaţii. Spodosolurile cuprind mai multe tipuri cu largă dezvoltare în Carpaţi la altitudini de regulă de peste 1000 m. Se dezvoltă îndeosebi pe rocile metamorfice (şisturi cristaline) dar sunt întâlnite şi pe gresii din unităţile de fliş. Sunt soluri formate în climat rece (temperaturi medii anuale sub 40) şi cu umiditate însemnată (precipitaţii de peste 1000 mm/an) sub formaţiuni vegetale variate (de la păduri de amestec cu molid-fag, la conifere şi pajişti în spaţiul alpin). Predomină la altitudini mai mici solul brun acid cu fertilitate bună pentru păduri şi pajişti secundare. Locul lor pe munţii mai înalţi sunt luate de diferite subtipuri de podzoluri care au o aciditate deosebită şi o fertilitate redusă dar suficientă pentru dezvoltarea pădurilor de molid iar local pe terenurile defrişate, pentru pajişti secundare. Soluri hidromorfe sunt frecvente în regiunile cu exces de apă prezente în luncile largi, în câmpiile subsidente (Titu, Timişului, Someşului etc.) în unele depresiuni montane (Braşov, Ciuc) sau de la marginea acestora (Făgăraş, Beiuş etc.). Apariţia lor este condiţionată de stagnarea apei la adâncime mică ceea ce îngreunează aerarea, permite acumularea de oxizi de fier şi mangan, o fertilitate redusă. Există mai multe subtipuri (lăcovişti, soluri gleice) a căror folosire este posibilă pentru pajişti unele tufărişuri şi o vegetaţie forestieră săracă. Culturile nu sunt rentabile decât în condiţiile realizării de lucrări de drenaj profund şi permanent a apei.

Solurile


LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 7 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea tuturor capitolelor lucrării de „Geografie fizică” vol I. Răspunsurile la întrebări vor

fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problema la care trebuie să răspundeţi pentru această temă (rezolvarea să nu depăşească 1 pagină; punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu) este următoarea: Caracterizarea pedogeografică a regiunii naturale în care se află localitatea de domiciliu (plan-localizare (0,5 p.), caracteristici geografice-relief, climă, apă, vegetaţie (4,5 p.); clasă şi tipurile de sol frecvente (3 p.); presiunea antropică şi gradul de degradare a solurilor, folosinţa economică (1 p.). Întrucât tema implică cunoştinţe despre toate componentele fizice de mediu, dar şi despre presiunea antropică exercitată în regiunea unde activaţi este necesar să faceţi apel la informaţii din patru surse: textele din fiecare unitate de învăţare, hărţile din carte dar şi din atlas, bibliografie dar şi propriile observaţii. La fel ca şi în alte situaţii mai întâi stabiliţi cât mai exact localizarea pe hărţi a regiunii pe care o studiaţi şi apoi desprindeţi din texte informaţiile stricte legate de aceasta. Toate acestea le coroboraţi cu datele din observaţii şi le dezvoltaţi ca text după planul propus. Lucrarea va fi transmisă tutorelui de curs pentru a fi verificată şi notată. Bibliografie minimală: Ielenicz M, Erdeli G, Marin I., (2001), Dicţionar de termeni geografici (pentru termenii care nu sunt înţeleşi), Edit. Corint, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol – Manualele de Geografia României din clasele VIII (Capitolul „Solurile”, pg. 66-67) şi XII (Capitolul „Particularităţi biopedogeografice”, pg. 22-25), Edit. Humanitas, Bucureşti. Oprea R., 2005, Solurile României, Edit. Universităţii din Bucureşti. *** (1983) – Geografia României, vol I (selectiv capitolul „Solurile”, pg. 491-547), Edit. Academiei, Bucureşti.

Medii geografice naturale


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE Nr.8 MEDII GEOGRAFICE NATURALE Cuprins Obiectivele unităţii de învăţare nr.8 ………………………………. 169 8.1. Mediile geografice naturale. Caracteristici, evoluţie ………. 169 8.2. Riscuri şi hazarde …………………………………………….. 172 8.3. Tipuri de medii geografice …………………………………… 176 8.4. Protecţia şi conservarea mediului natural 183 Comentarii şi răspunsuri la teste …………………………………. 186 Lucrarea de verificare nr.8 ………………………………………… 187 Bibliografie minimală ………………………………………………. 187 OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr.8

Este o secţiune finală cu caracter de sinteză care asamblează la nivelul unor sisteme geografice de ordine diferite cele mai însemnate informaţii însuşite. Prin aceasta veţi reuşi:

• să realizaţi în primul rând înţelegerea relaţiilor dintre componentele geografice principale şi elementele acestora privite nu numai spaţial ci şi în timp şi cauzal;

• să urmăriţi logic cunoaşterea sferei unor noţiuni de bază precum mediu natural, mediu antropizat, mediu antropic şi particularizarea lor în unităţi specifice pe teritoriul României prin separarea mai multor tipuri regionale;

• să înţelegeţi că raporturile dintre acestea, dobândite în timp, implică nu numai problema cunoaşterii lor, dar şi a modalităţilor în care societatea din ţara noastră a gândit şi aplică un sistem de protecţie şi conservare.

8.1. Mediile geografice naturale Caracteristici generale

Mediile naturale sunt sisteme care reflectă ansamblul relaţiilor stabilite în timp şi pe unitate spaţială dintre substrat, relief, climă, ape, vieţuitoare, soluri şi care se reflectă în anumite peisaje. De-a lungul timpului geologic şi istoric, suferă multiple modificări, toate în funcţie de raporturile care se stabilesc la nivel regional şi local între elementele componentelor sale şi dezvoltarea societăţii omeneşti. Orice schimbare survenită la nivelul unui element al sistemului atrage după sine schimbări şi la celelalte, iar în final toate conduc la transformări mai mari ori mai mici în caracteristicile acestuia. În funcţie de amploarea modificărilor care survin în mediul natural şi de durata în care acestea se produc, se pot separa tipuri de mediu geografic (naturale, antropizate, antropice). În istoria geologică a spaţiului românesc există o multitudine de astfel de situaţii. Semnificative pentru ansamblu mediilor naturale actuale sunt cele realizate în cuaternar în timp de zeci de mii de ani. Între acestea, tipice sunt transformările impuse de modificările climatice.



Factori care au conlucrat la realizarea mediilor naturale Presiunea antropică şi modificări ale mediului

Cele mai importante schimbări de acest gen care au condus la modificări esenţiale ale mediilor s-au petrecut la finele pleistocenului şi la începutul holocenului (acum 10 000 de ani). Climatul s-a încălzit treptat, trecând de la unul rece periglaciar la altul temperat. Ca urmare, gheţarii din Carpaţi, aflaţi la peste 2000 m altitudine, s-au topit, vegetaţia de pajişti reci care acoperea restul munţilor şi dealurilor s-a retras pe crestele munţilor (la peste 2000 m), pădurile de conifere existente în pleistocenul superior în regiunile joase au urcat la peste 1000 m, în locul lor extinzându-se pădurile de foioase (carpen, fag), care au înaintat din sudul şi vestul Europei. Aridizarea climatului, survenită în holocen a favorizat extinderea stepei din estul Europei, care a cuprins regiunile joase din sud-estul ţării. Astfel, de la un sistem de medii naturale specifice climatului rece din pleistocenul superior s-a trecut, treptat, la cel actual, care în final a condus la desfăşurarea mai multor sisteme generale precum: stepă, silvostepă, pădurile de foioase, pădurile de conifere, subalpinul şi alpinul. Tot în cuaternar modificări de amploare s-au înregistrat şi datorită intervenţiei altor factori. Astfel a fost trecerea de la un mediu lacustru la altul de câmpie, rezultat prin umplerea în pleistocen a lacurilor din sudul şi vestul ţării cu aluviuni cărate de râurile care veneau din Carpaţi. La fel, evoluţia liniei ţărmului Mării Negre (petrecută ca urmare a proceselor determinate de acţiunea valurilor, a curenţilor litorali, a volumului însemnat de materiale pe care Dunărea le-a adus pe fondul general al ridicării uşoare a nivelului mării) a condus la schimbări ale mediilor naturale. Astfel, ţărmul ondulat cu multe golfuri (la vărsarea Dunării, Siutghiol ş.a.) la începutul holocenului s-a transformat într-un ţărm drept, cu cordoane de nisip care au închis golfurile şi gurile de vărsare ale râurilor creând medii noi de tipul Deltei Dunării, lagunelor, limanelor etc. Suita acestor modificări s-a înfăptuit în ultimile două milenii. Cele mai numeroase modificări ale mediilor cu caracter general se produc pe areale limitate şi în intervale de timp de la câteva zile la mai mulţi ani, agentul cel mai însemnat fiind omul. Prin intervenţii diverse, acesta a determinat direct sau indirect schimbări locale ale elementelor din alcătuirea sistemului dar care, prin generalizare şi extindere s-au constituit în transformări regionale de mediu acesta căpătând nivele de antropizare deosebite. Ele sunt reflectate îndeosebi în structura şi compoziţia vegetaţiei, în crearea unor reliefuri antropice, în modificări hidrografice (cursuri de apă canalizate, lacuri de retenţie), în introducerea în aer, apă, sol a diverselor substanţe şi deşeuri cu caracter poluant etc.



În acest sens, de-a lungul veacurilor, dar mai ales din a doua parte a secolului al XX-lea, s-a produs treptat transformarea mediilor naturale în medii antropice sau antropizate. Acţiunile semnificative responsabile de acest fenomen şi care au condus la generarea de noi medii locale şi regionale sunt:

- defrişarea pădurilor de munte şi a tufărişurilor subalpine pentru extinderea terenurilor cu păşuni şi fâneţe necesare creşterii animalelor; în depresiunile intramontane şi pe unele culmi sau versanţi slab înclinaţi (până la 1000 m altitudine) pe care se află sate de munte, defrişarea s-a înfăptuit şi pentru a introduce unele culturi agricole; se adaugă exploatarea materialului lemnos, de conifere şi fag (mai ales în secolul al XX-lea), folosit pentru cherestea, mobilă, celuloză etc.;

- defrişarea pădurilor din regiunile de dealuri şi podişuri şi, mai ales, din câmpie (peste 90% din păduri) pentru extinderea treptată a aşezărilor, a terenurilor cu diverse culturi, a căilor de comunicaţie etc.;

- construirea barajelor de pe marile râuri; apa râurilor de acumulare, extinse uneori pe zeci de kilometri, este folosită la obţinerea de energie electrică, la irigaţii şi la alimentarea cu apă a aşezărilor şi a întreprinderilor economice; se adaugă mulţimea iazurilor pentru agrement, piscicultură, irigaţii din regiunile de câmpie şi de dealuri etc.

Consecinţele acestor acţiuni asupra mediului s-au reflectat în:

- diminuarea treptată a suprafeţelor cu pădure (aproape 70% din suprafaţa ţării la începutul mileniului II, cca 40% la mijlocul secolului al XIX-lea şi sub 27% în prezent) în paralel cu extinderea terenurilor cu pajişti secundare şi cu diverse culturi;

- coborârea limitei superioare a pădurilor datorită extinderii păşunilor, aceasta situându-se, în multe masive montane, la 1400-1600 m în raport cu situaţia naturală de 1800 m;

- modificarea compoziţiei normale a pădurilor, prin diminuarea exemplarelor esenţelor valoroase economic (brad, fag) sau a căror regenerare se face mai greu (pinul negru), prin plantaţii (molizi pe terenurile de pe care au fost defrişate pădurile de fag sau amestec, pin pe terenurile degradate din regiunile de dealuri înalte şi de munte; salcâmi pe versanţii cu alunecări, sălcii şi plopi pe terenurile cu umiditate accentuată etc.);

- degradarea pajiştilor intens păşunate prin impunerea treptată a unor specii de plante nefolosite de animale (ţăpoşica pe păşunile subalpine) şi chiar distrugerea covorului vegetal din jurul stânelor permanente, ca urmare a acidificării solului;

- înlocuirea aproape completă a vegetaţiei spontane în regiunile de câmpie şi de dealuri joase cu diverse culturi agricole; se adaugă plantele spontane (ruderale) care s-au impus în lungul drumurilor sau al gospodăriilor;



- modificarea locală a condiţiilor climaterice (în spaţii urbane, în arealul marilor lacuri de baraj etc.) cu efecte în mărimea stării de umezeală a aerului, a producerii ceţii, variaţia diurnă a temperaturii etc.

- degradarea solurilor atât prin producerea de şiroiri şi spălarea în suprafaţă pe versanţii despăduriţi (mai ales în Subcarpaţi, podişuri) cât şi prin folosirea abundentă a diverselor îngrăşăminte chimice (îndeosebi în spaţiile cultivate din câmpii);

- extinderea spaţiilor locuite şi cu caracter economic însoţite de cvartatele de locuinţe, străzi, parcuri, dotări pentru odihnă şi agrement, unităţi industriale, puncte de colectare a deşeurilor, poluări (mai ales în arealul marilor oraşe);

- schimbări în structura peisajului natural mergând până la transformarea lui în peisaj antropizat sau antropic (în spaţiul marilor aşezări urbane sau al platformelor industriale) etc.

Test de autoevaluare 8.1 1.Enumeraţi factorii care au împins mediile naturale în ţara noastră. 2.Menţionaţi principalele activităţi umane ce au produs transformări ale mediilor naturale în grade diferite. Răspunsurile la aceste probleme pot fi confruntate cu rezolvările de la finele unităţii de învăţare. Reţineţi elemente redate cu scriere cursivă.

8.2. Riscuri şi hazarde Multe din activităţile naturale şi activităţile omeneşti conduc la consecinţe care afectează evoluţia normală a sistemelor de mediu şi a colectivităţilor umane. Ele produc degradări de mediu pe plan local şi regional dar deseori sunt însoţite şi de pierderi materiale afectând şi viaţa oamenilor. În acest ultim caz se vorbeşte de hazarde care se corelează cu manifestări de amploare a fenomenelor. Noţiunea de risc are un grad de atenţionare pentru înregistrarea unor situaţii de limită, adică procesul nu a avut loc dar s-a ajuns în situaţia în care echilibrul dintre elementele componentelor sistemului se poate rupe iar înfăptuirea procesului să faciliteze hazarde. Două exemple elocvente pentru înţelegerea



raporturilor dintre aceste momente. În regiunile de dealuri (ex. Subcarpaţi, Dealurile Olteţului) pe versanţi cu pantă mare deseori caracteristicile geografice impun un potenţial al acestora favorabil producerii de alunecări de teren profunde şi cu dimensiuni mari. Schimbarea modului de folosinţă economică prin tăierea pădurii de pe versant conduce la crearea situaţiei de risc iar abundenţa precipitaţiilor facilitează ruperea acestuia şi producerea alunecărilor de proporţii însoţite de distrugerea multor locuinţe, pierderi de vieţi omeneşti şi de animale din gospodării (ex. în 2004, 2005). Acelaşi volum mare de apă rezultat din precipitaţii abundente a pricinuit în bazinele hidrografice despădurite (extrem de activ în ultimul deceniu) creşteri rapide de debite însoţite de revărsări, inundaţii pe suprafeţe întinse şi pagube materiale şi umane însemnate (în Banat, bazinele Siretului, Ialomiţei, Buzăului, în iulie-septembrie 2005, dar şi în 1969, 1970, 1975 etc.). Extrapolând potenţialul de risc la nivelul tuturor unităţilor de mediu din ţara noastră se ajunge la prognozarea frecvenţei tipurilor de hazarde ce se pot înregistra dar şi la conturarea de regiuni cu vulnerabilitate mai mare sau mai mică pentru acestea. Hazardele se pot separa, în funcţie de originea factorilor ce le pot genera în naturale şi antropice iar în cadrul acestora altele după agentul ce are rol hotărâtor. Nu trebuie omis faptul că relaţiile din sistemul de mediu implică evoluţii la care factorii conlucrează deşi unul sau doi sunt esenţiali situaţii care conduc imediat nu numai la consecinţe dezastroase ci şi altele care se succed în timp. Alunecări şi curgeri noroioase Inundaţii, ruperi de baraje

Tipuri de hazarde Hazarde geomorfologice – sunt determinate de câteva procese gravitaţionale şi de cele legate de eroziunea apei. În prima grupă sunt mai întâi alunecările şi curgerile noroioase (pe versanţii văilor din regiunile de dealuri şi podiş alcătuiţi din roci sedimentare cu strate de roci argiloase, cu pante ce depăşesc 250 şi care în general sunt despădurite, în condiţii de abundenţă a apei primăvara sau la ploi bogate şi de durată). În al doilea rând, local survin prăbuşiri de mase de rocă însemnate de pe versanţii abrupţi (în defileele râurilor Olt, Jiu, Dunărea în 2005) sau de pe cei ai crestelor alpine care cad primăvara (la topirea gheţii din crăpăturile rocilor) sau în intervalele de timp cu ploi abundente şi de durată. Eroziunea apelor curgătoare în perioadele când precipitaţiile deosebite conduc brusc la debite mari (1969 pe Buzău, 1970 în bazinele văilor Someş, Mureş, Crişuri, 2005 pe Siret, Buzău, Argeş etc.) care produc modificări de amploare în relieful luncii inclusiv ale teraselor inferioare distrugând gospodării, provocând adesea şi pierderi de vieţi omeneşti. Hazardele hidrologice sunt determinate mai întâi de marile revărsări ale apei râurilor la debite mari când se înregistrează inundaţii de proporţii şi de durată care „îneacă” terenuri agricole, distrug gospodării din lunci de pe terasele joase sau din câmpiile subsidente (Siretului, Timişului, Someşului etc.). Inundaţii catastrofale se înregistrează şi în sezonul rece când după intervale de timp cu temperaturi negative ce conduc la îngheţarea apei râurilor de la un mal la altul (pod de gheaţă) urmează un dezgheţ brusc însoţit de creşteri bruşte de debit şi formarea de baraje de sloiuri de gheaţă (zăpoare) în spatele cărora apa se revarsă (pe râurile din munţi – ex. Bistriţa, dar şi pe Dunăre).



Viscole, furtuni, geruri de durată, secete Cutremure de pământ

În Dobrogea realizarea unei scurgeri cu debite extreme în lungul unor văi seci (mai ales vara la marile averse, ex. în 2004-2005) produce efectul de „sel” (o masă de apă enormă care se deplasează cu viteză mare pe vale distrugând culturi, gospodării, îneacă vite şi oameni). Procese similare se înregistrează şi pe versanţii cu pante mai mici în timpul ploilor torenţiale de durată (în Dobrogea la Costineşti, Techirghiol, Tuzla în septembrie 2005, în urma dezvoltării unui „val de apă” pe întreaga sa suprafaţă care s-a amplificat către bază unde a căpătat o forţă distructivă deosebită). Barajele unor lacuri pot fi distruse fie de presiunea enormă exercitată de volumul foarte mare de apă din spatele acestora care nu poate fi scurs din motive de ordin tehnic (barajul de pe Tazlău de la nord de Oneşti) fie datorită fisurilor din construcţie prin care apa se infiltrează (iazurile din câmpie). Cantitatea uriaşă de apă propagată în aval cu viteză mare şi în valuri distruge orice construcţie şi utilizare agricolă provocând şi înecarea vitelor şi oamenilor surprinşi. Pe ţărmul românesc, marile furtuni dezvoltă valuri cu amplitudine de peste 5 m (în cazuri extreme ajung şi la 20 m) care conduc la distrugerea amenajărilor de pe plaje, la erodarea falezei şi pagube importante la instalaţiile portuare. Hazardele climatice sunt diverse, între ele se impun prin urmări mai întâi furtunile care produc pagube însemnate în spaţiul agricol, în cel silvic (prin doborâturi) şi în unele amenajări gospodăreşti. Deşi rare, un loc aparte îl au vârtejurile de amploare (un fel de tornade) care pe direcţia de deplasare distrug tot ceea ce întâlnesc (în 2004, 2005 în Bărăgan). Furtunile din sezonul rece provoacă viscole care conduc prin troienirea zăpezii la bararea drumurilor, distrugerea unor construcţii, pierderi de animale şi vieţi omeneşti. Alte procese climatice cu urmări nefavorabile sunt gerurile de durată, grindina (îndeosebi pentru domeniul agricol), secetele (pe spaţii extinse în sudul şi estul ţării), avalanşele pe versanţii montani alpini cu pante mari. Hazardele seismice sunt legate de producerea cu intensitate mare (magnitudine de peste 6,5 grade pe scara Richter) a cutremurelor (mai ales cele cu hipocentrul la adâncimi mici). Principala arie seismică se află în sud-estul ţării având principalele centre de propagare a undelor seismice în Subcarpaţii Vrancei. Arii unde se mai produc cutremure sunt în Banat, Transilvania. Între seismele care au generat pierderi materiale şi de vieţi omeneşti foarte însemnate sunt cele din 1802, 1940 (7,4 grade Richter, peste 500 morţi, mari distrugeri în Bucureşti şi aşezările din sud-estul ţării; 1977 cu 7,2 magnitudine şi peste 1500 victime; 1986, 1990).



Explozii, poluări

Hazardele antropice sunt dependente direct sau indirect de activităţile umane, efectele fiind imediate sau în timp. Dintre cele cu consecinţe asupra mediului fizic însemnate prin mărimea urmărilor nefavorabile sunt: exploziile în cariere, poluarea aerului, apei, solului cu diverse soluţii, gaze şi substanţe toxice (pe terenuri petroliere şi în vecinătatea unităţilor industriale), accidentele aviatice (Baloteşti etc.), navale (scurgeri de reziduri petroliere pe Dunăre şi în fâşia litorală), utilizări agricole necorespunzătoare urmate de accelerarea unor procese de versant, salinizări, înmlăştiniri etc. Diferenţieri regionale Condiţiile care conduc la producerea de procese naturale şi antropice deşi sunt destul de variate au o desfăşurare deosebită pe mari unităţi geografice ceea ce se răsfrânge în diferenţieri spaţiale ale vulnerabilităţii pentru înregistrarea hazardelor. În acest sens se pot separa câteva unităţi fiecare cu un anumit specific. Crestele alpine şi subalpine carpatice care sunt dominate de hazarde impuse de avalanşe, viscole, prăbuşiri. Spaţiul montan propriu-zis cu hazarde limitate ca număr şi ca locaţie (cariere de caolin, piatră etc., inundaţii în luncile râurile, alunecări de proporţii în munţii alcătuiţi din fliş paleogen etc.). Subcarpaţii cu concentrare de alunecări şi curgeri noroioase care uneori afectează versanţii în întregime, cu suprafeţe întinse poluate de reziduri din exploatări petroliere, sare etc, cu albii şi terase joase supuse frecvent inundaţiilor. Dealurile şi podişurile cu hazarde concentrate în luncile râurilor (inundaţii), în arii intens umanizate (poluare) şi pe unii versanţi (alunecări de proporţii). Regiunile de câmpie şi de podişuri joase în care hazardele pot fi provocate pe de-o parte de inundaţii (luncile râurilor, câmpiile de subsidenţă), viscole, secete, grindină, seisme iar pe de alta de diverse forme de poluare chimică a aerului, apei, solului în urma unor variate activităţi economice (agricole, industriale, de transport etc.)



Test de autoevaluare 8.2 1.Precizaţi care sunt tipurile de hazarde importante care se produc în România. 2.Care sunt principalele grupări regionale ale tipurilor de hazarde. Răspunsurile la aceste probleme pot fi confruntate cu rezolvările de la finele unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.

8.3 Tipuri de medii geografice Caracteristici

În România există o mare varietate a condiţiilor naturale (relief, climate, ape, viaţă, substrat geologic şi soluri) şi o complexitate de aspecte rezultate din evoluţia spaţială şi în timp a legăturilor dintre acestea inclusiv cu cele dobândite prin dezvoltarea societăţii. S-a ajuns la individualizarea a numeroase tipuri de mediu ca sisteme bine conturate şi reflectate de tot atâtea peisaje în care unul sau două componente se impun şi dau pe de-o parte trăsătura specifică iar pe de alta o anumită poziţie în ierarhia de ansamblu a lor. Astfel, dezvoltarea reliefului pe verticală de la nivelul mării la 2544 m a determinat prima grupare a lor în medii montane, de dealuri şi podişuri, de câmpii şi podişuri joase. În cadrul acestora diferenţierile evidente de natură climatică reflectate prin factorii biotic, edafic şi trepte secundare de relief a condus la stabilirea unui al doilea nivel de medii specifice. Mai departe, pe alte trepte la scara regională sau locală, separarea de subtipuri s-a datorat impunerii rolului altor factori (rocă, forme de relief, tipuri de formaţiuni vegetale etc.) inclusiv al societăţii umane. Mediul carpatic Cuprinde întregul sistem montan fiindu-i specifice în general altitudini de la 800 m în sus; în depresiuni şi la contactul cu unităţile din vestul ţării coboară mult mai jos. Deşi începutul construirii sale este legat de epocile geologice vechi, individualizarea ca sistem montan se face de la finele mezozoicului şi mai ales în neozoic; în cuaternar, ultima perioadă geologică, componentele sale sunt ridicate diferenţiat ajungându-se la altitudinile actuale.



Elemente specifice Subtipuri

Este o unitate cu o fragmentare accentuată impusă de tectonică şi adâncirea mai multor generaţii de râuri, cu o multitudine de valori a pantelor şi în care se îmbină forme de relief generate în timp geologic de mulţi agenţi externi. Pe el s-a individualizat un sistem climatic propriu cu diferenţieri pe mai multe trepte reflectate şi în tot atâtea etaje de vegetaţie, soluri, procese geomorfologice actuale etc. Deosebirile pe plan regional sau local al rolului factorilor naturali antropici în formarea şi evoluţia sistemului (de mediu) a facilitat diferenţierea mai multor subtipuri ce se ierarhizează. Mediul crestelor carpatice cu caracter alpin şi subalpin Cuprinde spaţiul montan desfăşurat în general la peste 1800 m având o dezvoltare insulară dominantă în Carpaţii Meridionali şi mai mică în rest (munţii Rodnei, Călimani, Maramureş, Ceahlău, Ciucaş, Baiu, Bihor-Vlădeasa-Muntele Mare). Alcătuiţi dominant din roci cristaline şi magmatice vechi şi mici petece de calcare, conglomerate mezozoice. Relief de creste şi vârfuri încadrate de versanţi cu pante mari supuse unor intense procese gravitaţionale, periglaciare; între acestea sunt platouri (mărturii ale unor nivelări vechi), circuri şi văi glaciare (urmare a modelării înfăptuite de gheţari în pleistocenul superior); se produc hazarde impuse de avalanşe, prăbuşiri. Climat rece riguros cu predominarea zilelor cu temperaturi negative, cu geruri frecvente, precipitaţii abundente (peste 1000 mm) din care o mare parte din zăpadă (se menţine peste şase luni iar în locurile umbrite peste nouă luni). Constituie sectorul de obârşie al generaţiei de râuri din bazinul superior al marilor artere hidrografice care are un sistem specific de alimentare şi scurgere; aici se află şi cele mai multe lacuri a căror cuvetă este de origine glaciară. Vegetaţia specifică cu pajişti alpine şi multe plante cu adaptări la scurtul interval al ciclului biotic, la solurile slab formate cu multă încărcătură minerală. Prezenţa omului este legată de turism şi activităţi pastorale un număr limitat de zile, dar efectele sunt deseori vizibile. Se separă mai întâi două subtipuri principale: alpin (la peste 2200 m, extrem de riguros climatic, doar creste şi vârfuri cu o vegetaţie sporadică de plante bine adaptate la vânt şi ger etc.) şi subalpin (cu



Elemente specifice

relief mai variat – platouri, circuri glaciare, versanţi cu pantă mare), climat rece dar care permite dezvoltarea alături de ierburi şi a arbuştilor care uneori pe platouri, la sub 2000 m au o dezvoltare importantă. Subordonat sunt alte subtipuri între care cele ale abrupturilor stâncoase (expuse dezagregărilor, cu licheni, muşchi şi plante izolate cu dimensiuni reduse), al maselor de grohotiş (pe blocuri licheni şi doar pe cele de pe pantele mici unde dinamica lor este redusă, câteva specii de muşchi sau de alte plante ierboase sau arbuşti), al versanţilor circurilor şi văilor glaciare (culoare de pietre şi de avalanşe, tăpşane de grohotişuri la bază, vegetaţie ierboasă şi mai rar arbustieră etc.), al lacurilor glaciare (extrem de puţine forme de viaţă), al fundului văilor, multe cu caracter glaciar (mase de grohotiş vechi acoperit de vegetaţie întrerupte de blocuri, praguri glaciare sau petice cu apă şi plante higrofile. Mediul carpatic al altitudinilor medii Cuprindea cea mai mare parte a spaţiului montan desfăşurat la altitudini de la 800 (1000 m) la cca 1800 m fiind prezent în toate cele ramuri carpatice dar păstrând caracterul insular (are cea mai largă dezvoltare în Carpaţii Meridionali şi Orientali). Alcătuirea geologică este variată incluzând formaţiuni cristaline, sedimentare, vulcanice care se impun în diferenţierea subtipurilor de mediu. Relieful este complex spaţiul alcătuind sectorul central şi de bază al masivelor montane; există o îmbinare de culmi în trepte separate de văi aparţinând mai multor generaţii (cu lunci şi terase diferite ca număr şi extindere) ce au versanţi cu formă complexă pe care procesele de şiroire, torenţialitate, alunecări sunt dependente de gradul de despădurire, pantă şi alcătuire petrografică. Climatul este mai puţin rece în raport cu precedentul (se diferenţiază în cele patru sezoane; intervalul cu temperaturi pozitive îl depăşeşte pe cel cu îngheţuri), dar aproape la fel de umede; în jur de 1000 mm precipitaţii repartizate în toate lunile anului). Vegetaţia este bine încheiată alcătuită dominant din păduri de conifere (mai ales molid), păduri de amestec la sub 1200 m care uneori devin precumpănitor din fag (pe versanţii sudici şi masivele din Banat şi Munţii Apuseni). Sub acestea există dominant spodosoluri şi cambisoluri. Activităţile antropice mult mai evidente au condus la modificări semnificative în peisaj impunând versanţi despăduriţi, versanţi şi culmi secundare cu vegetaţie de păşuni şi fâneţe, aşezări de la cele risipite la cele lineare în lungul văilor.



Subtipuri Elemente specifice

Subtipurile sunt generate de rolul mai important pe care le-au avut în evoluţia sistemului – desfăşurarea mai mare a unor tipuri de roci, frecvenţa unor procese geomorfologice sau formaţiuni vegetale, amprenta activităţilor antropice etc. Se disting ca prime subtipuri de medii cele ale:

- munţilor din roci cristaline (masivitate, văi înguste, versanţi cu pante accentuate, bine împăduriţi etc.),

- munţii din roci eruptive (culmi şi versanţi din vechi aparate vulcanice înconjurate de platouri din aglomerate vulcanice; defilee adânci; androsoluri şi păduri mixte),

- munţi din roci sedimentare (relief mult mai variat determinat de rezistenţa diferită a formaţiunilor geologice componente; o dinamică de versant activă întreţinută de alunecări, şiroire şi torenţialitate).

În cadrul acestora se separă alte subtipuri de medii între care însemnate, cel puţin prin peisajul pe care-l degajă, sunt:

- mediul carstic (în masivele calcaroase cu platouri şi o multitudine de forme endo şi exocartice; la vegetaţie de bază alcătuită din conifere şi foioase se adaugă numeroase plante calcifile; solurile sunt de tip terra rosa etc.),

- mediul masivelor alcătuite din conglomerate (în Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, relief de platouri, abrupturi cu brâne şi poliţe, forme de relief rezidual de tipul babelor, sfinxilor, coloanelor etc, văi înguste şi în majoritate seci, vegetaţie de pădure generală dar şi multe specii izolate pe poliţe şi abrupturi),

- mediul mlaştinilor oligotrofe şi eutrofe şi al lacurilor (pe suprafeţe orizontale şi în unele microdepresiuni), medii antropizate (în spaţiile aşezărilor rurale şi chiar urbane unde în mare măsură vegetaţia iniţială a fost înlocuită de diverse construcţii specifice, fâneţe, păşuni, drumuri, cariere) etc.

Mediul carpatic al culoarelor de vale, al depresiunilor şi culmilor montane joase Formează pe de-o parte rama lanţului carpatic iar pe de alta spaţiile joase din interiorul său create de tectonică sau de adâncirea râurilor principale; cuprinde unităţi aflate la altitudini de 400-800 m. Depresiunile în majoritatea situaţiilor sunt în lungul culoarelor de vale fiind rezultatul eroziunii diferenţiate şi ca urmare au şi dimensiuni mici şi un relief de lunci şi terase. Depresiunile mari (Maramureş, Ciuc, Gheorgheni, Braşov, Comăneşti, Beiuş, Brad, Zlatna, Bozovici, Petroşani, Haţeg etc.) au origine tectonică (grabene) care au funcţionat ca bazine de sedimentare în anumite perioade geologice. Munţii joşi situaţii mai ales în Carpaţii Occidentali (Locvei, Dognecei, Zarand, Meseş etc.) au suferit o ridicare mai slabă la finele pliocenului şi în cuaternar. Deci în relief pe de-o parte se impun



Caracteristici

formele negative (depresiuni, văi) iar pe de altă parte aceşti munţi joşi mai slab fragmentaţi în raport cu situaţiile anterioare. Climatul montan este mai blând dar pe de-o parte cu nuanţări clare între cele două grupări de forme (în depresiuni şi pe văile adânci sunt frecvente inversiunile de temperatură, geruri de durată şi cu înregistrarea unor minime destul de scăzute, ceţuri frecvente, precipitaţii de 800 mm, iar pe munţii joşi (temperaturi mai moderate, precipitaţii de 600-800 mm cu diferenţieri de la un sezon la altul). Pe de altă parte există deosebiri între climatul munţilor joşi din nord (ex. Oaş) aflaţi sub directa influenţă a maselor de aer vestice şi cei din Banat unde sunt destul de frecvente maselor de aer mediteraneene. Urmările nu constau doar în diferenţe de natură termică, în regimul de cădere al precipitaţiilor ci se răsfrânge în tipul de formaţiuni vegetale, soluri etc. Gradul de antropizare este cel mai ridicat din Carpaţi. În depresiuni există nu numai numeroase sate dar şi oraşe iar vatra acestora constituie aproape în întregime terenuri agricole. Munţii au la poale aşezări iar în rest păduri, păşuni şi fâneţe. În afara celor două subtipuri de medii sunt şi altele cu rol secundar precum cele de mlaştini, lacuri, defilee, chei, platouri carstice etc. Mediul dealurilor şi podişurilor Cuprinde o mare parte din suprafaţa ţării înglobând unităţi de la interiorul şi exteriorul arcului carpatic cu altitudini cuprinse între 300 şi 800 m (în mai multe dealuri se ajunge la 900 m şi chiar peste 1000 m după cum limita inferioară a Dealurilor de Vest este mai joasă). Sunt alcătuite predominant din roci sedimentare neozoice în structuri cutate (Subcarpaţi, parţial în sectorul peritransilvan), în domuri (Transilvania) şi monoclinale. Doar în Podişul Mehedinţi lângă formaţiunile cutate mezozoice şi neozoice sunt şi areale cu roci cristaline şi magmatice mai vechi. Petrografic este o oarecare omogenitate în sensul precumpănirii stratelor de gresii, marne, tufuri, argile, nisipuri ceea ce conferă o rezistenţă redusă la atacul agenţilor externi. Relieful se dezvoltă dominant la 450-700 m fiind în afara acestora limite în culoarele de vale, depresiuni şi pe culmile formate fie din strate groase de roci rezistente, compacte (gresii în Subcarpaţii Argeşului, tufuri în estul Transilvaniei), fie în locurile ce-au suferit înălţări active în cuaternar. În alcătuirea reliefului se impun patru forme distincte – dealuri cu profil alungit şi versanţi convex-concav, platourile cu versanţi cu pantă accentuată pe care s-au produs alunecări de proporţii (mai ales pe cei cuestici în structura monoclinală), văile largi cu lunci şi terase extinse şi depresiunile (de



Subtipuri

eroziune sau cu caracter structural) cu terase foarte largi. Procesele ce conduc la hazarde sunt alunecările, curgerile noroioase, torenţialitatea şi inundaţiile de proporţii. Climatul moderat dar cu diferenţieri regionale ca nuanţă (între estul şi vestul, sudul şi centrul ţării) a asigurat o bună dezvoltare a pădurilor de gorun, stejar, cer, gârniţă şi dezvoltarea de cambisolurilor şi a solurilor argiloiluviale. Implicarea activităţilor umane în modificarea condiţiilor de mediu este deosebit de însemnată. Dacă pe culmile mai înalte şi în regiunile vecine munţilor pădurile de gorun în amestec cu fagul s-au păstrat pe suprafeţe mai largi în rest pădurile sunt reduse la petece (în locurile mai depărtate de aşezări şi pe pantele accentuate), iar pe cea mai mare parte a spaţiului se află terenuri agricole (culturi pe terase, versanţi, în depresiuni; livezi şi viţă-de-vie pe glacisuri şi versanţii expuşi dominant spre sud, sud-est; păşuni şi fâneţe, terenuri cu aşezări, căi de comunicaţie, exploatări de materiale de construcţie, petroliere, de gaze etc.). Subtipurile de mediu principale sunt:

- mediul de dealuri înalte (o mare parte din Subcarpaţi şi dealurile din estul Transilvaniei; culmi cu altitudini de peste 600 m, bine împădurite; fragmentare accentuată de către văi adânci şi depresiuni înguste; climat mai rece şi cu precipitaţii bogate),

- mediul de dealuri joase (alcătuit din culmi frecvent sub 550 m, separate de văi largi şi depresiuni cu terase extinse şi glacisuri; alunecările, curgerile noroioase, şiroirile produc o degradare însemnată a terenurilor; pâlcuri de pădure; cea mai mare parte a spaţiului folosit pentru culturi, pajişti, aşezări, diverse tipuri de activităţi industriale);

- mediul de podiş (platouri cu întindere diferită încadrate de versanţi cu pantă mare pe care se produc alunecări şi torenţi; văile sunt largi cu un număr variat de terase în funcţie de generaţie, păduri doar în sectoarele cu altitudini mai mari şi pe versanţii cu pante ridicate);

- mai multe subtipuri de rang inferior între care – mediul culoarelor de vale principală şi al depresiunilor (puternică antropizare), mediul carstic (pe calcare în Podişul Mehedinţi, pe sare în Subcarpaţi şi în spaţiul circumtransilvan), mediul lacustru şi mlăştinos (mulţimea iazurilor din lungul văilor din regiunile de podiş), mediul versanţilor cu glimee (alunecări vechi de mari dimensiuni), mediul crestelor şi pedimentelor din Dobrogea de nord.



Caracteristici Subtipuri

Mediul regiunilor de câmpie şi de podişuri joase Se desfăşoară în aproape 50% din suprafaţa ţării înglobând cele două mari unităţi de câmpie, Dobrogea şi sectoarele mai joase din Podişul Moldovei, deci spaţii cu altitudini sub 300 m. Depozitele loessoide cu grosimi variate acoperă formaţiuni sedimentare neozoice, dar în unele unităţi există mase importante de nisip pe seama cărora s-au impus forme de relief specifice (crovuri şi hrube de sufoziune, dune de nisip). În Dobrogea există şi calcare şi şisturi cristaline vechi. Relieful este reprezentat în principal de interfluvii extinse (câmpuri, platouri) relativ netede separate de văi alohtone (mai largi cu lunci şi una sau mai multe terase) şi autohtone (cu lunci şi extensiune variabile) ce au versanţi cu formă şi mărime variabile în funcţie de gradul de adâncire al râurilor. Se adaugă cu caracter regional – relieful de versanţi aproape în întregime afectaţi de alunecări şi curgeri noroioase din Câmpia Moldovei, formele de relief litoral din estul Dobrogei. Climatul cu precipitaţii puţine (semiarid în est şi sud est) a facilitat impunerea vegetaţiei de stepă, silvostepă şi păduri de cvercinee înlocuite în cea mai mare măsură de culturi. Există pâlcuri de pădure în vecinătatea localităţilor importante. Antropizarea s-a manifestat nu numai în schimbarea vegetaţiei prin culturi ci şi în dezvoltarea unui însemnat sistem de aşezări urbane şi rurale legate printr-o reţea de căi de comunicaţie densă şi variată ca grad de modernizare. Se adaugă activităţile industriale din spaţiul aşezărilor urbane, exploatările de petrol şi gaze, instalaţiile portuare etc. Există câteva subtipuri de mediu principal şi mai multe secundare. În prima grupare sunt:

- mediul de câmpie (aproape în întregime antropizat; se subdivide în mediul câmpiilor de subsidenţă, mediul câmpiilor înalte piemontane, tabulare sau de terase, mediul câmpiilor cu relief eolian, mediul terenurilor sărăturoase, mediul văilor cu iazuri şi limane etc.),

- mediul podişurilor joase (cu două subdiviziuni – mediul dobrogean; platouri întinse, văi înguste tăiate în roci dure calcaroase sau şisturi cristaline, local forme de relief carstic etc.),

- mediul moldav în Câmpia Moldovei şi Podişul Covurlui cu forme de relief structural şi multe degradări de teren pe versanţi cu pantă mare);

- mediul litoral cu două subtipuri, mediu ţărmului cu faleză şi plăji înguste şi mediul câmpiei fluvio-lagunare (Delta Dunării şi câmpia mlăştinoasă cu lacuri de la sud de ea).




1.Localizaţi mediul crestelor alpine şi subalpine. 2.Menţionaţi principalele subtipuri de mediu din regiunile de dealuri şi podişuri. Răspunsurile la aceste probleme pot fi confruntate cu rezolvările de la finele unităţii de învăţare. Reţineţi elementele redate cu scriere cursivă.

8.4. Protecţia şi conservarea mediului natural Dezvoltarea societăţii a fost însoţită de modificări pe care omul, prin

diverse acţiuni, le-a impus mediului natural. Ele au produs schimbări în alcătuirea diferitelor unităţi de mediu, însoţite adesea de dezechilibre şi dezastre. Multe specii de plante şi animale s-au redus numeric sau chiar au dispărut, numeroase peisaje au avut de suferit, porţiuni de mediu natural au fost parţial sau aproape total antropizate etc. Aceste motive au determinat oamenii de ştiinţă să impună adoptarea unor legi care să asigure, pe fondul general al dezvoltării societăţii, protejarea elementelor naturale şi menţinerea unui echilibru favorabil deopotrivă omului şi naturii. Începând cu anul 1930, când s-a adoptat prima lege de protecţie a naturii în ţara noastră, au fost delimitate numeroase rezervaţii naturale (floristice, forestiere, de faună, geologice, geomorfologice etc.). Au fost trecute în catalogul elementelor ocrotite numeroase specii de plante, animale, peşteri, unele fenomene naturale (vulcanii noroioşi), a fost delimitat primul parc naţional în Munţii Retezat (1935), la care în ultimul deceniu s-au adăugat în baza legilor nr.5 din 2000 şi 230 din 2003, trei Rezervaţii ale Biosferei (Delta Dunării, Retezat, Rodnei), mai multe parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii (botanice, zoologice, forestiere, geomorfologice, geologice, paleontologice, speologice, peisagistice etc.). În prezent sunt peste 880 de arii protejate din care mai mult de 50% sunt în spaţiul montan, cca 35% în regiunile de dealuri şi podişuri. (Tabelul din figura 8.1)



Figura 8.1 - Rezervaţii ale Biosferei (R.B.), Parcuri Naţionale (P.N.) şi Parcuri naturale (p.n.).

Denumire, suprafaţă (ha) şi tip de ocrotire

(anul)

Desfăşurare

Specificul ocrotirii

Arii strict protejate

Delta Dunării R.B. (2000) 576.216

Delta Dunării, lunca Dunării amonte de Tulcea (până la primul Ceatal), complexul Razim-Sinoe, ape teritoriale până la izobata de –20 m.

Faună, floră, peisaj, relief.

Roşca-Buhaiova (9.625 ha); Pădurea Letea (2.825 ha); Lacul Răducu (2.500 ha); Lacul Nebunu (115 ha); Vătafu-Lunguleţul (1.625 ha); Pădurea Caraorman (2.250 ha); Sărături-Murighiol (87 ha); Arinişul Erenciuc (50 ha); Insula Popina (98 ha); Sacalin-Zătoane (21.410 ha); Periteaşca-Leahova (4.125 ha); Capul Doloşman (125 ha); Istria-Sinoe (400 ha); Grindul Chituc (2.300 ha); Lacul Rotundu (228 ha); Lacul Potcoava (652 ha); Lacul Belciug (110 ha).

Domogled-Valea Cernei P.N. (2003) 61.211

Bazinul Cernei (amonte

de Băile Herculane;

pante din obârşia

Motrului)

Carst, faună, floră,

peisaj.

Rezervaţia Domogled (2.382 ha); Coronini-

Bedina (3.864 ha); Iauna (1.545 ha); Belareca

(1.665 ha); Peştera Barzoni (0,1 ha); Vârful lui

Stan (120 ha); Valea Ţesna (160 ha); Piatra

Cloşanilor - inclusiv peşterile Cloşani (1 730

ha): Ciucevele Cernei (1.166 ha); Peştera

Martel (2 ha); Cheile Corcoaiei (34 ha). Retezat (38138) P.N. (1935) R.B. (1979)

Cea mai mare parte din

Retezat; M. Godeanu

(N), M. Vâlcan (N.V.)

Relief, lacuri, floră,

faună, peisaj.

Rezervaţia ştiinţifică Gemenele-Tău Negru

(1930 ha), care reprezintă nucleul parcului

naţional; Peştera cu Corali, şi o arie protejată

de 0,50 ha; Peştera Zeicului, cu aria protejată

de 1 ha. Porţile de Fier (115.655) P.n. (2003)

Culoarul dunărean cu

cea mai mare parte din

munţii Locvei, Almăj şi

Podişul Mehedinţi (SV).

Floră, faună, relief,

peisaj.

Cracui Găioara (5 ha); Valea Oglanicului (150

ha); Gura Văii-Vârciorova (305 ha), Cracul

Crucii (2 ha); Faţa Virului (11 ha); Dealul

Varanic (350 ha); Dealul Duhovnei (50 ha);

punctul fosilifer Bahna (10 ha); Cazanele Mari

şi Cazanele Mici (215 ha); punctul fosilifer

Şviniţa (95 ha); Valea Mare (1179 ha); Râpa

cu Lăstuni din Valea Divici (5 ha); Baziaş (170

ha); Balta Nera-Dunăre (10 ha). Cheile Nerei – Beuşniţa (36758) P.N. (2003)

Sectorul sudic al

Munţilor Aninei şi

culmile de pe stânga

cheilor Nerei.

Relief carstic, floră,

faună, chei, peisaj.

Cheile Nerei-Beuşniţa (3.081 ha); Valea

Ciclovei-Ilidia (1 865 ha); Cheile Şuşarei (246

ha), Izvorul Bigăr (176 ha); Rezervaţia

Lisovacea (33 ha) şi Rezervaţia Ducin (260

ha). Munţii Apuseni (75 784) P.n. (2003)

M. Bihorului (nord de

Arieş); M. Vlădeasa

(sud-vest).

Relief carstic, peisaj,

geologie.

Peştera Gheţarul de la Vârtop; Cheile

Gârdişoarei; Cheile Ordâncuşei (10 ha); Cheile

Albacului, Rădesei (20 ha); Poiana Florilor (1

ha); Platoul Carstic Padiş (39 ha); Groapa de

la Barsa (30 ha); Vârful Biserica Moţului (3 ha);

Platoul Carstic Lumea Pierdută (39 ha);

Peştera Mare de pe Valea Firei; Peştera din

Piatra Ponorului.



Munţii Rodnei (47 304) P.n. (2003), R.B.

Cea mai mare parte a

sectorului central nordic

al M. Rodnei.

Relief glaciar şi

carstic, fauna, flora,

peisaj.

Ineu-Lala (2 568 ha); Bila-Lala (325 ha);

Izvorul Bătrâna (0,50 ha) şi Pietrosul Mare (3

300 ha). Munţii Bucegi (32 624) P.n. (2003 prin extinderea marii rezervaţii)

Munţii Bucegi aproape

în întregime.

Relief, faună, floră,

geologie, peisaj.

Peştera Horoaba (inclusiv Cheile Urşilor),

Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Zănoaga,

Zănoaga-Lucăcilă, Turbăria Lăptici, Peştera

Rătei, Cheile şi Colţii Răteiului, Plaiul Hoţilor,

Abruptul prahovean, Piatra Arsă, Zgarbura,

Vânturiş, Abruptul Bucşoiu, Mălăieşti, Gaura,

Bătrâna. Cheile Bicazului Hăşmaş (6937) P.N. (2003)

M. Hăşmaş (nord şi

centru).

Carst, floră, faună,

peisaj, geologie.

Cheile Bicazului (11.600 ha); Cheile Şugăului

(90 ha), Avenul Licaş (5 ha); Cheile Bicazului

şi Lacul Roşu (2.128 ha); masivul Hăşmaşul

Mare-Piatra Singuratică şi Hăşmaşul Negru

(800 ha). Munţii Ceahlău (7742) P.N. (2003)

Cea mai mare parte din

M. Ceahlău.

Floră, faună, relief,

peisaj.

Poliţa cu Crini (370 ha); Cascada Duruitoarea

(1 ha); zona de cercetare ştiinţifică 5830 ha,

cuprinsă între Complexul Lespezi, Piciorul

Şchiop, Scaunele Zeilor-Ocolaşu Mare la sud. Munţii Călimani (25 613) P.N. (2003)

Sectorul înalt al M. Călimani (în general la peste 1800 m).

Relief, floră, faună, peisaj.

Lacul Iezer, jnepenişul cu Pinus cembra (384,2 ha) şi Rezervaţia „12 Apostoli” (200 ha).

Masivul Cozia (16 746) P.n. (2003) prin extinderea rezervaţiei din 1962.

M.Cozia (cea mai mare parte), M. Năruţiu (NE), M. Lotrului (SE).

Defileul Oltului, relief, floră, vegetaţie, peisaj.

-

Masivul Piatra

Craiului

(14 795)

P.N. (2003)

M. Piatra Craiului în

întregime; Culmea

Măgura şi spaţiul

montan limitrof cheilor

Dâmboviţei şi

Ghimbavului.

Relief, geologie, floră,

faună, peisaj.

Rezervaţia geologică Peretele Vestic (665 ha);

(Padina închisă-Orga Mare, Turnurile Dianei,

Degetul lui Călineţ, Peştera Stanciului, Marele

Grohotiş etc.); Peştera Mare din Prăpăstii şi

Peştera Mică din Prăpăstii; Zidul lui

Dumnezeu, Avenul de sub Colţii Grindului,

Cheile Brusturetului, Cheile Dâmbovicioarei şi

Cheile Mari ale Dâmboviţei.

Grădiştea

Muncelului-

Cioclovina

(38 184)

P.n. (2003)

Munţii Şureanu (centru

şi sud).


peisaj, arheologie,

paleontologie.

7 rezervaţii şi monumente ale naturii

(Complexul carstic Ponorici - Cioclovina cu

peştera Valea Stânii, Cheia şi peştera Şura

Mare, peştera Tecuri, punctul fosilifer Ohaba

Ponor, Cheile Crivadiei, precum şi dealul şi

peştera Bolii).

Munţii Semenic-

Cheile Caraşului

(96 214)

P.N. (2003)

Munţii Semenic (centru)

şi Aninei (sectorul

nordic).


peisaj.

6 rezervaţii complexe (Izvoarele Caraşului,

Cheile Caraşului, Izvoarele Nerei, Cheile

Gârliştea, Buhui, Mărghitaş), trei rezervaţii

speologice (Popovăţ, Comarnic, Buhui) şi 2

rezervaţii forestiere (Groposu şi Bârzăviţa).

Munţii Măcin (11

345)

P.N. (2003)

Sectorul central nordic. Peisaj, elemente

geologice, floră şi

faună.

Valea Fagilor (154 ha) existentă anterior

constituirii parcului; culmile Greci şi Pricopan.



Balta Mică a

Brăilei (20 456)

P.n. (2003)

Între braţele Vâlciu,

Calia, Cravia şi Dunăre.

Ecosisteme de baltă. -

Vânători Neamţ

(30 818)

P.n. (2003)

Munţii Stânişoarei (SE)

şi rama vestică a

Subcarpaţilor Moldovei

Forestier, faună. Rezervaţia de Zimbri Neamţ (11 500 ha),

rezervaţiile „Codrii de Aramă” (10,2 ha) şi cea

de stejari - Dumbrava (56,6 ha). În 2005 s-au adăugat şi parcurile Făgăraş, Defileul Jiului, Lunca Prutului, Munţii Maramureşului, Lunca joasă a Mureşului, Munţii Nemira, Complexul Comana. R.B. – rezervaţie a biosferei P.N. – parc naţional P.n. – parc natural


Formulaţi întrebări apropiate ca sens şi încercaţi rezolvări pe baza textului din această unitate de învăţare. Comparaţi răspunsurile dumneavoastră cu cele de mai jos Testul de autoevaluare 8.1 1. Factorii care au condus la individualizarea diferitelor tipuri de medii naturale sunt: evoluţia climei în holocen, mişcările de ridicarea neotectonică din cuaternar, desfăşurarea reliefului până la altitudini de 2544 m, formarea câmpiilor în locul unor bazine lacustre (în a doua parte a pleistocenului), evoluţia ţărmului Mării Negre. 2. Presiunea antropică, deosebit de intensă şi variată în forme în ultimile două secole s-a concretizat în: micşorarea suprafeţelor acoperite de păduri, coborârea limitei superioare a pădurilor prin extinderea păşunilor din spaţiul subalpin, degradarea pajiştilor intens păşunate, înlocuirea vegetaţiei naturale din regiunile de câmpie, dealuri şi podişuri cu diverse tipuri de culturi agricole şi spaţii cu diferite construcţii, extinderea spaţiilor locuite şi cu diverse obiective economice, amenajări hidrotehnice, dezvoltarea infrastructurii etc. Testul de autoevaluare 8.2 1. Principalele tipuri de hazarde sunt: geomorfologice, hidrologice, climatice, seismice şi antropice. 2. În funcţie de frecvenţa şi intensitatea manifestării diferitelor tipuri de hazarde pe teritoriul României se poate distinge următoarele grupări regionale: hazarde în spaţiul subalpin şi alpin (avalanşe, viscol, prăbuşiri); hazarde specifice în spaţiul montan de altitudine medie (inundaţii, alunecări de mari proporţii, prăbuşiri); hazarde în Subcarpaţi (alunecări şi curgeri noroioase, poluări cu reziduri din exploatările petroliere, miniere, inundaţii etc.); hazarde în regiunile deluroase şi de podiş cu altitudini medii (inundaţii, poluare, alunecări de proporţii); hazarde în regiunile de câmpie şi podişuri joase (inundaţii, viscole, seisme, secete etc.). Testul de autoevaluare 8.3 1. Mediile crestelor subalpine şi alpine implică spaţiul carpatic desfăşurat frecvent la peste 1900 m altitudine. Se află dominant în Carpaţii Meridionali (munţii Bucegi, Leaota, Iezer-Păpuşa, Făgăraş, Cindrel, Lotrului, Căpăţânii, Parâng, Şureanu, Retezat, Godeanu, Ţarc), dar şi în câteva masive în celelalte ramuri carpatice (munţii Rodnei, Călimani, Maramureş şi câteva vârfuri din Ceahlău, Ciucaş, Apuseni). 2. În regiunile de dealuri şi podişuri sunt mai multe subtipuri de medii geografice: al dealurilor înalte, al dealurilor joase, de podiş cu altitudini medii, de podiş cu altitudini sub 300m.



LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 8 Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului introductiv al lucrării „Geografie fizică”, ol I. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele : -titulatura acestui curs -numărul lucrării de verificare -numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină) -adresa cursantului Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Problema la care trebuie să răspundeţi pentru această temă (rezolvarea să nu depăşească 1,5 pagini; punctele pentru notare sunt trecute în paranteză; se adaugă un punct din oficiu) este următoarea: Evaluarea mediilor naturale din regiunea unde se află localitatea de domiciliu (plan de tratare – localizare (0,5 p.), tipuri de medii cu prezentarea factorilor naturali şi a modului în care diversele activităţi antropice le-au afectat structura cu reflectări în peisaje (8,5 p.). În tratarea problemei se va pleca de la penultima secţiune din U.I.( în care sunt diferenţiate cele mai însemnate tipuri de medii regionale). Odată stabilită regiune se va face apel la informaţiile din celelalte U.I. care se referă la acest spaţiu dar şi la caracterizările din „Geografia României” vol I (capitolul indicat în bibliografie) şi atlasul geografic. Se adaugă propriile observaţii referitoare mai ales la implicarea omului prin diverse activităţi la modificări locale ale factorilor de mediu pe care le-a transformat într-o măsură mai mare sau mai mică (exemplificări). Datele rezultate vor fi sintetic redate, după planul indicat şi într-un volum de maxim 1-1/2 pagini. Lucrarea se transmite tutorelui de curs pentru a fi verificată şi notată. Bibliografie minimală: Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol – Geografia României-manualele din clasele VIII (pg. 67-68) şi XII (pg. 26-33), Edit. Humanitas, Bucureşti. ***, (1983), Geografia României, vol I (selectiv capitolul „Mediul geografic şi ocrotirea naturii”, pg. 548-590), Edit. Academiei, Bucureşti. ***, (2005), Parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii ale biosferei din România, A.N. pentru turism.

Bibliografie generală


BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Antonescu C., Călinescu R., et al, (1969), Biogeografia României (selectiv, cap. VI pg. 113-181), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti . Ielenicz M., Ileana Pătru, (2005), România – Geografie fizică (cap I – pg. 5-21; cap. III – pg. 29-80; cap. IV – pg. 83-90), vol. I, Edit. Academică, Bucureşti. Ielenicz M, Erdeli G, Marin I., (2001), Dicţionar de termeni geografici (termenii întâlniţi în text), Edit. Corint, Bucureşti. Ielenicz M, Pătru Ileana, Ghincea Mioara (2003) - Subcarpaţii României (caracteristicile principale, cap. I – pg.7-20), Edit. Universitaria, Bucureşti. Ielenicz M., (2003), Dealurile şi podişurile României (pg. 7-21), Ed.Universitara, Bucureşti. Mândruţ O., (2003), România- Atlas geografic (hărţile ce au ca subiect geologie, relieful, clima, vegetaţia, solurile României), Edit. Corint, Bucureşti. Munteanu L., Stoicescu C., Grigore L., (1978), Staţiunile balneoclimaterice din România (selectiv pentru staţiunile importante, pg. 61-63, 80-83, 90-97, 101-110), Edit. Sport Turism, Bucureşti. Mutihac V., şi colab., (2004), Geologia României (ultimul capitol), Edit. Universitară, Bucureşti. Neguţ S., Ielenicz M., Gabriela Apostol (diferite ediţii) – Manualele de Geografia României din clasele VIII şi XII (vezi capitolele indicate la finalul fiecărei U.I.), Edit. Humanitas, Bucureşti. Ujvari I., (1972), Geografia apelor României (selectiv la cap. XIV – pg. 159-175, cap. XV . pg. 177-195, cap. XVI . pg. 244-575), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. *** (1983), Geografia României (cap. 3 – pg. 67-73; cap. 4 – pg. 198-204, 279-286; cap. 5 – 351-364, 367-372, cap. 6 – 434-438, cap. 7 – 488-490, cap. 9 – 562-590), vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti.

Date post:	08-Dec-2014
Category:	Documents
Upload:	oana-andreea-cenoiu
View:	438 times
Download:	65 times

Geografia Fizica a Romaniei Ielenicz Rural

Documents