Universitatea Tehnica din Moldova

Facultatea Urbanism si arhitectura

Catedra de Arhitectura

Referat La obiectul

„Metodologia proiectarii”

Tema : Categoria estetica de frumos.

Frumosul in arhitectura.

A elaborat : st. gr, ARH – 121

Zestre Maxim

A verificat: l. s. Moraru Ion

Chisinau 2014

Categoria estetica de frumos

Frumosul reprezintã un fenomen complex deosebit de fluid si prin urmare greu de definit.

Ceea ce este frumosul pentru noi astãzi, elenii numeau Kalón, iar latinii – pulchrum.

Acest ultim termen a dispãrut în latina renascentistã, lãsând locul unui cuvânt nou bellum (de

la „bonum”, diminutivat „bonellum”, abreviat – „bellum”) devenit în italianã „bello”, în

francezã – beau, iar în englezã beautiful. În românã s-a pãstrat termenul frumos în care se

recunoaste usor latinescul formosus. În orice caz, ceea ce este important este faptul cã si-n

limbile vechi si-n cele actuale sunt si substantive si adjective derivate din acceasi rãdãcinã:

Kallós si Kalon, pulchritudo si pulcher, bellezza si bello, frumusete si frumos. De asemenea,

se stie cã grecii utilizau adjectivul substantivat tó Kalon pentru frumusete, iar „Kallós” l-au

pãstrat pentru notiunea abstractã, pentru frumos.

Se poate distinge între o teorie cu privire la frumos si o definitie datã frumosului. Se

poate accepta astfel cã, atunci când se spune cã frumosul e „ceea ce place când este privit”,

noi dãm o definitie frumosului, iar atunci când spunem, de pildã, cã „frumosul constã în

alegerea proportiilor, în dispunerea adecvatã a pãrtilor, în fapt, în mãrime, calitate si cantitate

si-n raportul lor reciproc”, atunci formulãm o teorie despre frumos. În primul caz, o definitie

ne va spune cum se recunoaste frumosul, iar în cel de-al doilea, o teorie cere explicit sã

spunem cum se explicã frumosul. O atare teorie pe cât de cuprinzãtoare, pe atât de longevivã

cu privire la frumos este numitã de acest teoretician „Marea teorie”. Cei ce-au initiat-o au fost

pitagoreicii, dar ea a strãbãtut dupã aceea timpurile, rãmãnând aproape nemodificatã pânã în

secolul al XVII-lea european. Ea are, totodatã, calitatea cã se aplicã si plasticii si muzicii

deopotrivã. Elementul esential al acestei teorii îl constituie ideea de proportie, cea de simetrie

si cea de armonie. Astfel, frumosul apare numai în obiectele în care pãrtile se raporteazã unele

la altele ca numere simple. Mai precis: justa alcãtuire si concordanta tuturor lucrurilor

compuse provin din cele cinci proportii cuprinse între cele patru numere simple (1, 2, 3, 4). O

atare teorie se aplicã si este recognoscibilã în sculptura si arhitectura clasicã greceascã, iar

Vitruviu în celebrul sãu Tratat despre arhitecturã consfinteste si pentru latini canoanele atasate

acesteia. Oricum, Sfântul Augustin va fi cel care va da formula paradigmaticã a Marii Teorii:

„Numai frumosul place; în frumos – formele; în forme – proportiile; în proportii – numerele”.

Se considerã, de asemenea, cã sunt câteva teze conexe Marii Teorii: 1. caracterul rational al

frumosului; 2. caracterul cantitativ al frumosului; 3. caracterul obiectiv al frumosului; 4.

dimensiunea metafizicã a frumosului (afirmatã si de pitagoreici si de Heraclit, dar si de stoici

si de gânditorii crestini).

Folclorul a definit în mod semnificativ acest aspect fundamental în proverbul: „Nu-i

frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. De asemenea expresia „Frumusetea este în

ochii privitorului” exprimã acelasi lucru.

Perceptia frumosului este deci intim legatã de specificul si de dominantele fiecãruia,

dupã cum se si spune: „Despre gusturi nu se discutã”.

Frumosul este totdeauna perceput în cadrul relatiei dintre cel ce constientizeazã si ceea

ce este contemplat si considerat de respectiva persoanã ca fiind frumos. Perceperea

frumosului este strâns legatã de particularitãtile psihice, mentale si spirituale ale fiintei

respecive.

Frumosul, indepedent de realitatea sa, este reprezentarea în constiinta omului a

proprietãtilor si caracteristicilor apreciate ca adevãrate, armonioase, bune si înãltãtoare ale

obiectului, realitãtii sau fiintei percepute.

În cultura antichitãtii, când valorile spirituale erau concepute si apreciate sincretic,

frumosul este contopit în mod frecvent cu binele, adevãrul, armonia si utilul. Iar aceste valori

treceau reciproc una peste alta. Înteleptul Platon considera frumosul, armonia, adevãrul si

binele într-o neîncetatã fuziune.

În Simpozion, Platon surprinde si defineste tocmai acest caracter obiectiv si nu

subiectiv al frumosului, absolut si nu relativ transcendent si nu imanent al acestuia, atunci

când afirmã: „un frumos ce trãieste de-a pururea, ce nu se naste si piere, ce nu creste si scade;

ce nu-i într-o privintã frumos, într-alta urât; câteodatã da, alteori nu; pentru unii da, pentru

altii nu. Frumos ce nu se-nfãtiseazã cu fatã, cu brate sau cu alte întruchipãri trupesti, frumos

ce nu-i cutare gând, cutare stiintã; ce nu sãlãsluieste în altã fiintã decât sine; nu rezidã într-un

supravietuitor; în pãmânt, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rãmâne el însusi întru sine,

pururea identic siesi ca fiind de un singur chip; frumos din care se împãrtãseste tot ce-i pe

lume frumos, fãrã ca prin aparitia si disparitia obiectelor frumoase, el sã sporeascã, sã se

micsoreze ori sã îndure o cât de micã stirbire.” Înseamnã cã astfel definit, ceea ce e frumos nu

e frumos în functie de altceva, ci este frumos în eternitate si pentru sine.

Ulterior, alte încercãri de definire au tins sã aprecieze frumosul ca „splendor” –

splendoarea adevãrului (la unii platonicieni); ca „splendor ordinis” – splendoarea ordinii (la

Sf. Augustin); ca „splendor formae” – splendoarea formei (la Thomas d’Aquino) sau ceea ce

place fãrã concept (la Kant), ca întruchipare sensibilã a ideii de adevãr (la Hegel), ca echilibru

între sublim, armonie si gratie.

Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o ocupa frumosul si arta

derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare între intelect si ratiune. În cadrul

acestei estetici, frumosul ne place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept.

Frumosul este descris prin determinantii judecãtii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fãrã nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezintã o finalitate subiectivã;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

În aprecierea frumosului, facultatea de judecare esteticã raporteazã imaginatia la

intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportatã la ratiune

în vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului

conformã cu dispozitia determinatã de influenta moralitãtii asupra sentimentului. Judecata

despre frumos se bazeazã pe un sentiment particular de plãcere produs de obiect dar trebuie

totodatã sã-si descopere acele principii a priori prin care plãcerea sã se lege de reprezentarea

respectivului obiect la orice alt subiect. Facultãtile necesare pentru arta frumoasã sunt

imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O atentie deosebitã acordã Kant spiritului, ca principiu

sufletesc activ prin care se întruchipeazã ideile estetice.

Immanuel Kant este cel care va aduce clarificãrile cele mai importante în privinta

definirii naturii frumosului. Douã asemenea clarificãri sunt mai mult decât importante, sunt

esentiale: a) toate criteriile despre frumos sunt individuale; b) frumosul este confirmat de

fiecare obiect luat în parte si el nu poate fi închegat în confirmãri generale. Caracterele

frumosului dupã Kant sunt: a) ceea ce place în mod universal fãrã concept; b) ceea ce place în

mod descentralizat; c) ceea ce reprezintã o finalitate fãrã scop.

Din cauza polivalentei atât de accentuate a frumosului, unii teoreticieni au optat pur si

simplu pentru o identificare a frumosului cu integrarea armonioasã a pãrtii într-un întreg ca

fiind acceptia lui cea mai largã.

Multi însã, nu s-au putut sustrage intuitiei faptului cã, în intimitatea sa frumosul

implicã ceva din structura perfectiunii, armoniei si binelui.

Modurile de existentã ale frumosului sunt, fireste, multiple. Douã sunt însã domeniile

unde se manifestã cu deosebitã pregnantã: în naturã si în artã. S-au constituit astfel, douã

concepte distincte, îndelung discutate: conceptul de frumos natural si conceptul de frumos

artistic.

Oricum, în istoria de douã decenii a gândirii estetice (înteleasã în sens larg), s-a trecut

de la notiunea generalã de frumos, de la frumosul metafizic la notiunea clasic-clasicistã a

frumosului. Aceasta a intrat în crizã, si faptul este evident în felul în care romantismul de

început de secol XXI a impus sublimul în prim planul categoriilor estetice. În aceeasi ordine

ideaticã, se poate afirma cã s-a trecut de la evidentierea frumusetii lumii la ideea frumosului

din artã, s-a produs, prin urmare, trecerea de la o tezã metafizicã la concretizarea si

obiectivarea ei. În toatã aceastã perioadã s-a trecut, de asemenea, de la frumosul priceput prin

intelect la cel perceput prin simtire, iar obsesiva cãutare a unui caracter obiectiv al frumosului

a fost pãrãsitã, încet, dar sigur, pentru o obsesie de semn contrar: frumosul este eminamente

subiectivitate. De aici si pânã la afirmarea, în cadrul esteticii fenomenologice, a ideii, conform

cãreia obiectul estetic (frumosul) este corelatul experientei estetice, n-a mai fost decât un pas.

Nicolai Hartmann, Roman Ingarden sau Mikel Dufrenne vor adânci interpretativ tocmai o

asemenea viziune despre natura valorii estetice, a frumosului, în sensul cel mai larg al

termenului. Mai mult, dupã maturizarea deplinã a axiologiei si dupã ce în chip firesc frumosul

a fost cercetat din unghiul valorilor (natura valorii estetice, relatiile esteticului cu celelalte

clase si tipuri de valori etc.), s-a ajuns la o concluzie extrem de fertilã din punct de vedere

metodologic: frumosul este sinonim cu valoarea esteticã. Un asemenea punct de vedere este

sustinut de Liviu Rusu în Logica frumosului (1946). Pentru autorul român, valoarea esteticã,

frumosul face parte din rândul valorilor dignitative alãturi de adevãr, ca valoare centralã a

domeniului cunoasterii, si alãturi de bine, ca valoare centralã a domeniului etic. În timp ce

binele si adevãrul sunt valori heterotelice si transgrediente, frumosul este o valoare autotelicã

si imanentã, dupã cum s-a arãtat deja.

În ceea ce-l priveste pe Nicolai Hartmann, acesta sustine cã frumosul este „obiectul

universal al esteticii” si-n acest sens, el rãspunde obiectiilor aduse acestei afirmatii de

principiu. Aceste obiectii erau: a) ceea ce se atinge în realizãrile artistice nu este întotdeauna

frumosul; b) cã ar exista genuri întregi ale valabilitãtii estetice care nu se reduc la frumos; c)

cã estetica are de-a face cu urâtul. În fond, aratã Hartmann, sunt argumente tari pentru ca „sã

ne mentinem la frumos ca valoare esteticã fundamentalã si sã subsumãm tot ce e reusit si plin

de efect în artã.”

Oricum, aratã Hartmann, dacã se lasã la o parte vocabularul extraestetic, rãmân douã

semnificatii ale frumosului, una în sens larg si alta în sens restrâns. În sens larg, frumosul,

înteles ca ceea ce are în genere valabilitate esteticã, este sinonim cu o categorie universalã a

valorii estetice, sau altfel spus, frumosul în aceastã acceptie strict esteticã, trebuie înteles ca

un concept suprem al tuturor valorilor estetice. În sens îngust, frumosul stã în opozitie cu

sublimul, tragicul, gratiosul, comicul etc. Cele douã sensuri nu trebuie amestecate si

principala grijã ar trebui sã fie de-a le mentine separate odatã ce sunt întrebuintate. Hartmann

ia drept bazã a conceptiei sale în esteticã, sensul larg. Acesta, afirmã el, fãrã a se lãsa loc nici

unui dubiu „urmeazã sã fie mentinut chiar si colo unde genurile speciale ajung pe primul loc.

Acestea apar atunci ca specii ale frumosului.” Mai mult, existã în acest caz si avantajul deloc

de neglijat, si deloc fãrã importantã practicã, „cã cel mai curent concept estetic este ridicat pe

treapta de concept fundamental”, iar grija de-a elabora un concept suprem, construit în mod

artificial, devine de prisos.

În gândirea esteticã autohtonã, Ion Ionasi pãstreazã, pe de o parte, indicatia

metodologicã a lui Liviu Rusu – frumosul trebuie si poate fi înteles ca sinonim cu valoarea

esteticã. Într-o viziune largã, cuprinzãtoare, acesta este definit drept „cea mai generalã valoare

specialã”, în sensul cã, tot ceea ce intereseazã simturile „inferioare” (teoretice) si cele

superioare, „teoretice” (vãzul si auzul) poate deveni, în principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe

de o parte. Pe de altã parte, în ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos si valoarea esteticã, se

poate accepta urmãtoarea definitie-caracterizare: frumosul este „concretul semnificativ, cu

conditia ca maximala semnificatie sã fie perfect cotopitã, cu si topitã în maxima concretete.”

În fapt, remarcã Ion Ianosi, frumosul sinonim cu valoarea esteticã prezintã o deosebire

calitativã fatã de toate celelalte clase si tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu la

fenomenalitate, la aparitie si aparentã, la raporturi de aparitie. „Toate celelalte valori sunt,

dimpotrivã, substantiale, numai trecãtor si incidental „exemplificate” prin si pe fenomen.”

Actul esential al cunoasterii lor se reduce la cunoasterea esentei lor. Esentiale în cazul valorii

estetice – de aceea, si în cazul artei – sunt însã tocmai aparenta si aparitia, independent de care

esenta nu existã si nu poate fi gânditã. Gândim, propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul

facultãtilor noastre intelectual-teoretice; singura pe care o gândim simtind-o, o întelegem

trãind-o, a cãrei adâncime o surprindem la suprafata ei concret desfãsuratã si concret

dimensionatã, singura pe care o gândim vizual, auditiv, tactil, gustativ, sensibil – este valoarea

esteticã”, este frumosul.

Omul existã, nu numai pe baza legilor intelectuale si practice, dar si în strânsã legãturã

cu legile frumosului, armoniei si esteticului, care ne înconjoarã, a societãtii si opera de artã.

Însusi omul ar fi o operã de artã, dacã ar lua ca model idealul. Viata este o copie a artei, iar

rolul unor persoane din jur pare a fi a unor personaje din filmele rulate la cinematograf. Foarte

des vedem pecetea frumosului pe diferite obiecte, activitãti si lasã impresii plãcute ochiului si

nu numai.

Am putea spune cã frumosul reprezintã acea categorie ce este consideratã ca fiind

fundamental legatã de reflectarea în întreaga manifestare a adevãrului, armoniei si binelui.

Un lucru nu este frumos pentru cã-l iubim, ci îl iubim tocmai pentru cã este frumos si bun.

Obiectul reprezentãrii artistice nu se face, evident, datoritã acestei reprezentãri,

frumos, chiar când reprezentarea e cu adevãrat genialã. ªi totusi, în operã rãmâne frumusetea.

Ea se gãseste în alt plan si nu mascheazã lipsa de frumusete a obiectului reprezentat.

Frumusetea atârnã tocmai de reprezentarea însãsi. Ea constituie veritabilul frumos artistic,

frumosul poetic, frumosul desenului sau al picturii.

Frumusetea pretinde trei conditii: întâi, integritatea sau perfectiunea, cãci lucrurile

lipsite de ea sunt prin însãsi aceastã lipsã urâte; în al doilea rând, proportia cuvenitã sau

armonia; si în fine, claritatea, motiv pentru care cele care au culoare strãlucitoare se numesc

frumoase.

În mod general trebuie sã spunem: frumusetea este si rãmâne legatã de o aparitie

sensibilã – sau, ca în poezie, de un analogon al sensibilitãtii, fantezia deplin concretã si

intuitivã. Nu aceea ce apare constituie frumosul, ci exclusiv aparitia însesi. Prin restul

continutului valoric – de pildã, cel moral – a ceea ce apare, raportul de aparitie poate creste, e

drept, simtitor în greutate, iar frumusetea, în deplinãtate de sens si în adâncime; dar niciodatã

un atare continut valoric nu poate înlocui aparitia însesi sau sã o facã de prisos, deci nici nu

poate constitui, în ceea ce îl priveste, valoarea esteticã.

În gândirea esteticã româneascã, Tudor Vianu afirmã explicit urmãtoarele idei: între

frumusetea artei si frumosul din naturã existã o completã eterogenie, este rezonabil sã

considerãm doar frumosul artistic drept obiect unic al esteticii; frumosul natural apare a fi un

element dat, pe când frumosul artistic este un produs, o operã; nu la fel stau lucrurile în ceea

ce priveste arta: „o operã de artã este un popas de frumusete într-o lume urâtã sau

indiferentã.”

Fãrã îndoialã, în viata de toate zilele suntem obisnuiti sã vorbim de culoare frumoasã,

de un cer frumos, de un fluviu frumos, despre flori frumoase, animale frumoase si, mai mult

însã, despre oameni frumosi, totusi – desi nu vrem sã ne angajãm în dezbaterea privitoare la

întrebarea în ce mãsurã este voie sã fie atribuitã cu bunã dreptate calitatea de frumusete unor

astfel de obiecte si, în general în felul acesta frumosul din naturã sã fie asezat alãturea de

frumosul artei – împotriva acestui fapt se poate deja afirma cã frumosul arte stã mai sus decât

natura. Deoarece frumusetea artisticã e frumusetea nãscutã si renãscutã din spirit si cu cât

spiritul si productiile lui sunt superioare naturii si fenomenelor ei, tot pe atât este si frumosul

artei superior frumusetii naturii.

Frumosul se aflã în ochii privitorului, spunea cineva acum mult timp. Si avea imensã dreptate.

Frumosul nu se recunoaste, nu se învatã sau se aratã, frumosul se simte, dupã regulile

interioare ale fiecãruia.

Frumosul in arhitectura

A judeca arhitectura parametrică de astăzi cu criteriile arhitecturii clasice este, evident,

inadecvat. La drept vorbind, caracterul procesual al acestui mod de a proiecta își conține deja

propriile ingrediente potrivit cărora, nu peste foarte multă vreme, se va agrega o estetică

numai a sa. Vom fi capabili – intuitiv, deja suntem – să pronunțăm termeni precum frumos (și

bine, dacă nu și adevărat) sau opusul lor din nou, de data asta în relație cu un mod de a

proiecta care a pulverizat orice înțelegere anterioară a arhitecturii-ca-proces.

Exista, în arhitectură, un mod de a decide asupra frumuseții. Îl denumise Vitruviu:

venustas. Toți știm, sau credem că știm ce înseamnă: frumusețe. Dar nu oricum: ca zeița

frumuseții de frumoasă trebuie să fie arhitectura! Există, cu alte cuvinte, o câtime de sacru în

frumusețe. Iată de ce se cuvine ca obiectele edificate cele mai împodobite, cele mai măiestrit

proporționate să fie tocmai templele. În definitiv, cum de asemenea știți, noi, arhitecții,

trebuie să ne îmbrăcăm în negru. Nu doar pentru că negrul slăbește. Sau pentru că e perpetuu

în modă. Ci pentru că noi, arhitecții, suntem, ca breaslă, în doliu, după Hiram, arhitectul

Templului din Ierusalim și fondatorul breslei căreia îi aparținem, a arché tekton-ilor. Și aveți

în povestea templului nu numai o lecție despre caracterul revelat al proporțiilor acestuia, ci și

amenințările pe care îngerul cu trestia le proferează, din visul profeților, la adresa celor ce-ar

îndrăzni să le schimbe. Mai mult decât atât, templul strânsese și materialele cele mai de preț

ale lumii cunoscute, încununate de pietrele prețioase pe care, de asemenea, Biblia ni le

descrie.

Sau, mai precis, ce ne spun toate acestea despre frumusețe? Că arhitectura bună este,

pars pro toto, o imagine a lumii. Dar nu e destul. Ne mai spune că, în chip fractalic,

arhitectura surprinde și sintetizează în chip lămurit alcătuirea lumii, nu doar reprezentarea ei

imaginală. Cu alte cuvinte, arhitectura este o cheie, cu ajutorul căreia, în cazurile supreme,

putem deschide lumea. Că, în edificiile splendide, nu ne ascundem de lume (cu structură

intimă a materie, cu tot cu planete și galaxii), ci ne situăm întru ea, devenindu-i parte și întreg

deopotrivă.

Universitatea Tehnica din Moldova

Facultatea Urbanism si arhitectura

Catedra de Arhitectura

Referat La obiectul

„Metodologia proiectarii”

Tema : Categoria estetica de frumos.

Frumosul in arhitectura.

A elaborat : st. gr, ARH – 121

Zestre Maxim

Rinja Daniel

A verificat: l. s. Moraru Ion

Chisinau 2014