FINANTELE INSTITUTIILOR PUBLICE P1

FINANŢELE INSTITUŢIILOR PUBLICE

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEDEPARTAMENTUL DE PERFECŢIONARE A CADRELOR DIDACTICE

LUCRARE METODICO - ŞTIINŢIFICĂ PENTRU OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,PROF.UNIV.DR. TATIANA MOŞTEANU

AUTOR, PROF.EC. LUCHIAN ADELINE DANIELA

BUCUREŞTI2009

2


CUPRINS

CAPITOLUL 1 ROLUL DISCIPLINEI ,,FINANŢE ŞI FISCALITATE’’ ÎN PROCESUL

INSTRUCTIV EDUCATIV………………………………………………………………….5

1.1 Rolul disciplinelor de specialitate in procesul instructiv – educativ; aspecte interdisciplinare…………………………………………………………………..........51.2 Rolul disciplinei ,,Finanţe şi fiscalitate’’ în pregătirea de specialitate..................10

CAPITOLUL 2FINANŢAREA INSTITUŢIILOR PUBLICE…………………………………………….13

2.1 Scurtă prezentare a instituţiilor publice………………………………………..…132.2 Finanţarea instituţiilor publice……………………………………………………162.3 Bugetul de venituri şi cheltuieli- instrument de organizare şi previziune……….21

CAPITOLUL 3 BUGETUL INSTITUŢIILOR PUBLICE – COMPONENTĂ A SISTEMULUI BUGETAR CONSOLIDAT………………………………………………………………..25

3.1 Veniturile bugetare……………………………………………………………….253.2 Cheltuielile bugetare……………………………………………………………..363.3 Elaborarea proiectului de buget …………………………………………………493.4 Aprobarea proiectului de buget…………………………………………………..523.5 Execuţia bugetelor instituţiilor publice…………………………………………..543.6 Încheierea execuţiei bugetare……………………………………………………57

CAPITOLUL 4 SISTEMUL SANITAR ÎN ROMÂNIA ŞI FINANŢAREA ACESTUIA……………......62

4.1 Evoluţia serviciilor de sănătate in România..........................................................624.2 Finanţarea sectorului sanitar……………………………………………………...754.3 Finanţarea spitalelor……………………………………………………………...844.4 Finanţarea Spitalului de Pneumoftiziologie Galaţi……………………………...894.4.1 Prezentarea generală a Spitalului de Pneumoftiziologie Galaţi………………..894.4.2 Finanţarea Spitalului de Pneumoftiziologie Galaţi în anul 2008........................96

3


CAPITOLUL 5 METODICA DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII DIDACTICE PRIVIND TEMA „FINANŢELE INSTITUŢIILOR PUBLICE”…...……………………………………...102

PARTEA I - METODE ŞI MIJLOACE DIDACTICE, PRINCIPII DIDACTICE

5.1. Procesul de învăţământ ca proces de predare, învăţare şi evaluare ……………1025.1.1 Proiectarea activităţii instructiv – educative…………………………………..1045.1.2 Lecţia şi rolul acesteia în procesul de învăţământ………………………….....107 5.1.3 Proiectarea didactică…………………………………………………………..1155.1.4 Alte forme de organizare a procesului de învăţământ………………………..1255.1.5 Metodologia predării untăţii de învăţare ’’Impozite directe’’………………...1255.1.5 Metode de învăţare……………………………………………………………1615.1.7 Evaluarea…………………………………………………………………..….1755.1.8 Mijloace de învăţământ……………………………………………………….1955.1.9 Principiile didacticii…………………………………………………………...197

PARTEA A II-A - CERCETAREA METODICO DIDACTICĂ

5.2. Organizarea experimentului pedagogic ………………………………………..2185.2.1. Stabilirea ipotezei ………………....................................................................2185.2.2. Colectarea datelor experimentului.....................…….………………………..2185.2.3. Aplicarea planului experimental ……………………………………………..219

CONCLUZII……………………………………………………………………………….232

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..234

ANEXE……………………………………………………………………………………..238

4


CAPITOLUL 1

ROLUL DISCIPLINELOR DE SPECIALITATE ÎN PROCESUL

INSTRUCTIV-EDUCATIV

1.1. Rolul disciplinelor tehnice în procesul instructiv-educativ;

aspecte interdisciplinare

Reforma curriculară a învăţământului preuniversitar a produs o serie de schimbări în

structura şi conţinutul acestui segment important în formarea şi educarea tineretului. Astfel,

proiectarea curriculară se realizează la ora actuală pe următoarele direcţii:

- centrarea actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării, astfel încât absolventul de liceu –

spre exemplu - să fie în măsură să decidă asupra propriei cariere, integrându-se activ în viaţa

socială;

- trecerea de la enciclopedismul cunoaşterii (elevul să ştie, la finele şcolarităţii, câte ceva din

fiecare domeniu) la cultura acţiunii contextualizate (formarea unui ansamblu structurat de

competenţe funcţionale de bază);

- reconsiderarea statutului liceului şi a misiunii sale generale: furnizor de servicii

educaţionale, elevul fiind direct şi permanent implicat în configurarea propriului traseu de

învăţare şi formare. În contextul reformei învăţământului, liceul nu mai face parte din

învăţământul obligatoriu;

- procesul de învăţare şi interesele elevului devin prioritare (în condiţiile în care liceul are

statut neobligatoriu);

- diversificarea ofertei curriculare a învăţământului secundar superior şi, implicit,

multiplicarea posibilităţilor elevului de a alege (prin structurarea şi funcţionarea liceului pe

mai multe filiere, profiluri şi specializări);

- centrarea profesorului pe comportamente specifice rolurilor de organizator şi mediator al

experienţelor de învăţare;

- introducerea disciplinelor opţionale în cadrul modulelor de studii, etc.

Noul curriculum şcolar este astfel conceput şi dimensionat încât să asigure elevilor

posibilitatea formării unei personalităţi active şi creative, capabilă de opţiuni şi decizii.

5


Scopurile generale urmărite sunt îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor de specialitate şi

de cultură generală, competenţă axiologică, dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi

conturarea unor dimensiuni practice ale cunoştinţelor dobândite.

Într-o altă ordine de idei, prin actuala reformă curriculară este reconsiderat, parţial sau total,

locul şi rolul disciplinelor socioumane (inclusiv a disciplinelor economice) în dezvoltarea

personalităţii elevilor, implicit în formarea capacităţii acestora de a valoriza realitatea şi de a-

şi afirma interesul şi atitudinile pozitive faţă de valorile fundamentale, instituţii, societate,

cultură etc.

Întregul proces instructiv-educativ este astfel conceput şi desfăşurat, la ora actuală,

încât tinerii să ajungă la capacitatea de a desfăşura o activitate profesională, şi de a se integra

în societate. În cadrul acestuia, un loc şi rol bine definit deţin disciplinele economice, al căror

studiu are reale valenţe formative, contribuind esenţial la dezvoltarea personalităţii elevilor.

Edgar Faure afirma că „nu este suficient să ridicăm nivelul de calificare a producătorilor,

fiecare trebuie ajutat să devină agent conştient al dezvoltării, un consumator luminat, datorită

cunoaşterii reale a legilor, mecanismelor şi angrenajelor vieţii economice”. Programele de

educaţie instituţionalizată actualizează rolul acelor discipline socio-umane care îl ajută pe

tânărul aflat în formare să dobândească conştiinţa locului său în societate, să înţeleagă că

poate şi trebuie să participe la viaţa economico-socială a colectivităţii.

Ne putem întreba: de ce trebuie să studieze elevii aceste discipline? Învăţarea lor este

pedagogic motivată? Ponderea pe care o au în cadrul curriculum-ului este corespunzătoare

interesului elevilor şi valenţelor lor formative? Prezenţa disciplinelor economice în planul de

învăţământ este impusă de însăşi idealul educaţional urmărit, ce exprimă, în esenţa sa,

modelul de personalitate pe care şcoala trebuie să-l formeze. Recunoaşterea individualităţii

umane, a libertăţii şi demnităţii sale au impact în şcoala contemporană, cu atât mai mult cu

cât adolescenţa este vârsta la care încep să se evidenţieze interesele complexe de cunoaştere

şi acţiune, vârsta la care omul se pregăteşte pentru viaţa socială activă, respectiv integrarea pe

piaţa muncii.

Raportarea la individ şi societate reprezintă cadre de referinţă în care se înscriu disciplinele

economice. Cunoaşterea cadrelor existenţei umane, a fenomenelor şi legităţilor economice,

„articularea” interdisciplinară a ştiinţelor economice cu alte ştiinţe socio-umane oferă

posibilitatea înţelegerii în profunzime a realităţii economice şi, implicit, posibilitatea unei

acţiuni eficiente asupra ei.

Studierea disciplinelor economice are, deopotrivă, un caracter informativ şi formativ,

în concordanţă cu particularităţile şi tendinţele fundamentale de progres ale vieţii sociale.

6


Modul în care o persoană reacţionează într-o situaţie dată depinde de educaţia pe care a

primit-o, de deprinderile formate, care o ajută să-şi joace rolul social. În context, aportul adus

de disciplinele economice la formare şi dezvoltarea elevilor este direct sesizabil dacă ne

raportăm la obiectivele generale şi competenţele specifice, explicitate în programele şcolare.

Însuşirea unui sistem de cunoştinţe cu privire la activitatea umană, necesitatea asocierii

trebuinţelor cu resurselor în cadrul activităţii umane în scopul satisfacerii eficiente a nevoilor

personale, proiectarea unui comportament economic raţional, adecvat la cerinţele unui mediu

concurenţial, formarea unor priceperi, deprinderi, capacităţi şi atitudini corespunzătoare unei

existenţe pro-active (agent economic activ, consumator avizat, investitor prudent, cetăţean

responsabil) – toate acestea îi permit elevului să-şi construiască o imagine de ansamblu

asupra vieţii economico-sociale şi să poată răspunde cerinţelor fundamentale ale existenţei şi

integrării sociale.

Elevul va fi pregătit – şi prin predarea-învăţarea disciplinelor economice – să gândească liber

şi creativ, să manifeste capacităţi de analiză şi apreciere a propriului comportament şi al

semenilor săi, fiind capabil de opinii personale, dialog, comportament dezirabil, acţiune,

reacţii pozitive la schimbare.

Educaţia economică precum şi cea antreprenorială se constituie în dimensiuni

moderne ale educaţiei, prezente în viaţa socială şi a şcolii în forme explicite (discipline de

învăţământ ) sau implicite (programe nonformale, module, companii-persoane). Vizează

formarea şi cultivarea capacităţilor de adaptare rapidă şi responsabilă a personalităţii umane

la condiţiile economiei de piaţă şi a mediului concurenţial şi de afaceri.

Ţintele strategice ale educaţiei economice sunt, în principal, următoarele:

familiarizarea cu noţiunile, conceptele, legităţile, mecanismele şi practicile

asociate producţiei, desfacerii şi consumului în contextul competiţiei libere;

asimilarea noţiunilor de bază ale economiei concurentiale ;

înţelegerea modului de funcţionare a economiei de piaţă;

formarea şi susţinerea acelor deprinderi şi abilităţi specifice unui mediu

economic concurenţial;

cunoaşterea şi folosirea eficientă a mecanismelor şi instituţiilor specifice

economiei de piaţă;

conştientizarea oportunităţilor de adaptare a deciziilor în calitate de

angajaţi, manageri, investitori, consumatori, proprietari şi cetăţeni;

adaptarea continuă la muncă şi la sporirea disponibilităţilor de asumare

de responsabilităţi ;

7


întărirea motivaţiei muncii şi a celei economice ;

dezvoltarea spiritului de iniţiativă privată şi a disponibilităţii de a iniţia

şi dezvolta afaceri ;

promovarea şi susţinerea spiritului de lucru în echipă;creşterea

proprietăţii individuale şi ameliorarea standardului de viaţă ;

formarea unui nou mod economic de gândire şi acţiune.

Educaţia economică şi antreprenorială acţionează inclusiv la nivelul şi convingerilor

omului modern, pe care le compatibilizează, pe cât posibil cu mutaţiile produse pe piaţa

muncii şi în sfera activităţilor economice. Ca urmare, educaţia în domeniul economic şi a

spiritului întreprinzător apare sub forma unui sistem cu variate componente ce solicită

abordări specifice, asigurând celor care dispun de reale aptitudini antreprenoriale cunoştinţele

necesare parcurgerii drumului spre reuşită şi succes.

Educaţia economică şi antreprenorială sunt ipostaze educaţionale centrate pe individ

şi disponibilităţile acestuia atrăgând şi cointeresând şi colectivitatea umană în ansamblul său

(familia, şcoala, comunitatea locală, angajatorii, statul). Solicită abordări interdisciplinare

deoarece vizează aspecte de natură economică, psihologică, pedagogică, etică, sociologică,

culturală, ca şi consecinţă a plasării individului în miezul tare al unui astfel de demers

educaţional cu efecte multiple. Educarea oamenilor în general, a tinerilor în special, în spiritul

economiei de piaţă are efecte benefice şi pentru viaţa cotidiană, dar şi pentru evoluţia

profesională a tinerilor, fiind practic o pregătire indirectă pentru muncă şi pentru iniţiativă

privată, participând activ la dezvoltarea personală şi socială.

În context contemporan, sistemele educaţionale din ţările dezvoltate acordă o

importanţă deosebită acestei noi dimensiuni a educaţiei, ceea ce echivalează cu recunoaşterea

valorii pe care o are pregătirea economică şi pentru mediul de afaceri în înţelegerea corectă a

lumii de azi, ca şi pentru adoptarea deciziilor majore care influenţează viitorul oamenilor.

Studiul economiei şi a activităţilor specifice domeniului, într-un mediu educaţional formal

sau nonformal, contribuie şi la dezvoltarea unor deprinderi importante cum ar fi:

identificarea corectă şi în timp util a unor dificultăţi economice, alternative de

acţiune, beneficii şi / sau costuri ale demersurilor de natură economică;

analiza pertinentă a contextului şi cauzelor diferitelor acţiuni economice;

examinarea atentă a consecinţelor imediate şi / sau de durată ale modificărilor

de situaţie – economică sau politică – în plan personal şi social;

argumentarea şi compararea beneficiilor / costurilor oricărei acţiuni

8


economice, de genul tranzacţiilor, a schimburilor, etc.

Nevoia de educaţia economică şi antreprenorială este o realitate a zilelor noastre deoarece în

societate încă se manifestă o mentalitate egalitarist-colectivistă care generează atitudini

reprobabile faţă de economia de piaţă şi iniţiativa privată, de ostilitate faţă de investitorii

străini (xenofobism economic), de pasivitate şi expectativă şi , nu în ultimul rând de diluare

a responsabilităţii faţă de actul economic. Toate acestea sunt consecinţa lipsei de educaţie şi

de cultură economică solidă sau a unei pregătiri superficiale.

Concluzionând, disciplinele economice - prin conţinutul lor profund social – au

valoare utilitară şi paxiologică deosebită (în ciuda gradului ridicat de abstractizare şi

generalizare a noţiunilor economice). Contribuie într-o măsură apreciabilă la dezvoltarea

gândirii critice şi divergentă, a spiritului de observaţie, a atenţiei distributive etc., elevii având

ocazia să abordeze coerent şi sistematic probleme de natură economică, socială, politică.

Desigur, însă, fiecare disciplină economică vizează o anumită categorie de fenomene şi

procese economice, pe care le sistematizează şi le explică, determinându-l pe elev să îşi

formeze un mod de gândire economic şi o imagine comprehensivă despre el însuşi şi despre

societatea de consum, putând să înţeleagă legăturile dintre gândire şi acţiuni (teorie şi

practică)1.

Cunoştinţele şi deprinderile necesare practicării unei meserii nu se obţin de la sine.

Pentru acestea este necesară însuşirea prealabilă a unui fond de cunoştinţe şi concepte de bază

tehnice generale şi a unor cunoştinţe ce asigură pregătirea generală în domeniile matematicii,

fizicii, chimiei, logicii, economiei, etc.

Interdisciplinaritatea şi pluridisciplinaritatea sunt caracteristici esenţiale ale procesului

de predare-învăţare a disciplinelor tehnice. În organizarea programelor de studii există un

raport şi între disciplinele tehnice şi instruirea practică. Acesta este experimentat pe de o

parte în timpul afectat pentru practică la diferite nivele de specializare şi în scopul instruirii,

de consolidarea cunoştinţelor tehnice specifice fiecărei meserii şi formarea deprinderilor

practice în domeniul respectiv.

Formarea competenţei profesionale, în condiţiile restrângerii numărului de locuri de

muncă în economia de piaţă, a fluctuaţiei meseriilor căutate la un moment dat, se poate

construi pe fondul solid al unei culturi tehnice generale.

1 Ciobanu Olga, Didactica disciplinelor economice, Editura. ASE, Bucuresti,2007.

9


Condiţiile producţiei contemporane, a sistematizării şi robotizării proceselor cer, pe de o

parte specializarea accentuată pe diferite profile şi specializări, dar pe de altă parte un grad

ridicat de mobilitate profesională.

În acest sens, însuşirea informaţiilor tehnologice, formarea priceperilor, deprinderilor

intelectuale şi tehnico-productive trebuie să aibă motivaţia ocupării prin concurenţă a unui loc

de muncă.

Informaţia şi acţiunea, alcătuiesc din punct de vedere psihologic, un tandem ce nu poate

fi dezmembrat. Componenta acţională şi participativă în procesul învăţării este mai bine

conturată la disciplinele tehnice. Elevul ia parte la activităţi tehnico-productive, aplică în

practică informaţiile tehnologice primite, exersează continuu diferite strategii de cunoaştere,

al cărui rezultat este consolidarea capacităţilor de înţelegere, aplicare, analiză, sinteză şi

evaluare a diferitelor situaţii.

Prin complexitatea activitătilor la care participă activ elevii în vederea însuşirii unei

meserii, disciplinele tehnice, alături de celelalte discipline, contribuie la formarea

personalităţii lor.

1.2. Rolul disciplinei ,,Finanţe şi fiscalitate’’ în pregătirea de specialitate

Curriculum-ul „Finanţe şi fiscalitate” pentru clasa a XII-a la specializarea ,,Tehnician

în activităţi economice’’, respectiv clasa a XI –a la specializarea ,,Tehnician în

administraţie’’ îşi propune formarea gândirii economice la elevi şi determinarea acţiunii lor

în concordanţă cu mecanismele şi legislaţia din domeniul financiar.

Disciplina se studiază pe parcursul unui an de studiu, o oră respectiv două ore, pe

săptămână. Pentru fiecare competenţă se propune un set de unităţi de conţinut în măsură să

conducă la atingerea competenţei specifice respective.

Competenţele specifice se referă la descrierea esenţei economice, a funcţiei de

repartiţie şi a funcţiei de control a finanţelor, prezentarea rolului finanţelor în economia de

piaţă, identificarea elementelor impozitelor, prezentarea principiilor impunerii, prezentarea

rolului şi formelor controlului financiar, programarea, desfăşurarea, întocmirea şi perfectarea

actelor de control, valorificarea actelor de control, realizarea controlului financiar propriu

agenţilor economici şi instituţiilor publice, prezentarea criteriilor de clasificare a cheltuielilor

publice, identificarea diferitelor cheltuieli publice.

10


Curriculum-ul este astfel conceput încât să permită profesorilor libertatea de a alege

ordinea şi modul de organizare a activităţii de învăţare în raport cu experienţa, tactul

pedagogic şi mijloacele de învăţământ de care dispun. Alegerea tehnicilor de instruire revine

profesorului, care are sarcina de a individualiza şi de a adapta procesul didactic la

particularităţile elevilor.

În curriculum-ul la decizia şcolii, conţinuturile disciplinei „Finanţe şi fiscalitate” pot fi

dezvoltate prin aprofundarea şi extinderea lor.

Finalitatea învăţării acestei discipline este aceea de a permite elevilor orientarea în

domeniile de pregătire profesional-tehnologică oferite de curriculum-ul şcolar şi de a-i iniţia

în ramurile de cunoaştere socio-economică. Prin predarea acestei discipline se cultivă

responsabilităţile pentru activităţile desfăşurate şi se formează elevilor capacităţi de analiză şi

control al fenomenelor şi proceselor economice.

Complexitatea disciplinei permite utilizarea metodelor de învăţământ considerate

formative, creative, acţionale, care pun accent pe participarea elevilor la lecţie, redistribuind

pe cât posibil activitatea profesorului. Dintre aceste metode amintim:

Exerciţiul metoda principală pentru formarea de priceperi şi deprinderi – constă în

executarea repetată a unor acţiuni care ajută la dezvoltarea aptitudinilor.

Exerciţiul dirijat se poate face la lecţiile despre „Impozitele directe” şi „Impozitele

indirecte” profesorul prezintă date despre venituri, urmând ca elevii individual să stabilească

impozitele de virat la Bugetul de stat. Priceperile şi deprinderile formate la această lecţie îl

vor ajuta pe viitorul absolvent să calculeze impozitele directe şi indirecte.

Problematizarea, modalitatea de influenţare în crearea unor situaţii – problemă ce

determină elevii să restructureze şi să completeze unele cunoştinţe anterioare în vederea

soluţionării noilor situaţii pe baza experienţei şi a efortului personal, creându-şi în gândire o

situaţie conflictuală. Se poate utiliza la lecţia „Dubla impunere” prezentându-le elevilor

datele privind veniturile persoanelor fizice realizate în străinătate şi în ţara de origine să

stabilească impozitul, utilizând diverse metode de impunere şi să precizeze care este cea mai

eficientă.

Învăţarea prin descoperire ipotetic deductivă, metodă de dobândire a cunoştinţelor

prin efortul propriu al elevului, acesta având sarcina de a emite ipoteze pe care apoi să le

verifice pentru a dovedi veridicitatea lor. La lecţia „Asemănări şi deosebiri între finanţele

publice şi private” elevii pot, pe baza cunoştinţelor generale pe care le deţin până acum să

stabilească aceste deosebiri şi asemănări.

11


Instruirea prin mijloace audio-vizuale poate fi folosită la teme cum sunt „Veniturile

fiscale şi nefiscale”, „Cheltuielile publice”, această metodă are avantajul de a stimula gradul

de participare a elevului şi de a intensifica activitatea mintală.

Pentru realizarea competenţelor stabilite de curriculum şcolar ca mijloace de învăţământ sunt

recomandate mijloacele de exersare şi formare a deprinderilor. Fişele de lucru vor fi folosite

în diverse secvenţe ale orelor de finanţe şi control, antrenând elevii în rezolvarea unor situaţii

de lucru, în investigarea şi descoperirea unor soluţii viabile.

Modalităţile de organizare a elevilor sunt adaptate la specificul disciplinei,

promovându-se munca în grup, în echipe, individuală, punându-se accent pe deprinderile de

cooperare şi comunicare.

12


CAPITOLUL II

FINANŢAREA INSTITUŢIILOR PUBLICE

2.1 Scurtă prezentare a instituţiilor publice

Instituţiile publice au un rol important in cadrul statului deoarece prin intermediul

acestora acesta isi indeplineste functiile sale. De asemenea, procesele economice in economia

de piata, precum si in alte tipuri de economii, sunt influentate de stat prin intermediul

sectorului public.

Sfera de cuprindere a institutiilor publice este vasta, statul actionand practic in toate

domeniile vietii economice sau sociale. Statul, prin intermediul institutiilor de care dispune

sau prin intermediul intreprinderilor a actionat,in functie de politica urmata in diferite

perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut in economie si a influentat pozitiv sau

negativ desfasurarea anumitor activitati.

In Romania exista in jur de 10.000 de institutii publice, majoritatea fiind institutii

publice locale (aproape 3.000 de consilii locale municipale, orasenesti, comunale si ale

sectoarelor municipiului Bucuresti, la care se adauga un numar important de institutii publice

de invatamant si altele).

In sfera de cuprindere a institutiilor publice se afla:”Parlamentul, Administratia

Prezidentiala, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice, alte

autoritati publice, institutii publice autonome, precum si institutiile din subordinea acestora,

indiferent de modul de finantare a acestora.”2

La nivel local, conform Legii privind finantele publice locale, in sfera de cuprindere

a institutiilor publice includem “autoritatile unitatilor administrativ-teritoriale, institutiile

publice si serviciile publice de interes local, cu personalitate juridica, indiferent de modul de

finantare a activitatii acestora”.3

Gruparea institutiilor publice dupa modul de prezentare de mai sus se face in functie

de nivelul la care se manifesta. Astfel avem institutii publice la nivel central si institutii

publice la nivel local.

- Parlamentul

2 Legea nr. 500 din 11 iuliu 2002 privind finantele publice publicate in M.O. nr. 597/20023 Legea nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind finantele publice locale, publicata in M.O. nr. 404/1998

13


Institutii publice la

nivel central - Presedinţia

- Guvernul

- ministerele

- alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale

Institutii publice la

nivel local

- consiliile judetene

- consiliile locale

- primariile

- alte institutii de interes local.

Alte criterii de clasificare a institutiilor publice sunt: domeniul in care isi manifesta

autoritatea (legislativ, executiv, judecatoresc), obiectul activitatii (institutii administrative si

institutii de specialitate)4 si modul de finantare, despre care vom vorbi ulterior.

Numărul mare de instituţii publice a condus la crearea unei ierarhii pe criteriul

sectorial sau geografic. Astfel, institutiile publice sunt conduse de ordonatori de credite

principali, secundari sau terţiari.

Ordonatorii principali de credite pentru institutiile finantate din bugetul de stat,

bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetelor fondurilor speciale sunt conducatorii

autoritatilor publice, ministrii si conducatorii celorlalte organe de specialitate ale

administratiei publice centrale.

Ordonatorii principali de credite repartizeaza creditele bugetare, aprobate prin

bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, pe unitatile

ierarhic inferioare, in raport sarcinile acestora cuprinse, potrivit legii, in bugetele respective si

aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, cu respectarea dispozitiilor legale.

Ordonatorii secundari si tertiari de credite sunt conducatorii celorlalte institutii

publice care se afla direct in subordonarea ordonatorilor principali sau in subordonarea

ordonatorilor secundari (in acest caz este vorba despre ordonatorii tertiari de credite).

Ordonatorii secundari de credite aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii

si a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispozitiilor legale, si repartizeaza

creditele bugetare aprobate pe unitatile ierarhic inferioare, ai caror conducatori sunt

ordonatori tertiari de credite.

4 Lucian Ţâţu - Finante locale si institutii publice, Editura Aner, Bucuresti, 2002

14


De asemenea, ordonatorii tertiari de credite utilizeaza creditele bugetare ce le-au fost

repartizate numai pentru nevoile unitatilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din

bugetele aprobate si in conditiile stabilite prin dispozitiile legale. Ordonatorii tertiari de

credite nu mai au alte institutii publice in subordine.

Ordonatorii de credite au obligatia de a angaja si utiliza creditele bugetare numai in

limita prevederilor si destinatiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea

institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor legale.

Caracteristica de baza a institutiilor publice este faptul ca ele produc bunurile

publice care sunt distribuite in cea mai mare parte gratuit sau la preturi care se regasesc sub

nivelul costurilor. Prin serviciile oferite de catre institutiile publice se urmareste asigurarea

unor servicii catre contribuabili care ar necesita costuri ridicate daca ar fi produse de sectorul

privat, precum si asigurarea satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor.

Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, institutiilor publice

le este caracteristică specializarea, ele urmărind scopul pentru care funcţionează. Domeniile

în care acţionează instituţiile statului producătoare de bunuri publice sunt următoarele:

domeniul social-cultural:

invatamant: prescolar, primar si gimnazial, complementar,

profesional, liceal, postliceal, invatamant pentru copii cu

deficiente, case de copii, universitati, academii, case de cultura,

biblioteci, etc.;

sanatate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii,

crese, leagane de copii, centre de recoltare si conservare a

sangelui, statii de salvare, etc.;

asistenta sociala: camine de batrani si pensionari, camine-spital

pentru invalizi si bolnavi cronici, camine pentru copii infirmi si

camine-atelier, cantine de ajutor social, centre de primire a

minorilor, institutii de plasament familial;

sport si tineret.

domeniul apărării nationale:- unităţi militare, unităţi de învăţământ

specializate.

15


domeniul ordinii publice:- unităţi de poliţie, pompieri, jandarmi,

Serviciul Român de Informaţii.

domeniul autorităţii publice:- Preşedinţia, Senatul, Camera Deputaţilor,

Guvernul, ministerele, alte organe ale

administraţiei publice centrale, consiliile

locale, primăriile, prefecturile, organe ale

administraţiei de stat pe plan local,

autorităţile judecătoresti, Curtea de

Conturi, etc.;

domeniul economic: - institutii specializate in cercetarea stiintifica,

unităţii de cercetare pentru descoperiri de

zăcăminte noi, institutii de protecţie a mediului

şi de gospodărire a apelor.

2.2 Finanţarea instituţiilor publice

Finantarea institutiilor publice se realizeaza de la buget (de stat, asigurarilor sociale

de stat sau locale, fonduri speciale), de la buget si din venituri proprii, din venituri proprii sau

din credite externe si fonduri nerambursabile.

In cazul institutiilor publice finantate integral de la bugetul de stat, local sau

fondurile speciale, creditele bugetare ale acestor institutii publice ( si ale celor din

subordinea acestora, daca este cazul) sunt stabilite de ordonatorul de credite ierarhic superior

ori de comun acord cu Ministerul Finantelor Publice in cazul ordonatorilor principali de

credite (conform prevederilor Legii finantelor publice). La partea de venituri intalnim

„ alocatii de la bugetul”, iar la cheltuieli, sumele alocate sunt defalcate dupa criteriul

economic al clasificatiei bugetare. In cazul in care aceste institutii incaseaza venituri, acestea

vor fi virate integral la bugetul de la care sunt finantate.

Majoritatea institutiilor publice se incadreaza in categoria institutii publice finantate

din venituri proprii si subventii (alocatii) de la bugetul de stat, local sau fondurile speciale.

Subventiile primite (care apar in partea de venituri) vin in completarea veniturilor proprii

16


obtinute din activitatile specifice desfasurate (vanzari de bilete, inchirieri de spatii, prestari de

servicii, etc.). Ordonatorul de credite superior stabileste cuantumul subventiei, dar nu si

destinatia acesteia (cheltuieli materiale, cheltuieli salariale, etc.). Conducatorul institutiei face

defalcarea tuturor veniturilor (venituri proprii plus subventii) pe categorii de cheltuieli,

urmand ca bugetul sa fie vizat de ordonatorul superior.

Institutiile publice mai pot folosi pentru desfasurarea si largirea activitatii lor

mijloace materiale si banesti primite de la persoane juridice si fizice, prin transmitere

gratuita, cu respectarea dispozitiilor legale. Acestea se gestioneaza potrivit normelor privind

finantele publice si cu respectarea destinatiilor stabilite de transmitator.

Veniturile proprii ale institutiilor publice, finantate partial sau integral din fonduri

proprii, se incaseaza, se administreaza, se contabilizeaza si se utilizeaza de institutiile publice

in cauza, potrivit normelor privind finantele publice , daca legea nu prevede altfel.

Excedentele rezultate din executia bugetelor institutiilor publice, finantate din fondurile

speciale, se regularizeaza la sfarsitul anului cu bugetul de stat, bugetele locale sau bugetele

fondurilor speciale, dupa caz, in limita sumelor primite de la acestea, daca legea nu prevede

altfel.

Institutiile publice finantate integral din venituri proprii sunt similare

institutiilor publice prezentate anterior, cu diferenta ca acestea nu beneficiaza de nici o

subventie de la ordonatorul superior de credite. Acest lucru nu inseamna ca institutia este

autonoma (nu este in subordinea unui ordonator de credite superior) si nici bugetul propriu nu

trebuie vizat de ordonatorul superior.

Soldurile anuale rezultate din executia bugetelor institutiilor publice finantate

integral din venituri proprii raman la dispozitia acestora, urmand a fi folosite in anul urmator

cu aceeasi destinatie. Bugetele institutiilor publice finantate din venituri proprii se prezinta

distinct ca anexa la bugetul centralizat al ordonatorului principal de credite.

Institutii publice finantate din credite externe sau fonduri nerambursabile sunt

caracterizate prin faptul ca fondurile externe rambursabile sau nerambursabile de care

beneficiaza institutiile publice din Romania vin, cel mai adesea, in completarea alocatiilor de

la bugetul de stat si a veniturilor proprii ale institutiilor respective.

Platile pentru investitiile institutiilor publice se efectueaza prin unitatile teritoriale

ale trezoreriei statului, pe baza listei de investitii, a documentatiei tehnice prevazute de lege, a

fondurilor aprobate pentru cheltuieli de capital si cu respectarea dispozitiilor legale privind

investitiile si decontarea acestora.

17


Organul de specialitate al administraţiei publice centrale îl reprezintă Ministerul

Sănătăţii, instituţie publică care organizează, coordonează, îndrumă activităţile pentru

asigurarea sănătăţii populaţiei şi acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care

dăunează sănătăţii.

Direcţiile de sănătate publică judeţene sunt servicii publice descentralizate, cu

personalitate juridică, ale Ministerului Sănătăţii, în subordinea cărora funcţionează alte unităţi

cu sau fără personalitate juridică, conform prevederilor legale.

Unităţile din sistemul sanitar se grupează astfel :

18

Dispensarul este unitatea medico-sanitară care asigură asistenţa populaţiei dint-o anumită zonă teritorială, fără

spitalizare.DISPENSAREPOLICLINICE

SPITALE

Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică care asigură servicii medicale.

SANATORII Sanatoriul este unitatea sanitară cu paturi care asigură

asistenţa medicală utilizând factori curative naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi mijloace terapeutice.

PREVENTORIIPreventoriul este unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi combaterea tuberculozei la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de tuberculoză stabilizaţi clinic şi necontagioşi.


Din punct de vedere al subordonării, nu toate unităţile sanitare sunt în subordinea

Ministerului Sănătăţii sau a Direcţiilor de Sănătate Publică judeţene, ci şi în subordinea unor

ministere sau autorităţi publice centrale, denumite generic ministere de resort

Ministerul de Justiţie are în subordine:

Spitalul ,,Prof. Dr. Constantin Angelescu’’

Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu al

Ministerului de Justiţie

6 spitale – penitenciar

Ministerul Administraţiei şi Internelor are în subordine:

Institutul National de Medicină Aeronautică şi Spaţială ,,General

doctor aviator Victor Anastasiu’’

Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii are în subordine:

Spitale CFR

Entităţile publice din domeniul sănătăţii, care nu au personalitate juridică(unele creşe,

cabinete medicale din cadrul unităţilor militare, laboratoare, cabinete de medicină sportivă,

cabinete de logopedie, cabinete medicale din grădiniţe şi şcoli etc.), primesc finanţare prin

instituţiile publice de care aparţin la capitolul de sănătate.

19

CREŞECreşele sunt instituţii care asigură, asistenţa medicală, instruirea şi educarea copiilor.

CENTRE DE SĂNĂTATECentrele de sănătate sunt unităţi sanitare cu sau fără paturi, care asigură asistenţă medicală de specialitate pentru populaţia din mai multe localităţi apropiate, în cel putin două specialităţi.

ALTEINSTITUŢII

Leagăne de copiiCentre de transfuzie sanguineServicii de ambulanţă


BUGET DE STAT

VENITURI PROPRII

FONDURI EXTERNE

De la bugetul de stat se finanţează Ministerul Sănătăţii şi serviciile publice descentralizate, institutele de sănătate publică, Academia de Stiinţe Medicale. De la bugetul de stat se mai asigură :desfăşurarea activităţilor cuprinse în programele naţionale de sănătatedotarea cu echipamente medicale de înaltă performanţă a unităţilor medicaleinvestiţii legate de construirea / finalizarea unor obiective sanitareSumele acordate de la bugetul de stat sunt cuprinse în bugetul Ministerului Sănătăţii sau a ministerelor de resort.

BUGETELE LOCALEBugetele locale pot participa la finanţarea unor cheltuieli pentru finalizarea construcţiilo noi şi la realizarea de reparaţii curente şi capitale, precum şi la dotarea cu aparatură medicală.

Veniturile proprii, din care se finanţează majoritatea instituţiilor sanitare publice, sunt reprezentate de sumele încasate de la Casa de Asigurări de Sănătate în urma serviciilor medicale furnizate pe baza contrectelor încheiate cu aceasta. Unităţile sanitare au posibilitatea de a semna contracte de prestări sevicii şi cu casele de asigurări private. La acestea se adaugăveniturile obţinute din servicii medicale acordate la cererea persoanelr fizice sau juridice, venituri din chirii, asocieri investiţionale în profil medical, precum şi alte venituri dobândite în condiţiile legii.

Fondurile externe sunt contractate pentru completarea finanţării unor proiecte de interes naţional care nu pot fi susţinute din resurse interne.

FINANŢAREA SĂNĂTĂŢII

20


2.3 Bugetul de venituri şi cheltuieli- instrument de organizare şi

previziune

La baza desfasurarii incăsarilor si platilor efectuate de catre o institutie publica

sta bugetul de venituri si cheltuieli. Bugetul, in acceptiunea Legii finantelor publice

reprezinta „documentul prin care sunt prevazute si aprobate in fiecare an veniturile si

cheltuielile sau, dupa caz, numai cheltuielile, in functie de sistemul de finantare a

institutiilor publice”54. Stabilirea veniturilor si cheltuielilor care se inscriu in buget se face

in functie de gradul de subordonare a institutiei respective, precum si de specificul

acesteia. Bugetele de venituri si cheltuieli ale institutiilor publice sunt cuprinse (in

totalitate sau sub forma de sold) in bugetul de stat sau in bugetele locale.

Bugetul reprezinta legatura dintre programare si actiune; este o declaratie care

exprima planurile de viitor in termeni financiari iar aceste planuri devin angajamente

pentru care se aloca fonduri.

Bugetul este un punct de plecare in evaluarea performantelor. Bugetul constituie

un instrument de baza de organizare si previzionare, deci un instrument de management,

fiind rezultanta unei decizii importante. Este reglementat printr-o decizie speciala, care ii

confera putere executorie si de constrangere.

Valoarea unui buget depinde de precizia evaluarii, de valoarea informatiilor

economice utilizate pentru conceperea lui. Bugetarea oricarei activitati, indiferent de

modul de calcul si de nivelul la care se efectueaza trebuie sa tina cont de reglementarile

legale in vigoare.

Bugetul este mecanismul ideal prin care se asigura limitarea cheltuielilor la

sumele si proiectele prevazute; problema centrala a elaborarii bugetului este satisfacerea

cerintelor cu resurse limitate, armonizarea nevoilor cu posibilitatile de acoperire.

In conformitate cu semnificatia dictonului ``a guverna inseamna a prevedea”6,

conducerea moderna a institutiilor publice are ca prima atributie previziunea ,iar

previziunea financiara este, poate, cea mai importanta activitate de planificare.

5 Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finantele publice publicate in M.O. nr. 597/20026 P. Garnier – La technique comptable aprofondie. Editura Dunod, Paris,1972

21


Actiunea financiara precede orice actiune tehnica, economica si organizatorica.

Astfel, mai intai se procura resursele financiare necesare si apoi are loc fluxul real de

bunuri si servicii catre institutie prin compensarea acestuia cu un flux financiar, in sens

invers. Putem spune ca decizia financiara este apriorica oricarei decizii economice, ceea

ce este de natura sa releve importanta elaborarii si fundamentarii bugetului de venituri si

cheltuieli. Aceasta cuprinde indicatori financiari care releva volumul si circuitul activelor

imobilizate si al activelor circulante, necesarul de finantat, sursele de finantare, volumul

acumularilor si destinatia rezultatelor, varsamintele catre organul ierarhic superior si la

bugetul statului, precum si subventiile primite de la acesta.

Bugetul unei institutii publice trebuie sa contina:

Documentul de politica, strategie si performanta (aferente anului pentru care se

previzioneaza bugetul si pentru urmatorii ani)

Veniturile si cheltuielile (globale si defalcate pe parti, capitole, subcapitole, articole,

si alineate după caz)

Cheltuielile cu salariile

Numarul maxim de posturi si fondul aferent salariilor de baza

Bugetul institutiilor publice aflate in subordine

Sume alocate din credite externe

Sume alocate din fonduri externe nerambursabile

Proiecte de finantare internationala (sinteze si fise)

Bugetul de programe (sineze si fise)

Cheltuieli de capital (sinteza listelor de investitii si fisele obiectivelor de investitii).

Bugetul institutiilor publice finantate integral de la buget

Institutiile publice finantate integral de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul

asigurarilor sociale, de stat sau bugetele fondurilor speciale intocmesc doar bugete de

cheltuieli.Acoperirea cheltuielilor se realizeaza in exclusivitate din alocatii de la bugetul

de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat sau bugetele fondurilor

speciale, dupa caz.

Orice venit realizat de aceste institutiii se face venit de la bugetul din care se

finanteaza institutia respectiva, cu exceptia veniturilor proprii care sunt prevazute in

22


anexele bugetelor aprobate si care sunt aferente activitatilor finantate integral din venituri

proprii. Veniturile se pot obtine din activitatea curenta a institutiei (taxa de autorizare a

concentrarile economice perceputa de Consiliul Concurentei) sau din venituri ocazionale

(spre exemplu venituri din donatii sau sponsorizari). Donatiile si sponsorizarile in bani

acordate institutiilor publice finantate de la buget se varsa integral la bugetul din care se

finanteaza acestea. Cu aceste sume se majoreaza creditele bugetare repartizxate institutiei

publice. Utilizarea acestor sume se face cu respectarea prevederilor legale si cu

respectarea destinatiilor stabilite de transmitator.

Bugetul de cheltuieli al institutiilor publice finantate integral de la buget respecta

clasificatia cheltuielilor stabilita de Ministerul Finantelor Publice. Astfel, cheltuielile sunt

detaliate dupa clasificatia functionala (pe parti, capitole si subcapitole),, iar fiecare nivel

al clasificatiei functionale se subdivide dupa clasificatia economic (pe titluri, articole, si

alineate). In cazul in care acestea au organizate si activitati finantate integral din venituri

proprii, pentru aceste activitati se vor intocmi bugete de venituri si cheltuieli.

Bugetul institutiilor finantate integral sau partial din venituri proprii

Institutiile publice finantate integral sau partial din venituri proprii alcatuiesc

bugetul de venituri si cheltuieli. Pe partea de venituri se refasesc toate veniturile,

indiferent de provenienta lor. Astfel, veniturile curente se compun din diferite categorii

de taxe percepute de institutie pentru serviciile prestate. Veniturile din capital cuprind

veniturile din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice. Subventiile primite de

institutie se concretizeaza sub forma alocatiilor de la bugetul de stat sau local. Donatiile

si sponsorizarile sunt cuprinse separat, tot pe partea de venit. Pe partea de

cheltuieli, se fundamenteaza un buget aferent veniturilor totale.

Bugetul institutiilor publice finantate integral din venituri proprii

Institutiile publice finantate integral din venituri proprii realizeaza buget de

venituri si cheltuieli asemanator institutiilor publice finatate integral sau partial din

venituri proprii, deosebirea fiind ca nu primesc sume de la bugetul de stat sau bugetele

locale.

23


Pe baza fundamentarii veniturilor si cheltuielilor unei institutii publice are loc

elaborarea proiectului de buget, care, in urma aprobarii va deveni functional, limitele

cheltuielilor stabilite in acest buget fiind limite maxime, iar limitele veniturilor prevazute

in buget fiind limite minime de realizare.

Bugetul de venituri si cheltuieli se aproba de catre consiliul de administratie si se

avizeaza de ordonatorul de credite ierarhic superior.

Pe parcursul anului, in timpul executiei bugetare, pot apare modificari in bugetul

de venituri si cheltuieli al unei institutii publice, aceasta situatie ducand la rectificarea

bugetului in masura posibilitatilor existente.

Motivul aparitiei acestor modificari este dat de unele cresteri neprevazute la

capitolul de cheltuieli datorita majorarii peste limitele prevazute ale preturilor sau

tarifelor unor furnizori sau a imposibilitatii realizarii veniturilor prevazute (situatia

negativa pentru buget) sau de realizarea unor venituri superioare sau economii

(justificate) de cheltuieli (situaţie favorabilă).

24


CAPITOLUL III BUGETUL INSTITUŢIILOR PUBLICE – COMPONENTĂ A

SISTEMULUI BUGETAR CONSOLIDAT

3.1 Veniturile bugetare

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a

necesarului de resurse decât a posiblităţilor de procurare a acestora. Resursele au caracter

limitat, în timp ce cererea de resurse o prezintă o accentuată tendinţă de creştere.

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Resursele, provenind din

produsul intern brut, la care se adaugă importul, sunt folosite pentru: consum, formare

brută de capital şi export. Alături de resursele materiale, umane, valutare şi

informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

În categoria resurselor financiare se include resursele autorităţilor şi instituţiilor publice,

resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrative,

precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde

25


de mărimea produsului intern brut, precum şi de posiblitatea apelării la resursele

financiare externe( împrumuturi, transferuri cu caracter definitiv etc.).

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema

raportului dintre resursele financiare ale societătii şi resursele financiare publice. Acesta

este un raport ca de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societăţii au o

sfera de cuprindere mult mai largă.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat central şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor

şi autorităţilor publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,

resursele financiare ale societăţii.

Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării

resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte.

Producţia de bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private7 sunt determinate

de decizia privind alocarea resurselor între sectorul public si cel privat. În condiţiile

pieţei imperfect ce caracterizează economia modernă, statul, prin intermediul guvernului,

acţionează fie direct în calitate de producător sau consumator de bunuri, fie ca partener al

vieţii publice care reglementează şi intervine pentru a asigura funcţionarea normală a

pietei. Rolul alocativ al guvernului vizează tocmai utilizarea resurselor pentru producerea

şi distribuirea de bunuri şi servicii publice.

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul

public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că

alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel

maxim, prin intermediul sectorului privat şi al celui public8.

Producţia de bunuri şi servicii publice este finanţata din resurse bugetare, adică, în

principal, din impozitele şi taxele plătite de toţi contribuabilii, persoane fizice şi juridice.

Plata impozitelor şi taxelor reduce capacitatea contribuabiliilor de a-şi procura bunuri şi

servicii de pe piaţă, pentru folosinţa lor exclusivă. La un moment dat, cetăţenii unei tări

7 David N Hyman, Public Finance, second Edition, The Dryden Press, New York, 19878 Richard A Musgrave, Peggy B. Musgrave, Public Finance in Theory and Practice, fifth Edition, McGraw-Hill Book Company, New York,1989

26


pot manifesta anumite preferinţe determinate de o anumită distribuţie a veniturilor şi

averii.

Din ce în ce mai frecvent, se manifestă cererea sporită de resurse financiare,

generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei

produsului intern brut.

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia

cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este

influenţată de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

-factori economici, care imprima o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce

poate să determine sporirea veniturilor impozabile.

- factori monetari (dobânda , credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.

Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor

din impozite şi taxe;

-factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de

educaţie, protective şi asigurări sociale, sănătate etc.

-factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi

sporirea numărului contribuabiliilor;

-factori politici şi militari, care, prin măsurile de politică economică, socială sau

financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,

creşterea contribuţilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra

bugetului general consolidate, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare

publice;

-factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea

cheltuielilor publice. Totodata, volumul cheltuielilor influenţează marimea deificitului

bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.

Factorii menţionaţi mai sus pot fi structuraţi astfel:

Factori de influenţă a resurselor financiare publice

Factori de influenţă Conţinut

Factori economici Creşterea economica are ca efect creşterea bazei de impozitare şi sporirea veniturilor fiscale.

27


Factori monetari Cresterea dobanzii atrage creşterea preţurilor care duce la creşterea nominala a încasarilor fiscale.

Factori sociali Creşterea necesităţilor cu caracter social (mai multi bani pentru educaţie,sănătate,cultura,protecţie socială) atrage creşterea fiscalităţii ;(fără a duce la o evaziune fiscala de aceeasi marime, pentru că cetaţenii vor plăti mai multe impozite pentru a beneficia de aceste măsuri sociale) şi,astfel,rezultă şi creşterea resurselor financiare publice.

Factori demografici O anumită structura a populaţiei( creşterea populaţiei active) poate duce la creşterea încasarilor fiscale.

Factori politici si militari Creşterea anumitor necesităţii militare (datorate integrarii în NATO, spre exemplu) sau luarea anumitor decizii de politică economică , populiste, trebuiesc susţinute de societate prin impozite si taxe ridicate.

Factori de natura financiară Sintetizeaza influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea cheltuielilor publice.Comparată cu nivelul resurselor posibil de mobilizat, rezultă marimea deficitului bugetar.Acoperirea acestuia necesita resurse financiare publice suplimentare.

Existenţa unei multitudini de factori de influenţa a condus la apariţia unor noi tipuri de

resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.

Criteriu de clasificare Continut1. Conţinut economic prelavari cu caracter obligatoriu;

resurse de trezorerie; împrumuturi publice; finanţarea prin emisiune monetara fără

acoperire. 2. Structura organizatorică a statelor -in state de tip federal:

resurse ale bugetului federal; resurse ale bugetelor statelor,regiunilor sau

provinciilor.- resurse ale bugetelor locale;-in stare de tip unitar:

resurse ale bugetului central; resurse ale bugetelor locale.

28


3. Sistem de bugete resurse financiare ale bugetului de stat; resurse financiare ale bugetului asigurarilor

sociale de stat; resurse financiare ale bugetelor locale; resurse financiare ale fondurilor speciale; resurse financiare ale trezoreriei statului; resurse financiare ale institutiilor publice

autonome; resurse financiare ale institutiilor publice

finantate integral din venituri proprii; resurse financiare ale fondurilor externe

rambursabile sau nerambursabile; 4. Ritmicitatea încăsărilor 1. resurse ordinare(permanente si obligatorii):

-venituri curente; venituri fiscale; venituri nefiscale; alte venituri.

-venituri din capital.2. resurse extraordinare:

imprumuturi interne si externe; emisiune monetara; ajutoare,donatii,sponsorizari si alte transferuri

nerambursabile. 5. Provenienţă 1. interne

impozite,taxe,contributii de asigura si sociale,de sănătate;

venituri nefiscale; împrumuturi interne; emisiune monetară;

2. externe: imprumuturi externe; ajutoare,donatii,sponsorizari si alte transferuri

nerambursabile.

Privite din punctul de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii

de resurse financiare publice sunt: prelevările cu caracter obligatoriu ( impozitele, taxele,

contribuţiile) , resursele de trezorerie, resursele provenind din imprumuturi publice şi

finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter

fiscal, al căror nivel este insă limitat şi de cele mai multe ori insuficient.Este bine

cunoscut faptul că încasările din impozite nu pot spori rapid. Măsurile de creştere a

nivelului resurselor fiscal se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, fie în ceea ce

29


priveşte nivelul cotelor de impunere folosite, fie vizitând introducerea unor noi impozite.

Introducerea unor astfel de măsuri, care trebuie să primească girul puterii legislativie, nu

se poate realiza rapid şi ca urmare se apelează la alte categorii de resurse pentru a acoperi

nevoia la un moment dat.

Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al

bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale şi de sănătate, pentru acoperirea

golurilor de casă înregistrate la bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor

fondurilor speciale.

Trezoreria generală a statului este un organism specializat prin intermediul căruia se

efectueaza operaţiuni de incasări si plăti în contul tuturor categoriilor de bugete ce intră în

alcătuirea bugetului general consolidate, precum şi în contul instituţiilor publice , care,

potrivit reglementărilor legale, se administrează în regim extrabugetar . Asigurarea

concordanţei între nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor determină apelarea la resursele

de trezorerie care constau în împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piaţa

de capital, prin emisiunea şi vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de

tezaur etc. ). Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, comportând un

cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de

cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din circulaţie a înscrisurilor respective.

Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin sistemul

trezoreriei publice.Imprumuturile publice interne şi externe reprezintă un mojloc frecvent

de procurare a resurselor financiare şi, implicit, de acoperire a deficitului bugetar..

Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar,

generează efecte negative pe termen mediu şi lung. Un nivel ridicat al inflaţiei antrenează

o sporire a resurselor fiscale: cresc încasările din impozitele pe venit şi din impozitele

indirect, în special cele aferente taxei pe valoarea adaugată şi accizelor.Inflaţia determină

totodata, diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce

priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este sub

nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimată în procente. Astfel de avantaje sunt, însă,

contracarate de gravele inconveniente pe care le presupune inflaţia, pe plan economic şi

social.

30


Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor

publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se structurează pe trei niveluri:

resurse ale bugetului federal, resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor

membre ale federaţiei şi resurse ale bugetelor locale. In statele de tip unitar, se deosebesc

resurse publice ale bugetului central şi resurse ale bugetelor locale. Resursele mobilizate

pe linia asigurărilor sociale, reprezentate în principal de contribuţiile pentru asigurări

sociale, figurează în bugetul general (central), care se întocmeşte ca un buget consolidat

prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar,

eliminându-se transferurile dintre diferitele verigi ale bugetului. In statele de tip federal,

resursele asigurărilor sociale se regăsesc ca venit atâta în bugetul general consolidate, cât

şi in bugetele statelor, regiunilor sau pronvinciilor.

Privită prin prismă bugetului general consolidate- ansamblul bugetelor, component ale

sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg- structura resurselor

financiare publice include:

a. resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de

tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, veniturilor din capital , donaţii şi

sponsorizări, precum şi incasări din rambursarea împrumuturilor acordate;

b. resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat, provenind din contribuţiile

pentru asigurările sociale, diverse venituri şi subvenţii;

c.resursele financiare cu destinaţie specială, constând, în principal, din contribuţii

ce alimentează fondurile special constituite la nivel central;

d. resursele financiare ale bugetelor locale aparţinând unităţilor administrativ-

teritoriale, cum sunt : impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu caracter local,

veniturile din capital, veniturile cu destinaţie specială, prelevările din bugetul de stat,

de tipul cotelor defalcate din impozitul pe salarii, subvenţiile, donaţiile şi

sponsorizările, împrumuturile contractate şi incasările din împrumuturile acordate.

Structura resurselor financiare publice diferă, aşadar, de la un stat. Ceea ce

caracterizează, însă, sistemul de resurse al oricărui stat, indiferent de nivelul de

dezvoltare al acestuia, este posibilitatea identificării resurselor publice în raport cu

regularitatea şi provenienţa acestora.

Veniturile fiscale au ponderea cea mai insemnata in resursele financiare publice.

31


În ţările dezvoltate, în cadrul veniturilor fiscale, cele mai importante sunt impozitele si

contributiile pentru asigurările sociale.

In ţările in curs de dezvoltare, care se confruntă cu deficit de resurse financiare, se apelează

deseori la împrumuturi externe sau emisiune de bani de hârtie, ceea ce genereaza , în timp, efecte

negative în majoritatea cazurilor.

În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice formează două

categorii, şi anume: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare, incidentale sau

întâmplătoare.

Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii

considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate.

În această categorie se includ: veniturile fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de

stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale.

Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, când

practic resursele curente nu acoperă cheltuielile publice. Resursele extraordinare cuprind:

împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile, ajutoarele, sumele rezultate din

lichidarea participatiilor de capital în străinătate şi din valorificarea peste graniţe a

bunurilor statului.

În funcţie de provenienţa, resursele financiare publice se grupează în resurse

interne şi resurse externe.

În ansamblul resurselor financiare ale un stat, resursele externe sunt în principal,

împrumuturile de stat externe contractate la instituţii financiare internationale, la

guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte state, la orice deţinători străini de capitaluri

băneşti. La aceastea se adaugă diferitele transferuri externe primate sub forma ajutoarelor

nerambursabile de la organismele internationale sau din partea altor state.

Toate celelalte resurse, de tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor, veniturilor nefiscale,

împrumuturilor contractate la persoanele fizice şi juridice din propria ţară, altor venituri

excepţionale, sunt considerate a fi resurse de provenienţa internă.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în

conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie şi

se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi anume: bugetul trezoreriei statului,

bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţare integral sau

32


parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul fondurilor

speciale, bugetele instituţiilor publice finanţate intergral din venituri proprii, bugetul

fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale caror

rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice şi bugetul fondurilor

externe nerambursabile, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.9

Principalele categorii de resurse publice sunt:

I. Resursele bugetului de stat:

Venituri curente

A. Venituri fiscale

A.1.Impozite directe

A.1.Impozite indirecte

B. Venituri nefiscale

Venituri din capital

Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:

A. Venituri fiscale

A.1.Contribuţia angajatorilor şi a angajaţilor

A.2.Alte contribuţii

B. Venituri nefiscale

III. Resursele bugetelor locale10

1. Venituri proprii(fiscale si nefiscale)

2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale

4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat

IV. Resursele fondurilor speciale

Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul

contribuiţilor si impozitelor indirecte cu afectaţie specială, precum şi din venituri

nefiscale stabilite în raport cu destinaţia fiecărui fond.

9 Legea privind finanţele publice nr. 500 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, partea 1, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.10 Legea privind finanţele publice locale nr. 273 din 29 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 627 din 20 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare

33


Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de

guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr si destinaţie de la o perioadă la alta.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie,

necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, intr-un interval de timp determinat.

Resursele financiare = resursele financiare publice+ resursele financiare private

Resursele financiare = resursele financiare interne+ resursele financiare externe

Resursele financiare publice reprezinta mijloace banesti aflate la dispozitia

administratiilor publice.

Resursele bugetare reprezinta aceea parte a resurselor financiare publice cuprinsa in

bugetele entitatilor publice.

Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare,se pune problema alocarii optime a

acestora,mecesara producerii tuturor categoriilor de bunuri (publice,private si mixte).

Alocarea optima este determinată prin raportul alocării resurselor între sectorul public şi

cel privat.

Alocarea optimă a resurselor între sectorul public şi cel privat(alocarea intersectoriala

optimă) are loc în condiţii de:

utilizare deplină a resurselor;

asigurare a utilităţii maxime pentru consumatorii de bunuri si servicii.

În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter de venituri curente. În conformitate cu Legea privind

finanţele publice „Instituţiile publice includ Parlamentul, Administraţia Prezidenţială,

ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi

publice, instituţiile publice autonome, precum si instituţiile din subordinea acestora,

indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.

Se consideră că instituţiile publice produc bunuri publice11 pe care le distribuie în

mod gratuit, sau contra unei plăţi care nu totdeauna constituie echivalentul serviciului

prestat, al cărui consum este, de regulă, nonconcurenţial.

Instituţiile publice desfăşoară acţiuni în domenii cum sunt: învăţământul,

sănătatea, asistenţa socială, apărarea naţională, ordinea publică etc. Resursele instituţiilor

publice se structurează în venituri proprii, venituri primite ca alocaţii de la buget şi

11 Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

34


subvenţii pentru activităţi autofinanţate. Finanţarea de bază este asigurată prin resursele

de la buget. Veniturile proprii ale instituţiilor publice sunt venituri extrabugetare. Acestea

sunt prezentate de taxe, încasări din vânzarea unor publicaţii, chirii, valorificarea unor

produse din activităţi proprii sau anexe, venituri din prestaţii editoriale, încasări din

prestarea unor servicii medicale, de învăţământ, formare profesională şi orice alte servicii

în conformitate cu specificul activităţii.

Instituţiile publice pot beneficia si de resurse externe rambursabile, de tipul

finanţărilor prin intermediul unor programe internaţionale ori ca urmare a unor acorduri şi

protocoale bilaterale încheiate cu instituţiile similare din alte ţari.

În România, în perioada 1990-2006, veniturile bugetului general consolidat au

variat între 38,7% din produsul intern brut în anul 1990 şi 30,2% în 2005, pentru ca în

anul 2006 să reprezinte 32,6% , în condiţiile unui deficit bugetar de 2,5% din produsul

intern brut după cum rezultă din următoarele date:

Veniturile bugetului general consolidat şi deficitul financiar public ca pondere în produsul intern al României.

-în procente faţa de PIB- Anul Veniturile bugetului

general consolidat

Din care: Excedent/Deficit

Venituri fiscale

1990 38,7 35,5 +1,0

2000 31,5 29,5 - 3,7

2005 30,2 27,2 - 0,8

2006 32.6 28,8 - 2,5

Sursa: 1. Ministerul Economiei şi Finanţelor2. Anuarul Statistic al României, 2002 – 2005, Institutul Naţional de Statistică, România:

Summary of Consolidated General Government Accounting to the New Classification.

Gradul de fiscalitate, măsurat prin raportul dintre prelevările obligatorii la fondurile

publice şi produsul intern brut s-a menţinut sub 30% in perioada 2000 – 2006.

Dacă se consideră principala componentă a bugetului general consolidat, respectiv

bugetul de stat, se desprinde o tendinţă importantă şi anume mutarea accentului pe

fiscalitatea indirectă. Astfel, aportul impozitelor directe la formarea resurselor bugetului

35


de stat a scăzut cu aproape o treime în anul 2005, faţă de cel din anul 1995conform

următoarelor date:

Structura veniturilor fiscale în totalul veniturilor bugetului de stat al României, în perioada 1995-2005

- în procente

Anul

Impozite

directe

Din care: Impozite

indirecte

Din care:

Impozit

pe profit

Impozit

pe salarii

TVA Accize Taxe

vamale

1995 49,20 21,66 25,56 47,44 29,32 8,18 8,09

2000 35,50 14,46 18,87 60,19 36,61 14,98 6,32

2001 39,60 12,41 20,96 54,23 29,22 16,39 5,10

2002 37,07 13,73 19,07 57,68 32,28 15,86 4,29

2003 33,75 14,31 17,53 60,87 31,27 19,79 4,22

2004 36,62 16,59 18,34 58,38 29,03 20,51 4,18

2005 36,57 17,67 15,65 58,68 29,89 20,84 4,68

Sursa: Calcule proprii după Anuarul Statistic al României, 2002 – 2005, Institutul Naţional de Statistică.

Impozitul pe salarii a reprezentat în perioada analizată cea mai importantă sursă în

cadrul impozitelor directe. Măsurile de reducere a fiscalităţii directe concretizate în cota

unică de impunere a veniturilor din impozitele directe în totalul veniturilor fiscale.

Corespunzător, a crescut ponderea impozitelor indirecte, iar in structura acestora

s-a înregistrat creşterea însemnată a ponderii taxei pe valoarea adăugată şi a accizelor.

Demn de menţionat este faptul că, in perioada 1995 – 2000, în cadrul impozitelor

indirecte, accizele şi taxa pe valoarea adăugată au crescut într-un ritm mult mai rapid,

comparativ cu taxele vamale. Începând din anul 2003, prin modificările de conţinut aduse

Codului fiscal, mai ales cu privire la aşezarea accizelor, se remarcă scăderea ponderii

veniturilor din taxa pe valoarea adăugată în favoarea celor provenind din accize, pe

fondul unei stabilităţi a ponderii încasărilor din taxele vamale.

Trebuie subliniat şi faptul că modificarea structurii impozitelor în totalul

veniturilor bugetului de stat vizează indirect protecţia socială. Astfel, accizele au crescut

într-un ritm mult mai rapid decât taxa pe valoarea adăugată, unele dintre accize fiind

considerate impozite pe produse de lux sau dăunătoare sănătăţii. Acelaşi obiectiv este pus

36


în evidenţă şi în cazul impozitelor directe, în cadrul cărora impozitul pe salarii, a scăzut

semnificativ în totalul veniturilor bugetului de stat.

Din analiza întreprinsă se observă o mutaţie importantă în structura resurselor

fiscale, constatând în tendinţa de devansare a impozitelor directe de către cele indirecte.

Această tendinţă s-a accentuat, astfel încât analiza structurală a resurselor bugetului

consolidat pe anul 2007 relevă importanţa impozitelor indirecte, de tipul taxei pe valoarea

adăugată şi a accizelor, în totalul veniturilor fiscale a căror pondere depăşeşte 60%. Dacă

accentul cade pe procurarea resurselor din impozite indirecte, fiscalitatea directă s-a

diminuat considerabil. Ponderea impozitului pe profit reprezintă aproximativ 13%, iar cea

a impozitului pe salarii 17% în totalul veniturilor fiscale ale bugetului consolidat. Bugetul

pe anul 200712 este constituit la partea de venituri în proporţie de 99% din venituri

curente, în cadrul cărora veniturile fiscale reprezintă 94%, veniturile nefiscale 5%, restul

de 1% fiind reprezentat de contribuţiile pentru asigurările sociale.

Construcţia bugetului consolidat al României pe anul 2007 este expresia modului

în care politica fiscală a României a fost amortizată cu principalele tendinţe şi orientări

bugetare din ţările Uniunii Europene.

3.2 Cheltuielile bugetare

Cheltuielile publice reprezintă forma de manifestare a funcţiei de repartiţie a

finanţelor publice în faza redistributivă. Prin aceasta, are loc o realocare a fondurilor

băneşti pe diverse destinaţii, în funcţie de necesităţile sociale(nevoile colective) şi in

funcţie de politica financiară promovată de stat.

Cheltuielile publice exprimă relatii economico-sociale în forma bănească, ce se manifestă

între stat, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, cu ocazia

repartizarii şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul indeplinirii funcţiilor

sale.

cheltuielile publice concretizeaza cea de-a doua faza a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, şi anume aceea a repartizarii resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.

Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse in

12 Legea bugetului de stat pe anul 2007 nr.486 din 27 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.1043 din 29 decembrie 2006

37


programele guvernamentale privind activitatea socială, economică, adminstrativă şi de

alta natură, desfaşurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice. Prin

cheltuieli publice, statul acoperă necesitaţile publice de bunuri si servicii considerate

prioritare in fiecare perioadă.

Obiectivele finanţate de către guvern in cadrul sectorului public se regăsesc atât in

sfera nematerială, cat şi in sfera producţiei materiale.Indeplinirea funcţiilor -internă si

externă- de către statele contemporane se realizeaza printr-un complex de organe şi

instituţii, pentru care şi prin care se fac cheltuieli cu multiple destinaţii.

Cheltuielile publice exprima relaţii economico-sociale in forma băneasca, care se

manifestă intre stat, pe de o parte, si persoane fizice si juridice, pe de altă parte cu ocazia

repartizarii şi utilizarii resurselor financiare ale statului in scopul indepliniri functiilor

acestora.

Cheltuielile publice se finalizeaza in plaţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe

diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestari de servicii necesare pentru indeplinirea

diferitelor obiective ale politicii statului; servicii publice generale, acţiuni socio-culturale,

intreţinerea armatei si a intregii activităti desfăsurate in domeniul militar, ordinea publică

internă, securitatea sociăla, actiuni economice etc.

Cheltuielile publice sunt indicatori care se aprobă prin lege sub forma creditelor

bugetare, care exprimă limita maximă aprobată a nivelului de finanţare a diferitelor

nevoi colective. Creditele bugetare nu pot fi depăşite, dar existenţa lor implică

mecanisme de finanţare, prin alimentarea conturilor consumatorilor de resurse financiare

publice, la nivelul instituţiilor publice. Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare

reprezintă un proces complex care antrenează competenţa si responsabilitatea

conducătorilor instituţiei publice, în calitate de ordonatori de credite.Acest proces are la

bază principii si norme specifice, in general foarte riguroase,referitoare le buna şi corecta

gestionare a bunurilor publice, pentru care ordonatori de credite, pe de o parte, sunt

avertizaţi să pună in aplicare prevederile bugetare,iar pe de altă parte, la sfarşitul fiecărui

an, sunt descărcaţi de gestiune , pe baza unui raport public al Curţii de Conturi.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în stransă legatură cu efectul

produs de acestea pe destinaţiile lor. Astfel,unele cheltueli exprimă un consum definitiv

de produs intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile

38


publice in formele specifice ale cheltuelilor curente, iar alte cheltueli publice exprimă o

avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanţarea formării

brute a capitalului atât in sfera producţiei materiale , cât şi în sfera nematerială.

În prezent, cheltuelile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă

direct,

prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele

influenţează direct mediul economic şi social şi constitue astfel instrumente ale unei

politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca

instrument de intervenţie, cheltuelile publice trebue analizate nu numai prin prisma

domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot

avea asupra procesului general al reparatiei sociale.

Cheltuelile publice înglobează:

a) Cheltuelile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor

publice centrale (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetele

instituţiilor publice autonome si altele).

La statele cu structură federală, se cuprind si cheltuielile autorităţilor publice ale

statelor

membre ale federaţiei.

b) Cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice

locale, pe trepte,ale acestora;

c) Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;

d) Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul

organismelor internaţionale si distribuite, pe programe, statelor beneficiare.

Cheltuieli publice-cheltuieli bugetare

Cheltuiele publice Cheltuieli bugetareSferă de cuprindere

cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administratiilor publice centrale (buget de stat,bugetul asigurariilor

cheltuieli efectuate din resurse financiare constituite la nivelul bugetului de stat;

cheltuieli efectuate din resurse

39


sociale de stat,bugetele intitutiilor publice autonome);

cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor admninistratiei locale;

cheltuieli acoperite din fonduri cu destinatie speciala;

cheltuiele acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite in afara bugetului,prevazute in bugetele de venituri si cheltuieli ale institutiilor publice autonome;

cheltuieli efectuate din bugetul trezorierei statului;

cheltuieli finantate in alte surse decat cele bugetare(cheltuieli efectuate din intrarile anuale de credite externe,cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile)

financiare constituite la nivelul bugetului asigurarilor sociale de stat;

cheltuieli efectuate din resurse financiare constituite la nivelul institutiilor publice autonome;

Modul de efectuare pe baza fondurilor constituite în

afara bugetului; condiţionat de prevederea expresa

in buget; determinat de indeplinirea

conditiilor legale, nu numai de existenţa fondurilor baneşti.

Modul de aprobare de către ordonatorii de credite. De către Parlament sau consiliile

locale.

La nivelul bugetului general consolidat al statului se calculează cheltuielile publice totale

consolidate, care comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice totale ale fiecărui

buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite

externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.

Trebuie făcuta distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli

bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate in sectorul

public, prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale,

armată, ordine internă şi siguranţa naţională, cercetare stiinţifică s.a.) care se acoperă fie

de la buget (pe plan central sau local) , fie din veniturile proprii ale instituţiilor, obţinute

de acestea. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la

bugetul de stat, din bugetele locale , din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile

40


bugetare sunt cuprinse în bugetele din cadrul sistemului public de bugete , definit

conform legii finanţelor publice.

Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile

publice.Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt

cheltuieli bugetare conform schemei de mai jos. Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în

bugetele definite in cadrul sistemelor de bugete, aprobate de sistemul legislativ sub forma

creditelor bugetare.

Delimitarea cheltuielilor publice în raport cu cele bugetare

Delimitarea cheluielilor bugetare in cadrul celor publice se bazează pe câteva

principii:

- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă si

aprobarea nivelului acestora de către parlament sau de consiliile locale, dupa caz, in

conformitate cu lgile in vigoare;

- nerambursarea sumelor alocate si cheltuite conform destinaţiilor care s-au aprobat

aceste sume;

- efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu

numai de constituirea (existenţa)resurselor băneşti;

finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor

cu caracter bugetar ; din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat , din

Cheltuieli

publice

→ Cheltuieli bugetare acoperite din resursele financiare , constituite în: - bugetul de stat; - bugetul asigurărilor sociale;

- bugetul local ; - celelalte bugete componente ale sistemuui bugetar ; → Cheltuieli acoperite exclusiv de resursele financiare publice constituite în afara bugetului , prevazute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale intituţiilor publice autonome sau alte insituţii publice autofinanţate.→ Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului→ Cheltuieli finanţate din credite externe→ Cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile

41


bugetul local, din bugetul fondurilor speciale , din bugetul creditelor externe , din bugetul

fondurilor externe nebursabile şi alte bugete ;

exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acodarea vizei cu ocazia

operaţiunilor de deschidere a finanţarii , de alocare şi utilizare a resurselor financiare

publice;

Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea acestora pe destinaţii şi

beneficiari rezulta direct din necesitatea satisfacerii nevoilor pubilice, prezentându-se din

acest punct de vedere mai întai ca o chestiune politică de maximă importanţă şi apoi ca o

chestiune economică , de colectare a resurselor băneşti necesare pentru acoperirea lor.

Volumul cheltuielilor publice reflecta cererea de bunuri publice acoperite prin

finanţarea din resurse financiare publice . Acest proces presupune identificarea, selectarea

şi ierarhizarea cheltuielilor în funcţie de criterii, de natura politică, economică, socială şi

financiară.

Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de delimitare a nivelului

cheltuielilor corespunzătoare destinaţiilor, a nivelului resurselor şi a desemnării

beneficiarilor de avantajele create de stat pe seama acestor eforturi financiare presupune

cunoaşterea criteriilor de clasificare a cheltuieilor publice pe diferite grupe.

Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivează din faptul că

aceasta ilustrează modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite

obiective : economice, sociale şi cele culturale cu caracter social, militar, politice,

financiare etc. Totodată, analiza în dinamica a cheltuielilor publice trebuie efectuată atât

pe total, cât şi pe componente, delimitate pe baza diferitelor criterii(economice,

funcţional, administrative, politice , financiare ş.a). Asemenea criterii se folosesc de către

autoritatea finanţelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificaţiilor indicatorilor

bugetari pe baza cărora se întocmeşte şi se execută bugetul.

Aceste criterii sunt grupate astfel:

42


Criteriu de clasificare Continut1. Administrativ(al institutiilor) cheltuieli ale ministerelor;

cheltuieli ale institutiilor publice autonome sau subordonate;

cheltuieli ale unitatilor administrative-teritoriale; 2. Economic*-temporal cheltuieli curente(de functionare): cheltuieli

materiale, cheltuieli de personal, prime, subventii, transferuri, cheltuieli cu dobanzile, rezerve;

cheltuieli de capital(investitii); imprumuturi acordate; rambursari de credite si plati de dobanzi si

comisione la credite. 3. Economic*-distributiv cheltuieli privind plata bunurilor si serviciilor;

cheltuieli de transfer cu caracter economic(subventii)sau social(burse,pensiii,ajutoare,indemnizatii etc);

4. Functional*-pe baza domeniilor,ramurilor,sectoarelor de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice,pentru indeplinirea functiilor statului

cheltuieli pentru servicii publice generale:Autoritati publice;

cheltuieli pentru aparare,ordine publica si siguranta nationala: Aparare, Ordine publica;

cheltuieli social-culturale: Invatamant, Sanatate, Asistenta sociala;

cheltuieli pentru servicii si dezvoltare publica,locuinte.mediu si ape;

cheltuieli pentru actiuni economice: Industrie,Agricultura si silvicultura, Transporturi si comunicatii;

alte actiuni:Cercetare stiintifica; transferuri; imprumuturi allocate; plati de dobanzi si alte cheltuieli aferente datoriei

publice.5. Financiar-in functie de momentul in care se efectueaza cheltuielile publice

cheltuieli definitive: se finalizeaza cu plati la scadente certe si atesta lichidarea completa a angajarii statului;

cheltuieli temporare si/sau operatiuni de

43


trezorerie;urmate de finalizare prin plati la scadente certe;

cheltuieli virtuale: cheltuieli pe care statul le angajeaza sa le efectueze in anumite conditii.

6. Financiar- in functie de forma de manifetare

cheltuieli cu/fara contraprestatie; cheltuieli definitive/provizorii; cheltuielispeciale/globale.

7.In functie de rolul cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale

cheltuieli reale:consum definitive de produs intern brut;

cheltuieli economice: cheltuieli care reprezinta un avans de produs intern si au ca effect crearea de valoare adaugata;

8. Clasificatia ONU - functionala cheltuieli pentru servicii publice generale;

cheltuieli pentru aparare; cheltuieli pentru educatie; cheltuieli pentru sanatate; cheltuieli pentru securitate sociala si

bunastare; cheltuieli pentru locuinte si servicii

comunale; cheltuieli pentru

recreatie,cultura,religie; cheltuieli pentru actiuni economice; alte cheltuieli;

9. Clasificatia ONU - economica cheltuieli care reprezinta consum final de produs intern brut;

cheltuieli cu dobanzile aferente datoriei publice;

subventii de exploatare; alte transferuri curente; formarea bruta de capital(investitii

brute si cresterea stocurilor materiale);

achizitii de terenuri si active necorporale;

transferuri de capital; imprumuturi minus rambursari:

intrari de credite externe minus rate anuale de rambursat.

*Prin Ordinul Ministerului Finantelor Publice nr.1025/2005,pentru anul 2006 s-a aprobat in noua clasificare a indicatorilor bugetari.

44


Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de

grupare. În literatura şi în practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor

internaţionale, se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii:

a) administrativă;

b) economică;

c) funcţională;

d) financiară;

e) în funcţie de rolul lor in procesul reproducţiei sociale;

f) gruparea folosită de organismele O.N.U. si clasificaţii mixte sau combinate.

a) Clasificatia administrativă. Aceasta clasificatie are la baza criteriul instituţiilor prin

care se efectuează cheltuielile publice: ministere ( departamente, agentii guvernamentale)

instituţii publice autonome, unitaţi administrativ-teritoriale etc.Gruparea cheltuielilor pe

criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari:

ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea suferă prin faptul că un

minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuşeşte

cheltuieli cu destinaţii variate şi, in plus, structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea

instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile

in timp.

Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice de ordonatori de credite

bugetare.

b) Clasificatia economică. În cazul acesteia se folosesc doua criterii de grupare: primul,

conform căruia cheltuielile se impart in: cheltuieli curente ( de functionare), şi cheltuieli

de capital (cu caracter de investitii); al doilea, care imparte cheltuielile în cheltuieli cu

bunuri şi servicii şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,

finanţarea satisfacerii acţiunilor bublice, transferarea unor sume de bani anumitor

categorii de persoane, lipsite de remuneratie ori având venituri insuficiente sau pentru

onorarea unor angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum

definitiv de produs intern brut si trebuie să se reînnoiască anual.

45


În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.Cheltuielile

curente cuprind cheltuieli privind plata de bunuri şi de servicii de către instituţiile publice

(inclusiv drepturile de personal), plata dobânzilor, subvenţiile şi transferurile.

Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează in achiziţionarea de bunuri de

folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli,

spitale, aşezaminte de cultură, administratie etc.) după caz. Ele duc la dezvoltarea si

modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile privind bunurile şi serviciile ce deosebesc de cheltuielile de transfer, după

cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care, acestea se

efectuează de către stat. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor şi serviciilor cuprind,

în general remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei

funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia

unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive),

unor persoane fizice(pensionari,şomeri,studenţi, elevi,etc.)sau a unor bugete ale

administraţiilor locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor

economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului,

redresarea financiară, restrângerea unor activitaţi economice etc) sau sociale

(burse,pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fară contraprestaţie), finantarea

unor acţiuni de importanţa majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice

locale. În buget, transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de

conţinutul lor şi de legăturile pe care le implică între diferenţele verigi ale sistemului

bugetar Transferurile consolidabile sunt, prin esenţa lor, cheltuieli de transfer.

Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital(investiţii şi cheltuieli

curente de funcţionare) , cu gruparea lor, în cheltuieli privind bunurile şi serviciile plătite

şi cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări:

a) cheltuieli privind bunuri , care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital ;

cheltuieli de transfer,care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani( alocaţii,

asistenţă socială) şi subvenţii acordate intreprinderilor productive sau instituţiilor pentru

activitaţile autofinanţate în vederea acoperiri cheltuielilor care devansează veniturile

obţinute pe seama preţurilor sau tarifelor, şi transferuri de capital.

46


c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale

cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferite niveluri ale administraţiilor

publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia

autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politici bugetare a statului.

Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii

de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal

urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către parlament.Instituţiile

care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatori de resurse

bugetare iar conducatorii lor sunt desemnaţi coordonatori de credite bugetare.

În România, cheltuielile din aceste domenii sunt stabilite avându-se în vedere politica

financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele

care urmează a se infiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu

maximă eficacitate, precum şi următoarele:

în domeniul social – utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ

sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacerea şi ocrotirea a mediului

înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege

susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală;

în domeniul economic – realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes

public, acordarea de subvenţii, facilitaţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii asigurarea

cerinţelor de apărare a ţarii, ordinii publice şi siguranţa naţională; finanţarea

administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; dobânzile

aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor

mobiliare necesare finanţarii acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în

condiţiile legii.

d) Clasificaţia financiară . În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul

în care afectează resusele financiare publice , cheltuielile publice se grupează în :

cheltuieli definitive; cheltuieli temporare şi / sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuielile

virtuale sau posibile.

47


Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare.Ele cuprind

atât cheltuieli curente cât şi cheltuieli de capital.Majoritatea cheltuielilor publice

efectuate au caracter definitiv finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atesta lichidarea

a angajării statului pentru a efectua cheltuieli prevăzute in buget.Cheltuielile definitive

sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele politice.

Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scandeţe

certe.Majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în

conturile speciale ale trezoreriei (de exemplu finanţarea rambursării împrumuturilor şi

avansurile anterior consimţite).Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice , ci

se gestionează separat prin tezoreria publica.

Cheltuieli virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile pe care statul se

angajează să le efectueze în anumite condiţii.De exemplu , garanţiile acordate de stat

pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai daca rambursarea lor din

resursele speciale constituite sau de catre debitorii giranţi nu poate fi infaptuită;

cheltuilile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective neprevăzute, pe seama rezervelor

la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală.

După forma de manifestare cheltuielile publice pot fi : cu sau fară contraprestaţie;

definitive şi provizorii; speciale şi globale.

Cheltuielile fară contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând

finanţare definitivă fară un contraserviciu din partea colectivităţii beneficiare de resurse

publice ( alocaţii familiale , imdemnizaţii de şomaj , burse s.a).

Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către

stat, conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli : dobânzi la împrumuturi

acordate , comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.

Cheltuieli definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat în

timp ce cheltuilile provizorii ( împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau

lichidarea obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor satului.

e) Clasificarea dupa rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În

cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în: cheltuieli reale ( negative) şi

cheltuieli economice ( pozitive).

48


În categoria cheltuielilor reale întra cheltuielile cu întretinerea aparatului de stat,

întretinerea şi dotarea armatei cu armament şi tehnică militară etc. Aceasta reprezintă un

consum definitiv de produse intern brut.

În categoria cheltuielor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru

înfiinţare de unitaţi economice , dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea

de drumuri , poduri etc . Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi

reprezintă o avansare de produs intern brut.

f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la bază

două criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economica.

Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:

servicii publice generale; apărare; ordine internă şi securitate civila; educaţie; sănătate;

securitate sociala; locuinţe şi servicii comunale; recreere, cultura şi religie; acţiuni

economice; alte acţiuni. În plus, clasificaţia funcţională acoperă toate componentele

cheltuielilor, unele având destinaţie diferită in clasificaţia economica: împrumuturile

acordate; transferurile, dobânzile, rezervele.

Clasificaţia economica O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care

reprezintă consum final: bunuri şi servicii; dobânzi aferente datorii publice; subvenţii de

exploatare şi alte transferuri curente; formarea bruta de capital (investiţii brute şi

creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de

capital.

În România, cuprinderea în buget a cheltuilor publice se analizează la criteriile

utilizate în clasificarea O.N.U , folosindu-se următoarele grupări:

a) Clasificaţia economică

b) Clasificarea funcţională

c) Clasificarea pe surse de finanţare.

Începand cu 1 ianuarie 2006 , în România , clasificaţia bugetară a cheltuielilor

publice se prezintă astfel :

Principalele titluri de cheltuieli prevăzute in clasificaţia economica

Cod/ titlu Denumirea indicatorilor

A CHELTUIELI CURENTE (COD 01)

10 Titluri I – cheltuieli de personal

49


20 Titluri II – bunuri şi servicii

30 Titluri III - dobânzi

40 Titluri IV - subvenţii

50 Titlu V – fonduri de rezervă

51 Ttitlu VI – transferuri între unităţi ale administraţiei publice

55 Titlu VII - alte transferuri

57 Titlu VIII – asistenţă socială

59 Titlu IX – alte cheltuieli

B CHELTUIELI DE CAPITAL (Cod 70)

71 Titlu X – active nefinanciare

72 Titlu XI – active financiare

75 Titlu XII – Fondul Naţional de Dezvoltare

C OPERATIUNI FINANCIARE ( Cod 79)

80 Titlu XIII – împrumuturi

81 Titlu XIV – rambursări de credite

D REZERVE EXCENDENT / DEFICIT

90 Titlu XV – rezerve , excendente / deficit

Clasificarea economica arată natura cheltuielilor finanţate pe seama

resurselor financiare publice. În acest fel , se poate stabili : ce ponderi deţin cheltuielile

curente, incluzând şi subvenţii, transferurile , dobânzile la datoria publică şi rezervele, în

totalul cheltuielilor publice ; ce ponderi deţin cheltuielile de capital ; care este ponderea

împrumuturilor acordate; cât reprezintă rambursările de credite, dobânzile şi

comisioanele aferente. Parlamentul poate interpreta raţionalitatea deciziilor

guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile

economice.

Clasificarea economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală

a cheltuielilor publice. Ea este folosită apoi în formă încrucişată în structura specifică a

clasificaţie funcţionale pe care o detaliază cu scopul de a evidenţia conţinutul economic

al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcţional. Astfel fiecare parte a

cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii economice ( cheltuieli

curente cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital cu subdiviziunile lor , rambursări de

50


credit extern , cu dobânzile şi comisioanele aferente). De asemenea clasificaţia

economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole , articole de

cheltuieli şi alineate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în

contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.

In cadrul clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor publice din legea bugetului de stat

pe 2007, acestea se grupează astfel:

Principalele capitole ale cheltuielilor publice prevăzute în clasificarea funcţională

Cod/titlu Denumirea indicatorilorPARTEA I – SERVICII PUBLICE GENERALE (cod 50) 51

Autorităţi publice si acţiuni externe

53

Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltată

54

Alte servicii publice generale

55

Dobânzi

56

Transferuri şi caractere generale între diferite niveluri ale administraţiei

PARTEA A II A – APĂRARE , ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ (cod 59) 60

Apărare

61

Ordine publică şi sigurantă naţională

PARTEA A III A CHELTUIELI SOCIAL – CULTURALE (cod 64) 65

Învăţământ

66

Sănătate

67

Cultură , recreare şi religie

68

Asigurări şi asistenţă socială

PARTEA A IV A- SERVICII ŞI DEZVOLRARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU SI APE (cod69) 70

Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

74

Protecţia mediului

PARTEA A V A – ACŢIUNI ECONOMICE ( cod 79)

51


80

Acţiuni generale , economice, comerciale şi de muncă

81

Combustibili şi energie

82

Industria externă, prelucrare şi construcţii

83

Agricultură , silvicultură , piscicultură şi vânătorie

84

Transport

85

Comunicaţii

86

Cercetarea şi dezvoltarea în domeniul economic

87

Alte acţiuni economice

PARTEA A VI A – REZERVE , EXCEDENT/DEFICIT (cod 96) 97

Rezerve

98

Excedent

99

Deficit

Clasificarea funcţională reflectă gruparea cheltuielilor publice în funcţie de

categoriile de bunuri, servicii, activităţi, obiective ale politicilor statui, prin care acesta îsi

îndeplineşte funcţiile în cadrul societăţii. Clasificarea funcţională este detaliată cu

clasificaţia economica, ce redă conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni funcţionale.

3.3 Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate

in structura acestuia.

Deosebit de importanta pentru armonizarea alocării si utilizarea eficienta a resurselor

bugetare este elaborarea proiectului de buget in raport cu rezultatele obţinute in domeniile

economico-sociale finanţate de la buget. In acest scop, este obiectiv necesara structurarea

52


cheltuielilor fiecărui minister si agenţii guvernamentale pe programe specifice atribuţiilor

si competentelor acestora, precum si formularea de criterii concrete de performanta,

adaptate la particularităţile sectoriale de activitate, pentru evaluarea eficientei, eficacităţii

si economicităţii programelor cu finanţare bugetara si pe ansamblul bugetului.

Elaborarea unor criterii de performanta concrete, in raport cu specificul fiecarui

sector guvernamental, este un proces extrem de laborios, dar care, odata parcurs, permite

factorilor de decizie atat eliminarea, in cea mai mare masura, a subiectivismului si

arbitraliului in alocarea resurselor bugetare, cat si aprecierea concreta a eficientei,

eficacitatii si economicitatii, cu care sunt utilizate fondurile publice.

Revenind la mecanismul elaborarii proiectului de buget, trebuie subliniat ca

atributiile de coordonare, finalizare si prezentare catre govern a acestuia le are Ministerul

Economiei si Finantelor (MEF). Acest minister, impreuna cu institutiile de prognoza,

autoritatea centrala, ministerele si agentiile guvernamentale imputernicite prin lege cu

calitatea de ordonator principal de credite, stabileste, pe baza programului de guvernare

aprobat de parlament, premisele de la care se porneste in elaborarea proiectului de buget.

Aceste premise se refera la principalii parametric macroeconomici care conditioneaza

fundamentarea proiectului de buget in corelatie cu evolutiile din economie, pentru a se

asigura, in mod durabil, atat echilibrul financiar, cat sic el economic general. Concret,

este vorba de indicatori sintetici, cum ar fi evolutia produsului intern brut (crestere sau

recesiune economica); rata inflatiei; gradul de fiscalitate; evolutia creditului intern

(expansiune sau contractie in raport cu obiectivele politicii monetare); cresterea sau

reducerea soldului rezervei internationale nete (activele externe din care se scad pasivele

externe, ambele exprimate in valute convertibile); volumul finantarii externe (credite

contractate de la organismele financiare internationale, de la guvernele altor tari si/sau de

pe piata privata de capital). Acesti parametric macroeconomici permit determinarea

limitei pana la care se pot dimensiona cheltuielile bugetare in raport cu posibilitatile de

finantare (interna si externa) a unui anumit deficit bugetar, care trebuie sa se afle, la

randul sau, in concordanta cu obiectivul de asigurare a echilibrului financiar, monetary si

general economic.

Datorita complexitatii deciziei bugetare, elaborarea proiectului de buget reprezinta

un process iterative care presupune un flux informational dublu, respective de la MEF

53


catre institutiile bugetare cu atributii in furnizarea bunurilor si serviciilor publice si apoi

in sens invers.

In tara noastra, derulare procesului bugetar se realizeaza, in concordanta cu

principiile teoretice si practice specifice acestui domeniu de activitate, potrivit

prevederilor Constitutiei Romaniei si Legii privind finantele publice. Prin aceasta lege se

stabileste un calendar bugetar precis, care contine termene exacte pentru finalizarea

fiecarei etape a elaborarii bugetului, precum si obligatii stricte in sarcina entitatilor

publice cu competente pe linia intocmirii bugetului.

Astfel, prognoza indicatorilor macroeconomici pentru anul bugetar caruia ii

corespunde proiectul de buget, precum si pentru urmatorii trei ani, va fi elaborate pana la

data de 31 martie a anului current, cu mentiunea ca, in masura in care realitatea o impune,

indicatorii respective vor fi actualizati pe parcursul derularii procesului bugetar.

Pana la data de 1 mai a anului current, MEF este obligat sa inainteze guvernului

obiectivele politicii fiscale si bugetare pentru anul corespunzator caruia se elaboreaza

proiectul de buget, precum si pentru urmatorii trei ani, impreuna cu limitele de cheltuieli

stabilite pe ordonatorii principali de credite. Guvernul aproba obiectivele financiare si

limitele de cheltuieli pana la data de 15 mai a anului curent, iar apoi informeaza comisiile

pentru buget, finante si banci ale parlamentului asupra principalelor orientari ale politicii

sale macroeconomice si ale politicii in domeniul finantelor publice.

Pana la data de 1 iunie a fiecarui an, ministerul finantelor publice va transmite

fiecarui ordonator principal de credite, o scrisoare-cadru prin care se va mentiona

contextual macroeconomic pe baza caruia va fi intocmit proiectul de buget, metodologia

de elaborare a acestuia, precum si limitele de cheltuieli aprobate de guvern pentru

entitatea publica respective. In cazul in care se schimba premisele macoeconomice, MEF

supune guvernului propunerile de modificare a limitelor de cheltuieli initial stabilite,

care, dupa aprobare de executiv, vor fi communicate de catre MEF, pana la data de 15

iunie, ordonatorilor principali de credite in scopul definitivarii, de catre acestia, a

proiectelor de buget propriu.

La randul lor, ordonatorii principali de credite au obligatia ca pana la data de 15 iulie

a anului respectiv sa depuna la MEF propunerile pentru proiectul de buget si anexele la

54


acesta, cu incadrarea in limitele cu cheltuieli stabilite, precum si estimarile pentru

urmatorii trei ani, insotite de documentatii si fundamentari detaliate.

Camera Deputatilor si Senatului, cu consultarea guvernului, isi aproba bugetele

proprii si le inainteaza executivului in vederea includerii in proiectul bugetului de stat.

Autoritatile publice locale au ca termen aceeasi data - 15 iulie – pentru a depune la

MEF propunerile de transferuri nete si de sume defalcate din unele venituri ale bugetului

de stat pe care le solicita.

MEF examineaza proiectele de buget primate si poarta discutii cu ordonatorii

principali de credite asupra acestora. In cazuri de divergente, hotaraste guvernul.

Ca o finalitate a acestor fluxuri informationale si decizii financiare, ordonatorii

principali de credite depun, la MEF, proiectele de buget si anexele la acesta, pana la data

de 1 august a fiecarui an. Apoi, MEF intocmeste si depune la guvern proiectul legii

bugetare si al bugetului pana la data de 30 septembrie a fiecarui an.

Proiectul legii bugetului de stat este insotit de un raport privind situatia

macroeconomica pentru anul bugetar de referinta, precum si proiectia acestuia pe

urmatorii trei ani.

Dupa insusirea de catre guvern a proiectului legii bugetare si al bugetului, acesta le

supune spre adoptare parlamentului cel mai tarziu pentru data de 15 octombrie a fiecarui

an.

Aceste proiecte reprezinta concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii

ale puterii executive si este asumat de guvern in ansamblul sau, precum si de catre fiecare

membru component al Cabinetului. Ca urmare, in spiritul solidaritatii guvernamentale,

membrii executivului au obligatia ca, alaturi de ministrul economiei si finantelor, sa

sustina, in cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget in forma insusita de

guvern.

3.4 Aprobarea proiectului de buget

Institutia publica imputernicita prin Constitutie sa aprobe proiectul de buget este

parlamentul. Caracterul preponderent politic, democratic si de larg impact economica-

social al ansamblului deciziilor financiare, reflectate in proiectul de buget, determina, in

55


mod obiectiv, ca aprobarea prevederilor bugetare sa o faca forul legislative, in care sunt

reprezentate, prin partidele politice ce detin locuri in cadrul parlamentului, interesele

tuturor cetatenilor.

Constituind prelevari la fondurile publice effectuate din veniturile persoanelor

fizice si juridice, impozitele, taxele si alte contributii sunt reglementate prin legi aprobate

de parlament. Regimul fiscal astfel reglementat anterior bugetului de referinta si, uneori,

chiar prin prevederi de amendare, in general temporara, a cadrului juridic existent,

regaseste in proiectul legii bugetului, isi gaseste reflectarea in partea de venituri a

proiectului de buget, supus de guvern aprobarii parlamentului.

La fel de importanta ca decizia fiscala, care vizeaza veniturile bugetare, este

decizia de alocare a veniturilor bugetare pe diferite destinatii sociale si economice,

materializarea acesteia localizandu-se in partea de cheltuieli a proiectului de buget

transmis forului legislativ spre aprobare.

In parlament proiectul de buget parcurge urmatoarele etape: prezentarea de catre

primul-minsitru (sau ministrul economiei si finantelor) a raportului de marginea

proiectului de buget in plenul forului legislativ; examinarea proiectului de buget in

comisiile permanente ale parlamentului (structurate, de obicei, pe domenii de activitate,

cum ar fi: educatie, cultura, ocrotirea sanatatii, amenajarea teritoriului si protectia

mediului, apararea si siguranta nationala, agricultura, industrie si transporturi etc.). Apoi

analiza si aprobarea acestuia in comisia de specialitate a legislativului, adica cea de

buget, finante si banci. Cu acest prilej, se adopta si decizia privind aprobarea sau

respingerea amendamentelor respective urmand a fi luata in plenul parlamentului;

dezbaterea si aprobarea proiectului de buget in parlament; promulgarea de catre

Presedintele Republicii a legii bugetului, aprobate de parlament.

Derularea etapei privind aprobarea proiectului de buget este determinată de modul

de organizare a parlamentului (unicameral sau bicameral). Se pot intâlni situatii in care

cele doua camere ale parlamentului dispun de drepturi diferenţiate privind formularea de

amendamente la proiectul de buget.

Pe parcursul dezbaterilor de parlament, membrii acestuia, grupati in cadrul

diferitelor formatiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea

parlamentarii incearca sa satisfaca cat mai multe din solicitarile cetatenilor pe care-I

56


reprezinta si care le-au acordat votul in baza unor anumite platforme politice electorale,

in care alegatorii si-au regasit, intr-o mai mare masura decat in alte programe, optiunile

de natura economica, sociala, culturala, spirituala etc.

Fundamentarea, ierarhizarea, selectarea si aprobarea amendamentelor la proiectul

de buget este un process extreme de complex si laborios, deoarece, pe de o parte,

resursele bugetului sunt limitate in raport cu cerintele societatii, iar, pe de alta parte, chiar

in cadrul aceluiasi partid politic, amendamentele unor parlamentari pot intra in

contradictie cu amendamentele formulate de alti parlamentari. De aceea, se procedeaza in

trepte, si anume mai intai se stabilesc in interiorul fiecarui partid amendamentele care se

doresc a fi sustinute si apoi se incearca aprobarea lor in planul parlamentului. In interiorul

partidului, optiunea pentru un anumit pachet de amendamente se face pornind de la

concordanta care trebuie sa existe intre propunerile respective si politica economica a

guvernului in cazul formatiunilor politice aflate la putere, partidele aflate in opozitie, prin

amendamentele formulate, incercand sa modifice tocmai politica economica a

executivului, pe care o considera inadecvata pentru tara . Totodata, partidele trebuie sa

urmareasca theoretic , in selectarea amendamentelor, oiectivul ca propunerile de

modificare a proiectului de buget sa raspunda solicitarilor pentru bunuri si servicii

publice ale cat mai multor cetateni (alegatori).

Aceasta distribuire echitabila din punct de vedere social si economic a efectelor

favorabile ale bugetului trebuie asigurata in pofida faptului ca unele grupuri de cetateni

dispun, prin pozitia in societate, de o capacitate sporita de lobby (influentare a

parlamentarilor), cum ar fi cazul cercurilor oamenilor de afaceri, reprezentantilor

diferitelor sectoare publice, ai mass-media etc. Odata adoptat, in raport cu criteriile

mentionate, pachetul de amendamente al unui partid trebuie sustinut de toti parlamentarii

acestuia – indifferent daca amendamentele unora nu se regasesc in setul de propuneri

stabilit de formatiunea politica respectiva pentru a fi dezbatut in plenul parlamentului,

aceasta atitudine inscriindu-se in principiul disciplinei de partid, fara de care o formatiune

politica nu poate functiona.

In faza urmatoare, fiecare partid incearca sa-si impuna, in cadrul dezbaterilor din

Parlament, propriile amendamente. Si in acest caz are loc un process de selectie a

amendamentelor ce pot fi aprobate, deoarece, pe de o parte, de obicei, prin influentele lor

57


financiare ele depasesc resursele bugetare disponibile, iar, pe de alta parte, unele din

amendamente pot fi in contradictie cu politica guvernului, care a elaborate proiectul de

buget. Transarea setului de amendamente care sunt aprobate de parlament se face prin

negocieri politice intre partidele parlamentare, cu respectarea principiului majoritatii.

Astfel, partidul sau coalitia de partide care formeaza majoritatea politica parlamentara isi

poate impune propriile amendamente in mai mare masura decat partidele aflate in

opozitie.

In concordanta cu obiectivele Uniunii Economice si Monetare, Romania ca tara

membra a Uniunii Europene, este obligata sa respecte reglementarile referitoare la

prevenirea deficitului public excesiv. Consiliul Uniunii Europene are importante atributii

pentru supravegherea avolutiei aconomice in fiecare stat si la nivelul Comunitatii, in

materie bugetara, urmarindu-se prevenirea si descurajarea deficitului public excesiv si

incheierea executiei bugetului general consolidate cu rezultate apropiate de echilibru sau

chiar cu excedente in raport cu specificul fiecarei perioade a ciclurilor de dezvoltare.

Deficitul maxim admis al bugetului general consolidate la nivelul intregului sector al

administratiei publice nu poate depasi 3% din produsul intern brut.

3.5 Execuţia bugetului

Dupa promulgarea de catre Presedinte, legea privind bugetul se publica in buletinul

oficial al tarii, moment in care bugetul devine operational, trecandu-se la executia

acestuia, care se realizeaza pe durata anului bugetar.

Executia bugetului consta in incasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor

aprobate de forul legislativ. Acest proces, deosebit de amplu si de complex antreneaza

participarea unui numar foarte mare de operatori bugetari, si anume aparatul fiscal, cu

toate structurile sale centrale si teritoriale; institutiile bugetare de la ministere si alte

agentii guvernamentale si pana la institutiile publice operative (scoli, spitale, muzee,

teatre, unitati militare, instante judecatoresti etc.); unitati administrative-teritoriale si alte

entitati publice care primesc transferuri de la bugetul de stat; organizatii internationale

care primesc de la sau transfera la buget sume de bani etc.

58


Responsabilitatea executiei bugetare revine guvernului, care, prin institutiile sale

componente, trebuie sa-si dovedeasca capacitatea de administrare atat a procesului de

colectare la un nivel cât mai ridicat a veniturilor, cât si a procesului de utilizare eficientă

a alocaţiilor bugetare.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezinta limite minime de realizat cu

exceptia veniturilor din imprumuturi, care constituie limite maxime de atins. La randul

lor, cheltuielile bugetare aprobate prin lege, reprezinta limite maxime, ce nu pot fi

depasite, institutiile publice care executa bugetul fiind obligate sa respecte intocmai

destinatiile stabilite pentru fiecare alocatie bugetara.

In executie, existand multiple particularitati de continut si institutionale, executia

veniturile bugetare este un proces distinct de executia cheltuielilor bugetare.

Monitorizarea operative a executiei bugetare se realizeaza, in general, printr-un

department specializat in cadrul MEF, care sintetizeaza informatiile privind incasarea

venituriloe si efectuarea cheltuielior. Obiectivul principal a; acestei structuri institutionale

este de a mentine, pe parcursul executiei bugetare, raportul dintre venituri si cheltuieli in

limitele aprobate prin legea bugetara, asigurandu-se astfel echilibrul financiar si cel

monetar.

Incasarea veniturilor cuvenite bugetului si, respective, efectuarea platilor de la

buget se efectueaza fie printr-o institutie specializata aflata in subordinea MEF (trezoreria

statului), fie prin sistemul bancilor comerciale, pe baza de conventii privind prestarea de

servicii, incheiate intre acestea si MEF.

Executia veniturilor bugetelor subsectorului administratiei centrale si

administratiilor sistemelor de asigurari sociale se realizeaza prin Autoritatea Nationala de

Administrare Fiscala (ANAF), care functioneaza ca institutie publica in subordinea

Ministerului Economiei si Finantelor, iar pentru administratiile locale prin aparatul fiscal

al acestora, si consta in derularea mai multor faze procedurale successive. In cazul

impozitelor directe, fazele executiei bugetare sunt urmatoarele: asezarea, lichidarea,

emiterea titlului de percepere si perceperea efectiva a impozitului.

Asezarea impozitului reprezinta identificarea si dimensionarea materiei impozabile

a unei persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intra sub incidenta

impozitarii.

59


Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului afferent materiei

impozabile in raport cu cotele de impozit si alte conditii prevazute de lege. Pe baza

acestor date se procedeaza la deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice

respective, in care se inscrie suma datorata(debitul) de persoana in cauza.

Emiterea titlului de percepere a impozitului consta in inscrierea cuantumului

impozitului respective intr-un document (dispozitie), in baza caruia se autorizeaza

perceperea unui anumit venit bugetar. In practica, asemenea documente sunt reprezentate

fie de titlul de incasare (emis atunci cand contribuabilul isi achita din proprie initiative

datoria), fie de ordinul de incasare (utilizat pentru anuntarea debitorului asupra obligatiei

de plata, precum si in cazul executarii silite a debitorilor care nu-si achita datoriile catre

buget in termenul legal).

Perceperea impozitului consta in incasarea efectiva a sumei datorate de catre

debitori

recurge, inclusiv prin metoda executarii silite, atunci cand contribualii nu-si achita

obligatiile bugetare in termenele stabilite de lege. In unele cazuri, procedura urmaririi se

poate concretize si in ipotecarea bunurilor aflate in proprietatea debitorilor, MEF fiind

reprezentantul statului in litigii de aceasta natura.

Pentru impozitele indirecte dar si pentru celelalte venituri bugetare, exista proceduri

specifice de executie.

In executia practica a veniturilor bugetare, fazele de natura administrative (asezarea,

lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate institutional de

operatiunea de percepere (incasare efectiva) a impozitelor.

Primele trei faze sunt executate de organelle cu atributii fiscale, iar operatiunea de

incasre de catre organele trezoreriei statului.

Respectarea destinatiei si a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de

cheltuieli bugetare impune, in executie, parcurgerea unor faze procedurale successive

pentru fiecare alocatie bugetara, dupa cum urmeaza: angajarea, lichidarea, ordonantarea

si plata.

Instrumentul juridic in care sunt materializate asemenea obligatii poate fi:

contractul, decizia ministeriala, hotararea judecatoreasca, prevederile unor legi nou

aparute. Asadar, angajarea cheltuielilor bugetare este un effect al deciziilor institutiilor

60


componente ale guvernului sau al unor decizii ale forului legislative (parlamentul), cum

este cazul legilor adoptate pe parcursul exercitiului bugetar, prin care se majoreaza

diferite cheltuieli bugetare (salariile functionarilor publici, pensile, alocatiile pentru

agricultura etc).

Atributii in ceea ce priveste angajarea cheltuielilor bugetare au conducatorii

diferitelor strcuturi ale institutiilor publice (minstri, secretari de stat, directori generali,

directori etc), care pot delega integral sau partial competentele unor personae din

subordine, carora li se stabileste in mod precis cadrul actiunilor asupra carora pot decide.

Prin continutul si consecintele sale, angajarea reprezinta faza cea mai importanta a

executiei cheltuielilor bugetare, de care depend incadrarea in limitele aprobate prin buget.

Lichidarea reprezinta faza in care institutia publica constata si mentioneaza

furnizarea bunurilor si/sau serviciilor contractate (angajare anterior), faza in care are loc,

in functie de cantitatea si calitatea livrarilor, stabilirea sumei datoare furnizorilor.

Ordonantarea constituie actul de emitere, din partea unei institutii publice, a unei

dispozitii sau ordin de plata a unei sume din alocatia bugetara in favoarea unui tert.

Plata reprezinta achitarea efectiva de catre institutia publica a sumei datorate catre

furnizori sau creditori.

Guvernul poate stabili prin hotarare, la propunerea ministrului economiei si

finantelor, actiunile si categoriile de cheltuieli pentru care se pot efectua plati in avans de

pana la 30% din fondurile publice, criteriile si procedurile care se vor folosi in acest scop.

Operatiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea so ordonantarea) sunt

effectuate, pe baza avizelor serviciilor operationale (spre exemplu, la spitale, sectiile

medicale, serviciul aprovizionare etc.), de catre conducatorii institutiilor publice (sau

mandatatii acestora), denumiti si ordonatori de credite bugetare. Acestia la randul lor,

sunt clasificati in ordonatori de gradul I (conducatorii ministerelor si agentiilor

guvernamentale din subordinea executivului), de gradul II(conducatorii structurilor de

conducere si coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi directiile sanitare

judetene, inspectoratele scolare judetene etc) de gradul III (conducatorii institutiilor

publice operationale: spitale, scoli, teatre, muzee etc.)

Operatiunile vizand a patra faza, cea de plata, le efectueaza engajatii serviciului

financiar al institutiei publice. Toti functionarii publici participanti la fazele executiei

61


cheltuielilor unei institutii bugetare raspund solidar pentru calitatea si legaliatea

gestionarii banilor publici.

3.6 Incheierea executiei bugetare

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectueaza prin intocmirea la

finele anului bugetar, a contului de executie bugetara. Acesta reflecta finalitatea

operatiunilor de executare a veniturilor si cheltuielilor bugetare si conduce la

determinarea modului cum executivul, prin institutiile publice din structura si subordinea

sa, a respectat incadrarea in veniturile, cheltuielile si soldul bugetar aprobat de parlament

(echilibru, deficit sau excedent).

Continutul contului de executie bugetara este diferit in raport cu metoda de evidenta

bugetara adoptata de autoritatile guvernamentale privind durata exercitiului bugetra. In

acest sens, se poate utilize sistemul de exercitiu sau sistemul de gestiune.

In sistemul de exercitiu, contul de executie bugetara cuprinde totalitatea

operatiunilor care privesc anul bugetar respective, chiar daca unele dintre acestea –

incasarea unor venituri si/sau efectuarea unor cheltuieli – se realizeaza dupa inchderea

anului bugetar. Ca effect al acestor particularitati, pentru o perioada de cateva luni, in

cursul unui an bugetar se conduce o evidenta paralela, concretizata in conturi de venituri

si respective de cheltuieli, corespunzatoare atat anului curent, cat si anului bugetar

precedent.

In sistemul de gestiune, contul de executie bugetara cuprinde numai operatiunile de

incasari ale veniturilor si plati in contul cheltuielilor realizate efectiv in anul bugetar

respective, indifferent de exercitiul bugetar la care se refera. Asadar, operatiunile ramasa

neefectuate in cursul unui an bugetar se reflecta in contul de executie al anului urmator,

ceea ce inseamna ca acest cont, in sistemul de gestiune, cuprinde operatiuni aferente atat

anului curent, cat si celui precednt.

Intocmirea contului de executie bugetara se face de catre MEF, pe baza darilor de

seama contabile si a conturilor privind executia de casa a bugetului, elaborate de fiecare

institutie publica. Aceste documente de raportare contabila se centralizeaza, pe verticala,

62


la nivelul fiecarei entitati guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune

apoi, la MEF, situatia executiei bugetare din domeniul sau de activitate.

Contul (general) de executie bugetara, intocmit de Ministerul Economiei si

Finantelor, se prezinta guvernului, care, dupa discutare, hotaraste supunerea acestuia

parlamentului pentru dezbatere si aprobare.

Dupa primirea contului privind executia bugetara, parlamentul transmite

documentul institutiei supreme de control al finantelor publice care, in cele mai multe

tari, poarta denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o institutie publica exterioara

guvernului, care actioneaza in mod autonom, conform legii proprii de organizare si

functionare, pe langa forul legislative. Curtea de Conturi raporteaza parlamentului asupra

rezultatelor controalelor efectuate, propunand, totodata, masuri de imbunatatire a unor

dispozitii legale in vederea cresterii eficientei utilizarii fondurilor publice.

In privinta contului de executie bugetara, Curtea de Conturi efectueaza la fiecare

institutie publica controlul ulterior, viznad legalitatea si realitatea datelor cuprinse in

acest document.

Totodata, bazandu-se pe criteriile de performanta bugetara ce trebuie elaborate si

aprobate de guvern, cu reflectarea specificului fiecarui domeniu de activitate economica-

sociala finantata de la buget, Curtea de Conturi verifica eficienta, eficacitatea si

economicitatea executiei bugetare, pronuntandu-se si asupra calitatii gestiunii banilor

publici la nivelul fiecarei institutii si pe ansamblul bugetului. La inchierea verificarilor

effectuate prin structurile sale functionale, daca nu se constata nelegalitati si prejudicii

aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de descarcare de gestiune a

conducatorului (ordonatorului de credite) fiecarei institutii publice. Daca se constata

operatiuni nelegale, generatoare de pagube materiale, acestea se recupereaza prin

instantele de profil din sfera puterii judecatoresti.

63


Etapele procesului bugetar la nivelul autorităţilor publice centrale din România13

13 Iulian Văcărel , colectiv, Finanţe publice,EDP- Bucureşti, 2006

64


In final, Curtea de Conturi prezinta parlamentului raportul privind controlul

contului de executie bugetara in vederea dezbaterii si aprobarii acestui cont.

Organizarea si functionarea controlului financiar, in general, asupra executiei

bugetare, in special, prezinta particularitati de la o tara la alta. Important este ca, prin

formele concrete de organizare si functionare a controlului financiar, sa se evite

manifestarea conflictului de interese si sa se realizeze controlul reciproc al puterilor in

stat, in sensul ca organismul care gestioneaza bugetul (guvernul) sa fie controlat si de o

entiate publica exterioara acestuia, aprobarea executiei bugetare efectuand-o o alta putere

un stat, respective forul legiuitor (parlamentul).

In afara controlului financiar (intern si extern, in cadrul fiecaruia din aceste categorii

existand cele doua forme de exercitare: preventive si ulterior), mai functioneaza controlul

politic executat de parlament. Acest tip de control se manifesta atat cu prilejul examinarii

si aprobarii proiectului de buget, cat si la aprobarea contului de executie bugetara,

precum sip e parcursul executiei bugetare.

Pe baza raportului privind contul de executie bugetara, elaborate de institutia

specializata de control al finantelor publice, parlamentul declanseaza procedura de

dezbatere si aprobare a acestuia. Mai inati are loc analiza raportului in comisiile

permanente reunite de buget, finante si banci ale forului legislative, iar apoi se dezbate in

plenul parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de executie bugetara.

Cu aceasta ocazie se prezinta de catre executiv sinteza evolutiilor economico-

financiare din anul la care se refera executia bugetara si factorii care au influentat

evolutia acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale formatiunilor politice

reprezentate in forul legislative, prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii

bugetare comparative cu prevederile bugetului aprobat.

Totodata, se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi in vederea cresterii

eficientei utilizarii banilor publici. In continuare, se trece la discutarea pe articole a

proiectului legii privind aprobarea contului de executie bugetara. In continutul sau, pe

langa articolele privind aprobarea contului respective, se pot introduce prevederi

referitoare la continuarea verificarii de catre Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale

executiei bugetare si la raportarea catre Parlament a constatarilor reziltate si a masurilor

legale aplicate.

65


Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de axecutie

bugetara marcheaza incheierea etapelor componente ale procesului bugetar.

Este important de precizat faptul ca durata in timp a intregului process bugetar

prezinta unele deosebiri, de la o tara la alta. Totusi, in general, luam in calcul intervalul

de timp consumat de la primele faze ale elaborarii proiectului de buget si pana la

adoptarea proiectului legii privind aprobarea contului de executie bugetara, putem afirma

ca procesul referitor la bugetul unui an calendaristic dureaza, cu aproximatie

intre 3 ani si 3 ani si jumatate.

Luand ca exemplu bugetul anului 2006 (si admitand ca anul bugetar

corespunde cu anul calendaristic), pee tape, procesul bugetar poate fi structurat, in timp,

astfel: in perioada martie-decmbrie 2005 (10 luni) se elaboreaza si aproba bugetul; in

anul 2006 (12 luni) se executa bugetul, in perioada ianuarie-iunie 2007 se intocmeste

contul de executie bugetara; din luna iulie 2007, un interval de timp cuprins intre 6 si 12

luni, in functie de complexitatea exercitiului bugetar si de modul cum a fost respectata

legalitatea de catre gestionarii bugetului, este afectat verificarii de catre Curtea de Conturi

a executiei bugetare incepand cu institutiile bugetare operationale (scoli, spitale, teatre,

muzee, unitati militare etc.), pana la nivelul ministerelor si altor agentii guvernamentale;

in final, mai sunt necesare 1-2 luni pentru dezbaterea si aprobarea contului de executie

bugetara.

Dimesiunile relative extinse in timp, impactul aconomico-social larg si

complexitatea etapelor procesului bugetar, precum si numarul semnificativ de mare al

institutiilor care participa la realizarea acestuia, indreptatesc afirmatia multor economisti

si oameni politici conform careia legea bugetara anuala reprezinta, dupa Constitutie, cea

mai importanta decizie a parlamentului si, implicit, a guvernului unei tari.

66

Date post:	20-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	luchian-adeline
View:	2,136 times
Download:	9 times

FINANTELE INSTITUTIILOR PUBLICE P1

Documents