Universitatea din Bucuresti, Administrarea politicilor publice in Uniunea EUROPEANA

Modele de conduita ale administratiilor si comunicarea

Masterand: Palita Alina Nicoleta

-Bucuresti,2013-

Cuprins:

I. Modele de conduita ale administratiilor si comunicarea ....................................3I.1 Probleme generale privind comunicarea......................................................3I.2 2Definiţia comunicării.................................................................................4I.3 Comunicare publică versus comunicare politică...........................................7I.4 Comunicarea politică...................................................................................8

II. Funcţiile centrale ale comunicării publice (informare, de explicare şi însoţire a deciziilor, apărare a valorilor şi promovare de comportamente responsabile.........12

II.1Funcţiile comunicării de masă......................................................................12II.2Funcţiile comunicării private........................................................................14II.3Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni............................................15

III..Modele de conduită ale administrațiilor și comunicarea: modelul birocratic, noua gestiune publică, guvernarea democratică.............................................................................................17 3.1 Birocraţia ca raţionalitate sau modelul lui M. Weber....................................17

3.2 Principalele caracteristici ale birocraţiei...........................................................................19

Bibliografie..........................................................................................................................................24

2

I. Modele de conduita ale administratiilor si comunicarea

1.1Probleme generale privind comunicarea

Viaţa a demonstrat că stabilirea unor relaţii interpersonale, între obiecte sau între persoane şi obiecte nu este posibilă fără comunicare.

Din această perspectivă putem trage concluzia potrivit căreia comunicarea este specifică omului, regnului animal şi vegetal, precum şi mediului mecanic. Cu alte cuvinte comunicarea poate fi umană, animală, vegetală sau mecanică.

Practic, nu există element al universului care să nu intre în interacţiune cu alt/ alte element/ elemente.

Această interacţiune înseamnă de fapt o formă de comunicare.Forma superioară de comunicare o reprezintă comunicarea umană, întrucât omul are faţă

de celelalte fiinţe capacitatea de a comunica prin limbaj articulat. Prin urmare, putem aprecia că această capacitate de comunicare prin limbaj articulat al omului, constituie de fapt esenţa civilizaţiei. Totodată, nu putem să nu constatăm că existenţa umană se întemeiază pe două elemente esenţiale: capacitatea de a comunica prin limbaj articulat şi munca de zi cu zi.

De asemenea, nu se poate recepta existenţa vieţii sociale în afara comunicării.De fapt omul când comunică spune ceva, explică, încearcă să convingă, acţionează.Omul are capacitatea de a genera gânduri şi de a le comunica şi aceasta este esenţială

pentru existenţa sa. Totodată, omul înţelege importanţa comunicării în viaţa socială deosebit de complexă şi aceasta îl ajută să supravieţuiască şi-l determină să-şi dezvolte acele calităţi fără de care comunicarea nu poate fi eficientă.

Comunicarea determină bunul mers al proceselor, fenomenelor etc. Câteodată nu contează ce comunici, ci cum comunici. Aceasta presupune existenţa unei arte a comunicării.

Totodată, procesului de comunicare îi sunt specifice patru axiome1: a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur; b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale şi nonverbale;c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;d) între indivizii care comunică sunt diferenţe privind statutul social, vârsta, prestigiul,

înclinaţiile, aşteptările, tradiţiile, hobiurile etc.Termenul „comunicare” apare în secolul al XIV-lea şi îşi are rădăcinile în latinescul

„communis” cu înţeles de „ a pune în comun” sau „ a fi în relaţii cu”.2

După aproape două secole termenul comunicare primeşte şi înţelesul de „a transmite”. De atunci şi până în prezent semnificaţia termenului a evoluat în raport de experienţa dobândită în domeniu, astfel încât astăzi acestuia i se atribuie trei semnificaţii esenţiale:

a) prilej care favorizează schimbul de idei;

1 Cf. Prof. Univ.dr.Alexandru Taşnadi şi prep.univ. drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice-curs, p.12 Idem, p. 3.

3

b) contacte verbale în interiorul unui grup:c) aducerea la cunoştinţă, înştiinţare.Având în vedere aceste elemente, vom încerca să prezentăm o definiţie cât mai

cuprinzătoare a comunicării.

1.2Definiţia comunicării

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu prezintă o definiţie a procesului de comunicare în Dicţionarul de Sociologie, Editura Babel, p. 124. Din această perspectivă, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca „formă de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal, către un destinatar, în vederea receptării. Mai simplu spus, cei doi autori consideră procesul de comunicare ca pe un sistem compus din: emiţătorul (sursa): mesajul (putătorul de informaţii); canalul (suportul informaţiei); receptorul (destinatarul).

Reputatul specialist în comunicare şi relaţii publice Dumitru Iacob apreciază comunicarea ca „performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor şi altor modalităţi modelare informaţională, în scopul declanşării, obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup”.

Totodată, acesta consideră comunicarea ca pe însăşi esenţa vieţii şi a societăţii, întrucât prin acest proces se face cunoscut ceva, se dă de ştire cuiva, se informează cineva, se spune ceva etc. De asemenea, prin comunicare se încearcă şi de multe ori se reuşeşte să se influenţează calitatea, nu numai cantitatea.

Bernard Dagenais vede comunicarea ca pe un proces sensibil, prin care un emiţător doreşte să-şi facă acceptat mesajul de către un receptor.3

Trebuie avut în vedere că un receptor este ţinta mai multor mesaje, unele dintre ele chiar contradictorii.

Receptorul poate să-şi aleagă informaţia pe care doreşte s-o recepteze. Sunt situaţii în care receptorul acceptă emiţătorul şi mesajul transmis de către acesta, dar nu-şi schimbă conduita, nu se lasă influenţat.

Un exemplu în acest sens, deosebit de simplu, poate fi edificator: un băutor de spirtoase priveşte la televizor şi vede un doctor foarte cunoscut care vorbeşte de acţiunea nocivă a alcoolului tare asupra ficatului.

Deşi băutorul de spirtoase îl recunoaşte pe doctor ca o mare personalitate a domeniului şi este conştient că mesajul acestuia constituie un avertisment serios, totuşi el continuă să îngurgiteze zilnic mari cantităţi de băuturi spirtoase gândindu-se că poate nu-i va afecta ficatul aşa cum nu i l-a afectat nici bunicului său care a trăit 90 de ani.

De pildă informaticianul Warren Weaver vede comunicarea ca „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta”4

3 Cf. Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, Edutura Polirom, 2003, pg. 174 Ştefan Prutianu, Antrenamentul calităţilor de comunicare, Editura Polirom, 2004, P. 2007

4

El nu concepe comunicarea umană în absenţa subiecţilor care conştientizează. Face distincţie clară între comunicarea umană şi cea dintre maşini. Potrivit opiniei sale maşinile primesc şi transmit integral ceea care primesc, pe când oamenii intră în relaţii, influenţează şi conving sau nu, după caz.

Şi animalele comunică dar nu prin cuvinte şi ele nu sunt capabile să descrie ce li se întâmplă. De pildă un pui de castor s-a agăţat într-un cârlig de la undiţa unui pescar rămasă nesupravegheată. Puiul se simte limitat în mişcări şi totodată o durere sfâşietoare îi străbate corpul.

Nu poate să se elibereze din cârlig şi cu cât se zbate mai tare cu atât durerea provocată de cârlig este mai mare. Din instinct începe să se vaite chemându-şi mama să-l ajute. Aceasta îl aude şi vine rapid să vadă ce se întâmplă cu puiul său. La vederea mamei puiul se agită şi mai tare, dar nu poate să descrie ceea ce se întâmplă. Dacă ar fi fost un pui de om în locul celui de castor, acesta şi-ar fi sunat mama pe telefonul mobil şi ar fi chemat-o în ajutor, descriindu-i cu lux de amănunte ceea ce i se întâmplă.

Tot acest informatician atrage atenţia că în comunicarea umană cuvintele ocupă cam 10%, diferenţa fiind asigurată de aspectele extraverbale: volumul şi modulaţia vocii; tonul; ritmul; privirea; îmbrăcămintea; gestica; mimica etc.

Biologul Edward Wilson apreciază comunicarea ca fiind „acţiunea unui organism care modifică comportamentul altui organism, într-o manieră adaptativă, pentru unul sau ambii participanţi”.5

Filozoful Charles Marris consideră comunicarea „ca pe o relaţie şi interacţiune între entităţi ce încetează a fi complet distincte şi automate”6

Totodată, el consideră că prin comunicare se asigură o „punere în comun, împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi”.7

Marele filozof român Constantin Noica prezenta în lucrarea „Rostirea filozofică românească” opinia potrivit căreia „Comunicarea este o acţiune de a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni”8

De foarte multe ori auzim expresia: „ s-a întâmplat din lipsă de comunicare”. În această expresie este un sâmbure de adevăr deoarece unele din greutăţile vieţii îşi au sorgintea în lipsa de comunicarea sau în deficienţele caracteristice comunicării.

Cei ce comunică se află într-un proces complex de comunicare. Acest proces nu poate avea ca finalitate un rezultat pozitiv, dacă nu urmăreşte un obiectiv clar şi evaluabil. Cu alte cuvinte, nu poate exista comunicare eficientă, lipsită de claritate şi mai ales de posibilitatea de a evalua rezultatul.

Dumitru Iacob apreciază că obiectivele specifice procesului de comunicare ar putea fi: a) să existe receptare;b) să existe înţelegere;

5 Ibidem. pg. 2086 Ibidem, pg. 2087 Ibidem, pg. 2088 Ibidem, pg. 209

5

c) să existe acceptare;d) să inducă o schimbare măcar la unul din palierele personalităţii.Mai simplu spus, cel care comunică trebuie să stăpânească arta comunicării pentru: a) a fi receptat;b) a fi înţeles;c) a fi acceptat;d) a determina o schimbare la nivelul unui palier al personalităţii receptorului.Pentru a comunica eficient şi a se îndeplini cel puţin aceste obiective, procesul de

comunicare trebuie să subsumeze: emiţătorul (sursa); mesajul (purtătorul de informaţii); canalul ( suportul informatic); receptorul (destinatarul).

În procesul de comunicare între emiţător şi receptor se parcurg următorii paşi: a) sursa îşi caută limbajul pentru exprimare;b) sursa codifică mesajul, ce poate fi purtat de cuvinte, semne, semnale, simboluri etc;c) Sursa foloseşte un canal de a transmite mesajul codificat; d) Receptorul primeşte mesajul şi-l decodifică;e) Mesajul produce efecte la cel puţin unul dintre palierele personalităţii receptorului;f) Receptorul are o reacţie, care ajunge la sursă.Este cunoscut faptul că secolul XX a fost caracterizat prin elaborarea a numeroase

modele teoretice ale comunicării. Din această perspectivă, unii autori cum ar M. Dinu - 1997, D. Popescu - 1998, consideră

că procesul de comunicare, subsumează următoarele elemente majore9: sursa (emiţător); mesajul; canalul; receptorul; codul; zgomotul; feed-back-ul.

Sursa generează mesajul şi-l transmite. Pentru atingerea obiectelor comunicării, sursa trebuie să se bucure de credibilitate, care este asigurată de: istoria sa; prestigiul său social; contextul în care se realizează comunicarea; poziţia şi reputaţia sa.

Mesajul reprezintă conţinutul comunicării. Un mesaj are un nivel al calităţii mai ridicat dacă se realizează concordanţa între scopul urmărit prin comunicare de către sursă şi intenţiile receptorului. Mesajul care nu asigură această concordanţă generează eşec în comunicare.

Receptorul nu acceptă înşelarea aşteptărilor. Un mesaj trebuie construit întotdeauna într-un limbaj care să fie accesibil pentru receptor. Inaccesibilitatea limbajului pentru receptor generează eşec în comunicare.

Codul desemnează ansamblul valorilor, normelor şi convecţiilor comune ce garantează înţelegerea normală a mesajului. Evitând diferite tipuri de public, este necesară a adaptare a specialiştilor în relaţii publice la diferite coduri.

Feed-back-ul reprezintă răspunsul / reacţia receptorului la mesajul primit. Această reacţie este analizată de emiţător, aşa cum o percepe el. Feed-back-ul nu permite să analizăm şi să facem o evaluare privind atitudinea faţă de mesaj a emiţătorului şi receptorului.

Mai simplu spus, feed-back-ul permite să se facă e evaluare a modului în care receptorul a intrat în contact cu mesajul şi a felului în care i-a dat o interpretare.

9 Cf. Cristina Coman, Relaţiile Publice, Principii şi Strategii, Editura Polirom, 2006, p. 33

6

Zgomotul subsumează toate elementele implicate în comunicare şi care-i pot afecta eficienţa.

De pildă, un eveniment neplăcut generat de divergenţele dintre un ziarist şi un lider, la o conferinţă de presă deformează în mod esenţial mesajul, ceilalţi confraţi ai jurnalistului concentrându-se mai mult pe relatarea incidentului decât pe mesajul necesar a fi transmis.

Nu este lipsită de importanţă relaţia dintre sursă şi mesaj, care se derulează într-un context determinat de structura socială şi normativă prevalentă.

Contextul stimulează sau stochează receptivitatea şi creează condiţii de acceptare, întărire şi manifestare a schimbărilor eventuale produse.10

S-a demonstrat că, în general o relaţie de influenţare are loc într-un context ambiguu determinat de insuficienţa informaţiilor despre receptor (denumit şi ţintă) şi efectele mesajului asupra acestuia. Nu este mai puţin adevărat şi faptul că un context ambiguu este generat de imaginea incompletă şi receptorului (ţintei) privind intenţiile sursei (emiţătorului).

Practica a demonstrat că există modalităţi concrete de reducere a ambiguităţii contextului. De pildă, dacă emiţătorul (iniţiatorul influenţei deliberate) este cunoscut ca fiind

posesorul unui grad de competenţă ridicat şi animat de intenţii apreciate de receptor, poate exercita o influenţă asupra acestuia.

Dacă emiţătorul este perceput de receptor ca manipulator sau ca duşman, receptarea încetează, iar influenţarea nu se mai poate realiza în forma gândită de emiţător.

1.3 Comunicare publică versus comunicare politică

Comunicarea publică împărtăşeşte cele mai multe trăsături comune cu comunicarea politică, întrucât amândouă trebuie să servească interesul public. Riscul de a le confunda este foarte mare, de aceea considerăm că, pentru o mai bună delimitare a diferenţei lor specifice, mai întâi trebuie să deosebim cele două tipuri de comunicare.

În perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica personală şi cea a partidului, decât acţiunile întreprinse de administraţia pe care o conduce. Or, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident, dată fiind mai ales diversificarea metodelor şi răspândirea acestora la toate eşaloanele administrative.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituţionale. Accentul pus pe aspectul instituţional sau organizaţional are ca efect, disimularea caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, şi comunicării publice pe de altă parte.

Aşadar, comunicarea publică vizează în linii generale, patru categorii de fapte: 1. modernizarea funcţionării administraţiilor (cazul dispozi-tivelor de relaţii cu publicul

sau al sistemelor de prezentare şi transmitere a informaţiei). Administraţiile trebuie să facă faţă unor cereri din ce în ce mai complexe şi precise; cei administraţi se aşteaptă să obţină informaţii la care socotesc că au dreptul şi nu mai acceptă răspunsuri care se

10 Cf. Valentin Stancu, Ofiţerii de relaţii publice şi gestionarea crizelor, în Orizonturi Militare, nr. 2/1992.

7

ascund după secretul deciziilor administrative şi dau impresia de arbitrar; adaptarea şi modernizarea administraţiilor depind mult de schimbările comportamentului celor administraţi care se consideră tot mai mult nişte consumatori, chiar nişte clienţi.

2. unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;3. pentru unele administraţii grija principală este să îşi asigure prin comunicare o imagine

modernă;4. căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de

sensibilizare.

1.4 Comunicarea politică

Spre deosebire de comunicarea publică cea politică este acea acţiune planificată şi susţinută, menită să asigure climatul de bunăvoinţă şi înţelegere între organizaţie şi public. În cultura politică, meşteşugirea vorbelor este o acţiune de importanţă crucială şi de aceea, cine stăpâneşte această artă, stăpâneşte lumea. Principiile străvechi ale oratoriei, formulate de Cicero (dovedeşte, încântă şi emoţionează) rămân valabile şi în zilele noastre, în spaţiul politic.

Comunicarea politică este o interacţiune prin cuvinte, mesaje sau opinii. Un circuit în care sunt implicate diferite coduri care, odată descifrate, asigură înţelegerea dintre administratori şi administraţi, sau mai precis dintre „cei care fac cărţile” şi cei care joacă în terenul social. Într-o societate deschisă, informaţia circulă nestingherită între şcena politică şi populaţie, între emiţător şi receptor, astfel că cetăţeanul este liber să discearnă între ce este bun pentru sine şi ce este bun pentru o elită, oligarhie, dacă vreţi, sau pentru comunitate. O comunicare politică eficientă este acţiunea de valorizare a avantajelor pe care le deţinem sau de negativizare a adversarilor.

Procesul de comunicare politică eficientă, pe care orice candidat trebuie să-l urmeze presupune cinci etape, şi anume:

1. cunoaşterea oricăror date despre audienţă; 2. prezentarea candidatului într-o lumină favorabilă;3. crearea unui climat de familiaritate cu candidatul şi cu programul său politic;4. crearea unor evenimente care să ridice cota candidatului în sondajele de opinie;5. pregătirea unor momente emoţionale pentru alegători.

Comunicarea politică are rolul de a stârni interesul cetăţeanului pentru un program sau un candidat, evidenţiind foloasele pe care le aduce alegerea făcută sau, mai simplu, reaminteşte un proiect de succes desfăşurat anterior.

De asemenea, ea nu urmăreşte doar transmiterea seacă a informaţiilor, ci construirea unei căi originale, interesante şi persuasive pentru a determina alegătorul să acţioneze în sensul dorit: acordarea votului. O regulă de aur este să ştii să te conformezi cerinţelor curente ale populaţiei (să cunoşti şi să respecţi codul celui cu care intri în dialog), să foloseşti acele mijloace de comunicare pe care oamenii de rând le înţeleg şi să te adaptezi universului comun de valori al

8

comunităţii. Comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului.

Încercând să distingă specificul comunicării politice, D. Wolton ne oferă o definiţie restrictivă a acestui fenomen, separându-l de spaţiul public, marketingul politic sau mediatizarea politicii. Pentru autoare, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii şi care sunt:

oameni politici; ziariştii (mass-media); opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.Fiecare dintre aceşti actori dispune de un mod specific de legitimare în spaţiul public:

legitimarea reprezentativă – pentru partide şi oameni politici; legitimarea ştiinţifică pentru sondaje şi opinia publică; legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei – pentru media şi profesioniştii acestora, ziariştii.

Belanger11 asimilează comunicarea politică relaţiilor sociale tipice pentru procesul de influenţare, „o influenţare în primul rând voită, apoi transformată în acţiune sau dimpotrivă, în acţiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenţie intenţională referitoare la un eventual comportament al receptorului”.

Negrine12 (The Communication of Politics) abordează comunicarea politică din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informaţiei politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumită socializare politică a societăţii şi pe democratizarea instituţiilor statului.

Actorii comunicării politice constituie genuri instituţionale cu resurse, proiecte, motivaţii şi mize diferite. Ei interacţionează utilizând o serie de coduri şi ritualuri menite să producă vizibilitatea domeniului politic, un domeniu destinat prin convenţie publicităţii. Din această cauză, nu de puţine ori comunicarea politică trece drept apanajul unei alte instituţii, cea a producătorului de imagine publică.

Pe de altă parte, comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice şi se uită faptul că avem de-a face şi cu o practică socială care trebuie să servească democraţia, interesul public. În relaţia dintre actorul social, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt. Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Comunicarea politică este un produs al spaţiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului.

În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor şi strategiilor, precum şi din punctul de vedere al situaţiilor de interacţiune politică. Se reproşează adesea strategiilor folosite aici că dezvoltă comercializarea politicului, că, pe baza unui sistem de seducţie sofisticat, publicul este îndoctrinat nu cu ideologii, ci cu imagini şi pseudorealităţi. Cu alte cuvinte, prea multă comunicare elaborată şcenic, dramaturgic şi prea puţină substanţă politică. Important însă în acest context, susţine Camelia Beciu, este potenţialul democratic a ceea ce specialiştii numesc comunicarea politică americanizată.

11 Apud. Camelia Beciu, Politica discursivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 52.12 Ibidem, p. 58.

9

În primul rând, modelul nu înlocuieşte, ci atenuează efectele modelului vertical de comunicare politică, dintre aparatul politic centralizat spre subiecţii politicului. În tiparele actuale, comunicarea politică se poate manifesta ca un schimb discursiv între politician, mass-media şi electorat. Strategiile de comunicare politică relativ standartizate îi obligă pe politicieni să asimileze logica de acţiune a mass-media şi a electoratului.

Acest model de comunicare politică creează astfel un spaţiu de interacţiune între cei trei actori sociali. Apare posibilitatea ca „monologul” politicianului să fie imediat evaluat de către jurnalişti şi sondajele de opinie; totodată, politicianul riscă, în regim de mediatizare, ca acţiunea sa proiectată atât de laborios să nu aibă efectele scontate.

În al doilea rând, politicienii şi instituţiile politice se află în situaţia de a-şi adapta acţiunea politică în funcţie de intervenţia mass-media şi a sondajelor de opinie. În spaţiul public se instituie astfel practica declanşării comunicării politice.

În al treilea rând, acţiunea politică devine accesibilă. Strategiile de comunicare socializează acţiunea politică. De aceea, s-ar putea ca ele să constituie preţul plătit pentru dezvoltarea unei mentalităţi democratice, pentru ca vizibilitatea politicului să nu rămână doar o normă a democraţiei, ci să devină practică socială.

Potrivit modelului actual de comunicare politică, acţiunea politică se întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass-media şi electorat. Fiecare dintre cei trei actori sociali iniţiază comunicarea politicului în funcţie de acţiunea celorlalţi doi. Actorii politici, mass-media, publicul şi electoratul trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta, comunicarea politică se instituie ca o practică publică, şi nu ca o practică subordonată spaţiului public.

În concluzie, numim comunicare publică orice formă de comunicare cu conotaţii morale profunde, adică orice proces ce însoţeşte activitatea instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general („fiinţei comune” – Immanuel Kant).

Ea îndeplineşte rolul de reglare socială, şi în acest sens, include atât o dimensiune etică bazată pe respectarea, de către fiecare emiţător public, a gradului de consens social înglobat în mesaj, cât şi o dimensiune juridică (caracterul de legalitate, legitimitate încorporat în ansamblul său).

Mesajele transmise trebuie să cuprindă informaţii de utilitate publică, cum ar fi cunoaşterea de către cetăţeni a organizaţiilor din sectorul public, a modului de funcţionare şi atribuţiilor acestora. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel interesul general.

Campaniile de comunicare publică au menirea de-a contribui, la rândul lor, la educaţia civică (în acest sens, la modificarea unui comportament şi a stării existente), de a prezenta cât mai bine informaţiile cu privire la drepturile şi datoriile cetăţenilor, de a promova anumite servicii şi organisme publice utile lui (şcoli, biblioteci, muzee, parcuri etc.).

Acţiunile de comunicare publică trebuie să se diferenţieze de cele de construire de imagine, iar efortul de schimbare a opiniei, mentalităţii cetăţenilor trebuie să fie unul onest, care să respecte principiile etice, şi să refuze orice tactică de manipulare amintită anterior. Persuasiunea (câştigarea publicului pentru o teză) este unul din scopurile ei, dar cu condiţia transmiterii cu

10

acurateţe şi obiectivitate a unei informaţii corecte (legale). Să nu uităm că nu este niciodată justificabil să spui o minciună, aceasta este pragul minim în materie de morală, conceptul ce face diferenţa între moral şi imoral la nivel de conţinut şi mijloace de comunicare.

Informaţia civică – bazată pe un contract tacit încheiat cu cetăţeanul – trebuie diferenţiată de comunicarea politică, de publicitate (menită să servească interese concurente, particulare sau partizane), şi mai ales, de propagandă. Comunicarea din administraţia publică trebuie să fie consensuală, şi nu doar în profitul aleşilor unei comunităţi.

Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la nivelul reprezentărilor sociale şi de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice. Insistăm asupra faptului că, ea diferă în mod esenţial de alte tipuri de comunicare (amintite anterior) prin finalitatea sa, prin conotaţiile morale deosebite.Astfel, după cum am precizat deja la caracteristicile şi formele sale, comunicarea publică:

vizează în special viaţa personală a cetăţenilor prin mass-media, adresează mesaje într-o manieră specială cetăţenilor ca indivizi particulari (prevenirea maladiilor şi accidentelor etc.).

este centrată pe efectele, pe rezultatele studiate, dezvoltă raporturi interactive în profitul progresului umanitar. comunicarea publică îşi propune un obiectiv de valoare individuală, acţiuni de prevenire

în favoarea sănătăţii şi securităţii, promovarea resurselor patrimoniale. este un emiţător neutru, care nu este aservit nici unei entităţi particulare, fie aceasta

putere, grup ori persoană. acţionează în mod independent în raport cu împrejurările politice, până la dispariţia

răului avut în vedere. preconizează modificări comportamentale în vederea schimbării obiceiurilor, este mai

curând anticonsum; se referă la comportamentele „ideale” ale cetăţenilor cu privire la propria lor persoană; este finanţată de colectivitate: fonduri venite de la stat sau asociaţii unde cea mai mare

parte a resurselor provine din colecte de la populaţie.

II. Funcţiile centrale ale comunicării publice (informare, de explicare şi însoţire a deciziilor, apărare a valorilor şi promovare de comportamente responsabile)

2.1 Funcţiile comunicării de masă

 

11

Multitudinea abordărilor teoretice asupra fenomenului comunicării de masă se reflectă şi în perspectivele alternative dezvoltate în legătură cu funcţiile acestui proces. Pe lângă ideea de informare, sunt puse în evidenţă diferite aspecte complementare, unele chiar din arealului efectelor şi reprezentate de aspecte ca: integrare şi stabilitate socială, continuitate culturală, controlul puterii politice, divertisment etc. Cele mai cunoscute tipologii ale funcţiilor comunicării de masă sunt următoarele (Drăgan, 1996, 167-179; Coman, 1999, 70-85, Dinu, 1999, 95-100):       O primă tipologie a fost formulată în contextul retoricii de către Aristotel, care a identificat 3 funcţii ale comunicării publice:

1. funcţia politică (sau deliberativă) – atunci când discursul stabileşte oportunitatea sau inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public;2. funcţia forensică (sau judiciară) – dovedirea justeţii sau a imoralităţii unor fapte deja petrecute;3. funcţia epideictică (sau demonstrativă) – axată pe elogiere sau blamare, pe exprimarea satisfacţiei sau deplângerea unor urmări.

       Lasswell delimitează între: i). supravegherea mediului înconjurător; ii). corelarea diferitelor părţi ale societăţii; iii). transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.       Lazarsfeld şi Merton identifică de asemenea o serie de 3 funcţii:1. Funcţia care conferă poziţie socială - legitimează public şi conferă statut indivizilor şi

grupurilor: “…conferă statut problemelor publice, persoanelor, organizaţiilor şi mişcărilor sociale”.

2. Impunerea normelor sociale - demascarea abaterilor de la profilul moral al societăţii şi întărirea controlului social – “…pot iniţia acţiuni sociale organizate, demascând condiţii care sunt în dezacord cu morala publică”

3. Funcţia (anormală) de narcotizare - apatizarea publicului prin excedarea capacităţii receptive – “Expunerea la valul de informaţii poate să servească mai curând la narcotizarea decât la stimularea cititorului sau ascultătorului. (…) doze crescânde de comunicare de masă ar putea transforma inadvertent energiile oamenilor dintr-o participare activă într-o cunoaştere pasivă” (Drăgan, 1996)

       Melvin L. de Fleur realizează o tipologie operaţională a funcţiilor şi disfuncţiilor comunicării de masă, delimitând între: FUNCŢII:: 1. demascarea corupţiei; 2. apărarea libertăţilor; 3. mediatizarea culturii; 4.

divertisment; 5. informare; 6. determinarea conduitelor de consumDISFUNCŢII: 1. stimulează delicvenţa; 2. contribuie la degradarea morală; 3. limitează

conştiinţa politică; 4. inhibă activităţile creatoare; 

12

      Comisia internaţională UNESCO pentru studiul problemelor comunicării în societatea contemporană a identificat următoarele funcţii: (1) informare; (2) persuasiune (motivaţie şi integrare); (3) educaţie (transmitere a moştenirii sociale şi culturale); (4) socializare; (5) loisir;       Charles R. Wright stabileşte patru funcţii majore, manifeste sau latente, aferente societăţii, indivizilor, grupurilor şi sistemelor culturale: i). funcţia de supraveghere; ii). funcţia de punere în relaţie a comportamentelor; iii). funcţia de transmitere culturală; iv). funcţia de loisir.       Sociologul belgian R.Clausse stabileşte două categorii fundamentale:funcţii de comunicare intelectuală:1. informare (informaţii generale de actualitate); 2. formare (acumularea de cunoştinţe, formarea de opinii, atitudini, comportamente); 3. expresie (producţie de valori, idei); 4. de presiune (publicitate, propagandă);funcţii psihosociale: 1. integrare socială; 2. - divertisment; 3. psihoterapeutică       Sociologul american Leo Thayer delimitează 7 funcţii:  (i). de socializare – oferă material pentru discuţiile dintre oameni; (ii). de identitate – ritmează existenţa cotidiană, oferindu-i un contur specific; (iii). de mitologizare – creează modele simbolice de profunzime ale culturii; (iv) de compensare – oferă experienţe afective; (v) de informare – distribuie date despre realitate; (vi) de divertisment – transmite mesaje care ocupă timpul liber; (vii) deeducaţie – contribuie la modelarea indivizilor;       Michael Real prezintă, în sinteză, principalele funcţii ale comunicării de masă: 1. orientarea indivizilor în activităţile zilnice; 2. facilitarea relaxării şi evaziunii; 3. întărirea identităţii personale; 4. perpetuarea moştenirii culturale; 5. oferă formule comune (uzuale) de gândire şi exprimare; 6. defineşte categoriile de interpretare a lumii; 7. furnizează compensaţii pentru frustrări; 8. contribuie la realizarea coeziunii sociale; 9. facilitează introducerea noului în societate; 10. validează simbolurile şi miturile unui culturi.          Francis Balle promovează un model cu trei funcţii: i). inserţie socială; ii). recreativă; iii). purificare

sufletească;       Într-o altă pespectivă asupra funcţiilor comunicării de masă, M.Mathien distinge între:funcţia de…1. evaziune; 2. coeziune socială; 3. distribuire a cunoştinţelor; 4. depozitare a

actualităţii; 5. ghid al actualităţii; 6. recreere; 7. purificare.       Malcom Wiley delimitează la rândul său 5 funcţii principale: a). de a furniza informaţii; b). de a analiza aceste informaţii; c). de a da un cadru general de referinţă pentru cunoaştere; d). de a distra; e). de a difuza o cunoaştere enciclopedică;       Denis McQuail stabileşte două mari categorii de funcţii:

13

pentru societate: (1) de informare; (2) de corelare sau socializare; (3) de asigurare a continuităţii; (4) de divertisment; (5) de mobilizare;

2.2 Funcţiile comunicării private

Din moment ce, aşa cum am văzut, comunicarea este strâns legată de gândire, este evident că principala ei funcţie este aceea de a exprima gândurile şi sentimentele. La nivel interpersonal şi la nivel social, în sfera publică şi în sfera privată, comunicarea răspunde unor nevoi şi îndeplineşte anumite funcţii, cărora diferiţi autori le-au consacrat diverse clasificări. O sinteză simplificată a acestora propune Petre Anghel în volumul Stiluri şi metode de comunicare (Bucureşti, 2003). Conform acesteia, fiinţele umane comunică pentru: A informa şi a se informa. În orice comunitate, familială, şcolară, profesională, în orice spaţiu al comunicării indivizii fac în permanenţă schimb de informaţii, fără de care nu se pot orienta, nu se pot integra în grupuri, nu pot rezolva nici una dintre problemele vieţii curente şi, evident nu pot stabili nici un fel de relaţii cu semenii lor. A convinge (a se convinge). Orice informaţie se „aşază” într-un sistem format din asamblarea altor informaţii, sistem ce implică relaţii între acestea.

A provoca o acţiune, o reacţie. Comunicăm întotdeauna scontând pe un anumit efect, indiferent că spunem unui copil: „nu atinge priza”. Ca îndemn sau ca interdicţie, comunicarea vizează o schimbare de stare, în interesul propriu sau în interesul altcuiva, ori în interesul ambelor persoane (sau în interes public, în cazul comunicării de masă).

A se face înţelese. Comunicarea are ca scop înţelegerea, punerea în comun. Înţelegerea comportă un element cognitiv şi unul afectiv, precum şi recunoaşterea paradigmelor, adică a structurilor gândirii care ne conduc pe noi şi pe ceilalţi. A se face acceptate. Comunicarea ne permite acomodarea în orice grup mai mic sau mai mare, cu identitate care ne este recunoscută şi pe care ne-o afirmăm. A amuza şi a se amuza. Psihologia umană implică nevoi multiple, între care aceea de divertisment.

A afirma şi a se afirma. Comunicarea serveşte la a-i impresiona pe cei din jur, afirmând personalitatea celui care comunică.

A elibera tensiuni. Fiinţele umane, ca şi animalele, exteriorizează prin comunicare bucuria, frica, enervarea, neliniştea, cele mai diverse stări de spirit exprimate direct sau indirect, ca rezultat al unei nevoi irepresibile în stările sau momentele de concentrare a sentimentelor.

2.3 Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de

14

membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.

Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse sau al relaţiilor pe care le stabilesc. Mesajele transmise aşa cum au fost arătate cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică se face cunoscută cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. În cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local; prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale; promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze.

Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor reguli pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale. O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale.

Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni.

Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale personalul este în mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor.

Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaje, canale de televiziune, presă. Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină.

15

Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural-educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini:

diagnosticarea problemelor; culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor; transmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor; rezolvarea conflictelor.

Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.

Comunicarea este absolut esenţială pentru organizaţie. Este evident că fără comunicare nu poate exista posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie.

La nivelul Instituţiei Prefectului, ca structuri teritoriale ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative activităţile de relaţii publice şi de comunicare nu se desfăşoară în mod unitar şi uniform. Astfel, datorită autonomiei acestor instituţii publice în unele cazuri atribuţiile de „purtător de cuvânt” revin directorului Cancelariei Prefectului (exemplu: Giurgiu, Brăila etc.) deci prin cumul, iar în altele această sarcină este de sine stătătoare şi se realizează de către un consilier ce face parte tot din structura Cancelariei Prefectului (exemplu: Vrancea, Mehedinţi etc.).

Atât în cazurile când „purtător de cuvânt”, este directorul de cabinet sau un consilier desemnat, principalele atribuţii ale acestora sunt:

organizează conferinţele de presă ale prefectului, realizează dosarele de presă; realizează planul anual de comunicare şi relaţii publice ale prefecturii; ţine în permanenţă legătură cu Direcţia de Informare şi Relaţii Publice, realizează

sarcinile primite şi transmite modul de soluţionare al diferitelor probleme; pregăteşte strategia de comunicare cu reprezentanţii mass-media şi ai societăţii

civile în cazul unor evenimente de amploare sau situaţii de criză; asigură comunicarea în situaţiile de criză sau de urgenţă; gestionează eventualele situaţii de criză mediatică; asigură îmbunătăţirea imaginii Instituţiei Prefectului; monitorizează zilnic presa şi prezintă prefectului raportul de monitorizare; realizează comunicare cu mass-media şi transmite buletine informative,

comunicate de presă (la solicitarea reprezentanţilor mass-media sau din oficiu); întocmeşte strategii de îmbunătăţire a imaginii instituţiei în cazul în care în presă

au apărut articole care denigrează imaginea acesteia;

16

coordonează activitatea Centrului Operaţional Judeţean de Comunicare, format din toţi „purtătorii de cuvânt” ai instituţiilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative organizat în situaţii speciale (exemplu: situaţii de urgenţă cauzate de calamităţi naturale, alegeri electorale etc.);

organizează evenimente festive (exemplu: cultural-artistice, sportive etc.).În toate situaţiile în lipsa „purtătorului de cuvânt” prefectul este cel care comunică cu

mass-media, cu alte instituţii sau organizaţii, precum şi cu reprezentanţii Societăţii Civile. Activitatea de relaţii publice şi comunicare, are ca obiectiv prioritar crearea unei imagini pozitive atât în interiorul, cât şi în exteriorul instituţiei publice. pentru indivizi: (1) de informare; (2) de stabilire a identităţii personale; (3) de integrare în societate; (4) de divertisment. Această prezentare succintă a câtorva tipologii dezvoltate în legătură cu funcţiile comunicării de masă reflectă importanţa lor intrinsecă, precum şi atenţia deosebită acordată implicaţiilor sociale aferente procesului de comunicare în sine. III.Modele de conduită ale administrațiilor și comunicarea: modelul birocratic, noua gestiune publică, guvernarea democratică

3.1 Birocraţia ca raţionalitate sau modelul lui M. Weber

Birocraţia este considerată o formă de organizare structurală în care există prescripţii formale ale relaţiilor, reguli şi un set de proceduri.

Caracteristică primelor forme de guvernământ şi organizare industrială, birocraţia este analizată cu insistenţă în literatură, după modelul propus de Max Weber.

Elementele de bază ale birocraţiei, potrivit concepţiei lui Weber, sunt:1.charisma;2.tradiţia;3.autoritatea legal-raţională.

1. Weber utilizează cuvântul charismă pentru a caracteriza orice persoană, în virtutea căreia liderul este considerat ca fiind deosebit, înzestrat cu puteri supranaturale sau, cel puţin, ca având calităţi excepţionale, ieşite din comun. Acesta este cazul profetului, al liderului politic, ale căror organizaţii constau dintr-o serie de discipoli care joacă rolul de intermediari între lideri şi mase. Multe organizaţii au avut fondatori charismatici cum ar fi Henry Ford, iar baza autorităţii au reprezentat-o însuşirile unei singure persoane. Acest tip de organizaţie estcaracterizat printr-o mare instabilitate. În aceste organizaţii apar probleme de succesiune, caz în care se transferă şi autoritatea unei alte persoane. În cadrul: organizaţiilor politice mişcarea este împărţită între acei discipoli care pretind că ar fi adevăraţii urmaşi ai liderului. Astfel, procesul este, de obicei, unul de sciziune. Chiar dacă liderul numeşte un succesor, acea persoană nu va fi neapărat

17

acceptată. Este imposibil să apară un alt lider charismatic şi astfel organizaţia îşi pierde forma charismatică. Dacă succesiunea devine ereditară, organizaţia se transformă într-una tradiţională; dacă succesiunea este determinată de reguli, atunci se va dezvolta o organizaţie birocratică.

2. Bazele organizării şi autorităţii în organizaţiile de tip tradiţional sunt prezentate de precedente şi de-obiceiuri. Drepturile şi perspectivele diverselor grupuri sunt stabilite, considerându-se că ceea ce s-a întâmplat dintotdeauna este sacru; marele arbitru într-un astfel de sistem este obiceiul. Managerii într-un astfel de sistem posedă autoritate pentru că sunt moştenitori, iar măsura autorităţii este dată de obiceiuri. Când charisma intră în tradiţie prin transmitere ereditară, ea devine o parte a rolului managerului în loc să rămână o parte a personalităţii fondatorului. În forma de organizare a unui sistem de autoritate de tip tradiţional se pot distinge două modele, unul de tip patrimonial, în care demnitarii sunt personal angajaţi, dependenţi de lider prin remuneraţie. În modelul feudal, demnitarii au mai multă autonomie, prin sursele de venituri şi prin relaţia tradiţională de loialitate faţă de lider. Această concepţie a lui Weber poate fi aplicată şi organizaţiei moderne. Deseori, condiţia de manager a fost transferată de la o generaţie la alta, când acestea şi-au stabilit propriile dinastii, bazate pe transmitere ereditară. Selecţia şi angajarea se pot baza mai degrabă pe înrudire decât pe calificarea profesională. De asemenea, modul de lucru în multe organizaţii este justificat prin afirmaţia că „întotdeauna s-a procedat astfel”, ca un motiv în sine, fără o analiză raţională.

3. Sistemul de autoritate descris de Weber, cel legal raţional, este o formă de organizare birocratică. Pe acesta Weber îl consideră forma organizatorică dominantă a societăţii modeme. Sistemul este denumit raţional deoarece metodele sunt special concepute pentru a conduce la atingerea unor obective clare şi specifice ca şi cum organizaţia ar fi o maşină bine proiectată pentru a îndeplini o funcţie; fiecare parte a maşinii contribuie la atingerea maximei performanţe în realizarea funcţiei. Este legală deoarece se exercită printr- un sistem de reguli şi proceduri, prin postul pe care un individ îl ocupă la un moment dat. Pentru o astfel de organizaţie Weber utilizează denumirea de birocraţie. În sensul cel mai larg, birocraţia este sinonimă cu ineficienta, cu accentul pus pe probleme minore, cu formularistica şi înregistrările în exces. Mai concret, este identificată cu administraţia publică ineficientă. Dar, în termenii propriei definiţii, Weber afirmă: că, din punct de vedere tehnic, organizaţia birocratică este cea mai eficientă formă de organizare posibilă. „Precizia, viteza, claritatea, cunoaşterea înregistrărilor, continuitatea, libertatea opţiunilor, unitatea, stricta subodonare, reducerea neînţelegerilor, a costurilor materiale şi de personal - acestea sunt ridicate la nivelul optim într-o administraţie strict birocratică”. Weber însuşi utilizează analogia cu maşina atunci când spune că birocraţia seamănă cu o maşină modernă, în timp ce alte forme de organizare seamănă cu metode manuale de producţie.

3.2 Principalele caracteristici ale birocraţiei

18

Birocraţia în accepţiunea lui Weber prezintă următoarele caracteristici: formalizarea regulilor, specializarea şi ierarhia. Weber a insistat şi pe alte trei principii suplimenatre: cariera, codificarea raporturilor cu exteriorul şi, în cazul organizaţiilor din sectorul public, distincţia strictă între administraţie şi politică.

Formalizarea regulilor. Organizaţia birocratică presupune un ansamblu de reguli scrise, impersonale şi clar definite care acoperă toate aspectele: definirea rolurilor, raporturile de autoritate, planificarea carierei, modalităţi de funcţionare, toate acestea trebuie codificate în reglementări şi legi, conform principiului supremaţiei dreptului. Aceste reguli trebuie să fie formale, stabilite dinainte, şi nu informale sau improvizate după circumstanţele şi dorinţele executanţilor. Există instrucţiuni specifice pentru fiecare eveniment care se produce. O bună birocraţie se presupune că poate să prevadă totul, ceea ce implică clasificarea problemelor şi cauzelor individuale după criterii definite.

Specializarea. O definiţie strictă şi minuţioasă a sarcinilor ce trebuie să fie realizate, când şi cum, de către cine şi în sfârşit ceea ce nu trebuie făcut. Specializarea oferă două avantaje. Primul este complementaritatea angajaţilor: trebuie ca atribuţiile fiecăruia să fie clare şi să acopere ansamblul domeniilor de acţiune, astfel încât să nu existe domenii neacoperite, nici repetări inutile. Al doilea avantaj este de a permite o utilizare eficientă a controlului sepecialiştilor: cu cât o organizaţie pune accent pe specializarea sarcinilor, cu atât ea poate să apeleze la calificarea înaltă a experţilor care cunosc bine munca lor, şi în plus ea şi sporeşte eficacitatea.

Ierarhia. Organizaţia birocratică presupune o strictă dependenţă a fiecărui nivel inferior de un nivel superior, conform unei ierarhii clare şi bine definite. Informarea şi deciziile generale coboară pe nivelele ierarhice astfel încât fiecare angajat să-şi exercite competenţa fără să interfereze cu aceea a altor executanţi. Cu cât o regulă este mai generală, cu atât ea este elaborată de la un nivel ridicat, doar nivelul superior poate avea o vedere de ansamblu a organizaţiei şi să ţină cont de diferiţii factori care intervin în procesul de luare a decizilor.

Întreaga ierarhie se supune legitimităţii. Atât superiorul cât şi subordonatul nu pot încalcă drepturile care sunt prevăzute în regulament. Principiul ierarhiei aplicat într-un mod strict cuprinde avantaje majore:

a) Permite punerea sub control a ansamblului activităţilor, astfel încât deciziile să fie clare pentru întreg eşalonul organizaţiei şi fiecare să acţioneaze în aria sa de competenţă.

b) Se evită astfel arbitrariul din cadrul relaţiilor de autoritate şi se creează climatul de încredere necesar muncii în comun.

Cariera. Birocraţia este organizaţia în care recrutarea, promovarea, sancţiunile depind de criterii meritocratice şi impersonale. La angajare, criteriul „merit” presupune ca alegerea

19

candidatului să fie făcut în funcţie de califiacarea şi competenţa cerute de post. Calificarea este determinată de aptitudini recunoscute public şi verificate după o procedură impersonală (concurs, examene, diplome).

Într-o birocraţie, remunerarea se face prin salariu. Cunoscut dinainte, salariul variază în funcţie de nivelul ierarhic: cu cât se urcă în ierarhie, cu atât creşte responsabilitatea şi nivelul salariului.

Cariera se derulează după reguli impersonale, în interiorul fiecărei categorii de muncă, avansarea depinde de vechime. Accelerarea avansării de la un grad la altul este posibila doar trecând concursurile. Aceste reguli de promovare sunt garantate pentru fiecare încă de la intrarea în organizaţie. Ea formează planul carierei.

Conform principiului carierei, salariatul (birocratul) nu este ,,proprietarul” postului pe care-l ocupă nici a instrumentelor de care se foloseşte (materiale de birou, rechizite). Acesta este liber şi nu este supus autorităţii organizaţiei decât pentru îndeplinirea sarcinilor sale profesionale.

Cariera oferă garanţii care au ca efect maximizarea securităţii profesionale: securitatea muncii, promovare şi salariu. Avantejele presupun patru elemente importante:

a. Teoretic, se elimină arbitraritatea şi orice favoritism din cadrul evaluării muncii fiecăruia.

b. Ştiind că este interesant a face carieră în organizaţie, aceasta atrage cei mai buni candidaţi, cei mai bine formaţi şi cei mai calificaţi.

c. Având spiritul eliberat de orice preocupare privind viitorul profesional, participanţii pot să se concentreze pe munca lor de fiecare zi.

d. Principiul carierei conferă stabilitate şi îl leagă pe funcţionar pentru un timp îndelungat de organizaţie, permiţâmd astfel continuitatea în acţiune. Participantul se identifică mai uşor cu organizaţia şi îşi interiorizează normele şi valorile legate de postul său.

Codificarea relaţiilor cu exteriorul. Orice ar produce, bunuri, servicii sau reglementări, organizaţia birocratică acţionează cu exteriorul conform aceloraşi norme de impersonalitate. Birocratul nu îşi tratează clienţii ca pe nişte prieteni sau inamici, nici ca pe nişte aliaţi sau adversari, ci el acţionează neutru, „fără ură sau pasiune”. În relaţia sa cu publicul, el nu introduce alte criterii decât pe acelea prestabilite în regulament. În principiu, această codificare a raporturilor cu exteriorul prezintă patru avantaje:

a. Echitatea în relaţionarea cu persoanele. Cererile fiecăruia sunt analizate în funcţie de regulile recunoscute public. Nimeni nu se bucură de favoruri, nici nu suferă discriminări ilegale.

b. Onestitatea. Condus de regulament în relaţia sa cu publicul, birocratul este mai bine protejat împotriva negocierii şi presiunii exterioare care ar putea să-l corupă sau să-l expună la practici

c. Continuitatea. Regula este separată de birocraţii însărcinaţi să o aplice şi nu este tributară schimbării personalului.

20

d. Eficienţa. Clasificarea în funcţie de criterii arbitrare autorizează luarea în considerare a unui mare număr de situaţii diferite şi permite evitarea tratării diferite a cazurilor asemănătoare.

rm modelului tradiţional, o administraţie funcţionează sub controlul formal al elitei politice. Există un sistem strict de ierarhie birocratică, cu oficialităţi anonime motivate de interesul public şi care susţin partidele aflate la guvernare.

Teoriile lansate la sfârşitul secolul al XIX-lea s-au menţinut neschimbate şi au fost utilizate până la sfârşitul secolului al XX-lea în majoritatea ţărilor occidentale. La începutul anilor ’80 guvernele au început să caute răspunsuri la marile probleme sociale şi economice apărute. S-a constat că răspunsurile rapide şi flexibile, la stimuli din ce în ce mai variaţi, sunt necesare într-o societate dinamică.

Exemplificare – Modelul birocratic weberian

Weber are în vedere şase principii ale sistemului birocratic modern, derivate din conceptul de autoritate legală / raţională:

principiul teritoriilor stabile aflate sub o jurisdicţie specifică.

Sunt stabilite în general prin legi sau regulamente administrative.

principiul ierarhiei oficiale şi a nivelelor de autoritate.

Presupun o subordonare a cadrelor inferioare celor superioare.

managementul birocraţiei moderne.

Se bazează pe documente scrise, „dosare” ce sunt păstrate.

managementul birocratic.

Presupune o pregătire de specialitate.

persoanele implicate în aceste activităţi le pun pe primul plan. managementul birocratic urmează anumite legi, mai mult sau mai puţin stabile sau

exhaustive, care pot fi invalidate.

Cunoştinţele celor ce fac parte din domeniu trebuie să includă jurisprudenţa, management administrativ şi de afaceri.

21

Comparaţie model weberian cu alte modele :

MODEL WEBER MODEL GULICK MODELUL LEWIS

regulamente clare rigiditate comunicare

manager-subordonat dimensiune

exagerată a organizaţiei

conducere unipersonală

ierarhie clar definită rezultatele duc la

promovare

evaluare angajaţi după rezultate

atenţie mare la coordonare, comunicare şi conducere

valorificare potenţial creativ subordonat

tipuri de organizaţii – funcţie de loc şi obiective

manager performant

leadership conjunctural

rol mărit leadership organizaţia asigură

structura pentru exercitarea puterii politice

instituţia determină schimbări în structura politicului

BIROCRATIC RATIONAL STIINTIFIC

În decurs de secole lumea a trecut prin diferite etape de dezvoltare socială, marcând diferitemodele de existenţă socială, în funcţie de mentalitatea oamenilor, de valorile şi principiile de viaţa dupăcare aceştia se ghidau, marcând astfel diferite modele de guvernare, care se deosebeau mai mult sau mai puţin de la stat la stat în diferite perioade ale istoriei.Odată cu trecerea timpului aceste valori şi principii sau schimbat, realităţile sociale şi condiţiileDe viaţă au evoluat, iar odată cu ele au evoluat şi formele de manifestare ale diferitor modele deguvernare, au apărut unele noi, altele s-au adaptat şi au evoluat, practicânduse în unele ţări şi la momentul de faţă. Dacă vorbim de modele noi de guvernare,atunci putem menţiona aici modelul democratic.Dintre modelele de guvernare practicate de secole, care s-au adaptat şi au evoluat conform realităţilor sociale şi există şi în ziua de azi, este modelul de guvernare monarhic.Primul are la bază principiul libertăţilor şi drepturilor omului, principiul suveranităţii şi aseparării puterilor în stat, toate acestea cuprinse într-o constituţie scrisă, sub formă de legefundamentală, care reglementează relaţiile membrilor societăţii la cel mai înalt nivel, de la ea pornind orice alt act juridic.În cazul monarhiei, statul este unul autoritar, totalitar, puterea este ţinută în mâinile unei singure persoane, a monarhului, aici nu putem vorbi de o constituţie scrisă,ci doar de nişte cutume sau altfelspus nişte obiceiuri, tradiţii de viaţă. 

22

Un model de guvernare democratic, dar care se aplică într-un stat monarhic precum RegatulUnit al Marii Britanii, dar şi altele, este „ Modelul Westminster”. Acest model de guvernare reprezintă un model de guvernare monarhic, care s-a adaptat şi a evoluat, împrumutând caracteristici de la noimodele, cum este cel democratic şi reprezintă un model de guvernare „hibrid” între democraţie şimonarhie, despre acesta vom vorbi în cele ce urmează. Indiferent de ce perioadă istorică vorbim şi de ce model de guvernare avem în vedere, întodeauna au existat într-un stat anumiţi actori politici, care prin intermediul administraţiei publice saua funcţionarilor de pe lângă ei au dorit să -şi pună în aplicare ideologia şi deciziile politice pe care le adoptau, astfel creânduse anumite raporturi între respectivele părţi. Referindune la raporturile politică -administraţie, vom avea în vedere actorii care deţin puterea politică, sub ce forme apare această putere, cum se împarte, ce caracteristici  presupune şi nu în ultimulrând cu se manifestă puterea politică în sfera administraţiei, toate acestea analizate prin prisma modelului de guvernare Westminster.Astfel, în cele ce urmează vom analiza principalele caracteristici ale modelului Westminster dinRegatul Unit al Marii Britanii , sistemul constituţional prevăzut de acest model, modul de manifestare şigradul de separaţie a celor trei puteri de stat din prisma modelului Westminster, precum şi rolul şefuluistatului şi a grupurilor de interese în actul de guvernare după Westminster.

Bibliografie:

- Corina Rădulescu – suport de curs;- Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.- Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

23

- Cf. Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, Edutura Polirom, 2003, - Ştefan Prutianu, Antrenamentul calităţilor de comunicare, Editura Polirom, 2004,- Cristina Coman, Relaţiile Publice, Principii şi Strategii, Editura Polirom, 2006- Valentin Stancu, Ofiţerii de relaţii publice şi gestionarea crizelor, în Orizonturi Militare, nr. 2/1992- Apud. Camelia Beciu, Politica discursivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

24