Introducere

Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.

Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.

Originea

Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.

Studii genetice recente arata [1] [2] ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.

Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.

LimbaLimba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi documentate.

Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:

Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.) Egiptenă veche (3000–2000 î.Hr.) Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.) Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.) Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.) Egiptenă coptică (sec III-XVII d.Hr.)

Religia

Pentru detalii, vezi: Religia în Egiptul antic.

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.

Religiile egiptene au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.

Arta

Pentru detalii, vezi: Arta în Egiptul antic.

Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor

asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.

Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.

Vin

In Egiptul Antic, in urma cu cinci milenii, vinul era un ingredient important pentru prepararea unor leacuri

Diverse specii de plante aromatice macerate in vin ii confereau acestuia proprietati medicinale. Vechii egipteni erau faimosi pentru vastele lor cunostinte medicale si foloseau un mare numar de produse naturale pentru a trata diferite afectiuni. Cercetatorii de la Universitatea din Pennsylvania, SUA, au analizat, cu ajutorul unor tehnici biomoleculare, reziduurile gasite in doua vase pentru vin, descoperite in situri arheologice egiptene.

Unul dintre vase, descoperit intr-un mormant datand aproximativ din anul 3150 i. Hr. , continea resturi de vin amestecat cu ierburi aromatice – salvie, menta, coriandru – si rasina de conifere. Intr-o alta amfora, mai recenta, datand din secolele IV-VI d. Hr. , au fost descoperite reziduuri de rasina de pin si rozmarin. Insemnari pe papirus, descoperite de-a lungul timpului, arata ca vechii egipteni foloseau aceste plante pentru a trata o gama larga de afectiuni, de la dureri de stomac pana la herpes. Vinul si alte bauturi alcoolice erau utilizate pentru a dizolva substantele active din plante, obtinandu-se astfel solutii  cu proprietati medicinale, pentru uz extern sau intern.

Bolta

Anticele temple egiptene erau aliniate atat de precis cu evenimentele astronomice incat oamenii isi puteau regla calendarele politice, economice si religioase dupa ele. Aceasta este descoperirea unui studiu efectuat asupra a 650 de temple, dintre care unele dateaza din anul 3000 i.Hr.

Noul an coincidea cu momentul in care lumina soarelui soltitiului de iarna atingea sanctuarul central al templului Karnak, in prezent Luxor, sustine arheologul astronom Juan Belmonte de la Institutul Astrofizic Canaries din Tenerife, Spania.

Hieroglifele desenate pe peretii templelor ofereau indicii referitoare la intrebuintarea astronomiei in arhitectura acestor constructii, incluzand reprezentari ale unor ceremonii in care faraonul marca aliniamentul templului cu ajutorul unui fir dintr-un material special. Belmonte si Mosalam Shaltout de la Observatorul Helwan din Cairo au descoperit ca templele sunt toate aliniate conform unui eveniment astronomic semnificativ, precum solstitiul sau echinoctiul, ori rasarirea lui Sirius, cea mai stralucitoare stea de pe cer.

"Cineva trebuie ca mergea la locul vizat pentru ridicarea unui templu in timpul unui eveniment solar, lunar sau stelar - asa cum am procedat noi - pentru a marca pozitia pe care axa constructiei urma sa o aiba. Pentru cele mai importante temple, aceasta persoana putea fi foarte bine insusi faraonul, dupa cum sugereaza unele desene", a adaugat Belmonte.

CELE 7 MINUNI ALE EGIPTULUI anticAcum peste 3.000 de ani, vechi egipteni au construit cele mai frumoase monumente din lume. Piramda lui Kheops, cea mai mare construcție din piatră de pe Terra, a fost cladită cu o precizie demnă de arhitectura viitorului. Cum pășeau faraonii în lumea de dincolo ? Templul lui Hatshepsut este un miracol al arhitecturii. Sfinxul, sculptat într-un singur bloc de piatră, este cea mai mare statuie din lume.

Complexul de temple de la Karnak, cel mai mare din lume, a devenit un veritabil câmp de luptă arhitectonic. Templul închinat lui Ramses cel Mare a fost cioplit direct în stâncă. Și mai este Muntele Sinai, cel mai mare miracol al naturii din Egipt, unde se spune că Dumnezeu i-ar fi dat lui Moise tablele cu cele zece porunci.

7. Valea RegilorRegii din Egiptul Antic nu erau simpli muritori, ci erau zei încarnați, iar egiptenii din vechime aveau mai multă grijă la îmormântarea regilor decât orice altă nație. În urmă cu 3.500 de ani au început să construiască cel mai venerat cimitir de pe pământ. Valea Regilor este cel mai spectaculos loc de îngropăciune din lume.

6. Templul Reginei HatshepsutConstruit pe dealurile din împrejurimile Văii Regilor, Templul Reginei Hatshepsut este cel mai impresionant monument din vestul Tebei. Templul futurist al lui Hatshepsut este ticsit cu trăsături revoluționare, o amintire potrivită a unuia dintre cei mai inovatori faraoni ai Egiptului. Fiind cea mai mare fiică a lui Tutmes I, nepotul vitreg al lui Hatshepsut a devenit faraonul Tutmes al III-lea. Îngrijorată că băiatul ar putea pierde controlul puterii, aceasta s-a autointitulat consoarta regelui și, ulterior, rege.

5. Complexul de temple de la KarnakCând Teba a devenit centrul religios al Egiptului, templul de la Karnak a devenit scaunul lui Amon, zeul statului egiptean. Karnak a ajuns curând să găzduiască peste 600 de preoți. Clădirile complexului sau răspândit rapid la sud și vest de Nil. În centru se află o sală impresionantă străjuită de o pădure de coloane, dintre care unele au înălțimi de peste 20 de metri. Tot aici se află și obeliscul lui Hatshepsut  care, cu impunătoarea înălțime de 30 de metri, este cel mai înalt mare care a supraviețuit din Egiptul Antic. Cântărind 323 de tone, acesta a fost sculptat dintr-o singură bucată de granit, adusă de la peste 600 de kilometri depărtare, din Aswan.

4. Templul lui Ramses al II-lea de la Abu SimbelConstruit pentru a face cunoscută puterea supremă a lui Ramses, Templul de la Abu Simbel era cel mai impunător templu din piatră din lume. Armate de pietrari au lucrat la transformarea fațadei din stâncă în două statui enorme ale faraonului. Sculptate într-un perete de piatră, aveau înălțimea de aproape 20 de metri. Se crede că locul a fost ales atât pentru maleabilitatea pietrei, cât și datorită apropierii de Nil și pentru a fi văzute de la kilometri depărtare, de către oricine intra în Egipt prin sud.

3. Muntele SinaiUnele minuni nu sunt făcute de mâna omului, ci sunt altare naturale și hotare ale spiritualității. La peste 2.100 de metri înălțime, Muntele Sinai, sau Gebel Moosa, este cel mai înalt munte din sudul Sinaiului și unul dintre cele mai spirituale locuri de pe pământ. Potrivit relatărilor biblice, Moise a primit aici cele zece porunci de la Dumnezeu, scrise pe două table de piatră. Pentru a marca locul unde Moise a primit poruncile, a fost construită o mănăstire greacă, 1.500 de ani mai târziu, ce poartă hramul  Sfintei Ecaterina.

2. SfinxulEste cea mai mare sculptură în piatră din lume.  Este un mister, întrucât nimeni nu știe cu siguranță ce anume reprezintă sau cine l-a făcut. Jumătate om, jumătate animal, Sfinxul a fost considerat multă vreme drept cea mai ciudată figură de pe planetă. Lung de 60 de metri și înalt de 20, Sfinxul străjuiește platoul Gizeh, alături de două dintre cele mai mari piramide din Egipt. Timp de sute de ani, Sfinxul a fost privit ca fiind cheia vieții. Faraonii s-au prosternat la picioarele sale, iar cuceritorii au îngenuncheat în fața lui. Chiar dacă a fost supus unui lung șir de teste, Sfinxul rămâne și în zi de azi o enigmă.

1. Marea Piramidă de la GizehEstea cea mai veche minune din lume și stă în picioare de cel puțin 4.500 de ani. Este cel mai mare mormânt construit vreodată și este încă cea mai mare construcție de piatră. A fost construită pentru faraonul Kheops în anul 2.650 î.En și de atunci încoace această clădire a fost un simbol al arhitecturii monidale. Kheops și-a pus în minte să creeze o piramidă perfectă. La bază, este aliniată cu polii magnetici ai pământului. Este construită din 2.300.000 de blocuri de piatră, dintre care unele cântăresc cinci tone.

A îmbălsăma şi a mumifica au în esenţă acelaşi sens.

A îmbălsăma (din Latinescul in balsamum, înseamnă a "pune în balsam," o mixtură de răşini aromatice). Procedeele de mumificare sunt foarte similare deoarece în ambele cazuri corpul era uns cu unguente, uleiuri şi răşine. Cuvântul mumie provine dintr-o interpretare greşită a procesului. Corpurile a căror îmbălsămare este de o calitate slabă (în special cele din Perioada Târzie) sunt de multe ori negre şi foarte strălucitoare şi de aici s-a ajuns la părerea că acestea erau prezervate prin scufundarea lor în bitum, în Arabică cuvântul bitum este mumiya.        Există multe medode moderne de conservare a corpurilor (ex. prin criogenie), însă acestea nu erau la îndemâna egiptenilor în antichitate. Singura metodă cunoscută acestora era uscarea în nisip încins, însă această metodă lăsa corpul nu tocmai cu forma dorită si destul de nepotrivită pentru scopul său de a pastra suletul Ka, mai ales al unui faraon. Nilul a oferit însă soluţia. Nilul se revarsă anual şi provoacă inundaţii fertilizatoare, în lipsa acestui fenomen, Egiptul nu ar fi decât un deşert străbătut de un râu. Revărsările aduc cu ele aluviuni care fac terenul fertil. În urma retragerii apelor rămân bălţi care în timp se evaporă lăsând în urma lor o substanţă cristalină numită natron (carbonat de sodiu cristalizat) care trage şi absoarbe umezeala.         În timpul Vechiului Regat, organele interne ale reginei Hetepheres au fost extrase şi depuse într-o soluţie de natron cu concentraţia aprox. 3%. Când cutia a fost deschisă s-a observat că tot ceea ce rămasese din corpul reginei nu era decât un fel de noroi. Primele încercari de mumificare au fost eşecuri totale, ceea ce i-a determinat pe cei ce se ocupau de îmbalsamare să încerce în schimb păstrarea formei corpului. Ei au făcut acest lucru prin înfăşurarea corpului în bandaje îmbibate cu raşină. Ca dovadă a nivelului înalt la care aceştia au ajuns este mumia unui muzicant al ***ţii (Waty) din timpul celei de a V a dinastii care păstrează încă detalii extraordinare ale feţei (riduri), bătaturi şi alte elemente.          Procesul de îmbălsămare dura 70 zile. Câteva secole mai târziu a apărut o nouă tehnică de mumificare. Mai întâi îmbălsămătorii spălau interiorul şi exteriorul corpului şi îl umpleau cu un tip special de vin şi cu mirodenii. Apoi scoteau toate organele interne extrăgând creierul cu un cârlig prin nas şi umpleau corpul cu o soluţie de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra suletul (Ka).După aceia toate organele interne erau puse în vase acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile apoi era din nou spălat cu vin şi amestecuri de mirodenii, după care se înfăşura în bandaje umede şi apoi era uscat, prin acest proces se obţinea garanţia că trupul defunctului îşi va păstra forma şi dimensiunile sale.          Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri şi bijuterii pe corp, după care era pus în cosciug şi îngropat. Egiptenii credeau că fiecare om are un corp fizic şi un suflet numit 'ka' - forţa vieţii, care dăinuia şi după moarte. Ca şi în cazul unui om viu, acest ka trebuia întreţinut, el avea nevoie de divertisment şi de uneltele defunctului. Toate aceste articole erau deci plasate în mormânt. Esenţial era ca acest 'ka' să se reunifice cu corpul fizic, motiv pentru care cadavrele erau mumificate. Defunctul trebuia să se reîntâlnească cu acest 'ka' al său pentru a obţine viaţa veşnică după moarte. Cum însă corpul fizic nu putea călători din mormânt până în lumea de dincolo, această călătorie era întreprinsă de personalitatea defunctului, adică 'ba'. După ce 'ba' şi 'ka' se reunificau, porneau într-o călătorie finală spre cer, soare şi stele, unde defunctul învia din morţi ca 'akh' (spirit), dobândind viaţa veşnică.           Primul pas în procesul de mumificare era îndepărtarea organelor interne, printr-o incizie efectuată în partea laterală a corpului. Inima, considerată tronul inteligenţei şi forţa vieţii, era lăsată la locul său, dar creierul era scos prin nas, cu un cârlig special, şi aruncat. Restul organelor erau păstrate în vase canopice.Mumia lui Ramesses II

          Cadavrul era împachetat, acoperit cu carbonat de sodiu cristalizat (un tip de sare) şi lăsat să se

deshidrateze timp de 40 zile. Corpul era apoi înfăşurat în bandaje îmbibate în răşină, carbonat de sodiu şi uleiuri aromate, iar toate orificiile corpului erau astupate. În final, corpul era acoperit cu răşini şi bandajat încă o dată, iar preoţii plasau diferite amulete între straturile de bandaje. Întregul proces, însoţit de rugăciuni şi descântece elaborate, dura aproximativ 70 zile, însă corpurile astfel prelucrate s-au conservat perfect timp de mii de ani.

Cultula) Locurile de cult. Templul era la egipteni "locuinta zeului". In el se pastra statuia zeului si era instalat animalul sau sfant. La inceput egiptenii faceau locuinte modeste pentru zei. Acestea nu erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de rachita si inchise cu un gard de pari. La intrare,  erau puse insignele tribului si emblema zeului, sculptata in lemn. Mai tarziu s-au construit temple din piatra, de forma patrata si cu doua usi, una in fata celeilalte, servind preotilor pentru a intra pe una si a iesi pe cealalta cand purtau idolul in procesiuni. Cel mai impunator din  monumentele de piatra este celebrul templu imperial al lui Amon-Ra de la Karnak. Celelalte temple care s-au pastrat, cel de la Denderah, inchinat zeitei Hathor, cel de la Edfu, inchinat zeului Horus, cel de la Luxor, Ramesseum-ul, aveau toate cam aceeasi impartire. In apropierea fiecarui templu era de obicei un templu mai mic, numit mammisi ("camera nasterii"), in care se presupunea ca se nascuse fiul marelui zeu al templului principal. Drumul care ducea la templu era strajuit de o parte si de alta de sfincsi, iar inaintea intrarii erau doua obeliscuri monolitice, uneori foarte inalte si acoperite cu inscriptii. Pe peretii interiori ai templului erau reprezentate ceremonii in legatura cu cultul zeului, iar pe peretii exteriori erau zugravite scene din luptele victorioase ale regelui.  In timpul Regatului nou s-au construit si temple sapate adanc in stanci.  Cele mai renumite temple in acest caz sunt cele de la Ipsambul, din Nubia. In templul propriu-zis nu se celebrau niciodata ceremonii publice. In el intrau numai preotii principali ai templului si, in anumite imprejurari, faraonul. Ceremoniile publice se desfasurau afara, in curtea templului. b) Preotii. Singurul preot in intelesul strict al cuvantului era la egipteni regele, in calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalti preoti isi implineau functia ca inlocuitori, ca imputerniciti ai regelui. Preotii egipteni se bucurau de o mare cinstire din partea poporului si aveau uneori o putere politica extraordinara, cum a fost aceea care a provocat reactiunea regelui Amenofis al IV-lea. Ei n-au format totusi o casta inchisa. Cu vremea insa  s-a constituit un sacerdotiu propriu-zis, care mai ales in epoca de decadenta a religiei egiptene devenise extrem de numeros.            Ierarhia preotilor egipteni avea in fruntea sa un mare preot. Subalternii acestuia se imparteau in diferite categorii: "ceremoniarii" sau "lectorii", care recitau formulele sacre scrise pe rulouri de papirus, "servantii", un fel de diaconi care acompaniau pe oficianti, "cei curati", "parintii divini", "profetii" si altii, care implineau tot felul de oficii la temple.  

Existau si preotese in cultul egiptean, indeosebi in acela al zeitelor Nut si Hathor,precum si in cultul mortilor. Functia lor principala era aceea de a se ocupa cu muzica si dansul in cinstea zeilor. Pe langa privilegiile de care se bucurau, preotii egipteni trebuiau sa se supuna unor restrictii. De pilda: nu aveau voie sa manance altfel de carne decat din cea adusa ca sacrificiu; le era interzisa consumarea carnii de porc si de peste; intrebuintau foarte putin untdelemn si vin; se imbracau cu haine foarte simple si isi radeau capul. De asemenea trebuiau sa se supuna unor lungi si complicate purificari.  c) Riturile. Cultul egiptean era de doua feluri: zilnic si festiv. Riturile cultului zilnic erau randuite cu amanuntime si erau foarte complicate. Astfel, la templul din Abydos, cultul zilnic comporta 35 de ceremonii distincte, iar la cel din Teba aproape 60 de ceremonii. Zeul era tratat ca un rege caruia nu trebuia sa-i lipseasca nimic. I se facea toaleta zilnica, i se ofereau mancaruri alese, i se aduceau flori din abundenta ca sa-i incinte privirea etc. Riturile principale aveau ca scop sa aplice idolului cultul osirian al reinvierii. Adica se credea ca prin implinirea ritualului secret, care se practica pentru chemarea in viata a unei statui, zeul reinvia, asa cum reinviase Osiris. Riturile cultului festiv se desfasurau cu o extraordinara amploare. In astfel de imprejurari se dadea putinta poporului sa-si contemple zeul, care era scos din sanctuarul sau si prezentat publicului, de obicei pe un fel de barca. Se obisnuia de asemenea ca zeul sa faca vizite vreunui alt zeu sau zeita cu care era socotit inrudit. De pilda, zeita Hathor de la Denderah facea vizita o data pe an lui Horus de la Edfu. Atunci idolul era asezat pe o  barca, proprietate a templului, si calatorea pe Nil cu un alai de muzici, dansuri si tamaieri. La marile sarbatori, regele insusi oficia ca mare preot si se intampla uneori sa-si adore propria statuie, recunoscandu-se ca zeu. Exista la egipteni si un cult particular, savarsit de capul familiei la propriul sau domiciliu. Acest cult consta din sacrificii pentru stramosi si din implinirea unor rituri cu prilejul diferitelor evenimente familiale mai importante. Ca si in alte religii, jertfele si ofrandele formau partea principala a riturilor cultului egiptean. S-a discutat asupra sacrificiului uman in cultul egiptean, dar este sigur ca acesta a existat. Astfel, Amenofis al II-lea se lauda ca dupa o victorie a sacrificat tatalui sau, zeul Amon, sapte conducatori sirieni, iar pe peretii templelor si ai mormintelor regale sunt reprezentari de suverani, chiar din dinastiile Regatului nou, ucigand inaintea imaginii unui zeu, pe suveranii sau conducatorii de osti straine invinsi. De asemenea, cand se punea prima piatra la construirea unui templu se aducea un sacrificiu omenesc; obicei care a fost suprimat cu timpul.  d) Sarbatorile. Cele mai importante sarbatori anuale erau cele legate de inundatiilor produse de Nill. Schimbarea anotimpurilor, zilele aniversare ale nasterii si ale urcarii pe tron a regelui erau de asemenea prilejuri de sarbatori. Fiecare templu isi avea zilele sale proprii de sarbatoare, care se raportau la evenimente mitice din viata zeului respectiv, incit fiecare templu isi avea calendarul sau. Tot aici am putea aminti si de celebrele "mistere osiriene", care erau de doua feluri. Unele se desfasurau sub cerul liber, cu participarea intregului popor. Altele aveau loc in secret, in templu, in fata unui numar de initiati.  d) Riturile de inmormantare. Unor astfel de credinte cu privire la viata viitoare le corespundea desigur un ansamblu de rituri de inmormantare. In epoca preistorica, egiptenii isi ingropau mortii la fel cu toate popoarele cu o civilizatie inferioara. Cadavrul era strans legat in pozitia chircita si culcat pe partea stanga, cu capul cel mai adesea spre sud si cu fata spre vest. Uneori cadavrul era taiat in bucati si capul

pus deoparte, pentru ca mortul sa nu devina primejdios pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. In aceasta perioada nu exista practica mumificarii. Mai tarziu insa, ideea de ka, a dus la conservarea cadavrelor prin imbalsamare, operatie in care egiptenii au excelat. Exista doua descrieri clasice despre felul cum imbalsamau egiptenii cadavrele, una a lui Diodor Sicilianul si alta a lui Herodot. Acesta din urma arata ca existau mai multe feluri de imbalsamari, dupa pretul pe care rudele mortului il puteau plati specialistilor in arta imbalsamarii. Imbalsamarile cele mai scumpe se faceau in felul urmator. Se extragea prin nari cu un fier incovoiat o parte din creier, iar cealalta parte era lichefiata prin anumite medicamente. Apoi cadavrul era golit de intestine, curatit si purificat cu o infuzie de vin de palmier si cu aromate pulverizate. Locul ramas gol era umplut cu smirna pisata si cusut la loc. Cadavrul era apoi imbibat cu azotat de potasiu  si pus la pastrare intr-un loc ascuns timp de 70 de zile. Dupa aceea era infasurat de la cap pana la picioare in fisii de panza inmuiate in cauciuc. Pe fata i se punea o masca de in, care pastra asemanarea cu figura mortului. Rudele aveau grija ca indata dupa imbalsamare sa bage cadavrul intr-o cutie speciala, de lemn, construita in forma de om si avand doua ferestre rotunde in directia ochilor, pentru ca mortul sa poata vedea soarele. Exteriorul acestei cutii era plin de inscriptii cu rugaciuni catre zeii protectori ai mortilor: Osiris, Isis, Anubis, Nephtys etc. Dintre obiectele de inmormantare nu lipsea niciodata o barca. Ca o masura de prevedere pentru cazul ca imbalsamarea n-ar fi fost perfecta si astfel mumia nu s-ar fi pastrat, se asezau in mormant una sau mai multe statui sau statuete, care reprezentau pe mort si care puteau sa tina locul mumiei, servind ca salas al "dublului", al lui ka. In mainile mortului si intre benzile mumiei se puneau texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor, care trebuia sa-i serveasca pentru a invinge dificultatile calatoriei in lumea cealalta si pentru a raspunde cum trebuie in fata judecatii lui Osiris. Pe peretii mormantului erau zugravite reprezentari ale mitului osirian, care aveau ca scop sa mijloceasca in chip magic transformarea mortului intr-un Osiris. Numeroase talismane constituiau pentru mort o adevarata armatura magica. Dintre acestea nu putea sa lipseasca niciodata carabusul, simbolul reinvierii, care se aseza pe pieptul mortului in dreptul inimii. e) Mormintele. In timpurile cele mai vechi si chiar si mai tarziu pentru oamenii simpli, „locuinta" de veci a mortului era o simpla groapa, nu prea adanca, sapata in nisip, sau in stinca, astupata apoi cu o piatra pentru ca sa nu intre acolo sacalii. Mormintele regale si ale nobililor au luat insa, inca din vechime, infatisarea unor fortarete cu peretii oblici spre centru si avand inauntru cinci camere, una mai mare in centru, in care se depunea mortul, si alte patru mai mici laterale, care serveau pentru pastrarea proviziilor si uneltelor necesare mortului. Aceasta casa mortuara poarta astazi numirea araba mastaba. Cu vremea au intervenit unele modificari in interiorul acestor cladiri, camera din mijloc devenind o capela, in care rudele si preotii indeplineau la anumite zile cultul mortilor. Mumia era pusa in pamant, dedesubtul capelei, unde era coborata printr-o gaura facuta in acoperisul cladirii. Indata insa dupa coborarea mumiei in aceasta ascunzatoare, gaura era astupata cu moloz, pentru a face imposibila profanarea mormantului. Alaturi de capela era o celula mica in care se tinea statuia mortului. Celula corespundea cu capela printr-un mic orificiu, permitand sufletului mortului (ka), intrupat in statuie, sa se bucure de ofrandele si parfumurile arse in camera funerara alaturata. Orientarea cladirii era cu fata spre rasarit, incat cei care aduceau sacrificii inauntru sedeau cu fata spre apus, directie in care se credea ca merg sufletele spre imparatia lui Osiris. Mormintele faraonilor, pe care le cunoastem sub numele de piramide, nu sunt altceva decat mastaba de dimensiuni monumentale, cu deosebirea ca in locul capelei se construia alaturi de piramida un templu, in care se oficia cultul regelui titular al marii piramide alaturate.  

S-au emis mai multe ipoteze asupra semnificatiei piramidelor. S-a spus de exemplu ca forma lor, care seamana cu aceea a unui cort, ar aminti vremea cand egiptenii erau un popor nomad, sau ca ele ar semnifica adapostirea temporara a sufletului intr-un cort, pe drumul sau spre imperiul lui Osiris. De asemenea s-a spus ca baza patrata a piramidelor ar avea vreo legatura cu cele patru elemente constitutive ale cosmosului. S-a ajuns chiar la o intreaga stiinta esoterica a "piramidologiei", care descopera tot felul de simbolisme si mistere in arhitectura piramidelor. Cu siguranta ca lucrurile sunt mult mai simple si credem ca au dreptate cei care spun ca la inceput a fost o simpla ingramadire de pamant sau de pietre deasupra mormantului. Cele mai renumite dintre ele sunt desigur marile piramide de la El Giseh, inaltate pentru a adaposti mumiile a trei suverani din dinastia a IV-a (2723-2563 i. Hr.): Kheops, Khefren si Mykerinos.

Notiunea de suflet si trup in Egiptul antic Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit de originea omului. Unele mituri il prezinta pe zeul soarelui, Ra ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului este Ptah si apoi Khunm, acesta din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket, zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei. In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a omului; prin urmare centrul personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora omul le este dator cu viata dupa moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni ale fiintei umane care depind insa de integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in mormant a unor obiecte folositoare trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar concreta in timpul vietii de pe pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta parasea trupul o data cu moartea individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata omul, ca un fel de pazitor, de inger si intra in trup la moarte. Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana despre om. Acest lucru este posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit de-a lungul timpului o adevarata forta a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri. Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte. Altfel n-am mai intelege nimic din giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape imposibil de spus. Din cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si personalitatea pe care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi fost scindat, specificat intr-o serie de suflete, care n-ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau subdiviziuni ale activitatii spirituale.  Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o alta viata. Era reprezentat printr-un cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma sa-si ia zborul dupa

moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si forma unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare. Asupra cuvantului ka s-au produs cele mai multe discutii intre cercetatori si nu putem spune ca lucrurile s-au lamurit depun. Probabil cea mai indreptatita parere este aceea care considera pe ka drept un principiu vital strans legat de corp, care nu-si ia zborul dupa moarte, ca ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat cat se pastreaza trupul. Este conceptia primitiva egipteana despre suflet, anterioara conceptiei superioare reprezentate prin ba. Din credinta ca soarta sufletului, a lui ka, este legata de trup, a luat nastere grija egiptenilor pentru pastrarea in bunastare a trupurilor mortilor cat mai multa vreme cu putinta. Si de aici imbalsamarile si piramidele ca morminte durabile, iar pentru cazul ca totusi trupul ar fi suferit vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru ca sa locuiasca in ele ka. Fireste ca acest suflet, ka, trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru ca sa nu vina ca strigoi printre oameni. 

Preliminarii:Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt din imensul pustiu al Saharei. Parerea cea mai acreditata este aceea ca poporul egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de triburi diferite care faceau parte din populatiile indigene ale Africii de Nord si de Est. Ca organizare politica, Egiptul a avut la inceput un regim patriarhal, adica populatia era impartita pe ginti, apoi s-a impartit pe comunitati teritoriale numite de catre greci nome si care erau in numar de circa 42. Pe la mijlocul mileniului al IV-lea i. Hr., se formeaza doua state: Egiptul de Sus, in regiunea izvoarelor Nilului, cu Teba cetate principala, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului, cu Memfis cetate principala. Pe la sfirsitul mileniului al IV-lea i. Hr., cele doua state egiptene au fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes conform traditiei, luind astfel nastere prima dinastie a faraonilor egipteni. Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut urmatoarele perioade: Regatul timpuriu (3000-2 778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,; Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, in care timp se construiesc marile piramide; perioada "regalitatilor multiple" (2263-2 050); Regatul mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia si invazia hicsosilor (1730-1562), hicsosii  fiind triburi nomade asiatice ; Regatul nou (1562-1085), cu capitala la Teba, perioada care constituie apogeul politic si cultural al Egiptului antic; Regatul tirziu (1085-525), cu capitala la Sais .In anul 525 i. Hr., Egiptul a incetat de a mai fi un stat liber. Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui. Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare. Inainte de anul 4000 i Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei aparte. Trebuie spus

ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi functii. Diferenta lor consta doar in reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale. Religia egipteana este considerata ca fiind cea mai veche si aceea care a avut cea mai lunga perioada de existenta dintre toate religiile lumii. In lunga sa existenta, aceasta religie a suferit o serie de transformari, cunoscand forme inalte de spiritualitate, dar si aspecte din cele mai grosolane. Cu toata aparenta de unitate, religia egipteana a fost de fapt un adevarat mozaic de credinte si rituri, care gravitau in jurul catorva idei principale, intre care cultul solar si credinta in nemurirea sufletului. Cultul solar, cu numeroasele lui variante, reprezenta ideea de unitate divina, soarele fiind zeul suprem caruia i se subordonau toti ceilalti zei. Teologia egipteana s-a ridicat la un inalt nivel de speculatie, atingand, prin fuzionarea zeilor, un monoteism sui generis, mai ales prin cultul discului solar, al lui Aton. Dar aceasta nu inseamna nicidecum, asa cum s-a pretins uneori, ca religia egipteana a fost cumva monoteista in adevaratul inteles al cuvantului si cu atat mai putin universalista. Poporul nu i-a urmat pe teologi in speculatiile lor si teologii insisi au cultivat un politeism traditional de parca nici n-ar fi existat acele speculatii teologice. Structura insasi a religiei egiptene era politeista si cultul insusi al acestei religii era de asa natura incat nici o speculatie monoteista nu putea fi in stare sa schimbe caracterul politeist al acestei religii. In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect principal al religiei egiptene antice pe care l-am mentionat, credinta in viata viitoare, putem spune ca aceasta credinta a facut ca pamAntul Egiptului sa fie presarat cu monumente funerare ca nici o alta tara din lume, egipteanul  antic considerind viata aceasta ca o simpla anticamera a vietii celeilalte.