Dreptul Uniunii EuropeneLector dr. Ioana Nely Militaru

CURS. 1. Capitolul I. Cronologia construcţiei europeneI. 1. Precursorii integrării europene → La 19 septembrie 1946, Winston Churchil în discursul său de la Universitatea din Zűrich, afirma necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, iar ca primă etapă a acesteia, realizarea unui parteneriat Franţa-Germania.

→ La 7 iunie 1947, în plan economic, George Marschal1 anunţă oficial lansarea unui vast program de sprijin economic – peste 10 miliarde de dolari – numit Planul Marschal. La momentul respectiv statele europene se aflau în reale dificultăţi economice şi sociale, consecinţa celui de-al doilea război mondial încheiat recent .

→ La 16 aprilie 1948 a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OCEE). A fost înfiinţată ca organizaţie permanentă de coordonare a politicilor economice naţionale şi însărcinată cu repartizarea ajutorului american.

→ La 4 aprilie 1949, în plan politico-militar, se înfiinţează Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) având ca membri fondatori 12 state, inclusiv S.U.A.

→ La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei2 - ca o concretizare a ideii europene „având ca membri fondatori 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia - al cărui rol principal s-a circumscris domeniului social şi cultural, nu militar şi economic.

→ În acest context istoric, Robert Schuman, în declaraţia, din cadrul proiectului său, din 9.05.1950 de la Paris, preciza : „Europa nu se face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Funcţionarea construcţiei europene înlătură în acelaşi timp, integrarea globală, în profitul unei integrări sectoriale, şi integrarea politică în profitul integrării economice“.

În acest sens, Jean Monnet3 şi Robert Schuman au formulat un principiu fundamental potrivit căruia „prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, se vor pune primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă păcii“. Prin această propunere Decaraţia de la 9 mai 1950 sugerează că începutul edificiului european să fie acela al sectorului de

1 La 5 ianuarie 1947 George Marschal, secretar de stat al Statelor unite ale Americii a anunţat într-un discurs, ţinut la Harvard, că S.U.A. va face tot ceea ce poate pentru a sprijini revenirea la o economie sănătoasă în lume „printr-un ajutor economic în favoarea Europei occidentale“.2 Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 a condus la creearea Consiliului Europei.3 Propunerile lui Robert Schuman au fost inspirate şi pregătite de Jean Monnet, Comisar General pentru Planul de modernizare şi de echipament al Franţei.

cărbune şi oţel datorită ponderii economice a acestor industrii, dar şi constituirii unor garanţii că „orice război între Franţa şi Germania să devină (…) din punct de vedere material imposibil“.I. 2. Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO

→ Propunerea a fost acceptată iniţial de 5 state, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg4, astfel:

- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;

- la 20 iunie 1950 a avut loc, tot la Paris, o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea Tratatului instituind CECO;

- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul CECO;- la 25 iulie 1952 Tratatul CECO5 a intrat în vigoare, după ratificarea

lui de cele 6 state: Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. → La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru cărbune, iar la 10

mai 1953, pentru produse siderurgice. Prin Tratatul de la Paris se înfiinţează patru instituţii comunitare cărora li se transferă de la instituţiile statelor membre un număr de competenţe, decizionale. Ca şi Tratatele europene ulterioare, ce instituie CEE (TCEE) şi CEEA (TCEEA, sau TEuratom). Cele 4 instituţii create de Tratatul CECO sunt următoarele:

- Înalta Autoritate (în prezent, Comisia Europeană); este organ cu pronunţat caracter supranaţional. Are responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului „în care să guverneze libera circulaţie şi libera concurenţă – obiectiv al TCECO – scop pentru care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu numai cu privire la statele membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.

- Adunarea Parlamentară (în prezent Parlamentul European); este instituţia căreia îi este încredinţat controlul politic al Înaltei Autorităţi.

- Consiliul Special de Miniştri (în prezent Consiliul); garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă legătură cu guvernele naţionale.

- Curtea de Justiţie (în prezent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene); asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului.

Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică, instituţiile CECO pregătind istituţiile celor două comunităţi create ulterior – CEE şi CEEA (Euratom). Integrarea realizată prin

4 Belgia, Olanda şi Luxemburg, s-au constituit din 29.10.1947 într-o uniune vamală numită Benelux.5 Primul Preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet, el şi-a ţinut prima reuniune la Luxemburg la 10.08.1952.;

crearea CECO n-a putut fi extinsă şi pe plan politic, dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de apărare6 şi a Comunităţii politice europene7.

I.3. Instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

→ La 20 mai 1955, Benelux-ul propune într-un memorandum crearea unei Pieţe comune cu o dimensiune economică mult mai largă decât producţia de cărbune şi oţel – aceea propusă de Tratatul CECO - care să corespundă unei organizaţii cu un profil mai larg de activitate, aşa cum fusese schiţată iniţial de Planul Monnet - Schuman. La memorandum se afirma că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. → Un comitet interguvernamental, sub preşedenţia lui P.H.Spaak8 este însărcinat să elaboreze un raport „referitor la posibilitatea realizării atât a unei Uniuni economice generale, cât şi a unei uniuni în domeniul nuclear,,. Guvernul britanic, deşi iniţial a acceptat invitaţia, a refuzat să participe la negocierile din cadrul acestui comitet, menţinându-şi opţiunea pentru o cooperare interguvernamentală în cadrul Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OCEE), pentru un comerţ liber, fără o uniune vamală. „Raportul Spaak“ (denumit astfel, după numele preşedintelui său) adoptat de cei 6 miniştri de externe ai statelor semnatare ai TCECO, la Veneţia pe data de 29.05.1956., deschide rapid calea unor noi negocieri ce conduc la semnarea a două tratate, convenindu-se în acest scop o conferinţă interguvernamentală la Bruxelles pentru 26. 07. 1956. Potrivit raportului, realizarea unei pieţe comune implica: stabilirea unei uniuni vamale, înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politică agricolă comună, în condiţiile unui regim comun şi ale armonizării legislaţiilor.

→ Astfel că, la 25.03.1957, la Roma, au fost pregătite pentru semnare două tratate:

> Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – numit şi Tratatul Pieţei comune. Scopurile politice sunt precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară „angajate în stabilirea fundamentelor unei Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei“.

> Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –TCEEA, vizând promovarea utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi

6 Este vorba despre proiectul de Tratat semnat la Paris la 27 mai 1952 - între statele semnatare ale Tratatului CECO - pentru instituirea unei Comunităţi europene de apărare. Tratatul a fost ratificat în anul 1954 de statele membre CECO cu excepţia Franţei care a refuzat să participle la dezbateri - la 30.08.1954 - ceea ce a determinat abandonarea proiectului. Acest fapt a condus, prin încheierea acordurilor de la Paris din 23.10.1954, la creearea Uniunii Europei Occidentale (UEO) şi la aderarea la 6. 05. 1955 a R.F.G. la Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO).7 Proiectul de statut cu privire la Comunitatea politică europeană –din martie 1953 - a fost elaborat de către Adunarea CECO. Reprezintă un al doilea proiect de integrare la care cele 6 state semnatare ale CECO nu au dat curs. 8 Paul-Henri Spaak la acea vreme era ministru de externe belgian.

dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;→ Concomitent cu semnarea Tratatelor de la Roma, la 25. 03. 1957, a fost

adoptată (tot la Roma) „o Convenţie referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor Europene“, fiind prin urmare comune, de la această dată, pentru cele trei Comunități Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.

→ La 01. 01. 1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante (cele 6 state membre ale CECO) conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o durată nelimitată.

Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul TCEE preluate din raportul Spaak, vizează realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să permită o expansiune continuă, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop, TCEE prevede mai întâi crearea unei pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine realizarea:

- unei uniuni vamale care să presupună: libera circulaţie internă a mărfurilor şi protecţia externă printr - un tarif vamal comun;

- libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor);

- protecţia liberei concurenţei.Tratatul CEE prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice

generale cât şi dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu statele terţe.

În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau modelul TCECO cu o structură mai puţin deschisă, însă, caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a precizat, cu referire la Tratatele de la Roma, că „prin mecanismul instituţional şi decizional pe care-l prevăd, elementele supranaţionale să fie măcar în aparenţă contracarate,,.

Prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, cele două Comunităţi instituite la Roma au două instituţii comune cu CECO: Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie, alături de care s-au înfiinţat pentru fiecare Comunitate (CEE CEEA) în parte câte un Consiliul de Miniştri, organ de conducere generală şi câte o Comisie executivă, ca organ executiv.

În anul 1960, la iniţiativa Marii Britanii, se încheie la Stockolm, un Acord european de liber schimb - AELS, pentru a încerca să prevină, în opinia ei, riscul unei dominaţii economice din partea CEE. Cu toate acestea, ţările fondatoare - Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, şi Suedia9 – au avut model chiar TCEE pentru crearea AELS. CEE şi AELS au dezvoltat legături economice strânse care au condus, în anul 1994, la crearea, Spaţiului

9 Ulterior a aderat Islanda (1973), Finlanda (1986) a devenit membru asociat, şi Lichtenstein.

Economic European – SEE. Din cele 10 ţări membre ale AELS, şase au aderat între timp la UE.

▪ Potrivit Convenţiei de la Stockolm, zona comercială liberă (AELS) se caracterizează prin renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de provenienţă naţională pe baza unui certificat de origine (cu atenuări de maximum 50% în privinţa gradului de încorporare în produse a unor materii prime de provenienţă străină).

→ În anul 1961, OCEE a fost reconstituită pe baze şi cu obiective noi sub denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE. La aceasta au aderat: Australia, Canada, Japonia şi S.U.A. Noua organizaţie a avut ca obiect de reglementare condiţiile în care comerţul se desfăşoară între state, referitoare la: condiţiile de concurenţă, standardele de calitate, asigurarea condiţiilor de export, politica privind mediul înconjurător, inflaţia, şomajul, cursul de schimb etc.

→ La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin semnarea aşa numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care, în cadrul Comunităţilor Europene, devin comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din 1957), şi Consiliu şi Comisia. ▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanţi permanenţi – Coreper – compus paritar din miniştri reprezentanţi ai statelor membre. Coreper are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de Miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.

→ În zilele de 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de aderare.

→ De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat10. Din accest moment: tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) au fost complet înlăturate, barierele vamale interne complet suprimate şi un tarif extern comun a fost finalizat.

I.4. De la Europa „celor 6 state” la o Europă deschisă spre extindere, spre o Uniune Europeană

→ La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei la Comunităţile

10 Doisprezece ani. Realizarea anticipată a Uniunii Vamale a dus la păstrarea unor diferenţe în domeiul taxelor şi al măsurilor cu efect echivalent asupra terifelor şi cotelor, ceea ce constituie un obstacol în calea comerţului liber.

Europene. Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 1973. Norvegia n-a aderat, n-a ratificat Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din 24 septembrie 1972. ▪ Doctrina juridică a denumit aderarea celor trei state „prima lărgire a Comunităţilor Europene“.

→ A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Grecia care a cerut aderarea la 12 iunie 1975, ea a fost admisă la 1 ianuarie 198111.

→ A treia lărgire a Comunităților Europene a fost inițiată de Spania şi Portugalia. Acestea au formulat cereri de aderare la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, au semnat tratatele de aderare în anul 1985, pentru ca 1 ianuarie 1986, aderarea lor să devină efectivă. Comunităţile Europene numărau astfel în 1986, 12 state membre. ▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale Comunităţilor Europene hotărăsc să se întâlnească de cel puţin de trei ori pe an în cadrul unei Reuniuni politice denumită Consiliu European12.

▪ La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern13 au semnat în cadrul Consiliului European de la Stuttgart o „Declaraţie solemnă asupra Uniunii europene“ exprimându-şi voinţa de a transforma întregul complex de relaţii dintre statele membre într-o Uniune Europeană.

▪ La 14 iunie 198514 Comisia CE prezintă Consiliului European „Cartea Albă privind finalizarea Pieţei Interne“ al cărui obiectiv urma să fie realizat în termen de 7 ani (până la 31.12.1992) pe baza unui program şi un calendar complex. Pentru a face posibilă implementarea acestui program, statele membre au hotărât amendarea tratatelor existente prin Actul Unic European. I.5. Uniunea Economică şi Monetară

→ În 1969 se retrage Charles de Gaulle de la preşedenţia Franţei. Această dată marchează încetarea politicii obstrucţioniste a Franţei. Noul ei preşedinte George Pompidou iniţiază la sfârșitul aceluiași an, respectiv, 1-2 decembrie 1969, o întâlnire la nivel înalt la Haga unde şefii de stat şi de guvern sunt de acord să primească noi membri şi să realizeze treptat o uniune economică şi monetară până în anul 1980.

Proiectul pentru o Uniune Economică şi Monetară îi aparţine lui Pierre Werner15 care a prezentat, în legătură cu aceasta, la 8 octombrie 1970 un plan care îi poartă numele. Planul prevedea o unificare progresivă a politicilor economice 11 Grecia este primul stat care semnează un Acord de Asociere la Comunităţile Europene, la 9. 07. 1961.12 Primul Consiliu European se reuneşte la 10 -11. 03. 1975 la Dublin (Irlanda). 13 Din Franța, Italia, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg (statele fondatoare) Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Grecia.14 La această dată este semnat acordul privind „Spaţiul Schengen“ de către 5 ţări membre ale CE (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), referitor la eliminarea progresivă a controalelor la fronterele lor comune.15 Pierre Werner a fost prim ministru luxeburghez, care a propus înfiinţarea treptată până în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Planul nu a reuşit datorită ridicării convertibilităţii dolarului cu aurul.

naţionale şi crearea unei organizaţii monetare care să conducă în 1980 la o monedă comună. Uniunea Economică şi Monetară a fost definită în rezoluţia Consiliului Comunităţilor şi a reprezentanţilor statelor membre din 21 martie 1971.

→ În martie 1975 este semnată Convenţia de la Bruxelles, privind înfiinţarea Curţii de Conturi Europene.

→ În 6-7 iulie 1978 Consiliul European de la Bremen (Germania) decide crearea unui Sistem Monetar European - SME intrat în vigoare la 13 martie 1979, şi a unei unităţi monetare europene - ECU – European Currency Unit, pentru ca apoi, în 1982, la Copenhaga să se stabilească ca primă prioritate a acestei etape, desăvârşirea pieţei interne unice.

Problema pieţei unice a fost reluată la întrunirile Consiliului European din 25-26 iunie 1984 de la Fontainbleau, şi din 29-30 martie 1985 de la Bruxelles. În această privinţă Comisia a prezentat o Carte Albă pentru Consiliul Europei de la Milano din 28 - 29 iunie 1985.

I.6. Actul Unic European→ Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28

februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit „unic“ deoarece combină două instrumente diferite: primul care prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea constituie un acord între statele membre pentru formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.

→ Obiectivul AUE a constat în finalizarea „pieţei interne“. Trecerea de la „piaţa comună“ la „piaţa internă“, nu repezintă o simplă modificare terminologică, ci un obiectiv ambiţios prin care 310 directive adoptate se implicau în apropierea legislaţiilor pentru stabilirea progresivă a pieţei interne până la 31 decembrie 1992.

În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri - eliminarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în „Carta Albă privind realizarea Pieţei interne“ document prezentat de Comisia CE la 14 liulie 1985. Obiectivul înscris în Document a fost prevăzut să fie atins până la 31. 12. 1992, într-un interval de şapte ani.

Pe linia acestor preocupări, piaţa internă, a fost preconizată să asigure:o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului (TCE); politica socială16; coeziunea economică şi socială; cercetarea ştiinţifică şi tehnologică; mediul înconjurător.

→ AUE cuprinde pe lângă prevederile noi şi prevederi ce modifică tratatele institutive, referitoare la:

16 Referitoare la posibilitatea de a se legifera, în acest domeniu, cu majoritate calificată, respectiv prin care se permite Comisiei să stimuleze dialogul social la nivel European.

- structura instituţională, potrivit cărora se lărgesc atribuţiile Parlamen-tului European în domeniul legislativ, cresc puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, se înfiinţează Tribunalului de Primă Insatnţă;

- întărirea procesului decizional în cadrul Comunităţilor prin: extinderea votului cu majoritate calificată, includerea în Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), inclusiv cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi mediul.

AUE a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea Uniunii Economice şi Monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni politice. → La 14 iulie 1985 cinci ţări membre ale CE (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), semnează la Schengen (Luxemburg) un acord privind eliminarea progresivă a controalelor la frontierele lor comune, punând, astfel bazele a ceea ce numim în prezent, „Spaţiul Schengen“ (în anul 1990, 19 iulie, cele cinci state membre ale acordului semnează o convenţie de punere în aplicare a acestuia).

→ La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BERD, cu sediul la Londra.

I.7. Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)→ La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat

la Mastricht Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe trei piloni sau fundamente:

1. Comunităţile Europene, primul pilon, denumit și pilon comunitar; 2. Politica externă şi de securitate comună, denumit prescurtat PESC, al doilea pilon;

3. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, denumit prescurat, JAI - al treilea pilon.

→ Uniunea europeană – potrivit TUE, nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja, ca atare, pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în plan politic. Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze statele membre în acorduri internaţionale.

→ Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectînd şi dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (art. C alin. 1 TUE)17. Referitor la cadrul instituţional unic al Uniunii acesta este reprezentat

17 În ultima propoziţie este vorba despre „l’acquis-ul communautaire“.

de Consiliul European, organism politic, care impulsionează dezvoltarea Uniunii şi-i defineşte orientările politice generale (art. 4 TUE).

→ Prin TUE Curtea de conturi, potrivit art. 5, dobândeşte statut de instituţie a Comunităţilor Europene.

→ La reuniunea Consiliului European de la Edinburg din decembrie 1992, s-a hotărât ca de la începutul anului 1993 pot începe negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi an, în noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în urma unui referendum negativ. Aderarea celor trei ţări la UE a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a IV-a lărgire UE numără 15 state membre.

→ La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial cererea de aderare la UE. În acelaşi an la Consiliul European de la Cannes se elaborează o „Carte Albă“ ce conţine măsuri în vederea armonizării legislative pentru statele europene asociate.

→ În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească18, prin care se creează Biroul European de Poliţie.

I.8. Tratatul de la AmsterdamTratatul de la Amsterdam (TA) a fost semnat la 2 octombrie 1997 la

Amsterdam, urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

„Modificările de fond aduse Tratatelor“ potrivit TA privesc, în principal: instituţiile comunitare, principiile fundamentale şi politicile comunitare.

1. În privinţa instituţiilor remarcăm următoarele aspecte:▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea

unui plafon cu privire la numărul membrilor săi – dat fiind lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute.

▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieţei interne;

▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe: - în cadrul TCE cu privire la „vizele, azilul, imigrarea şi alte politici

referitoare la libera circulaţie a persoanelor“;- în materia reglementărilor referitoare la „cooperarea în domeniul poliţiei

şi al justiţiei în materie penală“ – CPJP (al treilea pilon al UE) şi ale articolului 6 par. 2 TUE, referitor la controlul activităţii instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate prevăd această competenţă.

Tratatul de la Amsterdam reglementează „cooperarea întărită“;

18 Convenţia a fost semnată la 26 iulie 1995. Europol are sediul la Haga (Olanda). A se vedea J.Of. C. 316/1995 p. 1 şi urm. A fost infiinţat prin TUE, iar competenţa i - a fost lărgită prin TA.

2. În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului, dar, dispozițiile potrivit căroria ,,Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4. 11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre,, ca principii generale de drept comunitar - a fost incluse în TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam. 3. În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în domeniu privesc: politica socială; politica comercială comună, politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului, şi în domeniul transporturilor, şi celelealte politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei, cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. → La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană19 (deşi a fost prevăzută a se înfiinţa pentru 1. 07. 1998), şi a fost introdusă moneda unică „euro“ pentru 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă în decontările scriptice. Această dată marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), 1999-2002.

→ Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02. 2000 încep negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria -potrivit unor Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a fost 28 martie 2000.

CURS. 2. I.9. Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene→ Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 - urmare a

Conferinţei interguvernamentale compusă din reprezentanţii statelor membre

19 B.C.E. are sediul la Frankfurt, este instituţie independentă, (nu primeşte dispoziţii nici de la Guvernele statelor membre, nici din partea instituţiilor CE), a înlocuit Institutului Monetar European, şi reprezintă banca de emisie pentru moneda Euro.;

deschisă la Bruxelles, la 14 februarie 2000 în cadrul căreia s-a căzut de acord asupra textului tratatului, la Nisa, în zilele de 7-11 decembrie 2000. Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1. 02 2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a modificat TUE, Tratatele ce instituie Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează:

▪ modificările aduse TUE au în vedere situaţiile în care există un „risc clar“ de încălcare gravă de către un stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept;

▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de apărare comună în cadrul politicii externe şi de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale (UEO)practic dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat;

▪ Comitetul Politic şi de Securitate, sub responsabilitatea Consiliului, exercită acum control politic asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25 TUE, modificat de Tratatul de la Nisa);

▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea întărită în domeniul PESC, introduse în TUE de Tratatul de la Nisa;

▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în materie penală. Astfel, alături de Europol s-a înfiinţat Eurojust20 organimsm al Uniunii, pentru o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, în TUE.

▪ modificările tratatelor CE, CECO şi Euratom, privesc în special instituţiile, procedurile de vot şi coopearea întărită. Comisia va cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul European va avea cel mult 732 membri; votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelor membre şi, la cererea unuia dintre statele membre votul de 62% din populaţia Comunităţilor; Tratatul defineşte şi competenţele CJCE (Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), şi ale TPI (Tribunalului de Primă Instanţă); votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost extinsă.

→ În anul 2002 la 25 iulie iese din vigoare Tratatul CECO, acesta fiind încheiat pentru perioadă de 50 ani.

La 29 octombbrie 2004 a fost semnat și supus ratificării de către statele membre potrivit procedurilor naţionale Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Acesta a fost respins însă în procedurile de referendum 20Eurojust este un nou organism al UE, înfiinţat în 2002 pentru a creşte eficienţa autorităţilor competente din statele membre în anchetarea şi punerea sub urmărire penală a cazurilor de criminalitate transfrontalieră şi crimă organizată. Eurojust contribuie la imbunatăţirea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre, în special prin facilitarea punerii în practică a solicitărilor de asistenţă juridică reciprocă la nivel internaţional şi a cererilor de extradare.

desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Olanda21 (1 iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006), până la jumătatea anului 2007, convenit la Consiliul European din iunie 2005.

→ La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28. 02. 2002 moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele europene, dată la care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.

→ La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state candidate care au încheiat negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1 mai 2004, se realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.

→ La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform al Parlamentului European din 13 aprilie 2005). Aderarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. Uniunea numără în prezent 27 de state.

→ La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

I.10. Tratatul de la Lisabona – Tratat de reformare a Uniunii Europene→ Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor

existente: Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (TUE, denumit – nou, pentru a-l distinge de de TUE, anterior Tratatului de la Lisabona), și Tratatul asupra Comunităţii Europene (TCE), acesta se va numi Tratatul privind funcţionarea U.E. (TfUE). Cele două tratate, modificate, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare „tratatele”.De asemenea, TEuratom, rămâne în vigoare, cu unele amendamente aduse prin Protocolul nr. 1 ce este anexat Tratatului de la Lisabona.

► Tratatul asupra Uniunii Europene, TUE– nou→ ConformTUE - nou, Uniunea Europeană dobândeşte personaliate

juridică (art. 48), va substitui Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, TUE-nou). TUE nou pune în lumină următoarele aspecte:

> Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. TUE- nou are 14 considerente;21 În această ţară referendumul a avut rol consultativ.

> temeiul juridic al Uniunii este TUE-nou şi TfUE (fostul TCE) care au aceeaşi valoare juridică;

> Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre (…) potrivit unui nou art. 1a. Valorile comune statelor membre, prevăzute în art. 1a sunt: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectarea drepturilor omului, a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.

> obiectivele Uniunii (art. 2 are un conţinut nou), sunt: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea popoarelor sale, promovarea coeziunii economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, ceea ce contribuie la (…) respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor Cartei ONU. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate (TUE- nou şi T f UE);

> Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune economică şi monetară, a cărei monedă este euro;

> relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art. 3a);

> delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art. 5).

> Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor22;

> Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aderarea respectivă nu afectează competenţele Uniunii;

> Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în cauză, acorduri speciale, şi de a realiza acţiuni în comun. Se poate vorbi despre o veritabilă „politică de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată, ca atare, printre politicile acesteia.

> cetăţenia Uniunii, care aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat membru, şi care se adaugă cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască;

Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază

22 Carta este un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratatamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi de familie, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, ne-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, licvistică şi religioasă etc.

funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); TUE- nou, defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art. 8A şi 8B din TUE-nou, corobotate art. 17 alin. 2 TfUE)

> rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii. Potrivit TUE-nou, rolul activ al parlamentelor naţionale se materializează prin:

1) faptul informării lor de către instituţiile Uniunii cu privire la proiectele de acte legislative ale Uniunii (potrivit Protocolului privind rolul parlamentelor naţioanle în cadrul U.E.), sau cu privire la cererile de aderare la UE (în conformitate cu art. 89);

2) respectarea principiului subsidiarităţii;3) participarea la procedurile de revizuire a tratatelor; 4) punerea în aplicare a politicilor Uniunii în spaţiul acesteia (…); 5) participarea la cooperarea interparlamentară (…). De asemenea, adăugăm: implicarea lor sporită în aspecte privind spaţiul de

libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii.

> instituţiile Comunităţii care devin instituții ale Uniunii, deoarece Uniunea se substituie Comunităţii Europene: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisie”) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, CJCE), Curtea de Conturi;

> Consiliul European care și anterior Tratatului de la Lisabona a avut același statut, de instituție, dar singulară a Uniunii Europene și de organ politic al acesteia;

> Banca Centrală Europeană, care anterior tratatului de la Lisabona a fost organism al CE.

Cu privire la reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E. - nou face trimitere, spre completare, la T fUE.

Reforma instituţională realizată de Tratatul de la Lisabona, pentru fiecare instituţie în parte, constă, succint, în următoarele:

● Parlamentul European1. Este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea

funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu, 2. Alege preşedintele Comisiei, 3.Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor

Uniunii - nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. 4. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător,

cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

● Consiliul European 1. Îşi alege un preşedinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de

doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de complexitatea crescută a „problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a UE,

2. Noua durată a mandatului va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine strategiile şi să urmărească efectele acestora.

● Consiliu Uniunii Europene 1. Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu

majoritate calificată:- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt

supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru PESC, politica comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune etc.).

- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic general, ajutorul umanitar etc)

Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.

2. Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului majorităţii calificate – astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Cel puţin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 201423.

3. Sistemul de preşedenţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, T fUE. Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017. ● Comisia Europeană

23 Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de art. 205 alin. 2 din TfUE (Tratatul de la Lisabona).

1. Se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie 2014. Aceste „două treimi” sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reperezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari, ce a avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de ligitimitate în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.

● Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde: Curtea de Justiţie, Tribunalul, denumit anterior Tribunal de Primă Instanţă, tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal de către Parlamentul European şi Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară (procedura codeciziei). Acestea au înlocuit, camerele jurisdicționale care au fost înlocuite de rândul lor de tribunalul funcției publice.

● Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită moneda euro.

Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia (potrivit TUE - nou, şi ale art. 280A -280 I din TfUE.

→ „Acţiunea externă” a Uniunii cuprinde reglementări referitoare la:1. principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii24;2. obiectivele Uniunii, în acest sens se menţionează: politicile comune şi

acţiunile, în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor internaţioanale;

3. rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea intereselor şi obiectivelor strategice ale Uniunii în acţiunea externă.

Pe baza principiilor enunţate, Uniunea dezvoltă şi construieşte parteneriate cu ţările şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau globale.

→ Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include: toate domeniile politicii externe și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la definirea treptată a unei politici de apărare comune, care poate să conducă la o apărare comună. Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în domeniile ce fac obiectul politicii externe şi de securitate comună.

24 Potrivit Tratatatului de la Lisabona (TUE- nou) principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidărităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional;

Tratatul de la Lisabona reglementează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care pune în aplicare şi PESC, prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale Uniunii.

Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la PESC, în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de Înalt Reprezentant „nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor sale externe”.

→ Din cadrul PESC face parte Politica de securitate şi de apărare comună – PSAC. Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare comună a Uniunii. Pentru punerea în aplicare a PSAC statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu.

TUE - nou introduce, pentru statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi care au subscris la angajamente mai stricte în materie (…) posibilitatea de a stabili o cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii.

În cadrul PSAC, Tratatul de la Lisabona include o clauză de solidaritate între statele membre ce presupune ca, în situaţia în care un stat membru face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, potrivit art. 51 din Carta ONU. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea Consiliului în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament.

→ Tratatul d ela Lisabona defineşte statutul juridic al Uniunii Europene, prevede că „Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată Tratatului precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să o facă.

Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la modificarea Tratatelor, în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară (alin. 2), şi o procedură de revizuire simplificată.

Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în privinţa informării Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale despre această cerere de aderare (…).

Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit normelor sale constituţionale, să se retragă din Uniune. TUE- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a depune o nouă cerere de aderare.

►Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană (Comunitatea

Europeană pe care a succedat-o) dintr-o „forţă regională” dobândeşte calitatea de subiect de drept cu evidente capacităţi de acţiune pe scena internaţională.

Ne vom referi în continuare la dispoziţiile noi, introduse de tratat.Competenţele Uniunii se împart în trei categorii:1. competenţa exclusivă, în care Uniunea poate legifera şi adopta acte

obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre pot face acest lucru numai dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de Uniune (art. 2A alin. 1).

Tratatul de la Lisabona delimitează clar competenţele Uniunii de ale statelor membre.

Uniunea dispune de o competenţă exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei comune; politica monetară pentru statele care au adoptat moneda euro; conservarea resurselor biologoce ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului; politica comercială comună; încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii.

2. competenţa partajată cu statele membre în domenii determinate, în care atât Uniunea cât şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punt de vedere juridic, fără ca aceste competenţe să se suprapună.

Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în următoarele domenii: piaţa internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat (TfUE); coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene; energia; spaţiu de libertate securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.

Uniunea are competenţa de a desfăşura acţiuni:- în special, pentru a le defini şi pune în aplicare programele în domeniile

cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului - şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării pentru

dezvoltare şi ajutor umanitar.În domeniile în care poate întreprinde acţiuni Uniunea nu lipseşte statele

membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.3. competenţa de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii

statelor membre, fără a înlocui prin aceasta competenţele statelor în domeniile respective (art. 2E), se manifestă în următoarele domenii: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; industrie; cultură; turism; educaţie, formare profesională; protecţie civilă; cooperare administrativă

Coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii este de competenţa statelor membre, Consiliul adoptând măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.

Coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici este asigurată prin măsuri luate de Uniune.

Pentru Statele a căror monedă este euro, le sunt aplicabile dispoziţii speciale.Tratatul introduce un nou titlu referitor la faptul că:- Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi acţiuni, cu

respectarea obiectivelor Uniunii şi a principiului atribuirii de competenţă.- în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale Uniunea:> ţine seama: de cerinţele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării

forţei de muncă, de garantarea unei protecţii sociale corespunzătoare, de combaterea excluziunii sociale, de cerinţele privind un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a sănătăţii umane.

> caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

- orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal (art. 16B).

→ Tratatul cuprinde reglementări referitoare la „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii”.

„Nediscriminarea” este nou introdusă. În această parte sunt precizate expres, drepturile cetăţenilor europeni (art. 17 alin. 2).

→ Referitor la „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”. (…), sunt nou introduse „acţiunile interne”, acestea cuprind:

> „Piaţa internă”. Cu privire la piața internă Uniunea şi statele membre împart competenţa, în timp ce Uniunea adoptă măsuri în privinţa instituirii şi asigurării funcţionării acesteia;

> „Cooperarea vamală” – este translatată Piaţa internă a Uniunii (cu privire la care Uniunea şi statele membre împart competenţa);

>„Agricultura“ la care se adaugă şi „pescuitul”, domenii cu privire la care Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică comună;

> „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” , care i înlocuieşte fostul Titlu IV, cu privire la „Vize, azil, imigraţie şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor”.

„Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie“ constituit de Uniune reprezintă baza legală necesară pentru dezvoltarea unor politici de imigrare, acordare de vize, de azil, mai eficiente, inclusiv pentru o cooperare în domeniile, civil, penal şi al poliţiei, mai eficiente în acţiunile de combatere a terorismului şi a crimei organizate. Dispoziţiile corespunzătoare din Tratat precizează:

- absenţa controalelor asupra persoanelor la frontierele inerne, este asigurată de Uniune, care dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al emigrării şi al controlului la frontierele externe;

- lupta împotriva criminialităţii, a rasismului şi a xenofobiei;- măsuri de coordonare şi cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare;- recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală, şi

apropierea legislaţiilor penale.De asemenea, ,,Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă

(cu incidenţă transfrontalieră), penală, respectiv în domeniul poliţiei”.Cooperarea în materie civilă se întemeiază pe principiul recunoaşterii

reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare. Aceasta presupune adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administraitive ale statelor membre.

În domeniul penal, pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, pornind de la Eurojust, Consiliul, poate institui, un Parchet European, care, după caz, în colaborare cu Europol, are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată autorii şi coautorii infracţiunilor.

În domeniile menţionate statele pot stabili o formă de cooperare consolidată . Uniunea instituie şi o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi serviciile specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor. Se introduc dispoziții refereritoare la „Proprietatea intelectuală”, prin care se instituie temeiul legal al creării de „titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, şi a unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare şi control la nivelul Uniunii.

→ „Politica economică şi monetară“ aduce o serie de noutăţi prin reglementarea:

1. unor situaţii, eventuale, mai speciale din statele membre, de exemplu, „Dificultăţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu anumite produse - energie” şi „Procedura în caz de deficit excesiv”;

2. unor aspecte ale politicii monetare, de exemplu, „Măsurile privind utilizarea monedei Euro”, „Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este Euro, „Dispoziţii tranzitorii privind statele membre care fac obiectul unei derogări”.

Tratatul reglementează următoarele politici ale Uniunii: > „Politica socială“ este fostul titlu XI, intitulat „Politica socială, educaţia,

formarea profesională şi tineretul”;

> Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul, este fostul capitol 3 din titlul XI, la care s-a adăugat „sportul”;

> Coeziunea economică, socială şi teritorială”; > Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul”. Tratatul de la Lisabona

introduce politica teritorială, respectiv, a spaţiului. Uniunea elaborează o politică europeană a spaţiului, în scopul promovării progresului ştiinţific şi tehnic, a competitivităţii industriale, precumşi pentru punerea în aplicare a politicilor sale (art. 172a, punct 1).

În cadrul ,,Politicilor şi Acţiunilor interne ale Uniunii sunt adăugate, la cele prevăzute prin TCE, şi politici cu privire la: energie, turism, protecţie civilă, cooperare administrativă. În cazul turismului şi protecţiei civile Uniunea completează acţiunea statelor membre, în sectorul turismului, respectiv, la nivel naţional, regional şi local.

Dispozițiile referitoare la „Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, rămân neschimbate“.

„Dispoziţiile generale privind acţiunea externă a Uniunii, fac referire la acţiunea acesteia pe scena internaţională, având ca temei, principiile şi obiectivele Uniunii, potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în TUE - nou. Aceste dispoziții fac referire la:

> „Politica comercială comună”. În acest domeniu Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale.

> ,,Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar” este nou introdus.> „Cooperarea pentru dezvoltare”. Obiectivul principal al Uniunii în

acest domeniu este reducerea, şi în cele din urmă, eradicarea sărăciei, Uniunea putând încheia, în acest scop, orice acord util cu ţările terţe şi cu organizaţii internaţionale.

>„Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe”,Cooperarea (…) desfăşurată de Uniune are loc în special în domeniul

financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare.> „Ajutorul umanitar”, nou introdus, „vizează populaţia din ţările terţe,

victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc” (art. 188 J, alin. 1) În acest scop se creează un Corp voluntar European de ajutor umanitar (art. 188 J, alin. 5).

Tratatul introduce „Măsurile restrictive”, şi are în vedere cazul în care o decizie, este adoptată (de către Consiliu) potrivit „Dispoziţiilor generale privind acţiunea externă a Uniunii” (TUE - nou, titlul V, cap. 2), prevăzând întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe (art. 188 K, alin. 1).

De asemenea sunt introduce dispoziții referitoare la „Acordurile internaţionale”. TfUE, reglementează, în art. 188 N (fost art. 300 TCE, modificat), procedura de negociere şi încheiere a acordurilor internaţionale. Aceste acorduri sunt obligatorii atât pentru instituţiile Uniunii cât şi pentru statele membre (art. 188 L, alin. 2, nou introdus).

Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii, presupun că, Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu: organele Organizaţiilor Naţiunilor Unite (ONU) şi cu instituţiile sale specializate25, Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)26, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Este introdusă „Clauza de solidaritate”potrivit căreia Uniunea şi statele membre să acţioneze în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Prin această prevedere TfUE pune bazele creării unei forţe armate a UE şi a unor relaţii de ajutor militar între statele membre, similare acelora existente în NATO.

Referitor la ,,Dispoziţii instituţionale şi financiare”, acestea reglementează instituţii noi, în cadrul Titlului I, intitulat „Dispoziţii instituţionale”, respectiv, Capitolul.1, şi anume Consiliul European (secţiunea 1a) şi Banca Centrală Europeană.

25 Organizația Națiunilor Unite (ONU), este organizație destinată să cuprindă toate statele lumii. Aceasta numără în prezent peste 190 de state, și cele 13 instituții specializate, din care pot face parte toate statele: Uniunea Poștală Universală, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, UNESCO, OMS, OMPI și altele, precum și Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Mondială a Turismului și Agenția Internațională pentru Energia Atomică, Societatea Financiară Internațională, Asociația Internațională de Dezvoltare, Fondul Internațional de Dezvoltare Agricolă.26 OSCE este rezultatul unui proces multilateral inițiat în Europa prin Conferința pentru securitate și Cooperare, care a debutat la Helsinki în anul 1972. Nu a fost creată printr-un tratat, ci prin voința statelor membre. Cu toate acestea întrunește toate celelelate trăsături ale unei organizații internaționale. În prezent este cea mai cuprinzătoare organizație de securitate de tip regional, numărând 56 de state membre din Europa, America de Nord (SUA, Canada) și toate republicile care au format fosta Uniune Sovietică.

CURS. 3. Capitolul II. Uniunea Europeană – etapă nouă în procesul de integrare europeană promovat prin crearea Comunităţilor Europene

II.1. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona→ Uniunea Europeană trebuie analizată din prisma celor două tratate pe care

se întemeiază, TUE - nou şi TfUE. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană depăşeşte cadrul

conceptual – politic - dobândind prin succesiune personalitatea juridică a Comunităţii Europene (art. 48 TUE-nou), cu toate prerogativele ce decurg din aceasta - capacitatea de reprezentare şi de a deveni membră al unei organizaţii interanţionale. Prin Tratatul de reformă, Uniunea:

- dobândeşte competenţe noi, sunt lărgite şi consolidate cele existente. Astfel, din perspectiva rglementării lor, competenţele sunt: exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, coordonare sau completare;

- dobândeşte un statut juridic nou, atât prin calitatea sa de subiect de drept pe scena internaţională – prin acţiunea externă a Uniunii, cât şi prin evoluţia Consiliului European, de la aşa numitele ,,conferințe la nivel înalt,, , „samituri” la calitatea de instituţie a Uniunii.

Raportându-ne la cei trei piloni ai Uniunii Europene, din Tratatul de la Lisabona, se desprind următoarele:

1) - Uniunea moşteneşte o Comunitate, Comunitatea Europeană - primul pilon al acesteia, pe care o adaptează însă, unei arhitecturi europene, compusă din 27 de state. De exemplu, spre deosebire de CE, apar competenţe exclusive ale Uniunii în raport cu cele naţionale în cel puţin cinci domenii de importanţă majoră: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne (instituită expres de către TUE – nou în art. 2 alin. 3), politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului, politica comercială comună.

2) - în privinţa competenţei Uniunii în materie de PESC (al doilea pilon al Uniunii anterior Tratatului de la Lisabona), sunt incluse în aceasta toate domeniile politicii externe, şi anume, chestiunile referitoare la securitatea Uniunii şi la definirea unei politici de apărare comună. (Titlul V, din T.U.E.-nou).

Astfel, Potrivit TUE - nou, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) include şi Politica de Securitate şi de Apărare Comună - PSAC. Se prevede astfel, posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi de apărare, respectiv, cooperararea structurată permanentă.

PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând atât mijloacele naţionale cât şi cele ale Uniunii (art.13 alin. 3 TUE-nou). În cadrul acţiunii externe a Uniunii sunt incluse şi: politica comercială comună, cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar (cooperarea pentru dezvoltare şi cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe şi ajutorul umanitar), măsurile restrictive, acordurile internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţii internaţionale, cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii, clauza de solidaritate.

3) - referitor la pilonul „cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală” (CPJP, reconsiderat potrivit TA, fost JAI, prin TMs.), acesta este inclus, restructurat, de acum înainte, în cadrul „Politicilor şi acţiunilor interne ale Uniunii” , în „Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” constituit de Uniune (titlul IV), după cum urmează:

- Politici referitoare la controlul la frontiere, la dreptul de azil şi imigrare, și anume: Cooperarea judiciară în materie civilă; Cooperarea judiciară în materie penală, Cooperarea poliţienească.

Tratatul de la Lisabona constituie un plus, chiar dacă limitat, în transferul de suvernitate de la statele membre la Uniunea Europeană, prin faptul că, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele externe care se întemeiază pe solidaritatea între statele membre şi care este echitabilă faţă de resortisanţii statelor terţe. Apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe (art. 61 T fUE, alin. 2).

→ Personalitatea juridică a Uniumii Europene se manifestă în special prin acţiunea acesteia pe scena internaţională, şi are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa27. Acţiunea externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor acesteia, şi anume:

- depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţii internaţionale, regionale sau globale;

- desfăşoară politici comune şi acţiuni, şi acţionează pentru asigurarea unui înalt nivel de cooperare în toate domeniile relaţiilor internaţionale;

În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:1. materie de PESC:> prin definirea orientărilor generale;> prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie întreprinse de

Uniune, poziţiile care trebuie luate de Uniune, modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii;

> prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.

În domeniul PESC, Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale (art. 24 TUE- nou).

Parte integrantă a PESC este PSAC. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C., statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În acest scop se înfiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).

2. în materie de politică comercială comună. În această materie Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 188 N, TfUE (fost 300 TCE, modificat), astfel:

> acorduri în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, precum şi în cel al investiţiilor directe (art. 188 C, alin. 4, par. 2);

27 Potrivit art. 10 A, aceste principii sunt: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile galităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional.

> acorduri în domeniul comerţului cu servicii culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversităţii culturale şi lincvistice a Uniunii (art. 188 C, alin. 4, par.3, pct. a);

> în domeniul comerţului cu servicii sociale şi de sănătate, în situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii.

3. în materia cooperării pentru dezvoltare. Obiectivul principal al Uniunii în acest domeniu îl reprezintă reducerea şi, în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D, TfUE. Pentru realizarea acestui obiectiv Uniunea poate încheia cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente orice acord util pentru realizarea obiectivelor acesteia (prevăzute la art. 10 din TUE şi la art. 188 D, TfUE). În acest sens Uniunea:

> desfăşoară acţiuni de cooperare economică, finanaciară şi tehnică, inclusiv de asistenţă, în special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare – fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor;

> acordă asistenţă şi ajutor populaţiei din ţările terţe, victime ale unor catatstrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite. În acest sens acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc.

4. în domeniul măsurilor restrictive adoptate de Consiliu; în cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V cap. 2 din TUE-nou („Dispoziţii speciale privind PESC”), prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul (…) adoptă măsurile necesare, considerate „restrictive”; în aceleaşi condiţii, Consiliul poate adopta măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal.

5. în domeniul acordurilor internaţionale; Uniunea poate încheia încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare al acestora (art. 188 L, alin. 1). 6. în domeniul relaţiilor Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii; Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (art. 188 P, alin. 1, titlu VI, TfUE). Uniunea asigură, de asemenea, legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.

7. în domeniul punerii în aplicare a clauzei de solidaritate; Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om (art. 188 R, titlu VII, TfUE).

→ Prin funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate, ce va fi ocupată de una şi aceeaşi persoană – care îndeplineşte şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene, acţiunile externe vor fi mai bine coordonate, prin faptul unei reale reprezentări a Uniunii în relaţiile cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale - prerogativă a personalităţii juridice a Uniunii. Înaltul Reprezentant (...) este numit de Consiliul European, care hotărăşte cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei.

→ Se pun bazele unei veritabile politici de vecinătate a Uniunii, potrivit căreia, „aceasta dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii (…). În acest sens, Uniunea poate încheia acorduri speciale cu ţările în cauză, inclusiv (…), cu posibilitatea de a realiza acţiuni în comun.

→ Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite prin tratate,nu sunt modificate de această aderare.II.2. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană

● Condiţiile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească în vederea aderării la Uniunea europeană

Proiectul de integrare regională prezentat în anul 1950 de către Robert Schuman s-a adresat „oricărui stat European”, deşi la acesta au subscris iniţial decât şase state – fondatoare.

→ Tratatul de la Mastricht (TUE) a înlocuit procedurile specifice de aderare – foarte puţin diferite, de altfel - la fiecare dintre cele trei Comunităţi printr-o procedură unică care implică aderarea simultană la cele trei Comunităţi.

→ Procedura unică de aderare la UE care este prevăzută în art. 49 TUE-nou - care transpune la nivelul UE art. 237 TCEE provenit din redactarea Actului Unic European - precizează:

- orice stat european care respectă valorile și principiile prevăzute la art. 2, respectiv, 6 TUE - nou şi care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al UE adresând o cerere Consiliului;

- Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere;

- Consiliul se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit;

- condiţiile şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant;

- acordul trebuie ratificat de către toate statele contractante în conformitate cu normele lor constituţionale.

Cu toată simplificarea introdusă de TUE, instrumentele de aderare ale unui stat reprezintă un ansamblu complex de acte, cu un conţinut şi cu natură juridică diverse.

→ Condiţiile pe care un stat candidat trebuie să le îndeplinească în vederea aderării rezultă nu numai din Tratatele institutive - reglementate însă destul de puţin - ci şi din practica aderării a noi state (în perioada 1969 -1972 sau diferit după 1993).

a. O primă condiţie pentru aderare este îndeplinirea criteriului teritorial, care rezultă chiar din art. 49 TUE-nou (este acelașii articol ca și în vechea numerotare din TUE) şi anume „orice stat European (…) poate solicita să devină membru al Uniunii”. Prin urmare, potrivit Tratatelor de la Roma şi de la Paris (fostul Tratat CECO) aderarea este rezervată numai „statelor europene”.

b. A doua condiţie denumită în doctrina de specialitate criteriul tehnic înseamnă că admiterea unui nou stat membru presupune fără îndoială o adaptare a tratatelor institutive, care nu deschide calea unor renegocieri fundamentale a acestora. Criteriul se exprimă în principiul acceptării acquis-ului comunitar, care s-a desprins cu toată evidenţa din prima lărgire a Comunităţilor. Această condiţie presupune şi faptul că:

- statele candidate trebuie să accepte imediat tratatele şi ansamblul actelor adoptate, în baza acestora, de către instituţiile comunitare;

- statele candidate, în baza acquis-ului comunitar, sunt obligate să adere simultan, înainte de 2002 la cele trei Comunităţi (CE, Euratom, CECO), iar după acest an la cele două Comunităţi (CE, Euratom,). În prezent considerăm că aderă la Uniunea Europeană și la Comunitatea Euratom - CEEA.

c. A treia condiţie cu privire la aderare vizează criteriul politic. În preambulul TfUE (ca și în preambulu TCE), statele fondatoare fac apel la celelalte națiuni ale Europei „care împărtăşesc același ideal să-și unească eforturile”, ,,pentru apărarea consolidării păcii și a libertății prin constituirea unui ansamblu de resurse,, în acest scop.

d. A patra condiţie referitoare la aderare este îndeplinirea criteriului economic. Cum integrarea a avut iniţial drept obiectiv şi câmp de cuprindere sfera economică era şi firesc să fie inclusă drept condiţie de îndeplinit pentru statele ce doresc să adere la structurile comunitare.

Pentru statele care au aderat până în anul 1990 (în cadrul primelor lărgiri) s-au prevăzut perioade de tranziţie, în care statele trebuiau să îndeplinească gradual

cerinţele de dezvoltare economică generală şi sectorială necesare integrării lor pe piaţa comunitară.

După 1990 Comunităţile Europene s-au confruntat cu numeroase cereri de aderare, venite din partea unor state, cu niveluri de dezvoltare diferite, motiv pentru care politica comunitară în privinţa aderării lor s-a reorientat potrivit noilor realităţi.

→ Într-o primă perioadă Comunităţile Europene au încheiat cu statele candidate acorduri europene de asociere, potrivit art. 238 TCE (art. 272 TfUE), şi art. 206 TEuratom, ca etapă pregătitoare pentru aderare28, iar ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă şi statul de drept, Comunităţile Europene şi statele membre au încheiat acorduri de asociere de tip nou cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria. Aceste „acorduri europene” care pun în evidenţă apropierea geografică dintre statele respective, ca şi o interdependenţă sporită în domeniile: economic, social financiar, cultural şi politic, reprezintă un instrument juridic important al construcţiei europene şi al recompunerii spaţiului european.

→ O altă etapă a procesului de pregătire a statelor candidate la UE este iniţiată de Consiliul European de la Copenhaga, din 1993 (21-22 iunie), care a stabilit un set de criterii de îndeplinit pentru statele respective, denumite criteriile de la Copenhaga. Aceste criterii impun statelor:

- să aibă instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea minorităţilor (criteriu politic);

- să dispună de o economie de piaţă funcţională în măsură să facă faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa UE (criteriu economic); - să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele Uniunii Economice şi Monetare şi transpunerea acquis-ului comunitar.

În cadrul Consiliului European de la Copenhaga, şefii de stat şi de guvern au declarat în mod solemn că „respectarea şi menţinerea democraţiei reprezentative a drepturilor omului în fiecare din statele membre constituie elemente esenţiale ale apartenenţei la Comunităţi”.

Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru ţările candidate la procesul de integrare europeană, care consacră un tip de relaţii speciale între Uniune şi statele respective, astfel că, de la data reuniunii se menţionează în toate documentele oficiale denumirea de „ţări asociate”.

→ Consiliul European de la Essen (Germania) din 9 - 10 decembrie 1994 adoptă prima strategie de preaderare (pregătire) a ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea lor la UE, pentru ca în anul următor (în 15- 16 decembrie) la Consiliul European de la Madrid să se introducă cel de-al patrulea criteriu referitor 28 Primul acord de asociere s-a încheiat cu Grecia la 9 iulie 1961 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1962.

la capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gesiona calitatea de membru al Uniunii Europene.

→ În iunie 1995 Comisia Europeană a adoptat „Cartea albă de pregătire ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a UE”. → În anul 1997 Comisia Europeană a publicat „Agenda 2000” document care propune o strategie de preaderare, cuprinzând o nouă abordare a problematicii şi noi instrumente de realizare a sarcinilor ce decurg din implementarea programelor corespunzătoare. Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este orientat spre toate formele de ajutor financiar, punându-se în aplicare aşa – numitele parteneriate pentru aderare, elaborate în urma negocierilor purtate cu fiecare stat candidat. Parteneriatele29 au reprezentat programe multianuale care vizau finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare pentru agricutură şi intervenţii structurale, creşterea economică generală, respectarea democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea legislaţiei. Pentru fiecare ţară candidată în parte a existat un asemenea parteneriat, complementar unui Program Naţional de Adoptare a Acquis-ului comunitar (PNAA).

Strategia de preaderare s-a întemeiat, de asemenea şi pe acorduri bilaterale europene încheiate cu ţările candidate30, care au stabilit priorităţile pentru fiecare stat candidat, în vederea îndeplinirii criteriilor economice şi politice, inclusiv pentru resursele financiare necesare implementării priorităţilor identificate. Înstrumentele financiare ale strategiei de preaderare s-au materializat în ajutoare comunitare de preaderare, de exemplu fondurile derulate prin programele PHARE (din anul 2001 acest program s-a concentrat cu prioritate asupra problemelor consolidării cadrului instituţional în vederea aderării), ISPA (pentru investiţii în domeniile, transporturi şi mediul înconjurător), SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare rurală).

● Statutul de membru al Uniunii EuropeneÎn prezent, tratatele (TUE- nou și TfUE) consacră statutul de membru pur

şi simplu (n. a.), în principiu, titular de drepturi şi obligaţii, contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care admit membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse.

→ O situaţie aparte este creată şi consacrată de Tratatele Uniunii, respectiv, particularitatea acordării unui „regim special de asociere“ unor state, potrivit art. 198 TfUE. Astfel, statele membre convin să asocieze la Uniune ţările şi teritoriile

29 Parteneriatul de Aderare România- Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în baza Deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care a stabilit principiile, priorităţile, obiectivele imediate şi condiţiile Parteneriatului de Aderare. Finanţarea acestora este reglementată prin Memorandumul de finanţare negociat în anul 2000.30 Aceste acorduri s-au încheiat ca urmare a Reglementării Consiliului nr 622 din martie 1998 a Consiliului.

neeuropene31 care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Țările de Jos și Regatul Unit al Marii Britanii. Aceste relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze o participare efectivă la instituţiile Uniunii (comunitare), ci este mai mult o modalitate specială de extindere teritorială a tratatelor. Scopul asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor şi teritoriilor, inclusiv, stabilirea unor relaţii economice strânse între acestea și Uniune în ansamblul său.

Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 217 TfUE (fost 310 TCE) şi art. 206 TEuratom. Potrivit acestor texte Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizaţii internaţionale, pentru a cea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi proceduri speciale. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord ce creează legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel puţin parţial, să participle la regimul comunitar. Un asemenea acord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile acoperite de tratat32.

S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi instaurarea progresivă a unei uniuni vamale cu Comunităţile, de exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta33.

De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă pregătitoare pentru aderare la Comunităţi (de exemplu, acordul cu Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă (este cazul acordurilor cu Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria).

→ O altă situație aparte pentru statutul de stat membru al Uniunii este regelementată de 7 TUE- nou și 354 TfUE, ,,în ceea ce privește suspendarea anumitor drepturi care decurg din apartenența la Uniune,,. Astfel, suspendarea privește:

- anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, respectiv, statul membru în cauză nu este luat în considerare la calcularea treimii sau a patru cincimi din statele membre, care formează propunerea motivată a acestor state pentru suspendarea drepturilor respective;

- dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru;

- dreptul de a nu participa la vot pentru membrul Consiliului European care reprezintă statul membru în cauză.31 Aceste „ţări şi teritorii” numite astfel de TfUE, sunt enumerate în lista care face obiectul anexei II a acestui tratat.32 CJCE, 12/86, Demirel, 30. 09. 1987; În speţă este vorba de acordul de asociere cu Turcia.33 Acorduri de asociere întemeiate pe art. 238 TCE cuprinzând un ajutor financiar au mai fost încheiate cu unele state din bazinul mediteranean – Algeria, Tunis, Maroc, Egipt, Iordania, Siria (a se vedea, JOCE, n. L. 337 din 29 noiembrie 1982)

Existența unui risc clar de încălcare gravă, de către statul membru, a valorilor prevăzute la art. 2 TUE - nou, atrage din partea Consiliului dreptul acestuia de a adresa recomandări statului în cauză, iar în situația constatării unei încălcări grave și persistente, de către statul membru, a acestor valori, TUE – nou dă dreptul Consiliului să hotărască suspendarea menționată. Astfel,

1. la propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute în art. 2 TUE - nou, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză, având dreptul să-i adreseze recomandări;

2. la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul European poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la art. 2 TUE- nou de către un stat membru, după ce acesta a fost invitat să-și prezinte observațiile. În acest caz Consiliul, hotărând cu majoritate calificată poate decide suspendarea menționată.

Valorile prevăzute la art. 2 TUE – nou și pe care Uniunea se întemeiază sunt:

- respectarea demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept,

- respectarea drepturilor omului, a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

● Retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană. Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură (art. 50 TfUE): - statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European;

- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază cu statul respectiv un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acordul se negociază potrivit art. 188N alin. 3 din TfUE.

- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii, care hotărăşte cu majoritate calficată, după aprobarea Parlamentului European.

Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice) asupra statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea intenţiei de retragere făcută de statul respectiv Consiliului European, cu o excepţie. Consiliul European, în acord cu statul membru, în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen. Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.

Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă, deoarece TUE-nou, prevede posibilitatea pentru acesta, în cazul în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 49 (TUE-nou).

CURS. 4. ● Statutul de cetățean al Uniunii Europene►Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Maastricht. Prima reglementare cu privire la cetățenia34 Uniunii a fost introdusă de TUE

(Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE, Partea a doua, în art. 17 – 22. TUE care prevede expres că ,,se instituie o cetățenie a Uniunii,, continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru,,.

Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care își are rezidența (și nu numai în țara din care provine, cum se întâmpla anterior TUE). Prin urmare:

1. este necesar și suficient ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia de cetățenia Uniunii;

2. cetățenia Uniunii va completa și se va adăuga la drepturile conferite de cetățenia statală.

O Declarație anexată la TUE precizează că ,,cetățenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislația națională a statului membru respectiv,,. Prin urmare revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetățenii săi. Prin TUE Uniunea europeană respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, cu principii generale ale dreptului comunitar (art. 6 alin. 2). Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetățenii Uniunii, complementare cetățeniei naționale, prin care se consolidează și protecția intereselor acestora:

1. orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre35 (art. 18 TCE, fost art. 8A);

2. orice cetățean al Uniunii, rezident într-un stat membru și care nu este cetățean al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;

3. orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, pe teritoriul unui stat terț în care

34 Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11. 1997 intrată în vigoare la 01. 03. 2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of. partea a I, nr. 490/9. 07. 2002) nu definește cetățenia dar o explică arătând că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei.35 Legislația Uniunii prevede însă numeroase condiții pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din rațiuni de securitate și sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată (art. 18 TCE, fost 8A)

statul membru căruia îi aparține ca cetățean nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat36;

4. orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European;

5. orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și organismelor comunitare/uniunii;

6. orice cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organism comunitar/al uniunii în una din limbile menționate în Tratat37, și să i se răspundă în aceeași limbă;

Consiliul are dreptul, statuînd în unanimitate, ca după consultarea Parlamentului, să adopte dispoziții noi care au drept scop completarea drepturilor menționate anterior. Dipozițiile recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte potrivit normelor constituționale proprii.

►Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Amsterdam.→ Potrivit Tratatului de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare

în 1999) ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii se reafirmă faptul că Uniunea europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în acelați timp, și patrimoniul comun de valori enunțat de statutul Consiliului Europei și de Convenția europeană a drepturilor omului.

De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului semnată la Roma, în 1950, cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar

Ca o completare a drepturilor cetățenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaște acestora, prin TA, dreptul la informație. În acest context de preocupări, între anul de semnare și intrare în vigoare a TA, respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înființează un serviciu de informare ,,Europe direct,, pentru a informa cetățenii cu privire la posibilitățile și drepturile ce le sunt conferite prin cetățenia europeană38.

36 Statele membre stabilesc între ele normele necesare și vor iniția negocierile internaționale necesare pentru asigurarea acestei protecții (art. 20 TCE, fost. 8C)37 Se face referire la art. 314TCE care prevede că în virtutea tratatelor de aderare sunt egal autentice versiunile prezentului tratat în limbile: daneză, engleză, finlandeză, greacă, irlandeză, portugheză, spaniolă și suedeză.38 Rețeaua Europe Direct reprezintă unul din principalele instrumente folosite de Comisia Europeană pentru informarea cetățenilor și comunicarea cu aceștia la nivel local. Rețeaua cuprinde, la nivelul UE, 480 Centre de Informarea Europe Direct, 400 Centre de Documentare Europeană și 700 de membri Team Europe. În România, cele 30 de Centre de Informare Europe Direct, 14 Centre de Documentare Europeană şi peste 20 de experţi în politici europene Team Europe reprezintă interfaţa Comisiei cu cetăţenii la nivel local şi au misiunea de a promova o

Prin TA, se instituie o garanție politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, instituind sancțiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav și persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).

Prin TA se confirmă atașamentul statelor membre față de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite Carta Sociala Europeana din 1961, revizuită în 199639, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 198940. Aceasta Cartă este privită ca un instrument politic al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piața muncii, formare profesională, oportunități egale.

În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții) cât și în reglementările de drept internațional, respectiv, în convențiile la care acestea sunt parte, spre exemplu: 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) 41; 2. Declarația Universală a Drepturilor Omului42 (1948); 3. Carta Socială Europeană (1961, revizuită în 1996); 4. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).

► Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Nisa→ Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile

democratice consacrate în convențiile menționate anterior, a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie cu ocazia Conferinței Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene43.

Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

→ Toate dispozițiile menționate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de directive, în marea lor majoritate, deja transpuse în sistemele juridice

cetăţenie europeană informată şi activă. 39 Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European, în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961, a intrat în vigoare la 26. 02. 1965, a fost revizuită, la strasboutg, la data de 03. 05. 1996. A fost ratificată de România prin Legea nr. 74 din 03. 05. 1999 (M. Of. 193 din 04.05. 1999).40 A fost adoptată de Consiliul European din 9 decembrie 1989.41 A fost semnată în cadrul Consiliului Europei la Roma la data de 04. 11. 1950, a intrat în vigoare la data de 03. 09. 1953, a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M.Of. 135 din 31. 05. 1994) 42 A fost aprobată și proclamată de către Adunarea Generală a ONU, la data de 10. 12. 1948.43 A se vedea, 2007/C 2003/01.

ale statelor membre, care au influențat semnificativ domenii importante ale vieții politice și juridice europene44.

►Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona.→ Potrivit Tratatului de la Lisabona cetățenia Uniunii este reglementată

de: Titlul II TUE - nou intitulat ,,Dispoziții privind principiile democratice,, de Partea a doua intitulată ,,Nediscriminarea și Cetățenia Uniunii,, și de 15 par. 3 TfUE;

3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6 TUE –nou alin. 1, Carta are aceeași valoare juridică cu tratatele,, dobândind prin aceasta forța juridică de legislație primară a dreptului Uniunii.

4. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE – nou, Uniunea aderă la Convenție.

1. În Titlul II TUE – nou intitulat ,,Dispoziții privind principiile democratice,, sunt enunțate principiile pe care Uniunea le respectă și pe care se întemeiază, și care vizează direct cetățenii Uniunii, după cum urmează:

a) principiul egalității cetățenilor Uniunii, potrivit căruia cetățenii beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor săi. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta (art. 9 TUE- nou);

b) principiul democrației reprezentative, potrivit căruia cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în:

> Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în > Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund democratic fie în

fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor (art. 10 TUE-nou).Potrivit principiului democrației reprezentative cetățenii Uniunii au

următoarele prerogative:> orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a

Uniunii. Deciziile se iau cât mai deschis și la un nivel cât, mai apropiat posibil de cetățeni;

> se urmărește formarea conștiinței politice europene și exprimarea voinței cetățenilor Uniunii prin contribuția partidelor politice la nivel european;

44 Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea dreptului de vot și a dreptului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru cetățenii Uniunii Europene ce au rezidența în alt stat decât cel a cărui naționalitate o au.

> cetățenilor și asociațiilor reprezentative, le este acordată posibilitataea de către instituții, de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii;

> la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor.

Cetățenii Uniunii sunt implicați direct în viața Uniunii prin reprezentarea lor în parlamentele naționale care participă activ la ,,viața Uniunii,,.

Prin urmare, principiul democrației reprezentative este pus în valoare și prin contribuția activă a parlamentelor naționale la buna funcționare a Uniunii, după cum urmează:

a) prin faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislativeale Uniunii în conformitate cu Proptocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene;

b) prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

c) prin participarea, în cadrul spațiuluide libertate, securitate și justiție, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu;

d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în conformitate cu art. 48 TUE -nou);

e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune;f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele

naționale și cu Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul UE). 2.,,Nediscriminarea și Cetățenia Uniunii,, din TfUE (art. 20 – 22), prevede că, în domeniul de aplicare a tratatelor, la nivelul Uniunii:

a) se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate;

b) se pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări, de către Parlamentul European și Consiliu, în conformitate cu procedura legislativă ordinară;

c) se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală, de către Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European.

Drepturile cetățenilor Uniunii, instituite prin TUE (introduse în TCE), și ulterior prin TA, sunt reluate cu anumite dezvoltări în Tratatul de la Lisabona.

Precizăm că dreptul Uniunii/comuntar nu prevede un sistem propriu de atribuire a cetățeniei Uniunii, aceasta decurge automat din cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă la aceasta.

Mai mult, drepturile cetățenilor Uniunii au caracter evolutiv deoarece, Consiliul poate adopta dispoziții care urmăresc completarea drepturilor (hotărând în unanimitate în conformitatae cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European). Dispozițiile de completare a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

Pe lângă obligațiile prevăzute în tratate, cetățenii Uniunii, se bucură, printre altele de:

a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Acest drept se exercită sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora (art. 20 alin. 2 lit. a TfUE). Dacă o acțiune a Uniunii se dovedește necesară pentru atingerea acestui obiectiv și în care tratatele nu a prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în unanimitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziții menite să faciliteze exercitarea drepturilor menționate.

În scopul exercitării dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, și în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Consiliul (hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială) poate adopta măsuri în domeniul securității sociale și al protecției sociale.

b) dreptul de a alege și a fi ales vizează orice cetățean al Uniunii care își are reședința într/un stat membru și care nu este resortisant al acestuia. Acest drept comportă două aspecte: alegerile locale și alegerile pentru Parlamentul European:

> dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul membru unde își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. Acest drept se va exercita în condițiile adoptate de Consiliu (hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziții derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

> dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European45, în statul membru unde își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. Acest drept se se exercită:

45 A se vedea, Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, din 16. 01. 2007 (M.Of., Partea I, nr. 28 din 16. 01. 2007).

- fără a aduce atingere dispozițiilor art. 223 alin. 1 TfUE și dispozițiilor adoptate pentru aplicarea acestuia;

- în condițiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European; aceste norme de aplicare (spre exemplu directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziții derogatorii în cazul în care dispoziții specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

Dintre normele de aplicare cu caracter derogator, exemplificăm:- Directiva 93/109/C a Consiliului, din 06. 12. 199346, stabilește ca principii

pentru exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru Parlamentul European libertatea de a alege între statul de reședință și statul al cărui cetățean este și egalitatea de tratament cu cetățenii naționali; se prevede o derogare în cazul în care proporția cetățenilor Uniunii care au drept de vot reprezintă peste 20% din cetățenii naționali cu drept de vot; în acest caz statul în cauză poate impune drept condiție pentru nenaționali un termen de ședere de 5 ani pentru a vota și de 10 ani pentru a fi eligibili; această derogare nu se aplică decât pentru Luxemburg;

Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19. 12. 199447 prevede aceleași principii și derogări posibile pentru participarea la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor membre să rezerve naționalilor unele funcții în executivele municipale și să interzică naționalilor participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia din adunările parlamentare (în cazul parlamentelor bicamerale).

c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea auotrităților dipolmatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. Statele membre adoptă dispozițiile necesare și angajează negociereile internaționale necesare în vederea asigurării acestei protecții.

Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de coordonare și cooperare necesare pentru a facilita acestă protecție (art. 20 alin. 1 lit. c și 23 TfUE).

În acest sens a fost adoptată de către Consiliu Decizia 95/533/ CE din 199548 cu privire la protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare. Protecția dipolmatică și consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli grave, arest sau detenție, asistență pentru victimele unor

46 Directiva 93/109/C a Consiliului stabilește normele de exercitare a dreptului de a a lege și de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți.47 Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin.48 Decizia a fost adoptată de Reprezentanții Guvernelor Statelor Membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19 decembrie 1995 privind protecția cetățenilor Uniunii Europene privind reprezentanțele diplomatice și consulare. A se vedea în acest sens și HG. 868/2008 privind protecția cetățenilor UE prin misiunile diplomatice și consulare.

acte de violență, sprijinirea și repatrierea cetățenilor UE aflați în dificultate, cu acordul statului cetățeanului respectiv și cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate. Acordarea aistenței diplomatice sau consulare de către o ambasadă sau un oficiu consular al altui stat presupune acordul statului de reședință, potrivit normelor de drept internațional. Această problemă se poate rezolva pe bază de negocieri, prin acorduri ale Uniunii, pe de o parte, și statele membre pe de altă parte, cu state terțe, problemă care până în prezent n-a fost abordată până în prexent.

d) dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European (potrivit art. 288 TfUE) și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor49 și de a primi răspuns în aceeași limbă (art. 20 alin. 1 lit. d și 24 TfUE). Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa PE, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct (art. 227 TfUE).

e) dreptul de a prezenta o inițiativă cetățenească în înțelesul art. 11 TUE, inclusiv numărul minim de state membre in care trebuie să provină cetățenii care prezintă o astfel de inițiativă (art. 24 TfUE). Inițiativa cetățeanească, este ,,o inițiativă legislativă,, pe care, potrivit art. 11 TUE, o propun cetățenii Uniunii în materii în care aceștia consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

Articolul 11 din TUE are în vedere atât numărul de cetățeni cât și numărul de state, respectiv ,,cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți au unui număr semnificativ de state,,. Pentru implementarea unei astfel de inițiative se impune necesitatea adoptării unui act legislativ european care să detalieze modalitățile de aplicare ale prevederii. Dispozițiile referitoare la procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei astfel de inițiative sunt adoptate de Parlamentul European și Consiliul, care hotărăsc prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 24 TfUE).

f) dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul în care se află aceste documente, sub rezerva principiilor și condițiilor stabilite de art. 15 alin. 1TfUE. Dreptul de acces privește orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul statutar într-un stat membru.

3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată în mod solemn la 7 decembrie 2000 (la Conferința Interguvernamentală) la Nisa, a fost apoi adaptată la 12 49 ,,Limbile tratatelor,, sunt prevăzute la articolul 55 alin. 1 TUE.

decembrie 2007, la Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) să se prevadă expres că ,,Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă,, și că ,,aceasta are aceeași valoare juridică cu tratatele (obligatorie n. a.), potrivit art. 6 alin. 1 TUE,, fără a include însă în acest tratat textul Cartei.

Carta cuprinde, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile şi politice de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni. Aceste drepturi sunt grupate în şase capitole principale: Capitolul I, Demnitatea; Capitolul II, Libertăţile; Capitolul III, Egalitatea; Capitolul IV, Solidaritatea; Capitolul V, Drepturile cetăţenești; Capitolul VI, Justiţia; Capitolul VII, Dispoziții generale.

Carta drepturilor fundamentale își are originea în Convenția europeană a drepturilor omunlui. Se prezintă ca un adevărat compediu al drepturilor de care beneficiază cetățenii Uniunii, cuprinzând, atât drepturile și libertățile fundamentale conținute în general, în Convenția Europeană, dar și drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum și ,,drepturi noi,, care țin de evoluția societăților europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului.

În acest sens, Carta reafirmă, în preambulul său, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal: din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

4. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale50 este cunoscută sub denumirea Convenția europeană a drepturilor omului. Convenția este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei la 4 11. 1950, la Roma. Soluționarea încălcărilor drepturilor garantate prin Convenție și protocoalele anexate acesteia, cu excluderea oricărui alt drept, provenite din statele membre ale Consiliului Europei, sunt de competența Curții europene a drepturilor omului – CEDO.

Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aderarea la Convenție nu modifică competențele Uniunii astfel cum sunt definite prin tratate (art. 6 alin. 2 TUE). Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenție, și astfel cum rezultă din

50 Convenția a fost încheiată la Roma la 4. 11. 1950 (a intrat în vigoare la 3. 09. 1953) a fost amendată prin protocoalele nr. 3 din 6. 05. 1963, nr. 5 din 20. 01. 1966 și nr. 8 din 19. 03 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6. 05. 1963, care fac parte din aceasta. Convenți a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea (…) și a protocoalelor adiționale la această Convenție (publicată în M.Of. nr. 135 din 31.05. 1994)

tradițiile constituționale comune statelor membre constituie principii generale ale dreptului Uniunii (art. 6 alin 3 TUE).

CURS. 5. CAPITOLUL III. Definiţia şi principiile dreptului UniuniiIII. 1. Definiţia dreptului Uniunii

→ Dreptul Uniunii reprezintă totalitatea normelor juridice, care au, în principiu, caracter de prioritate, de efect direct şi de aplicabilitate directă, ce reglementează conduita statelor membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a instituţiilor Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.

Elementele definiţiei sunt: normele dreptului uniunii, caracterul şi destinatarii acestor norme

a) Normele dreptului uniunii. ● Stricto sensu (în sens strict), normele dreptului uniunii, sunt cuprinse în: 1. Tratatul de funcționare a Uniunii Europene - TfUE, denumit astfel prin

modificarea realizată de Tratatul de la Lisabona a Tratatului de instituire a Comunității Europene;

2. Tratatul privind Uniunea Europeană, care își menține denumirea și după modificarea realizată de Tratatul de la Lisabona, (adăugăm la prescurtarea TUE termenul ,,nou,, pentru a-l distinge de TUE anterior Tratatului de la Lisabona,

3. Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (TEuratom),

4. Protocoalele care se anexează la TUE-nou, la TfUE, după caz, la TEuratom,

5. Protocoalele care se anexează la Tratatul de la Lisabona51,6. Anexele la TfUE, respectiv, Anexa I – Lista prevăzută la articolul 38 din

TfUE și Anexa II- Țări și teritorii de peste mări cărora li se aplică dispozițiile părții a patra din TfUE,

7. Declarațiile cu privire la dispozițiile tratatelor, Declarațiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor, Declarațiile statelor membre,

8. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care Uniunea aderă (potrivit art. 6 alin. 2 TUE – nou),

9. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată 12 decembrie 2007, la Strasburg, deoarece așa cum prevede în continuare art. 6 alin. 1TUE – nou, are aceeași valoare cu tratatele (TfUE și TUE – nou)

10. actele de aderare ale noilor state membre, 11. regulile de drept cuprinse în actele juridice ale Uniunii adoptate de

instituţiile Uniunii. ● → Lato sensu (în sens larg), normele juridice ale dreptului Uniunii

cuprind ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii, acesta privește, alături de cele prezentate stricto sensu și :

1. regulile nescrise aplicabile în ordinea juridică a Uniunii, respectiv: principiile generale de drept, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, regulile care îşi au temeiul în relaţiile externe ale Uniunii – preluând, cum e și firesc, pe cele ale Comunităţilor,

2. actele convenţionale care rezultă din tratate încheiate de statele membre în baza aplicării tratatelor.

51 Protocolul nr. 1 de modificare a protocoalelor anexate la TUE, TCE și/sau la TEuratom, Protocolul nr. 2 de modifcare a TEuratom

→ Tratatele institutive ale Uniunii Europene – chiar din momentul semnării și al intrării în vigoare ca tratate institutive ale Comunităților - se disting de tratatele internaţionale clasice prin următoarele:

- au creat instituţii independente de autorităţile publice naţionale înzestrate cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar, drepturi care le-au fost transferate de la statele membre;

- stabilesc principiile de bază care fie sunt puse în aplicare chiar de către tratate, fie sunt implementate prin actele legislative ale instituţiilor;

- formează un set de reguli care, în principiu, impun în mod direct, obligaţii pentru statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice din cadrul Uniunii, și care, dau naştere, în beneficiul acestora și la drepturi.

b) Caracterele sau principiile normelor dreptului uniunii de a fi proritare, de a avea efect direct, şi aplicabilitate directă, le vom analiza într-un capitol ulterior.

c) Destinatarii normelor dreptului uniunii. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că destinatarii (subiectele) normelor de dreptul uniunii sunt: „statele membre“, „persoanele52 - respectiv cetăţenii europeni - ,,instituțiile Uniunii,, și comunităţile/uniunea“53 („ele însele”, cu referire la comunități, după cum precizează hotărîrea CJCE)

III. 2. Principiile specifice dreptului Uniunii ● Principiul priorităţii dreptului Uniunii/comunitarDreptul Uniunii are forţa specifică de a se impune ca drept comun, propriu,

tuturor statelor membre. Acest drept nu numai că se inserează în ordinea internă a statelor membre, ci posedă aptitudinea generală de a completa patrimoniul juridic al particularilor - drepturi subiective şi/sau obligaţii, atât în raporturile cu alţi particulari cât şi în relaţiile cu statul.

Aceste drepturi se nasc nu numai când ele sunt expres acordate de tratate, dar şi în temeiul obligaţiilor pe care acestea le impune într-un mod clar definit persoanelor precum şi statelor membre şi instituţiilor Comunităţiilor - în prezent ale Uniunii.

Constituţia României, revizuită în anul 200354, precizează în articolul 148 alin. 2 „Ca urmare a aderării, prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“.

52 Avem în vedere nu numai presoanele fizice ci şi persoanele juridice.53 Este vorba despre Comunități în anii 1964 la data soluționnării cauzelor, extrapolând în prezent este vorba de Uniune 54 M.Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31. 10. 2003.

→ În prezent, principiul priprității/supremației, este prevăzut nu în cuprinsul, ci în substanța Tratatului de la Lisabona în Declarația nr. 17 atașată tratatului, care precizează că ,,în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior,,. În acest sens, a fost anexat Actului final care cuprinde Declarațiile cu privire la dispozițiile tratatelor (TUE-nou și TfUE). Avizul serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 200755 prevede expres că ,,principiul supremației dreptului comunitar (uniunii, n.a.) este un principiu fundamental al dreptului comunitar care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate - hotărârea din 15 iulie 1964, în cauz 6/64, Costa/Enel - supremația nu era meționată în tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitoarul tratat nu va schimba în nici un fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție,,.

● Caracterul direct aplicabil al dreptului Uniunii/comunitar

Referitor la caracterul direct aplicabil al dreptului Uniunii literatura juridică face distincţie între aplicabilitatea directă şi efectul direct, evidenţiind faptul că norma direct aplicabilă are efect direct, în timp ce norma care are efect direct nu este întotdeauna direct aplicabilă, şi reclamă adoptarea de acte naţionale complementare de aplicare din partea puterii legislative sau executive, de exemplu, regulamentele „incomplete“ sau anumite directive.

De asemenea, caracterul direct aplicabil al dreptului comunitar, are două consecinţe:

a. în privinţa statelor şi autorităţilor naţionale, inclusiv tirbunalelor, adică aplicabilitatea directă; şi

b. în privinţa persoanelor, adică efectul direct.● Principiul aplicabiliăţii directe al dreptului uniunii /comunitar→ Regulile dreptului Uniunii, stabilite de tratate de procedurile pe care le

instituie, se aplică de plin drept în acelaşi moment şi cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Uniunii56.

Statele membre, autorităţile naţionale, tribunalele nu au posibilitatea de a interveni în privinţa dispoziţiilor respective.

▪ Aplicabilitatea directă are în vedere ansamblul dreptului Uniunii, atât dreptul primar, cât şi derivat.

55 Figurează în documentul nr. 11197/07 (JUR 260)56 CJCE, hot. Din 13. 07. 1972, Commission c. Italie, cauza 48/71.

→ Referitor la dreptul primar. Astfel, dspoziţiile tratatelo au caracter direct aplicabil, sunt suficient de clare şi precise, încât nu se impune intervenţia autorităţilor naţionale;

→ În privinţa dreptului derivat al Uniunii (în principiu, actele juridice ale Uniunii adoptate de instituţii), acesta se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre diferit după cum este vorba de regulament, directivă sau decizie.

> Regulamentul, potrivit art. 288 TfUE, este singura categorie de acte pentru care tratatul prevede în mod expres aplicabilitatea directă, fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de către autorităţile naţionale. În privinţa lui nu este necesară adoptarea vreunei legislaţii suplimentare sau transformare.

> Directivele beneficiază de aplicabilitate directă, dar, cer măsuri naţionale de aplicare, ele se integrează numai în baza publicării comunitare în dreptul aplicabil pe teritoriul statelor Uniunii. Prin urmare, directivele trebuie transpuse în dreptul intern. > În privinţa deciziilor trebuie făcută distincţia între deciziile care nu indică destinatarii, și cele care indică destinatarii. Prima categorie privește toate statele membre, și care au ,,domeniu de aplicare general,, potrivit art. 289 alin. 4 TfUE, se integrază în dreptul aplicabil tuturor statelor membre ca urmare a publicării lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. A doua categorie, respectiv, deciziile și directivele care indică destinatarii, se notifică acestora, producând efecte prin această notificare.

Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii presupune că regulile acestuia trebuie să fie pe deplin şi uniform aplicate în toate statele membre de la data intrării în vigoare şi cât timp continuă să fie în vigoare.

▪ Principiul efectului direct al dreptului Uniunii/comunitarDeşi, din interpretarea textelor comunitare şi a normelor de drept

internaţional public ar rezulta că, tratatele internaţionale nu pot creea direct drepturi şi impune obligaţii persoanelor particulare, ci doar statelor (ca subiecte de drept internaţional), jurisprudenţa comunitară a recunoscut că statele pot adopta prin clauzele specifice ale respectivului tratat, drepturi şi obligaţii pentru particulari, în măsură de a fi aplicate de tribunalele naţionale.

● Principii ce guvernează sistemul de competenţe în Uniunea Europeană

→ Potrivit art. 5 alin. 1 TUE – nou, principiile ce guvernează sistemul de competențe în Uniunea Europeană sunt:

- principiul atribuirii57, ce guvernează delimitarea competențelor în Uniunea Europeană;

57 Este specific sistemului federal de organizare a statelor.

- principiile subsidiarității și ale proporționalității ce guvernează exercitarea competențelor atribuite (art. 5 alin. 1 TUE – nou).

▪ Principiul competenţei de atribuţiePrincipiul competenţei de atribuire îşi are corespondentul în dreptul

internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost instituit, la început, prin TCEE, confirmat ulterior prin TCE în art. 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în TUE-nou.

→ Astfel, ,,în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate (art. 5 TUE-nou). Prin urmare, statele prin voința lor transferă competențe Uniunii pentru realizarea obiectivelor.

▪ Principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii, presupune, prin urmare, două aspecte:

- Uniunea are competenţa exclusivă să acţioneze în domeniile şi în măsura obiectivelor care îi sunt încredinţate în mod expres şi evident58. În acest sens ea va acţiona cu titlu definitiv, irevocabil şi fără alternative .

- în domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale Uniunii - în care se exercită competenţe partajate, respectiv, domeniile pieței interne, politicii sociale (pentru aspectele definite în TfUE), coeziunii economice, sociale și teritoriale, agriculturii și pescuitului (cu excepția conservării resurselor biologice ale mării) mediului, protecţiei consumatorilor, transporturilor, rețelelor transeuropene, spațiului de libertate, securitate și justiție, obiectivelor comune de securitate în materie de sănătate publică (pentru aspectele definite în TfUE), în care statele membre, dat fiind dimensiunile şi efectele acţiunii respective nu pot realiza obiectivele propuse.

▪ Principiul proporţionalităţii. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în ordinea juridică comunitară principiul proporţionalităţii.În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor“ (TUE-nou şi TfUE, n.a.). Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. În mod concret, atunci când Comunitatea/Uniunea are de ales între mai multe mijloace de acţiune, ea trebuie să utilizeze, măsura cu eficacitate egală cu aceea care lasă cea mai mare libertate statelor membre, particularilor şi întreprinderilor.

→ Prin anexa Tratatul de la Lisabona a fost atașat TUE – nou, TfUE și TEuratom, un Protocol (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și 58 Avizul nr. 1/75 al Curţii de Justiţie, în ECR, 1975, 1355-1363.

proporționalității, cu privire la care se instituie obligația instituțiilor Uniunii de a aplica principiile menționate în conformitate cu Protocolul amintit (art. 5. alin. 4 TUE – nou). Mai mult, fiecare instituție asigură în permanență respectarea acestor principii (art. 1 Protocol), începând chiar dinantea momentului propunerii unui act legislativ.

→ În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului și parlamentelor naționale un raport privind aplicare principiilor subsidiarității și proporționalități. Raportul se transmite, de asemenea, și Comitetului economic și social.

CAPITOLUL IV. Izvoarele dreptului Uniunii/ comunitarIV.1. Izvoarele primare și izvoare derivate ● În sens restrâns, din perspectivă formală dreptul uniunii distinge două

categorii de izvoare: 1. izvoare primare (originare), în principiu, tratatele – denumite astfel de TfUE (dreptul primar sau originar), 2. izvoare derivate (secundare), adică actele adoptate de instituţii59.

● În sens larg, în categoria „izvoarele dreptului Uniunii“ , includem, pe lângă izvoarele primare, respectiv, tratatele și regulile de drept aplicabile în ordinea juridică a uniunii, și anume: 3. regulile de drept ce rezultă din tratatele încheiate de statele membre în aplicarea tratatelor, denumite și drept complementar. Deoarece și următoarele categorii de acorduri sunt menite să completeze tratatele60 le vom include în dreptul complementar:

- actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Uniunii, - acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul

Consiliului, - alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de

competenţă comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat, TCE4. izvoarele nescrise: principiile generale de drept, și jurisprudenţa Curţii

de justiţie; 5. regulile de drept care rezultă din relaţiile exterioare ale Uniunii/

Comunităţilor (preluând pe cele ale Comunităților61) denumite și drept convențional;(1) Dreptul primar. În sens larg dreptul primar al Uniunii este format din:

(a) tratatele TfUE și TUE – nou, potrivit Tratatului de la Lisabona;

59 Este vorba despre instituțiile comunitare deoarece dreptul derivat este rezultatul, în cea mai mare, a activității legislative a lor anterior Tratatului de la Lisabona.60 Este vorba despre tratatele comunitare încheiate de statele membre, anterior Tratatatului de la Lisabona.61 Cele încheiate înainte de Tratatul de la Lisabona.

(b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000;

Am inclus în dreptul primar și actele care după unii autori formează dreptul complementar din perspectiva funcției lor de ,,prelungire a tratatelor,, fiind menite să le întregească prin completare, și anume:

(c) convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare ;

(d) actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Uniunii/Comunităților;

(e) acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului;

(f) alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competenţă comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat62;

(a) Tratatele. Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona sunt ,,tratatele,, avute în vedere de acesta sunt:

„Tratatele“ TUE și TfUE. Protocoalele și anexele la tratate fac parte integrantă din acestea (art. 51 TUE- nou), astfel: protocoalele (în număr de 37), inclusiv, protocoalele anexate TEuratom, anexele la TfUE (în număr de două) și declarațiile anexate la actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 (în număr de 65).

(b) „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, este izvor primar al dreptului Uniunii deoarece art. 6 alin. 1 TUE-nou prevede că, această „Cartă“ are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor (respectiv TUE nou şi TfUE). Carta n-a fost inclusă în Tratatul de la Lisabona63, considerând ca fiind suficientă precizarea făcută de acesta în privința ,,aceleiași valori juridice cu a tratatelor,, deci, forța juridică obligatorie a Cartei, egală cu cea a tratatelor.

(c) Convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare. În principiu, în prezent, tratatele – TfUE și TUE – nou – reprezintă singura sursă de dreptul Uniunii, dar în baza tratatelor comunitare – anterior Tratatului de la Lisabona - statelor membre le-a fost conservat dreptul de a încheia între ele acorduri şi convenţii. Ele sunt izvoare ale dreptului uniunii în măsura în care nu contravin cu dispozițiile tratatelor (TfUE și TUE), iar în situația constatării unor incompatibilități între tratate și convenții se impune eliminarea acestor incompatibilități prin modificarea dispozițiilor din convențiile respective.

62 Cu referire, anterior Tratatului de la Lisabona la TCE, iar după acesta, TfUE63 ,,Este o soluție sui-generis de recunoaștere a forței juridice a acestui important document. Explicația unei asemenea opțiuni de legiferare rezidă tot în evitarea inducerii ideii de supra-stat,, a se vedea, Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații Europene…, op. cit. p. 206.

De asemenea, au fost încheiate convenţii între statele membre care, deşi nu aveau în mod direct fundamentul juridic în art. 239 din TCE (art. 273 TfUE) sau într-o altă dispoziţie specifică a unuia din tratatele institutive, obiectul lor era în strânsă legătură cu executarea tratatelor:

- Convenţia din 29. 02. 1968. cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor;

- Convenţia de la Bruxelles din 27. 09. 1968 cu privire la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială;

- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale64;

- Convenţii referitoare la brevetele europene (Műnchen 05. 10. 1973) şi comunitare (Luxemburg 15. 12. 1989)65;

- Convenţia din 23. 07. 1990 referitoare la eliminarea dublei impuneri în cazul corectării beneficiilor întreprinderilor asociate66, etc.

(d) Actele de aderare a noilor state la UE despre care am vorbit cu ocazia criteriilor de îndeplinit ale statelor care doresc să adere la Uniunie.

(e) Acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului. Statele membre pot încheia acorduri în formă simplificată, nesupuse ratificării. Aceste acorduri care îmbracă forma acordurilor reprezentanţilor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului Comunităţilor Europene (U.E.)67, au fost preluate de Uniune prin efect de succesiune.

(f) Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competenţă comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat, TCE - de exemplu, politica energetică ; în prezent însă această lacună a fost acoperită de Tratatul de la Lisabona prin reglementarea domeniului energiei în art. 195 TfUE. Cu privire la această problemă s-a pus întrebarea dacă, instituţiile comunitare trebuiau să se abţină, sau se impunea o revizuire a Tratatului (TCE).

Statele membre au suplinit reglementările necesare „prin încheierea sau pregătirea unor convenţii sau acorduri, creând astfel reguli de drept originale“ în domenii precum: politica energetică, proprietatea industrială, falimentul (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, care n-a fost semnat totuşi de statele membre; un Regulament – 1346/2000 – adoptat de Consiliu la 29. 05. 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). Prin asemenea convenţii statele membre au creat

64 JOCE, nr. L. 266 din 09. 10. 1980.65 JOCE, din 17. 10. 1977; L. 401 din 30. 12. 198966 JOCE nr. L. 225 din 20. 08. 1990.67 Nu există o regulă referitoare la publicarea acestor acorduri. Acestea depind de decizia Statelor membre. A se vedea, chestiunea scrisă din 12. 05. 1971. JOCE, n. C. 110 din 30. 10. 1971.

reguli de drept, noi, ce-au ţinut locul funcţiei legislative pe care tratatul n-a exercitat-o.

(2) Dreptul derivat /Actele juridice adoptate de instituţiile UniuniiDreptul derivat este format în principiu din actele juridice ale Uniunii.

În prezent Tratatul de la Lisabona a preluat formularea ,,acte juridice ale Uniunii,, pe care Curtea de Justiție a utilizat-o în diversele sale hotărâri și pe care tratatele comunitare au evitat să o folosească în reglementările sale. Actele juridice ale Uniunii sunt definite în art. 288 TfUE: „Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente şi directive iau decizii şi formulează recomandări şi avize. Cu referire la aceste acte juridice, dispozițiile art. 161 din TEuratom sunt similare.

→ Actele juridice ale Uniunii. În principiu, dreptul derivat este reprezentat de actele juridice ale Uniunii potrivit art. 288 - 291 TfUE. Acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandările și avizele.

Actele juridice ale Uniunii sunt de două categorii:- acte juridice cu caracter legislativ, sau acte legislative, și- acte juridice fără caracter legislativ.> Actele legislative, se adoptă prin două proceduri:a) procedura legislativă ordinară care constă în adoptarea în comun de

către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură se mai numește și procedura codeciziei și este definită de art. 294 TfUE;

b) procedura legislativă specială, în cazurile specifice prevăzute de tratate, care constă în adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European. În cazurile specifice prevăzute de tratate actele legislative se pot adopta:

- la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European,- la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de

Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.> Actele fără caracter legislativ sunt adoptate de Comisie. Ele sunt

rezultatul delegării de competență Comisiei, printr-un act legislativ. Pentru această rațiune Tratatul prevede că, în titlul actelor delegate se introduce adjectivul ,,delegat,, sau ,,delegată,, (art. 290 alin. 3 TfUE).

Actul fără caracter legislativ adopatat de Comisie completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.

Actele legislative prin care se realizează delegarea de competență Comisiei de a adopta acte fără caracter legislativ se particularizează prin următoarele:

- definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de competență. Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt

rezervate actului legislativ și nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de competențe.

- stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării; aceste condiții pot fi următoarele :

a. Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării; b. actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul

stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni.

În ambele cazuri Parlamentul hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun, iar Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

> O altă categorie de acte juridice reglementate de Tratat sunt actele de punere în aplicare.

Actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii sunt puse în aplicare:

- de către statele membre, prin măsuri de drept intern68, și- de Comisie sau Consiliu, iar, în cazuri speciale, după cum vom vedea în

continuare, de Consiliul European Astfel, actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, respectiv,

regulamentul, directiva și decizia, sunt puse în aplicare prin toate măsurile de drept intern de către statele membre (art. 291 alin. 1 TfUE).

Tratatul prevede că, în titlul actelor de punere în aplicare se introduc cuvintele ,,de punere în aplicare,, (art. 291 alin. 4 TfUE).

Tratatul prevede în art. 291 alin. 4 TfUE, situațiile în care se conferă Comisiei și Consiliului, competențe de executare, iar în art. 24 TUE – nou, Consiliului European69, și anume:

- în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare70,

- în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și cazurile prevăzute la articolele 24 și 2671 din TUE - nou, aceste acte conferă competențe de executare Consiliului.

Faptul că actele de punere în aplicare nu au caracter legislativ, rezultă din dispozițiile art. 24 TUE - nou, care prevăd, referitor la definirea și punerea în

68 Ca rezultat al implementării în dreptul intern al actelor juridice ale Uniunii, în principiu, directivele.69 Art. 24 TUE prevede în acset sens, ,,Politica externă și de securitate comună (PESC) este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu, hotărând în unanimitate (…),,. Adoptarea de acte legislative este exclusă. 70 Spre exemplu, art. 106 alin. 3 TFUE prevede, ,,Comisia asigură aplicarea dispozițiilor prezentului articol și adresează statelor membre, în cazul în care este necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare,, 71 Art. 26 TUE prevede în acest sens, ,,Consiliul elaborează PESC și elaborează deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicarea acesteai (…),,.

alicare a PESC de către Consiliu European și Consiliu, că adoptarea de acte legislative este exclusă.

Unele acte de punere în aplicare sunt denumite de tratate: regulamente, directive, decizii, în timp ce altele, îmbracă forma unor ,,norme,, sau ,,măsuri,,.

> Există o categorie de acte cu privire la care tratatele nu prevăd tipul lor lăsând libertate instituțiilor care le adoptă să aleagă tipul acestora, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității (art. 296 TfUE). Ele sunt denumite dispoziții sau măsuri și sunt adoptate fie prin procedură ordinară72 fie prin procedura specială73.

> Instituţiile Uniunii pot adopta însă şi alte acte care nu au natura celor menţionate în art. 288 TfUE, şi anume:

- acte de modificare a unor dispoziții din TfUE sub forma unor decizii de modificare, în domeniul cooperării judiciare în materie penală (art. 86 alin. 4 TfUE); acte de înfiinţare ale unor diverse comitete auxiliare (de conciliere), în cadrul bugetului anual al Uniunii (art. 314 alin. 4, 5, 8 TfUE);

- acte propuse de Comisie sub forma unor măsuri utile adresate statelor membre cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne, în domeniul ajutoarelor de stat (art. 108 TfUE alin. 1). De asemenea, Comisia propune statelor membre măsuri adecvate în vederea încetării de către acestea a încălcării principiilor stabilite la art. 101 și 102 TfUE cu privire la conduita concurențială (art. 105 TfUE.

- acte adoptate de Parlament sub forma unor rezoluţii sau de către Consiliu sub formă de concluzii (fără efecte obligatorii) prin care, de exemplu, se prezintă o situaţie, se poate atrage atenţia asupra unor urgenţe, unor măsuri, se invită sau se solicită organelor abilitate să adopte măsuri sau să contribuie la adoptarea lor, să se solicite acordarea de priorităţi etc.

- acordurile interinstituţionale – încadrate în categoria actelor nenumite – prin care Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc, și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor, și care pot avea un caracter obligatoriu (art. 295 TfUE). Ele au fost considerate a fi mai apropiate de declaraţiile politice de intenţie decât de angajamentele juridice formale, ceea ce obligă într-un sens textual precis.

- regulamente interioare ale instituțiilor, directive, recomandări și avize adresate de o instituție alteia, care nu produc efecte juridice decât în relațiile inter-instituționale;

72 Exemplificăm în acest sens articolele: 33, 43 alin. 2 și 3, 48 alin. 1, 48, 51, 56, 64 alin. 2, 75, 79 alin. 4, 81 alin. 2, 82, 87, 88 alin. 2, 91 alin. 1 și 2, 100 alin. 1, 114 alin. 1, 118, 133, 153 alin. 2, 166 alin. 2, 195 alin. 2, 209 alin. 1, toate TfUE. 73 Exemplificăm în acest sens articolele: 81 alin. 3, 126 alin. 14, 153 alin. 2, 194 alin. 3, toate TfUE.

- decizii pentru crearea unor organe subsidiare, decizii ale Consiliului de revizuire autonomă a tratatelor

CURS. 6 ● Regulamentul. Regulamentul este principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea legislativă a Uniunii. Arătând efectele juridice ale regulamentului TfUE dă o definiţie completă, conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabilă cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 288 alin. 2 TfUE şi art. 161 TEuratom, ,,regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru.

a. Regulamentul are caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii generale şi impersonale. Caracterul său esenţialmente normativ rezută din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi identificabili, ci

unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansamblul lor, în timp ce trăsăturile esenţiale ale deciziei rezultă tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează.

b. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor. Prin acest caracter se deosebeşte de recomandare şi aviz care, potrivit art. 288 TfUE acestea „nu leagă“ adică nu sunt obligatorii.

c. Regulamentul are caracter direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este singura categorie de acte pentru care Tratatul prevede

expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi, automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor membre.

Faptul că regulamentul este direct aplicabil în „toate“ statele membre, înseamnă că el intră în vigoare şi se aplică simultan şi uniform, în spațiul Uniunii Europene, pe ansamblul statelor membre.

→ Clasificare. Regulamentele se clasifică în - regulamente de bază, sau regulamente legislative, - regulamente, ca rezultat al delegării, fără caracter legislativ - regulamente de executare, fără caracter legislativ,Distincţia nu a fost făcută art. 288 TfUE, ci a fost introdusă de practica

instituţiior şi confirmată de Curte.> Denumirea de „regulamente de bază“ a fost utilizată74 pentru a desemna

regulamentele adoptate de Consiliu potrivit procedurii prevăzute în Tratat. În prezent, prin Tratatul de la Lisabona regulmentul de bază, denumit astfel de Curte, corespunde regulamentelor adoptate atât, prin procedura ordinară, cât și prin procedura specială, denumite de art. 289 alin. 3 TfUE acte legislative.

Le vom denumi regulamente cu caracter legislativ, sau regulamente legislative.

> Regulamentele fără caracter legislativ sunt adoptate de Comisie ca urmare a delegării acesteia printr-un act legislativ (art. 290 alin. 1 coroborat cu art. 297 alin. 2 TfUE).

> Regulamente de executare pot fi adoptate de Comisie, sau în cazuri speciale și temeinic justificate, și în cazurile prevăzute de art. 2475 și 2676 TUE, de

74 Anterior Tratatului de la Lisaboba de către CJCE.75 Articolul 24 TUE – nou prevede la alin 1 ,,Politica externă și de Securitate comună – PESC este (…) pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu. Adoptarea de acte legislative este exclusă,,. Ceea ce înseamnă că actele de punere în aplicare nu au caracter legislativ.76 Articolul 26 TUE – nou prevede ,,Consiliul elaborează PESC și adoptă deciziile pentru (…) punerea în aplicare a acesteia

Consiliu77, în baza actelor de punere în aplicare, sau chiar de Consiliul European (art. 24 TUE –nou).

Competențele de executare ale Comisiei sau Consiliului sunt conferite prin acte de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic.

→ Regulamentele trebuie să aibă un conţinut78. > Regulamentele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului, iar cele adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnaeză de președintele instituției care le-a adoptat.

Regulamentele legislative se publică, obligatoriu, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.Of. U.E.) şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absența acestei precizări, în a douăzecea zi de la publicare.

> Regulamentele fără caracter legislativ se semnează de președintele instituției care le-a adoptat, se publică, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.Of. U.E.) şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absența acestei precizări, în a douăzecea zi de la data publicării.

● Directiva. Potrivit art. 288 alin. 3 TfUE şi art. 161 alin. 3 TEuratom, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce privește forma şi a mijloacele. Prin intermediul directivei redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată funcţiei de apropiere de legislaţiile naţionale (art. 115 TfUE)79. a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât „destinatarii“ săi care sunt, statele membre, adresabilitatea ei fiind limitată.

b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.Directivele impun statelor „obligaţii de rezultat“ şi nu „de mijloace“ ceea ce

face necesară modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor80.

Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe care o menţionează cuprinsul ei. Este însă un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi stabileşte în această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.

77 Un alt exemplu de act de punere prin care se conferă Consiliului competența de executare este art. 75 TfUE ,,Consiliul adoptă măsurile pentru punerea în aplicare,,(…).78 Prevăzut de art. 13 al Deciziei Nr. 93/662 din 6 dec. 1993; 79 ,,Consiliul (…) adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre,,.80 A se vedea, Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17. 021992, în REDI nr. 2/1996, p. 209.

c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei. Deşi statele dispun, potrivit art. 288 TfUE, de o libertate totală în privinţa alegerii actului juridic de transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le permită identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv pentru care problema „intensităţii normative“ a directivei, rămâne deschisă. d. Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva are efect direct. Absenţa aplicabilităţii directe este evidentă deoarece:

- prin natura ei directiva apeleză la un act naţional pentru punerea ei în aplicare, sau presupune măsuri naţionale de implementare;

- conţine o precizare care fixează termenul în care statele trebuie să ia măsurile naţionale de transpunere.

Prin urmare, intervenţia naţională, ca problemă juridică, presupune un act de „recepţie“ de introducere a directivei în ordinea juridică, în lipsa căreia aceasta nu se aplică, nefiind un simplu „act de executare“, de natură administrativă.

→ Clasificarea directivelor. Ca și regulamentele, directivele pot fi:> cu caracter legislativ. Acestea sunt rezulatatul fie, al procedurii ordinare

prin adoptarea lor, în comun, de către Parlamentul European și Consiliu, fie, al procedurii speciale, prin adoptarea de către Parlamentul European cu participarea Consiliului, sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European.

> fără caracter legislativ. Acestea sunt rezultatul fie al competenței delegate a Comisiei de a adopta astfel de acte, cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ, fie al competenței de executare, a Comisiei81 sau Consiliului82, de a pune în aplicare acte obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.

Directivele cu și fără caracter legislativ se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și intră în vigoare la data prevăzută de textul lor, sau în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării.

● Decizia. Decizia este reglementată de art. 288 alin. 4 TfUE ca fiind un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.

→ Decizia cu caracter legislativ poate fi adoptată: > prin procedură ordinară, în comun, de Parlamentul European și Consiliu, și> prin procedură specială, de către Parlamentul European cu participarea

Consiliului, sau de către Consiliu, cu participarea Parlamentului European.

81 Spre ex., potrivit art. 106 alin. 3 TfUE, Comisia asigură aplicarea dispozițiilor prezentului articol, și adresează statelor membre (…) directivele corespunzătoare.82 Potrivit art. 103 alin. 1 TfUE, ,,(…) directivele utile în vederea aplicării principiilor ce guverenează politica privind concurența se adoptă de către Consiliu.

→ Decizia fără caracter legislativ poate fi adoptată:> de Comisie, ca urmare a delegării competenței către această instituție de

a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general (care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ);

> de Comisie, sau de către Consiliu, ca urmare a competenței de executare pe care o au aceste instituții, în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.

a) Decizia este un act individual. Deciziile se pot adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor comunitare, ori persoanelor fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între întreprinderi, constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat – vizează, prin urmare, să se aplice unui caz particular. Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din dreptul intern – constituind în cadrul „instrumentelor“ autorităţilor comunitare, unul de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie indirectă, asemănându-se cu directiva.

b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului, deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate permit a distinge decizia de alte acte care deşi calificate „decizii“ sunt lipsite de forţă obligatorie.

Decizia, în sensul art. 288 alin. 4 TfUE, nu trebuie confundată cu deciziile adoptate, în domeniile:

> Politicii externe și de securitate comună. Deciziile sunt adoptate de către Consiliu (art. 29 TUE –nou), de către Consiliu European și de de către Consiliu hotărând în unanimitate (art. 31 TUE – nou), de către Comitetul Politic și de Securitate (art. 38 TUE –nou);

> Politicii de securitate și apărare comună. Deciziile sunt adoptate de Consiliu (art. 42 alin. 4, 43 alin. 2, 46 TUE –nou).

→Recomandarea şi avizul

Potrivit art. 288 TfUE alin. ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte acte de drept derivat, deoarece „nu leagă”, adică nu sunt obligatorii, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor.

• În principiu ,,Consiliu adoptă recomandări,, (art. 292 TfUE). Acesta hotărăște, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei. Consiliul hotărăște în unanimitate în domeniile

în care este necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii (art. 292 TfUE).

• În cazurile specifice prevăzute în tratate, Comisia precum și Banca Centrală Europeană, adoptă recomandări (art. 292 TfUE).

Datorită caracterului lor neobligatoriu, recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de Justiţie, în condiţiile art. 263 TfUE (acţiunea în anulare). Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor juridice, motiv pentru care, prin raportare la recomandări şi avize doctrina a subliniat că „nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect”.

• Motivarea actelor UniuniiPotrivit art. 296 alin. 2 TfUE, actele juridice – legislative și cele fără

caracter legislativ – se motivează și fac trimitere la propunerile, inițiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute de tratate.

Astfel, preambulul actului respectiv trebuie să cuprindă în expunerea de motive raţiunile de fapt şi de drept care au determinat adoptarea măsurii.

● Tratatul de la Lisabona care introduce noțiunea de acte juridice, face distincție între actele legislative și actele fără caracter legislativ, în privința semnării, publicării și intrării lor în vigoare,

• Actele legislativeActele legislative adoptate, în conformitate cu procedura legislativă

ordinară, de către Parlamentului European și Consiliu, împreună, se semnează de către președinții fiecăreia dintre aceste instituții.

Actele legislative adoptate, în conformitate cu procedura legislativă specială, se semnează de președintele instituției care le-a adoptat, fie de Consiliu, fie de Parlamentul European, după caz.

Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.

Reamintim că actele legislative sunt: regulamentele, directivele, deciziile, adoptate prin procedurile menționate mai sus.

• Actele fără caracter legislativActele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive,

decizii – ca acte delegate, sau ca acte de punere în aplicare – în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției care le-a adoptat (Comisie în primul caz, Comisie sau Consiliu, în al doilea caz)

Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării.

● Notificarea actelor juridice ale Uniunii. Directivele care se adresează unor state membre și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor și produc efecte prin această notificare (art. 297 alin. Ultim TfUE).

Notificarea fie, se trimite prin scrisoare recomandată, fie, prin remiterea notificării unei persoane împuternicită în acest scop, în schimbul unei recipise de primire. Pentru statele membre, notificarea se face, în principiu, prin intermediul reprezentanţilor lor permanenţi la Bruxelles; pentru particulari – persoane fizice sau juridice – notificarea se face, în principiu, prin scrisoare poştală, dar instituţiile comunitare optează să utilizeze calea diplomatică, prin intermediul ambasadorilor acreditaţi pe lângă ele, în special pentru notificările ce privesc întreprinderile ce intră sub incidenţa jurisdicţiei statelor terţe. Este suficient ca actul notificat „să intre în sfera internă a destinatarului, de exemplu, să ajungă la sediul societăţii”83.

Referitor la regimul lincvistic, textele adresate statului membru sau unei persoane particulare ce intră în jurisdicţia unui stat membru, trebuie notificate în limba statului respectiv. Atunci când o societate are sediul social într-un stat terţ, alegerea limbii oficiale a deciziei/directivei, trebuie să ţină seama de raporturile stabilite între societatea respectivă, în cadrul Piaţei comune, cu un stat membru, iar deschiderea unui birou intr-un stat membru va putea fi determinant84.

● Termenul de intrare în vigoare. Actele pentru care se cere notificarea intră în vigoare în ziua notificării lor. Actele care se publică în JOUE, și întră în vigoare la data fixată în cuprinsul ei, sau în lipsă, în a douăzecea zi de la publicare.

(3) Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii(a) Principiile generale ale dreptului. Principiile generale de drept sunt

reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe) le aplică şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică a Uniunii, ele sunt produsul metodelor de interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia.

Deosebim patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă atât în privinţa identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:

> principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale;

> principiile generale de drept internaţional public;> principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;> principii proprii dreptului Uniunii. >1. „Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor

juridice, naţionale şi internaţionale, prezintă, mai ales, dificultăţi în identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei colective”. În această categorie includem,

83 CJCE, 8/56, Société Alma, 10. 12. 1957, Rec. 183; CJCE, 6/72, Europembalage, 21. 02. 1973, Rec. 215.84 CJCE, 6/72, Europembalage, 21. 02. 1973, Rec. 215.

cu titlu de exemplu: principiul general al securităţii juridce, principiul bunei credinţe, principiul legalităţii etc.

>2. Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura şi exigenţele sistemului comunitar.

Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional public, care interzic, de pildă, statelor să refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor85.

> 3. Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin intermediul acestor principii, Curtea se inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislaţiile, doctrina şi jurisprudenţa statelor membre86.

Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care provin dintr-un singur stat membru, de exemplu, principiile proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate decât în dreptul german.

> 4. Principiile proprii dreptului Uniunii stau la baza funcționării Uniunii, și privesc cetățenii acesteia, statele membre, instituțiile Uniunii, și chiar Uniunea însăși. Acestea rezultă din cuprinsul tratatelor: principiul egalității, principiul democrației reprezentative, principiul transparenței, principiul cooperării loiale, principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, principii ce stau la baza acțiunii Uniunii pe scena internațională (democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei ONU și a dreptului internațional), principii care guvernează politica privind concurența, principii care guvernează politica economică și monetară au la bază principiul unei economii de piață deschise, prinncipii uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună,

De asemenea, potrivit art. 6 alin. 3 TUE nou, drepturile fundamentale așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, garantate prin Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale la care Uniunea aderă, sunt principii generale ale dreptului Uniunii.

Proprii dreptului Uniunii sunt și: principiul atribuirii de competență care guvernează delimitarea competențelor Uniunii (art. 5 alin. 1 și 2 TUE – nou); principiile subsidiarității și proporționalității, care reglementează exercitarea competențelor Uniunii (art. 5 alin. 3 și 4 TUE – nou).

85 CJCE, 13/61, Bosch, 06. 04. 1962, Rec. 101 ;86 CJCE, 7/56-7/67, Algéra, 12. 07. 1957, Rec.81.

> Principiile supremaţiei, al efectului direct aplicabil, şi al aplicabiliatății directe inițial ale dreptului comunitar, în prezent, ale dreptului Uniunii sunt creația CJCE.

• În prezent, principiul supremației, este reglementat expres într-o Declarație (nr. 17) atașată Tratatului de la Lisabona, potrivit căreia tratatele și legislația adoptată de Uniunea Europeană pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența CJCE.

• Referitor la principiile aplicabilității directe și al efectului direct, CJCE a precizat că:

- regulile dreptului comunitar stabilite de tratat sau de procedurile pe care le instituie se aplică de plin drept în același moment și cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunității;

- efectul direct al dreptului comunitar privește cetățenii Uniunii. Persoanele particulare pot deveni titulare de drepturi individuale chiar dacă ele nu sunt expres desemnate ca destinatari ai unei dispoziții comunitare. Dreptul comunitar nu numai impune obligații în sarcina acestora ci le conferă drepturi, mărind patrimoniul juridic al acestora (cu referire la persoanele particulare).

(b) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la LuxemburgJurisprudenţa (practica judecătorească), este formată din totalitatea

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. În această lumină, jurisprudenţa nu este izvor de drept, dar în practică se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege.

Prin Declarația nr. 17 atașată Tratatului de la Lisabona, se prevede că în conformitate cu jurisprudența constantă a UE, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența anterioară. Acestei declarații i se anexează un aviz al serviciului juridic al Consiliului87 care face referire la prima hotărâre din cadrul jurisprudenței consacrate cu privire la prioritate, din 15iulie 196488

De asemenea, pe cale jurisprudenţială au fost create principiile priorităţii/supremaţiei dreptului comunitar/al uniunii, al efectului direct şi al aplicabilităţii directe al acestuia, principii care se regăsesc în constituţiile statelor membre.

4) Dreptul convențional - ce rezultă din relațiile externe ale Uniunii/CE)

87Avizul figurează în documentul 11197/07 (JUR 260)88 Cauza 6/64, Costa/ENEL.

(a) Acordurile (convenţiile) încheiate de Comunităţile Europene89 - preluate prin succesiune de Uniunea Europeană

Anterior Tratatului de la Lisabona, Tratatul CE nu conţinea nici o dispoziţie de fond prin care să atribuie Comunităţii competenţa de a încheia acorduri internaţionale nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixa, doar unsingur articol 300 (art. 218 TfUE) reglementa o procedură de încheiere de acorduri în acest sens. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat că o asemenea competenţă rezultă din „sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunităţii posibilitatea să intervină pe scena internaţională fără a se limita la atribuţiile exprese de competenţă externă. În continuare prezentăm acordurile încheiate de Comunități anterior Tratatului de la Lisabona deoarece, toate aceste acorduri au fost preluate prin succesiune de Uniunea Europeană, potrivit art. 1 alin. 3 TUE –nou ,,Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succede acesteia,, urmând ca un capitol ulterior să se ocupe exclusiv de încheierea de acorduri internaționale de către Uniune, potrivit reglementării în vigoare (Tratatul de la Lisabona).

(b) Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau organizaţii internaţionale

Acordurile încheiate de către Comunităţi în cadrul competenţelor externe, nu numai că le obliga pe plan internaţional, dar acestea s-au integrat în ordinea juridică comunitară au fost preluate de Uniune şi au devenit izvor de drept.

Dispoziția din TCE a fost preluată în mod identic de TfUE, referitor la faptul că ,,acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre,,. Prin urmare Comunitatea, respectiv, Uniunea nu are competență absolută în privinţa încheierii acestor acorduri, ci o împarte cu statele membre.

Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare, respectiv, Consiliu, în măsura în care priveşte Comunitatea, devenea parte integrantă a ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare; regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o menţiune în acest sens, respectiv „la data intrării în vigoare a acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial.

(c) Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri externe ale Comunităţilor. Comunitatea/Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe cu state terţe care instituie organe (de exemplu, de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor de asociere

89 Am folosit în text ,,Comunitățile Europene,, deoarece Acordurile respective au fost încheiate de acestea, înainte de Tratatul d ela Lisabona

sau cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri al Convenţiei de la Lomé, consiliul internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975, consiliul internaţional referitor la cafea, art. 15 din Acordul cu privire la cafea din 1976 etc.

Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE90/JOUE.

Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în principiu, că astfel de acte normative fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară, fiind prin urmare considerate izvoare de drept comunitar91. Prin urmare, ea şi-a extins competenţa şi la măsurile adoptate de către organele instituite prin aceste convenţii, fie că au fie că nu au caracter obligatoriu92.

De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu adoptate de către organele instituite prin aceste acorduri sunt deciziile luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere între CE şi Turcia93.

Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc – nu constituie cu siguranţă instituţii ale Comunităţilor, dar Curtea a arătat, referindu-se la deciziile Consiliului de asociere CE – Turcia, că, ţinând cont de legătura directă pe care actele acestuia le prezintă cu un acord (respectiv, convenţie) care face parte din ordinea juridică comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din momentul intrării lor în vigoare.

●Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţeCurtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare

(Comunităţile) şi ulterior Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele lor membre.

→ În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307 alin. 1 TCE, articol preluat integral prin art 351 TfUE, prevede că drepturile şi obligaţiile izvorâte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de dispoziţiile Tratatului/ tratatelor.

90 Dintre acestea enumerăm: Regulamentul comunitar din 19. 10. 1976, referitor la aplicarea regulamentului economic şi a regulilor de control adoptate la 26. 07. 1976 de către consiliul internaţional referitor la cacao publicat în JOCE, n. L. 321 din 10. 11. 1976; Regulamentul din 18. 10. 1976 cu privire la aplicarea sistemului de certificate de origine adoptat la 30. 09. 1976, de către consiliul internaţional al cafelei, publicat în JOCE, n. L. 309 din 10.11.1976; Regulamentul din 19.01.1982, referitor la aplicarea deciziei nr. 1/82 a consiliului de asociere CEE/Malta, publicat în JOCE, n. L. din 23. 01. 1982; regiulamentul nr. 485/85 referitor la aplicarea deciziei nr. 2/85 a Consiliului de miniştri ACP- CEE, publicat în JOCE, n. L. 61/1 din 1. 03. 1985.91 CJCE, 87/75, Bresciani, 5. 02. 1976., Rec. 129.92 CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461.93 CJCE, 192/89, Sevince, 20.09. 1990, Rec. I – 3461; CJCE, 355/93, Eroglu, 5. 10. 1994. Rec. 2311.

Prin urmare, aplicarea Tratatului/tratatelor nu afectează angajamentul statelor membre, respective, de a respecta drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.

Pentru anumite acorduri Comunităţile/Uniunea s-au substituit statelor membre în privinţa angajamentelor născute. Argumentul determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a competenţelor precedent exercitate de către ele în domenii acoperite prin tratat (tratate n. a.).

Este cazul GATT-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau efectiv legate prin angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară, nu este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest drept.

●Locul acordurilor externe în ordinea juridică comunitară/ a UniuniiAcordurile internaţionale încheiate de Comunitate/Uniune, în numele ei,

se integrează, ca orice act al acesteia, în ordinea juridică comunitară/a uniunii, reprezentând, prin urmare izvoare de drept.

Se consideră că aceste acorduri internaţionale au o valoare normativă inferioară dreptului primar, şi principiilor generale ale dreptului şi superioară dreptului derivat, sau că ele prevalează asupra actelor de drept derivat (potrivit jurisprudenţei uniunii), ca şi asupra acordurilor dintre statele membre şi acordurilor între aceste state şi statele terţe care obligă Uniunea (în speţă Comunitatea).

CURS. 7. Capitolul V Obiectivele Uniunii EuropeneV.1. Obiectivele generale ale Uniunii Europene→ Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene au caracter general și

sunt formulate în art. 3 din TUE – nou și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în Preambulul acesteia.

Uniunea Europeană însă are și obiective cu caracter specific, care sunt înfăpuite prin intermediul diverselor politici ale acesteia.

Obiectivele cu caracter general se completează pe parcursul tratatelor cu obiectivele cu caracter specific

→ Obiectivele cu caracter general prevăzute în art. art. 3 TUE – nou sunt:

1. Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.

2. Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

3. Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată: pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a clității mediului.

În cadrul pieței interne Uniunea: promovează progresul științific și tehnic, combate excluziunea socială și discriminările, promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului, promovează coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele membre, respectă bogăția diversității sale culturale și lincvistice, veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

4. Uniunea instituie o piață economică și monetară a cărei monedă este euro.

5. În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.

Uniunea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciprocîntre popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

6. Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuie prin tratate.

În Preambul Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene pune în lumină, persoana ca fiind centrul acțiunii Uniunii, prin instituirea cetățeniei Uniunii și crearea unui spațiu de libertate securitate și justiție.

Întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și suveranității, Uniunea contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune.

În acest context de preocupări, Uniunea: respectă diversitatea culturilor și tradițiile popoarelor Europei; respectă identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; promovează o dezvoltare echilibrată și durabilă; asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului, social și a dezvoltării științifice și tehnologice.

V.2. Obiectivele cu caracter specific→ Obiectivele Uniunii Europene, concepute inițial ca fiind ale

Comunităților, au evoluat progresiv, adăugându-se, la cele existente, de-a lungul anilor politici comune noi. Elaborarea acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune, prin comparaţie cu cele realizate la nivel individual de către fiecare stat membru.

→ Uniunea își îndeplinește obiectivele numai în temeiul voinței statelor membre care decid să îi transfere competențe în acest scop, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate (art. 3 alin. 6 TUE – nou)

→ Obiectivele cu caracter general prevăzute în art. 3 TUE – nou sunt dezvoltate pe parcursul TfUE, sub forma obiectivelor cu caracter specific, și sunt realizate fie, prin diversele politici și acțiuni interne ale Uniunii Europene, fie prin acțiunea externă a acesteia.

În vederea realizării obiectivelor menționate, Uniunea acționează pentru a garanta:

- oricărui cetățean al Uniunii dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora (art. 21 alin. 1 TfUE).

→ Obiectivele Uniunii corespunzătoare diverselor politici și acțiuni interne sunt:

> instituirea sau asigurarea funcționării pieței interne. Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor (art. 26 alin. 1 și 2 TfUE);

> definirea și punerea în aplicare a politicii comune în domeniul agriculturii și pescuitului. Se instituie piața internă pentru produsele agricole;

> constituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre (art. 67 TfUE). Legat de acest obiectiv, Uniunea dezvoltă două politici: o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare și o politică comună de imigrare;

> punerea în aplicare a unei politici comune în domeniul transporturilor (art. 90 și urm TfUE);

> un sistem care asigură nedistorsionarea concurenței pe piața internă. Astfel, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 3 TUE – nou, se impune

acțiunea statelor și a Uniunii, care presupune, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

> apropierea legislațiilor naționale sub formă de măsuri adoptate de Uniune pentru instituirea și asigurarea funcționării pieței interne.

> o politică de conjunctură în anumite condiții. Astfel, în cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepțioanle situate în afara controlului său.

> o politică monetară adecvată, care fără să aducă atingere obiectivului privind stabilitatea prețurilor, Sistemul European al Băncilor Centrale – SEBC să susțină politicile economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii definite la art. 3 TUE – nou.

> realizarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin încurajarea cooperării dintre statele membre, precum și prin susținerea și, dacă este necesar, prin completarea acțiunii lor (art. 147 alin. 1 și 2 TfUE).

> o politică socială, care să aibă ca obiective promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, permițând armonizarea acestora în condiții de progres, o protecție socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și combaterea excluziunii.

> dezvoltarea dimensiunii europene a sportului, datorită funcției sale educative, ținând seama de caracterul specific al acestuia bazat pe voluntariat (art. 165 TfUE);

> o politică de formare profesională, pusă în aplicare de Uniune astfel încât să completeze și să sprijne acțiunile statelor membre (art. 166 TfUE);

> înflorirea culturilor statelor membre, respectând diversitatea națională și regională a acestora și punând în evidență, în acelașii timp, moștenirea culturală comună (art. 167 TfUE);

> asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane stă la baza definirii și punerii în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii (art. 168 TfUE).

> promovarea intereselor consumatorilor și asigurarea unui nivel ridicat de protecție a acestora, prin adoptarea de măsuri corespunzătoare.

> crearea și dezvoltarea de rețele transeuropene în sectoarele infrastructurilor de transport, telecomunicații și energie.

> accelerarea adaptării insutriei la schimburile structurale, și încurajarea, atât, a unui mediu favorabil inițiativei și dezvoltării întreprinderilor în

întreaga Uniunii, și în special, a întreprinderilor mici și mijlocii, cât și a unui mediu propice cooperării dintre întreprinderi (art. 173 TfUE).

> consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, urmărind în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate.

> consolidarea bazelor sale științifice și tehnologice, prin crearea unui spațiu european de cercetare în care cercetătorii, cunoștințele științifice și tehnologice să circule liber, precum și favorizarea creșterii competitivității sale, inclusiv în industrie, precum și promovarea activităților de cercetare considerate necesare în temeiul altor capitole din tratate (art. 179 TfUE). Uniunea elaboraeză o politică europeană a spațiului. > în domeniul mediului;

> în domeniul energiei. > promovarea competitivității întreprinderilor Uniunii în sectorul

turismului. > încurajarea cooperării între statele membre pentru a spori eficacitatea

sistemelor de prevenire a catastrofelor naturale sau provocate de om și de protecție împotriva acestora.

● Obiectivele Uniunii corespunzătoare acțiunii externe a acesteia sunt prevăzute în Titlul V capitolul 1 din TUE – nou care reprezintă dispozițiile generale în materie. În acest sens Uniunea:

> depune toate eforturile pentru a dezvolta relații și a construi parteneriate cu țările terțe și cu organizațiile internaționale, regionale sau globale care împărtășesc prncipiile prevăzute de Tratat (art. 21 alin. 1 TUE – nou)94:

> definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui nivel înaltde cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale (art. 21 alin. 2 TUE – nou)

→ Acțiunea Uniunii pe scena internațională se întemeiază pe principiile menționate în art. 21 alin. 1 TUE - nou, se raportează la dispozițiile generale în materie, prevăzute în Titlul V capitolul 1 TUE – nou, și are în vedere obiective cu caracter specific potrivit următoarelor politici:

> politica comercială comună. În cadrul acesteia Uniunea stabilește o uniune vamală (potrivi art. 28 – 32 TfUE), care să contribuie la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, eliminarea treaptată a restricțiilor în calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe, reducerea barierelor vamale și de altă natură, prin stabilirea unei Uniunii (artt. 206 TfUE).

94 Principiile sunt prevăzute în art. 21 alin. 1 TUE –nou. Principiile respective au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea Uniunii pe scena internațională, acestea sunt:i democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional.

> cooperarea pentru dezvoltare. Obiectivul principal al politicii Uniunii în acest domeniu îl reprezintă reducerea și, în cele din urmă, eradicarea sărăciei. Uniunea ține seama de obiectivele cooperării pentru dezvoltarea la punerea în aplicare a politicilor care pot afecta țările în curs de dezvoltare. > cooperarea economică, financiară și tehnică cu țările terțe. În cadrul acestei politici Uniunea desfășoară acțiuni, în special în domeniul financiar, cu țări terțe, altele decât țările în curs de dezvoltare. Acțiunile Uniunii și ale statelor membre se completează și se susțin reciproc (art. 213 TfUE)

> ajutorul umanitar. Acțunile Uniunii în domeniul ajutorului umanitar se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii. Aceste acțiuni vizează, în mod punctual, să acorde asistență și ajutor populației din țările terțe, victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om, precum și să le protejeze pentru a face față nevoilor umanitare care apar în aceste situații diferite. Uniunea poate încheia cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente orice acord util pentru realizarea acestor obiective, ca și pentru cele prevăzute în art. 21 TUE – nou (art. 214 TfUE, nou introdus prin Tratatul de la Lisabona)

> acordurile internaționale. În acest sens Uniunea poate încheia- acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații

internaționale, în cazul în care se prevede astfel prin tratate sau în cazul în care încheierea unui acord, fie este necesară pentru realizarea în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare al acestora (art. 216 TfUE, nou introdus prin Tratatul de la Lisabona).

- acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale;

În cadrul acestui tip de acorduri, Consiliul (…) poate încheia acorduri formale prvind un sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terțe.

> De asemenea, în cadrul relațiilor Uniunii cu organizațiile internaționale și cu țările terțe și delegații ale Uniunii, Uniunea stabilește orice formă de cooperare utilă: cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, cu Organizația pentru Cooperare și dezvoltare Economică.

Uniunea asigură, de asemenea, legături oportune cu alte organizații internaționale

→ Obiectivele Uniunii se realizează corespunzător ,,întinderii și condițiilor de exercitare a competențelor Uniunii care sunt stabilite prin dispozițiile tratatelor

referitoare la fiecare domeniu,, (art. 2 alin 6 TfUE)sau politică. În acest sens, Tratatul de la Lisabona definește regrupează și ierarhizează obiectivele Uniunii, stabilind în același timp competențele acesteia pentru fiecare domeniu sau politcă în parte.

Pentru realizarea obiectivelor corespunzătoare diverselor politici, competența Uniunii, este, potrivit art. 3, TfUE:

- exclusivă, pentru următoarele domenii: uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comuneprivind pescuitul; politica comercială comună; încheierea unui acord internațional.

- partajată cu statele membre – pentru următoarele domenii: piața internă; politica socială, pentru aspectele definite în TfUE; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul (cu excepția resurselor biologice ale mării); mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite de TfUE;

Capitolul VI Instituțiile Uniunii EuropeneVI.1. Precizări prealabile→ Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care vizează

promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și acțiunilor sale. Instituțiile sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană (denumită ,,Comisia,,), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.

VI.2. Organele Uniunii create de instituții în vederea exercitării atribuțiilor conferite prin tratate

→ Structura instituţională se completează cu organe ale Uniunii care îndeplinesc funcţii consultative sau cu caracter tehnic ori financiar95. Unele dintre acestea sunt prevăzute chiar de tratate în timp ce altele sunt create de instituţii în vederea exercitării atribuţiilor conferite prin tratate.

→ Următoarele organe sunt prevăzute tratate: Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor (reglementate ca atare de TfUE) și Comitetul Tehnic Euratom sau Agenţia de aprovozionare Euratom (are personalitate juridică şi

95 Consiliul şi Comisia sunt asistate de numeroase grupuri şi comitete, motiv pentru care o clasificare care să cuprindă organele create de instituţii este dificil de realizat. Comisia a întocmit o listă în care sunt prezentate organele subsidiare.

autonomie financiară, este prevăzut de art. 54 TEuratom) exercită funcții consultatative. Banca Europeană de Investiții – BEI este organ cu caracter financiar , cu personalitate juridică, ce finanţează proiecte de investiţii într-o astfel de manieră încât să contribuie la o dezvoltare echilibrată a Uniunii (art. 308 TfUE).

→ Următoarele organe sunt create de instituţii în vederea exercitării atribuţiilor conferite prin tratate:

> Comitetul reprezentanţilor permanenţi – Coreper, este compus din reprezentanţii permanenți ai guvernelor statelor membre.

> Comitetul Politic şi de Securitate (art. 38 TUE - nou), este creat să urmărească situaţia internaţională în domeniile ce ţin de politica externă şi de securitate comună și să contribuie la definirea politicilor emițând avize adresate Coniliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sau din proprie inițiativă.

> Fondurile structurale deşi nu au persoanlitate juridică au o anumită autonomie financiară. Obiectivele Uniunii care privesc coeziunea economică, socială și teritorială sunt susținute de Uniune prin intermediul fondurilor structurale - Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă - FEOGA, secțiunea ,,Orientare,,; Fondul Social European Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDER, al BEI și al celorlalte instrumente financiare existente (art. 175 TfUE).

> Organele interinstitutionale al Uniunii Europene: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Uniunii Europene și Oficiul de Selecţie a Personalului Comunitatilor Europene; Şcoala Europeană de Administraţie (EAS).

- Oficiul pentru Publicații Oficiale al Uniunii Europene –EUR –OP. Potrivit Deciziei 2009/496/CE, Euratom, EUR – OP, este un oficiu interinstituțional care asigură editarea publicațiilor instituțiilor Uniunii.

- Oficiul European pentru Selecția Personalului – EPSO, a fost înființat prin Decizia 2002/620/CE, organizarea și funcționarea Oficiului fiind reglementate prin Decizia 2002/621/CE. EPSO organizează concursuri deschise cu scopul de a asigura angajarea funcționarilor în instituțiile Uniunii Europene.

- Şcoala Europeană de Administraţie – EAS, a fost înființată prin Decizia 2005/118/CE și din motive economice și eficiență a fost afiliată Oficiului pentru Selecția Personalului Uniunii Europene. Organizarea și funcționarea EAS sunt reglementate de Decizia 2005/119/CE. EAS concepe, organizează și evaluează, în numele instituțiilor Uniunii: cursuri de management pentru funcționarii și agenții care trebuie sau ar trebui să exercite funcții de conducere ; cursuri de începre a activitățiipentru noii membri de personal ; formarea obligatorie a funcționarilor Uniunii în cadrul trecerii de la o grupă de funcții la alta.

VI.3. Principii referitoare la structura instituţională a UE

Dintre principiile ce guvernează structura instituţională, exemplificăm: principiul echilibrului instituţional, al autonomiei instituţiilor, şi al cooperării loiale între instituţii.

→ Principiul echilibrului instituţional guvernează raporturile dintre instituţiile comunitare. Curtea de Justiţie a precizat că principiul echilibrului instituţional presupune că fiecare instituţie să-şi exercite competenţele sale respectând totodată competenţele celorlalte instituţii. Principiul pune în lumină îndeosebi „triunghiul instituţional“ creat de Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care participă la mecanismul decizional96,

→ Principiul autonomiei instituţiilor presupune că instituţiile comunitare îşi pot adopta ele însele, în baza tratatelor, regulamentul interior. Principiul autonomiei protejează sfera organizării interne a fiecărei instituţii, astfel încât, impunându-se statelor membre să se abţină de la orice măsură care ar pute pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii (art. 4 par. 2 TfUE), care cuprinde în fapt obligaţia statelor de a nu împiedica prin diverse măsuri funcţionarea internă a instituţiilor.

→ Principiul cooperării loiale între instituţii. În acest sens, art. 13 alin. 2 TfUE prevede mod expres că ,,instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial,,.

→ Principiul atribuirii competențelor. Aart. 13 par. 2, prevede în acest sens că, ,,fiecare instituție acționează în

limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea,,.

→ Principiul reprezentării intereselorReprezentarea intereselor este un concept care se regăsește atât în

componența fiecărei instituții în parte, cât și în analiza atribuțiilor pe care le are fiecare instituție a Uniunii.

> Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii (art. 14 par. 2 TUE – nou). Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

> Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membre, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot . Consiliul reprezintă deci interesele statelor membre.

> Comisia Europeană, potrivit competenței sale, promovează, deci reprezintă, interesul general al Uniunii prin inițiativele și propunerile legislative pe care le ia în acest scop, prin supravegherea aplicării dreptului Uniunii și prin reprezentarea externă a acestei-cu excepția PESC.

96 Triunghiul instituțional este pus în lumină de art. 189 par. 1, 2, prin care se reglementează procedurile legislative de adoptare a actelor Uniunii, ordinară (codecizia) și specială

> Consiliul European în compunerea sa din șefii de stat și de guvern ai statelor membre, reprezintă interesele statelor și ale guvernelor lor, dar și ale Uniunii prin atribuțiile acesteia, de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, și prin definirea orientărilor și priorităților politice generale (art. 15 par. 1 și 2 TfUE).

> Curtea de Justiție, în compunerea sa din câte un judecător din fiecare stat membru, reprezintă interesul dreptului; asigură garanția respectării dreptului în interpretarea și aplicarea trataatelor. Curtea de Justiție colaborează cu instanțele judecătorești naționale asigurând interpretarea autentică a dreptului Uniunii.

> Curtea de Conturi este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, aceștia exercitându-și atribuțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii. Curtea de Conturi garantează prin activitatea sa că sistemul Uniunii Europene funcționează economic, eficient, efectiv și transparent.

> Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc, politica monetară a Uniunii (art. 282 par. 1 TfUE). Prin urmare BCE acționează în interesul politicii monetare.VI.4. Parlamentul European (PE)

● Reglementarea şi organizarea Parlamentului European (art. 14 TUE – nou, şi art. 223 – 234 TfUE).

Parlamentul European este compus din reprezentanţii popoarelor statelor membre Comunităţilor europene, reunite în cadrul acestora Reprezentanţii în Parlamentul European ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi aleşi prin vot universal direct. Mandatul lor este de 5 ani. Numărul membrilor PE a fost modificat succesiv, în prezent acesta fiind de 785 de deputaţi.

Numărul de locuri alocat fiecărui stat membrii în PE a fost fixat astfel încât să asigure o reprezentare satisfăcătoare, bazată atât pe criterii demografice, cât şi pe criterii de apartenenţă politică.

Structura organizatorică a Parlamentului European curpinde: preşedintele Parlamentului, care este ales pe o perioadă de doi şi jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară; reprezentanţii/deputaţii înPE; comisiile parlamentare; delegaţiile PE; organele de conducere ale PE sunt: Conferinţa preşedinţilor, biroul şi chestorii; Secretariatul General.

● Colaborarea PE cu alte instituţii. Parlamentul European lucrează în strânsă colaborare alte instituţii ale Uniunii, respectiv, Comisia Europeană, şi cu Consiliul Uniunii Europene.

În esenţă, colaborarea între Comisia Europeană, în calitate de gardian al tratatelor şi de organ executiv şi Parlamentul European, se materializează astfel:

- Comisia prezintă, explică şi susţine propuneri legislative în faţa comisiilor parlamentare şi este obligată să ţină seama de modificările solicitate de Parlament;

- Comisia participă la toate şedinţele plenare ale Parlamentului European şi trebuie să îşi justifice politicile atunci când un deputat solicită acest lucru; - Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise şi orale ale deputaţilor.

În privinţa colaborării Parlamentului European cu Consiliului Uniunii Europene, sintetizăm următoarele:

- Consiliul Uniunii Europene participă la lucrările Parlamentului.- poate interveni în oricare dintre dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare

ale Parlamentului, reprezentat de Preşedintele său.- Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (la începutul fiecărui mandat) îşi

prezintă programul în faţa Parlamentului European reunit în şedinţă plenară şi iniţiază o dezbatere cu deputaţii. La sfârşitul celor 6 luni de mandat, Preşedintele prezintă în faţa Parlamentului European bilanţul său politic.

La sfârşitul fiecărei reuniuni la nivel înalt, Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele activităţii acestuia.

●Atribuţiile Parlamentului European• Evoluţia atribuţiilor PE. Cu fiecare tratat ulterior tratatelor institutive,

Parlamentul European a dobândit puteri noi, întărite, pornind de la ,,cele consultative şi de supraveghere (până la AUE) continuând cu procedura de cooperare instituţională (introdusă prin acest AUE) şi procedura codeciziei - introdusă prin TUE, extinsă şi simplificată prin Tratatul de la Amsterdam, Nisa și Lisabona.

O creştere a rolului Parlamentului European în mai multe domenii a început şi a continuat în mod progresiv în şi din anii 1970.

Astfel, în domeniul bugetar se stabileşte un sistem de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, în cadrul căruia Parlamentul dobândeşte importante prerogative. În acest sens prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, Parlamentul European are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Comisie, iar în privinţa cheltuielilor neobligatorii (denumite astfel pentru că nu decurg din Tratat sau din acte adoptate de instituţii) dispune de ultimul cuvânt.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, Parlamentului European are dreptul de a respinge în bloc bugetul şi de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetului.

Actul Unic European introduce o nouă procedură numită de cooperare în procesul legislativ, iar în acordurile de aderare şi de asociere i se recunoaşte Parlamentului un drept de aviz conform.

Prin TUE cele două proceduri introduse de AUE au fost extinse şi la alte domenii, instituindu-se totodată şi procedura codeciziei, care se caracterizează prin, acordarea dreptului de veto PE, iar în caz de dezacord, se creează posibilitatea unui dialog direct între PE şi Consiliu în cadrul unui comitet de conciliere. Cu

toate că TA extinde şi simplifică procedura codeciziei în procesul de adoptare a actelor legislative comunitare, lărgindu-se astfel rolul PE în procesul legislativ comunitar, funcţia legislativă în cadrul Uniunii, revine în principal Consiliului, Parlamentul European având drepturi limitate de codecizie, chiar şi în urma modificărilor aduse pri Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.

CURS. 7 • Enumerarea atribuţiilor PE1. Potrivit art. 14 din TUE - nou, Parlamentul:- participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare prin

exercitarea atribuţiilor sale în cadrul procedurilor definite art. 292 TfUE şi art. 300 TUE -nou, prin elaborarea de avize conforme şi prin adoptarea de avize consultative;

- la solicitarea majorităţii membrilor săi, poate cere Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care par să necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în aplicare a Tratatului (art. 300 TUE - nou;

2. Parlamentul exercită atribuţii de supraveghere şi control politic în special cu privire la Comisie (art. 230 TfUE, art. 233 şi 234 TfUE)

3. Participă la procesul de adoptare a bugetului Uniunii, împreună cu Consiliul, şi controlează implementarea acestuia (art. 313 şi 315 TfUE), având un drept decizional individual.

4. Parlamentul poate constitui comisii temporare de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare a normelor de drept sau cazurile de administrare defectuoasă de către instituţii sau alte organe comunitare (art. 226 TfUE).

5. Orice cetăţean al Uniunii, precum orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru are dreptul să adreseze petiţii Parlamentului privind orice subiect relevant din domeniile de activitate ale Comunităţii (art. 227 TfUE).

6. Parlamentul numeşte Mediatorul European, denumit şi ombudsman, (art. 228 TfUE)

7. La numire, membrii Comisiei şi preşedintele Comisiei se supun, în calitate de colegiu, votului de aprobare al Parlamentului (art. 17 TUE –nou)

8. Statutul jurisdicţional al Parlamentului, este determinat de posibilitatea intervenţiei pe cale judecătorească a acestei instituţii în cazurile aflate pe rol în faţa Curţii de Justiţie a CE.

● Coopearea Parlamentului European cu parlamentele naţionaleÎntre Parlamentul European şi parlamentele naţionale au fost stabilite

legături formale de cooperare, materializate îniţial, prin întâlniri sistematice între preşedinţii parlamentelor naţionale, şi ulterior, prin întâlniri sistematice ale fracţiunilor şi comisiilor parlamentare.

Printr-o Decalaraţie (nr. 14 la TCE), TUE a prevăzut că, atunci când este nevoie, Parlamentul European şi parlamentele naţionale să se reunească sub forma ,,Conferinţei parlamentelor,, urmând ca acest for să fie consultat în privinţa principalelor orientări ale UE, fără a se aduce atingere competenţelor Parlamentului European şi parlamentelor naţionale.

În 1989 a fost creat, la o reuniune de la Madrid, COSAC – Conferinţa inter-parlamentară a organismelor specializate în afaceri europene, la care membrii parlamentelor naţionale ale statelor membre ale UE au convenit să consolideze rolul parlamentelor naţionale în raport cu problemele comunitare prin reunirea lor în Comitete pentru Afaceri Europene.

COSAC a fost recunoscut în mod oficial într-un Protocol la Tratatul de la Amsterdam, care a fost încheiat de către şefii de stat sau de guvern în luna iunie 1997. Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

VI 5. Consiliul Uniunii Europene● Reglementarea şi organizarea Consiliului (art. 237-243 TfUE şi art. 16

TUE – nou)

Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru. Prin urmare, Consiliul Uniunii este organul de reprezentare a statelor membre şi a intereselor naţionale. Sediul Consiliului Uniunii se află la Bruxelles, iar în lunile aprilie, iulie, octombrie, şedinţele Consiliului au loc la Luxemburg.

● Structura organizatorică a Consiliului Uniunii cuprinde: • reprezentanţii (în Consiliu) care trebuie să fie împuterniciţi să angajeze

guvernul statului membru, deci nu numai titularii portofoliilor ministeriale, (deşi numai ei înfăptuiesc politica naţională a unui stat într-un anumit domeni). Se exclude în principiu reunirea Consiliului ,,la nivel de şefi de stat şi de guvern,, din statele membre, cu excepţia cazului în care chiar Tratatul prevede expres acest lucru. Componenţa Consiliului variază în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor, respectiv, de subiectul în discuţie, chemând astfel diferiţi titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu. Consiliul se întruneşte în formaţiunea (sau configuraţie) Consiliul pentru afaceri generale şi în formaţiuni sectoriale. Consiliul pentru Afaceri generale au primit rolul de coordonator al acestor formaţiuni sectoriale.

Lista formaţiunilor este fixată de Consiliu, potrivit ultimei liste, Consiliul poate fi convocat.

•Preşedenţia Consiliului este exercitată pe rând de fiecare stat membru al Consiliului, pe o perioadă de şase luni, în ordinea fixată de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate. De regulă, preşedenţia Consiliului se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie al fiecărui an.

●Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre, denumit prescurtat, COREPER, care are obligaţia să pregătească lucrările Consiliului şi să îndeplinească sarcinile care îi sunt încredinţate de acesta (art. 240 TfUE), dar, mai ales, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate în Comisie, şi care urmează să devină act comunitar.

●Consiliul este asistat de un Secretariat general, aflat sub conducerea unui Secretar general, Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună, asistat de un Secretar general adjunct însărcinat cu gestiunea Secretariatului general. Secretarul general şi Secretarul general adjunct sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate de voturi. Organizarea secretariatului general intră în sarcina Consiliului.

Secretariatul general est un organism logistic care gupează mai mult se o sută de funcţionari, constituind ,,un şef de cabinet colectiv al preşedintelui,, ce asigură permanenţa acestuia şi garanţia continuităţii sale.

● Modul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului

Adoptarea hotărârilor presupune majoritatea, unanimitatea va fi cerută numai pentru luarea deciziilor în problemele de maximă importanţă. Votul în Consiliu se exprimă de reprezentantul fiecărui stat, în ordine alfabetică. Pentru adoptarea deciziilor este necesară majoritatea simplă, calificată sau unanimitatea voturilor.

Consiliul hotărăşte, potrivit art. 238 TfUE, cu majoritatea membrilor săi, cu excepţia dispoziţiilor prezentului tratat..

• Majoritatea simplă (50% + 1) – fiecare stat are un singur vot - este prevăzută ca regulă în procesul decizional, dar având în vedere numeroasele derogări exprese de la aceasta, apare ca o excepţie.

• Potrivit art. 14 TUE - nou ,,pentru adoptarea unui act al Consiliului este necesară o majoritate calificată, având la bază un sistem de ponderare a voturilor, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi. Pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puţin:

a. 62 de voturi când, potrivit TCE, ele trebuie adoptate la propunerea Comisiei;

b. 62 de voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în celelate cazuri.

a. Pentru actele care se adoptă la propunerea Comisiei, criteriile de ponderare a voturilor pentru obţinerea unei majorităţi calificate se reflectă astfel (art.16 TUE-nou):

Atunci când o decizie urmează să fie adoptată cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate să ceară o verificare în sensul că statele membre constituind această majoritate reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu este adoptată.

b. Pentru celelalte cazuri, pentru adoptarea hotărârii, care nu se bazează pe propunerea Comisiei, vor fi necesare 258 de voturi exprimate favorabil de cel puţin două treimi dintre membri, în condiţiile unei Uniuni formată din 27 de state. (Aceasta însemnă că decizia trebuie adoptată cu 62 de voturi exprimate de către cel puţin 10 membri, ceea ce reprezintă 2/3 dintre membrii Consiliului).

• Unele decizii ale Consiliului se adoptă pe baza principiului unanimităţii de voturi. Astfel, potrivit art. 16 TUE- nou: abţinerile din partea membrilor prezenţi personal sau reprezentaţi nu vor putea împiedica adoptarea de către Consiliu a actelor pentru care se cere unanimitate,, Unanimitatea înseamnă aprobarea hotărârii de către toţi membrii. În anumite domenii considerate sensibile pentru statele membre, Consiliul trebuie să se pronunţe în unanimitate, deşi majoritatea calificată a devenit treptat, prin modificările succesive ale TCE, prin AUE, TUE, TA şi Tratatul de la Nisa, cvorumul predominant în cadrul pilonului I – al Uniunii europene, respectiv, Comunităţile Europene. ● Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Consiliul UE are următoarele atribuţii necesare realizării obiectivelor stabilite de Tratat (TCE):

1. asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre (290 și 291 TfUE, art. 16 TUE -nou);

2. dispune de putere de decizie (290 și 291 TfUE, art. 16 TUE -nou);3. acţionează în calitate de legislator (art. 240 TfUE); are competenţa de a

adopta actele menţionate la art. 288 TfUE;4. conferă Comisiei, prin actele pe care le adoptă, atribuţii de executare a

normelor stabilite de Consiliu.5. încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie, potrivit

art. 218 TfUE. 6. adoptă bugetul cu contribuţia legislativă a Parlamentului European (art.

314 TfUE)7. are competenţa să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum

determinat, în procedura prevăzută la art. 126 TfUE, privind deficitele bugetare; are competenţa de a aplica sancţiuni în condiţiile art. 6 par. 2 şi 3 TUE-nou;

8. are dreptul să adreseze recomandări statelor (spre exemplu: art. 99 par. 4 TCE – la recomandarea Comisiei; art. 149 par. 4 TCE – la propunerea Comisiei);

9. are atribuţii în pilonul II, şi III al Uniunii Europene, respectiv, PESC şi CPJP;

10. are rol decisiv în procesul de modificare a tratatelor (art. 48 alin. 1, par. 2 alin. 2 din TUE-nou) precum şi în decizia de primire de noi membri în Uniune (art. 49 alin. 1 din TUE-nou).

11. are competenţe în compunerea şefilor de state şi de guverne.12. are competenţa de a cere Comisiei să realizeze orice studiu considerat

oportun pentru realizarea obiectivelor Uniunii şi să prezinte orice propunere adecvată (art. 241 TCE şi 122 TEuratom).

13. are competenţe privinţa mecanismelor interne ale Consiliului VI. 6. Comisia Europeană

● Reglementarea şi organizarea Comisiei Europene(art. 17 TUE – nou, art. 244 – 250 TfUE)

Denumită şi ,,gardian al tratatelor,, Comisia prin membrii săi, care îşi exercită funcţiile în totală independenţă, este organul care exprimă interesul general al Uniunii (art. 245 par. 2 TfUE).

În prezent, Comisia se compune din 27 de membrii (denumiţi comisari), aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de independenţă, potrivit (art. 245 TfUE). Durata mandatului comisarilor este de 5 ani, mandatul acestora putând fi reînnoit. Numirea are loc în termen de şase luni de la alegerile Parlamentului European. Procedura de numire a comisarilor se

desfăşoară potrivit art. 17 TUE-nou, sub rezerva art. 234 TfUE dacă este cazul, după cum urmează:

1. Guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, persoana pe carte intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei.

2. Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care intenţionează să le numească membri ai Comisiei.

3. Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi, ca organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.

4. După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi, de comun acord, de guvernele statelor membre.

Dintre membri astfel desemnaţi, Comisia numeşte unul sau doi vicepreşedinţi (art. 248 TfUE).

● Funcţionarea Comisiei Comisia funcţionează ca organ colegial, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de procedură, îndeplinindu-şi misiunea cu respectarea orientărilor politice stabilite de preşedintele său (art. 250 alin. 1 TfUE, coroborat cu art. 1 din Regulamentul său).

În funcţionarea Comisiei, preşedintele un are rol determinant. Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură, deciziile Comisiei sunt adoptate: în şedinţă (5 -11 din Regulament) sau, prin procedură scrisă (art. 12 din Regulament), prin procedură de abilitare (art. 13 din Regulament), prin procedură de delegare (art. 14 din Regulament).

Coordonarea generală a structurilor interne ale Comisiei este asigurată de Secretariatul General, care se ocupă de pregătirea şi ţinerea reuniunilor săptămânale ale Comisiei. Secretariatul general este condus de Secretarul general, care răspunde direct în faţa preşedintelui.

● Serviciile Comisiei (art. 19-21 din Regulament). Pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor sale, Comisia dispune de servicii, structurate în direcţii generale şi servicii asimilate. Serviciile şi direcţiile generale ale Comisiei care obligatoriu trebuie consultate sunt: serviciul juridic, direcţia generală responsabilă pentru probleme de buget, de personal, de administraţie, direcţia generală însărcinată cu controlul financiar, pentru documentele anterior prezentate, în măsura în care este nevoie.

● Atribuţiile Comisiei Europene Atribuţiile Comisiei Europene sunt prevăzute, într-un cadru general, în art.

17 TUE-nou, care prevede că ,,Pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune, Comisia:

- veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat (este vorba despre TCE) şi a măsurilor luate de instituţii în virtutea acestuia; această atribuţie

corespunde calităţii Comisiei atât de utilizate în doctrina juridică de ,,gardian al tratatelor comunitare (Uniunii, n. a),,.

- formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul TCE, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;

- dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de formare a actelor Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile prevăzute de TCE;

- exercită atribuţiile conferite de Consiliu (Uniunii Europene, n. a) pentru aplicarea normelor stabilite de acesta.

De asemenea, TCE detaliază în numeroase dispoziţii ale sale aceste atribuţii şi nu în ultimul rând în diverse dispoziţii prezentate exhaustiv adaugă alte atribuţii ale Comisiei Europene.

VI. 7. Curtea de Justiţie Uniunii Europene● Reglementarea şi funcţiile Curţii de Justiţie a UE ( art. 13 TUE – nou,

art. 251 -281 TfUE). Curtea de Justiţie prevăzută în art. 13 al TUE-nou, are misiunea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului comunitar, şi un rol proeminent în sistemul de protecţie jurisdicţională stabilit de TCE. Funcţiile Curţii de Justiţie a EU. Curtea de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii: este jurisdicţie internaţională, interstatală, constituţională, administrativă, supremă (a unei federaţii de state), şi instanţă de arbitraj.

● Competenţa Curţii de Justiţie (CJUE)• Pe plan material, aplicarea dreptului uniunii este partajată între

instanţele naţionale şi jurisdicţia uniunii; pe plan funcţional, interpretarea dreptului uniunii este, cel puţin în ultim resort, monopolizată de către Curte.

•Competenţa materială. Curtea de Justiţie are o competenţă de atribuire, expres prevăzută în tratat. Astfel că, litigiile dintre Comunităţi şi state sau persoane fizice sau juridice nu sunt date în competenţa Curţii în mod automat, neexcluzându-se prin urmare competenţa instanţelor naţionale, acestea din urmă fiind ridicate, în consecinţă, la rangul de instanţă de drept comun pentru aplicarea dreptului uniunii.

• Competenţa funcţională. Competenţa funcţională priveşte două aspecte:- primul aspect se referă la interpretarea obiectivă care este rezervată CJUE,

abilitată să interpreteze dreptul uniunii şi să examineze validitatea actelor instituţionale (potrivit art. 267 TfUE şi 150 TEuratom);

- al doilea aspect presupune aplicarea concretă, aplicare ce intră în sarcina judecătorului intern..

● Organizarea Curţii de Justiţie UE• Curtea de justiţie – instanţă reprezentativă

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi asistată de 8 avocaţi generali. Ei sunt de altfel obligaţi să acţioneze în totală independenţă. O funcţie nouă şi necunoscută în numeroasele sisteme juridice naţionale este dată de prezenţa avocaţilor generali. Aceştia sunt însărcinaţi cu „prezentarea publică în toată imparţialitatea şi în toată independenţa a concluziilor motivate asupra cauzelor supuse Curţii de Justiţie, în vederea asistării acesteia la realizarea misiunii sale“ (art. 252 TfUE).

● Statutul membrilor Curţii de JustiţieStatutul judecătorilor şi avocaţilor generali le permite acestora să-şi

îndeplinească misiunea cu continuitate şi deplină independenţă. Durata fixată pentru funcţiile lor este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reînnoiţi. Curtea îl numeşte dintre avocaţii generali pe prim avocatul general, pe o perioadă de un an, astfel încât pe durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această funcţie. El va prezida întrunirile acestora şi va încredinţa fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat judecătorul raportor. Pe timpul exercitării mandatului lor, judecătorii şi avocaţii generali se bucură de privilegii şi imunităţi.Judecătorii îşi aleg dintre ei Preşedintele Curţii, prin vot secret, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

• Colaboratorii Curţii de JustiţiePe lângă Curte funcţionează grefa deservită de un grefier şi de grefierul

asistent. Grefierul este numit pentru 6 ani de către Curte. Funcţiile sale sunt de două categorii. Se reliefează, în acest context, funcţionarii şi agenţii Curţii, din care cea mai mare parte o constituie serviciul lingvistic al acesteia. Fiecare judecător (inclusiv Preşedintele) şi avocatlgeneral este asistat de trei referenţi, jurişti calificaţi, în mod obişnuit doctori în drept, aleşi intuitu personae.

• CamereleÎn interiorul Curţii au fost instituie camere. Art. 16 din Statutul Curţii de

Justiţie prevede formarea unor camere compuse din 3 sau 5 judecători (potrivit reglementării precedente Tratatului de la Nisa – art. 221 TCE – se puteau constitui şi camere din 7 judecători). Curtea a creat în practică, pe lângă formaţia în plen sau mare plen, micul plen format de obicei din 7 sau 9 judecători în funcţie de importanţa şi dificultatea cazului. Din reunirea a două camere de 3 şi 5 judecători, plus preşedintele Curţii, se formează micul plen. Judecătorii îşi aleg dintre ei preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi pentru 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Marea cameră cuprinde unsprezece judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii.

Astfel, din marea cameră fac parte: preşedinţii camerelor formate din cinci judecători şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu condiţiile prevăzute în Regulile de procedură.

● Funcţionarea Curţii de Justiţie.

Datele şi orele şedinţelor Curţii, respectiv ale camerelor, sunt fixate de preşedintele Curţii sau de preşedintele fiecărei camere, după caz.bŞedinţa în plen presupune în mod obligatoriu un cvorum de 9 judecători şi de 3 sau 5 judecători pentru camere. În prezent, cvorumul este de 3 judecători în camere, 9 judecători în marea cameră şi de 11 judecători pentru şedinţa în plen.

Curtea nu poate delibera valabil decât în număr impar (art. 15 din statut), iar preşedintele nu are vot preferenţial. Deliberarea Curţii sau camerelor are loc în camera de consiliu şi numai între judecătorii care au participat la faza orală a procedurii; avocatul general nu este prezent. În lipsa consensului, deciziile sunt luate printr-un vot majoritar. Hotărârea pronunţată nu comportă nici o precizare asupra modalităţii de vot folosită (unanimitate sau majoritate de voturi). Deciziile Curţii sunt deci colective şi îi angajează în întregime.

●Acţiunile în faţa Curţii de Justiţie – potrivit competenţei acesteia. Acţiunile potrivit competenţei Curţii sunt:

- controlează legalitatea actelor uniunii, atribuţie realizată îndeosebi pe calea acţiunii în anulare (art. 263 TfUE şi 14 TEuratom), a excepţiei de ilegalitate (277 TfUE şi 156 TEuratom) şi pe calea acţiunii în carenţă (art. 265 TfUE).

- interpretează regulile comunitare sau să examineze validitatea actelor instituţiilor (art. 267 TfUE), art. 150 TEuratom) pe calea trimiterii prejudicire.

- soluţionează acţiunile cu privire la repararea pagubelor cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii, agenţii acestora (art. 268 şi 340 TfUE, art. 151 TEuratom);

-  soluţionează acţiunile introduse de funcţionarii publici comunitari (art. 270 TfUE );

-  poate deveni instanţă arbitrală (potrivit art. 272 TfUE, art. 153 TEuratom), soluţionând acele litigii care îi sunt încredinţate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj (compromisorie) cuprinsă într-un contract încheiat de, sau în numele comunităţilor.

- examinează recursurile introduse împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă (TPI), care sunt limitate, potrivit art. 256 TfUE şi art. 56 din Statutul Curţii, la aspectele de drept. Curtea acţionează prin urmare ca instanţă de recurs.

- reexaminează în mod excepţional deciziile date de TPI, atât în cauzele ce privesc contestarea deciziilor camerelor jurisdicţionale create potrivit art. 256 TfUE (fost 225 introdus prin Tratatul de la Nisa), cât şi în procedura privind trimiterile pentru pronunţarea unei hotărâri prejudiciare, potrivit condiţiilor prevăzute de Statut, când există un risc serios de natură a afecta unitatea şi coerenţa dreptului comunitar.

- soluţionează orice litigiu între statele membre care priveşte obiectul Tratatului, dacă litigiul îi este supus potrivit unui compromis încheiat de părţi (art. 273 TfUE, art. 154 TEuratom); reglementează litigiile dintre Comisie şi statele membre (art. 258 TfUE, art. 141 TEuratom), ori dintre statele membre (art. 259 TfUE şi art. 143 TEuratom). În aceste ipoteze, Curtea se prezintă ca o instanţă internaţională.

- are competenţă consultativă, care-i permite să emită avize asupra propunerilor referitoare la revizuirea tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor externe cu prevederile tratatelor comunitare, potrivit art. 218 TfUE (fost 300 lit. c.

TCE)..

• În privinţa competenţei „ratione personae“, Curtea de Justiţie este abilitată să soluţioneze litigii între statele membre, între acestea şi instituţii comunitare – Comisie, Consiliu, precum şi dintre instituţiile comunitare, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament. Ea are, de asemenea competenţa să soluţioneze litigii şi între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre, sau între particulari şi organele comunitare.

• Acţiunea în anulareAcţiunea în anulare este o acţiune directă îndreptată împotriva unui act

adoptat de o instituţie comunitară. Pe această cale se contestă validitatea actului şi se urmăreşte anularea lui.

• Excepţia de ilegalitateParticularii (persoane fizice şi persoane juridice) nu pot ataca acte generale

comunitare cu valoare normativă – decizii sau regulamente – prin intermediul acţiunii în anulare. Dar, cu ocazia punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate, ei pot invoca ilegalitatea actelor sus menţionate, indirect, prin intermediul excepţiei de ilegalitate a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia individuală.

Excepţia de ilegalitate este prevăzută de articolele 277 TfUE şi 156 TEuratom în termeni foarte generali: orice parte poate, cu ocazia unui litigiu ce pune în discuţie un regulament al Consiliului sau Comisiei, să invoce inaplicabilitatea acestui regulament pentru toate motivele susceptibile de a fi invocate în sprijinul acţiunii în anulare.

• Acţiunea în carenţă.Acţiunea în carenţă permite sancţionarea unei rezistenţe ilegale a

Consiliului, Comisiei sau Parlamentului, iar prin Tratatul asupra Uniunii, a fost adăugată la această listă şi Banca Centrală Europeană.

●Acţiunile în plină jurisdicţie Acţiunile în plină jurisdicţie sunt:

- acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor ce le revin prin Tratatele comunitare. Curtea de Justiţie are competenţa exclusivă, potrivit art. 258-260 TfUE, art. 141-143 TEuratom, de a judeca statele membre pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Tratate şi de dreptul comunitar în general.

- acţiunea împotriva sancţiunilor pecuniare. Dreptul de a impune sancţiuni pecuniare este acordat Comisiei de către Consiliu în TfUE (fost TCE), prin regulamentele adoptate în diverse materii (în special în materie de concurenţă). - acţiuni introduse de funcţionarii publici comunitari. Acţiunea este prevăzută în art. 270 TfUE şi 152 TEuratom. Categoria funcţionarilor publici comunitari cuprinde oficialii comunităţilor şi alţi funcţionari. - acţiunea în responsabilitate extracontractuală a Comunităţilor Europene. Acţiunea pentru acordare de despăgubiri este deschisă statelor sau persoanelor fizice şi juridice într-un termen de cinci ani, ce curge din momentul producerii prejudiciului, împotriva instituţiei care este autoarea actului prejudiciabil.

● Recursul împotriva deciziilor Tribunalului de Primă InstanţăCurtea de Justiţie este şi instanţa de recurs. Potrivit dispoziţiilor art. 256

par. 1 TfUE, deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă în cauzele avute în vedere de articolele 263 TfUE (acţiune în anulare), 265 TfUE (acţiune în carenţă), 268 TfUE (acţiune în răspunde extracontractuală), 300 TfUE şi 313 TfUE precum şi în cazul altor categorii de acţiuni care sunt prevăzute în statutul Curţii de Justiţie.

● Trimiterea prejudicară în faţa Curţii de Justiţie. Potrivit art. 267 TfUE, ,,Curtea de Justiţie este competentă să hotărască cu titlu prejudiciar:

a. asupra interpretării prezentului tratat;b. asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile

Comunităţii/Uniunii şi de către Banca Centrală Europeană;c. asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al

Consiliului dacă respectivele statute prevăd aceasta;Când o astfel de problemă este ridicată în faţa unei instanţe a unui stat

membru, aceasta poate, dacă apreciază că o decizie asupra respectivei probleme este necesară pentru a pronunţa soluţia sa, să ceară Curţii de Justiţie să statueze asupra acelei probleme.

Când o astfel de problemă este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicţional de drept intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.● Tribunalul (fost Tribunalul de Primă Instanţă - TPI)

TPI a fost creat prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 în condiţiile în care volumul de activitate al Curţii devenise incompatibil cu exigenţele unei bune administrări a justiţiei.

• Organizarea şi funcţionarea Tribunalului Tribunalul este format din 27 membri (judecători). Ei sunt desemnaţi după

modalităţile fixate de regulamentul de procedură. Ca şi membrii Curţii, membrii TPI sunt numiţi de comun acord pentru 6 ani de guvernele statelor membre. Reînnoirea parţială a membrilor se face la trei ani, ei putând fi realeşi. Membrii Tribunalului desemnează dintre ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Tribunalul îşi are sediul pe lângă Curte. Independenţa sa funcţională este garantată de existenţa unei grefe distincte, la conducerea căreia Tribunalul numeşte grefierul, căruia îi fixează statutul.

• Competenţa Tribunalului Tribunalului are competenţă de atribuire. Există însă categorii de acţiuni

şi proceduri ce intră în competenţa Tribunalului, care necesită o examinare de fapte complexe.

Consiliul, statuând în unanimitate asupra cererii Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, fixează categoriile de acţiuni în primă instanţă ce intră în competenţa Tribunalului. Astfel,  Art. 168 A, în versiunea AUE, autoriza transferul către TPI a tuturor acţiunilor formulate de către persoanele fizice sau juridice.

De asemenea, TPI, respectiv, Tribunalul este instanţă de apel în privinţa deciziilor tribunalelor specializate (art. 257 TfUE).

CURS. 8. ● Tribunalele specializate (foste Camerele Jurisdicţionale. respectiv, fost Tribunalul Funcţiei Publice)

Prin tratatul de la Nisa, în art. 257 TfUE, s-a preconizat instituirea unor camere juridicţionale independente şi specializate în unele litigii tehnice, competente să soluţioneze în primă instanţă litigiile între Comunitate şi funcţionarii săi. Ca urmare a Declaraţiei - anexă la Tratatul de la Nisa referitoare la art. 257 TfUE, a fost adoptată Decizia Consiliului Nr. 2004 din 2 nov. 2004 care reglementează instituirea Tribunalului Funcţiei Publice, renunţându-se la denumirea de cameră jurisdicţională. Acesta se organiza pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă. Prin Tratatul de la Lisabona locul camerelor jurisdicționale, respectiv, al tribunalului funcției publice este luat de Tribunale specializate VI. 8. Curtea de Conturi a Uniunii Europene● Reglementarea şi organizarea Curţii de conturi (art. 285 – 287 TfUE).

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de conturi dobândeşte statutul de instituţie a Comunităţilor Europene. Curtea de Conturi este compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, al cărui mandat este de şase ani cu posibiliatea de a fi reînnoit. Potrivit art. 271 TfUE, ,,membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele care fac parte sau au făcut parte din instituţiile de control extern din ţările lor ori care au o calificare speicală pentru această funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă,,. Membrii Curţii de conturi sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului,,. Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei preşedintele Curţii de Conturi, pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

● Atribuţiile Curţii de Conturi,,Curtea de conturi asigură controlul conturilor (art. 285 TfUE),, este dispoziţia care exprimă în esenţă competenţa instituţiei, pentru ca, în articolele următoare să detalieze în ce constă controlul pe care-l efectuează. Potrivit art. 287 TfUE, competenţa de control a Curţii de conturi constă în faptul că:

1. examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, inclusiv, ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.

2. examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară. Curtea de Conturi are competenţa de a întocmi un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii (art. 287 par. 4 alin. 1 TfUE).

Curtea de conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra uanor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii (art. 287 par. 4 alin. 2 TfUE). Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor Curţii de Conturi. Curtea de conturi:

- asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control privind executarea bugetului, emiţând la cererea acestora avize consultative şi opinii de specialitate, în probleme legate de încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.

- sesizează Curtea de justiţie cu o acţiune în anularea actelor adoptate cu încălcarea prerogativelor sale, potrivit art. 263 alin. 3 TfUE.

- are competenţe decizionale, astfel că, art. 287 par. 4 alin. 5 TfUE prevede dreptul Curţii de conturi de a-şi stabili Regulamentul de procedură.VI. 9 7. Banca Centrală Europeană (BCE)

● Reglementarea Banca Centrală Europeană (art. 13 TUE – nou), – denumită prescurtat BCE - a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, după modelul Băncii

Federale Germane - Deutsche Bundesbank. Are sediul la Frankfurt (Germania).Politica monetară a Uniunii Europene se realizează prin Sistemul European

al Băncilor Centrale - SEBC, Eurosistemul şi Banca Centrală Europeană- BCE. SEBC include BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, indiferent dacă au adoptat sau nu moneda euro (art. 129 alin. 1 TfUE). Eurosistemul include BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre care au adoptat moneda euro (formează aşa numită zonă euro).

● Compunerea şi competenţa Băncii Centrale EuropenePotrivit art. 129 TfUE, BCE are personalitate juridică. Banca Centrală

Europeană este condusă de către Consiliul guvernatorilor şi Comitetul director. Începând cu etapa a III a UEM s-a constituit în cadrul BCE, Consiliul general al BCE. Banca Centrală Europeană are următoarele atribuţii:

- are dreptul exclusiv să autorizeze emisiunea de bancnote în Uniune/Comunitate. BCE şi băncile centrale naţionale pot emite asemenea bancnote. Statele membre pot emite bancnote metalice, sub rezerva aprobării volumului emisiunii de către BCE. De asemenea, BCE poate adopta măsuri pentru armonizarea valorilor unitare şi specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate circulaţiei, în măsura necesară pentru asigurarea bunei lor circulaţii în interiorul Uniunii/Comunităţii (art. 128 TfUE);

- adoptă regulamente privind constituirea de către instituţiile de credit din statele membre de rezerve obligatorii la BCE şi la băncile centrale naţionale (art. 132 par. 1);

- ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite de SEBC, în baza Tratatului CE şi a statutului SEBC (art. 132 par. 1 TfUE);

- emite recomandări şi avize care nu au forţă obligatorie (art. 132 par. 2 din TfUE şi art. 34 din Statutul SEBC şi BCE)

- prezintă avize instituţiilor sau organismelor comunitare competente sau autorităţilor naţionale (art. 127 par. 4 TfUE şi art. 4 din Statutul SEBC şi BCE).

- participă la instituţii monetare internaţionale şi stabileşte relaţii cu băncile centrale şi instituţiile financiare din alte ţări, precum şi cu organizaţiile internaţionale.VI. 10. Consiliul European

Potrivit Tratatului de al Lisabona Consiliul European are statut de instituţie a Uniunuii Europene oferind Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi definește orientările și prioritățile politice generale.

● Compunerea și organizarea Consiliului EuropeanConsiliul European este compus din șefii de stat și de guvern ai statelor

membre, precum și din președintele său și din președintele Comisiei.→ Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de

securitatea participă la lucrările Consiliului European (art. 15 par. 2 TUE- nou).

Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru și, în ceea ce privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. În imobilul unde se desfășoară reuniunea Consiliului European participă numai delegații al căror acces este autorizat. Delegațiile nu pot depăși 20 de persoane pentru fiecare stat membru și pentru Comisie și cinci persoane pentru Înaltul Reprezentant. Numele și funcțiile membrilor delegațiilor în cauză se notifică în prealabil Secretariatului General al Consiliului.

→ Președintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru o durată de doi ani și jumătate. Mandatul acestuia poate fi reînnoit o singură dată.

Consiliul European are dreptul să pună capăt mandatului președintelui său în caz de împiedicare sau de culpă gravă în conformitate cu procedura prin care a fost ales.

→ Potrivit regulamentului de procedură, Consiliul European și președintele acestuia, sunt asistați de un Secretariat General, sub autoritatea unui Secretar General,

● Funcționarea Consiliului European. Reuniunile Consiliului European. Consiliul European se întrunește de

două ori pe semestru la convocarea președintelui său (art. 15 alin. 3 TUE – nou), care , cu cel puțin un an înaintea începerii semestrului și în strânsă cooperare cu statul membru care deține președenția pe durata semestrului respectiv, face publice datele preconizate pentru reniunile Consiliului European care urmează să se desfășoare pe durata respectivului semestru (art.1 alin. 1, Regulamentul de procedură).

Consiliul European se poate întruni și în reuninue extraordinară, atunci când situația se impune, la convocarea președintelui.

Întrunirile Consiliului European au loc la Bruxelles, iar în situații excepționale, președintele Consiliului European, cu acordul Consiliului Afaceri Generale și al Comitetuli Reprezentanți Permanenți, hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a Consiliului să se desfășoare în alt loc

Fiecare reuniune ordinară a Consiliului European se desfășoară pe o perioadă de maxim două zile, cu excepția cazului în care Consiliul European sau Consiliul Afaceri Generale decide altfel, la inițiativa președintelui Consiliului European.

• Consiliul European hotărăște, pentru situații diferite cu majoritate calificată și cu majoritate simplă.

Astfel, hotărăște cu majoritate calificată când:

- adoptă o decizie de stabilire a listei formaţiunilor Consiliului, altele decât cea de Afaceri generale şi cea de Afaceri externe (potrivit art. 16 alin. 6 TUE- nou),

- adoptă o decizie referitoare la preşedenţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe (în conformitate cu art. 16 alin 9 TUE –nou).

Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată, se definește diferit, potrivit art. 16 alin. 4 TUE – nou și art. 238 alin. 2 TfUE, după cum urmează:

1. potrivit art. 16 alin. 4 TUE – nou, majoritatea calificată este egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului European, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii (art. 16 alin. 4 TUE- nou). Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului European, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată97.

2. potrivit art. 238 TfUE alin. 2, prin derogare de la art.16 TUE – nou și sub rezerva dispozițiilor stabilite de Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, majoritatea calificată este egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului European reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

Consiliul European hotărăște cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum și pentru adoptarea regulamentului de procedură, sau în procedura de revizuire ordinară a tratatelor.

● Competențele Consiliului European.Funcțiile Consiliului European sunt prevăzute, în principiu în art. 15 TUE –

nou, care prevede că acesta oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Consiliul European nu exercită funcții legislative.

→ Pe lângă funcțiile menționate de art. 15 TUE – nou, Consiliului European îndeplinește unele atribuții considerate organice, care țin exclusiv de organizarea instituțiilor Uniunii, iar altele de funcțonarea acestora:

1. Condiliul European, adoptă în unanimitate, la inițiativa PE și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței PE.

2. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată propune PE un candidat la funcția de președinte al Comisiei. În condițiile în care candidatul repsectiv nu întrunește majoritatea prevăzută de art. 17 alin 7 TUE - nou, Consiliul European propune un nou candidat.

3. Consiliul European numește Comisia în baza unui vot de aprobare din partea PE.

97 Dispozițiile tranzitorii privind definiția majorității calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum și cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii (art. 16 alin. 4 TUE – nou).

4. Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei, numește Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.

→ Consiliul European are și o competență decizională. Astfel, în cadrul acțiunii externe a Uniunii și având la bază principiile și obiectivele :

5. Consiliul European identifică interesele și obiectivele strategice ale Uniunii și ia decizii în privința acestora. Deciziile Consiliului European, în cadrul acțiunii externe, privesc:

- politica externă și de securitate comună - PESC, precum și celelalte domenii ale acțiunii externe a Uniunii;

- relațiile Uniunii cu o țară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică.

Consiliul hotărăște în unanimitate, la recomandarea Consiliului.6. Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabilește

obiectivele și definește orientările generale ale PESC, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații în materie de apărare. Consiliul European adoptă deciziile necesare în acest domeniu.

7. Politica externă și de securitate comună - PESC este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și Consiliu, care hotărăsc în unanimitate, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri exetrne și poltică de securitate și de statele membre. Și în cadrul competenței de definire și punere în aplicare a PESC, Consiliul European și Consiliul au competența de a adopta decizii, fiind exclusă adoptarea de acte legislative.

8. Consiliul European și Consiliul reprezintă cadrul legal pentru ca statele membre să se pună de acord în orice chestiune de interes general în domeniul PESC, în vederea definirii unei abordări comune.

9. Consiliul European hotărăște în unanimitate în privința definiri treptate în cadrul PESC a unei politici de apărare comune a Uniunii.

→ Consiliul European are competență în procedura de revizuire a tratatelor 10. În cadrul procedurii de revizuire ordinară, Consiliul European poate

adopta (...) cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, caz în care președintele acestei instituții convoacă o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai staelor membre ai PE și ai Comisiei.

De asemenea, Consiliul European, poate decide cu majoritate simplă (...) să nu convoace Convenția, în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică.

11. În cadrul procedurii de revizuire simplificată a tratatelor, potrivit art. 48 alin. 6, Consiliul European:

> poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia din TfUE,

> hotărăște în unanimitate (...) în cazul unor modificări instituționale în domeniul monetar,

> poate adopta decizii prin care autorizează Consiliul, fie, pentru ca acesta să hotărască cu majoritate calificată într-un anumit domeniu unde hotărăște, de obicei, în unanimitate, fie pentru adoptarea unor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară, în cazul în care dispozițiile TfUE prevăd ca actele legislative respective se adoptă în conformitate cu procedura legislativă specială.

→ Consiliul Eurpean are competență în acțiunea de retragere a unui stat membru din Uniune.

12. Consiliul European primește notificări de intenție din partea statelor membre care hotărăsc să se retragă din Uniune, și poate hotărî în unanimitate, în acord cu statul membru, să proroge termenul de doi ani de intrare a în vigoare a acordului de retragere a statulului membru.

→ 13. Consiliul European primește sesizări din partea Consiliului în cazurile în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ, necesar pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, nu corespunde condțiilor impuse de tratat.Consiliul European are dreptul:

a. să retrimită proiectul Consiliuui, caz în care înceteazî suspendarea procedurii ordinare, sau

b.nu acționează în nici un fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere.

→ Consiliul European are o competență decizională și de examinare în cadrul Titlului V – Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție,, (TfUE).

14. Cu privire la ,,Cooperarea judiciară în materie penală,, Consiliul European, poate adopta, în același timp sau ulterior, o decizie prin care să extindă atribuțiile Parchetului European pentru a include combaterea criminalității grave de dimensiune transfrontalieră și în scopul modificării corespunzătoare a dispozițiilor din TfUE în ceea ce privește autorii și coautorii infracțiunilor grave care afectează mai multe state membre.

15. Cu privire la ,,Cooperarea polițienească,, Consiliul European examinează proiectul de măsuri, referitor la cooperarea operativă între autoritățile în domeniu, al unui grup de cel puțin nouă state membre cu privire la care Consiliul nu a reușit să obțină unanimitatea.

→ 16. În cadrul ,,Politicii economice,, Consiliul European dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii, ce se desprind din raportul de proiect elaborate de Consiliu.

→ 17. Cu privire la ,,Politica monetară,, Consiliul, (...), decide care state membre ce fac obiectul unei derogări, numai după discutarea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească statele membre, în cadrul Consiliului European.

→ 18. În cadrul politicii de ,,ocupare a forței de muncă,, Consiliul European primește anual un raport comun privind această politică, inclusiv, cu privire la punerea în aplicare a liniilor directoare privind ocuparea forței de muncă, întocmit de Consiliu și Comisie (art. 148 alin. 5 TfUE).

→ 19. În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unei catastofe naturale sau provocate de, om celelalte state membre îi oferă asistență la solicitarea autorităților politice ale acestuia, în baza unei clauze solidaritate. În acest context pentru a permite Uniunii și statelor membre să acționeze în mod eficient, Consiliul European procedează periodic la evaluarea amenințărilor cu care se confrută Uniunea.Capitolul VII. Alte organisme ale Uniunii Europene

Organele consultative ale Uniunii sunt: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor; în art. 308, 309, este reglementată Banca Europeană de Investiţii (TfUE în art. 300- 307).VII. 1. Comitetul Economic şi Social (al CES) şi Comitetul Ştiinţific al Euratom

► Reglementarea Comitetului Economic şi Social. Comitetul Economic şi social asigură legătura dintre Comunităţi şi diferitele categorii socio-profesionale ale vieţii economico-sociale, în vederea implicării acestora în actul de decizie comunitară sub forma consultării în situaţia în care se urmăreşte adoptarea unor decizii cu implicaţii economice, sociale, legate în special de condiţiile de viaţă.

Comitetul Economic şi Social este reglementat de art. 157-262, Regulamentul său de procedură intrat în vigoare de la data de 1 august 2002 şi de Statutul membrilor Comitetului Economic şi Social adoptat la 11 decembrie 2003. Sediul CES se află la Bruxelles.

► Compunerea şi competenţa Comitetului Economic şi Social - denumit prescurtat, CES.

Potrivit art. 273 TfUE, Comitetul Economic şi Social are caracter consultativ. Misiunea sa este de a asista Consiliul şi Comisia (art. 3 par. 2 TUE- nou). Este compus din 344 membri, reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, mai ales ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, lucrătorilor, comercianţilor şi meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale şi ai reprezentanţilor interesului general (art. 300 alin. 2 TfUE). Dintre membrii săi, Comitetul îşi desemnează preşedintele şi biroul, pentru o perioadă de doi ani.

Comitetul cuprinde secţii specializate pentru principalele domenii reglementate de Tratatul CE.

Comitetul îşi stabileşte Regulamentul intern, care la rândul lui, stabileşte modul de compunere şi regulile de competenţă ale secţiilor specializate şi subcomitetelor.

Comitetul este consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau de Comisieîn cazurile prevăzute de Tratatul CE, sau ori de câte ori aceste instituţii consideră oportună o astfel de consultare.

Comitetul are un drept de iniţiativă în a emite avize în toate cazurile în care consideră oportun. În acest sens, Consiliul sau Comisia fixează un termen pentru a-şi prezenta avizul, care nu poate fi mai scurt de o lună. Comitetul Ştiinţific Euratom îşi desfăşoară activitatea în domeniul specific al energiei atomice. Acest Comitet este consultat obligatoriu de Consiliu Uniunii sau de Comisie, atunci când se intenţionează adoptarea unui act comunitar în domeniul său de comptenţă.VII. 2. Comitetul Regiunilor

● Reglementarea Comitetului Regiunilor. Reglementarea acestui organism este asigurată de dispoziţiile art. 305-307 TCE şi de Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor din 6 decembrie 2006, intrat în vigoare din 1 februarie 2007. Ca şi CES, Comitetul Regiunilor are caracter consultativ, fiind compus din reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale, care fie sunt aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese (art. 305 TfUE, fost art. 263 alin. 1 TCE, modificat prin Tratatul de la Nisa). Sediul comitetului regiunilor este la Bruxelles.

● Compunerea şi competenţa Comitetului Regiunilor. Comitetul Regiunilor este compus dintr-un număr de membrii şi tot atâţea supleanţi. Numărul membrilor Comitetului nu poate depăşi 350 de persoane, în prezent acesta fiind de 344. Fiecare stat membru are un anumit număr de locuri, repartizarea lor fiind asemănătoare cu aceea din cadrul CES. Membrii Comitetului sunt numiţi pe o perioadă de patru ani de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea statelor membre. Mandatul lor poate fi reînnoit. Comitetul îşi stabileşte regulamentul intern.

Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul, pentru o durată de doi ani. Preşedintele, biroul, adunarea plenară şi comisiile, asigură conducerea Comitetului Regiunilor.

Comisiile Comitetului sunt constituite la începutul fiecărui mandat de adunarea plenară, care îi stabileşte componenţa şi atribuţiile. Comisiile sunt conduse de un preşedinte, un vicepreşedinte şi cel mult doi vicepreşedinţi. La nivelul Comitetului funcţionează încă trei structuri de lucru: delegaţiile naţionale, grupurile politice şi grupurile interregionale.

Delegaţiile naţionale grupează toţi membrii Comitetului care provin din aceeaşi ţară. Ele sunt conduse de un preşedinde ales de membrii delegaţiei şi la

acest nivel se stabileşte şi organizarea lor internă (art. 2 din Regulamentul de procedură).

Comitetul este consultat, în mod facultativ, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de Tratatul CE, sau, ori de câte ori aceste instituţii consideră oportună o astfel de consultare.

Comitetul îşi prezintă avizul, pentru care Consiliul sau Comisia fixează un termen, care nu poate fi mai mic de o lună, socotit de la data la care preşedintele primeşte comunicarea ce îi este adresată în acest scop.

În anumite cazuri, Comitetul poate fi consultat şi de Parlamentul European. Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră acest lucru. Avizul Comitetului împreună cu procesul-verbal al deliberărilor sunt transmise Consiliului şi Comisiei.VII. 3. Banca Euopeană de Investiţii

● Reglementarea şi compunerea Băncii Europene de Investiţii Este reglementată de art. 308-309 TfUE. Banca europeană de investiţii

este organism financiar care se autofinanţează, fiind independentă de bugetul Uniunii Europene. Banca este finanţată prin împrumuturi de pe pieţele de capital, le reorientează apoi, fără scop lucrativ, în direcţia investiţiilor prioritare ale Uniunii.

BEI are personalitate juridică, acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin TfUE şi prin statutul prevăzut în Protocolul anexă la Tratat (art. 308 TfUE).

Membrii Băncii sunt statele membre. Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune. BEI este este organizată după cum urmează:

a. Consiliul guvernatorilor, asigură conducerea BEI; b. Consiliul de administraţie

c. Comitetul de direcţie.d. Comitetul de verificare, numit de Consiliul guvernatorilor

● Competenţa Băncii Europene de InvestiţiiBEI cooperează cu instituţiile UE, reprezentanţii săi participă în comitetele

Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului, atunci când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre. Apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii, BEI are misiunea să contribuie la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul Comunităţii (art. 309 TfUE). În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea, în toate sectoarelor de activitate a numeroase proiecte.

De asemenea, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii, conjugată cu asistenţa acordată de fondurile structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii

Capitolul VIII. Piața internă a Uniunii Europene. Libertăţile fundamentale ale Uniunii EuropeneVIII. 1. Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Eurpeană

Scopul dispoziţiilor Tratatelor ce instituie această libertate este de a crea în statele membre o piaţă unică, liberă de orice restricţii interne asupra comerţului, prezentând o poziţie comercială unică în reşaţiile cu statele terţe. Petru aceste considerente Tratatul a urmărit:

- Realizarea unei uniuni vamale prin desfiinţarea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor, a taxelor cu efect echivalent, precum şi adoptarea de tarife comune cu statele terţe (deci o politică comercială comună).

- Eliminarea între statele membre a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, ca şi a tuturor celorlalte ,,măsuri cu efect echivalent,,. Aceste prevederi se aplică atât produselor industriale cât şi a acelor agricole originare din Uniune sau prodes în libera practică.VIII. 2. Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană. Concept şi domeniu de aplicaţie

În conţinutul libertăţii de circulaţie a persoanelor sunt incluse două domenii bine delimitate. Primul se identifică cu un ansamblu de drepturi privind circulaţia fizică sau teritorială căci, deşi, libertatea fizică de deplasare şi rezidenţa apar doar menţionate în art. 54 TfUE (fost art. 48 TCE), oricare dintre cele patru libertăţi economice implica ,,un ansamblu de drepturi de mişcare fizică: o libertate de circulaţie, în sensul cel mai riguros al termenului care apare ca substrat comun celor patru libertăţi ale Uniunii,,. În al doilea , conceptul de libertate de circulaţie a persoanelor conţine un mandat de interzicere a discriminării pe motiv de naţionalitate, care, formulat în mod pozitiv, se traduce, în legătură cu aspectele apărute în dreptul uniunii, printr-o echivalare legală a ,,străinului comunitar,, cu ,,naţionalul,, în aplicarea principiului general de tratament egal.VIII. 3. Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor

Pentru a asigura libera circulaţie a capitalurilor, statele membre trebuie ,,să abolească între ele însele toate restricţiile asupra circulaţiei capitalului aparţinând persoanelor rezidente în statele membre şi orice discriminare bazată pe cetăţenia sau locul rezidenţei părţilor sau pe locul unde un astfel de capital investit,,. Beneficiarii acestei libertăţi sunt cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene (potrivit art. 25 TfUE, care interzice orice discriminare fondată pe cetăţenie), precum şi cetăţenii aparţinând unor terţe state care au reşedinţa pe teritoriul unui

stat membru al UE în conformitate cu directiva de liberalizare din anul 1988 (Directiva 361 din 24 iunie 1988), de vreme ce directiva de liberalizare din 1988 extinde câmpul de aplicare a articolului 63 TfUE (fost 56 TCE). Stabilirea criteriilor după care se acordă dreptul de reşedinţă persoanelor fizice sau juridice revine legislaţiei proprii fiecărui stat membru al UE.VIII. 4. Libera circulaţie a serviciilor în UE. Dreptul de stabilire a nesalariaţilor.

Libera circulaţie a bunurilor este prelungită de libertatea de stabilire a celor care produc (industriaşi, comercianţi), denumiţi nesalariaţi. Libertatea de stabilire a nesalariaţilor se aplică persoanelor fizice dar şi societăţilor. Nu se poate separa libertatea prestărilor de servicii de libertatea de stabilire a nesalariaţilor. Dreptul de stabilire a şi aplicare a tratamentului naţional nu presupune uniformitatea legislaţiilor, înlătură particularităţile naţionale.

Libertatea de stabilire include, dreptul de a începe şi continua activităţi ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi, de a înfiinţa şi administra întreprinderi, companii şi firme, principalul stabiliment pe teritoriul Uniunii.

Libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referinţă condiţii de stabilitate pentru proprii resortisanţi de legea ţării unde se efectuează acea stabilire. Capitolul IX. Mijloacele financiare ale Uniunii Europene

IX. 1. Precizări prealabile. Regulamentele financiare ce reprezintă baza legislativă a finanțelor Uniunii sunt adoptate de Parlamentul European și Consiliu, care hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Curții de Conturi.

Regulamentele financiare privesc:- normele financiare care defines în special procedura care trebuie adoptată

pentru stabilirea și execuția bugetului și pentru predarea și verificarea decontărilor,- normele de organizare a controlului răspunderii participanților la execuția

bugetului, în special a ordonatorilor și contabililor.Parlamentul European, Consiliul și Comisia asigură disponibilitatea

mijloacelor fiananciare care permit Uniunii să își îndeplinească obligațiile juridice față de terți.

Toate veniturile și cheluielile Uniunii trebuie estimate pentru fiecare exercițiu bugetar și trebuie înscrise în buget.

Bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul European și de Consiliu. Veniturile și cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate.IX. 2. Conținutul bugetului. ● Resursele proprii ale Uniunii se compun din:

- impozite, prime, sume suplimentare sau compensatorii, ori comisioane și alte obligații stabilite sau de stabilit de către instituțiile Uniunii cu privire la

comerțul cu statele nemembre în cadrul politicii agricole comune și, de asemenea, contribuții și alte obligații prevăzute în cadrul organizării commune de piață în domeniul zahărului;

- taxe prevăzute în tariful vamal comun și alte taxe stabilite sau de stabilit de către instituțiile Uniunii cu privire la comerțul cu statele nemembre;

- rata uniformă aplicată pentru toate statelemembrela bazele de evaluare a taxei pe valoarea adăugată armonizată, determinată potrivit regulilor Uniunii (baza de evaluare de luat în calcul în acest scop nu trebuie să depășească 50% de produsul intern brut pentru fiecare stat membru).

- rata – de determinat potrivit procedurii bugetare în lumina totalului tuturor celorlalte venituri – aplicată la suma tuturor produselor naționale brute, venituri provenind din orice noi obligații financiare introduce în cadrul unei politici comun (cu condiția ca să fi fost urmată procedura stabilită de art. 311 TfUE).

● Cheltuielile sunt de natură administrativă și operativă (funcțională). Cheltuielile administrative sunt destinate funcționării instituțiilor și altor

organisme ale Uniunii, incluzând cheltuielile de personal, iar cheltuielile operaționale sunt cheltuieli ale Comisiei pentru scopuri economice și sociale, cum ar fi cele destinate: Fondului Social European, Fondului European Agricol de Garanție, Fondului de Dezvoltare Regională

CURS. 9. IX. 3. Procedura bugetară (art. 313 – 314 TfUE). Exercițiul bugetar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând potrivit cu o procedură legisaltivă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii.

Fiecare instituție a Uniunii, cu excepția Băncii Centrale Europene, întocmește, înainte de 1 iulie, o situație estimativă a cheltuielilor sale pentru exercițiul bugetului următor.

Propunerea care cuprinde proiectul de buget se prezintă de către Comisie Parlamentului European și Consiliului până la data de 1 sepetmbrie a anului care precede anul execuției bugetului. Comisia are dreptul să modifice proiectul de buget în cursul procedurii până la convocarea comitetului de conciliere.

Consiliul adoptă poziția sa asupra proiectului de buget și o transmite Parlamentului European până la 1 octombrie a anului care precede anul execției bugetului.

Consiliul informează Parlamentul European asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziției respective.

În termen de 42 de zile de la transmitere, Parlamentul are următoarele posibilități:- să aprobe poziția Consiliului, caz în care bugetul este adoptat,- să nu ia o hotărâre, și în acest caz bugetul este considerat aprobat,- să adopte amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun. Proiectul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei. Președintele Parlamentului European, în consens cu președintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere.

Comitetul de conciliere are misiunea de a ajunge, pe baza pozițiilor Parlamentului European și al Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților lor și cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de douăzeci și una de zile de la data convocării sale.

La încheierea procedurii bugetare, președintele Parlamentului European constată că bugetul este adoptat definitiv. IX. 4. Execuția și descărcarea bugetului

Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul. Statele membre cooperează cu Comisia astfel încât creditele să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare.

Regulamentul financiar în materie prevede obligațiile de control și de audit ale statelor member în execuția bugetului, precum și răspunderile care decurg din acestea.

În cadrul bugetului, Comisia poate proceda, în limitele și condițiile prevăzute de regulamentul financiar, la transferarea de credite dintr-un capitol în altul sau dintr-o subdiviziune în alta.

Comisia prezintă anual Parlamentului European și Consiliului conturile exercițiului încheiat, aferente operațiunilor bugetare. De asemenea, aceasta le comunică un bilanț financiar care descrie activul și pasivul Uniunii.

Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuția bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului, conturile, bilanțul financiar, raportul de evaluare și raportul annual al Curții de Conturi însoțit de răspunsul instituțiilor controlate la observațiile Curții de Conturi și raporturile special corespunzătoare ale Curții de Conturi.

Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se încadrează în exercitarea atribuțiilor acesteia în matrie de execuție bugetară, Parlamentul European poate cere să audieze Comisia cu privire la efectuarea cheltuielulor sau la funcționarea sistemelor de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice informație necesară.

Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observațiilor cae însoțesc deciziile de descărcare și celelalte observații ale Parlamentului European cu privire la executarea cheltuielilor, precum și a comentariilor care însoțesc recomandările de descărcare adoptee de Consiliu.

La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia face un raport referitor la măsurile luate pe baza acestor observați și comentarii și, în special, cu privirela instrucțiunile date serviciilor însărcinate cu execuția bugetară. Aceste rapoarte se transmit și Curții de conturi.

Cadrul financiar multianual și bugetul anual se stabilesc în euro.Capitolul X Politica economică și monetară

X. 1. Precizări prealabile. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 3 TUE- nou, acțiunea statelor membre și a Uniunii Europene presupune instituirea unei politici economice întemeiatepe strînsa coordonare a politicilor economice ale statelor member, pe piața internă și pe definirea obiectivelr comune și conduse în coformitate cu principiul unei economii de piașă deschise, în care concurența este liberă.

Această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și, fără a adduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

Acțiunea statelor și a Uniunii impune respectarea următoarelor principia directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase, precum și o balanță de plăți stabilăX. 2. Politica economică

Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus o separare netă, distinct, între politica economică și cea monetară, dar care presupun o anumită convergentă a lor, legată de obiectivele d eîndeplinit, ținând cont de faptul că uniunea monetară trebuie să se întemeieze pe o coerență în dezvoltarea economică și peun anumit grad de coordonare a politicilor economice aferente uniunii economice, având în vedere și marile orientări ale politicilor economice ale statelor member ale Uniunii.

Politica economică și politica monetară se condiționează reciproc, neputând fi concepute de sine stătător.

Politica economică este fundamentată pe dispozițiile din TfUE art. 120-126.

Statele membre își conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii definite în art. 3 din TUE- nou și în contextul orientărilor generale menționate în art. 121 alin. 2 (pe care îl vom prezenta în continuare). Statele membre și Uniunea trbuie să acționeze cu respectarea principiului unei economii deschise de piață, în careconcurența este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor

Orientările generale menționate de art. 121 alin 2 din TfUE sunt:- statele membre trebuie să considere politicile lor economice ca o chestiune

de interes comun și de a le coordona în cadrul Consiliului (art. 121 par. 1 TfUE);- obligația general de coordonare (cu referire la art. 121 par. 1TfUE), ân

cadrul unor mari orientări, care iau forma unor recomandări, lipsite de orice forță juridică, potrivit art.121 par. 4. Consiliul având în vedere imperativul menționatare dreptul să elaboreze marile orientări ale politicilor economice ale statelor membre, formulând în acest scop, potrivit art.121 par. 2 un proiect pe baza recomandării Comisiei, după a cărui adoptare va fi înaintat Consiliului European. Marile orientări ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii astfel stabilite și recomndate, constitie fundamentul politicii economice a Uniunii pe termen lung. Deciziile luate în acest sens au un pronunțata caracter politic, fiind implicat ți Consiliul European;

-în scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a politicilor ecnomice și o convergență susținută a performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie va supraveghe evoluția economică în fiecare dintre statele membre și din Uniune, ca și conformitate politicilor economice cu marile orientări avute ăn vedere mai sus, și va proceda în mod regulat la o evaluare de ansamblu (art.121 par. 3. fraza 1 TfUE).

Supravegherea evoluției economice în fiecare stat, constituie un element component al sistemului de supraveghere multilaterală, care astfel, dobândește regimul unui sistem global.

Dacă se constată că, în cadrul procedurilor de mai sus, politicile nu sunt conforme marilor orientări sau când ele riscă să compromită buna funcționare a Uniunii economice și monetare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată la recomandarea Comisiei, poate să adreseze recomandările necesare statului membru în cauză.

- dispozițiile tratatului (TfUE) reglementează unele aspect financiare și bugetare ale politicii economice a Uniunii, instituindu-se în principal unele obligații negative. Astfel, se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre (bănci centrale naționale) să pună la dispoziție facilități de credit fără acoperire (,,descoperit decont,,) și orice alt tip de facilități de credit, instituțiilor sau organismelor Uniunii, autoritățilorregionale sau locale, altor autorități publice, altor organism sau intreprinderi publice ale statelor membre.

- statele membre trebuie să evite deficitele publice excesive și în acest scop, prin art. 126 TfUE, este instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluției situației bugetare și a datoriei publice în statele membre în vederea decelării erorilor evidente.

Urmează o preocedură instituită de art. 126 TfUE, la încheierea căreia Consiliul adresează recomandări statului membru în cauză pentru ca acesta să pună capăt acestei situații într-un termen dat, ele putând fi făcute publice dacă statul nu a acționat ca răspuns la acele recomandări prescrise.

Dacă statul membru nu se conformează unei decizii luate, Consiliul poate hotărî să seintensifice una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

- să ceară statului membru respective să publice informații suplimentare, de precizat de către Consili, înainte de a emite obligații și titluri;

- să invite Banca Europeană de Investiții să-și revadă politica sa de împrumuturi în privința statului în cauză;

-să ceară statului membru respeciv să facă, pe lângă Uniune, un deposit nepurtător de dobândă, de o mărime corespunzătoare, până ce, în opinia Consiliului, deficitul excesiv va fi ameliorat;

- să impună amenzi de mărime corespunzătoare. X. 2. Politica monetară

Obiectivul realizării Uniunii economice și monetare implică definirea și punerea în practică a politicii monetare a Uniunii, această atribuție fndamentală revenind Sistemului European al Băncilor Centrale – SEBC, potrivit art. 127 TfUE.

Obiectivul fundamental al SEBC este menținerea stabilității prețurilor. (art. 127 par. 1 teza 2 TfUE).

Misiunile fundamentale care urmează a fi îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii; efectuarea operațiunilor de schimb valutar potrivit Tratatului (este vorba despre art.119 din TfUE); deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre; promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană, instituție a Uniunii Europene, și din băncile centrale naționale. SEBC este condus de organelle de decizie ale Băncii Centrale Europene, care sunt: Consiliul guvernatorilor, și Comitetul executiv.

Statutul SEBC și al Băncilor Centrale Europene – BCE, este definit într-un protocol anexat TfUE.

Banca Centrală Europeană trebuie să fie consultată: cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care țin de competențele sale; de autoritățile naționale, cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt de competența sa, dar în limitele și în condițiile stabilte de Consiliu.

În domeniile care țin de competența sa, BCE poate prezenta avize respectivelor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii sau autorităților naționale

● Competența SEBC:- contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate de autoritățile

competente în ceea ce privește supravegherea pudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar;

- are misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări. Aceste misiuni specifice sunt încredințate de Consiliu, care hotărăște în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă special, după consultarea parlamentului European și a Băncii Centrale Europene.

- este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. BCE și băncile centrale naționale pot emite astfel de bancnote.

Bancnotele emise de BCE și de băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.

BCE, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie își exercită competențele, misiunile și îndatoririle conferite prin Tratate și prin Statutul SEBC și al BCE.

BCE, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu au dreptul să solicite și nici să accepte instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau oricărui alt organism.

Fiecare stat membre este obligat să asigure compatibilitatea legislației sale interne, inclusiv a statutului băncii sale central naționale, cu tratatele (TUE –nou și TfUE) și cu Statutul SEBC și al BCE.

Banca Centrală Europeană: regulemente, potrivit art. 132 TfUE, deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredințate SEBC în conformitate cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE; recomandări și avize.

Banca Centrală Europeană poate decide publicarea deciziilor, recomanfărilor și avizelor sale.Capitolul XI. Relațiile externe ale Uniunii EuropeneXI. 1. Acțiunea externă a Uniunii.

Acțiunea Uniunii pe scena internațională, are la bază principiile, urmărește realizarea obiectivelor și se desfășoară potrivit regulilor generale din TUE (Titlul 5 Capitolul 1,) potrivit art. 205 TfUE. Uniunea depune eforturi pentru a dezvolta relații și a construi parteneriate cu țările terțe și cu organizații internaționale, regionale sau globale care împărtășesc următoarele principii: democrația, statul de drept, universalitatea, indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane,principiile egalității și solidarității,

respectarea principiilor Cartei Oganizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional. În acest scop Uniunea definește și desfășoară politici comune și acțiuni. Consiliul European este instituția Uniunii care identifică interesele și obiectivele strategice ale acesteia. Consiliul European, la recomandarea Consiliului, hotărăște în unanimitate pentru fiecare domeniu în parte. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, în domeniul PESC, și Comisia, pentru celelalte doemnii ale acțiunii externe, pot prezenta Consiliului propuneri comune.

Acțiunea externă a Uniunii, așa cum este reglementată de tratatul de la Lisabona cuprinde: Politica externă și de securitate comună și Politica de securitate și apărare comună

● Politica externă și de securitate comună (PESC), art. 23 – 41 TUECompetența Uniunii în materie de PESC include toate domeniile politicii

externe, și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comună. Politica de securitate comună este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu, care hotărăște în unanimitate (cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel). PESC este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate. Statele membre au rol activ și sprijină fără rezerve politica externă și de securitate.Uniunea, în problemele referitoare la PESC este reprezentată de Înaltul Reprezentant pentru politică exeternă și de securitate comună. Acesta desfășoară dialogul politic cu terții, în numele Uniunii, și exprimă poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și al conferințelor internaționale. Orice stat membru, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate sau Înaltul Reprezentant cu susținerea Comisiei cu privire la orice chestiune de politică externă și de securitate comună își poate prezenta inițiative sau propuneri Consiliului. Statele membre își coordonează acțiunea în cadrul organizațiilor internaționale și cu ocazia conferințelor internaționale. În cadrul acestor instituții, statele membre apără pozițiile Uniunii. Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanții acestora pe lângă organizațiile internaționale, cooperarează pentru a asigura respectarea și punerea în aplicare a deciziilor care definesc pozițiile și acțiunile Uniunii. Acestea își aprofundează cooperarea prin schimbul de informații și prin evaluări comune.

În domeniul PESC și PSAC Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale. Se înființează un Comitet Politic și de Securitate care urmărește situația internațională în domeniile care țin de PESC. Acest Comitet exercită, sub autoritatea Consiliului și a Înaltului Reprezentant, controlul politic și conducerea strategică a oprațiunilor de gestionare a crizelor (referitoare la PSAC). Consiliul poate autoriza Comitetul ca,

în vederea unei operații de gestionare a crizei și pe durata acesteia, în conformitate cu cele stabilite de Consiliu, să ia deciziile corespunzătoare de control politic și de conducere strategică a oprației.În acest domeniu, Consiliul adoptă o decizie de stabilire a normelor privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personalde către statele membre, în exercitarea activităților care fac parte din domeniul de față, precul și a normelor privind lbera circulație a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorități independente.

● Politica de securitate și apărare comună (PSAC), 42 - 46 TUE PSAC face parte integrantă din PESC. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. Pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei ONU, Uniunea poate recurge la mijloacele civile și militare ăn cadrul misiunilor în afara Uniunii. PSAC include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare comună după ce Consiliul Europei hotărăște aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor constituționale. PSAC nu aduce atingere caracterul specific al politicii de securitate și de apărare a anumitor state membre, respectă obligațiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizației Atlanticuluide Nord (NATO) și este compatibilă cu politica comună de securitate și de apărare stabilită în cadrul acesteia. Pentru a pune în aplicare PSAC, statele membre punla dispoziția Uniunii capaciăți civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În acest scop s-a înființat Agenția din domeniul dezvoltării capacităților de apărare, cercetare, achiziții, și armament denumită Agenția Europeană de apărare, care:

- identifică necesitățile operaționale,- promovează măsurile necesare satisfacerii acestora,- contribuie la identificare, și după caz, la punerea în aplicare a oricărei

măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice în sectorul de apărare,-

participă la definirea unei politici europene în maerie d ecapacități de armament și sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătățirii capacității militare. Deciziile referitoare la PSAC, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni, în domeniu, se adoptă de Consiliu, care hotărăște în unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate sau la inițiativa unui stat membru.XI. 2. Acordurile internaționale

Uniunea poate încheiea acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord: - fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectvele stabilite prin tratate, - fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, - fie poate influența normele comune ori poate modifica domniu de aplicare a >acestora.

Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre.

> Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale. > Acordurile dintre Uniune și țările terțe sau organizații internaționale, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale art. 207 TfUE care se aplică încheierii de acorduri în cadrul politicii comerciale comune, sunt negociate și încheiate în conformitate cu următoarea procedură (art. 218 TfUE): - Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile. Dacă acordul privește exclusiv sau în principal PESC, Comisia sau Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate prezintă recoamndări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor și desemnează negociatorul sau șeful echipei de negociere a Uniunii. În această procedură Consiliul:

- poate adresa directive negociatorului și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet; - adoptă o decizie, la propunerea negociatorului, care autorizează semnarea acordului și, după caz, de aplicare a sa ci titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare;

- adoptă o decizie, la propunerea negociatorului, cu privire la încheierea acordului. Cu excepția cazului în care acordul se referă exclusv la PESC, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului:

I. după aprobarea Parlamentului în următoarele cazuri:1. acorduri de asociere,2. acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale,3. acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea

procedurilor de cooperare,4. acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune,5. acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau

procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea

Parlamentului European.În caz de urgență, Parlamentul European și Consiliul pot conveni un termen de aprobare.

II. după consultarea Parlamentului European, în celelalte cazuri. Parlamentul European emite avizul într-un termen în care Consiliul îl poate

stabili în funcție de urgența problemei. În absența unui aviz emisîn acest termen, Consiliul poate decide. În anumite cazuri, derogatorii de la art. 218 alin. 5, 6, 9, Consiliul poate împuternici negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificare acordului, în cazul în care acesta prevede ca aceste modificări trebuie doptate conform unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin respectivul acord. Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată. Un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconiozat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoarenumai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor. > Prin derogare de la procedura instiuită mai sus (de art. 218 TfUE) Consiliul poate încheia acorduri formale privind un sistem al cursului de schimbal monedei euro în raport cu monedele statelor terțe: - fie la recomandarea Băncii Centrale Europene -fie la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene în vederea realizării unui consens compatbil cu obiectivul stabilității prețurilor.Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European. Consiliul poate adopta, modifica sau renunța la cursurile centrale ale euro în sistemul cursurilor de schimb:

- fie la recomandarea Băncii Centrale Europene -fie la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii

Centrale Europene în vederea realizării unui consens compatbil cu obiectivul stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere competențelor și acordurilor Uniunii în domeniul uniunii economice și monetare, statele member pot negocia în cadrul organismelor internaționale și pot încheia acorduri internaționaleXI.3. Relațiile Uniunii cu organizațiile internaționale și cu țările terțe și delegații ale Uniunii

●Uniunea stabilește orice formă de cooperare utilă:- cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate- cu Consiliul Europei,- cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa,- cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică Uniunea asigură, de asemenea, legăturile opportune cu alte organizații

internaționale.

Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și Comisiei le revine responsabilitate de a pune în aplicare această aceste legături.

● Delegațiile Uniunii în țările terțe și pe lângă organizațiile internaționaleasigură reprezentarea Uniunii.

Delegațiile Uniunii se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Delegațiile acționează în strânsă cooperare cu misiunile diplomatice și consulare ale statelor member.Secțiunea 4 Politica Comercială comună

Prin stabilirea unei Uniuni Vamale, Uniunea contribuie, la interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la eliminarea treptată a restricțiilor în calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe și la reducerea barierelor vamale și de altă natură.

Principiile uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună privesc: modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare,

- politica exporturilor,măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții.

Măsurile care definescvcadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună îmbracă forma regulamentelor, adoptate de către Parlamentul European și Consiliu, în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Dacă trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, sunt aplicabile dispozițiile at. 218, prezentat mai sus, sub rezerva dispozițiilor speciale impuse de art. 207 din TfUE, cu privire la politica comercială comună.

Consiliul hotărăște, de asemenea în unanimitate, negocierea și încheierea de acorduri:

- în domeniul comerțului cu servicii cultural și audiovizuale, în cazul în care aceste acorduririscă să aducă atingere diversității cultural și lincvistice ale Uniunii,

- în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătateîn care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizareaacestor servicii la ivel național și să aducă atingere răspunderii statelor member pentru prestarea acestor servicii.

Negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate înTitlul VI și art. 218 din TfUE.