PEDEPSELE

ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

2012

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I 4

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL 4

1.1.CONDIŢIILE GENERALE ASUPRA SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL 4

1.2.CARACTERUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL 5

1.3.CADRUL SANCŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL 5

CAPITOLUL II 7

NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI PEDEPSELOR 7

2.1.PEDEAPSA – NOŢIUNE DE DREPT PENAL 7

2.2.SCOPUL ŞI FUNCŢIILE PEDEPSEI 9

2.3.CADRUL DE REGLEMENTARE AL PEDEPSELOR 10

2.4.CATEGORII DE PEDEPSE 11

2.5.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI FIZICE 13

2.6. PEDEPSELE COMPLEMENTARE 16

2.7.PEDEPSELE ACCESORII 18

2.8.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE 18

2.9.PEDEPSE APLICABILE MINORILOR 21

2.10. CADRUL ŞI CONDIŢIILE DE APLICARE A SANCŢIUNILOR PENTRU

MINORI 23

2.11.PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI 25

CAPITOLUL III 28

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI 28

CONCLUZII 31

Bibliografie 32

Pagina 2 din 30

CAPITOLUL I

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

1.1.CONDIŢIILE GENERALE ASUPRA SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

Săvârşirea infracţiunii şi stabilirea răspunderii penale pentru aceasta au ca urmare

aplicarea sancţiunilor de drept penal prevăzute de lege,pentru stabilirea ordinii de drept,pentru

constrângerea şi reeducarea infractorului1.

Sancţiunile de drept penal sunt,aşadar, măsuri de constrângere,de reeducare şi de

prevenire,aplicabile celor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală ,încălcând preceptele

sale, pentru a realiza şi a restabili ordinea de drept care a fost încălcată.

Norma penală nu cuprinde numai descrierea conduitei care este interzisă, incriminarea

ci şi precizarea consecinţelor coercitive pe care trebuie să le suporte infractorul care a încălcat

norma penală, anume privaţiuni care să îl determine pe faptaş să nu mai repete fapta.

Sancţiunile au rolul de a modifica structura comportamentală a infractorului, prin

reevaluarea atitudinii faţă de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penală şi faţă de

relaţiile sociale care sunt generate şi întreţinute in jurul acestor valori,îndeplinind astfel un rol

educativ.

Sancţiunile de drept penal au şi un al treilea rol,anume de prevenire , de preîntâmpinare

a posibilitaţii de comitere de noi infracţiuni. Ele exprimă gravitatea faptei comise şi

atenţionează ,în acelaşi timp,atât pe făptuitorii actuali,cât şi pe cei potenţiali.

Adaptarea nevoilor de apărare socială ,raportată la gravitatea faptei-abstractă sau

concretă- şi la periculozitatea infractorului ,pentru îndeplinirea scopului şi funcţiilor sale, este

cuprinsă în noţiunea de ,,individualizare a pedepsei’’.

Instituţia individualizării pedepsei se regăseşte in titlul III al părţii generale al Codului

penal (art.72-89).La aceste dispoziţii se adaugă cele referitoare la individualizarea pedepselor

în cazul stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea continuată ), ori de

atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.

1 Costică Bulai,Avram Filipaş,Constantin Mitrache - ,,Instituţii de drept penal’’,Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2006-2007,Ediţia a III-a revăzută şi adăugită,Editura TREI,2006.

Pagina 3 din 30

1.2.CARACTERUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

Privite în cadrul general al sancţiunilor juridice ,sancţiunile de drept penal se deosebesc

de celelalte prin mai multe trăsături caracteristice.Dacă sancţiunile civile au un caracter

reparator sau restitutiv şi constau în măsuri de restabilire a situaţiei anterioare(restituiri de

bunuri,reparări de pagube,anulări de acte,etc),sancţiunile de drept penal au preponderent un

caracter represiv sau retributiv(pedepsele),deoarece presupun anumite privaţiuni sau

restricţii,dar şi caracter preventiv(în special măsurile educative şi măsurile de

siguranţă) .Pedepsele au un rol şi o finalitate de exemplaritate .

Sancţiunile de drept penal se deosebesc de cele extrapenale sub aspectul mecanismului

aplicării lor .Spre deosebire de acţiunea civilă,care este exercitată de de către titularul dreptului

lezat,cea penala se exercită din oficiu,ceea ce conferă caracter necesar şi inevitabil sancţiunilor

de drept penal.

O altă caracteristică a sancţiunilor de drept penal este aceea că ele acţionează post

delictum,având mereu drept cauză săvârşirea unei fapte prevăzute în legea penală.

Sancţiunile penale se aplică numai de catre organele judiciare penale,fiind inevitabile

atunci când s-a stabilit răspunderea penală a faptuitorului.

Având în vedere caracterul personal al raspunderii penale,sancţiunile de drept penal

sunt aplicabile numai persoanelor fizice2.(2)

În literatura juridică sunt considerate principii ale sancţiunilor de drept penal

următoarele: legalitatea sancţiunilor de drept penal; stabilirea unor sancţiuni compatibile cu

conştiinţa morală şi juridică a societaţii ; stabilirea unor sancţiuni revocabile; individualizarea

sancţiunilor de drept penal; personalitatea sancţiunilor de drept penal.

Principiile acestea corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal, dar care

acţionează într-un mod specific în cazul sancţiunilor de drept penal.

1.3.CADRUL SANCŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL

Noţiunea de sancţiuni de drept penal desemnează sancţiunile pe care dreptul penal le

reglementează în mod special, anume pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

Acestea formează cadrul special al sancţiunilor dreptului penal.

Pe lângă sancţiunile de drept penal,Codul penal în vigoare prevede şi unele sancţiuni cu

caracter administrativ, în cazul aplicării art.18 Cod penal, precum şi în cazul înlocuirii

2 Valentin Mirişan-,,Drept penal.Parte generală’’,ediţia a II-a,Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Pagina 4 din 30

răspunderii penale.Cu toate că nu sunt expres prevăzute în Codul penal,există şi alte categorii

de sancţiuni, soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal antrenând adeseori aplicarea

de sancţiuni civile, precum ar fi despagubirile.

Astfel de sancţiuni extrapenale,în mod secundar regelmentate şi prin normele dreptului

penal,împreună cu sancţiunile de drept penal, sunt desemnate prin noţiunea de ,,sancţiuni în

dreptul penal3’’şi formează cadrul general al sancţiunilor dreptului penal.

În literatura de specialitate se mai folosesc şi noţiunile de ,,sancţiune penală”

sau ,,sancţiune specifică dreptului penal”,prin care se desemnează exclusiv pedeapsa , deoarece

cu adevărat numai ea intervine pentru a reprima ,reprezentând mijlocul principalpentru

realizarea scopului legii penale.

Sancţiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă diversificare şi

perfecţionare,astfel încât sistemul sancţionar penal cunoaşte în prezent trei categorii de

sancţiuni ,consacrate şi în dreptul penal român .Acestea sunt:pedepsele,măsurile educative şi

masurile de siguranţă,consacrate sub forma unui ansamblu de reglementări,prin care sunt

stabilite categoriile de sancţiuni şi condiţiile aplicabile acestora.

Pedepsele sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal,fiind totodată , sancţiunile

specifice ,proprii,dreptului penal.Ele îndeplinesc un rol complex,de constrângere,de

reeducare ,de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori

şi care au un conţinut preponderent educativ.

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu un caracter preponderent

preventiv şi se iau faţă de persoanele care au săvârşit fape prevăzute de legea penală,în scopul

înlăturării unei stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii fapteor prevăzute de legea penală.

CAPITOLUL II

3 Alexandru Boroi - ,,Drept penal’’,Partea generală,Ediţia a II-a,Editura ALL Beck , Bucureşti , 2000

Pagina 5 din 30

NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI PEDEPSELOR

2.1.PEDEAPSA – NOŢIUNE DE DREPT PENAL

Prin dispoziţia înscrisă în art.52 Cod penal din 1968,legiuitorul a definit pedeapsa ca o

măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de reeducare a celui

condamnat,accentuându-se astfel dublul caracter al pedepsei: unul coercitiv (măsură de

constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare),fiecare dintre aceste două caractere

implcând o finalitate distinctă.

Pedeapsa indeplineşte două tipuri de prevenţie:

prevenţie specială - are ca sop împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni de către

condamnat;

Prevenţia specială constituie, fără îndoială, scopul direct al pedepsei. Acest lucru începe

să se realizeze chiar în momentul în care instanţa stabileşte pedepsa pentru infractor, făcându-l,

înainte de toate, să înţeleagă că legea penală este o realitate şi cine săvârşeşte fapte penale este,

în mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat în timpul executarii pedepsei ce i

s-a aplicat. De cele mai multe ori, însuşi faptul că cei condamnaţi au simţit efectele pedepsei şi

au suportat privaţiunile legate de aceasta, constituie suficiente motive ca aceştia să aibă ulterior

o conduită corectă şi să nu mai săvârşească infracţiuni.

prevenţie generală-are un rol preventiv anteinfracţional ca urmare a prevederii

pedepsei de către norma penală,prin cunoaşterea şi prin aderarea membrilor

societăţii la dispoziţia normei respective.

Prevenţia generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele care au săvârşit

infracţiuni. Există şi oameni care se abţin de a săvârşi infractiuni, nu din cauza că simt neapărat

repulsie faţă de astfel de fapte, ci din teama de a fi pedepsiţi, de frică de pedeapsă. Trebuie însă

subliniat că ameninţarea cu pedepsa prevazută de lege nu ar fi eficientă, dacă aceasta n-ar fi

aplicată în mod efectiv faţă de acele persoane care săvârşesc infracţiuni.

Pedeapsa este cea mai importantă sancţiune de drept penal,care nu poate fi stabilită şi

aplicată decât în condiţiile legii.Prin gravitatea şi specificul ei ,se distinge de orice alt tip de

sancţiune juridică.

Potrivit art.141(1) din Codul penal,introdus prin Legea nr.278/2006,prin ,,pedeapsă

prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta

săvârşită în formă consumtă ,fără luarea in consideraţie a cauzelor de reeducare sau de

majorare a pedepsei.

Pagina 6 din 30

Pedeapsa se deosebeşte de celelalte sancţiuni juridice prin trăsăturile sale specifice: -

este o măsură de constrângere; este un mijloc de reeducare; este un mijloc de constrângere

statală; se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni; se apilcă infractorului; se aplică în

scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Pedeapsa este o măsură de constrângere deoarece persoana căreia îi este aplicată este

pusă să sufere,în mod silit,anumite privaţiuni sau restricţii(privare sau restricţii de liberatate,de

drepturi civice,etc). Privaţiunea sau restricţia şi suferinţa corespunzătoare pot avea o intensitate

diferită ,în funcţie de felul ,durata sau cuantumul pedepsei.Astfel,în cazul pedepselor privative

de libertate,izolarea de societate ,îndepărtarea de familie ,supravegherea

permanntă ,menţinerea sub pază,etc.produc suferinţe condamnatului atât de ordin moral ,cât şi

fizic.Suferinţa se manifestă chiar şi în cazul pedepsei pecuniare(amenda),deoarece infractoul

va fi obligat să suporte privaţiuni care ating interesele sale materiale .

Cu toate aspectele menţionate mai înainte,pedeapsa are în mod firesc şi un rol

educativ ,de împiedicare a repetării conduitei antisociale,de îndreptare a condamnatului,de

formare şi de permanentizare în conştiinţa acestuia a convingerii că respectarea legii penale

este o necesitate.Toate dispoziţiile din Codul penal privind regimul şi executarea pedepselor

sunt concepute încât să asigure reeducarea condamnaţilor.

O altă trăsătură a pedepsei este aceeea că nu poate fi aplicată decât de stat în numele

societăţii.Ca reprezentant al acesteia,statul are dreptul şi îndatorirea de a exercita ,prin organele

sale specializate,acţiunea penală a infractorului,iar în cazul stabilirii vinovăţiei,în vederea

aplicării şi executării pedepsei.

Pedeapsa este sancţiunea specifică dreptului penal.Nu există pedeapsă în general,ci

numai pedeapsă ca sancţiune pentru comiterea unei infracţiuni. Conceptual,pedeapsa reprezintă

consecinţa încălcării preceptului normei penale.

Ca sancţiune penală,pedeapsa are un caracter personal,ea neputând fi aplicată decât

celui vinovat de săvârşirea infracţiunii,neexistând răspundere penală pentru fapta altei

persoane,ci numai pentru subiectul activ al infracţiunii.Legată de persoana infracorului în mod

absolut,pedeapsa se stinge odată cu decesul condamnatului înainte de executarea

pedepsei,nefiind transmisibilă.

Pedeapsa reprezintă mijlocul prin care sunt sancţionate încălcări ale legii penale,scopul

ei identificându-se cu scopul legii penale,anume apărarea socială împotriva

infracţiunilor.Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.Prin aplicarea

şi executarea pedepsei nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau înjosirea celui

condamnat,ci îndreptarea sa comportamentală şi prevenirea ,astfel ,a săvârşirii în viitor de noi

Pagina 7 din 30

infracţiuni de către acesta.Desigur că,prin efectul exemplarităţii sale,pedeapsa serveşte şi

acţiunii de prevenţiune generală.

2.2.SCOPUL ŞI FUNCŢIILE PEDEPSEI

În vederea realizării scopului său,pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii,denumite şi

sopuri imediate ale pedepsei.

O primă funcţie este cea de constrângere statală sau de represiune.Pedeapsa este de

neconceput fără cauzarea anumitor suferinţe,fără impunerea unei privaţiuni sau restricţii celui

condamnat şi fără dezaprobarea ce o însoţeşte.Ea reprezintă echivalentul pe plan sancţionator

al gradului de pericol pe care îl prezintă fapta săvârşită şi făptuitorul ei şi,de aceea,este

întotdeauna o măsură cu caracter represiv.

Represiunea nu constituie scopul în sine al pedepsei,dar reprezintă un element esenţial

în eficientizarea acesteia şi inclusă în mod necesar în noţiunea de pedeapsă,exprimând sintetic

corelaţia dintre gravitatea faptei şi severitatea sancţiunii.Caracterul represiv al pedepsei creşte

sau se diminuează în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.

Constrângerea nu ar putea conduce ea singură la realizarea scopului pedepsei,fapt

pentru care trebuie completată de reeducare,ceea ce reprezintă o a doua funcţie a

pedepsei.Numai prin îmbinarea acestor două funcţii se poate asigura realizarea scopului

urmăritde stat prin aplicarea de pedepse faţă de infractori.

Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de

muncă ,faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.Reeducarea vizează,

aşadar, refacerea conştiinţei celui condamnat,combaterea şi lichidarea concepţiilor şi

deprinderilor antisociale.

În dispoziţia art.52alin.2,partea finală,se prevede că executarea pedepsei nu trebuie să

cauzeze suferinţe fizice ori să înjosească persoana condamnatului.Orice suferinţe adăugate

celor inerente pedepsei sau expunerea condamnatului la batjocura altora,la acte de

violenţă,supunerea la munci degradante,etc. pot constitui infracţiunea de supunere la rele

tratamente.(art.267 Cod penal).

Aşa cum se arată în art.52 Cod penal ,pedeapsa nu urmăreşte răzbunarea şi

prigonirea,dimpotrivă,reeducarea şi îndreptarea condamnatului, care, desigur, nu se pot realiza

atunci când respectiva persoană este înjosit sau torturat.

O funcţie adiacentă primelor două este funcţia de exemplaritate.Rolul ei constă în

influenţa pe care pedeapsa o exercită nu numai asupra celui condamnat,cât şi asupra celorlalte

peroane din societate.Cei ispitiţi să comită infracţiuni sunt astfel intimidaţi.

Pagina 8 din 30

Eficienţa pedepsei depinde şi de aplicarea ei promptă şi de inevitabilitatea ei.Deoarece

ameninţarea cu pedeapsa asupra persoanelor nestatornice nu este suficientă,înăsprirea

pedepselor ,cât,mai ales, aplicarea lor efectivă pot conduce la efectul scontat.eficienţa unor

pedepse poate i minimă atunci când ele ar fi aplicate rar sau într-o formă mai atenuată.

O altă funcţie adiacentă este cea de eliminare şi constă în eliminarea temporară sau

definitivă a condamnatului din societate.Eliminarea temporară se realizează ori de câte ori

pedeapsa închisorii se execută în locuri de deţinere,ceea ce este absolut necesar în cazul

infracţiunilor cu un înalt grad de pericol social.Eliminarea definitivă a condamnatului din

societate nu este posibilă decât în cazurile prevăzute expres de lege,când i se aplică

infracorului pedeapsa detenţiunii pe viaţă.Eliminarea serveşte la realizarea prevenţiei

speciale,dar,în egală măsură,şi la realizarea prevenţiei generale.

2.3.CADRUL DE REGLEMENTARE AL PEDEPSELOR

Instituţie de bază a dreptului penal,pedeapsa este reglementată în partea generală a

Codului penal.În această reglementare,rolul principal îl ocupă cadrul pedepselor,adică

enumerarea categoriilor de pedepse şi a felurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiaşi categorii.

Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul articolului 53 Cod

penal.Dispoziţiile art.53 Cod penal prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şi a fiecărui

fel de pedeapsă,indicând minimul şi maximul general al fiecărei pedepse.

Potrivit art.53 din Codul penal ,astfel cum a fost modificat prin Legea

nr.278/2006,pedepsele sunt de trei feluri:

*pedepse principale-categorie în care intră detenţiunea pe viaţă,închisoarea de la 15 zile

la 30de ani şi amenda de la 100 lei(RON) la 50.000 lei(RON);

*pedepsele complementare-interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea

militară;

*pedepsele accesorii-interzicerea drepturilor prevăzute în art.64,în condiţiile prevăzute

de art.71 din Codul penal.

2.4.CATEGORII DE PEDEPSE

Pagina 9 din 30

Pentru a permite o mai bună cunoaştere şi folosire a pedepselor ,ştiinţa penală a

procedat la clasificarea acestora după diferite criterii,precum:

*după obiectul asupra căruia poartă,(pedepse corporale,pedepse privative de libertate

sau restrictive de liberate,pedepse pecuniare,pedepse privative sau restrictive de drepturi

morale);

*după gravitatea lor(pedepse criminale,pedepse corecţionale şi pedepse de simplă

poliţie);

*după durata lor(pedepse perpetue,pedepse temporare);

*după caracterul lor (pedepse politice ,pedepse de drept comun,pedepse mixte);

*după importanţa şi rolul lor(pedepse principale ,pedepse secundare),etc.

O lungă perioadă din istoria omenirii ,din antichitate până în epoca modernă au

predominat pedepsele corporale ,adică acelea care privesc însuşi corpul

persoanei :mutilarea ,înfierarea,bătaia,pedeapsa cu moartea-care îmbrăca diferite

forme:spânzurarea,decapitarea,arderea de viu,înecarea ,etc.

În perioada antichităţii,închisoarea servea pentru pază,fărăr a fi considerată o

pedeapsă,însă erau cunoscute şi pedepse privative de libertate,cum ar fi ocna pe viaţă sau pe

durată delimitată.

Codul penal din 1936 folosea încă o serie de pedepse variate prin natura,durata,regimul

lor de executare diferit.Toată această gamă de pedepse a fost înlăturată prin adoptarea de noi

coduri penale,în timp.Consacrând concepţia unităţii ilicitului penal şi înlăturând sistemul

împărţirii pedepselor în crime şi delicte ,pe de o parte ,şi infracţiuni de drept comun şi

politice ,pe de cealaltă parte,codul penal din 1968 a determinat implicit şi o importantă

simplioficare a pedepselor.

Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor pe trei

categorii:principale,complementare şi accesorii.(6)

Pedepsele se mai diferenţiază şi în :

*** pedepse aplicabile persoanei fizice:

*principale:

-detenţiunea pe viaţă;

-închisoarea de la 15 zile la 30 de ani,

-amenda de la 100 lei(RON) la 50.000 lei (RON);

*complementare :

-interzicerea unor drepturi (art.64Cod penal: interzicerea dreptului de a alege şi de a fi

ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; interzicerea dreptului de a ocupa o

funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de

Pagina 10 din 30

a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit

condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; interzicerea drepturilor părinteşti;interzicerea

dreptului de a fi tutore sau curator) de la 1 la 10 ani;

-degradarea militară;

* accesorii:

-interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii

elective publice;

- interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

- interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a

desfăşura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea

infracţiunii;

- interzicerea drepturilor părinteşti;

- interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator;

--toate acestea în condiţiile art.71 Cod penal.

***pedepse aplicabile persoanei juridice:

*pedepse principale :

-amenda de la 2.500lei (RON) la 2.000.000 lei(RON);

*pedepse complementare:

-dizolvarea persoanei juridice;

-suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau

suspendarea uneia dintre activităţile peroanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit

infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

-interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3

ani;

-afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare;

Pedepsele principale sunt acelea care pot fi stabilite şi aplicate singure,în vreme ce

pedepsele secundare apar fie ca un adaos,fie ca un accesoriu al unei pedepse principale.

2.5.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

Pagina 11 din 30

Pedepsele principale sunt de sine stătătoare şi au rol principal în sancţionarea

infractorului..Ele se pot aplica singure,fiind posibilă aplicarea lor alternativă(detenţiune pe

viaţă sau închisoare,închisoare sau amendă).Ele nu se pot aplica concomitent pentru aceeaşi

infracţiune.În anumite cazuri prevăzute de lege,ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă,accesorie

sau complementară.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este cea mai gravă pedeapsă principală şi a fost introdusă

în Codul penal ca pedeapsă principală ca urmare a abolirii pedepsei cu moartea(Decretul Lege

nr.6/1990).Astfel,toate infracţiunile care erau sancţionate cu pedeapsa capitală ,fie singură,fie

alternativ cu închisoarea de la 15 la 20 de ani,sunt pedepsite în prezent cu detenţiunea pe

viaţă,însoţită –pentru majoritatea infracţiunilor grave-de pedeapsa alternativă a închisorii între

15-25 ani,acest sistem urmărind crearea unor posibilităţi mai largi pentru o eficientă

individualizare judiciară a pedepsei.

Deşi este stabilită pentru pentru acelaşi gen de infracţiuni(deosebit de grave),prin

modificările aduse textului art.54Cod penal,s-a înlăturat orice referire la caracterul

ei ,,exceptional’’,aşa încât pedeapsa detenţiunii pe viaţă trebuie considerată una

obişnuită,ordinară,şi nu una excepţională.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunile grave,normalizate de

textele din partea specială a Codului penal,precum:

-infracţiuni contra siguranţei statului-art.155-163,165,167 Cod penal;

-infracţiunea de omor deosebit de grav-art.176 Cod penal;

-tortura care a avut ca urmare moartea victimei-art.267/1 alin.3 Cod penal;

-distrugerea şi semnalizarea falsă care au produs o catastrofă de cale ferată-art.276

alin.3 Cod penal;

-nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materiale radioactive,care a

produs moartea uneia sau mai multor persoane-art.279/1 alin.5 Cod penal;

-nerespectarea regimului materialelor explozive,care a produs moartea uneia sau mai

multor persoane-art.280 alin.5 Cod penal;

-traficul de stupefiante organizat –art.312 alin.2 Cod penal;

-infracţiunilor militare prevăzute de art.338,339,341 alin.2,343,344,345 alin.3 Cod

penal.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevazută şi pentru unele infracţiuni prevăzute în legi

speciale (art.107/2 din Codul aerian şi art.123 alin.3, din decretul 443/1972 privind navigaţia

civilă).

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica anumitor categorii de persoane,anume

minorilor şi persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani.

Pagina 12 din 30

În cazul celui care a împlinit ,la data pronunţării hotărârii de condamnare ,vârsta de 60

de ani, nu i se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă,care se va înlocui cu pedeapsa

închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa intrezicerii unor drepturi pe durata ei maximă.Dacă

cel condamnat a împlinit 60 de ani în timpul executării pedepsei ,detenţiunea pe viaţă se

înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani.

Detenţiunea pe viaţă nu se poate aplica nici faţă de infractorul minor,acestuia

aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani(art.109 alin.2 Cod penal).

Pedeapsa închisorii este pedeapsa principală care constă în privarea de libertate a

condamnatului pe o durată delimitată de timp(15 zile-30de ani).Ea poate fi prevăzută ca

pedeapsă unică,dar poate fi şi alternativă cu detenţiunea pe viaţă sau cu amenda.

Prin aplicarea închisorii,condamnatul este izolat de societate,de familie, este scos din

mediul său de viaţă pe o durată determinată de timp,stabilită prin hotărârea de condamnare

definitivă.Este ,prin urmare,o măsură de constrângere,executarea acestei pedepse având loc în

spaţii anume desemnate deţinerii,regimul încarcerării fiind prevăzut de Legea nr.23/1969.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani,dar în

partea specială a Codului penal ,închisoarea este prevăzută în limita maximă specială de 25 de

ani,care poate fi depăşită până la maximul general de 30 de ani,în prezenţa cauzelor şi a

circumstanţelor de agravare.( Potrivit modificărilor aduse Codului penal prin Legea

nr.140/1996).

Pedeapsa închisorii poate fi executată în regim de deţinere (penitenciar),dar şi în stare

de libertate(la locul de muncă,cu suspendare condiţionată a executării acesteia).Ca sancţiune

penală,închisoarea se deosebeşte de închisoarea contravenţională,care este o sancţiune de drept

administrativ.

Pedepsele privative de libertate se execută pe baza unui sistem progresiv,condamnaţii

având posibilitatea de trece dintr-un regim de executare în altul.

Pedepsele privative de liberatate se execută în unul dintre următoarele regimuri:

regimul de maximă siguranţă; regimul închis; regimul semideschis; regimul deschis.

Cele trei categorii posibile de condamnaţi:bărbaţi,femei,minori ,sunt deţinuţi separat.

Art.57alin.2 Cod penal prevede expres că femeile condamnate la pedeapsa închisorii o execută

separat de condamnaţii bărbaţi, iar potrivit alin.3,condamnaţii minori execută pedeapsa separat

de cei majori sau în locuri de detenţie speciale.

Regimul executării se întemeiază pe: obligaţia conadamnaţilor de a presta o muncă

utilă,pe acţiunea educativă, pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii

interioare,precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă,disciplinaţi şi

care dau dovezi temeinice de îndreptare.

Pagina 13 din 30

Nu au obligaţia de a munci condamnaţii bărbaţi careau împlinit 60 de ani şi

condamnatele femei care au împlinit 55 de ani,dar şi aceştia sunt acceptaţi la muncă şi

dacă,desigur,sunt apţi medical,în astfel de cazuri avizul medicului fiind necesar.

Potrivit art.58 Cod penal,munca prestată de către condamnaţi este

remunerat.Retribuirea muncii condamnaţilor se face după cantitatea şi calitatea acesteia

potrivit normelor stabilite de ramura de activitate unde aceştia muncesc.Din remuneraţia

muncii condamnatului,10% revine acestuia,iar cealaltă parte ,de 90%, administraţiei locului de

deţinere,devenind astfel un fel de venit al statului.Cotele care revin de drept condamnaţilor se

consemnează la CEC şi,din acestea,1/3 se pune la dispoziţia condamnatului pentru folosinţă pe

durata deţinerii ,iar 2/3 din sumă se va înmâna la data punerii în liberatate.

Pentru reeducarea condamnaţilor trebuie folosite toate mijloacele pe care la stabilesc

Codul penal şi Legea privind executarea pedepselor în legătură cu regimul de executare a

pedepselor.

Pedeapsa cu închisoarea poate să înlocuiască pedeapsa detenţiunii pe viaţă(art.55/2

Codul penal) şi pedeapsa amenzii(art.63/1 Cosul penal),când cel condamnat se sustrage cu rea

credinţă de la executarea pedepsei pecuniare,în limitele prevăzute pentru infracţiunea

săvârşită,ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.Această măsură are un caracter

excepţional,fiind posibilă numai la infracţiunile sancţionate alternativ cu amendaşi s-a aplicat

aceasta din urmă.

Pedeapsa amenzii este cea de-a treia şi ultima pedeapsă principală reglementată în

legislaţia română.Este o pedeapsă cu caracter pecuniar,care constă într-o sumă de bani pe care

cel condamnat trebuie să o plătească în contra statului.

În Codul penal este prevăzută ca pedeapsă alternativă cu închisoarea , iar în legi

speciale este prevăzută şi ca pedeapsă unică.

Amenda penală este cea mai blândă pedeapsă principală,iar funcţia sa de constrângere

se realizează prin diminuarea patrimoniului celui condamnat.Ea prezintă câteva particularităţi

pozitive:se poate proporţionaliza şi individualiza mai bine ,eroarea judiciară poate fi reparată

mai lesne, se suportă mult mai uşor decât alte pedepse,dar are şi efecte negative:loveşte şi în

familia celui condamnat,este egală relativ,deoarece starea materială a condamnaţilor este

diferită,etc.

Amenda penală nu trebuie însă confundată cu amenda cu caracter administrativ

(art.18/1 şi 91 Cod penal),de confiscarea specială ca măsură de siguranţă,de despăgubirile

civile şi de cheltuielile judiciare.

Limitele generale ale amenzii sunt 100lei (RON) şi 50.000 lei (RON),după cum este

prevăzut în art.53 din Codul penal.Limitele speciale ale amenzii ,cuprinse între limitele

Pagina 14 din 30

generale, sunt stabilite pentru fiecare infracţiune în parte.Dacă legiuitorul nu prevede limitele

speciale ale amenzii,ci numai că infracţiunea se pedepseşte cu amendă ,se aplică art.63 alin.2 şi

3 din Codul penal,care reglementează următoarele situaţii:

*ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă,fărăr a-i

arăta limitele ,minimul special al acesteia este de 150 lei (RON),iar maximul de 10.000

lei(RON);

*când legea prevede pedeapsa amenzii,fără a-i arăta limitele , alternativ cu pedeapsa

închisorii de cel mult un an,minimul special al amenzii este de 300 lei(RON),iar maximul

special de 15.000 lei(RON),iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa

închisorii mai mare de un an,minimul special este de 500 lei(RON) şi maximul special de

30.000 lei;

*în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor ,amenda nu

poate să depăşească limitele generale de 100 lei(RON) şi 5.000 lei(RON).

Amenda se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art.72 din Codul penal,fără a-l pune

pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini obligaţiile privitoare la

întreţinerea ,creşterea ,învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste

obligaţii legale.

2.6. PEDEPSELE COMPLEMENTARE

Pedepsele complementare au menirea de a completa represiunea instituită prin

pedeapsa principală . Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale,pe care o

completează.Ele nu pot fi pronunţate singure,de sine stătătoare.

În raport de modul lor de aplicare ,pedepsele complemetare se aplică de către

instanţă ,ele funcţionând numai ope judiciis(numai când sunt pronunţate de instanţă).

Aplicarea lor poate fi obligatorie ,când legea prevede această pedeapsă,sau

facultativă,când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse,dar atunci

când sunt aplicate,ele funcţionează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principală,care trebuie

neapărat să fie ponunţată.

Pedepsele complementare sunt :interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.

Potrivit art.64 din Codul penal,pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

constă în interzicerea unuia sau a unora dintre următoarele drepturi:

a)-interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii

elective publice;

b)-interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

Pagina 15 din 30

c)-interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a

desfăşura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea

infracţiunii;

d)- interzicerea drepturilor părinteşti;

e)- interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator;

Instaţa judecătorească are obligaţia de a a indica în hotărârea de condamnare care

anume drepturi din cele prevăzute în art.64 Cod penal interzice şi pe ce durată ,în limitele

arătate în art.53,respectiv de la 1 la 10 ani.

Interzicerea drepturilor prevăzute la litera b) nu se poate pronunţa decât pe lângă

interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a),afară de cazul când legea dispune altfel.

Conform art.65 Cod penal ,pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi

aplicată dacă pedeapsa aplicată este de cel puţin 2 ani şi instanţa apreciază că,faţă de natura şi

persoana infractorului ,această pedeapsă este necesară.Aşadar,aplicarea pedepsei cu

interzicerea unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă,în condiţiile ca

pedeapsa principală să fie condamnare pe minim 2 ani,în rest ,aplicarea este facultativă.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei

închisorii,după graţierea totală sau arestului de pedeapsă,ori după prescripţia executării

pedepsei.

În orice caz,se remarcă aplicarea pe durată determinată a acestei pedepse,anume între 1

şi 10 ani.

Pedeapsa degradării militare este o pedeapsă complementară care constă în pierderea

gradului şi a dreptului de paurta uniformă(art.67 alin.1 din Codul penal).

Degradarea miltară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi

rezervişti ,dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe

viaţă.Ea se aplică facultativ în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie,dacă pedeapsa

principală cu detenţiunea este satbilită între minim 5 şi maxim 10 ani.

Spre deosebire de interzicerea altor drepturi ,degradarea miltară operează din momentul

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,având un caracter perpetuu,definitiv,gradul

militar fiind pierdut definitiv,pentru totdeauna.Nici reabilitarea judiciară nu duce la rechemarea

cadrelor militare sau la redarea gradului militar pierdut.(art.133 alin.2 Cod penal).

2.7.PEDEPSELE ACCESORII

Pedeapsa accesorie reprezintă cea de-a treia categorie de pedepse în sistemul Codului

penal în vigoare,alături de pedepsele principale şi pedepsele complementare.

Pagina 16 din 30

Pedeapsa accesorie (art.71 din Codul penal,modificat prin Legea nr.278/2006)constă în

interzicerea drepturilor prevăzute dea art.64 din Codul penal şi decurge din detenţiunea pe

viaţă sau pedeapsa închisorii,fiind luată pe durata executării acestor

pedepse.Astfel,condamnarea la pedeapsa cu închisoarea sau a detenţiunii pe viaţă atrage de

drept-,,ope legis’’- interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit.a) -c) ,din momentul în care

hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei,până la

graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a

executării pedepsei.Acesta este aspectul care diferenţiază pedepsele accesorii de pedepsele

complementare,care funcionează numai ,,ope judiciis’’-,fiind nevoie absolută de fi pronunţate

de către instanţă.

Interzicera drepturilor prevăzute în art.64 lit.d) şi e) se aplică ţinându-se seama de

natura şi gravitatea infracţiuniii săvârşite ,de împrejurările cauzei,de persoana infractorului şi

de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.Sub aspectul

duratei,pedeapsa accesorie nu are limite proprii,ci le împrumută de la pedeapsa din care

decurge.

Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a

închisorii,condamnatul poate sa-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau

curator,în afară de cazul când aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin

hotărârea de condamnare.

Pe durata suspenării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei închisorii,se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

2.8.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

Prin Legea 278/2006 au fost introduse art.51/1 şi art.53/2,care regelmentează felurile

pedepselor aplicabile persoanei juridice şi aplicarea şi executarea pedepselor complementare în

cazul persoanei juridice.Tot prin aceeaşi lege,la Titlul III,după capitolul IV a fost introdus

Capitolul IV/1,respectiv art.71/1-71/7,care cuprind dispoziţii privind conţinutul pedepsei

principale a amenzii şi a pedepselor complementare.

Potrivit acestor dispoziţii ,pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi

complementare .

Pedeapsa principală este amenda pe care persoana juridică este condamnată să o

plătească.Aceasta este de la 2.500 lei(RON) le 2.000.000 lei(RON).

Pagina 17 din 30

Legea prevede pentru infracţiune săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel

mult 10 ani sau amendă, minimul special al pedepsei amenzii la 5.000 lei (RON),iar maximul

special la 600.000 lei(RON).

Dacă legea prevede pentru infracţiune săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii

pe viaţă sau mai mare de 10 ani, minimul special al pedepsei închisorii pentru persoanajuridică

este de 10.000 lei (RON),iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei(RON).

Pedepsele complementare sunt:

1.-dizolvarea persoanei juridice;

Această pedeapsă se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul

săvârşirii de infraţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

De asemenea,în caz de neexecutare cu rea credinţă a uneia dintre pedepsele

complementare prevăzute de art.53/1 alin.3,lit.b)-d),instanţa dispune dizolvarea persoanei

juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea

procedurii de lichidare ,potrivit legii,iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de

condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată,de îndată,instanţei civile

competente,vare va proceda la desemnarea lichidatorului.

2.-suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau

suspenadarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit

infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în

interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice,în realiizarea

căreia a fost săvârşită infracţiunea.

În caz de neexecutare ,cu rea credinţă,a pedepsei complementare prevăzute în art.53/1

alin.3,lit.e),instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei

juridice ,până la punerea în executare a pedepsei complementare ,dar nu mai mult de trei luni.

Dacă până la implinirea termenului de trei luni pedeapsa complementară nu a fost pusă

în executare,instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedepsele complementare prevăzute de art.53/1 alin.3 lit.a) şi b) nu pot fi aplicate

pertidelor politice,sindicatelor,,patronatelor,organizaţiilor religioase ori aparţinând

minorităţilor,constituite potrivit legii.

Dispoziţiile de mai sus se aplică şi persoanelor juridice care işi desfăşoară activitatea în

domeniul presei.

3.-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3

ani;

Pagina 18 din 30

Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre

punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ,în care s-a desfăşurat

activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

Dispoziţiile de mai sus nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea

în domeniul presei.

4.-interzicerea de a partcipa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3

ani;

Această pedeapsă complementară constă în interzicerea de a participa, direct sau

indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

5.-afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare .

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe

cheltuiala persoanei juridice condamnate.

Prin afişarea sau dizolvarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea

victimei,afară de cazul în care există acordul acesteia sau areprezentantului său legal.

Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras,în forma şi locul stabilite de

instanţă,pentru o perioadă uprinsă între 1 lună şi 3 luni.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilite de instanţă,prin

intermediul presei scrise sau audio-vizuale,ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală

desemnate de instanţă.

Dacă difuzarea se face prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale,instanţa

stabileşte numărul apariţiilor ,care nu poate fi mai mare de 10,iar în cazul difuzării prin alte

mijloace audio-vizuale,durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complemntare se dispune atunci când instanţa

constată că,faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,precum şi faţă de împrejurările în care a fost

săvârşită,aceste pedepse sunt necesare.

Aplicarea uneia sau mai multe pedepse complementare este obligatorie când legea

prevede această pedeapsă.În cazul pedepselor complementare prevăzute în art.53/1 alin.3 lit.b)-

e),este permisă aplicarea cumulativă.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare.

2.9.PEDEPSE APLICABILE MINORILOR

Societatea modernă este caracterizată de fenomenul infracţional juvenil,situaţie al

caărei dramatism este determinat de însăşi natura criminalităţii juvenile ,în care se întâlnesc,pe

Pagina 19 din 30

de o parte,lipsa capacităţii depline de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor,în general

şi lipsa de experienţă,care adeseori conduc la fapte necugetate din partea unui adolescent sau a

unui tânăr,iar pe de altă parte,nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a

nevârstnicilor,gravitatea uneori deosebită a faptelor săvârşite de aceştia.

Societatea se vede ameninţată grav de faptele antisociale ale adolescenţilor sau

atinerilor,şi trebuie să apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop,iar pe de altă

parte,se află în faţa unor făptuitori care nu înţeleg nici semnificaţia socială a faptelor pe care le

comit,nici semnificaţia reacţiei de apărare a societăţii ,a pedepselor care li se aplică.

Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui fenomen

trebuie să se desfăşoare în principal pe tărâmul prevenţiei pre şi postinfracţionale,prin măsuri

de ocrotire,educare şi reeducare a minorilor.

Problema răspunderii penale a minorilor ,şi în general,problema prevenirii şi combaterii

delincvenţei juvenile ,reprezintă,prin urmare,una dintre cele mai spinoase şi mai dramatice

situaţiicare se pun pe planul politicii penale şi al dreptului penal.Necesitatea obiectivă a

apărării sociale a pus ,deci,spre rezolvare,problem arăspunderii penale a nevârtnicilor,a

condiţiilor în care aceştia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le

săvârşesc.

Dificultăţile existente în stabilirea unei limite precise de vârstă până la care durează

perioada copilăriei au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă să

difere ,uneori substanţial,de la o legislaţie la alta.

Sub influenţa ideilor avansate de psihologie pedagogică şi criminologie s-a impus în

legislaţiile penale contemporane tendinţa de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii

penale4(6) ,pentru a scoate de sub incidenţa legii penale un număr cât mai mare de copii,faţă de

care să se ia măsurile educative obişnuite pentru a-i îndruma pe calea adaptării optime la viaţa

socială.Acesta a fost direcţia în care a evoluat şi legislaţia penală română.

Legiuirile penale din toate timpurile au conţinut dispoziţii speciale pentru minori,atât cu

privire la vârsta de la care trebuie să răspundă penal,cât şi u privire la pedepsele la care erau

supuşi aceştia(mai uşoare decât pentru majori).

Ţinând cont de particularităţile de vârstă de natură psiho-fizică,în

reglementarea răspunderii penale a monorilor a apărut necesitatea de a se face separaţie

între minorii care au capacitate penală şi răspund penal pentru faptele comise de ei şi minorii

care nu au capacitate penală şi,deci,nu răspund penal.

În art.99 Codul penal consacră această împărţire a minorilor din punctul de vedere al

răspunderii penale,în două categorii:4V.Dongoroz,Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Volumul II,Ed.Academiei,Bucureşti,1969

Pagina 20 din 30

a)-minori care au capacitate penală şi răspund penal:

*minorii cu vârste între 16-18 ani;

*minorii cu vârste între 14-16 ani faţă de care prezumţia relativă de incapacitate penală

a fost înlăturată;

b)-minori lipsiţi de capacitate penală şi care nu răspund penal:

*minori care au împlinit vârsta de 14 ani şi care beneficiază de o prezumţie legală

absolută de incapacitate penală;

*minori care au vârsta de 14-16 ani,care care beneficiază numai de o prezumţie relativă

de incapacitate penală.

Dacă prezumţia absolută de incapacitate penală nu poate fi înlăturată prin probe

contrare,în schimb prezumţia relativă ingăduie proba contrară,astfel că este totuşi posibil ca un

minor având vârsta între 14 şi 16 ani să răspundă penal,însă ,,numai dacă se dovedeşte că a

săvârşit fapta cu discernământ’’.(art.99 alin.2 Cod penal).

În cazul delincvenţilor minori ,problema specială care se pune spre rezolvare este aceea

a sancţiunii în care trebuie să se concretizeze răsunderea penală,ţinându-se cont tocmai de

particulaităţile de vârstă psiho-fizice ale acestei categorii de subiecţi ai răspunderii penale.

În istoria dreptului penal,această problemă a fost diferit soluţionată.Dacă în dreptul

sclavagist şi apoi în cel feudal,copiii(,,infantes’’ sau ,,infantes proximi’’)nu răspundeau

penal,în schimb cei care depăşeau vârsta copilăriei erau asimilaţi cu vârstnicii şi erau pedepsiţi

ca şi aceştia.Severitatea faţă de infractorii nevârstnici se justifică prin afirmaţia că răutatea pe

care au manifestat-o înlocuieşte vârsta lor fragedă.(,,malitia supplet aetatem’’) .Însă era o

concepţie greşită,deoarece aceasta nu putea onduce decât la distrugerea fizică şi psihică

atânărului sau eşuarea lui definitivă în lumea crimei.

Chiar în dreptul modern ,în perioada de început a acestuia ,deşi se considera că

minoritatea infractorului reprezintă o scuză atenuantă,,minorul era privit ca un fel de delincvent

liliputan,faţă de care se aplica o pedeapsă mai uşoară decât faţă de infractorul major,dar nu se

observa nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului şi aceea minorului.

Abia către sfârşitul secolului trecut şi începutulsecolului nostru odată cu dezvoltarea

cercetărilor de criminologie şi psihologie pedagogică,s-a impus treptat concluzia că

adolescentul în general şi adolescentul infractor reprezintă o realitate specifică,o personalitate

în formare,cu un orizont psiho-moral propriu şi că reacţia de apărare socială faţă de conduita sa

socialmente periculoasă trebuie să fie adecvată acestui specific pentru a fi eficace.

Ţinând cont de psiho-criminogeneza conduitei antisociale a minorului,măsura de

apărare socială ar trebui să vizeze mai puţin reeducarea făptuitorului şi mai mult refacerea ,în

Pagina 21 din 30

condiţii schimbate,a educaţiei deficitare pe care a primit-o anterior.Nu pedepsele pot realiza o

astfel de finalitate,ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a monorului.

Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată,şi nici în mod complet.Fără să renunţe la

pedepse,a fost creat un sistem sancţionar mixt pentru infractorii minori.

2.10. CADRUL ŞI CONDIŢIILE DE APLICARE A SANCŢIUNILOR PENTRU

MINORI

Cu privire la minorii care răspund penal ,Codul penal prevede un sistem sancţionar

special,format din măsurile educative şi pedepse,ambele categorii de sancţiuni având caracterul

de sanţiuni de drept penal.

Acest sistem mixt coresounde specificului pe care trebuie să îl capete combaterea

criminalităţii juvenile ,care impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât

cele destinate infractorilor adulţi.

Pornind de la această concepţie ,Codul penal a dat prioritate măsurilor

educative ,prevazând în mod expres că pedeapsa se aplică ,,numai dacă se apreciază că luarea

unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului’’.(art.99 alin.final).

Legiuitorul Codului penal de la 1968 a ainstituit pedepse a instituit pentru infractorii

minori un sistem mixt de sancţiuni,alcătuit din măsuri educative şi pedepse.Trăsătura

caracteristică a acestui sistem este dată ,în principal ,de componenţa măsurilor

educative ,sancţiuni de drept penal cu caracter preponderent educativ,destinate unor

personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare.Aceste sancţiuni sunt adecvate condiţiilor

fizice,psihice şi umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulţi.

Cadrul sancţiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus ,în concepţia

legiuitorului de la 1968,numai la măsuri educative.Pe lângă necesitatea unei reacţii a societăţii

prin pedepse faţă de minorii care săvârşsesc infracţiuni deosebit de grave şi prezintă o

periculozitate deosebită ,recurgerea la sancţiuni penale ,anume pedepse,se impune şi din raţiuni

practice.

Astfel,în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecăţii sau a

căror faptă a fost descoperită după majoratul infracorului,aplicarea măsurilor educative apare

ca lipsită de sens.

Prevederea în lege a unor pedepse pentru infractorii minori are şi un rol preventiv

general,descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiuni de tipul celor sancţionate.

Pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin

natura lor,cât mai ales prin modul de aplicare şi executare .Datorită acestor

Pagina 22 din 30

particularităţi ,pedepsele aplicabile minorilor alcătuiesc ,alături de măsurile educative ,un

sistem sancţionar special ,care funcţionează alături de sistemul general,comun,aplicabil

majorilor.Comparativ cu acesta din urmă,sistemul sancţionar pentru minori apare -în mod cert -

mai blând.De aceea,în mecanismul individulizării pedepselor,minoritatea constituie ,alături de

tentativă,o cauză de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepsei.

Cadrul sancţiunilor este alcătuit pe de o parte, din măsurile educative,iar pe de altă

parte,,din pedepse.Legea prevede 4 măsuri educative:

-mustrarea;

-liberatatea supravegheată;

-internarea într-un centru de reeducare;

-internarea într-un institut medical-educativ.

Ca pedepse aplicabile minorilor,legea prevede închisoarea şi amenda , în limitele

reduse la jumătate în raport cu cele aplicabile adulţilor.Nu se aplică minorilor detenţiunea pe

viaţă.De asemenea,nu se aplică minorilor pedepse complementare,iar condamnările pronunţate

pentru infracţiunile săvârsite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi,o astfel de

condamnare neputând constitui prim termen al recidivei.

Deoarece în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de un minor trebuie să se aplice acestuia

mai întâi fie o măsură educativă,fie o pedeapsă,instanţa este obligată să aleagă care ,mai

întâi,dintre cele două categorii este indicată a se aplica.

Abia după stabilirea sancţiunii aplicabile,se individualizează concret, aceasta, în raport

cu datele concrete ale cauzei. Operaţiunea de individualizare a sancţiunii infractorilor minori

are un caracter complex, desfăşurându-se în două etape prealabile,finalizate cu stabilirea

pedepsei sau măsurii educative aplicabile şi apoi în etapa obişnuită ,aceea a determinării

concrete a pedepsei sau a măsurii aplicate.

În acest scop,legea stabileşte anumite criterii speciale de individualizare pe care

instanţa de judecată este obligată să le folosească.Astfel,în dispoziţia art.100 alin.1 Cod

penal,se prevede că la alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei

săvârşite ,de starea fizică şi de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului,de comportarea

lui,de condiţiile în care a fost educat şi în care a trăit,alături de alte elemente de natură să

caracterizeze persoana minorului(vârsta concretă la care a săvârşit fapta,antecedente antisociale

înainte/după împlinirea vârstei răspunderii penale,etc).

Pentru alegerea sancţunii aplicabile,instanţa foloseşte şi criteriile generale de

individualizare prevăzute în art.72 Cod penal,în măsura în care nu sunt incluse în criteriile

speciale.Legeaprevede că instaţa trebuie însă să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că

luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.,subliniindu-

Pagina 23 din 30

se ,astfel,prin art.100 alin.2 Cod penal,caracterul excepţional al aplicării pedepsei faţă de

infractorul minor,deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii ,fără suficiente temeiuri pentru

aceasta poate conduce la statornicirea comportamentului infracţional al unui tânăr.

În cazul în care instaţa a optat pentru o pedeapsă ,prioritate vor avea criteriile

generale,deoarece cele speciale au fost deja valorificate prin alegerea pedepsei.

2.11.PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI

În art.109 din Codul penal se prevede că pedeapsele ce se pot aplica minorului sunt

închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.Limitele pedepselor se

reduc la jumătate.În urma reducerii,în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.

De obicei,minorilor li se aplică pedepse pentru infracţiuni grave(omor,tâlhărie,viol,etc)

sau când se apropie de vârsta majoratului,situaţie în care măsurile educative nu ar avea

rezultatul scontat,ci numai unul pur formal,fără efecte reale educative.

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor.Limitele

sale sunt determinate prin derivaţie ,pornind de la limitele speciale prevăzute prin lege ,pentru

infracţiunea săvârşită.

Potrivit art.109 alin.1 Cod penal limitele pedepasei se reduc la jumătate , iar minimul

special nu poate depăşi 5 ani.,niciodată.

Reducerea limitelor se poate face raportat nu numai la pedeapsa prevăzută pentru

infracţiunea în configurare tipică,dar şi la aceea prevăzută de lege pentru variantele

agravate,calificate sau atenuate ale infracţiunii respective.Când minorul a săvârşit o

tentativă ,limitele pedepsei aplicabile,potrivit dispoziţiei art.21 alin.2 Cod penal,se vor stabili

prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumătate pe baza dispoziţiilor art.109 alin.1 Cod

penal .Se vor aplica ,deci,mai întâi,dispoziţiile referitoare la minoritate ,pentru care se prevede

un regim sancţionar special,şi apoi,cele privitoare la tentativă,aplicabile în condiţiile sistemului

special sancţionator.

Dacă pentru infracţiunea săvârşită de minor legea prevede pedeapsa detenţiunii pe

viaţă,se aplică minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Deoarece în majoritatea cazurilor pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută ca

pedeapsă alternativă,întrucât pedeapsa cu moartea a fost înlocuită,instanţa va trebui ,mai

întâi ,să aleagă între aceste alternative ,pe baza criteriilor generale de individualizare şi a

dispoziţiei explicite din art.72 alin.2 Cod penal,pedeapsa care ar trebui aplicată minorului.În

cazul în care instanţa apreciază că ar fi aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă,în temeiul

art.109 alin.2 Cod penal se va aplica minoruluipedeapsa închisorii de la 5 la 20 de

Pagina 24 din 30

ani.Când ,dimpotrivă,consideră aplicabilă pedepasa alternativă a închisorii ,instanţa alică

minorului această pedeapsă ,în limitele reduse la jumătate ,conform art.109 alin.1 Cod

penal,fără ca minimul special al pedepsei să depăşească 5 ani.

Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului,operaţiunea de individualizare a pedepsei

continuă pornind de la limitele pedepsei astefel determinate,cauzele de agravare sau de

atenuare a pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al

recidivei ,aşa încât,în ipoteza în care minorul săvârşeşte din nou o infracţiune ,el nu devine

recidivist,aşadar nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a stării de recidivă. De

asemenea,condamnările pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu atrag

incapacităţi sau decăderi

Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal ,de care trebuie să se ţină

seama la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea care s-a repetat.Dacă minorul săvârşeşte

un concurs de infracţiuni ,sunt incidente dispoziţiile din art.34 Cod penal.Când pentru una

dintre infracţiunile concurente s-a luat o măsură educativă ,iar pentru alta s-a aplicat o

pedeapsă ,măsura educativă va fi revocată,deoarece minorul nu trebuie supus,concomitent ,la

executarea pedepsei şi la acţiunea unei măsuri educative .

Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face cu respectarea unor

reguli speciale,raportate la caracteristicile psiho-fizice a acestuia.Condamnaţii minori execută

pedeapsa separat de cei majori sau în locuri de deţinere speciale.Potrivit dispoziţiilor art.57

alin.3 Cod penal,minorilor condamnaţiu li se asigură posibilitatea de a continua învăţământul

general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională adecvată aptitudinilor lor.

Condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat,

după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul majorilor.

Pe durata executării pedepsei,de la data când condamnatul a devenit major sau chiar de

la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare ,dacă el împlinise vârsta de 18 ani,este

supus executării pedepselor accesoriiîn temeiul art.71 Cod penal.

Amenda este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor infracori şi se aplică în

limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,redusă însă la jumătate.(art.109

alin.1Cod penal).

Oportunitatea acestei pedepse este reliefată în raport cu minorii care săvârşsesc o

infracţiune în preajma majoratului,când,desigur ,eficienţa unei măsuri educative este nulă,iar

pedeapsa închisorii nu apare ca necesară.

Pagina 25 din 30

CAPITOLUL III

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea

pedepsei.Prescripţia constă în stingerea forţei executive a unei hotărâri de condamnare ca

urmare a trcerii timpului.Prin prescripţie se stinge dreptul statului de a cere executarea

pedepsei aplicate şi se stinge şi obligaţia condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a

aplicat.

Pagina 26 din 30

Ca şi prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei îşi găseşte

justificarea în anihilarea eficienţei pedepsei aplicate dacă nu a fost executată o perioadă de

timp.

Prin urmare, atât prevenţiunea generală cât şi prevenţiunea specială nu se mai

realizează, căci fapta şi pedeapsa aplicată au putut fi uitate prin trecerea timpului, iar

făptuitorul, în tot acest interval, fiind sub ameninţarea executării pedepsei, s-a putut îndrepta.

Prin reglementarea prescripţiei executării pedepsei se conferă cadrul legal de rezolvare

a ipotezelor în care executarea pedepsei nu a putut fi realizată într-o perioadă de timp,

instituindu-se o cauză de stingere a executării pedepsei.

Prin dispoziţiile art.126 Cod penal, sunt stabilite termenele de prescripţie a executării

pedepsei în funcţie de durata pedepsei ce urmează a fi executată, după cum urmează:

a) 20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani , în

cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

Tot un termen de 20 ani a fost prevăzut pentru prescrierea executării pedepsei

închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art.130 Cod penal). În

acest caz termenul de prescripţie curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la

detenţiunea pe viaţă.

Deşi nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres(art.126 alin.2 Cod penal) că se

prescriu în termen de 1 ani şi sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.91 Cod

penal.

Durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare (art.126 alin.3 Cod penal). Termenul de prescripţie a

executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a

executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă

începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare (art.126 alin.4 Cod

penal).

Termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată pentru o singură

infracţiune,ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracţiuni, pluralitatea intermediară ori

recidiva postcondamnatorie.

Dispoziţii speciale privind calcularea termenelor de prescripţie a executării pedepsei se

mai găsesc şi în alte articole din Codul penal.Astfel, potrivit dispoziţiilor art.129 Cod

Pagina 27 din 30

penal,termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate pentu cei care la data

săvârşirii infracţiunii erau minori.

Întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiunilor cu caracter

administrativ are acelaşi efect ca şi întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, adică

ştergerea termenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un

nou termen de prescripţie.

Întreruperea termenului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiunilor cu caracter

administrativ are loc, potrivit dispoziţiilor art.127 Cod penal,prin:

a)începerea executării pedepsei;

b)săvârşirea de infracţiuni.Alături de aceste cauze, prin intervenţia lor anihilează efectul

produs prin curgerea timpului, readucând în actualitate fapta comisă, pedeapsa aplicată şi

respectiv conduita periculoasă a infractorului ce perseverează pe calea infracţională, legiuitorul

a mai prevăzut o cauză, anume:

c) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, sustragere care

determină curgerea unui nou termen de prescripţie,care se calculează de la data sustragerii

(art.127 alin.2 Cod penal).Această cauză este mai frecventă în cazurile când pedeapsa amenzii

se execută în rate ori când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă.

Deoarece pentru prescripţia executării pedepsei nu a mai fost prevăzută o prescripţie

specială, ca în cazul prescripţiei răspunderii penale şi care presupune că prescripţia înlătură

răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă s-a împlinit odată şi jumătate termenul

de prescripţie, pentru a produce efectele sale, şi anume stingerea executării pedepsei ori a

sancţiunilor cu caracter administrativ, termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt şi

integral.

Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei poate fi oprit sau suspendat în

cauzele prevăzute de lege şi reluat după încetarea cauzei care a determinat suspendarea.

Cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute

în Codul de procedură penală şi privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitărilor

căilor extraordinare de atac (art.300, 400, 411 Cod procedură penală), sau în cazurile de

amânare ori întrerupere a executării pedepsei (art.453, 455 Cod procedură penală).

Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale (art.125 alin. 1 Cod penal).

Gravitatea deosebită a infracţiunilor contra păcii şi omenirii a determinat legiuitorul

român să prevadă nu numai imprescriptibilitatea răspunderii penale, ci şi imprescriptibilitatea

executării pedepselor principale pronunţate pentru aceste infracţiuni.

Prin prescripţie se stinge executarea pedepsei principale şi o dată cu aceasta şi pedeapsa

accesorie.În absenţa unei prevederi exprese se apreciază corect în ştiinţa dreptului penal,că

Pagina 28 din 30

prescripţia nu înlătură executarea pedepselor complementare5.Problema înlăturării prin

prescripţie a pedepselor complementare s-ar pune numai în legătură cu interzicerea unor

drepturi care se execută după executarea pedepsei principale, ori după prescripţia executării

pedepsei principale; pedeapsa complementară, degradarea militară,se va executa după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiincă executarea aceasta nu presupune

prezenţa condamnatului.

Prescripţia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă (art.126 alin. ultim.).

Aceasta înseamnă că măsurile de siguranţă se vor executa indiferent de timpul scurs de la

luarea acestora până la prinderea făptuitorului. Soluţia este firească, având în vedere natura

juridică a măsurilor de siguranţă,scopul în vederea căruia sunt luate:înlăturarea unei stări de

pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute în legea penală,stare de pericol care nu

este înlăturată prin trecerea timpului.

Bibliografie

Tratate, cursuri:

1. Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, Vol. I şi II, Bucureşti, 1992.

2. Constantin Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Bucureşti, 1996.

3. Costică Bulai,Avram Filipaş,Constantin Mitrache, Drept penal,Curs selectiv pentru

licenţă, 1997,Editura Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti,1997.

4. Aurel Dincu,Drept penal, Partea generală,Univ.Bucureşti,Facultatea de Drept, 1975.

5.Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal, Parte generală, Bucureşti, 19995 Costică Bulai - ,,Manual de drept penal.Partea generală’’,Editura All, Bucureşti, 1997

Pagina 29 din 30

6. Vintilă Dongoroz, Drept penal, Parte generală, Bucureşti, 1939

Legislaţie:

Codul Penal (inclusiv modificările aduse prin Legea nr. 202/2010).

Legea nr.275 din 4 iulie 2006, Executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele

judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr.627 din 20

iulie 2006

Pagina 30 din 30