1

ANATOMIE GENERALĂ Alcătuirea corpului uman În corpul omenesc, celulele și țesuturile alcătuiesc organe și sisteme. Organele sunt formate din grupări de celule și țesuturi care s-au diferențiat în vederea îndeplinirii anumitor funcții în organism. Segmentele corpului uman sunt: cap, gât, trunchi și membre.

SEGMENTELE CORPULUI

UMAN

Capul

Gâtul

Trunchiul

Membrele

2

3

4

Celula -este unitatea de bază morfo funcțională și genetică a organizării materiei vii.

În alcătuirea celulei distingem trei părți componente principale: membrană celulară, citoplasmă și nucleu.

5

SISTEMUL OSOS

Scheletul reprezintă totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică. După forma lor, oasele se clasifică în: oase lungi (humerus, radius, ulnă, femur, tibie, fibulă), oase late (parietal, frontal, occipital, stern, scapulă, coxal), oase scurte (carpiene și tarsiene). Există și oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon, și oase alungite, cum ar fi coastele și clavicula, la care predomină lungimea.

6

7

8

Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză, care constă în transformarea țesutului cartilaginos sau conjunctivo-fibros al embrionului în scheletul osos al adultului. În jurul vârstei de 20-25 de ani cartilajele de creștere sunt înlocuite de țesut osos.

Se întâlnesc trei tipuri de vertebre: cervicale, toracice și lombare.

9

10

11

ARTICULAȚIILE

12

13

LUXAȚIILE – sau dislocare, este reprezentată de deplasarea segmentelor osoase care formează o articulație și care nu mai nu mai pot menține contactul normal între ele.

14

SISTEMUL MUSCULAR Mușchii sunt niște Mase cărnoase foarte speciale, deoarece au proprietatea de a se contracta și relaxa, modificându-și suprafața. Există diverse tipuri de mușchi, dar cei numiți scheletici, care sunt inserați pe oase direct sau cu ajutorul benzilor fiboase (tendoane), se pot contracta după dorința noastră, reușind astfel să miște diferitele părți ale corpului; datorită acțiunii acestor mușchi ne putem plimba și sări, putem prinde și mișca obiecte, putem lovi și mângâia, mesteca și fluiera, putem să ne ștergem nasul etc. În corpul uman putem număra 640 de mușchi diferiți și reprezintă 40% din greutatea corpului (pentru mers peste 200 de mușchi).

15

16

17

18

19

APARATUL RESPIRATOR

Exista 2 faze ale respiratiei:

- prima faza a respiratiei se desfasoara la nivelul plamanilor - respiratia externa sau pulmonara

- faza a doua are loc la nivelul celulelor si se numeste respiratie interna sau celulara. La nivelul celulelor se desfasoara procesele de oxidare lenta a substantelor organice simple, rezultate in urma digestiei, rezultand energia necesara functionarii organismului si produsi de dezasimilatie ce sunt eliminati pe diferite cai.

Aparatul respirator este format din:

1. Caile respiratorii superioare - Nas – formatiune mediocefalica cu caracteristici specifice fiecarui individ, cu dublu rol –

respirator si olfactiv. Aerul insipirat prin nas ajunge in plamani. Mucusul vascos si perii aflati in nas au rol de filtrare a impuritatilor din aer. La om prin inspiraţie sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), permitand astfel regenerarea mucoasei nazale.

- Cavitatea nazala – este impartita in 2 cavitati numite fose nazale de un perete median (septul nazal). Fosele nazale comunica cu exteriorul prin 2 orificii (narine), iar cu faringele prin 2 orificii largi (meaturi narofaringiene). Cavitatea nazala este captusita cu o mucoasa foarte vascularizata si impartita in 2 regiuni: mucoasa olfactiva ce se afla in partea superioara si mucoasa respiratorie, aflata in partea inferioara.

20

- Faringe - organ musculos căptuşit cu o mucoasă, care reprezinta locul de incrucisare a caii respiratorii (laringele) cu cea digestiva (esofag). Faringele este delimitat in partea superioara de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin, iar de cavitatea nazală de coanele nazale. Ieşirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu trahea, iar pe de altă parte prin esofag.

2. Caile respiratorii inferioare - Laringe – este un organ cartilaginos, căptuşit cu o mucoasă în interior, situat între laringe si

trahee. Laringele, pe langa rolul de protejare a caii respiratorii, este si un organ al fonatiei. In faringe sunt situate coardele vocale.

- Epiglota - cartilaj elastic care impiedica patrunderea alimentelor in plamani, in momentul inghitirii

- Trahee - conduct fibrocartilaginos care continuă laringele, situat înainte de esofag şi terminat în torace la nivelul vertebrei a 5-a toracale prin două ramuri de bifurcaţie numite bronhii. Traheea are o lungime de 11-13 cm si un diametru de aproximativ 2 cm. 3. Plamanii

- Plaman - organ pereche cu rol in respiratie, care furnizeaza oxigen intregului corp si elimina dioxidul de carbon din sange.

- Bronhii - 2 canale ce transporta aerul intre trahee si plamani - Bronhiole - ramificatii ale bronhiilor in lobul pulmonar, care se termina cu alveolele - Alveole pulmonare - saci care se umplu cu aer si la nivelul carora se face schimbul de

oxigen cu dioxid de carbon. Fiecare plaman contine aproximativ 300 milioane de alveole

21

APARATUL CIRCULATOR

22

Inima, considerată ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul său nu este însă mai puțin important. Ea asigură circulația sângelui în întregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de pară, situat în partea mediană a cavității toracice, între plamâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea sa medie este de 260g și lungimea variază de la 12cm la 14cm, la o lățime de aproximativ 9cm. Vârful său, denumit apex, se sprijină pe diafragm și este ușor orientat spre stânga. Pompa cardiacă este compusă dintr-o masă contractilă, miocardul, acoperită și protejată spre exterior de epicard, strat foarte rezistent care o leagă de diafragmă, de stern și de vasele mari, iar în interior de endocard—membrană fină, albă, care tapetează interiorul cavității cardiace. Miocardul este constituit din cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi conferă capacitatea de a se contracta. Aceste contracții ritmice sunt denumite bătai cardiace. Sângele urmează întotdeauna același traiect în inimă, de la dreapta, spre stânga: sărac în oxigen, intră în urechiușa dreaptă apoi în ventriculul drept, traversează trunchiul pulmonar pentru a

23

ajunge la plămâni, unde se oxigenează. Sângele îmbogățit cu oxigen se reîntoarce apoi spre urechiușa stângă prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de aortă, care îl distribuie în corp prin ramificațiile sale. Venele aduc atunci sângele sărac în oxigen spre urechiușa dreaptă. Astfel se închide sistemul… Inima este deseori comparată cu o pompă. Acest mușchi cu patru cavități se contractă și se relaxează în permanență, într-un ritm regulat. Este compus în cea mai mare parte din miocard. Contracția mușchiului este complet independentă de voința noastră. Sângele reprezintă circa 8% din masa corporală. Compoziția sângelui

- globule roșii (sunt celule fără nucleu cu rol în transportul de O2 și CO2) - globulele albe (au nucleu fi participă la reacția de apărare a organismului) - trombocitele (elemente figurate necelulare cu rol în hemostază)

Grupele de sânge - 0 I (poate dona la toate grupele dar nu poate primi decât de la grupa 0) - A II - B III - AB IV - grupele AB pot primi de la toate grupele.

24

SISTEMUL NERVOS

25

Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant dinţesut nervos specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă fiziologică, în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ. Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient, fiind astfel autonomă. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional. Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente: -sistemul nervos central -sistemul nervos periferic. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali. Măduva spinării Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. Se termină printr-o porţiune conică numită con medular. Are 43 – 45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru. Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar la adult la vertebra lombară 2. Configuraţia externă: – formă de cilindru uşor turtit antero – posterior – prezintă curburile coloanei (cervicală, toracală, lombară) – nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea, prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor – pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară – pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6 toracală C6-T9 lombară T9-T12 sacrală T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, 1 nerv coccigian. Fiecare segment din măduvă, care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal. Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare a faptului

26

că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral corăspunzător, rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea lombară şi sacrală ajungând vertical. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară, sacrală şi coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale, formând coada de cal. Encefalul

Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană. Este alcătuit din: – trunchiu cerebral – cerebel – diencefal – telencefal (creierul mare)

27

28

ANALIZATORII ANALIZATORI - STIMULI SOLICITAȚI ÎN ÎNVĂȚAREA MOTRICĂ

ANALIZATORUL STIMUL / TIP EXCITATIE

MOTOR (somatoestezic si kinestezic) MECANIC

VESTIBULAR FORTE GRAVITATIONALE MODIFICAREA POZITIEI

SPATIALE A CORPULUI / A SEGMENTELOR

TACTIL MECANO-FIZIC (atingere, presiune, termice)

AUDITIV VIBRATIILE SUNETELOR

VIZUAL UNDE ELECTRO-MAGNETICE Analizatorul Kinestezic

Fusul neuromuscular Funcţionarea fusului neuromuscular (receptori kinestezici) pentru mişcarea gambei

Analizatorul kinestezic este analizatorul pozitiei si miscarii corpului si segmentelor sale in spatiu.

Analizatorul kinestezic(motor), alaturi de analizatorii vestibular, vizual si cutanat, intervine in coordonarea miscarilor si mentinerea reflexa a echilibrului corpului in spatiu

Analizatorul kinestezic informeaza Sitemul Nervos Central asupra: - Pozitiei spatiale a corpului si a diferitelor segmente ale corpului - Gradul de contractie a muschilor

Receptorii analizatorului kinestezic sunt situați în: • mușchi (striați) • tendoane • periost (membrană osteogenă) • articulații • ligamente

29

Rolul analizatorului kinestezic în desfășurarea normală a activității motorii în analiza fină a mișcărilor în coordonarea mișcărilor Analizatorul Vestibular

Functia analizatorului vestibular menținerea echilibrului organismului prin modificări ale tonusului muscular, care

determină păstrarea proiecției centrului de greutate în poligonul de sprijin. deplasarea centrului de greutate, produce modificări reflexe ale tonusului muscular. Modificările pozitţiei capului influenţează poziţia corpului (postura). Reflexele care

determină postura se numesc reflexe statice sau posturale. Împreună cu analizatorul vestibular, în reacţiile de redresare posturala, mai sunt implicaţi analizatorii cutanat, kinestezic şi vizual, cerebelul şi nuclei ai nervilor cranieni III, IV, VI.

Analizatorul Tactil

Suprafaţa pielii - imens câmp receptor Recepţia cutanată deserveşte mai multe tipuri de sensibilitate: tactilă, termică și

dureroasă Receptorii cutanaţi captează şi transmit semnale centrilor nervoşi

30

Analizatorul Vizual

Simtul vazului, are rol important in orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o importanta fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii, formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ 1. Aatlas de anatomie (2008), editura Steaua Nordului 2. Dan Cristescu, Carmen Salavastru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, (2008), Biologie - Manual pentru clasa a- XI-a, editura Corint