Dinamica apelor oceanice

Apa mărilor şi oceanelor se găseşte într-o permanentă mişcare, atât la suprafaţa ei cât şi în profunzime. Cauzele care determină această mişcare sunt: vântul, erupţiile vulcanice, cutremurele de pământ, atracţia aştrilor apropiaţi, densitatea şi salinitatea apei.

După forma pe care o îmbracă aceste mişcări şi după cauzele care le determină se disting:

mişcări ondulatorii ale apei (valurile); mişcări ritmice ale apei (mareele); mişcări de translaţie marină a apei (curenţii oceanici).

Mişcările ondulatorii – Valurile

Valurile sunt mişcări ondulatorii regulate, produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor, cauzate în general de acţiunea vântului, fiind de obicei de scurtă durată. Pentru formarea valurilor trebuie să existe o sursă de energie şi mediul prin care este transmisă aceasta.

Elementele valurilor (fig.1): Creasta - linia cea mai înaltă a valului în raport cu nivelul suprafeţei apei. Vârful

este partea cea mai înaltă a crestei. Baza - adâncitura sau golul valului, adică partea cea mai joasă din profilul valului

în raport cu nivelul suprafeţei apei. Înălţimea - distanţa măsurată pe verticală între creastă şi baza valului . Lungimea - distanţa măsurată pe orizontală care uneşte vârfurile a două creste

consecvente sau a două adâncituri consecutive.

fig.1 - Elementele unui val

1

Panta - unghiul de înclinare al valului, în raport cu orizontul. Se exprimă prin raportul dintre înălţimea şi lungimea valului.

Frecvenţa - numărul de valuri care trec printr-un punct oarecare în unitate de timp.

Direcţia - punctele cardinale sau alte repere spre care se îndreaptă valul. Viteza - distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp.

sau , g - acceleraţia gravitaţională

Perioada (fig.2 )- intervalul de timp scurs între trecerea a două vârfuri consecutive sau a două adâncituri.

, g – acceleraţia gravitaţională.

fig.2 – Perioada valului

În formarea valurilor se deosebesc mai multe faze sau stadii: stadiul de dezvoltare a valurilor, când mărimea valului creşte treptat, are loc în

perioada de timp cuprinsă între începutul agitaţiei suprafeţei marine şi momentul ei maxim;

stadiul stabilizării valurilor cuprinde perioada când agitaţia suprafeţei marine nu este supusă unor schimbări esenţiale;

stadiul de slăbire a agitaţiei suprafeţei marine, când valurile îşi micşorează treptat mărimea, iar suprafaţa mării tinde să devină liniştită.

În funcţie de cauzele ce le provoacă, valurile se clasifică în: valuri eoliene, provocate de vânturi; valuri seismice, provocate de cutremure; valuri rezultate din acţiunea altor factori.

Valurile eoliene

2

Valurile eoliene sunt provocate de vânturi şi se clasifică în valuri de larg şi valuri litorale.

a) Valurile din largul oceanelor (fig.3)- dacă se manifestă sub formă paralelă sunt numite hule.- dacă intensitatea vântului creşte, valurile capătă o formă dezordonată, cu

creste spumoase, şi devin valuri de furtună.- dacă direcţia vântului se schimbă, crestele valurilor se sparg, suprafaţa

apei devine albăstrie şi valurile capătă denumirea de berbeci.

fig.3

Cele mai mari valuri de larg au fost observate în partea nordică a Oceanului Pacific, unde înălţimea lor a atins 18 m, iar lungimea maximă – 400 m. În Oceanul Indian au fost înregistrate valuri cu înălţimea de 10 – 11 m, iar în Oceanul Atlantic de 9 – 10 m. Înălţimea valurilor obişnuite, provocate de furtuni, nu depăşeşte 8 m, iar lungimea lor atinge 150 m.

S-a constatat că 66 % din suprafaţa oceanelor este cuprinsă de valuri cu înălţimea de 0,6 – 2 m, 26 % de valuri cu înălţimea de 2 – 6 m şi numai 8 % constituie valurile cu înălţimea mai mare de 6 m.

b) Valurile din zona litorală se manifestă diferit, în funcţie de ţărmul pe care îlîntâlnesc în cale.

Dacă ţărmul este înalt şi abrupt (fig.4), valurile se izbesc de el, îl rod până la prăbuşirea lui. În cele din urmă, ţărmul se transformă într-o platformă litorală. Forţa cu care acţionează valurile asupra ţărmurilor este foarte mare şi poate să atingă, în timpul furtunilor, zeci de tone pe m².

fig.4

Dacă ţărmul este jos şi apa puţin adâncă (fig.5), valurile se răstoarnă şi se extind pe plajă sub formă de apă spumoasă, fiind dispuse în şiruri paralele.

fig.5Valurile seismice

3

Valurile seismice sunt provocate de erupţiile vulcanice şi cutremurele de pământ. Ele se mişcă de la hipocentru spre suprafaţă, apoi se răspândesc sub formă de unde solitare în masa de apă a oceanului atingând înălţimi de 25 – 40 m. Acestea sunt ondulaţiuni mari, izolate, care se deplasează singure fără a fi urmate de o altă ondulaţie de acelaşi fel. Ele se mai numesc şi valuri de translaţie, pentru că transportă într-o anumită măsură apa şi nu o saltă pe loc.

Valurile seismice sunt foarte rare, dar ele pot parcurge distanţe enorme şi cu viteze diferite. Când ajung pe coastă, provoacă distrugeri teribile deoarece izbesc cu putere, ridicându-se la înălţimi mai mari decât valurile obişnuite, pătrunzând chiar pe continent (fig.6).

fig.6

În Japonia se numesc tsunami şi sunt foarte frecvente. Ele se observă mai mult în regiunea „cercului de foc” a Pacificului.

Evoluţia valurilor tsunami:

1. Situaţie normală.

2. Direcţia undelor tsunami în caz de:a) ridicare a fundului oceanului;

b) coborâre a fundului oceanului;

3. Propagarea undelor tsunami.

4. Ciocnirea de coastă.

Valurile interne

4

Valurile interne (fig.7-8) sunt datorate existenţei a două straturi suprapuse: cel superior – cu salinitatea mai slabă şi cel inferior – cu salinitatea ridicată.

Stratul superior poate să fie foarte subţire astfel că o navă care pluteşte se poate găsi cu partea de jos a corpului scufundată în apă sărată şi partea superioară în apă mai puţin sărată. Stratul de apă dulce care se mişcă peste stratul de apă sărată formează, în zona de separaţie, valuri interioare. Stratul superior va avea oscilaţiile sale proprii, diferite de oscilaţiile stratului inferior.

În legătură cu aceste unde interne se mai constată şi un fenomen interesant cunoscut sub numele de „apă moartă”, întâlnit în apele polare. Fenomenul acesta provoacă o mare rezistenţă la înaintarea navei, care solicită o energie crescândă ca să învingă undele interne. Se manifestă prin aceea că nava îşi pierde brusc viteza, rămânând imobilizată (fenomen descris de Nansen).

fig.7 – Gibraltar fig.8 - Georgia

Mişcările ritmice – Mareele

5

Mareele (fig.9-10) sunt mişcări de înaintare şi retragere periodică a apelor spre uscat şi au o perioadă de existenţă mai lungă decât valurile, respectiv de o jumătate de zi sau chiar de o zi. Sunt condiţionate de forţa de atracţie dintre Pământ, Lună, Soare şi rotaţia Pământului.

fig.9 fig.10

Fenomenul de înaintare a apelor poartă denumirea de flux, iar cel de retragere – de reflux. În largul oceanelor, mareele se manifestă prin mişcarea apei pe verticală, iar în regiunea ţărmului apa se mişcă şi pe orizontală.

Perioada de la începutul fluxului şi până la retragerea lui poartă denumirea de perioada fluxului sau ora portului.

Înălţimea fluxului diferă şi oscilează între 3-4 m, în regiunile larg deschise spre mare, şi 15-18 m, în strâmtori şi golfuri. Cel mai mare flux apare în Baya Fundy (Canada) (fig.11-12) şi este de 18-20 m, aici găsindu-se polul mareic.

fig.11 fig.12

Cauzele mareelor

Mareele sunt efectul unui complex de forţe, de intensităţi şi direcţii diferite, care acţionează asupra globului terestru şi asupra hidrosferei. Forţele mareegene sunt, în primul rând, forţa de atracţie a Lunii şi a Soarelui.

Luna, prin forţa ei de atracţie, determină o ridicare a apelor oceanice deasupra locului prin care ea trece. În acest mod se produce fenomenul cunoscut sub denumirea de flux. Atracţia reciprocă Pământ – Lună (fig.13) determină deformarea maselor oceanice, care se manifestă pe o direcţie orizontală şi una verticală. Pe direcţia verticală, deformarea masei este mică, până la 1 m în largul oceanului. Deformarea orizontală este mult mai puternică şi are ca rezultat împingerea apei pe suprafaţa globului. Cea mai puternică deformare apare în regiunile ecuatoriale, care se află la o distanţă mai mică de Lună, în timp ce în regiunile polare deformarea este egală cu 0.

6

Atracţia Lunii asupra masei oceanice se manifestă atât în dreptul meridianului locului cât şi pe partea opusă a Pământului, la antipozi, unde gravitaţia este slăbită. Ca rezultat al acestei atracţii, suprafaţa oceanului se deformează. În timp ce în regiunea meridianului în dreptul căreia se află Luna şi la antipod are loc o fază de flux, în regiunile aflate între spaţiile celor două fluxuri se produce o fază de reflux, de golire a apelor în regiunile învecinate.

fig.13

Periodicitatea lunară

Intensitatea mareelor în cursul unei luni nu este aceeaşi, ea depinde de poziţia Lunii, Soarelui şi Pământului (fig.14). Din două în două săptămâni mareele sunt mai puternice şi din două în două săptămâni mai slabe. Mareele puternice coincid cu fazele de lună plină şi lună nouă, iar cele slabe cu pătrarul I şi II.

fig.14 - Periodicitatea lunară a mareelor

7

În decurs de un an, acţiunea mareelor se mai intensifică la echinocţii, când înălţimea aparentă a Soarelui la zenit se află pe linia ecuatorului pământesc (Soarele e aproape de Pământ).

Când Luna se află în conjuncţie sau în opoziţie vom avea valuri cu înălţimea maximă („ape vii”), iar când se află în faza primului şi celui de-al doilea pătrar vom avea valuri cu înălţimile cele mai mici („ape moarte”).

Pe lângă forţele care generează mareele, intensitatea fluxului mai este influenţată într-o oarecare măsură şi de o serie de factori fizico-geografici: forma şi întinderea mărilor şi oceanelor, forma şi direcţia ţărmurilor, configuraţia bazinelor oceanice.

Mareele sunt observate cu aparate speciale numite maregrafe, care înregistrează nivelele caracteristice (maxim şi minim al mareelor).

Propagarea mareelor şi ora portului

Propagarea mareelor la suprafaţa Oceanului Planetar este legată de poziţia Lunii faţă de Pământ, de inerţia maselor de apă oceanică, de configuraţia bazinului.

Timpul ce trece de la apariţia astrului la meridianul locului şi până la sosirea fluxului în acel punct se numeşte ora portului; este timpul cu cea mai febrilă activitate într-un port.

Durata creşterii apelor nu e niciodată egală cu durata scăderii lor deoarece mareea nu are timpul necesar să-şi reia poziţia de echilibru către care tinde, pe de o parte din cauza acţiunii continuu schimbătoare a Lunii şi Soarelui, pe de altă parte din cauza configuraţiei de fund şi de ţărm a oceanelor. Acest echilibru e cu atât mai greu de atins cu cât masa continentală şi regiunile înalte ale fundului opun un obstacol propagării undelor de maree. Unda, ajungând pe platforma continentală, este întârziată şi amplificată.

Valul mareic este reprezentat pe hărţile oceanografice prin linii cotidale (fig.15-16). Aceste linii unesc punctele de pe suprafaţa mărilor şi oceanelor cuprinse de fluxul mareelor la aceeaşi oră.

fig.15 – Hartă linii cotidale 1842

8

fig.16 – Hartă actuală linii cotidale

Clasificarea mareelor

După ritmul în care se produc mareele, ele sunt (fig.17): diurne – o singură ridicare şi o singură coborâre a apelor în 24 h. Se observă pe

coastele occidentale ale Oceanului Pacific, în Mediterana Americană. Sunt provocate de condiţii locale care pot face, ca într-o zi, una din maree să se reducă şi alta să o crească ca amploare.

semidiurne – două fluxuri şi două refluxuri în 24 h şi 50’. Sunt determinate de atracţia Lunii şi nu sunt modificate de alte influenţe. Se întâlnesc în majoritatea oceanelor.

mixte – trei sau patru fluxuri, datorită unor amplificări şi combinări locale.

fig.17 – Tipuri de maree

9

Importanţa mareelor

Mareele îşi manifestă cea mai mare intensitate în regiunile de ţărm cu platformă continentală întinsă.

fluxul are o puternică acţiune de eroziune asupra ţărmului pe care îl modifică continuu.

apele fluxurilor şi refluxurilor spală estuarele râurilor şi le lărgeşte gura de vărsare, favorizând dezvoltarea porturilor (Hamburg, Londra, Rotterdam etc.).

mareele favorizează intrarea şi ieşirea navelor din porturi (fig.18-19).

fig.18 – Port la flux fig.19 – Port la reflux

mai târziu, a început să se folosească energia mareelor şi la centralele electrice (fig.20-21).

fig.20 – Generator de energie mareică fig.21 – Barajul La Rance

10

Mişcările de translaţie - Curenţii oceanici

Curenţii oceanici sunt mişcări îndelungate de deplasare a unor mari mase de apă într-un singur sens, pe diferite distanţe şi la adâncimi diferite.

Circulaţia aceasta se desfăşoară atât la suprafaţă cât şi în adâncime: curenţii de adâncime au repercusiuni asupra regimului de temperatură şi de

salinitate şi asupra condiţiilor biologice ale apelor oceanice. curenţii de suprafaţă influenţează direct şi alte medii decât cel acvatic, acţionând

asupra regiunilor de uscat – coaste învecinate – şi asupra maselor de aer ce trec deasupra lor.Viteza cu care circulă curenţii diferă, în general cele mai mari viteze sunt spre

coastă şi mai ales în canale, diminuând spre larg. În profunzime, viteza curenţilor scade rapid de la suprafaţă în jos, astfel că, la peste 100 m adâncime, ea devine greu sesizabilă. De la 200 m în jos mişcările apelor nu mai pot fi urmărite decât prin diferenţele de temperatură şi salinitate.

Studiul curenţilor oceanici are o mare importanţă ştiinţifică, cât şi practică. De aceea, începând cu a doua jumătate a secolului trecut se fac observaţii şi măsurători sistematice pentru a se putea construi o hartă cât mai precisă a mersului curenţilor (fig.22).

fig.22 – Harta curenţilor oceanici 1943

Procedeele de observare a curenţilor de suprafaţă sunt variate. Metoda cea mai simplă în trecut era aceea de a compara ruta unei nave, care rezultă din longitudinea şi latitudinea calculată în fiecare zi, cu drumul apreciat după viteza şi direcţia corăbiei însăşi. Se constată întotdeauna o deviere datorită curentului, a cărui direcţie şi viteză aproximativă se poate astfel calcula.

11

Alături de acest procedeu, cât şi pentru verificarea lui s-au întrebuinţat flotori aruncaţi în mare – sticle închise în care se introducea un bilet cu locul (latitudinea, longitudinea) şi data lansării (anul, luna, ziua). Printr-o convenţie internaţională s-a hotărât ca toate vasele să lanseze zilnic câte o astfel de sticlă şi să recepţioneze pe celelalte întâlnite în drumul lor. Cele mai precise observaţii se fac cu ajutorul curentometrelor (fig.23-24) şi fluctometrelor.

fig.23 - Curentometru fig.24 – Curentometru

Condiţii generale ale circulaţiei apei la suprafaţă

Masa oceanică este divizată în mai multe chiuvete. Astfel, curenţii formează sisteme turbionare (spaţiul în care circulă apa este limitat şi curentul tinde să revină în punctul de plecare) separate în diferite oceane şi în cele două emisfere, iar mişcarea se produce în sens invers de o parte şi de alta a Ecuatorului.

Circulaţia apei este influenţată de forma bazinelor oceanice şi de rotaţia Pământului.

Clasificarea curenţilor oceanici

A. După origine, cele mai cunoscute categorii de curenţii se împart în: curenţi de fricţiune (de impulsiune sau eolieni); curenţi generaţi de gradientul de gravitaţie (condiţionaţi de înclinarea nivelului

oceanic); curenţi mareici.

Curenţii de fricţiune sunt provocaţi de acţiunea vânturilor. În acest caz, sunt puse în mişcare doar apele de suprafaţă. Mişcarea se transmite şi la o oarecare adâncime datorită frecării.

curenţii provocaţi de vânturile periodice sunt numiţi curenţi de vânt. curenţii provocaţi de vânturile ocazionale poartă denumirea de curenţi temporari. curenţii provocaţi de vânturile regulate sunt cunoscuţi sub numele de curenţi dederivă. Când curentul de derivă se deplasează printr-o regiune în care se continuă acţiunea vântului generator, este un curent forţat. Când curentul de derivă trece şi dincolo de limitele câmpului de acţiune a vântului şi persistă până când frecarea încetează, el se deplasează în continuare, ca urmare a puseului din spate şi a inerţiei, şi poartă numele de curent liber.

12

Curenţii generaţi de gradientul de gravitaţie sunt provocaţi de înclinarea nivelului oceanic şi cuprind mai multe categorii:

curenţi de scurgere - se formează ca urmare a înclinării nivelului marin provocat derevărsarea apelor curgătoare, căderea precipitaţiilor etc. curenţi de nivelare - apar ca urmare a înclinării nivelului marin în urma apelor venitedin alte zone sau prin scurgerea apei marine dintr-o parte în alta, sub presiunea unei forţe externe. Apar în locurile unde vânturile bat, uneori, spre ţărm, îngrămădind masele de apă. La încetarea vântului, masele de apă se retrag. curenţi determinaţi de diferenţa de densitate - se formează între două bazine de apăcu densităţi diferite, ca urmare a diferenţei de temperatură sau de salinitate. curenţi de compensaţie - apar în condiţiile unei pierderi de apă într-o parte aoceanului, din care s-a născut un curent. Prin deplasarea apei într-un alt sector ia naştere un "gol" care este imediat completat cu apa din jur. Pot fi:

- superficiali - sunt legaţi de curenţii de impulsiune, se supun legilor devierii. - de adâncime - sunt provocaţi de mişcarea ascendentă ce transportă apele reci spre suprafaţă (upwelling).

Curenţii mareici (fig.25) funcţionează alternativ: la flux capătă direcţia mare-uscat, iar la reflux, invers. Se manifestă în sectoarele înguste de tip strâmtori sau canal.

fig.25 – Curent mareic

B. După direcţie şi formă, se împart în: curenţi orizontali, care pot fi de fund şi de suprafaţă; curenţi verticali, care pot fi ascendenţi şi descendenţi; curenţi liniari, cei care nu-şi schimbă direcţia avută de la locul de formare; curenţi circulari, cei care prezintă o mişcare inelară.

C. După temperatură, se disting (fig.26): curenţi calzi – aduc apă mai caldă decât apa regiunii în care vin (curenţii care vin de

la latitudini mici spre cele mari); curenţi reci – aduc apă mai rece decât apa regiunii spre care se îndreaptă (curenţii

care vin dinspre latitudini mari spre cele mici).

13

fig.26 – Harta curenţilor oceanici (curenţi calzi şi curenţi reci)

Descrierea curenţilor oceanici pe bazine oceanice

Curenţii din Oceanul Atlantic (fig.27)

Cei mai importanţi curenţi sunt cei care iau naştere datorită acţiunii vântului. Originea curenţilor de derivă trebuie căutată în acele regiuni ale oceanului unde vânturile dominante sau permanente sunt bine dezvoltate, adică în primul rând în zona de dezvoltare a alizeelor. Alizeele sunt vânturi regulate care bat, în mod teoretic, în emisfera nordică de la nord spre sud şi în emisfera sudică de la sud spre nord. Practic, ele sunt abătute, având direcţia NE-SV în emisfera nordică şi SE-NV în emisfera sudică, ele pornesc din jurul regiunii tropicale, de la 30º-35º latitudine, şi ajung până în regiunea calmelor ecuatoriale, unde capătă o orientare aproape E-V.

fig.27 – Curenţii Oceanului AtlanticÎn zona de dezvoltare a alizeelor din Oceanul Atlantic există doi curenţi alizeici

(ecuatoriali): curentul ecuatorial de N – acţionează pe tot ecuatorul, dar îşi are începutul în dreptul

insulei Capul Verde (curent de derivă): Caraibilor, Antilelor, Florida (curent de nivelare), Golfului (de derivă şi nivelare) (fig.28-29), Canarelor (de compensaţie), Atlanticului de Nord, Irminger, Groenlandei de Vest, Norvegiei, Spitzbergen, Capului Nord, Murmanskului, Novaia Zemlia.

14

fig.28 – Curentul Golfului 1943 fig.29 – Gulfstream

curentul ecuatorial de S – se află la sud de ecuator, se îndreaptă de la ţărmurile Africii spre coastele Americii (curent de derivă): Guyanei, Braziliei, Falkland, Benguelei.

curentul ecuatorial contrar – se formează între curentul ecuatorial de Nord şi cel de Sud.

Curenţii din Oceanul Pacific (fig.30)

Circulaţia apei din Oceanul Pacific este asemănătoare cu cea din Oceanul Atlantic. Şi aici există două inele de curenţi, dispuse de ambele părţi ale ecuatorului, care se mişcă în sens invers. De asemenea se întâlneşte şi aici un curent analog Gulfstreamului şi anume curentul Kuro Sivo.

fig.30 – Curenţii Oceanului Pacific

curentul ecuatorial de N – ia naştere între meridianele de 90º-120º longitudine vestică şi între paralele de 10º-20º latitudine nordică şi se îndreaptă spre coastele

15

Asiei de SV: Kuro Sivo (fig.31), Tuşima, Alaska, Californiei, Kamciatkăi, Oya Sivo (Curile).

fig.31 – Curentul Kuro Sivo

curentul ecuatorial contrar – traversează Oceanul Pacific de la vest spre est, pe o fâşie cuprinsă între 3º-8º latitudine nordică. Când ajunge în dreptul Americii Centrale îşi împarte apele celor doi curenţi ecuatoriali.

curentul ecuatorial de S – îşi are începutul în apropierea insulelor Galapagos şi curge de la est spre vest: Australia de Est, Peru (Humbold) (fig.32), Cromwell.

fig.32 – Curentul Humbold Curenţii din Oceanul Indian

Curenţii din Oceanul Indian se deosebesc faţă de cei din Pacific şi Atlantic, deoarece Oceanul Indian are o aşezare geografică deosebită, fiind situat aproape în întregime în emisfera sudică, sub influenţa vânturilor periodice, musonii (fig.33).

fig.33 – Muson în Oceanul Indian

16

În Oceanul Indian este bine dezvoltat numai inelul sudic al circulaţiei oceanice. În partea de nord a sa, adică la nord de Ecuator, mişcarea curenţilor se desfăşoară sub influenţa musonilor.

Curentul ecuatorial de S – apare în zona cuprinsă între 10º latitudine sudică şi tropicul Capricornului: Madagascarului, Mozambicului (fig.34), Acelor, Australiei de Vest.

fig.34 – Curenţii Madagascar, Mozambic

La nord de Ecuator nu există un inel al circulaţiei oceanice. În această regiune se resimte clar schimbarea regimului alizeic cu regimul musonic. Musonii schimbă direcţia curenţilor după sensul lor de acţiune periodică (vara se formează curentul Somaliei sub influenţa musonului de SV): vara – sensul curenţilor este dinspre Africa spre Asia, iar iarna – sensul curenţilor este dinspre Asia spre Africa.

Curenţii din Oceanul Arctic (fig.35)

În această parte a Oceanului Planetar, curenţii iau naştere din mai multe cauze. Una din acestea este cantitatea de apă pe care o aduce curentul Atlanticului de N, ceea ce determină o ridicare a nivelului oceanului. Pentru a se ajunge la un echilibru se formează curenţii care elimină apă, coborând prin porţiunea deschisă cuprinsă între Scandinavia şi Groenlanda. La ridicarea nivelului oceanului mai contribuie şi aportul marilor fluvii de pe continentul american şi european (Obi, Lena, Makenzie etc.). Ambele aceste cauze duc la formarea unor curenţi ce pleacă din Oceanul Arctic şi se retrag spre sud: curentul Groenlandei de E şi curentul Labradorului.

fig.35 – Curenţii Oceanului Arctic

17

Curenţii din sudul Oceanelor Atlantic, Pacific şi Indian (fig.36)

În zona cuprinsă între paralelele de 40º-55º latitudine sudică predomină vânturile vestice. Deoarece aici nu există uscat, se formează un curent puternic care curge nestingherit de la vest la est ocolind întreg globul pământesc: curentul vânturilor de vest.

fig.36 – Curenţii din sudul oceanelor

Importanţa curenţilor oceanici

modifică clima – dau naştere anomaliilor termice, influenţează repartiţia precipitaţiilor atmosferice.

au un rol important în transportul sedimentelor cu granulaţie fină şi al particulelor fine aflate în suspensie în apa mării.

transportă cantităţi însemnate de plancton, care are importanţă mare pentru organismele mai mari care le folosesc drept hrană.

influenţează circulaţia atmosferică.

18