DESPRE SPAȚIUL LINGVISTIC PELASGO-VALAH

DOUĂ STUDII ȘI O RECENZIE DE ION PACHIA-TATOMIRESCU

DACIA/ DACO-ROMÂNIA LUI REGALIAN

ROMANIZAREA CA „REVENIRE LA MATCĂ“ A PELASGO-THRACO-

DACISMULUI. Extinderea Imperiului Roman peste Marea Adriatică / Ionică, în Peninsula Balcanică, între Alpii Orientali / Norici, Carpaţii Nordici şi Nipru / Marea Neagră, începând din orizontul anului 230 î. H. / î. e. n. până dincoace de orizontul anului 106 d. H. / e. n., „a stopat elenizarea / grecizarea“ sudului Pelasgo-Thraco-Daciei şi a declanşat procesul de „romanizare“ (proces încheiat deja între orizonturile anilor 150 şi 250 d. H.), proces ce trebuie înţeles ca o „revenire la matcă“ a pelasgo-thraco-dacismului ca dacoromânitate, ca mulţime de Vlahii / Valahii, sau Romanii / Românii, corespunzând vechilor „ţări de râuri / munţi“ – fostele provincii monoteist-zalmoxiene din administraţia religios-militară a Cogaionului / Sarmizegetusei –, mai mari sau mai mici, ca o „deschidere“ / „trecere“ de la civilizaţia arhetipală pelasgo-daco-thracică la „europenitatea“ / „modernitatea“ civilizaţiei interferenţiale romanic-imperiale, de la „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului la „Creştinismul Cosmic“ şi la „şcoala romanităţii / latinităţii“, dar şi ca o „altoire“ / „primenire“ („influenţă“ / „înrâurire“) latină în plan lingvistic – mai ales în puternica sferă a armatei, în administraţie şi în şcolile din aria urbană – facilitată de fondul comun pelasgo-daco-thracic-latin de radicali lexicali, de

înrudirea dintre sacra limbă latină a Imperiului Roman şi sacra limbă pelasgo-daco-thracă a Zalmoxianismului, devenită dincoace de orizontul anului 250 d. H. dacoromâna (valaha) arhaică; romanizarea a dat nouă înfăţişare în faţa lumii, desigur, celui mai vechi popor din Europa, a făurit chipul dacoromânesc / vlahic, de dincoace de orizontul anului 250 d. H., al poporului Pelasgo-Daco-Thracilor devenit poporul Dacoromânilor / Vlahilor, în întreaga arie a Pelasgo-Daco-Thraciei, arie devenită Dacoromânia – Marea Valahie, prin „istorii evmezice / moderne“, «La Grande Blaquie». Între marile personalităţi care au observat veridic fenomenul / procesul, se află şi G. Călinescu: «Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale Imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic. Prin penetraţia romană nu s-a născut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrâurirea altuia mai nou.» (CIlr, 14).

Spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei dintre orizonturile anilor 230 î. H. / î. e. n. şi 150 / 250 d. H., aflat sub pecetea stilistică a Zalmoxianismului, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale, a fost spaţiul-matcă al poporului Valahilor / Dacoromânilor, s-a constituit în vatra Dacoromânităţii / Dacoromâniei.

LIMITA DE EST A SPA[IULUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. După informaţiile transmise de la Herodot (Istorii, IV, 17 sqq.), Ephoros ş. a., limita estică veridică a spaţiului pelasgo-daco-thracic a format-o fluviul Nipru / Boristene (Borysthenes < din pelasgo-daco-thracul / dacoromânescul boristena / boriştean, “care borăşte, varsă, inundă”) şi ţărmul nordic, nord-vestic, vestic, sud-vestic şi sudic al Mării Getice / Negre (Pontul Euxin), de la Marea Masageţilor / Azov şi Crimeea (Chersonesul Thracic / Tauric), inclusiv, până la Golful Sinop(e). Nu luăm în consideraţie şi spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei1, dintre Nipru şi Volga, dintre Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică, până la fluviului Araxes / Aras, “ţară de râuri / munţi” subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei; este vorba despre Masagaetia / Masageţia din vremea înţeleptei regine thraco-daco-getice, Tomyria / Tomyris, cea care – în anul 529 î. H. – în fruntea puternicei armate a “ţării de râuri / munţi” respective, a anihilat armata împăratului persan Cyrus, ce invadase Masageţia, însuşi Cyrus pierind pe pământurile masagete, în cumplita bătălie de la nordul fluviului Araxes / Aras (cf. Herodot, Istorii, I, 214 / HIst, I, 115); între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H., spaţiul Masageţiei era deja un “creuzet thraco-scito-gotic”.

“Primii locuitori” de la „portul Borystheniţilor“, Olbia (azi, la sud-vest de oraşul ucrainean Nicolaev, lângă satul Porutino, către gura fluviului Nipru), erau Callipizii / Carpizii – Thraco-Daci / Geţi estici – atestaţi şi de contemporanul lui Herodot, Hellanicos, şi de contemporanul lui Platon, Eudoxius (cf. HIst, I, 503). În vecinătatea Hylaiei Thraco-Daco-Geţilor-Callipizi / Carpizi sălăşluiau Thraco-Daco-Geţii-Alazoni, înrădăcinaţi bine în valea fluviului Borystene / Nipru, de vreme ce se dovedesc buni agricultori: «Alazonii şi Callipizii (...) seamănă şi se hrănesc cu cereale, precum şi cu ceapă, usturoi, linte şi mei» (HIst, I, 317); tot Thraco-Daco-Geţi sunt şi «robii Sciţilor», aşa-zişii “Sciţi-Plugari / Agricultori”, aflaţi tot pe Valea Niprului, «mai sus de Alazoni», «cale de trei zile», până la Pripet / Panticapes, şi – potrivit recentelor descoperiri arheologice («legaţi de grupul podolic de tumuli» – HIst, I, 503) – în Podişul Volino-Podolic, unde cultivau grâul, atât pentru ei, cât şi pentru exploatatorii lor, Sciţii Nomazi / ”Regali”, rămânându-le grâu şi pentru a-l vinde Elenilor / “Grecilor”. Dincolo de Pripet / Panticapes şi la răsărit de Borystene / Nipru, se situau neamuri “amestecate”, thraco-daco-getice / scitice, ori masagetice, sarmatice etc.: Neurii, Androfagii, Melanhlenii, Gelonii, Budinii ş. a; lângă aceste neamuri pelasgo-daco-thracice, Sciţii Nomazi / ”Regali” «nici nu seamănă, nici nu ară». Arealul Sciţilor Nomazi / ”Regali” se întindea

«spre răsărit, cale de paisprezece zile»; ajungea «spre miazăzi până la Taurida»; Taurida era numele Crimeii, atunci stăpânită de Thraco-Daco-Geţii-Tauri, închinători la Sora Soarelui, Co-Utya / Cotys, din panteonul Pelasgo-Daco-Thraciei arhaice, urmaşii acestora fiind azi în jur de 12.000 de crimeici Dacoromâni-Moldoveni (prin “istorii” s-au mai numit şi “Chersoni”, “Masageţi”, “Goţi mici” etc.); “scitic” era ţărmul Lacului Meotic până la «târgul numit Cremnoi» (azi, Taganrog); «câteva triburi de-ale lor ating fluviul Tanais» (Don), după cum ne încredinţează tot Herodot (HIst. I, 318). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise modificări esenţiale. În arealul Sciţilor de la est de Nipru şi de la Marea Masageţilor / Azov, între populaţiile preponderent pelasgo-daco-thracice, şi în Crimeea pelasgo-daco-thraco-taurică, în primele două secole ale erei noastre, în înţelegere cu Carpodacii / Carpovlahii, ce-şi doreau “vecini de nădejde” la răsărit, “în calea tuturor migraţiilor”, se stabiliseră Goţii. Pe la anul 250 d. H., Crimeea şi zona de la est de Borystene / Nipru până la Marea Masagetă / Azov alcătuiau “Gothia / Goţia”, o arie cu amestecuri de autohtoni Pelasgo-Thraco-Daci / Geţi şi triburi gotice (vizigote, ostrogote), sarmatice etc.

LIMITA DE NORD A SPA[IULUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. Graniţa nordică a spaţiului Pelasgo-Daco-Thraciei, retrasă de la Marea Baltică, pornea – între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H. – de la Niprul de Sus (Ucraina) către izvoarele Pripetului, peste Vistula, peste Oder şi Elba, până la Pădurea Hercinică (azi Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germania), la izvoarele Dunării – sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacii / Geţii. Strabon, în Geografia (VII, 1, 3), subliniază că Thraco-Dacii / Geţii au ca vecini la nord / nord-vest, în Pădurea Hercinică şi în afara acesteia, Suebii (populaţii germanice); «partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba – ne încredinţează tot Strabon (op. cit., VII, 3, 1) – este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul (Dunărea / Istru) – în stăpânirea Suebilor; urmează teritoriul Dacilor / Geţilor, la început îngust, mărginit la sud cu Dunărea, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice, cuprinzând şi din munţi o parte; apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la Tirageţi...» (Fontes, I, 225). {i Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală (VI, 33 / 39, 219) certifică respectiva graniţă nordică a Pelasgo-Daco-Thraciei, a Daciei Zalmoxianismului, coincizând cu “segmentul al doilea”; vorbind despre Europa “nordică a paralelei a şaptea, începând de la celălalt ţărm al Mării Caspice” până la Oceanul Atlantic, Pliniu cel Bătrân evidenţiază: «cercetătorii cei mai exacţi dintre cei noi au împărţit restul pământului în trei segmente: unul care porneşte de la Tanais / Don, trece peste Lacul Meotic şi peste Sarmaţi până la Boristene / Nipru»; al doilea segment «cuprinde pe Daci» şi al treilea cuprinde «o parte a Germaniei, Galiile şi ţărmurile Oceanului» (Fontes, I, 407). Pe la mijlocul secolului doilea al erei noastre, Ptolemeu, în Îndreptarul geografic (II, III), relevă între altele şi longitudinea / latitudinea unor aşezări de la graniţa de nord a Pelasgo-Daco-Thraciei, devenită deja în acest orizont temporal, «peste 75 la sută» Dacoromânia: Susudava (“dava de sus”, “cetatea sacră, de sus, a Soarelui-Moş / Salmos-Zalmas-Zalmoxis”; «38o30’ / 53o50’»), pe Oder, Setidava («44o / 53o30’»), sau Selidava, în Polonia de azi, Singone («41o30’ / 48o15’»), în Slovacia de azi, Clepidava – azi, Kiev, capitala Ucrainei – etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 250 d. H. / e. n., limita de nord a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială.

LIMITA DE VEST / SUD-VEST A SPA[ILUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic trecea prin

Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum (provincie cu amestec de populaţii pelasgo-daco-thracice şi teurisc-celto-germanice etc.) şi apoi coborând la Aquileea (azi, Terzo d’Aquileia – Italia), în Golful Veneţienilor / Eneţilor (cf. Herodot, Istorii, V, 9). De aici, limita vestică / sud-vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta. Populaţiile / neamurile illiro-pelasgo-daco-thracice de la Marea Adriatică, din «ţinuturile ilirice», potrivit informaţiilor Geografiei (VII, 5, 1 sq.) lui Strabon, atingeau «Dunărea şi Alpii, dintre Italia şi Germania»; populaţiile pelasgo-daco-thracice / illyrice «încep de la acel lac» – este vorba despre lacul Constance – «alături de care locuiesc Vindelicii, Reţii şi Helveţii»; (...) «amintitul teritoriu (alpino-pannonic / illyric), Dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe Boi şi pe Taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros; Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos – care vine din munţi şi se varsă în Istru / Dunăre» (Parisos = Paar, azi, în Germania); «(...) dar pe cei dintâi (triburile Boiilor) i-au nimicit Dacii» (thraco-pannonici / illyrici, sub conducerea lui Burebista, în anul 60 î. H.), «pe câtă vreme cu aceştia din urmă» (Tauriscii “fixaţi” de Burebista în Noricum), «adeseori au făcut alianţă» (Fontes, I, 245). Puţin mai târziu, în De bello civili (I, 18, 5), se menţionează că «au venit la Cezar (...) şi 300 de călăreţi trimişi de regele Noricului». Pelasgo-Daco-Thracii Illyri şi Pannoni aflaţi în conflict cu Boii / Tauriscii, despre care relatează Strabon, nu erau decât urmaşii Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni despre care informează mai întâi Herodot, în Istorii (V, 9); fruntariile Sigyniei, “ţara lor de râuri / munţi”, subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei, cuprindeau Munţii Banatului şi ai Olteniei, Munţii Dinarici, teritoriul de la Dunărea de Mijloc şi Sava, până la ţărmul Mării Adriatice dintre Scodra şi Golful Veneţienilor; Herodot certifică pentru secolul al V-lea î. H. că «hotarele (Sigyni)lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică» (HIst, II, 31); şi aceşti Thraco-Daci-Sigyni erau vestiţi extractori / prelucrători de metale, producători de arme / lănci; occidentalii europeni, «Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei / Marsiliei, dau numele de Sigyni negustorilor cu bucata, iar Ciprioţii numesc aşa lăncile» (– ibid. ; respectivele lănci, sigynele / sighinele sau sighincile, bineînţeles, purtând prin istorii numele producătorilor, Sigynii Daciei de Vest, au o formă specială de “baston de fier cu lance-peniţă în vârf”, fiind folosite şi azi, cu acelaşi semnificant / semnificat, de Dacoromânii din Balta Ialomiţei / Balta Brăilei, îndeosebi de cei de la Giurgeni-Vadu Oii). Pelasgo-daco-thracice erau arile Macedoniei, Epirului, Tesaliei; aria Peloponezului era încă mixtă, pelasgo-thraco-elenă / greacă (Achaea / Ellada); chiar Herodot (Istorii, II, 56) subliniază în acest sens: «(...) Elada – ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia...» (HIst, I, 158). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 250 d. H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială. â

LIMITA DE SUD / SUD-EST A SPA[ILUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ANII 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. Între orizonturile anilor 800 şi 500 î. H., în urma expansiunii helene, în urma breşelor produse în masa Pelasgo-Daco-Thracilor de procesul “grecizării” şi, îndeosebi, în vremea extinderii Imperiului Persan, limita sudică / sud-estică a spaţiului pelasgo-daco-thracic s-a retras din Anatolia tot mai mult spre Marea Marmara şi Marea Tracică / Egee. Împotriva expansiunii elene / greceşti în bazinul Mării Egee / Mediterane, în bazinul vestic, nord-vestic şi nordic al Mării Getice / Negre, împotriva “grecizării” sudului Pelasgo-Daco-Thraciei, împotriva cuceririlor şi ameninţărilor Imperiului Persan, Cogaionul / Sarmizegetusa a răspuns prin acei cavaleri salmoşieni, cavaleri ai lui So-Ares, deveniţi străluciţi regi (“de arme”, subordonaţi, într-o mai mare sau mai mică măsură Cogaionului / Sarmizegetusei) în

“ţările de râuri / munţi” ale Pelasgo-Daco-Thraciei, ale Daciei Zalmoxianismului de Sud / Est, mai precis, în Pelasgo-Daco-Thraco-Edonia (lui Getas), în Pelasgo-Daco-Thraco-Bisalt-Crestona (sub “cumplitul / crudul” rege zalmoxian al Rodopilor, care l-a respins pe împăratul Xerxes – cf. HIst, II, 337), în Pelasgo-Daco-Thraco-Macedonia (sub regii: Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip al II-lea, cel căsătorit – în 339 î. H. – cu Meda, fiica regelui “de arme”, Cotilă / Kothelas, Alexandru cel Mare, Seuţă / Seuthes al III-lea, Lisimac / Lysimah ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Odrisia (sub regii: Teres, Sitalche / Sitalkes, Seuţă / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes al II-lea, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, “Soarele-Moş / Zalmoxis al Hebrului / Mariţei”, Cotyu / Cotys I ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Sciţia (sub regii Ariapida / Ariapitha – transliterat de Herodot în Ariapeithes, provenind din cuvântul pelasgo-daco-thrac ariapa / hariapa, din care a rezultat dacoromânescul arap / harap, negru + suf. -ida / -itha > -iţă – a cărui soţie, Opia / Opoia, era fiica regelui Teres al Daco-Thraco-Odrisiei –, Schilă / Skyles – < ski- “spin” + suf. aug. pelasgo-daco-thracic / vlahic -ila / -ilă – ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Gaetia / Geţia (sub regii “de arme”: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, sau Doru / Dorus-Michaita, ca în Istoriile lui Orosius – cf. Fontes, II, 193 – < daco-pelasgul drom, “drum”, sau dor + daco-pelasgul gai, “gaie / vultur” + suf. -ita / -iţă; numele înţeleptului rege pelasgo-thraco-dac / get însemnând “drumul / dorul Găii Mici, al Vulturului” –, Salmodiessic / Zalmodegikos – < din daco-pelasgul Salmos- “Soare-Moş” / “Zalmas-Zalmoxis” + -diesse- “deget” + suf. -ic , “degetul lui Zalmoxis” ş. a.) etc. În orizontul anului 230 î. H., populaţiile pelasgo-daco-thracice din anatolienele “ţări de râuri / munţi”: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia şi din multe insule ale Arhipelagului Thracic / Egeean erau peste 80 la sută “elenizate / grecizate”; Pelasgo-Daco-Thraco-Phrigia, Thraco-Bithinia erau “semihelenizate / grecizate”; “helenizarea / grecizarea” cuprinsese şi “elitele” Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, Pelasgo-Daco-Thraco-Tessaliei, dar şi o considerabilă parte din “elitele” Pelasgo-Daco-Thraco-Macedoniei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Buzantionului / Byzantionului, “ţară de râuri / munţi”, cunoscută mai târziu, sub numele de Thracia “propriu-zisă”. În acest orizont temporal, limita de sud / sud-est a spaţiului pelasgo-daco-thracic se mutase din Asia Mică în Europa, de la Marea Getică / Neagră a Bosforului / Byzantionului, trecând peste Marmara şi Marea Thracică, înaintând pe la sud de Golful Volos / Valah şi pe la nord de Insula Eubeea / Evvoia, spre a traversa pe la nordul Peninsulei Atica, pe la sudul Munţilor Pind, prin sudul Pelasgo-Daco-Thraco-Tesaliei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, până la Golful Patrai, de la Marea Ionică / Mediterană.

„ROMANIZAREA“ TREPTATĂ A SPA[IULUI PELASGO-THRACO-DACIC, SAU INTEGRAREA ÎN ETAPE A DACIEI ZALMOXIANISMULUI ÎN IMPERIUL ROMAN, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 106 / 250 D. H. În primăvara anului 229 î. H., a trecut sub “tutela” Romei prima provincie din Dacia Zalmoxianismului: «ţara de râuri / munţi» a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni (Ardieii-Dalmaţiei, Partinii-Epidamnosului şi Atintanii-Epirului de Nord – ai căror urmaşi sunt azi şi “[ânţarii-aromâni”) de sub sceptrul “regelui de arme”, Agron, avându-şi reşedinţa la Scodra (azi, Shkoder, în nordul Albaniei), care “vămuia” (cu o “armată de corsari / piraţi”) întregul comerţ din Marea Adriatică / Ionică. Th. Mommsen, în Istoria romană, notează în acest sens: «(...) stăpânii de la Scodra au unit populaţiile ilirice din Dalmaţia, Muntenegru şi actuala Albanie de nord în vederea unor expediţii de piraterie comune, în stil mare, cu flotile întregi formate din velierele lor rapide cu două punţi, renumitele “corăbii liburne”; Ilirii pelasgo-daco-thraci purtau război împotriva oricui pe mare şi pe ţărm. Coloniile greceşti din aceste ţinuturi, oraşele insulare Issa (Lissa) şi Pharos (Lesina), importantele porturi continentale de la Epidamnos (Durazzo) şi Apollonia (la nord de Avlone, pe râul Aoos) au suferit cel mai mult, fiind asediate deseori de către barbari; (...) flota de corsari a

reuşit, în fine, să ocupe şi bogata şi importanta insulă Corcyra (Corfu). Plângerile marinarilor italici, cererile de ajutor ale vechilor aliaţi ai Romei, Apolloniaţii, rugăminţile fierbinţi ale Issenilor asediaţi au determinat, în sfârşit, senatul să trimită cel puţin soli la Scodra. Fraţii Gaius şi Lucius Coruncanius s-au înfăţişat în faţa regelui Agron pentru a-i cere încetarea prădăciunilor. Regele a răspuns că, după dreptul public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci, pirateria este un meşteşug legal şi că guvernul nu are competenţa să se opună pirateriei particulare. La acestea Lucius Coruncanius a răspuns că Roma se va preocupa de ameliorarea dreptului public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci. Din cauza acestei replici, într-adevăr, nu prea diplomatică, unul dintre soli a fost ucis pe drumul de întoarcere în patrie, după cum afirmă Romanii, la porunca regelui, iar extrădarea ucigaşilor a fost refuzată. Senatul nu mai putea să aleagă. O dată cu venirea primăverii anului 525 (229), în faţa Apolloniei şi-a făcut apariţia o flotă formată din 200 de vase de linie, purtând la bord o armată de debarcare. Bărcile corsarilor s-au răspândit în toate direcţiile în faţa flotei, iar armata a asaltat toate cuiburile de piraţi; regina Teuta, care guverna în locul fiului său minor, Pinu / Pinnes, după moartea soţului ei Agron, a trebuit să accepte condiţiile dictate de Roma, fiind asediată în ultimul ei loc de refugiu. Tiranii de la Scodra au trebuit să se limiteze atât în nord cât şi în sud la teritoriul lor originar restrâns...». Teuta s-a lăsat “convinsă” de consulii romani, Fulvius Centumalus şi L. Postumius Albinus, să intre sub “protecţia” Romei; se realiza astfel “primul cap de pod” al Romei peste Marea Adriatică. La scurt timp, în anul 219 î. H., Roma a reuşit să-şi anexeze toată coasta Mării Adriatice a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni, sau Dalmaţia / Illyria. În anul 118 î. H., o armată imperial-romanică, sub comanda lui Lucius Caecilius Mettelus, a reuşit să facă o breşă în Dacia de Vest, pe valea râului Sava / Savus, şi chiar să ţină sub control respectivul teritoriu de la nordul Munţilor Dinarici; însă ţinutul Daco-Thracilor-Sigyni, cu întregul lanţ muntos al Dinaricilor, rămăsese tot în administraţia / libertatea Cogaionului / Sarmizegetusei. Prin romanizarea populaţiilor autohtone de Pelasgo-Daco-Thraci-Sigyni, prin fuziunea elementului lingvistic pelasgo-daco-thracic-sigynian cu cel romanic / latin, începând dintre orizonturile anilor 230 / 229 ş i 219 î. H., s-au ivit în “istorii” Vlahii / Dacoromânii “de dinaintea lui Iisus Hristos”. Urmaşii acestor primi Valahi / Dacoromâni sunt astăzi Istroromânii (adică Dacoromânii / Românii din Istria, pe cale de asimilare totală în Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, sau “fosta Iugoslavie”).

După trei războaie (I – 215 / 205 î. H.; II – 200 / 197 î. H.; III – 171 / 168 î. H./ î. e. n.), Pelasgo-Daco-Thracii, monoteişti-salmoşieni, ori politeişti, mai mult ori mai puţin “elenizaţi / grecizaţi”, din strălucita Macedonie antică au fost înfrânţi şi supuşi Romei. După răscoala din 149 / 148 î. H., Macedonia a fost transformată în provincie romană; procesul de romanizare s-a extins şi în această arie; urmaşii Vlahilor / Dacoromânilor de aici sunt astăzi Macedoromânii (adică Românii / Valahii din Macedonia antică) / Aromânii din Albania, nordul Greciei, sud-vestul Bulgariei, Macedonia, sudul Serbiei.

Pornind de la arhaic-etnica înrudire cu Pelasgo-Daco-Thracii, Romanii au dus o politică subtilă; au anexat mai întâi la Imperiul Roman acele teritorii în care erau amestecuri de populaţii pelasgo-daco-thracice (politeiste) cu populaţii migratoare – mai vechi ori mai recente –, de Eleni / Greci, Celţi, Marcomani, Syrieni ş. a., speculându-se şi aspectul religios (faptul că teritoriile pelasgo-thracice respective nu erau sub pecetea Zalmoxianismului). Astfel Romanii s-au înstăpânit în Bitinia, în Pont etc. (Bitinia a devenit provincie senatorială de rang consular în anul 74 î. H.; în Pont au pus stăpânire începând din anul 74 î. H.).

În vremea regelui / “împăratului” Burebista (82 – 44 î. H.), statul zalmoxian al Daciei se întindea – în vest – de la Alpii Norici / Răsăriteni şi izvoarele Dunării, la ţărmul vestic / nord-vestic al Mării Negre – dintre Byzantion şi Odesa / Olbia, şi la Nipru, în est,

de la Carpaţii Nordici, Oderul / Vistula de Mijloc, Pripet şi Podişul Podoliei – în nord –, până la Marea Thracică şi până la hotarele cu Imperiul Roman din Macedonia şi Dalmatia (devenite din pelasgo-daco-thracice “ţări de râuri / munţi”, provincii romane). După asasinarea lui Burebista (44 î. H.), marile provincii („ţările de râuri / munţi“) ale Daciei s-au îndepărtat / rupt de Cogaion / Sarmizegetusa sub patru / cinci “regi” / “regişori” (“de arme”), fiind treptat cucerite şi integrate Imperiului Roman până în anul 106 d. H./ e. n.

Dacia de Vest s-a integrat în Imperiul Roman, mai întâi ca provincia Dalmaţia, ori provincia Pannonia, apoi Illyricum etc., de prin anul 14 î. e. n., sub împăratul Augustus (este vorba despre teritoriile pelasgo-daco-thracice / dacoromâneşti-arhaice, sau vlahice, aparţinând azi Sloveniei, Croaţiei, Bosniei / Herţegovinei, Muntenegrului, Serbiei, Ungariei, Austriei, Cehiei).

Dacia de Sud (de la Dunărea de Mijloc şi de Jos) s-a transformat în provinciile Imperiului Roman, Moesia Superior şi Moesia Inferior, începând tot din vremea împărăţirii lui Augustus, din anii 29 / 28 î. H. (dar provincie imperial-romanică, Moesia a fost abia din anul 45 / 46 d. H. – azi aceste teritorii dacogetice / vlahice, dacoromâneşti, aparţin Serbiei, Bulgariei, Ucrainei).

Thracia, provincia dintre Munţii Hemus / Balcani (adică Munţii Blachilor / Dacoromânilor), Marea Getică / Neagră, Marea de Marmara şi Marea Thracică / Egee, învecinată la vest cu Macedonia (deja provincie romană), a cunoscut statutul clientelarităţii faţă de Roma (provincie romană a devenit tardiv, din anul 45 / 46 d. H.). Din romanizarea Pelasgo-Daco-Thracilor din această provincie / “ţară de râuri / munţi” au rezultat Vlahii / Dacoromânii, cei ce – peste aproape patru secole – sub împăratul lor, Constantin cel Mare, au întemeiat o nouă capitală a Imperiului Roman, Byzantion (de la dacogeticul budia / drom. „buză“ – cu sensul metaforic de “buzele Mării Megre”). Mai târziu, după moartea împăratului dacoromân întemeietor, Constantin cel Mare, capitala a primit numele de Constantinusa / Constantinopol. Dacoromânii (“Byzantinii”) din Thracia au făcut să strălucească imperialul Constantinusa (Constantinopol / Creştinopol), sub conducerea celor 42 de împăraţi de neam valah / dacoromânesc ridicaţi în tronurile Imperiului Roman (Imperiilor Romane), de la Aurelian (270) la Focas (610). Capitala Ortodoxiei, Constantinusa / Constantinopol (“elenizându-se” după anul 610, de când s-au instalat în tron împăraţi greci ori de altă naţie), se vede “turcizată” în zilele noastre cu numele de Istambul – căci Grecii, preluând puterea imperial-romanică-răsăriteană, “au vândut-o” Turcilor în urmă cu mai bine de o jumătate de mileniu. Urmaşii acestor Valahi / Dacoromâni ai Thraciei – aproape “asimilaţi” de Greci, de Turci şi de Bulgari – sunt cunoscuţi azi ca Meglenoromâni (adică Dacoromânii / Românii, Vlahii din Meglen–Grecia).

Dacia Nord-Dunăreană, sau Statul Independent al Daciei lui Decebal, întinzându-se (numai pe aproximativ 40 la sută din Dacia lui Burebista) de la Dunărea de Mijloc (din dreptul localităţii Budama / Budes – Budapesta de azi) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la Vistula Superioară şi Pripet, până la Dunărea de Jos (peste România de azi, peste Basarabia / Rep. Moldova, peste Ucraina de Vest, peste Slovacia şi Ungaria de Est, de pe hărţile contemporane), a fost cucerită numai parţial – Banatul, Oltenia, Ardealul / Transilvania –, parte transformată în provincia Dacia a Imperiului Roman din august 106 d. H., în vremea împăratului Traian (în ceea ce priveşte romanizarea teritoriilor “estice” / “nord-estice” ale Dacilor “liberi”, aceasta s-a petrecut în vremea urmaşilor lui Traian / Decebal, îndeosebi, în vremea împărăţirii lui Constantin cel Mare).

Din orizontul anului 230 î. H. şi până în orizontul anului 250 d. H., după aproape o jumătate de mileniu de romanizare, întregul spaţiu al Pelasgo-Daco-Thraciei,

evidenţiindu-se inconfundabil în statul Daciei Zalmoxianismului, a devenit spaţiu al Dacoromânităţii, cel mai mare popor al Europei, poporul Pelasgo-Daco-Thracilor reînfăţişându-se sub “noul chip” al marelui popor al Vlahilor / Dacoromânilor. Limba pelasgo-daco-thracică, în care s-au re-altoit elementele limbii latine, a devenit limba dacoromână / română, de fapt „înnoita / primenita vlahă (valahă)“, în această întreagă arie a Dacoromânităţii, bineînţeles, înainte de anul 250 d. H., o dată cu încheierea procesului de romanizare – proces care nu a avut loc decât în aria Pelasgiei Arhaice (cf. CDr, 6), nu în toată aria fostului Imperiu Roman, căci numai din aria Pelasgiei Arhaice s-au ivit în istorii, “tot sub chip nou”, cam în acelaşi timp, toate celelalte popoare romanice.

STATUL INDEPENDENT AL DACIEI / DACOROMÂNIEI, PRIMUL STAT AL TUTUROR VLAHILOR / DACOROMÂNILOR (258 – 268 / 270), ÎNTEMEIAT DE REGALIAN, STRĂNEPOTUL REGELUI-EROU DECEBAL. Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 – 268), în toamna / iarna anului 257 d. H. Vlahii / Dacoromânii din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica / dacoromâneasca-i reşedinţă / ”capitală”, Sirmium (azi Sremska Mitrovica – Iugoslavia), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor / Dacoromânilor din Valea Dunării. În primăvara2 anului 258 d. H., împotriva răsculaţilor (“uzurpatorilor”) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi dacoromânul Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia – cf. Fontes, II, 105). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii / Dacoromânii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre Vlahi / Dacoromâni, cât şi preponderenţă dacoromânească între războinicii de rând. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor dacoromâni, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să numească în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.

Documentele ni-l arată pe Regalian drept comandantul forţelor armate din ducatul Illyriei, sintagmă3 prin care erau desemnate provinciile imperial-romanice din spaţiul pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc (valahic): Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia – «...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» (SHA, 146). Regalian – aidoma străbunului său, regele-erou de la Sarmizegetusa, Decebal – s-a evidenţiat ca mare strateg; în Scriptores Historiae Augustae, istoricul Trebellio Pollio, subliniază că Regalian «totdeauna a fost un bărbat priceput în treburile militare» / «vir in re militari semper probatus»; «a purtat cu vitejie multe lupte împotriva Sarmaţilor» / «hic tamen multa fortiter contra Sarmatas gessit»; «se spune că el era de neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal» / «...gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, adfinis»; «...ceea ce arată că era demn de a împărăţi» / «...quod dignus videretur imperio» (ibid.).

Fig. 1. Dacia / Dacoromânia lui Regalian (258 – 269 / 270 d. H.), strănepotul regelui-erou Decebal.

La 21 iunie 258, o dată cu intrarea în sacra săptămână a războinicilor

Zalmoxianismului, a celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacoromânii / Vlahii s-

au hotărât să continue lupta declanşată sub conducerea lui Ingenuus împotriva oprimării imperial-romane; Regalian şi armatele de sub comanda sa au fraternizat cu poporul revoltat de masacrele ordonate / dirijate de Gallienus îndeosebi în rândurile populaţiilor Valahice / Dacoromâneşti din Moesia, declarând independenţa tuturor pământurilor strămoşeşti-dacoromâneşti / valahice, declarând statul independent al Daciei / Dacoromaniei (fig. 1).

DACIA (DACOROMÂNIA / VALAHIA) «AMISSA EST». Atât istorici contemporani împăratului roman Gallienus şi împăratului / “regelui” dacoromân Regalian, între care şi atenianul Dexip (210 – 280 d. H., în Sciticele, lucrare abordând evenimentele dintre anii 238 şi 268), cât şi istoricii secolelor următoare – Eutropius (autor, în anul 359 d. H., al celebrei istorii, Breviarium ab Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Sextus Aurelius Victor (autor, în anul 360, al lucrării Caesares / Despre împăraţi), Rufius Festus (care scrie – pus de împăratul Valens – în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / Scurtă istorie a Poporului Roman), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (scriptores Historiae Augustae, din orizontul anului 394 d. H.), Zosimos ş. a. – afirmă – mai mult, ori mai puţin răspicat – că provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior / Inferior, Dacia (Traiană) / Daciile, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmaţia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia –, cu ai Pelasgo-Daco-Thracilor urmaşi, Vlahii / Dacoromânii, la care s-a alăturat şi Dacia-Costoboceană / Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice / Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber, sub conducerea regelui Pieporu / Pieporus şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor – cf. PGet, 143 sq.), în vremea lui Gallienus, în anul 258 d. H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, s-au unit, rupându-se – printr-o serie de lupte / războaie – din Imperiul Roman, şi au întemeiat statul independent al Dacoromâniei (Daciei / Blachiei).

Aşadar, Dacoromânia (Dacia / Vlahia) ... «amissa est», încă din vremea împărăţirii lui Gallienus. Pentru tălmăcitorii “infideli” ai documentelor istorice cu privire la statul independent al Daciei / Dacoromâniei re-întemeiat de Regalian în anul 258 d. H., reamintim sensurile verbului latinesc amitto, ere, misi, missum : 1. «a pierde (suferind o pagubă)», “a pierde un teritoriu / oraş, armata / flota etc., desigur, prin luptă / război”; 2. «a părăsi (de bună voie), a renunţa, a abandona»; 3. «a lăsa să-i scape, a scăpa (involuntar)» “prada din mâini” / ”ocazia”, “momentul favorabil” ; 4. «a trimite (departe de sine)» (GDlr, 77). Galienus a pierdut în faţa lui Regalian, printr-o serie de lupte / războaie, atât Dacia Sud-Dunăreană cât şi Dacia Nord-Dunăreană (Dacia Traiană); cu provinciile eliberate din Imperiul Roman s-a unit şi Dacia Liberă, realcătuind statul Daciei / Dacoromâniei. Independenţa Daciei / Dacoromâniei, hotarele Daciei / Dacoromâniei au fost magistral apărate de Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est ale Daciei / Dacoromâniei, cu Goţii, cu Gepizii, cu Herulii, cu Tervingii ş. a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu Dacia / Dacoromânia, în sud, sud-vest şi vest: în Bittinia (provincie cu amestec de populaţii, cu multe “cuiburi ale trădării”, chiar dacă avea aproape 50 la sută elemente valahice / dacoromâneşti), în Pont, în Achaia / Grecia, în Noricum etc.; apoi, a coordonat / sincronizat răscularea altor ţări / provincii din Imperiul Roman, ca Raetia, Gallia, Britannia, Egipt etc. (cf. DMID, 174

sqq. / CDH, V, 12 sqq.), încât puterea armatelor imperial-romane să nu se poată concentra zdrobitoare asupra statului independent al Daciei / Dacoromâniei.

Statul Independent al Daciei / Dacoromâniei (fig. 1), sub Regalian (258 – 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a avut monedă proprie, regalianul de argint (fig. 2) – „prima monedă naţională a Dacoromânilor / Vlahilor, uniţi şi liberi“, cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. REGALIANU...» / «REGALIAN...» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, dacoromâna-arhaică / valaha, şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul.

Despre independenţa Daciei / Dacoromâniei aduce mărturie peste milenii şi realitatea arheologică din centrul financiar, religios şi legislativ, Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala lui Regalian; ultimele monede ale Romei aflate în circuit aici au fost emise în vremea lui Gallienus, înainte de anul 258 d. H., anul independenţei Daciei / Dacoromâniei lui Regalian, anul în care regalianul de argint a înlăturat denarul Romei. {i istoricul american, Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică: în Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87).

Fig. 2. Un regalian de argint, moneda bătută în anul 258. Pe monedele de argint bătute în Dacia / Dacoromânia – la Sarmizegetusa, în

matriţe arhaice (în tradiţia centrelor metalurgice din Ardeal / Transilvania, în acest sens, făcându-se precizările: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus anciens» – CDH, 9) –, după cum le descrie, în 1861, numismatul / istoricul Henry Cohen, având la îndemână numai exemplare existente atunci la Muzeul din Viena (cinci emise sub Regalian, între anii 258 şi 268, şi trei emise de soţia sa, augusta Sulpicia Dryantilla, care a preluat conducerea statului Daciei / Dacoromaniei, după moartea lui Regalian, între anii 268 şi 270), primul împărat al Dacoromânilor / Vlahilor este înfăţişat astfel: 1) «IMP. C. RE...; bustu-i înrăzărindu-se, în dreapta-i cu mantia-i (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului), încadrând un altar» (faţă); «Regalian şi soţia-i împărăteasă, Sulpicia Dryantilla, în picioare; între ei, un altar» (revers – CDH, 8); 2) «... C. P. C. REGALIANVTORI. Bustu-i înrăzărindu-se spre dreapta (TORI este sfârşitul reversului MARTI PACATORI de Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C. P. C. REGALIANUS AVG. Bustu-i înrăzărit spre dreapta (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului); revers: LIBERALITAS AVGG. / augusta LIBERTATE / ELIBERARE (Sora Soarelui / Co-Utya), în picioare, spre stânga, ţinând sita şi peste aceasta, transversal, sceptrul » (CDH, 9); 4) «IMP. C. P. C. REGALIANV... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Sol-Ares / Soarele-Tânăr / Războinic înrăzărit cu braţul drept ridicat, ţinând un bici» (cu care mână caii de la cvadriga-i celestă – ibid.); 5) «...REGALIAN... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Providenţa / Zâna Co-Utya (Sora Soarelui) în picioare, la dreapta, ţinând în braţele-i spice şi cornul abundenţei; la stânga, baniţa cu spice de grâu.» (ibid). H. Cohen mai subliniază pentru numismaţi, cu privire la regalianul de argint, cu privire la adevăratul nume al împăratului valah / dacoromân, Regalian / Regalianus (< din pelasgo-daco-thracicul ragalia / regălia > dacoromânescul răgălie/ regălie “rădăcină de copac văzută pe la râpe, surpături etc.” + suf. onomastic -an), cel de pe monedă (căci moneda s-a ivit, a circulat şi sub privirile împăratului Dacoromânilor), nu Regillianus, numele deformat de istoricii tardivi şi de scribii evmezici: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). Înrăzărirea spre dreapta, spre Soarele-Moş (Tatăl-Cer) / Sa(l)-mos-“Zalmas-Zalmoxis”, aidoma Cavalerilor Zalmoxianismului / Dunăreni, reprezentarea perechii secunde sacre, Sol-Ares (Soarele Tânăr / Războinic) – Co-Utya (Cotys / Sora-Soarelui), mantia-i cavaleresc-imperial-zalmoxiană etc. indică profunda sa credinţă în

Zalmoxianism, jurământul său de epopt al Zalmoxianismului, apartenenţa-i iniţiatică / misterică la ordinul confreriilor războinic-religioase ale Cogaionului / Sarmizegetusei (care au fiinţat / funcţionat până după Mihai Viteazu, dincoace de 1601 d. H.).

După un deceniu de războire fără succes cu împăratul Valahilor / Dacoromânilor, în anul 267, împăratul Gallienus mobilizase trupe importante – sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul / comandantul Atenei), Claudius ş. a., în provinciile Imperiului Roman de la graniţa de sud a Daciei / Dacoromâniei, în Pont, în Bithynia, în Phrigia, în Achaia / Grecia, Tesalia, în Epir, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare imperial-romanice de la graniţele de sud ale Daciei / Dacoromâniei, a dirijat în respectivele provincii ale Imperiului Roman o puternică “invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi, Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli, Peuci ş. a., neamuri îndemnate – după cum spun cronicile – «la prada / devastarea Imperiului Roman» (cf. Fontes II, 105 sqq.). Devastările au început din provincia Pont şi au fost frânate / stăvilite abia în Achaia / Ellada (Grecia), în Tesalia şi în Epir; Herulii au asediat Atena; după relatarea, din Istoria bisericească, a lui Euagrios, Dexip, “generalul” / istoricul (autorul Sciticelor), în anul 267, «a adunat în jurul său două mii de bărbaţi spre a înfrunta atacul Herulilor asupra Atenei» ( Fontes, II, 529), rezistând până în primăvara / vara anului 268, când Gallienus a venit în ajutorul Atenei, în fruntea unei puternice armate, respingând şi urmărind pe invadatori, pe teritoriul Daciei / Dacoromâniei, în provincia Thracia, până la râul Nestos / Mesta, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a ieşit biruitor în bătălia de pe râul Nestos, luând prizonier chiar pe regele herul, Naulobatus; dar încălcarea hotarelor Daciei / Dacoromâniei a declanşat furia Valahilor / Dacoromânilor din Thracia împotrivă-i, obligându-l “să plece în Italia” (Fontes, II, 103). În vara anului 268 d. H., împăratul Gallienus, văzând zădărnicia luptelor sale de a reintegra Dacia / Dacoromânia între fostele hotare ale Imperiului Roman, a recurs la soluţia mişelească, angajând ucigaşii lui Regalian; criminalii plătiţi de împăratul roman Gallienus au reuşit să pătrundă în tabăra împăratului valah / dacoromân, Regalian, imediat după răsunătoarea-i victorie împotriva Sarmaţilor / Roxolanilor – ce fuseseră anihilaţi la hotarul de nord al Pannoniei. Complotiştii imperial-romanici ai lui Gallienus reuşesc să-l ucidă pe Regalian prin august 268. Moartea lui Regalian a indignat întreaga Dacie / Dacoromânie. Reacţia fidelilor cavaleri dacoromâni ai Zalmoxianismului a fost de maximă promptitudine, la scurt timp fiind ucis şi împăratul roman Gallienus.

SULPICIA DRYANTILLA / DRUAN[ILĂ (268 – 270). În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat “războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia / Dacoromânia, conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla / Druanţilă (268 – 270 d. H.), prilej cu care bate propria-i monedă (fig. 3), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena), înfăţişând-o cu «bustu-i diademat, la dreapta, cu cornul Lunii» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé ŕ droite avec le croissant» – CDH, 10). Împărăteasa Dacoromâniei, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au mobilizat în Dacia / Dacoromânia de Est peste 320.000 de războinici – după cum relevă Scriptores Historiae Augustae (cf. Fontes, II, 105), pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei / Dacoromâniei au fost asociate neamurile dintre Nipru, Marea Masagetilor / Azov şi din Crimeea: Goţii, Herulii ş. a. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna / primăvara anului 269 d. H. Referindu-se la această campanie a Dacilor / Dacoromânilor, istoricul Zosimos subliniază: «Dacii / Dacoromânii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras / Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii;

îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (...), având vântul dinspre spatele corăbiilor» (Fontes, II, 307) până la “strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe dacice / dacoromâneşti a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a supune Dacia (Valahia / Dacoromânia).

Fig. 3. Monedă de argint bătută de împărăteasa Valahilor / Dacoromânilor, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, în anul 268.

DACIA / DACOROMÂNIA «...RESTITUTA...». În anul 270, Aurelian a devenit

împăratul Daciei / Dacoromâniei (Valahiei); în acelaşi an ajunge şi în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromânia se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului de la Aurelian (legământ4 făcut lângă Aquileia5 – cf. Fontes, II, 307) – respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după împăratul valah / dacoromân de Constantinopol, Focas (602 – 610). Aşadar, în anul 270 d. H., sub împăratul Aurelian, în Imperiul Roman a avut loc un mare eveniment: DACIA / DACOROMÂNIA (VALAHIA) RESTITUTA...

Note / Notes: 1 Despre spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei / Masagaetiei grăieşte peste milenii şi macrotoponimia / hidronimia pelasgo-daco-thracică / valahică de aici: Marea / Lacul Azov = Marea / Lacul Masagaetilor / Masageţilor; Azov < Masagaeti / Masageţi, Geţii / Gaeţii “dintre mări”, “de jos”, prin reducerea treptată a semnificantului: a) apocopa lui -ti (Masagae / Masage); b) sonorizarea fricativei dentale intervocalice (s > z, Mazagae / Mazage); c) afereza lui M- (Azagae / Azage); d) -a- > -o- şi, cam în acelaşi timp, prin “slavizare sufixală” -ge > -ve /-v (Azoge / Azove, Azov); fluviul Don şi afluentul său Doneţ (Don- + suf. pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc diminutival -eţ) / Donets < Don-, “casă / oglindă”, ca prim-elementul formant pelasgo-daco-thracic din Donares / Don-Ares (“casa / oglinda” zeului pelasgo-daco-thracic al războiului, Ares); Oskol (afluent al Doneţului) < *Oeskela < Oescua (ca numele pelasgo-daco-thracic de afluent al Dunării – latinizat, Oescus –, azi, Isker, în Bulgaria) + suf. dim. -ela (= dacoromânescul -el); Oltu – hidronim / toponim, în nord-estul Turciei, lângă graniţa cu Georgia – < pelasgo-daco-thracicul Alutua (Alutus = Olt, afluent al Dunării, în România); Kura < Culia (“curgătoarea”), fluviu ce traversează Georgia şi Azerbaijan, vărsându-se în Marea Caspică; Fomin (localitate în Rusia, regiunea Rostov, zona aridă

dinspre Republica Autonomă Kalmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul fominia “care oblojeşte / înviorează” (de unde şi latinescul fomento “a obloji / înviora”, ori fomentum “mijloc de întreţinere”, sensuri întâlnite în scrierile sfântului dacoromân, Ioan Cassian – cf. GDlr, 490); Tselinnyy ([elini – localitate în Rusia Calmâcă, nu departe de Fomin) < din pelasgo-daco-thracicul dielina (Apium graveolens), desemnând “locul în care creşte ţelina” (cf. TZpl, I, 130 sqq.); Raguli (localitate în Rusia-Calmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul rage (latinescul ragere), toponim desemnând “locul cu cei ce rag” (poreclă); Urda (localitate din Kazakhstan, la graniţa dinspre Rusia Astrahanului) < din pelasgo-daco-thracicul urdua “fromage blanc et mou obtenu du petit lait qu’on fait bouiller” (cf. REtn, 411); Vachi (Russia) < din pluralul dacoromânesc / valahic vaci < pelasgo-daco-thracul / latinul vacca; Botikh (Russia) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul botua / bot + suf. dim. dacoromânesc -ic; Guryev (Kazakhstan) < din valahicul / dacoromânescul gură (< din pelasgo-daco-thracicul / latinul gula) + suf. slav -ev, desemnând “gurile Uralului”; Buzachi (Kazakhstan) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul buzua / buză + suf. pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc atestat din anul 1380 î. H. -ac / -achi; Ozurgeti (Georgia) < Ozur- + Geti / Geţi (“Geţii ozuri”); Chiatura (Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul chiotoare “închizătoare”, “loc de împreunare a bârnelor casei, a munţilor / dealurilor etc.”; Khaishi

(Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul caisua / cais, însemnând “locul cu caişi”; Saatly (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul sat, articulat hotărât – satul; Balakhany (Azerbaijan) < din Valahi / Balachi + suf. dacoromânesc-arhaic -ani (ca în Balcani / Balacani, “munţii Blachilor / Dacoromânilor”), desemnând “locul cu Valahi / Blachi, sau Dacoromâni”; Nasosnyy (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracul / latinul nasua / nasus + suf. dacoromânesc-arhaic -oni / -osny; Maku (Iran) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul macua / mac (Glaucium corniculatum) etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.).

The Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian macrotoponymy / hydronymy of the places is relevant, over the millenniums, for the Pelasgo-Daco-Thracian space of Masagetia / Masagaetia: the Azov Sea / Lake = the Masagetae’s Sea / Lake (Azov < Masagaeti), Don (cf. Don-Ares / Dunăre), Donets (< Don- + suf. -ets), Oskol (Russia / Ukraine), Olt (Turkey), Kura (Georgia / Azerbaijan), Fomin (Russia), Tselinnyy (Russia-Kalmyk), Raguli (Russia), Vachi (Russia), Botikh (Russia), Urda (Kazakhstan), Guryev (Kazakhstan), Buzachi (Kazakhstan), Ozurgeti (Georgia), Chiatura (Georgia), Khaishi (Georgia), Saatly (Azerbaijan), Balakhany (Azerbaijan), Nasosnyy (Azerbaijan), Maku (Iran) etc. (supra – cf. CAtl, 86 sq.).

2 «Gallien étant allé combattre Ingénuus, confia ŕ Sylvain son fils Salonin, comme je l’ai déjŕ dit dans la notice biographique de celui-ci. Postume en étant mécontent, renferma Sylvain et Salonin dans les murs de Cologne et se fit proclamer empereur par ses légions l’an 1011 (de J. C., 258). L’année suivante il se rendit en Gaule et fit mourir Salonin...» – CDH, 12.

3 Ducatus = 1. unitate militar-administrativă imperial-romană reunind mai multe provincii din arealul unui popor romanizat, al unei etnii integrate “organic” în Imperiul Roman; 2. comandantul militar al unui “ducat” (cf. GDlr, 373). Prin ducatul Illyria / Illiria se înţelegea şi în orizontul anului 394 unitatea etnico-militar-administrativă a Pelasgo-Daco-Thracilor ce deveniseră Dacoromâni / Vlahi, de la Alpii Răsăriteni (“Norici”) şi Carpaţi, la Marea Neagră, la Marea Thracică / Egee şi la Marea Adriatică, adică provinciile imperial-romane: Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia («...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» – SHA, 146).

Ducatus = 1. Roman-Imperial military and administrative entity, gathering more provinces of the area of a Romanized people, of an ethnic group “organically” integrated into the Roman Empire; 2. the military commander of “a ducatus” / dukedom (cf. GDlr, 373). By the dukedom of Illyria / Illiria it was meant, even during the horizon of the year 394, the ethnic-military-administrative unity of the Pelasgo-Daco-Thracians who had become the Dacoromanians / Wallachians, from the East Alps (“Noricum”) and the Carpathians, to the Gaetian / Black Sea, the Thracian / Aegean Sea, and the Adriatic Sea, that is the Roman-Imperial provinces: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia.

4 Despre acest Legământ de la Aurelian relatează şi contemporanul lui Eutropius, împăratul dacoromân, Iulian Apostatu (331 – 363) în Scrisoarea către Dacoromânii sud-dunăreni din provincia imperială Thracia. După cum se ştie, Legământul de la Aurelian evidenţiază «legea sacră», potrivit căreia, atâta vreme cât în tronul de Roma (mai târziu, de Roma / Constantinusa–Constantinopol) afla-se-va un Dacoromân, Dacoromânia nu se va mai desprinde din Imperiul Roman, va rămâne "neclintită" în Imperiul Romanilor, cetăţenii Daciei / Dacoromâniei bucurându-se de următorul statut «imperial»: celor din Dacia / Dacoromania Nord-Dunăreană li se garantează scutirea de impozite / "dări" – pentru că alcătuiesc "un scut" al Imperiului Roman,

în faţa mulţimii popoarelor migratoare venind din estul şi nordul Europei, pentru că se luptă / războiesc cu barbarii, îi opresc, îi filtrează etc.; dacă numărul barbarilor / migratorilor se va întâmpla să fie "copleşitor", li se garantează intervenţia "promptă" a armatelor imperial-romane, spre a-şi păstra libertatea / independenţa, şi sprijin financiar din vistieria imperială pentru reconstruirea / întărirea davelor, cetăţilor-oraşe etc.; cei din Dacia / Dacoromania Sud-Dunăreană, împărţită în provinciile dacoromâneşti-imperiale: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia şi Thracia, nu vor plăti vreun impozit, în afară de "contribuţiile" / "dările" pentru întreţinerea armatelor imperiale, a flotei, de la Dunăre şi de la ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Dacoromânii din provincia imperial-romană, Thracia, vitregiţi de soartă nu numai cu năpasta războaielor, ci şi cu "naturale calamităţi", şi având în vedere “avantajele” fraţilor lor nord-dunăreni – în baza Legământului de la Aurelian –, în primul an al împărăţirii lui Iulian, 361, au adresat împăratului de acelaşi neam / sânge cu ei, o cerere de scutire de impozitele pe care nu au putut să le achitate la termen, în ultimii ani, "în indicţiunea anterioară" (indicţiunea era un interval de 15 ani, perioadă financiar-cronologică, introdusă de administraţia imperiului din anul 312). În "sacra literă" a Legământului de la Aurelian grăieşte şi Epistola către Dacoromânii din provincia Thracia ("epistola" / "ordonanţa" 47): «Cererea voastră ar părea ceva supărător, dacă aţi fi adresat-o unui împărat cu privirile aţintite spre câştiguri şi dacă el ar crede că nu se cade să vatăme belşugul obştesc pentru a-şi arăta bunăvoinţa faţă doar de câţiva. Dar cum noi ne-am propus ca ţintă nu să strângem cât se poate mai mult de la supuşii noştri, ci să fim pricina cât mai multor binefaceri pentru ei, acest principiu ne va face să vă iertăm şi vouă datoriile. Dar nu vor fi iertate absolut toate, ci suma urmează să fie împărţită (în două): o parte va fi binefacerea pe care s-o facem cu voi, alta (va servi) pentru nevoia soldaţilor, de pe urma căreia, fără îndoială, veţi avea (două) destul de însemnate avantaje: pacea şi securitatea. Aşadar până la a treia indicţiune vă iertăm toate câte rămân din anii trecuţi; după aceea, însă, veţi achita fiecare contribuţie, potrivit obiceiului. Iertarea acestor datorii este o bunăvoinţă destul de mare faţă de voi şi nu trebuie să trecem cu vederea binele obştesc. Cât despre aceasta s-au trimis lămuriri şi prefecţilor, pentru ca binele pe care vrem să-l facem să ajungă faptă…» (Fontes, II, 33). Se vede şi din această "epistolă" că împăratul dacoromân, Iulian, iubea / respecta principiile dreptei guvernări, ceea ce-l ridicase în tronul de Constantinopol, în ciuda "corupţilor înfăşuraţi în purpura imperială".

Iulian Apostatu (331 – 363) also related about Aurelianus’ Covention in his Letter to the South-Danubian-Dacoromanians of the Imperial Province of Thracia. As it is known, Aurelianus’ Convention pointed out «the sacred law», according to which, as long as the Roman throne (later, Rome / Constantinusa – Constantinople) was held by a Dacoromanian, Dacoromania would not break off with the Roman Empire, would be stable in the Roman Empire, while Dacoromania’s citizens would be granted the following «Imperial» status: those in the North-Danubian Dacoromania were definitely absolved of taxes / “duties” – since they represented “a shield” of the Roman Empire, against the waves of the migratory peoples coming from the East and the North of Europe, since they fought / were at war with the barbarians, stopped them, made them scarce, etc.; if the number of the barbarians / migratory tribes happened to be “overwhelming” they were guaranteed the “prompt” intervention of the Roman-Imperial armies, in order to keep their liberty / independence, and the financial support from the Imperial treasury for rebuilding / consolidating the davas, the fortified towns, etc.; those in the South-Danubian Dacoromania, divided into the Imperial-Dacoromanian provinces: Moesia Inferior /

Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia and Thracia, would not pay any taxes, except for “the shares” / “the duties” for supporting the Imperial armies, the fleet along the Danube and the North-Western shore of the Gaetian / Black Sea. Aurelianus’ Convention was respected by the Dacoromanian emperors, intermittently, from Aurelianus (270) to Focas (610).

5 În acest sens – pentru anul 270 – grăieşte şi Istoria contemporană a lui Zosimos: «După ce-şi întări domnia, Aurelian plecă din Roma şi înaintă spre Aquileia; iar de acolo a pornit-o spre Pannonia, căci aflase...» că războinicii Daciei / Dacoromâniei, considerând că a trădat Sarmizegetusa, trecând de partea Romei, «îl vor ataca»; Zosimos spune că s-a desfăşurat chiar o bătălie «nedecisă»; «venind noaptea, această împrejurare a făcut că ambele părţi s-au pretins biruitoare»; «la ivirea zorilor au trimis soli ca să trateze pacea» (Fontes, II, 307).

In this respect – referring to the year 270 – Zosimos, in his Contemporary History, also states: «as soon as he consolidated his rule, Aurelianus left Rome and advanced towards Aquileia; and thence he started towards Pannonia, since he found out...» that the Dacoromanian warriors «would attack him», thinking that he had betrayed Sarmizegetusa and allied himself with Rome; Zosimos also wrote that even an «indecisive» battle took place; «with the falling of the night, under such circumstances, both sides pretended to be victorious»; «at dawn, they sent messengers to negociate about the peace» (Fontes, II, 307).

Toponime, hidronime, onomastice, din limba pelasgă sau valahă arhaică Nenumărate, necercetate, sistematic ignorate şi mancurt-neglijate sunt problemele de istoria limbii pelasge (thraco-dace), adică ale limbii valahe arhaice, ale celei mai vechi limbi europene, vorbită de cel mai vitregit popor prin „istorii“, ori – după cum ne încredinţa M. Eliade (EICIR, II, p. 168) – poporul «„marilor anonimi“ ai istoriei». a)Toponimul Carsya / Charsia (Carsium). Ptolemeu (aprox. 10 – 70 d. H.), în Îndreptarul geografic (III, 5 / Fontes, I, 552 sq.), precizează că între oraşele dunărene, Axiopa şi Troesmia (Troesmis), din Dacia de Est există şi oraşul Carsum, de coordonate 54010’ / 45050’. În Tabula peutingeriană, datând din orizontul anului 268 d. H. (cf. Fontes, I, 737), numele oraşului dac de la Dunărea de Jos este iar înregistrat: «Calidava (Capidava / ...) / 18 mile – Carsio (Carsium) / 25 mile – Bereo (Beröe) / 21 mile». Din vremea împăratului pelasgo-dac Diocleţian (284 – 305) datează Itinerariul lui Antoninus, unde oraşul dunărean este menţionat de asemenea: «Capidava / 18 mile – Carso (Carsium) / 18 mile – Cio (Cius) / 10 mile – Biroe (Beröe) / 14 mile» (Fontes, I, 747). Toponimul Carsia / Charsia, mai apare în Notitia dignitatum (din orizontul anului 425 d.H.), „o listă a tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare, din părţile răsăritene ale Imperiului Roman“ – «Milites Scythici, Carso» / «Soldaţi din Sciţia, la Carsium» (Fontes, II, 208 sq.) –, în Synecdemos de Hierocles – un „ghid de călătorie“ din orizontul anului 527 d. H., unde sunt evidenţiate cele 64 de provincii cu cele 935 de oraşe – inclusiv Carsos – «aflate sub administraţia împăratului

Romanilor din Constantinopol» (Fontes, II, 351), în lucrarea lui Procopius din Caesarea, Despre zidiri (realizată în orizontul anului 553), Carso fiind un oraş re-fortificat de împăratul dac, Iustinian (cf. Fontes, II, 474), în Cosmografia geografului anonim din Ravenna (care a trăit în secolul al VII-lea d. H.), unde numele-i grafiat Carsion (cf. Fontes, II, 580), în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul, Despre provinciile Imperiului Bizantin (din orizontul anului 930) – Carsos fiind unul dintre cele 15 oraşe din eparhia Scythiei (cf. Fontes, II, 671) – etc. Aşadar, se reţin – din documentele istorice – următoarele forme ale toponimului pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic): Carsum (în orizontul anului 150 d. H.), Carsio (268 d. H.), Carso (aprox. 300 d. H.; 425 d. H.; 553 d. H.), Carsos (527 d. H.; 930 d. H.), Carsion (aprox. 650 d. H.) etc. În toate formele înregistrate / transliterate în documentele istorice scrise „în sacrele limbi ale antichităţii, ori ale epocii evmezice“, din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, se relevă radicalul cars- „tare“, „puternic“, „de piatră“ / „stâncos“, „indestructibil“, „care are forţa / tăria de îndoaie / curbează-cârşează-cârjează“, şi terminaţiile / sufixele latineşti / greceşti – ori autohtonul pelasgo-thraco-dac -on, împrumutat de toate limbile din Peninsula Balcanică (adică Peninsula Blachilor / Valahilor, Dacoromânilor): -um, -(i)o, -o, -os, -(i)on. Radicalul pelasgo-daco-thrac / valahic (dacoromânesc-arhaic), cars-, apare fără sonanta vibrantă (-r-) în ariile laterale sudice ale limbii pelasge, cass-, purtător de „semantism derivat“ (fără „bogăţia valenţelor“ din aria carpato-dunăreană, „de centru“), desigur, ca în latineştile: cassida (cass- + suf. -ida), ae, „cască de metal“; cassis, idis – „cască de războinic“, „război“ (figurat), „vârstă care poate duce greul războiului“; cassis, is – „reţea, plasă de vânătoare“ etc. (cf. GDlr, 168). Forma pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromânească arhaică) a toponimului dunărean este Cŕrsua / C(h)ŕrsya = rad. Cŕrs- / C(h)ŕrs- (ca în onomasticul pelasgo-daco-thrac Ana-Chars-is, atestat în orizontul anului 600 î.H. – cf. HIst, I, 338 / DLD, 532) + sufixul pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromânesc-arhaic) -ua / -ya, sufix întâlnit frecvent şi în numele cogaionice, sarmizegetusane, de plante medicinale (cf. PTZpl, I, II, 21 sqq.). Lucrarea legilor fonetice în radicalul Cars- / Chars-, din toponimul Carsua / C(h)arsya, se relevă în toponimul valah-contemporan Hârş-, din actualul Hârşova, prin „fricativizarea“ / „laringalizarea“ oclusivei surde velare k (c- / ch-) în h- (în graiul dynogaetian / dobrogean), prin închiderea lui -a- accentuat în -â- şi prin „prepalatalizarea“ fricativei dentale surde -s- (-ss-) în -ş-. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă, în dacoromâna arhaică dintre orizonturile anilor 600 î. H. şi 930 d. H.(supra), exista în circuit şi apelativul carsia („stâncă“ / „piatră“), cuvânt ce a evoluat în valaha evmezică în cârşie – formă conservată în toponimul Cârşie – judeţul Covasna (dar şi în Cârşa Roşie – Covasna, ori în Cârşu – judeţul Mehedinţi) etc. (cf. CPLR, 26), spre a se înfăţişa în valaha (dacoromâna) contemporană, cu sonorizarea fricativei prepalatale -ş- în -j-, în cârjie (cârje) / cârjă (-ie > -e / -ă). Din valaha modernă / contemporană, cu statut de regionalism, Dicţionarul limbii române moderne a înregistrat: «cârşie s.f. (reg.) – colţ de stâncă.» (DLRM, 154). Cârje / cârjă a fost trecut în majoritatea dicţionarelor tipărite în România: 1. «toiag încovoiat în partea de sus, pe care se sprijină nevoiaşii când umblă» / «băţ cu partea superioară bifurcată, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului» / «carboj de luntre»; 2. «toiagul pastoral al episcopilor (sin. pateriţă)» / «baston; p. ext. (înv.) baston care servea ca simbol al puterii; cârja aortei = porţiunea curbată pe care o prezintă artera aortă puţin după ieşirea din inimă...» (ŞDU-ed-1, 143; ŞDU-ed-2, 120; ŞDU-ed-7, 106; DLRM, 153). Într-adevăr, anticul / contemporanul oraş pelasgo-dac / valah, Carsua / C(h)arsya > Hârşova este amplasat pe un loc stâncos (azi, stâncile ce deviază fluviul se înalţă la aproximativ douăzeci de metri de la nivelul apei), bifurcând apele Dunării către Giurgeni / Vadu Oii.

b)Toponimul Carsidava. Între «cele mai însemnate oraşe ale Daciei», după informaţiile lui Ptolemeu, din orizontul anului 160 d. H., potrivit Îndreptarului geografic (III, 4 / Fontes, I, 544 sq.), se află şi Carsidava, de coordonate 53020’ / 48015’. Până în prezent, istoricii / geografii din România s-au mulţumit cu constatarea „eternizabilă“: «oraş în Dacia, probabil în Moldova, pe cursul mijlociu al Prutului» (Fontes, I, 758). Toponimul pelasgo-dac / valah (dacoromânesc-arhaic) Carsidava este compus; primul element formant este Carsi- – carsya-carsia / cârşie – „stâncă“, „piatră“; secundul element formant este -dava, „cetate / aşezare sacră“ / „oraş sfânt-zalmoxian“. Elementul formant secund -dava, din toponimele pelasgo-daco-thrace / valahe compuse, cu semnificaţia arhaică de „cetate zalmoxiană / sacră“, de „oraş zalmoxian“, a cunoscut următorul „tratament“: 1. după perioada pustiitoare a migraţiilor dintre secolele al V-lea şi al X-lea d. H., în cazul aşezărilor ce şi-au pierdut atributul de „davă“ / „oraş sacru, cetate sacră“, formantul secund a dispărut, fireşte, din conştiinţa vorbitorilor; şi nume de localităţi strălucitoare în valahica antichitate, ca Petrodava, Singidava etc., menţionate de Ptolemeu, în orizontul anului 160 d. H., apar în epoca evmezică, ori, mai exact, între anii 1784 şi 1854, doar cu prim-elementul formant: Piatra («În Moldova: [ ... ] Petrodava, acum Piatra.» – NBMV, 43 / MIMS, 73), Sângetin («Denumiri getice: [ ... ] Singidava – Aiudul Mic / româneşte Sângetin...» – HDGes, 37 / MIMS, 76) etc.; 2. dacă localitatea s-a refăcut iute după „epoca pustiitoarelor migraţii“, păstrându-şi statutul de „davă“, rămânând în conştiinţa vorbitorilor ca „oraş / cetate“, elementul formant secund, -dava, fie că s-a păstrat nealterat / integral, ca în cazul rarisim, al localităţii Capidava, din judeţul Constanţa, situată aproape de Hârşova, fie că – spre secolele mai dinspre noi – a cunoscut metamorfoza în -dova / -tova, cu -d-/-t- şi -a-/-o-, ori cu „aferezarea“ lui -d-/-t-, dând „aspectul sufixal“ -ova: Utidava / Utydava (< Uti- / Utya – „zeiţa Sora-Soarelui, Spuma Laptelui“, „protectoarea Cavalerilor Sarmizegetusei / Cogaionului“ + -dava), de coordonate 53010’ / 47040’, „situată“ de Ptolemeu nu departe de Angustia (azi, Breţcu – judeţul Covasna), a evoluat în toponimul de azi, Tutova-Bârlad, din judeţul Vaslui, supunându-se lucrării următoarelor legi fonetice: Uti- / Uty- + -dova (-a- / -o-) / -tova (-d- / -t-) > Utytova (apoi, prin afereza lui U-) > Tytova / Tutova; Moldyadava (moldya > moldă, „albie“, „cadă“, „postavă“, „copaie“ + -dava ; *Moldyadava = „cetatea / oraşul sacru dintre albiile de râuri“) > Moldidowa / Moldidova, «oraş important al Daciei», «la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» (MIMS, 73), după cum certifică, în anul 1854, şi istoricul J. F. Neigebaur (cf. NBMV, 43). Ca la majoritatea toponimelor compuse din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, şi în Carsidava – după secolele pustiitoare ale migraţiilor euroasiatice în Dacia, când oraşul a redevenit o simplă „comună“, un simplu „sat“, deci când Carsidava şi-a pierdut „statutul de oraş / cetate, sau davă“, dar şi după zeci de secole de Creştinism („cosmic-valah“), când termenul a pierdut semantismul „sacru“ / „zalmoşian“ – spiritul „economiei lingvistice“ a permis eliminarea elementului formant secund, -dava, înfăţişându-se azi drept Cârja, localitate („aproximându-şi“ coordonatele ptolemeice) de pe malul drept al Prutului, între Vădeni, Murgeni şi Rânzeşti, din judeţul Vaslui; tezaurele importantului oraş pelasg / valah, Carsidava / Cârja, de pe Prut îşi aşteaptă încă descoperitorii-arheologi / istorici. În ceea ce priveşte oraşul dunărean Cŕrsua / C(h)ŕrsya, din apropierea Capidavei, cetatea / oraşul Cŕrsua / C(h)ŕrsya, ce s-a refăcut iute după devastările cohortelor păgâne şi a prosperat, păstrându-şi „statutul de davă“, a devenit în conştiinţa Valahimii – dar numai după decăderea Carsidavei de pe Prut –, desigur, Chŕrsydava / Chŕrsodava. Toponimul arhaic-valah, Chŕrsydava / Chŕrsodava – Chŕrs-/ Chŕrs(o)- + -dava – a evoluat (în etapele: Chŕrşdava > Chârşava > Hârşava etc.) spre toponimul de azi, Hârşova, cunoscând lucrarea legilor fonetice relevate mai sus, la elementele formante Chŕrs-/ Chŕrs(o)- şi -dava (într-un

regim similar, în toponime arhaic-valahe ca: Lupyadava > Lypdova > Lypova / Lipova; Oursudava > Oursdova > Orşova etc.; într-o serie de toponime evmezice, nu s-a mai înregistrat „etapa formantului -dava“, relevându-se numai „aspectul sufixal“ -ova, de dincolo de „slavizarea bisericească şi de cancelarie“ a toponimiei pelasgo-thraco-dace, sau valahe / dacoromâneşti). c)Toponimul / hidronimul Casimcea. În provincia Dynogaetia / Dobrogea, în dreptul oraşului Carsua / C(h)arsya (Carsium / Carsion) > C(h)arsova > Hârşova, la „jumătatea“ distanţei dintre Dunăre şi Marea Getică / Neagră, se află podişul Casimcei şi localitatea Casimcea. Din podişul Casimcei îşi adună izvoarele râul Casimcea, vărsându-se în lacul Taşaul, de pe „buza“ Mării Getice / Negre, de lângă Năvodari-Constanţa. Toponimul / hidronimul Casimcea reliefează radicalul Cas- <Cars- (prin disimilaţia totală a sonantei vibrante, -r-), „stâncă“ / „pietros“, şi arhaicul sufix -incă / -i(m/n)cea („alternanţa“ -m-/-n- reverberând parcă terminaţia -m din Carsium-ul epocii de „bilingvism administrativ“ daco-latin – Carsium- + suf. -ca), desemnând „relief ornamentat cu mărunte stânci / pietre“, ori „râuleţul şerpuitor printre stâncuţe / pietre“; semantismul sincretic / estetic s-a păstrat şi în apelativul – cu statut de regionalism – casimcea, ori casâncea / casâncă, «broboadă împodobită pe margini cu flori brodate şi cu franjuri» (DLRM, 119), mai exact spus, «tulpan cu chindisite râuri». d) Onomasticele Anacharsia (Ana - Charsia), Carsian / Cassian etc. Din orizontul anului 600 î. H., s-a transmis onomasticul pelasgo-thraco-dac, Anacharsia – bineînţeles, cu „adaosul terminaţional-grecizant“, în spiritul acelor vremuri de înzorieri istorice, -os: «...şi Anacharsios.» (cf. Herodot, Istorii, IV, 46 / Fontes, I, 30). Este un onomastic pelasgo-daco-thrac ce ne apare drept compus, după cum bine a observat şi Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică, dar fără a releva lucrarea legilor fonetice (cf. DDp, 559 sqq.), având „prim-elementul formant“ Ana- şi „elementul formant secund“ -charsia – „element secund“ ce a înregistrat evoluţia fonetică precizată mai sus, la abordarea toponimelor Carsya / Charsia (Carsium, Carsion etc.) şi Carsidava; în legătură cu „ambele elemente formante“ (deşi onomasticul – dacă Herodot ar fi cunoscut semantismul „formanţilor“ – putea fi „transliterat“ Ana Charsia / Charsios), precizăm că majoritatea substantivelor masculine, în limba pelasgo-thraco-dacă, se terminau în -a (bradua / Bradua, Burebista etc. – cf. PTZpl, I, 5 sqq.), terminaţie ce a cunoscut – spre valaha contemporană – apocopa (bradu / Bradu, Brad); prin închiderea posterioară a vocalei iniţiale în o-, elementul prim-formant, Ana, s-a metamorfozat în Ona, apoi, la deplasarea accentului de pe iniţială pe finală, a cunoscut diftongarea în io-, rezultând Ionŕ; în perioada de „bilingvism administrativ“ daco-latin a revenit accentul pe silaba iniţială, ceea ce a permis apocopa lui -a, onomasticul devenind Ion, ori (cu diftongarea „creştină“ -o- / - oa-) Ioan (Oană – fem. Oana / Ioana). Desigur, fără a mai insista asupra faptului că Ana Charsia (Ion / Ioan Cârşia / Cârja – „Anacharsis“), unul dintre cei „şapte înţelepţi ai lumii antice“, originar din Dacia (România) – provincia Moldadava (Moldova), a fost un sol zalmoxian-lupac (sau „cucutenian“), deci cu „atributul cârjii, al regalităţii / domniei“, care a abandonat Zalmoxianismul („calea-spirală-planetară a Nemuritorilor“), rămânând la curtea lui Solon, spre a-l ajuta să redacteze legile ateniene (intrate în istorii drept iux Cassianus), fapt pentru care – la reîntoarcerea în Patrie – a cunoscut pedeapsa capitală, desigur, fără a mai sublinia că Pelasgo-Daco-Thracii / Valahii ajunseseră şi la „stadiul onomasticelor duble / compuse“, reţinem „circuitul milenar“ al onomasticului Charsia / Carsia, cu sensul de „tare ca stânca / piatra“, „înzestrat de divinitate cu capacitatea de a conduce / dirija poporul“, „apt de a fi rege“ etc. Cu timpul, spre a sublinia obârşia purtătorului de nume, în cazul de faţă, spre a evidenţia că provine din oraşul Carsia, onomasticul a permis sufixul „de apartenenţă“ -on / -an (u): Carsia- + -

on / -an > Carsia(o)n / (prin contragere) Carsian, rezultând spre valaha / dacoromâna contemporană onomasticele: Casian / Cassian (prin disimilaţia totală a lui -r-, dar şi sub influenţa radicalului latin cass- din cassis, cassidis, „cască de metal“, „vârstă de războinic“, din numele gentilic roman Cassius), Cârşian / Cârjan etc. Indiscutabil, bunicul sfântului Ioan Cassian era originar din Carsia / Hârşova, un războinic destoinic, un comandant care s-a distins îndeosebi în luptele lui Constantin cel Mare , poate de la Pons Milvius..., era deci un Carsian. e) Domeniul / Moşia Cassienilor. În pădurea de la Şeremet / Casian, în anul 1912, istoricul / arheologul Vasile Pârvan a descoperit şi două „districtuale“ inscripţii de hotar / mejdină, gravate pe două stânci (1,90 / 1,28 m), în limba greacă, dovezi incontestabile privind Moşia Cassienilor (datorate Cassienilor-proprietari ai domeniului şi autorităţilor urbane din antica Histrie). Inscripţiile de pe cele două stânci de hotar – «Hotarele Casienilor şi Grota» (CSb, 220) şi «Hotarele grotelor Casienilor» ( ibid.) – se completează, indicând hotarele moşiei Cassienilor şi aria Grotelor / Peşterilor (sau «Hotarele teritoriului Cassienilor şi al districtului Grotelor» – ibid.; cf. PDnSM, 83 sq.; MLpJC, 588 sqq.; Cas, 32 sqq.; VSP, 47 sq.). Ioan G. Coman certifică faptul că «Σπέλουχα este o transcriere grecească a latinescului spelunca» ş i «Κασιαυοι este transcrierea în greceşte a cognomenului Cassianus [...]. Nu trebuie să ne deruteze transcrierea lui Cassianus cu un singur s în cuvântul Κασιαυοι. Lapicidul nu era filolog.» (CSb, 220). Se cuvin totuşi câteva oservaţii: 1) în orizontul anului 360 d. H., onomasticul nu era nici latinesc, nici grecesc, ori de alt soi, ci era pur pelasgo-dac / valah; Casian este bine transliterat greceşte în inscripţie, din valahă, unde nu se punea problema sonorizării fricativei / constrictivei -s-, intervocalic, în -z-, ca în limbile pelasgice / romanice de vest – cum nu se pune nici după milenii în dacoromâna / valaha contemporană. Deoarece numele sfântului valah a cunoscut marele circuit patrologic cu -s- geminat (-ss-), pentru a nu fi sonorizat, respectându-i autentica pronunţare valahă şi de către occidentali, îl grafiem Cassian (chiar dacă localitatea ce-i poartă numele astăzi în România este scrisă firesc-dacoromâneşte, cu un singur -s-, Casian); 2) în orizontul anului 360 d. H., Valahii din provincia imperial-romanică, dunăreano-pontică, Scythia Minor (Sciţia Minoră / Mică), erau cunoscuţi sub numele de Scythi / Sciţi; în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. H., Scythia Magna, sau, pur şi simplu, Scythia („ţara din calea năvălitorilor Sciţi / Scoloţi“), adică Dacia Nord-Dunăreană, începuse să fie cunoscută sub numele de România (la Auxenţiu Durostoreanu, în Epistula de fide, vita et obitu Ulfila, apare – negru pe alb – «…in solo Romaniae…», solum Romaniae, pământul / Ţara României – ADEp, r. 26; cf. Fontes, II, 112; PTAD, 116 sqq.); 3) se ştie că sfântul Ghenadie de Marsilia a preluat stindardul misionar al Creştinismului de la sfântul valaho-dac Ioan Cassian; când Ghenadie de Marsilia scrie (la vreo 35 de ani de la moartea sfântului), în De viris illustribus (62): «Cassianus, natione Scytha*...» (GMDv, 82 – apud CSb, 217 sq. / Cas, 33), trebuie să se traducă exact: «Cassian, de Naţiune Valahă, din provincia imperial-romană Scythia Minor...» / «Cassian, de naţiune Valah...»; 4) « Σπέλουχα este transliterarea grecească a latinescului spelunca, desemnând nu numai „grotă, peşteră“, ci şi „casă de la ţară“, „conac / vilă“, îndeosebi între orizonturile anilor 360 şi 582 d. H. («Spelunca era numele unei case de ţară a împăratului Tiberius» – GDlr, 1145). Districtul Grotelor / Peşterilor din moşia Cassienilor era rezervat ordinului călugăresc / monahal, evocat de sfântul Ioan Cassian în prefaţa lucrării Aşezămintele mânăstireşti (De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis / Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale).

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

“..

NOUĂ RADIOGRAFII ALE „CAZULUI DACIA.

„Cazul Dacia...“ durează în instanţele istoriei din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Roman de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproape două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, imperiile-hiene – antice, evmezice, ori contemporane – au tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au tot ciopârţit, „până la os“, marele, blândul, sfântul său Popor Pelasg > Valah, şi, aidoma neistovitelor caracatiţe uriaşe, cu mii de braţe / tentacule, cu cratere-ventuze, i-au absorbit / jefuit bogăţiile solului edenic, ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subsolului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezaure – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor / davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui, idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc.

La această concluzie conduce şi examinarea atentă a celor „nouă radiografii“ recente, datorate eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, (2011), carte a cărei „materie“ – de dincolo de un „incitatnt Argument“ – se structurează într-un „mausoleu-octoedru“, pe-ale cărui „feţe-panouri-solare“ stau caligrafiate: 1 – Cazul Dacia. „România Mare“ – o autentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpuşari să creadă că ne-au „dus de nas“ (paginile 11 – 76); 2 – După 21 de ani... sau: pentru dispariţia Statului Masonic (paginile 77 – 88); 3 – Martiriu şi... expectativă (paginile 89 – 101); 4 – Cândva, nu de mult, poporul ăsta al românilor a avut altă fibră de Duh... – avea Reacţiune !!! (paginile 102 – 113); 5 – Când va învăţa România să spună şi „NU!“ (paginile 114 – 130); 6 – „Democraţia liberală“ – ca instaurare a banditismului, trivialităţii şi haosului „multilateral dezvoltat“ şi programat (paginile 131 – 160); 7 – Magia Neagră a unei istorii a românilor... făcută de trădători şi de „alogeni“ – marginalii şi dezvăluiri în premieră (paginile 161 – 177) şi 8 – Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hristică, de Neam?! (paginile 178 – 206).

„Radiografia“ dintâi. În „deschiderea“ cărţii, Adrian Botez îşi „pro-jetează“ distinsul receptor în „circularitatea“ / „ciclicitatea“ arheic-arhaicei „scrise a Omului / Neamului“, «de la Originea-Paradis, înapoi, la Originea-Paradis», fireşte, în „speţa“ Daciei şi a poporului său, Poporul Pelasg > Valah, irepresibilă „circularitate“ cu finalitate – aceea de «a-I dovedi lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de Dumnezeirea fiinţei / fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă“ şi nici „prin predestinare funcţională“ [...], ci cu toată fervoarea Duhului său Viu [...], prin infernul istoriei», întrucât, «în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei... şi ne vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei... – cu o condiţie: să îndurăm

infernul cel mai adânc..., politicianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea [...]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi... – şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai..., printre sfinţi, martiri şi îngeri... [...], pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la România transistorică / anistorică» (Argument, p. 5 sq.), adică, de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine.

„Arcul“ eseistic adrian-botezianic se exercită cu un original, fermecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte opt secţiuni / „macrocapitole“ ale cărţii (v. supra) –, între rugăciune / psalm şi pamflet («Nu avem nicio scuză, în această privinţă ! ...Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol !!! Suntem trădători de Duh Dumnezeiesc... – deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh...! Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu ! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric, cel de-a pururi !!! ...Doamne, Iisuse Hristoase, trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză [...]» – ibid., p. 9 sq.).

„Radiografia“ secundă. (1) Prima secţiune, structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abordează probleme stringente ale istoriei, ale contemporaneităţii Poporului Pelasg > Valah, mai toate încordând timpanul receptorului de azi din Dacia – România, Republica Moldova / Basarabia, Macedonia etc.: («I. „Tot Balcanul a fost românesc“») problema Patriei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea-Timoc / Serbia, 8 septembrie 1916 – 6 august 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită – prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi, a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bulgaria), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei şi vieţii noastre [...]; iar mijloacele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt nicicum cele „democratice“ – de fapt, luciferico-masonice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea [...] conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va determina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc...» (p. 12 sq.); («II. „Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român“...») complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu-Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p. 15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru, Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelasgo(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Roman de Răsărit / Apus, de Imperiul Bizantin / Latin, de Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar, de Imperiul Turc / Otoman, de Imperiul Rus / Sovietic, de actuala Uniune Europeană (ce cultivă, de pildă, „confuzia etnică“ între Români = Pelasgi > Valahi şi Rromi / Ţigani, susţinându-se propagandistic de către Franţa, Anglia, Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România – iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi „ţara / ţările de origine a ţiganilor / rromilor“, nu India, ţara de la periferia căreia au migrat în toată Eurasia, de prin secolul al V-lea d. H.; («III. „Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii“...») problema re-Unirii Pelasgimii > Valahimii între hotarele Pelasgiei > Valahiei / Daciei (Blaquie / Grande Blaquie – cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii 1185 – 1280 / 1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinastiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hotarele Daciei Antice Sud-Dunărene / Nord-Dunărene) nu este numai problema „guvernanţilor“ de Bucureşti (cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori „a Aromânilor“ (mai exact spus, a Macedoromânilor, Meglenoromânilor şi Istroromânilor, adică a Valahimii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, „ce s-a tot lăsat dezbinată“), ci rămâne, în ultima instanţă a istoriilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg > Valah; («IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne numim...») „orbecăirile“ evmezice ale cronicarilor / istoricilor umanişti / iluminişti, ori contemporani, ce n-au ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja cumva „deşănţatele

imperii“) că, etniceşte, noi suntem Pelasgi > Belagi (Belaci) / Belachi > Vlahi / Valahi, după cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mântuitorului; («V. „Limba românească e mama limbii ceii lătineşti“...») limba pelasgă > valahă (dacoromână), după cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Marior) încoace, este „mama“ / „muma“ celor „nouă limbi pelasge / pelasgice“, nu „limbi romanice“; («VI. Tragedie ardelenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cutezători războinici ai Terrei: Traco-Dacii !!!») „problema trădării“ Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la Dunărea de Mijloc şi din Ardeal / Transilvania; («VII. Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori“; iniţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam...») „Biblia“ Valahimii; («VIII. România – „vatra veche a Europei... şi nu numai...») Old European Civilization adică vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); («IX. A nu se vedea pădurea din cauza copacilor... sau: Tracia nu este a tracilor») Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thraco-Dacilor); («X. Falsificarea istoriei... în oglinzi: a. Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Arcul lui Constantin – oglinzi...; b. Falsificarea istoriei») un aspect „contemporan“ al conspiraţiei anti-Dacia: „...manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman...“; («XI. Dispariţii misterioase şi extrem de... „disciplinate“...») distrugerea / dispariţia istoriilor veridice despre Daci / Dacia („Getica“, de T. Statilius Crito; „Istoria Romei“, de Appianus) etc.; («XII. ...Totuşi, despre alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmoxian-creştină“ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.); («XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi / aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra...») aspecte ale Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; («XIV. Goţii despre Geţi... adică, despre ei înşişi !!!») „confuzii“ etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.), Dacia şi Dacii / Geţii ca Goţia / Goţi (cum, de altfel şi subtil-articulata „confuzie“, Dacia / Daci – Sciţia / Sciţi, pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în anul 292 d. H. ca Dynogaetia / Dinogeţia (partea dintre „marile bălţi“, Delta Dunării, ţărmul Mării Getice / Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna, partea de sud delimitându-se de „linia“ Odessos / Varna – Appiana / Olteniţa) să fie desemnată ca provincie imperial-romană prin sintagma Scythia Minor; supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponimul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia / Dinogeţia, de prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Dobrogea); («XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi... textele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel“, întru limbajul îngerilor...») „lucrarea“ imperial-mancurtizatoare asupra Plelasgilor > Valahilor; («XVI. Tracii îmbrăţişează Terra... nu doar prin limbă...») „săvesciana“ deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; («XVII. Sfântul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tracilor luminoşi») sfântul munte al Daciei, Cogaionl, în „tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie“, în Geografia lui Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah până azi; («XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru / Spiritual: Lah / Valah») un pamflet împotriva aberaţiilor filocumaniste ale pseudoistoricului Neagu Djuvara; («XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii») problema „stelelor“ Logosului; («XX. Am ajuns la finalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe / fiinţări terestre...») problema sacrei misiuni cosmoterestre; («XXI. Pricoliciul şi... Învierea !») - licantropia şi stindardul Daciei.

A treia „radiografie“. (2) Partea secundă a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez priveşte „francmasoneria“, „plutocraţia iudaică“, „liberalismul şi comunismul“, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioasă“ din Dacia / România, „corupţia generalizată“ în manieră neofanariotă, «de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial» (p. 77), «linşajul elitelor şi calomnierea martirilor Neamului» (p. 78), „pacea socială“ şi „războaiele energiei“, „otrăvirea globală“, haotizarea şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de învăţământ («...deja vedem că se pregăteşte „elevul / tânărul-jivină“, incult până la barbarie şi sclavie, egoist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic...» – p. 83 sq.), a sistemului de sănătate, a sistemelor economice etc.

A patra „radiografie“. (3) A treia parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, abordează „eclipsa de Duh“ în raportul entitate arheică / divină – neam / popor: «... în secolul al XIII-lea, toate popoarele Terrei au intrat în eclipsă de Duh..., de fapt, „un blocaj recapitulativ“ al câştigurilor şi pierderilor din acţiunea spiritual-hristică. [...] Poporul român (direct sau prin ... „regii şi împăraţii săi“...) a avut destule eclipse (cele mai apropiate: 23 august 1944 [...], apoi 25 decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost de acord cu blasfemia asasinării unui conducător [...], iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009, când nu doar „frauda de noapte“ l-a reales pe Băsescu, ci şi „scursurile“ [...]» (p. 91 sq.).

A cincea „radiografie“. (4) A patra parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se focalizează asupra „fibrei de Duh“ a Valahimii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Independenţă din 1877 – 1878: «...în 1877 – ’78, noi, românii, am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi de „spălare a ruşinii ruşilor“...) şi în secolul al XX-lea («...în cele două războaie mondiale am dus lupte grele – în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani, în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale armatei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea bolşevică, din 1917..., dar şi a dezbinării din cadrul politicienilor români şi al camarilei regale... şi chiar a regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi iresponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Băsescu [...]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu, pentru „încăpăţânarea“ lui naţionalistă, pentru „excesul lui de personalitate“, extrem de benefic, în esenţa lui..., vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Românilor [...] ...Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoace, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjocorească, să ne facă ei geografia şi istoria [...]. să ne conducă – Marko Bella – vice prim-ministru..., UDMR-ul terorist decide împotriva românilor prin şantajarea tuturor guvernelor româneşti... cârpe şi Iude !!! – adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor - este un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajunge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Secuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !... autonomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului / Ţinutului Secuiesc,,,, rupând România în două, din mijlocul „steagului“ ei găurit, în decembrie 1989, la casa popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului de la Viena!!!..., cărţi de istorie şi geografie „aranjate“ la Budapesta !... pe când copiii de român nu mai au dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele reale !!! [...] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe...» – p. 102 sqq.).

A şasea „radiografie“. (5) A cincea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se axează pe faptul că «trăim , azi, o istorie bleagă a României» (p. 114 sq), „istorie bleagă“ constând într-o cumplită serie de „veniri“ / „venituri“ („imperial-scursori“) pe fondul cancerului corupţiei din România – „inima“ contemporană a Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricultura Ţării!“. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte...minunate pârloage! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Industrie!“. Şi tu, bleg şi corupt, transformi fabrici, uzine, rafinării... în schelete! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi păduri!“. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe Nicolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea munţilor..., sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte...minunate pârloage!». Şi seria cumplitelor (ne)cazuri din Dacia / România comandate de „multinaţională / transnaţională“ continuă de mai bine de două decenii astfel: «...„Transformă-i în sclavi şi terorizează-i pe angajaţi [...] Nu-i plăti decât cu zgârciuri, cu mizerii,

care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni ! Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică există...!“ [...]; ...vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi crăpi de-atâta împrumutat!“ [...]; „Fă autostrăzi invizibile, ca să avem noi purcoi şi sodom de bani, iar voi să nu aveţi autostrăzi – canci, bre!“ [.. .] Tu, Ţara Aurului şi Duhului lumii, de azi, nu mai ai nici un miligram de aur, şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model Mondial pentru Prostie şi Boală!“» etc.

A şaptea „radiografie“. (6) A şasa parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros clamor sempitern, aşa-zisa „democraţie liberală“ a terorismului / banditismului de „băsescian stat reformat“, „haosul multilateral-dezvoltat şi programat“ pentru că: a) «...valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi stabil, fără valorile moral-religioase» (p. 134 sqq), adică fără „valorile Ortodoxiei“; b) «nicio orânduire n-a respectat omul... – deci nici pe Dumnezeu ! –, dar niciuna nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea „haosului programat“ şi a „haosului multilateral dezvoltat“, cea a zarafilor, „democraţia liberală“, deh ! – care vrea să ne convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de prezenţa lui în ... bănci şi în bancomate» (p. 139 sqq.); c) «prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de trufie» = „acceptarea domniei răului în lume, a războiului sinucigaş şi a veşnicei orbiri / anihilări a demnităţii umane“; [...] g) a renunţa la „slujirea lui Dumnezeu“ înseamnă a accepta robia Satanei „democratice şi liberale“ etc.

A opta „radiografie“. (7) A şaptea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se constituie din «marginaliile şi dezvăluirile în premieră», „marginalii“ privitoare la «magia neagră a unei istorii a Românilor... făcută de trădători şi de „alogeni“» (p. 161 sqq.): «...Toţi mârlanii şi toate „curvele morale“ se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de hoit. [...] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii“ în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice“ (de magie neagră“, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi“, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu poate fi studiată şi în limba maternă de către minorităţile naţionale, informează Mediafax.“ [...] Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai „ager la ochi“, în această problemă gravă a României de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea predării istoriei şi geografiei României în limba maghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pedelişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române. [...] Normal ar fi fost ca măcar aceste două discipline să fie asimilate de compatrioţii noştri maghiari în limba română, limba oficială a statului în cadrul căruia sunt şi ei cetăţeni. [...] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă... ». Autorul mai supune analizei în acest macrocapitol: «limbricii „epocii de aur“ băsesciene, „juni“ educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale [...]», «...„drepturile colective“ în Vestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre» etc.

A noua „radiografie“. (8) A opta parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, încordează timpanul / auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mondială» (p. 178 sqq.), la «puşcăria Duhului tuturor popoarelor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la profilul «conducătorului adevărat ca entitate constructiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de globalizare“, la „războaiele informaţionale“, la „guvernul mondial“ / „guvernul conspirativ“ („guvernul din umbră“), la „criza globală de sistem“, la «iluzia Libertăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană, la „perfecţionarea Planului Dalles“, la „Proiectul Harvard“, la «false descoperiri arheologice pentru a submina credinţa» etc.

Prin „Cazul Dacia...“, de Adrian Botez, pare-se că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Dreptate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii de moarte – „din lăuntru“ şi „din afară“ – ai Daciei, în cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin vitregele / vitregitoarele istorii – ale marelui, străvechiului şi blândului nostru Popor Pelasg > Valah. (Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia“... – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011, pagini A-5: 208; ISBN 978-973-146-155-7).

Ion Pachia TATOMIRESCU

Dacii în analele france (secolul IX)

Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, ce ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia. Perioada istorică cuprinsă în aceste anale medievale este 741-829. Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor spuraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda. Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835. În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard[1] îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „...s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci,

Iazigi, Moravi...”.[2] Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. [3] Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.[4] La vremea acestuia, teritoriul respectiv Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.[5] Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazig ia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică. Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele l ui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti.[6] Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor. „DCCCXXIIII. [...] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.”[7] Bibliografie 1. Bărcăcilă Al., ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova. 2. Schnetz Ioseph, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940. 3. Rosamond McKitterick, History and Memory in the Carolingian World, Cambridge University Press, Cambridge, 2004. 4. Scholz Bernhard Walter, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard's Histories, University of Michigan Press, 1970. 5. www.thelatinlibrary.com [1] Curtean și cronicar franc al Imperiului Carolingian (775 -840). A scris în timpul împăraților Carol cel Mare și Ludovic cel Pios. [2] ”Carolus... per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.” Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790. [3] Al. Bărcăcilă, ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova, p.22. [4] Ioseph Schnetz, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940, p.V. [5] Al. Bărcăcilă, op.cit., p.24. [6] Bernhard Walter Scholz, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard's Histories, University of Michigan Press, 1970, p.116. [7] http://www.thelatinlibrary.com/annalesregnifrancorum.html

Dragnea Mihai

ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine şi ruşinoase ale României de azi, îşi asumă tot

mai puţine responsabilităţi spirituale, îşi afirmă tot mai slab şi mai vag existenţa spirituală - ajungându-se, chiar, la situaţia incredibilă, a lepădării (de către o parte, e drept, încă mică, dar guvernantă, prin voce şi forţă politica) de propria identitate spirituală. Acest neam zace, lâncezeşte şi aproape dispare: semnele existenţei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fără vlagă, fără relevanţă, fără o continuitate ritmică vitală. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proporţii, ar părea exagerat să i se ceară, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tămăduire magică, mitică. Dar, după opinia noastră, tocmai trădarea originilor este cauza bolii şi a colapsului spiritual actual - care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui - moarte percepută, încă, acum (de către puţinii români care mai au simţul premoniţiei) ca tragică. Foarte curând, doar dramatică - sau nici măcar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenţă, dacă nu chiar cu o tresărire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabilă, bucuria - pentru că vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existenţei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituală şi prin forţa iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pildă, o ştia şi o enunţa, foarte clar şi foarte răspicat: «Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei - aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţârii româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi

Românilor, misiunea voastră sacră, pe acest pământ, n-aţi împlinit-o. Voi adormiţi înainte de a vă trezi cum trebuie. Voi vă contraziceţi propriul imn, în vorbele lui inspirate - voi îl contraziceţi pe însuşi mult îndurătorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însă, pentru cei ce-1 iubesc şi-i respectă poruncile sfinte. Pentru cei care se leapădă de El - este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai

» (cf. Misiunea noastră ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituală Românescă este aceea de CANDELĂ SPIRITUALĂ, DE CREDINŢĂ TARE/NECLINTITĂ, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, cărora li se vor stinge (în istoria viforoasă!) candelele lor, şi le vor re-aprinde – „lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsă de hotărâre, de voinţă, de vigoare - a o fi uitat. Ne lepădăm, aproape furioşi, de acele vorbe, precum că fiecare neam are. pe acest pământ, misiunea lui sacră de împlinit. Şi, numai după îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul să se odihnească. Chiar să dispară.

Îmi voi permite să părăsesc, temporar, stilul neutru şi, oarecum, pedant - în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie şi, sper, mai convingătoare decât radiografiile savant-analitice:

cumplită pedeapsă este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru - imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodată pe Dumnezeu. Feriţi-vă de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitătorilor cu ştiinţă, români. Căci Dumnezeu este Adevărul - iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu vă va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Dacă nu veţi împlini datoria sacră către Arhanghelul vostru de lumină şi rost adevărat - Dumnezeu vă va şterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobilă misiune: aceea de a lumina şi a întări, prin lumină adevărat-spirituală creştină, acest răsărit de lume.

Dar, iată, uitarea de frate şi soră. renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITĂŢII NAŢIONALE - par a vă condamna, din păcate, la dispariţia nemiloasă, ci, după purtarea voastră jalnică - o dispariţie dreaptă. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastră - pentru că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, păzitor de rost şi poruncă, va lumina la fel - dar pentru alţi oameni, uniţi spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA - trăiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio altă semnificaţie, nicio altă poruncă, din nicio parte şi a nimănui - nu au nici cea mai mica relevanţă, în faţa semnificaţiei şi poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta şi nu va înţelege nimeni că am dispărut, pentru că ne-am luat după alte glasuri - perfide glasuri, de sirene vicioase şi viciate, distructive, satanice. Datoria noastră este (cât pe-aci să spun era) de a avea sufletul şi urechea aţintite spre singura sursă de voce şi poruncă valabilă: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni să întrebe de amănuntele vicierii Neamului nostru, ale înşelării Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivităţi sau indiferenţe, prin căderea în mreaja forţelor satanice ale unor organizaţii „umaniste" internaţionale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai puţin oculta) propagandă masonică - şi mai ştiu eu ale căror glasuri şi curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu interesează, cu adevărat, în ce împrejurări a pierdut Graţia Divină un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, crăìi, neamuri - dispariţia noastră. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „ştiinţifice" - act de dispariţia noastră. Atât şi nimic mai mult. Numai că. toate, sau majoritatea neamurilor stinse - şi-au împlinit, înainte de dispariţie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacră, au ascultat voinţa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu contează decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu dată - şi îndeplinită sau nu. Deci, simplificând, am putea spune că nu există, în istoria divină, neamuri - ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capătă, în planul divin, un rost). Noi, dacă ne vom stinge, vom muri ruşinos neîmplinind, neascultând porunca divină, neaplecându-ne, cu râvnă, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA şi CIVILIZAŢIE BALCANICĂ", a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucureşti 1983, pag. 411), se arată, clar, că, individual, românii-aromâni dovedesc că ştiu despre misiunea neamului românesc şi, pe cât le stă în putinţă, fac adevărate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea modernă (în Ungaria, în special - cazul Şina). Deci forţă spirituală există: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Să încercăm, totuşi, să ne ponderăm mânia, din disperare născută - şi să privim mai cu milă şi înţelegere, mai apropiat, acest neam - căci este al nostru, îi aparţinem şi altul n-avem - Dumnezeu a ales să ne naştem, noi, românii, ca români, şi nu altfel; este ceva în marea taină a sorţii - soarta individuală interdepinde de soarta colectivă. Şi dacă noi nu ne înţelegem şi nu punem întrebările corect şi drept - atunci, să aşteptăm de la străini un tribunal drept şi nepărtinitor? De la străini, care ştiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârşiţi de influenţa ahrimanică, abia aşteaptă să scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Căci ei, străinii ahrimanizaţi nu-şi doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competiţie oarbă, al cărei deznodământ va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pământul întreg - ca astru spiritual. E o aparentă contradicţie - de fapt, o sinteză spirituală

(interiorizată) extraordinară, a românilor; când părea că vulcanismul, vlaga latină s-a subţiat (prin rafinament), până la decadenţă, sau chiar impotenţă spirituală şi existenţială - a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) - ţâşneşte HORA, ţâşnesc gesturile surprinzătoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneşte şi susţine, din interior şi din profunzime) ţâşnesc revoltele, volutele de gândire şi exprimare, violenţe inspirate, metafizice. Ar fi, realmente păcat. Ca tocmai în aceste vremuri aşa de tulburi - să dispară conştiinţa misiunii noastre de stea bethleemică (de obicei, în vreme de restrişte, un neam se coagulează, spiritual, se solidarizează, interior şi exterior - şi nu se dezagreg) - stea bethleemică a spiritualităţii umane din răsăritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitentă năucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului - paralizează voinţa şi viaţa moral-spirituală ale neamului. Pentru că spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minimă: ai nevoie cel puţin de un reper, în funcţie de care să te mişti. Or, de la catolicism (a cărui ofensivă este continuă şi subtilă, dar putând, oricând se iveşte prilejul, să accelereze şi să îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al mişcărilor aşa-zis de „extremă dreapta" (care au fost reale, au avut un conţinut profund spiritualist şi autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciprocă a tuturor ideilor (şi ideologiilor şi a tuturor purtătorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturală, spirituală, economica, până li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc - totul este pus 1a bătaie pentru a-1 zăpăci şi, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (şi, din păcate, chiar pe intelectualii „de rasă", fără calităţi de excepţie, iniţiatice). încă şi mai imposibil este făcut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituală a tuturor membrilor neamului, starea euharistică a neamului, de trăire întru Hristos. Sunt tăiate sau bruiate toate căile de comunicare interumană - prin întreţinerea stării de haos social, economic, mora şi spiritual. Şi totuşi, în ciuda acestui război total, în care ne-au aruncat duşmanii înverşunaţi ai spiritualităţii, ai creştinismului - forţele ahrimanice - în ciuda acestei stări de război al tuturor contra tuturor - nu trebuie, cu nici un chip, să ne pierdem cumpătul. Chiar dacă e periculos să te mişti în exterior, fără să fii resorbit într-o prăpastie (a neîncrederii totale, a disperării, a pervertirii şi trădării etc) - acest teren, peste tot minat, trebuie să rămână în afară; înăuntru trebuie si ne intensificăm mişcarea spirituală - credinţa, speranţa, iubirea, voinţa de solidaritate. Şi, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremurătoare, se vor mişca unele către altele - şi ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, sperăm, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituală, comuniunea, înţelegerea stării de continuă crimă, în care trăim (împinşi prin pervertirea, treptată, a fiinţei noastre, în instituţii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) să mai însemne ceva. Să fie utilă pentru recuperarea, integrală, a fiinţei noastre spirituale.

Într-o primă etapă, să facem efortul de a afla şi a şti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu interesează, decât în măsura în care suntem în stare să avem, să afirmăm, ba chiar, de ce nu, SĂ IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRĂ ŞI MISIUNEA NOASTRĂ SPIRITUALĂ, DIVINĂ

Distrugerea, lichidarea fizică, discreditarea morală - făcute cu o furie morbidă, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonşalanţă, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionară a autenticului geniu

. Deocamdată, sunt nu ani, nu zeci de ani - ci sute de ani de când orice politică românească a îndepărtat, stăruitor şi perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cică... - noi suntem cum şi cât se vede (asta însemnând bun sau rău, în funcţie de conjuncturi neromâneşti, sau de interese meschine, individuale, iar nu naţionale) etc. etc. Probabil că, în mare măsură, fără să fim conştienţi, ne-am îndepărtat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar şi răspicat, ca un adevărat vizionar.

Care a fost reacţia oamenilor politici, faţă de atitudinea metafizică la vârf, singura justă?

trebuie să dea serios de gândit tuturor celor care-şi îngăduie să vorbească despre Eminescu detractori sau apologeţi.

Iată ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentală şi spirituală, atât a românilor aurelianici, cât şi a celor traianici: „Nestatornicia noastră [...] a făcut atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de putere vie [...] Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatiaca până la Marea Neagră, care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră [...] Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legătură de cultură cu acele centre politice, create de naţionalităţile lor [...] numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi, chiar pentru cei de un neam cu noi" (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înţeles, de-a lungul istoriei româneşti aşa-zis moderne, că misiunea sacră a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinită prin starea ciuntită a neamului, prin fragmente de trup şi de mădulare (spirituale) ale neamului - ci prin sinteza, în spirit şi trup, a românilor de la nord şi de la sud de Dunăre, a celor „traianici", deopotrivă cu cei „aurelianici"? Prin unirea, în principal spirituală, a tuturor românilor. Astfel, forţa românilor, prin dezbinare şi uitare voită, devine nesemnificativă. Niciodată nu vom putea să ne impunem misiunea sacră, uitând jumătatea de neam din sudul Dunării, lăsându-i pradă pieirii şi uitării, deznaţionalizării forţate şi barbare, făcute într-un ritm necruţător, deznădăjduitor de rapid - de către cei care, fie au fost nişte sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet şi rost, fără slavii de răsărit) - fie au avut, cândva, misiune sacră, dar după ce şi-au împlinit-o, au fost cuprinşi de forţe ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici şi teribili în acelaşi timp, prin monstruozitatea acţiunii, prin decadenţa, josnicia spirituală care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevărat pericol de moarte îi paşte pe fraţii noştri de la sud de Dunăre: se află în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor mulţi şi schelălăitor de slabi, în faţa celor puţini, dar eroici în duh şi simţire.

Iată ce ne semnalează Florin Cândroveanu, în legătură cu atitudinea, din Grecia (chipurile, ţară europeană, modernă, creştin-ortodoxă, membră a N.A.T.O.), faţă de aromâni: menţionăm că Grecia nu admite minorităţile naţionale - atitudine exprimată într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe strada, la târg, la locul de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea e a elenilor. Scopul scuză mijloacele" (România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune că această poziţie este una singulară, extremistă etc - iar nu una caracteristică grecilor, în general. Dar prin politica grecească de stat - se fac toate eforturile pentru asimilarea naţională a aromânilor - deci se operează guvernamental la dizolvarea completă a etniei aromâne.

Această ură pare complet disproporţionată, faţă de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilării forţate, de către greci. Dar nu e aşa: ura este una corect calibrată (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, dacă nu de mii - de vlaga misiunii divine, neo-grecii - ui neam cuprins de forţele ahrimanice, pătrund în oricare trup părăsit de viaţă, dar care refuză să-şi înapoieze forma epuizată (de semantică etnică, de misiuni etnică) - ţarinei. Ei bine, aceşti neo-greci refuză să dispară, pentru a lăsa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divină. Acest neo-greci refuză ştafeta spirituală, decentă şi dreaptă - urlă sălbatic, înfiorător, di invidie şi mânie neputincioasă, văzînd - clarvăzând (căci şi Satana are momente de clarviziune) cum rămâne, viu şi cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos

stârneşte şi întreţine speranţa noastră: cu cât urlă ei mai tare, cu atât e mai limpede că îndoielile cu privire la vigoarea profundă a neamului nostru izvorăsc din îngrijorarea, cu vedere scurtă, a unor copii (ingenui - dar ingenuitatea nu ţine loc de clarviziune) - iar nu din adevăr. Misiunea noastră va fi împlinită, printre urletele dezlănţuite, dar fără spor, ale satanelor lumii.

II- ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU ŞI POLITICA GRECO-BALCANICĂ

Să urmărim, totuşi, gloria şi umbrirea gloriei acestor bravi fraţi ai noştri de sânge, fraţi buni, de tată şi de mamă - românii din sudul Dunării - cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968) - singurul călător prin Macedonia, care, chiar măcinat fiind de boală, a făcut eforturi imense şi de bună-credinţă, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât şi viitorimii, adevărul. Adevărul despre măreţia şi puterea spirituală, de rezistenţă prin limbă şi duh, a aromânilor - în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethlehemică - dar şi adevărul despre ce li se pregăteşte aromânilor - despre crima etnică (etnocidul) - continuă, efectuată de duşmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desăvârşit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor naţiunilor care-şi zic „civilizate” - dar care dovedesc un cinism şi o lipsă de simţire revoltătoare, în faţa drăceştii obstinaţii a neo-grecilor, de a stinge definitiv sămânţa aromânilor. Din păcate, ceea ce este mai râu şi mai revoltător şi mai dureros - este că politicienii români, de la nord de Dunăre, au rămas surzi la apelurile disperate (dar făcute cu o tragică demnitate şi luciditate) - cum surzi au rămas şi rămân şi politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea să refacă Imperiul Roman de Răsărit în sens invers, dinspre Nordul Dunării către Sudul Dunării (cum au vrut şi au şi încercat ruşii, de-a lungul veacurilor), până la Marea Egee, dată fiind misiunea lui de a împărtăşi Neamurilor Întunericului –Lumina! - este silit, printr-o criminală indiferenţă, să se restrângă, până la aproape, extincţia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg să închipuie fel de fel de hărţi ale Europei şi variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (şi aceste hărţi de hârtie devin, pe nesimţite, în mod ocult, hărţi vii, zone de influenţă - comercială, politică, militară etc) - iar nouă, românilor, legatari testamentari, de drept şi spirituali, ai romanilor (prin viziunea genială a împăraţilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disoluţia spirituală a Imperiului Roman în partea de apus şi voiau, în chip compensatoriu, s-o refacă în partea de răsărit a lumii lor) nu ne este permis nici măcar gândul unei fraternizări spirituale a tuturor românilor - într-un spaţiu al Răsăritului - nici măcar nu ne este permisă răsuflarea normală, a duhului nostru naţional? De ce trebuie, noi, să ascultăm, mereu, umili, paralizaţi de frică - de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasă fluvii de sânge, de crimă, pe unde trece? De ce nu ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să ne ridicăm fruntea, să ne înfoiem coama leonină - şi să purcedem la făurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Răsăritului Europei? Trebuie să ridicăm ochii, pentru a căpăta perspectivă - şi pentru ochi, pentru a ne vedea trupul măreţ, şi pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim - aici, în Răsăritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului - iar nu barbarii slavi, care se zbat, fără folos, în propria neisprăvire, şi nici epuizaţii şi ahrimanizaţii greci - trebuie să începem odată marea, eroica bătălie, prin care va triumfa, nu în altă parte a lumii, decât în Răsăritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vădi neamurilor adevărate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a

Omului, în cadrul stadiului ocult al Pământului. Şi pur-cederea către stadiul ocult Jupiter - starea omului cu Trupul Moral, a Omului - omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fără să fie şi ale altora" (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 - în traducerea, de excepţie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns şi suferinţă - care duce la marea Lumină a Revelaţiei lui Dumnezeu. Victoria celestă trebuie să treacă prin Valea Plângerii. Ia aminte, şi încordează-ţi, spre zbor către Christos, puterile speranţei, Neam al Românilor. Căci clipa ta se apropie - şi curând chemat vei fi la truda slăvită pe acest pământ: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu - bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie să fie combătut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria şi „comisarii culturali" trebuie să piardă partida mondială, dimpreună cu forţele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu - Christos al Adevărului a devenit nu doar o urgenţă românească naţională - cât. mai ales, una mondială. Lumina bethleemicâ de aici. din Răsăritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iată, acum, ce spune Bolintineanu, despre situaţia aromânilor, la 1858: „.. - Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre - fiind în duh, de fiinţa, peste un milion, în vreme ce, aceia care ÎŞI spun stăpâni si majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni ţi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfăcător ;

În Macedonia sunt

150.000 greci;

: 200.000 albanezi;

120.000 greci;

300.000 bulgari;

450.000 români;

200.000 români;

50.000 turci;

350.000 români;

100.000 greci;

700.000 albanezi;

200.000 români;

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală” (Călătorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari (masoni) români de la 1848, face excepţie de la internaţionalismul cosmopolit al masoneriei - masonerie care a instigat şi condus, ocult, revoluţiile vremurilor aşa-zis „moderne" - printre care se numără, evident, şi revoluţiile paşoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiză foarte lucidă a cosmopolitismului şi, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei creştine (a se vedea doctrina catolică), ajungând la concluzia firească: „Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSĂ LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR

Câtă candoare şi totuşi, şi arşiţă de dor şi de măreţie, înaltă demnitate românească, suflă peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastră..." Ba - TREBUIE SĂ FIE! Mai exact - trebuia să fie atunci, la timpul încă potrivit. Cum a putut să fie ideea austriecilor (sprijiniţi, subtil, de maghiari - şi evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârşit de secol XX, de a reînvia şi reface spaţiul Imperiului Habsburgic? - Un imperiu care, şi când a existat de facto şi de jure, a fost o creatură politică artificială, hibridă - spre deosebire de spaţiul românesc, având drept coloană vertebrală, Dunărea - a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul şi prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fraţii români, „traianici" şi „aurelianici", pentru prima oară după masiva retragere aureliană, au comunicat în mod direct. Dar cum poate să fie ideea germanilor de a-şi planta influenţa, de-a lungul şi de-a latul Europei, înaintea războiului ultim mondial, prin

. Cele din urmă sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva să păstreze sau să piardă (...) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât naţionalitatea (...) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine naţiunea. A se cârmui bine naţiunile, este a statornici armonia."

D.Bolintineanu avea, încă, la 1858, de ce să se extazieze, de milionul de români, ce încă erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o fărâmătura mărita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsă... este antică a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, această nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai interesantă decât în a sa strălucire". Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alături de alţi juni români, îi infiltraseră adânc o idee perfidă, aceea de toleranţă - pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsă cârdăşie unele cu altele, bătându-şi joc cumplit de „legea" toleranţei, sa se cocoaţe stăpâne, fără merit şi fără strălucire, în mod jalnic şi caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul să spună pe faţă ceea ce inima lui dorea cu sete: măreţia superba şi meritată a acestui neam, lăsat aici, ca strajă spirituală, ca stea bethleemicâ, de către Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se mărgineşte la a şopti, printre rânduri, arzătorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii, nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale, cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa..."

mai mici sau mai mari comunităţi germane, care să pregătească al treilea Reich? Dar în virtutea cărei legi de toleranţa poate fi admisă perfida infiltrare, prin obiecte, nici măcar prin oameni) a evreilor americani, în mentalităţile tuturor popoarelor pământului (până şi în ale chinezilor şi japonezilor, consideraţi printre cei mai conservatori oameni de pe pământ) - pentru a alcătui „SATUL GLOBAL" al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolşevismului şi ai nazismului, la un loc.

Da, SĂ ÎNDRĂZNIM

Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea" ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi fo rmea ză un element grec. Da r nu sunt PE TOATĂ FAŢA PĂMÂNTULUI (s. n. ) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii" (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morala şi sacră, u bisericii creştine - dar a avut şi o latura pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie

. Da, să batem cu pumnul în masă. aşa cum ne bat nouă, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc - numai pentru că ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar aceştia le-au îngăduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când şeful masoneriei române a fost dat jos şi înlocuit, prin sfidarea Constituţiei masonice şi a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile - cu un ungur. Da, noi, românii, să rămânem mereu nişte flori sfioase, călcate în picioare cu o brutalitate fără margini, de toate iudele şi caiafele acestui pământ, care-şi arogă (prin ce merite? în virtutea căror drepturi? Nici măcar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducători ai Imperiului Mondial Masonic...

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea şi perfidia prin care s-a creat impresia şi, apoi, certitudinea, că românii din sudul Dunării nu exista. Grecii i-au silit să înveţe greceşte. Aşa-zişii „sfinţi" greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii citate, despre aşa-zisul sfânt Cosma: „El cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte". „Eroica" faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele". Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor - dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate...) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.

fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, - pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane.

„A forma toţi aceştia (românii sud-dunăreni - precizarea ne aparţine) un regat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept" (comentăm noi: dacă aşa îi comandaseră masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat... fără să gândească în termenii pragmatici, pe de o parte, aşa cum o fac, spre pildă, grecii şi turcii, în acest Răsărit de Europă - şi nici în termenii metafizici, ai necesităţii ca, prin misiunea sacră a românilor, odată împlinită, să fie risipiţi norii satanici ai popoarelor fără har întreg, ca slavii - sau ahrimanizate, ca grecii cei noi...) „ca şi acela ce visează grecii: de a subjuga pe celelalte naţionalităţi." Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, că toţi aceşti români ar trebui să facă, ESTE DE A-ŞI PĂSTRA CU SFINŢENIE LIMBA ŞI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. In aceste vorbe se încheie toată politica românilor „aurelieni".

Uşor de zis, greu de făcut: - când duşmanii te înconjoară şi te strâng în fiarele propriilor slăbiciuni (toleranţa, blândeţea, omenia, dar şi frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinţa de parvenitism etc - am numit ca slăbiciune omenia, pentru că noi, românii, uităm să fim mai fermi şi necruţători cu Satana, după vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua şi război neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia" - sabie cu care trebuie deosebit, clar şi definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor greceşti, albaneze, otomane, şi au continuat să-şi înveţe pruncii, cu o minunată, sfânta încăpăţânare - patriotismul acestor mame a fost sublim, este, încă sublim - dar, fără ajutorul românilor liberi, din nordul Dunării, românii aurelianici vor fi de tot sufocaţi, înglobaţi total în masa neamurilor care-i înconjoară. Munţii, în care s-au retras, ca-n nişte ultime cetăţi, le vor servi (dacă nu se trezeşte adevăratul curaj patriotic, luminat de făclia metafizica a conştiinţei misiunii divine) - la înălţarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, aşa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în faţa sălbăticiei distrugătoare a albanezilor (slugi ale grecilor şi turcilor), aşa-zis fraţi (ucigaşi şi ticăloşi fraţi am mai avut noi, smeriţii şi prea generoşii, în toate, români): „La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în număr de două sute, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai mare şi cea mai tristă a acestui secol

În mod ciudat, străinii n-au băgat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul măcar la atenţie, dacă nu la compătimire. (Byron se duce să moară, la Misolonghi, pentru nişte greci care deja preluaseră, foarte subtil, puterea politică în Imperiul Otoman - de ce nu 1-a trimis masoneria să moară pentru adevăraţii împilaţi, pentru mult-împilaţii români?). Faţă de români, indiferenţa criminala a Apusului devine tot mai suspectă. Toţi călătorii străini din Macedonia vorbesc de greci şi iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura excepţie este menţionată, în secolul 19, de Bolintineanu - Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalţi apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii... Străinii s-au lăsat conduşi, ca orbii, de autorităţile greceşti - şi n-au cercetat, sub coaja de grecizare forţată, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinţa celor ameninţaţi cu moartea etnică. Pouqueville are curajul sâ-şi critice (p.105) compatrioţii-călători şi să biciuiască şi trufia paranoică a grecilor: „Se vede că Du Cange şi Pachimore spun că armata lui Ion Paleologu era compusă de greci de origine şi anume megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptaseră sub Ahile, pentru că românii nu sunt nici pământeni, nici greci, nici pelasgi... Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sunt coborâtori din Ahile... dar erudiţia greacă este totdeauna îngâmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini.

" (p. 115).

Viţiul celor noi (greci) a fost totdeauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie"

Acesta este semnul ahrimanizării unui neam: după ce şi-a împlinit misiunea sacră pe pământ, refuză să lase alte neamuri să-şi împlinească misiunea lor sacră. în finalul discuţiilor asupra dezvăluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii noştri aurelianici, să vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunării, după urmele seminţiilor lor din Macedonia: 1 - lintopenii, 2 - niculenii, 3 -grărnoştenii, sau muntenii, 4 - moţinii sau moţii, în Tesalia, 5 - moscopolenii, dincolo de Pind, 6 - gobişenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinită amărăciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile - numai limba a scăpat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850...), mulţumită femeilor române. Dar am văzut cum „Sîntul Cosma", acest al doilea sânt Angheluşi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor" (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea crucială, sfâşietoare, dar dreaptă - şi care este expresia forţei interioare, care cere Adevărul. Trebuie să avem curajul să privim realitatea destinului în faţă, dacă vrem să avem vreo şansă de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern", prin ceea ce descoperă întrebarea sa (p.47) - dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele ştiute, din politica lumii de azi, faţă de anumite naţiuni, etnii sau state. Iată întrebarea hamletiană pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie să fim?" Surprinzătoare, necruţător de adânc penetrantă, în fiinţa neamului nostru teribilă, această amară întrebare, cu doua paliere: 1 - oare existăm, spiritual? 2 - avem (sau: mai avem!) misiune pe pământ, în cadrul planului divin, etern, al construcţiei lumii?

Cităm mai departe: „Nu vă plângeţi de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiţi să fie: cu o naţiune plină de virtuţi şi de mărire – nici un guvern nu poate exista. Această naţiune română este bună ?Este rea? De ar fi bună, nu ar putea sa aibă guverne rele. Astfel ea nu poate să aibă guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce speră la mântuirea patriei? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori dacă sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Că să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina străinilor? A dezvolta umilinţa? A tolera hrăpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune?

Grecii nu au virtuţi, dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem să a vem nimic, şi no i înşine suntem ca uza a cesto r rele: ei nu sunt vră şma şii no ştri, România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine".

Iată „modernitatea" lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept şi nelucid - îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochistă, nedreaptă în mare măsură. Iată la ce ne-au dus atâtea secole de toleranţă exagerată: să-i considerăm pe duşmani ne-duşmani, să ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge...) pentru a fi mai uşor de jupuit şi manipulat de străini. E un rezultat ciudat de asemănător, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru că nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru că circumstanţele internaţionale, atitudinea Apusului, catolic şi protestant, nu s-au schimbat faţă de Răsăritul ortodox - şi, mai ales, faţă de această ciudată Românie, al cărei pământ a fost simţit, în toată măreţia lui sacrală, de Traian-Vizionarul/Alchimistul - din păcate: din păcate - pentru că vizionarismul său nu ne-a adus decât

belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea ocultă a acestei zone (putere care, dacă ar fi fost recunoscuta de apuseni, aceştia, prin contrast cu noi, şi-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioară).

D.Bolintineanu este victima candidă a manipulărilor subteran -subconştiente, la care suntem supuşi de secole, de grupurile de interese internaţionale - interese care converg, faţă de realităţile spirituale din Răsărit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnică (acuzaţia că românii sunt pederaşti) până la crimă şi anatemă, nu lipseşte nimic din arsenalul agresiv al acţiunii de desnaţionalizare, plănuită (şi reuşita aproape total) de greci - tot tu te consideri culpabil şi te oferi ca mielul spre junghiere - va fi fiind aici o dimensiune metafizic-creştină, dar este încă o dovadă a rezultatelor incredibile la care poate ajunge războiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane greceşti (dinainte de eliberarea din 1821, cât şi de după eliberarea Greciei). A învrăjbi şi a crea totodată complexul culpei - spre a stăpâni etniile conlocuitoare şi a le asimila complet, în dispreţul total al oricăror masonice „drepturi ale omului" - bune doar pentru „căţei". De aceste manevre subterane nu poate fi străină (pentru că veni vorba) nici masoneria iudaică internaţională - cea care a creat atmosferă complet diferită, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizaţi spiritual, funcţionând ca nişte golemi, total ahrimanizaţi. au fost consideraţi ca ideali pentru persecutarea, torturarea şi lichidarea neamului cu misiune sacră încă vie: românii. E o tehnică, valabilă în aceste vremuri amorale, de a-ţi înlătura adversarul spiritual pe care-l intuieşti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine să descoperim adevărul hamletismului din interogaţiile lui Bolintineanu. Nu la analiştii politici (şi nu de grija analiştilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepţi cu alţii (devenind nedrepţi cu ei înşişi şi cu neamul lor), trebuie să ne gândim, ci la trăitorii din Macedonia şi Grecia, de etnie română-aromână, pe cale de a le fi stins neamul.

III. - CAVALERII MIELULUI - ŞI „ILIADA" LOR

Aromânii, după cum se ştie, sunt, şi astăzi, păstori de oi. E drept că, aşa cum ne mărturiseşte epopea lui Nida Boga - „Voshopole" - ei pot împlini, cu mare pricepere şi cinste, şi alte meşteşuguri-misiuni sacre, pe pământ - iar după ce mulţi s-au răspândit prin lume - li s-a dus vestea, atât ca meşteri făurari, giuvaergii - cât şi ca neîntrecuţi oameni ai finanţelor: e o formă de autoapărare contra celor ce-au hotărât şi-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea forţelor brutale, prin bani.

Dar, cel puţin în trecutul secol XIX şi în prima jumătate a secolului XX, aromânii au stat şi au aşteptat şi s-au prosternat în faţa MIELULUI - precum semenii lor păstori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populară aromânească transmite poeziei culte aromâneşti motive mistice - dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI şi cel al TRANSFIGURĂRII. E suficient sâ trimitem, în legătura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria baladă-epopee, transpusă, subtil, în registru cult, de către Constantin Belimace: Curnicea - iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurării - la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole - epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I - Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate - epopeea păzitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-păstori - CAVALERI AI MIRACOLULUI - este sintetizat în destinul eroico-mistic al lui Zega-celnicul: toţi păstorii celnicului Zega au în grijă o singură mieluşea (hieroglifa misterului iniţiatic): aceasta, după zece ani de păscut pe Muntele Pind (10 = numărul creaţiei divine) - paştere de trifoi „nevăzut la noi" (de fapt, originalul spune despre „iarbă... di bană": care înseamnă iarba de viaţă, sau iarba vieţii opusa ierbii vutane, care înseamnă iarbă mirositoare, iarba sărăcăcioasă de pe stâncile munţilor): ,şi tru-a dzaţea oară, /Tru-ună primuveară, /.../Pascu nu vutană, /Iarba-aţea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevăzut la noi") trimite la iarba atot-tămaduitoare - sau, pur si simplu, la iniţiatica „creangă de aur"; „a fătat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur - /Dinţişor de aur, /Lîna înflorată, /Mătase curată -/Făptură de-alint, /Cu coarne de-argint..." („Şi-afită în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinţi di flurie /Şi cu lâna toată /Ca sirma curată, /Curată brăsime /Ş-cu coarne di-asime...").

Când a fătat mieluşeaua? De Paşti: „în ziua de Paşti" (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu" - în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iată că, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinţează ocrotirii-iniţierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Păstorii-Crai. Şi mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de către un mare om al spiritului românesc, un eminent traducător al operei lui Rudolf Steiner, că una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, - este aceea că, la naşterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune că au asistat păstorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 - iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune că pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, funcţiile de crai, respectiv păstor, converg spre una singură: PĂZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (forţele ahrimanice ale lumii) se dezlănţuie războiul în numele Mielului Sacru - apocatastaza, confruntarea finală între forţele malefice şi benefice: „N-a rămas întreagă /Nici măcar o creangă, /şi n-a rămas frunza /De plumbi nepătrunsâ" („Nu rămase deagă /Una dzuă-ntreagă /Di pliumb nipitrumtâ /'N bărbăteasca lumtă"). Deagă, în textul original, înseamnă ramură: evident că prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT - se produce transfigurarea:

a - ramura putredă a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, până la ahrimanizare - este înlocuită cu creanga de aur eterna, căci:

b - „hoţii crunt pieriră” (n.n.: forţele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasiră/, şi l-au dus la târlă, /şi-a curs vinul gârlă..." („Nelu lu-ascâparâ, /Furi' i vâtâmarâ, /Ş-cântânda prit câl'iuri, /S-tumarâ la stăniuri"). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul - reface starea originară, de paradis (căl'iuri cu cântic).

Cine îl vesteşte, de fapt, pe Zega, de acţiunea „furilor"? „A lui Zega mumă" - Maica Domnului. Câţi luptători mistici ia Zega, la lupta apocatastatică? ”...doişpe-doispraţi di inşi /Tot ca Zmei ne-asvinşi" (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II - Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani - în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expediţia lor este o cruciadă, izbânda lor transfigurează, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întărită de epopeea vastă a Transfigurării - epopeea VOSBOPOLEI - cetatea care, prin distrugerea în cadrul

fenomenalului, şi-a eliberat potentele de Cetate Eternă a Spiritului. Voshopolea, moartă şi înviată întru spirit-este Mielul-Iisus - iar voshopolenii, treziţi într-un spirit, sunt Prigoniţii(dar veşnic victorioşii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândră, spulberată, /nepieritor, în spirit e-ntrupată, - /Al băjenarilor, al tuturora" („Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L'ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie...").

Vom amănunţi lucrurile, la vremea potrivită, în textul analitic al lucrării noastre. Deocamdată, atât mai adăugăm: prigonirea, de către forţele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistică, a faptului că aromânii sunt „tagma aleasă a lui Hristos („pe cine iubeşte, Dumnezeu pedepseşte"). Prigoana înseamnă, în traducere iniţiatică, şi răspândirea şi consolidarea, ocultă, a misiunii sacre, încredinţată de Dumnezeu - Neamului Român-Aromân (Neamului Românesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împăraţilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neapărat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, faţă de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificaţiilor metafizice, este superioară capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmbă din nas în faţa „neconsacrărilor" şi „neconsacraţilor". Şi nici VOSHOPOLE - epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacraţi, pentru literatura română. Am considerat că, între Iliada şi Voshopole sunt unele trăsături de asemănare: un război pentru apărarea unei cetăţi, o infiltrare perfidă în cetate (un „cal troian"), apoi devastarea cetăţii ca o consecinţă a infiltrării în inima cetăţii - o eroică şi zadarnică rezistenţă umană. Aici, însă, se opresc asemănările - şi începe rafinata metafizică a transfigurării materiei în Spirit Etern, metafizică prezentă (şi posibilă) în epopeea Voshopole, datorită atingerii, de către Nida Boga şi de către neamul despre care vorbeşte acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) - a stadiului de evoluţie spirituală necesar: creştinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: conştientizarea, de către poeţii culţi şi creştini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele două aspecte:

a - aspectul fenomenal, aparenta risipire şi stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor - hoare (sate), prin asimilare forţată, măceluri etnice, deznaţionalizate prin toate mijloacele;

b - aspectul esenţial: situarea aromânilor atât sub blestemul - dimândare-legământ, cât şi (pe cale de consecinţa mistică, raportată la dimândare) necesara transfigurare spirituală, a neamului de prigoniţi mistici, paznicii cei mai supuşi ai MIELULUI - HRISTOS. Mai mult decât atât, conştientizarea, de către poeţii culţi ai neamului aromânesc, a unităţii românilor de la sud şi de la nord de Dunăre - uniţi prin MISIUNEA SACRĂ COMUNĂ, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurării, VOSHOPOLE, a lu i Nid a Boga. v a face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua secţiune a lucrării de faţă. Şi, (tot de aceea, dimensiunea creştină (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromâneşti va fi urmărită cu deosebire.

prof. dr. Adrian Botez

Balcania, de Victor Papacostea Published By Cezar Machidon On Friday, November 25th 2011. Under Istorie Tags: balcania, victor papacostea, Victor Papacostea despre confederarea popoarelor balcanice

Balcania este un termen de factura și poate chiar de origina mazziniană. A circulat în corespondența conspiratorilor, între anii 1848-1877. El rezuma, pe atunci, o întreagă concepție politică. Prin magia lui, agenții liberalismului romantic sperau să realizeze o sforțare colectivă și simultană a popoarelor din Peninsulă împotriva sultanului. După luptă, Balcania și-ar fi prelungit sugestia; popoarele eliberate ar fi rămas înfrățite pe anumite temeiuri sufletești, etnice, politice și economice. De altfel, ideea unei confederații a popoarelor din Peninsula, la care ne-am fi adăugat și noi românii, este mult mai veche; în vremea revoluției franceze a predicat-o poetul tesalian Riga Fereul. Azi ideea este din nou în aer. Aproape în toate statele balcanice s-au produs reacțiuni împotriva stărilor de învrăjbire care apasă viața popoarelor. S-au ținut numeroase conferințe inter-balcanice și s-a lucrat pentru apropiere și cooperare. S-au pus bazele unor camere comune de comerț, industrie și agricultură, s-au proiectat tarife preferențiale inter-balcanice, convenții sanitare și se vorbește de o dezvoltare „în comun” a căilor de comunicații, terestre, maritime și aeriene. De curând, înțelegerea balcanică a dat o nouă dovadă de vitalitate, iar în Bulgaria, stat dominat Încă de porniri revanșarde, o parte din personalul politic s-a manifestat public pentru reîntoarcerea la amicițiile seculare”.

Obișnuiți cu creațiile șubrede sau artificiale ale cabinetelor diplomatice, mulți privesc cu scepticism aceste lucrări. S-ar părea că nici spiritul vremii nu prea este prielnic ideii de asociere a popoarelor. Și totuși progresele realizate, dispoziția și atmosfera generală, ne face să credem că în Balcani, ideea aceasta va putea avea o evoluție cu totul deosebită. Realitățile geopolitice, interesele economice, tradiții istorice comune și mari afinități de ordin etnic toate vor concura pentru a o impune. De altfel, cu mici intervale de separație, popoarele balcanice au trăit aproape întotdeauna laolaltă. Sub forma dominațiunii macedonene, romane, bizantine sau turcești aceste realități au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei respirații unitare. Ori de câte ori aceste sisteme politice unificatoare slăbeau, Peninsula recădea în anarhie. Tendințele particulariste ofereau atunci aspecte de totală năruire; dar reacția unificatoare venea fără întârziere, dorită, chemată de toata lumea. Faza bizantină premergătoare năvălirii turcești este tipică în această privință; căderea sub o putere capabilă să creeze o disciplină colectivă în rândul popoarelor din Peninsula a fost o necesitate a acelui timp. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului va rămâne în istorie prin puterea de pătrundere de care a dat dovadă în această privință. El a simțit cel dintâi, în pragul vremurilor moderne, necesitatea acelei mari unități pontice și dunărene, capabilă a rezista și asalturilor apusene și celor ce se pregăteau la răsărit. Aceasta idee a inspirat întregul său program de cucerire și organizare. Pentru aceleași nevoi de pacificare el a extins autoritatea patriarhilor ecumenici care ajunsese a nu se mai exercita decât în grupul redus al romeilor asupra tuturor popoarelor creștine din Peninsulă, punând astfel temelia unei mari societăți creștine a cărei coeziune și unitate s-a menținut veacuri întregi. Dar brutalitatea regimului turcesc, decadența lui pretimpurie, iar mai târziu aservirea Patriarhiei către interesele de rasa ale elenismului, au dus la ruină această așezare. Veacul al XIX-lea – principiul naționalităților – a dat lovitura mortală acestui sistem politic dovedit sub misiunea sa. Vechiul particularism a reapărut în forma explozivă a revoluțiilor naționale; o luptă pe viață și pe moarte s-a dezlănțuit între supuși și tirani. Toata lumea europeana a privit cu simpatie cum era și firesc lupta popoarelor balcanice pentru eliberare, dar puțini și-au dat seama de perspectivele grave pe care le deschidea desființarea Imperiului Otoman. Într-adevăr, două mari primejdii încep a amenința viața Peninsulei, înainte ca lanțurile care robeau popoarele să fi căzut:

Prima primejdie venea din interferențele etnice ce s-au produs în decursul veacurilor de conviețuire; datorită lor părea imposibilă o delimitare de frontiere care să împace în mod absolut popoarele ce se separau. Ce a însemnat ce înseamnă această imposibilitate, o pot spune acei care au urmărit studiile învățatului iugoslav Jovan Cvijic: Peninsula Balcanică înfățișează unul dintre cele mai variate aspecte etnice, nu numai din Europa, dar de pe întregul glob. Triburi albaneze, aromânești și slave până în inima Greciei, expansiune greacă asupra Epirului, Traciei și Macedoniei până în Albania meridională și de-a lungul tuturor coastelor, înfiltrări bulgare în Dobrogea și mase românești compacte ‘Ana în văile Balcanilor și până în centrul Serbiei Vechi iată câteva numai din aspectele amalgamului etnic pe care îl conține Peninsula. Sunt unele regiuni, cum ar fi Epirul și Macedonia, în care găsești, alături unele de altele, sate slave, grecești, românești, albanezești și turcești. Nu este de mirare ca în Banovina Vardarului, Macedonia, Epir, etc. amestecul este atât de intens încât persistă fenomenul cunoscut sub numele de bilingvism.

În toată Peninsula, se poate spune, sunt doar câteva regiuni muntoase Peloponezul, Munții Albaniei sau Pindului în care s-a mai păstrat vechiul tip grec, ilir sau tracoroman.

Aceasta mare confuzie etnica a dăinuit în Peninsula Balcanică în toate vremurile. Datele ei istorice nu pot fi enumerate în cadrul acestui articol: pe terenul linguisticei comparate, ele pot fi urmărite în lucrările unui Sandfeld, Capidan etc. Minunată pentru a demonstra această veche promiscuitate etnică a Peninsulei ni s-a părut caracterizarea pe care o cronică bizantina o dă voievodului Vanco, care a ocupat orașul Arta la anul 1400: „era de neam serbo-arvanito-bulgaro-vlah”.

A doua primejdie era încă și mai gravă. Ea decurgea din tendințele imperialiste a unora dintre marile puteri care se prefăceau că luptă pentru eliberarea popoarelor subjugate, dar care, în realitate, urmăreau împărțirea Peninsulei în zone de influență, asemeni concesiunilor din continentele de culoare. Îndeosebi Rusia și Austria au trădat aproape de la început un formidabil apetit anexionist. Una vroia Dunărea, Marea Neagra și Constantinopolul, cealaltă Salonicul și țărmul egeean. Între altele, deschiderea moștenirii turcești s-a amânat, multa vreme, și datorită acestor două primejdii.

Pentru evitarea lor, mazzinienii au combătut ideea separatismului total. Trecând peste ideile dominante ale veacului, ei s-au gândit la înlocuirea sistemului otoman, îndată după desființarea lui, cu o forma politică care să asigure, pe plan economic și militar – cu respectul ideii de stat național – acea unitate pontică și dunăreană pe care o întrezărise cuceritorul otoman la 1453. De aceea, odată cu ideea libertății naționale, ei propovăduiau și ideea solidarității balcanice în fața marilor puteri care manifestaseră tendințe imperialiste. Mazzini însuși reproșa englezilor, pe la 1855, că nu ajută popoarele balcanice, „… să alcătuiască, uniți, o mare confederație, sustrăgându-i astfel influenței rusești, ajutându-i sa obțină acea existență i pe care zadarnic o sperau de la Rusia; să ridice în fața împărăției moscovite un zăgaz viu, de tinere Națiuni asociate”. Nu trebuie să creadă nimeni că aceasta ar fi însemnat o amendare sau o atingere cât de mică adusă ideii naționale în esență ei spirituală dimpotrivă, prin realizarea acelei confederațiuni, popoarele balcanice își apărau și garantau, în măsura cea mai deplină, integritatea suveranității lor naționale împotriva statelor acaparatoare, de la Apus ca și de la Răsărit. Între mazzinienii convinși a fost, după cum se știe, și Dimitrie Brătianu, care, în numele Comitetului Național Român, a răspuns, la 11 Septembrie 1851,1a apelul Comitetului Central Democratic European. În apelul lui Mazzini stă scris: „Podul lui Traian are acum numai câte un stâlp pe amândouă țărmurile Dunării; este simbolul stării de astăzi. Trebuie ca, cu mâinile voastre, să-i puneți arcuri noi; aceasta este datoria voastră pentru viitor”. La care Brătianu răspundea: „Românul nu va înșela nădejdile pe care democrația și le-a pus în el; noile bolți ale podului lui Traian le-am înfipt în pământ… și podul sfintei alianțe a popoarelor se va arăta

strălucitor de frumusețe și tărie… Fi-va acest pod simbolul marii înfrățiri europene…”. Și pentru a câștiga încrederea popoarelor, Brătianu ținea să precizeze: „Vecinii noștri să fie fără grijă, Confederația dunăreană, ori dacă se preferă, sfântă alianței a popoarelor de la Dunăre, nu va fi o societate universală, un consorțiu al tuturor bunurilor. În asociația noastră, fiecare asociat va continua să se bucure de libera dispunere de averea sa și nu va fi angajat decât cu o parte a sa. Fiecare își va păstra individualitatea și acțiunea”. Apoi către încheiere: „Nu vă fie frică fraților; țarul și împăratul austriac nu ne mai pot înșela: le-am smuls masca”. Eminescu, creatorul doctrinei naționaliste, s-a declarat și el partizanul regrupării popoarelor balcanice, pentru a se evita astfel mandatul vreunei mari puteri, în speță al Austro-Ungariei, care se oferea necontenit. Fiindcă propaganda austriacă în acest sens se întețise, Eminescu a simțit pericolul și a reacționat. El a scris în acest sens un foarte frumos articol întitulat „Planul unei confederațiuni balcanice”.

Ziarul austriac „Post”, exploatând cu rea credință tema că micile state din Peninsula Balcanică, ieșite din letargia în care le ține domnia turcească, ar forma, prin rivalitățile lor, politice, naționale și religioase un pericol mult mai mare pentru liniștea Europei decât letargia acestor provincii produsă prin apăsarea Semilunii”, propunea confederarea lor sub mandatul Austriei; totodată, numitul oficios propunea să se lase Rusiei pentru a o împăca posibilitatea de a cuceri Constantinopolul, și drumul deschis către alte mari compensații în Asia.

Răspunsul lui Eminescu are o viguroasă ținută polemică. Referindu-se la situația de stat clientelar Austriei – stare către care lunecasem deja din teama, desigur legitimă, de ruși – el spune: “Robia economică a noastră și a Orientului întreg, supremația culturii extrafine din Buda-Pesta și Viena, poate fi visul diplomaților de la Post”, dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre; ar trebui să li se spună ca protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcirea, cu stoarcerea populațiunilor prin agenți economici fără patrie și că acelea (popoarele balcanice) n-ar forma decât terenul de nutrițiune al desvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena”. Continuând pe un ton din ce în cel mai vehement. Eminescu respinge cu indignare ideea mandatelor și ajunge la concluzia unei confederații independente, întemeiată pe o politica comercială protecționistă, „sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva”. Totodată, Eminescu socoate că aceasta este forma de organizare care „conține în sine sâmburi de dezvoltare adevărată”. Iată cum Eminescu, deși dominat de ideologia naționalistă, și creator de geniu în acest domeniu a înțeles printre cei dintâi în România această necesitate și s-a pătruns de tot sensul marilor comandamente geopolitice, economice, etnice și istorice care impun ideea unei asociații a popoarelor din Peninsulă. * Dreptul de autodeterminare al popoarelor a fost satisfăcut în ultima sută de ani în mod aproape absolut. Cel puțin în Europa. S-a rupt Banatul în două, Macedonia în trei pentru ca linia de demarcațiune între statele respective să urmărească cât mai exact limitele etnice. La Fiume, frontiera evoluează în mod ireproșabil printre cartiere și străzi, alegându-le pe cele italiene de cele iugoslave … (S-au produs firește și unele nedreptăți; aceea a Banatului nu este singură).

Când a apărut noua hartă a continentului nostru, unii publiciști de peste ocean au reluat atacurile împotriva particularismului statal european. S-a vorbit atunci de „atomismul” care împinge la anarhie și ruină civilizația bătrânului continent. Criticele n-au fost luate însă în seamă de oamenii de stat din Europa. Este drept că multe din ele erau lipsite de cunoașterea exactă a particularităților de ordin etnic, istoric, geografic și economic pe care le prezintă continentul nostru. Astăzi însă trebuie să recunoaștem că unele din criticele rostite atunci își găsesc o crudă îndreptățire. Să recunoaștem, că aplicarea integrată, până la ultimele consecințe, a dreptului de autodeterminare, obliga pentru

anumite considerente de ordin economic și geopolitic la o modificare a vechii concepții despre frontiere.

Sistemul frontierelor absolute adevărate ziduri chinezești suportabile pentru viața economică a marilor imperii, constituie o absurditate în fărâmițarea de astăzi. Este păcat ca acest lucru nu a fost înțeles la vreme de cârmuitorii popoarelor europene. Ei au uitat ca oamenii nu vor putea trăi și în “atomismul” creat de autodeterminare, și cu vechiul sistem al frontierelor înalte și ermetice. De aci marea contradicție a vremii noastre: contradicția între etnic și economic; între unitatea etnicei și diversitatea economică indispensabilă vieții. Prin “atomismul” statal european, s-a ajuns la violentarea acelui neiertător determinism geografic a cărui sensibilitate economica și politică a reacționat. De aci, în primul rând, starea de nevroză generală.

Nevoia concentrării a început să se simtă acum din nou. În cabinetele diplomatice ideea câștigă teren; în curând, ea se va impune. Popoarele mici trebuie să fie atente. Să nu piardă iarăși, ceea ce au câștigat după atâta așteptare și cu atâtea jertfe. Căci, încurajat de noul curent de gândire, spectrul marilor imperialisme a reapărut la toate punctele cardinale. Cei interesați vor încerca, fluturând necesitatea concentrării economice, să reînvie despotismul așa cum Austria de altădată, însușindu-și federalismul mazzinian, a căutat să înglobeze în hotarele ei popoarele balcanice. Nu este vreme de pierdut. Să opunem puterilor necurate ale trecutului cetatea naturală a unei mari unități geografice. Dacă este vorba să intram, pe viitor, într-o asociație de state s-o preferăm pe aceea a Peninsulei. Pe aceasta, a făcut-o Dumnezeu. În cadrul ei, popoarele își vor păstra neatinsă organizația statală națională. România va putea relua acel mare oficiu în slujba umanității sud-esteuropene pe care l-a mai avut și altădată, dar nu în condițiuni atât de prielnice.

Să organizăm deci micșorând cât mai mult cu putință rigorismul frontierelor intermediare acea mare solidaritate balcanică menită a împiedică renașterea imperiilor scăpărătoare. Să organizam Confederația așa cum au văzut-o Dimitrie Brătianu și Eminescu împotriva tiraniei ce dă ocol caselor noastre.

Victor Papacostea despre confederarea popoarelor balcanice

(Libertatea”, 20 iunie 1936) Sursa: http://danubius.info

COLONIZAREA VALAHĂ

Luni, 27 august, am participat, împreună cu toţi preoţii din Mehedinţi, la un simpozion cu tema „Pregătirea resurselor umane pentru valorificarea şi promovarea patrimoniului cultural naţional”, organizat de Episcopia Severinului şi Strehaiei, în cadrul programului Workshop. Simpozionul s-a ţinut la Hotelul „Severin” din Turnu Severin, fiind iniţiat şi condus de Prea Sfinţitul Episcop Nicodim al Severinului şi Strehaiei. La simpozion au participat doi oaspeţi din Slovacia, Prof. Univ. Dr. Petr Balcárek şi Pr. Prof. Dr. Štefan Šak, de la Universitatea din Prešov din Slovacia.

Oaspeţii ne-au prezentat două comunicări foarte interesante privind patrimoniul cultural cu specific religios, în speţă ortodox, din Slovacia, făcând ample comparaţii cu cel din Ucraina, Rusia, Polonia, România, chiar Peninsula Balcanică. Valoarea comunicărilor a crescut considerabil, datorită faptului că cei doi au folosit diafilme, care au ajutat mult la înţelegerea problemelor prezentate.

Comunicările oaspeţilor slovaci ar fi fost de nota zece, dacă nu ar fi intervenit un amănunt, care ne-a şocat pe mulţi dintre cei prezenţi. Primele imagini de la unul dintre diafilmele prezentate arăta imagini din Slovacia, peisaje naturale, hărţi, situaţii demografice etc. La un moment dat, deasupra unor hărţi a apărut un titlu mare: „Colonizarea valahă”. În harta cu pricina era prezentată o anumită zonă a Slovaciei, în care erau notate cu albastru satele cu populaţie “valahă” şi cu roşu cele cu populaţie de alte etnii. Punctele albastre, puzderie, erau cu mult mai numeroase decât cele roşii! Mai mult, cei doi au spus că există în zona respectivă chiar o regiune destul de întinsă, numită „Valahia”. Universitarii slovaci erau conştienţi că valahii cu pricina nu erau alţii decât românii băştinaşi. Mai mult, nu s-au putut abţine să nu precizeze că dintre fii acelor sate s-au ridicat doi academicieni de frunte ai culturii slovace şi că aceia au menţionat toată viaţa lor că ei sunt români.

La sfârşitul comunicărilor, s-a dat undă verde luărilor de cuvânt. Subsemnatul s-a înscris primul şi, de fapt, singurul. Pe lângă alte două precizări, a insistat asupra aşa-zisei “colonizări valahe” de care vorbeau filmele oaspeţilor. Colonizarea înseamnă ocuparea cu forţa de către un popor a unui teritoriu, înrobirea populaţiei locale şi aducerea de populaţie nouă în acel spaţiu, credincioasă ocupantului. Sunt situaţii când, în cadrul aceluiaşi imperiu au fost transferate populaţii dintr-o parte în alta în mod paşnic. Aşa, bunăoară, împărăteasa Maria Tereza a Imperiului Habsburgic, a adus nemţi în Banat (şvabii de azi) şi în Transilvania (saşii de azi), i-a aşezat pe graniţă, le-a dat o serie de scutiri, cu condiţia să apere graniţa. Ea a colonizat zona românească de graniţă cu populaţie germană.

Românii n-au colonizat niciodată nici un popor european sau de pe alt continent. Au fost state care au colonizat alte popoare, precum Anglia, Franţa, Spania, Germania, Rusia, Portugalia, Olanda, Italia, Grecia etc. În vechime au fost popoare europene, care au colonizat alte popoare europene, cum au fost

romanii, dar şi popoare migratoare, care au colonizat o mare parte din Europa: goţii, hunii, avarii, slavii, pecenegii, cumanii, turcii, tătarii etc. Românii au fost urmaşii vechior traci, numiţi de istoricul antic Herodot “cei mai viteji şi cei mai numeroşi”. Tracii erau răspândiţi în aproape toată Europa. O ramură a tracilor, dacii, au fost cuceriţi de romani şi din îngemănarea celor două popoare s-a născut poporul român. Cel puţin aşa se crede deocamdată! Bizantinii au numit urmaşii daco-romanilor „vlahi”, „volohi” sau „valahi” şi aşa au rămas în documente şi în cronici.

Vlahii erau foarte răspândiţi în Peninsula Balcanică, adică la sud de Dunăre. Dovadă că în sudul Dunării avem şi un Imperiu vlaho-bulgar, condus de cei trei fraţi Asăneşti, vlahi de origine. Împăratul Ioniţă Caloianu, despre care vorbeşte şi azi folclorul românesc este unul dintre cei trei. Vlahii se întind şi azi în numeroase sate din Munţii Balcani, Munţii Alpi, până în Spania. Urmaşii vechilor vlahi s-au ocupat cu creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Vlahii sau valahii se întindeau şi în nord şi în vest. Şi azi se găsesc sate în care se vorbeşte româneşte în apropierea Varşoviei, în Ucraina, Slovacia, Ungaria etc. Până la jumătatea veacului al XIX, Oltenia era numită în documente Valahia Mică, iar Muntenia, adică partea de la Olt până la gurile Dunării, Valahia Mare. Fiindcă erau mai multe „ţări” numite „Valahia”, Ţării Româneşti i se mai spunea şi Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria.

Aşadar, populaţia românească sau valahă din Slovacia nu a ocupat teritoriul respectiv cu forţa, ci a fost ocupată de migratorii slavi, printre urmaşii cărora se numără azi şi slovacii. Ceea ce este foarte trist, e faptul că şi în Slovacia, iată, se poartă aceaşi politică practicată în Serbia şi Bulgaria: nu se recunoaşte oficial că valahii nu sunt alţii decât românii, aşa cum în Basarabia ruşii nu recunosc că moldovenii sunt români, iar în Bucovina ucraineni nu recunosc că bucovinenii sunt români. Era de aşteptat la mai mult din partea slovacilor! Pe lângă faptul că atât ei, cât şi românii au fost secole de-a rândul sub dominaţie austriacă şi austro-ungară şi au avut aceleaşi zile amare, adăugăm miile de soldaţi români, care au murit în al doilea război mondial ca să elibereze pământul Slovaciei de nemţi, fără a mai vorbi de actul de enorm curaj din 1968, când toţi „fraţii” din Pactul de la Varşovia au alergat cu tancurile să ocupe Cehoslovacia, numai românii rămânând la ei acasă, asumându-şi riscuri enorme. Măcar ei să nu ne mai amărască sufletul acum! Oricum, sunt de admirat slovacii, căci ştiu să-şi trimită la înaintare oameni capabili să apere interesele neamului lor.

Venirea celor doi universitari slovaci nu a fost întâmplătoare. În vara aceasta, o delegaţie a episcopiei noastre, formată din crema preoţimii mehedinţene, a vizitat Slovacia timp de mai multe zile. Dintre participanţi s-a remarcat în mod deosebit fratele Vasile. Şi la simpozion unul dintre universitarii slovaci îşi amintea, cu admiraţie, cât de bine a jucat fratele Vasile fotbal cu nişte copii dintr-o parohie de acolo. Bun fotbalist fratele Vasile! Ne-am bucurat cu toţii, aflând de succesele sale într-ale fotbalului, recunoscute pe plan internaţional. Ce este, este!

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

SUBSTRATUL PELASGIC AL EUROPEI

FUNDAMENTEAZĂ UNITATEA SA LINGVISTICĂ

Motto: „Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe.” „Putreziciunea oamenilor mei, este înainte de toate, putreziciunea imperiului, ce-şi creşte oamenii. Căci dacă el ar fi viguros şi sănătos, le-ar înflăcăra nobleţea.” Antoine de Saint-Exupéry, CITADELA

.

Astăzi, nu mai face nimeni un secret, din faptul, că Europa Unită scârţâie din toate încheieturile. Imensele datorii externe acumulate de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, creşterea şomajului sau distrugerea economică a României prin monitorizare externă, reprezintă tot atâtea exemple, care probează că diriguitorii de la Bruxelles n-au înţeles nimic din realităţile care trebuie gestionate. Criza financiară nu scuză, ci acuză politica UE şi reprezintă consecinţa multelor greşeli comise de toate organismele, implicate în procesul de edificare a unităţii europene.

Deşi consumă fonduri imense, forurile pentru unificarea Europei acţionează la întâmplare, dovedind că n-au înţeles nimic, dar absolut nimic, din premizele procesului, pe care ar vrea să-l modeleze, spre a asigura creşterea democraţiei şi a civilizaţiei în Europa Unită. Demersul acestor foruri este falimentar, la nivel principial, în toate domeniile vieţii noastre.

În planul ţinutei juridice, aceste foruri n-au înţeles că a tolera contestarea tratatelor de pace este nu numai contraproductiv, ci şi periculos şi au emis recomandări, care au încurajat revizionismul urmat de numeroasele conflictele inter-etnice, cu efectele economice care se văd. Exemplul se va extinde spre contestarea altor tratate, conducând la acea stare de tensiune improprie progresului, pe care şi-l doreşte Uniunea Europeană.

Fără a le mai inventaria, erorile forurilor europene sunt multiple şi ele, toate, provin de la înverşunarea, cu care reformatorii au refuzat să accepte, că Lumea Veche are rădăcini prea adânci pentru a putea fi ignorate. Au refuzat, în fapt, esenţele ontologice ale unităţii europene, au refuzat criteriile de eficienţă, fără de care o mare parte a Europei a ajuns în pragul ruinei economice şi morale.

În termeni concreţi, forurile pentru modelarea Europei Unite au pus un prea mare accent pe doctrina diversităţii, fără a avea în vedere că această diversitate se sprijină pe puternica şi evidenta înrudire a neamurilor, cu limbile lor atât de asemănătoare. Dar, puternicele criterii de înrudire a neamurilor europene generează tot atâtea criterii de unitate. Este vorba despre necontestata unitate pelasgică, care presupune şi matricea, de la care derivă această unitate, fiindcă nu se poate imagina o înrudire, pe deplin, evidentă fără entitatea reală aflată la originea acestei înrudiri. Prin coroborarea multelor studii, care s-au scris despre pelasgi, inclusiv, în format electronic, se confirmă pe deplin

concluzia marelui istoric Berthold-Georg Niebuhr, care a arătat că: „Pelasgii reprezintă cea mai răspândită suşă a popoarelor din Europa.”(Histoire romaine, Vol.VII, p. 82)

Chiar şi la originea popoarelor germanice se află Boerinus, asociat, inevitabil, cu boierin, forma mai veche a cuvântului românesc boier. Dar sufixul -in indică înrudirea cu un spaţiu, care nu poate fi decât Hyperborea sau Borea, vatra zeilor lumii. Ajungem astfel la vatra românilor, care prin denumirea lor foarte veche, de valahi, sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Rig-Veda la Edde-le germanice, iar în Biblie (Fc. 10,25) chiar cu numele de Peleg, fiindcă pe vremea lui s-a împărţit lumea.

Conexiunea mitică se susţine, în plan lingvistic, prin succesiunea de consoane V-B-P, ceea ce permite asocierea numelui pelasg cu numele volsg-ilor din Laţiu, dar şi cu numele wælisc, aflat la originea numelui welsh-ilor. (http: //homepages.rootsweb.ancestry.com/~walsh/folklore.html).

Aşadar, matricea neamurilor europene, nu este o ficţiune, ci o realitate care dăinuie prin neamul românesc. Ni s-a spus Axis mundi, ca semn că toate civilzaţiile lumii ne-au recunoscut acest rol. De aici şi responsabilităţile, ce ne revin în edificarea Europei Unite pe bazele ei fireşti. Or, pentru a începe să funcţioneze, acest mare agregat multi-etnic are nevoie, în primul rând, de o limbă comună, ((fapt constatat şi de Wall Street Journal http://www.romanialibera.ro/actualitate/europa/ce-poate-face-ue-pentru-a-se-salva-din-criza-228707.html)) care să asigure la nivel de masă libera circulaţie a informaţiei şi a persoanelor. Există impresia că această limbă ar putea fi limba engleză, dar dificultăţile sale etimologice îi limitează utilizarea la cei foarte puţini, de maximum 10%, care o pot vorbi curent pe lîngă limba maternă.

Chiar, lucrările de specialitate arată că avansul limbii engleze nu se justifică din punct de vedere lingvistic (Revista LUMEA, An IX, Nr 8 (100), 2001, p.53), aşa încât nu mai pot fi amânate dezbaterile ştiinţifice, necesare pentru a stabili limba, care să asigure buna funcţionare a Uniunii Europene.

Să nu uităm că în cartea sa Previziunile de la Sarajevo, apărută cu doisprezece ani în urmă, savantul elveţian, Urs Altermat, şi-a intitulat capitolul II Bătălia limbilor, ca semn că şi în acest domeniu lingvistic competiţia este în plină desfăşurare, aşa că zarurile au fost aruncate.

Acesta este încă un motivul, pentru care ne vom asuma, fără alte întârzieri, responsabilitatea de a promova limba română spre statutul de UNICĂ LIMBĂ PAN-EUROPEANĂ.

Şi o vom promova cu toată încrederea având în vedere faptul că virtuţile limbii române, puse în evidenţă de cercetările ultimilor 25-30 de ani, satisfac pe deplin cele două criterii majore cerute de specialiştii străini pentru limba comunitară.

Primul este criteriul fonetic – pe care limba română îl satisface mult mai bine ca orice altă limbă.

Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin cele două eseuri ale sale:

Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană

În căutarea limbii perfecte

vizează limba cu cea mai bună competenţă generativă, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, uşor de recunoscut prin regulile de gramatică universală a limbilor, pe care le mai conservă.

Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătate de pe teritoriul României ilustrează în mod vizibil asemenea reguli de gramatică universală a limbilor, de unde şi dovada că limba română satisface şi cea de a doua condiţie impusă la nivel de principiu pentru limba comunitară.

Ca o confirmare directă a faptului că limba română este limba modernă cu cele mai profunde rădăcini în timp, dar şi o limbă care a fost respectată până la divinizare de către civilizaţiile în formare, spiritualitatea valahică din Dacia a fost sacralizată cu 4000 de ani în urmă de panteonul vedic sub forma tandemului de zeităţi Valac-Hilya şi Dakşa, la care se mai adaugă în lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, dakşa şi dakişa”.

Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că numai entităţile pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate şi sacralizate în Vede, n-ar fi ezitat să acorde vechime pre-vedică acestor prestigioase cuvinte valahice, la care se mai adaugă alte minimum 300 de cuvinte care au forme şi înţelesuri identice, atât în limba română, cât şi în limba sanscrită, şi ca urmare n-ar fi omis să atribuie limbii române importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitară în forme actuale a unor fapte de limbă foarte vechi, ce ajung până la originea reală a graiului uman articulat. Parcă pentru a confirma, odată în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat1, că „sunt absolut convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan şi limba română este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române permit romaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice în faza lor arhaică”2

În conformitate cu criteriile marelui florentin, limba română poate fi considerată ilustră, adică purtătoare de lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţi Valac-Hilya în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmente ca purtători de lumină, asemenea celei solare. Este aulică, aşa după cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ”

. La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adăuga constatările făcută de mai mulţi cercetători, care au dovedit că elemente din substratul românesc prelatin se regăsesc în multe alte limbi zise indo-europene.

Dar pentru o limbă actuală cum este limba română, cu o fostă arie de răspândire mult mai mare decât cea de astăzi, vorbită curent în secolul XIX de la golful Corint până în Bucovina de nord şi din Moravia până dincolo de Bug, marea sa vechime reprezintă înainte de orice o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă de anduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea sa pre-vedică asociază limba română la atotcuprinzătorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderenţe metaforice limba română se află în situaţia de a satisface şi cele patru condiţii preconizate pentru limba comunitară de către Dante Alighieri în „De vulgari eloquentia”.

3. Este cardinală fiindcă noi înşine am fost numiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen4

1 Martin Maiden, Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, Simpozionul Internaţional – Iaşi, 17-18 mai 2002. 2 Martin Maiden, Limba română ocupă un loc central în lingvistica romanică, Convorbiri Literare, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10

3 W. Hoffman, Beschreibung der Erde, Vol. 2, part. 4, p.3074, al. 2

se reflectă în limbă. Şi este curială după cum s-a constat la încheierea Păcii de la Versaille în anul 1919, când nici unul din participanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cât cuprinde marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A.

Zanne, pentru a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi etice promovate prin graiul viu al neamului românesc numit şi VLAHI. Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă sub aspectul condiţionărilor de ordin principial, limba română manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbi moderne de largă circulaţie. Astfel: 1. Spre deosebire de limbile zise universale, create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practică, calităţile şi validitatea limbii române beneficiază de confirmările dobândite prin utilizarea sa multimilenară şi pe arii extinse. 2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba română are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie europeană până în epoca modernă

3. Gramatica limbii române prin complexitate, fineţe şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsită de ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor interpretări contextuale. Lipsită de această precizie gramaticală, limba engleză utilizează de regulă cu peste 10% mai multe cuvinte decât limba română pentru a transmite un acelaşi mesaj.

4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă de către toţi cetăţenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regăsesc în toate limbile vorbite astăzi pe continentul nostru.

5. Limba română va manifesta şi în continuare o deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor de uzură entropică datorită legăturii fonetice directe dintre scris şi citit, legătură care va menţine vizibil şi pe mai departe etalonul pronunţiei.

6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%, scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşa după cum recunosc toţi cei veniţi în România.

7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiască unitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al limbii române şi caracteristicile sale matriciale vor menaja în cel mai înalt grad limbile actuale ale Europei.

8. Limba română este izofonică, adică numărul total de consoane dintr-un text este egal cu numărul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raport optim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.

9. Limba română este deosebit de versatilă naturalizând cu uşurinţă orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar apărea ele în lume.

10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba română conduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă pe larga arie cuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian şi ca atare poate fi numită limba Păcii popoarelor.

În încheiere doresc să arăt că accesul fiecărui cetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesul la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţi atât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, care reprezintă astăzi doar 3-10% din populaţie.

4 Theodor Mommsen, Istoria Romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 26.

Alături de aceste elite care vor continua să înveţe limbi străine, demosul Europei Unite va avea, astfel, la dispoziţie limba care satisface la superlativ toate condiţionările de principiu formulate până acum pentru limba comunitară.

Teleoacă George Liviu, Bucureşti, 2 iunie 2012

Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană

Postăm mesajul integral care a fost publicat pe Facebook şi care a strâns sute de comentariii, like-uri şi share-uri: “HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA” – O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă. BOMBA În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate [...]

“HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA” – O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.

<img class="wp-image-58504" title="Totpal's Daily News" src="http://www.totpal.ro/wp-content/uploads/2012/09/Totpals-Daily-News.jpg" alt="" width="500" />

BOMBA

În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.

HIPERBOREANUL

Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a

hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:

„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.

Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în

puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

<img class="wp-image-58505" title="Totpal's Daily News" src="http://www.totpal.ro/wp-content/uploads/2012/09/Totpals-Daily-News1.jpg" alt="" width="500" />

LESPEDEA

Dar să revenim la lespede…Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.

Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.

La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.

SCRIEREA DACICĂ VECHE

Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

SHAMBALLA ?

„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”

La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.

ÎN ATENŢIA CITITORILOR!

Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.

SURSA REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net

BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă > >>Celebrul post britanic de televiziune a folosit sateliţii şi o tehnologie numită LIDAR cu care a scanat împrejurimile incintei sacre din capitala dacică. Aşa a descoperit o echipă de la BBC în Sarmizegetusa Regia urme ale construcţilor romane. Rezultatele sunt spectaculoase, spun cei de la BBC, dar preferă deocamdată să păstreze secretul asupra descoperirii lor. Arheologii români vor primi o copie a hărţii obţinute astfel doar după difuzarea documentarului, la sfârşitul verii.>>

>>Filmările pentru coproducţia BBC - Discovery Channel s-au derulat şi la Sarmizegetusa Regia, după ce indicii interesante, ce rămân deocamdată secrete, le-au fost oferite producătorilor de o scanare din satelit

>>BBC lucrează de anul trecut la acest proiect despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit îi ajută pe arheologi să descopere noi situri arheologice romane. Filmările la documentar au început în martie şi, de cinci săptămâni, echipa BBC s-a plimbat de-a lungul fostului imperiu şi a filmat în Italia, Tunisia, Iordania, iar, la final, a poposit în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, cucerită de romani în urma a două războaie grele: "BBC e aici pentru că lucrăm la un documentar despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit ne ajută să descoperim noi situri arheologice în tot imperiul. În România, şi în special, în această parte a României, există o moştenire culturală foarte bogată şi suntem foarte interesaţi să descoperim urmele romane", spune Louise Bray, producătorul documentarului. Coproducţia BBC-Discovery va avea 90 de minute şi este dedicată special Imperiului Roman, o temă foarte bine primită de telespectatorii posturilor. Proiectul a demarat în septembrie 2011, dar filmările efective au început de-abia în luna martie. Munca de teren se finalizează odată cu cadrele filmate sus, în Munţii Orăştiei, iar partea interesantă apare în documentele la care deocamdată are acces doar "staff-ul" documentarului. De altfel, membrii echipei au fost îndeajuns de secretoşi pe toată durata vizitei lor şi au preferat să oprească filmările de îndată de ziariştii români au ajuns în zonă. Contractul de confidenţialitate încheiat cu autorităţile şi arheologii români i-a împiedicat şi pe aceştia să dea prea multe date despre materialul BBC, dar entuziasmul specialiştilor care au fost alături de echipa de filmare e relevant: "Sigur că acest documentar e foarte important pentru arheologi, pentru că această colaborare cu BBC-ul nu înseamnă doar o colaborare cu o televiziune superprofesionistă, care dă informaţie curată, care promovează în felul acesta situl, dar ne oferă şansa să avem şi rezultatele investigaţiilor făcute cu noua tehnică LIDAR privind situl de la Sarmizegetusa. Şi, din punct de vedere ştiinţific, asta va fi un pas mare înainte", a declarat profesorul universitar Gelu Florea, coordonatorul şantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia. >>Cu laserul prin istorie >>Producătoarea documentarului, Louise Bray, este arheolog şi pasionată de istoria veche. Pe teren, la cetăţile dacice, a însoţit-o chiar şeful de şantier de pe sit, profesorul universitar dr. Gelu Florea, cea mai autorizată sursă în ceea ce priveşte Sarmizegetusa Regia. Toţi românii trebuie să aştepte însă difuzarea coproducţiei pentru detalii. Cert este că ziariştii britanici au folosit sateliţii postului pentru a "scana" teritoriul fostului imperiu în căutarea de situri care nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. "Ceva" a atras

atenţia lor către Sarmizegetusa Regia şi nu către ruinele romane de la Ulpia Traiana. >> >>Louise Bray, producătoarea documentarului, observă că bogăţia Munţilor Orăştiei nu se rezumă la comorile arheologice, ci cuprinde atât natura, cât şi oamenii >>Louise Bray a decis să includă situl din Munţii Orăştiei în proiectul ei şi, pentru a obţine detalii interesante asupra a ceea ce pământul ascunde în zonă, a închiriat un avion pe care s-a montat echipamentul LIDAR - Light Detection and Ranging. "BBC foloseşte acum un tip de tehnologie numită LIDAR, în care postul a investit sume importante, şi aceasta ne-a descoperit o nouă imagine, o imagine foarte largă a pădurii care înconjoară acest sit. Este o descoperire foarte interesantă, parte din ea se cunoştea dinainte, este vorba despre o structură romană de apărare, credem noi, dar nu suntem siguri 100%. Descoperirea este foarte importantă pentru că este pentru prima dată când această structură poate fi observată integral, deci putem vedea marele plan al cetăţii pentru prima dată". Este tot ce a dezvăluit producătoarea britanică despre descoperirea din sol apărută după ce tehnologia LIDAR a "bombardat" solul sitului cu impulsuri luminoase, oferind o imagine clară a ceea ce ascunde natura. Dacă echipa BBC a "decupat" din harta obţinută din satelit doar o structură romană, arheologii români cred că tehnologia LIDAR le va aduce detalii si despre ruinele dacice: "Imediat după difuzarea filmului, din august încolo, vom primi aceste hârtii. Aşteptăm să vedem imaginile şi sunt convins că această nouă tehnică pune în evidenţă tot felul de structuri care altminteri din fotografie aeriană nu se văd. Trebuie să vă imaginaţi tot acest deal fără vegetaţie, văzut de la înălţime, ceea ce din punctul nostru de vedere spune foarte mult, mult mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, de la nivelul solului", crede profesorul Gelu Florea. Doar din toamnă vom şti, după ce arheologii români vor viziona imaginile, dacă descoperirea BBC schimbă teoriile în ceea ce priveşte istoria capitalei dacice. >>Promovare pentru patrimoniu >>Louise Bray a ajuns în luna februarie pentru prima dată în România, în "recunoaştere": "Era zăpadă multă şi atunci nu am reuşit să văd mare lucru, dar acum sunt entuziasmată de ceea ce este aici. Această parte a României este frumoasă, ne bucurăm de clipele trăite, oamenii sunt superbi, arheologii sunt minunaţi, timpul - uitaţi este o zi însorită perfectă, deci trăim un timp minunat şi suntem mulţumiţi că am venit. Avem şi noi în UK o mulţime de monumente, dar aici totul este inedit, situl şi natura. Noi nu mai avem nici lupi, nici urşi şi nici suprafeţe atât de mari de asemenea pădure", spune producătoarea a cărei echipă a fost mereu însoţită în teren de un vânător cu puşca în spate. "Echipa de cercetare a vrut să includă Sarmizegetusa Regia în film şi nu ne pare deloc rău. Am început să citim despre sit şi apoi am luat legătura cu domnul Gelu Florea. Pentru acest program am filmat în alte trei ţări: Imperiul Roman se întindea mai demult pe o suprafaţă unde acum sunt 16, chiar mai multe ţări. Noi am ales doar patru ţări dintre acestea unde să ne filmăm documentarul, am filmat în Tunisia, în Africa de Nord, am filmat în Iordania şi, de asemenea, în Italia. România este a patra ţară unde filmăm". Pe directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina (PNG), Lucian Stratulat, adresa BBC l-a surprins: nici că se putea promovare mai bună atât pentru monument, cât şi pentru întreaga zonă protejată: "Când am văzut prima dată adresa de la BBC prin care ne cereau acceptul să filmeze în cetăţi am rămas plăcuţi impresionaţi, pentru că nu ne-am aşteptat ca parcul să fie promovat în acest fel, şi prin folosirea unei tehnologii de vârf. Bineînţeles că ne-am dat acceptul imediat, chiar am promis echipei de filmare că îi vom sprijini cu tot ce se poate. Acest documentar înseamnă foarte mult nu dar pentru cetăţile dacice, dar şi pentru Parcul Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina. Vă daţi seama că prin realizarea acestui documentar se realizează o conexiune între biodiversitate, tradiţie şi istorie. Zona este încărcată de istorie, iar promovarea cetăţilor implică promovarea parcului natural a cărui valoare este de necontestat. >> >>Arheologii români au spus demult că doar 3 la sută din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, restul rămânând ascunse sub pământ >>Tehnologia specială folosită poate oferi şi specialiştilor parcului date despre biodiversitatea din zonă"; în timp ce preşedintele Consiliului Ştiinţific al PNG, cercetătorul Radu Stelian, care a discutat minute bune cu englezii despre minunăţiile naturale din zonă, crede: "Pe lângă siturile arheologice, până şi natura de aici, care e magnifică, are şi ea valenţe de patrimoniu UNESCO. Europa descoperă că românii au şi ei ceva interesant, că România are o cultură şi o civilizaţie veche". Vestea că o televiune precum BBC filmează în cetate, a făcut turul sitului. Toţi turiştii au tras de departe cu ochiul la echipa care se plimba şi filma la pas în pădurea din jurul incintei sacre şi toţi au sperat că documentarul va îmbunătăţi

imaginea României în lume. >>Audienţă de milioane >>Documentarul va fi difuzat în luna august de BBC, apoi în septembrie de Discovery SUA, aşa că zeci de milioane de oameni vor afla informaţii şi vor vedea imagini din fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia: "Noi avem o audienţă estimată de 30, până la 40 de milioane de oameni în întreaga lume: în UK, America, Europa, Asia şi Australia, practic peste tot în lume, deci e o ocazie minunată de a arăta lumii ce parte minunată a României este aceasta şi să le dea de înţeles cât de importantă era această lume în vremea romanilor", crede Louise Bray. O lume despre care ştiu puţine până şi turiştii români - în lipsa unei finanţări continue şi suficiente, la care se adaugă condiţii de lucru primitive, arheologii au făcut puţine descoperiri, dar şi datele publicate nu are cine să le expună turiştilor interesaţi în lipsa unui ghidaj de specialitate în cetăţile dacice. Câţi dintre români ştiu de exemplu că: "Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare: ultima ridicare topografică pe care am terminat-o toamna trecută, cu ajutorul profesorului Rus de la Facultatea de Geografie din Cluj, ne arată un sit care are şase kilometri lungime pe ax, peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate, se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan, deci vă daţi seama că e mult şi de-abia acum avem o dimensiune reală a tot ce s-a întâmplat aici în antichitate", spune universitarul clujan, care aşteaptă cele 10 milioane de lei alocate deocamdată pe hârtie de fostul Executiv: "Sumele alocate de Bucureşti ne ajută foarte mult, este vorba de acel program multianual anunţat de Ministerul Culturii şi care sperăm să-l putem pune în aplicare din această vară cel târziu, pentru patru ani şi, dacă toate lucrurile merg bine, vom lucra şi la Sarmizegetusa, dar şi în alte centre dacice din zonă". Lipsei de informaţie i se adaugă şi infrastructura deficitară, pentru că drumurile numai trasee turistice nu par. Louise Bray a caracterizat accesul către Sarmizegetusa Regia ca fiind "bumpy": "Drumul către sit este plin de hârtoape şi este un pic peste mâna turiştilor să vină aici. Au nevoie de o maşină 4×4, dar este un sit atât de frumos încât cu certitudine aş face efortul să vin aici, dacă aş fi un turist care ar vizita România şi în mod special aceasta parte a ţării. Este un sit minunat, iar drumul n-ar trebui să-i impiedice pe oameni să vină". Englezii chiar glumesc - cu siguranţă, pe vremea romanilor, drumurile erau mai bune. >>Tehnologia LIDAR >>Light Detection and Ranging (LIDAR) este o tehnică activă de teledetecţie cu ajutorul căreia se pot obţine date de o acurateţe ridicată despre topografia terenului, vegetaţie ori diverse structuri şi construcţii. Potrivit specialiştilor, această tehnologie foloseşte trei sisteme de bază - scanarea laser care măsoară distanţele cu precizie, plus sistemul de poziţionare global (GPS) şi Inertial Measurement Unit (IMU) pentru înregistrarea orientării. Tehnologia presupune folosirea de calculatoare cu capacitate ridicată de stocare şi calcul. Cu ajutorul scanării laser, sunt înregistrate diferenţele de timp dintre impulsurile laser trimise din avionul ce efectuează zborul şi cele reflectate de suprafaţa topografică. Un receptor GPS montat pe avionul care transportă tehnologia înregistrează poziţia continuă a acestuia. În teren, este amplasată o staţie GPS pentru a corecta diferenţele, iar traiectoria de zbor să fie înregistrată extrem de precis. Sistemul IMU măsoară continuu înălţimea şi acceleraţia avionului. Datele despre topografia terenului cu sistemul LIDAR se obţin prin recepţionarea impulsurilor laser într-un anumit interval de lungime de undă, cunoscut ca "banda infraroşu apropiat". Avantajul tehnologiei LIDAR apare datorită fasciculului laser care penetrează vegetaţia indiferent cât este de densă. Aceeaşi tehnologie a fost folosită de arheologii care au descoperit oraşul maiaş Caracol - în acest caz, oamenii de ştiinţă au apelat la LIDAR, adică au folosit semnale laser care au penetrat jungla şi au reflectat dinspre pământ o imagine 3D a sitului Caracol, unul dintre cele mai mari oraşe din istoria maiaşă. Au fost îndeajuns 10 ore de măsurători cu ajutorul laserului, făcute în patru zile, pentru ca tehnologia să pună la dispoziţia arheologilor o hartă mult mai detaliată decât ce obţinuseră specialiştii după un sfert de secol de cercetări la sol. Folosită în arheologie, tehnologia LIDAR arată exact mărimea sitului, limitele lui şi construcţiile în terase

http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2012/05/bbc-si-discovery-scaneaza-sarmizegetusa.html