UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării

500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro

SUPORT DE CURS

Program de studii: SOCIOLOGIE

Disciplina: EPISTEMOLOGIE

Titular curs: lector univ. dr. Daniela SOREA

Braşov

2013

EPISTEMOLOGIE

INTRODUCERE

(De la filosofia analitică la Internet)

Gnoseologia este teoria generală a cunoaşterii. Epistemologia (de la gr. episteme =

cunoaştere sigură) este teoria cunoaşterii certe. In măsura în care se admite ca modalitate a

cunoaşterii certe ştiinţa, epistemologia este teorie a cunoaşterii ştiinţifice. Revendicată în

egală măsură de ştiinţă şi filosofie, această teorie a cunoaşterii ştiinţifice aparţine, în virtutea

conceptelor specifice utilizate şi a performanţelor obţinute până în prezent, filosofiei.

Intre gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii recesive.

Gnoseologia, teorie generală a cunoaşterii, subsumează epistemologia ca mod specific de

cunoaştere. Epistemologia îşi construieşte discursul uzând de consideraţii filosofice

generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea ştiinţifică. In măsura în care este exemplar, acest

discurs poate constitui modelul şi şansa gnoseologiei, în contextul cunoaşterii

contemporane. Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.

Epistemologia modernă începe, consideră Teodor Dima (în Dialectica procesului de

cunoaştere) cu René Descartes. Incorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea

corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului matematic la întreaga ştiinţă şi, nu

în ultimul rând, degajarea subiectului epistemic activ, constituie fundamente ale dezvoltărilor

de tip epistemologic.

In sens restrâns, concret, termenul epistemologie nu acoperă întreaga filosofie a ştiinţei.

Sfera lui cuprinde empirismul logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie în reacţii

mai apropiate sau mai îndepărtate la acesta (Anexa 1).

*

Empirismul logic constituie unul dintre curentele semnificative dezvoltate în cadrul

filosofiei analitice. Dominantă la începutul secolului XX, aceasta consideră limbajul obiect de

drept al filosofiei şi analiza logică a limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.

Filosofia analitică desfăşoară două orientări principale:

A. Analiza formală. Printre precursorii acestei orientări pot fi consideraţi: G.W. Leibniz, B.

Bolzano, G. Frege. Lucrarea programatică a orientării este Principia Mathematica, scrisă de

B. Russell şi A.N. Whitehead.

Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează, după Ilie Pârvu (în Teoria

cunoaşterii ştiinţifice) prin:

utlilizarea logicii matematice

evidenţierea deficienţelor limbajului natural

construcţia unor limbaje ideale

traducerea propoziţiilor ştiinţifice şi filosofice în aceste limbaje

originarea problemelor filosofice în neconcordanţa formei verbale cu forma logică a

expresiilor

In cadrul orientării formale se dezvoltă, în ordine cronologică, atomismul logic, empirismul

logic şi empirismul pragmatic.

1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic este legat de şcoala analitică

de la Cambridge, în fapt de personalitatea centrală a acesteia, B. Russell, şi de L.

Wittgenstein, strălucitul student al celui dintâi.

Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor atomismului logic, dezvăluie un nivel

ultim al limbajului, constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din experienţă.

Acestor propoziţii simple, numite propoziţii de bază, sau atomare, le corespund, într-un

izomorfism perfect, fapte atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor.

Atomismului logic îi este proprie teoria adevărului corespondenţă.

Propoziţiile atomare pot fi conectate, în conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii

moleculare, cărora le corespund fapte moleculare. Cunoştinţele generale şi abstracte sunt

construcţii logice din date senzoriale.

Atomismul logic a influenţat considerabil empirismul logic şi orientările epistemologice

ulterioare acestuia.

2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în principal de Cercul de la

Viena (M. Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H.

Reichenbach, C.G. Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R. Braithwaite, F.P. Ramsey). In

aceeaşi direcţie pot fi înscrise demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia

(A. Tarski, J. Lukasiewicz), ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale şcolii de la Paris (L.

Rougier). Empirismul logic constituie poziţia dezvoltată de neopozitivism în domeniul

filosofiei ştiinţei. Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie Pârvu, (în Teoria cunoaşterii

ştiinţifice) următoarele:

considerarea fizicii matematizate drept standard al oricărei cunoaşteri,

reducerea filosofiei la logica ştiinţei,

predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale,

valorizarea inducţiei,

atitudine antimetafizică,

analiza ştiinţei în contextul justificării.

3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al treilea curent analitic de

orientare formală, s-a dezvoltat cu precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează

scrierile lui W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune acestora, relativ

greu de degajat, sunt (cf. Ilie Pârvu, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice):

respingerea dihotomiei analitic-sintetic,

încercarea de a elimina entităţile abstracte,

elaborarea unor concepţii pragmatice despre cunoaştere şi verificare

tentative de revalorizare a ontologicului.

B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală desfăşurată de atomismul

logic şi de neopozitivism, această orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit.

Cunoscută sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se revendică de la lucrarea

Principiile eticii, a lui G.E. Moore, şi are reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E.

Moore, L. Wittgenstein - a doua perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr. Weismann, J. L.

Austin, P.F. Strawson, St. Hamsphire). Discursurile acestora se aşează cu greu sub un

numitor comun. O tentativă de izolare a trăsăturilor comune neunitarelor demersuri de

filosofie lingvistică poate viza extinderea cercetării la limbajul eticii, esteticii, dreptului şi

religiei, de asemenea, caracterul nesistematic al analizei acestora şi considerarea

problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj (cf. Ilie Pârvu în Teoria cunoaşterii ştiinţifice).

Aceste probleme nu se datorează complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării neadecvate a

acestuia. Sarcina filosofiei constă în reorientarea cuvintelor de la întrebuinţarea lor metafizică

la cea adecvată, de zi cu zi. Semnificaţia cuvintelor, consideră reprezentanţii filosofiei

lingvistice, este rezultatul folosirii lor efective şi al convenţiilor. Construirea limbajelor

artificiale poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil

şi subtil, în celelalte demersuri filosofice. Analiza lingvistică este orientată cu predilecţie spre

expresii ce desemnează conduite mentale şi comportamente voluntare. Cercetarea acestor

expresii evidenţiază dublul statut al limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect

al analizei şi, simultan, vehicul al rezultatelor acesteia.

*

Primele reacţii critice la programul empirismului logic au fost înregistrate chiar în interiorul

acestuia.

Astfel, R. Carnap semnalează dificultăţile de corelare a termenilor observaţionali cu cei

teoretici, în conformitate cu pretenţia de definibilitate completă emisă de reprezentanţii

curentului logic empirist. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea acestor dificultăţi

vizează elaborarea unor enunţuri condiţionale care să delimiteze câmpul observaţional în

care poate fi întrebuinţat un termen teoretic, diminuând pretenţia iniţială.

De asemenea, C.G. Hempel demonstrează că teoria confirmării, specifică empirismului

logic, produce paradoxuri şi încearcă să determine condiţiile ce se impun oricărei teorii

viabile a confirmării. O definiţie în concordanţă cu acestea poate evita paradoxurile.

Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se alătură empirismului

pragmatic (prin W. van O. Quine, care critică dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi

înlocuieşte modelul empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-un prim val de

reacţii la empirismul logic. Aceste reacţii vin din interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic

presupoziţiile ei fundamentale (Anexa 2).

Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de numele lui K.R. Popper, se înscrie

în acelaşi prim val de reacţii la empirismul logic.

K.R. Popper consideră eronată, din punct de vedere logic, confirmarea unei teorii

ştiinţifice prin consecinţele ei empirice. Din afirmarea consecventului nu poate fi dedusă logic

afirmarea antecedentului. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot, însă, testa. Popper

propune înlocuirea modelului inductiv standard al teoriei ştiinţifice cu un model ipotetico-

deductiv. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în cadrul unei teorii ştiinţifice pot fi

verificate sau infirmate experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată.

Coroborarea este un concept gradual. Falsificarea este definitivă. Falsificabilitatea se

constituie în criteriu de comparare a teoriilor ştiinţifice. Experimentele falsificatoare trebuie

încurajate. Progresul ştiinţei este dependent de severitatea testelor la care sunt supuse

teoriile.

J.W.N. Watkins, A. Musgrave, H. Albert sunt consideraţi continuatori ai orientării

raţionalist critice.

K.R. Popper respinge inductivismul empirist, reduce pretenţia de confirmare la testarea

(adică la coroborarea sau falsificarea) teoriilor şi înlocuieşte modelul standard cu un model

ipotetico-deductiv. Cu toate acestea, demersul popperian păstrează perspectiva lingvistică

asupra ştiinţei şi metoda logică de cercetare a acesteia, controlul teoriilor prin apel la

experienţă precum şi concepţia despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt

caracteristici ale empirismului logic. Din acest ultim motiv, opoziţia raţionalismului critic la

empirismul logic nu este considerată absolută.

*

Zona de reacţii relativ critice la empirismul logic se învecinează, fără a se intersecta

programatic, cu poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi ai epocii.

Discursurile acestora urmăresc identificarea modalităţii corecte de raportare la lume şi

accesează tangenţial presupoziţiile logic empiriste, fără a face din analiza lor critică un

centru explicit de interes.

Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este

provizoriu, depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în procesul de

înregistrare a realităţii. Pentru N. Bohr, W. Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în

chiar esenţa ei, după legi probabilistice. Disputa se desfăşoară în jurul unor concepte cu

mare încărcătură epistemologică (realitate, experienţă, clasic, obiectivitate) şi păstrează

statutul privilegiat al ştiinţei în asumarea onticului. Identificarea articulaţiilor subtile ale

teoriilor fizicii de ultimă oră au evidenţiat un model specific de desfăşurare a cercetării

ştiinţifice concrete. Ignorând perspectiva lingvistică, acestea se păstrează în contextul

raportării lingvistice la realitate şi subliniază importanţa experimentalului în cercetarea

ştiinţifică, trăsături caracteristice empirismului logic. Multe dintre dimensiunile acestui model,

începând cu abordarea dinamicii demersului cognitiv, se vor regăsi în discursul raţionalist

critic desfăşurat de K. R. Popper.

*

Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este reprezentat de poziţiile filosofice

reunite sub denumirea de noua filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele

două orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic (Anexa 3).

Originată în preocupările legate de logica descoperirii şi de angajarea teoretică a

limbajului observaţional, desfăşurate de N.R. Hanson în lucrarea Modelele descoperirii,

sub influenţa cercetărilor lui Ch.R. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv, noua

filosofie a ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului critic. Intre

reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th. Kuhn, St. Toulmin, P.K. Feyerabend,

I. Lakatos.

Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de reprezentanţii anterior menţionaţi

se referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei de investigare. In

accepţiune empirist logică, rostul epistemologiei este normativ, constă în elaborarea unui

model spre care trebuie să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a

ştiinţei se constituie în metodă eficientă de îndeplinire a acestui rost. Noua filosofie a

ştiinţei propune orientarea epistemologiei spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie

şi spre utilizarea unei metode de analiză istorico-sociologică pentru atingerea acestui

scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt neutre teoretic. Evaluarea teoriilor depinde de

presupoziţii ontologice istoric determinate. În acest context, reprezentanţii noii filosofii a

ştiinţei propun modele distincte de evoluţie a ştiinţei şi de integrare a rolului factorilor

sociali şi istorici în acestea.

*

Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism dialectic se alătură noii filosofii

a ştiinţei în tentativa de reorientare a discursului de tip epistemologic. Reprezentanţii

neoraţionalismului dialectic, G. Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute

deschise cu susţinătorii empirismului logic, desfăşoară demersuri ce se opun din altă

perspectivă întreprinderii radicale, rigide, antiistorice, desfăşurate de aceştia. Spre deosebire

de noua filosofie a ştiinţei, pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea

factorilor socio-istorici, neoraţionalismul epistemologic aduce în centrul preocupărilor

epistemologice dimensiunea psihologică a actului ştiinţific, dimensiune evidenţiată în practica

ştiinţifică efectivă. Curentul valorifică poziţia kantiană referitoare la rolul constructiv al

subiectului în constituirea experienţei, într-o aprofundată cercetare a procesului cognitiv real.

Mecanismele de creştere dialectică a cunoaşterii constituie centre comune de interes pentru

reprezentanţii neoraţionalismului dialectic.

Jean Piaget este creatorul epistemologiei genetice, orientare ce explicitează, pe fondul

utilizării metodelor psihogenetice în cercetarea epistemologică, aportul psihologiei în

rezolvarea problemelor de cunoaştere.

*

Al treilea val de reacţii la adresa empirismului logic este caracterizat de tendinţa de

depăşirea dihotomiei dintre paradigma logic-empiristă şi cea istorist-mutaţionistă de abordare

a ştiinţei. După P. K. Feyerabend, poziţiile empirist logice se subsumează paradigmei

logicianului, opusă net paradigmei antropologului, caracteristică noii filosofii a ştiinţei. Pentru

epistemologii din cel de-al treilea val, opoziţia paradigmelor nu este absolută. În procesul

verificării intervin elemente neraţionale, iar în descoperiri nu se poate face abstracţie de

raţional. Modelele cognitive elaborate în acest context încearcă să evidenţieze caracterul

complementar al celor două paradigme tradiţionale (Anexa 4).

1.Orientarea empirist logică este continuată de post-pozitivism, curent reprezentat de

scrierile lui H. Putnam, R. Rorty, R. Chrisholm, S. Kripke, şi de şcoala finlandeză de logică

inductivă, prin J. Hintikka, preocupat de depăşirea divergenţelor dintre empirismul logic şi

raţionalismul critic. Deschiderea spre ontologia umanului, spre antropologie şi axiologic,

subminează poziţia antimetafizică a acestor filosofii de ascendenţă analitică.

Noua filosofie a ştiinţei este continuată de L. Laudan, care propune utilizarea unui criteriu

pragmatic de evaluare a teoriilor şi încadrare a acestota în tradiţii de cercetare, de Paul

Lorenzen, creatorul unei epistemologii constructiviste ce respinge acceptarea necritică a

ştiinţelor efective, propunând intervenţia activă a epistemologului în elaborarea teoriei

ştiinţifice, şi de reprezentanţii şcolii sociologice de la Edinburg, pentru care raţionalitatea este

dinamică şi ştiinţa reprezintă o formă de cunoaştere oarecare.

Opoziţia dintre continuatorii empirismului logic şi cei ai noii filosofii a ştiinţei se reduce (cf.

Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) la

opoziţia mai slabă dintre realism şi relativism epistemologic. Pentru realişti, scopurile

cognitive sunt comune tuturor oamenilor de ştiinţă, iar criteriile de alegere între teorii sunt

unanime. Succesul ştiinţei se datorează caracterului referenţial al adevărului. Cunoaşterea

ştiiinţifică se referă la lumea reală ce admite o singură descripţie adevărată, independent de

punctul de vedere al subiectului cunoscător. Pentru relativişti, scopurile şi valorile cognitive

nu sunt măsurabile raţional. Criteriile propuse pentru alegerea între teorii rivale s-au dovedit

temporare şi degradabile în timp. Schimbările de paradigmă presupun mutaţii în convingerile

subiective.

Discursul lui P. Lorenzen întâlneşte scrierile postpozitiviştilor pe terenul unui

neotranscendentalism relativ răspândit în cadrul acestui al treilea val de reacţii la empirismul

logic. Poziţia transcedentalistă afirmă existenţa unor cadre conceptuale sau structuri

lingvistice constituite, ce condiţionează orice discurs despre cunoaştere şi experienţă.

Neotranscedentalismul constituie (cf. Ilie Pârvu, în Introducere în epistemologie) o modalitate

internă de autoreflexie şi autovalidare a ştiinţei, reprezentând o variantă slabă de deschidere

a epistemologiei la experienţa istorică.

2. Curentul filosofic numit structuralism epistemologic este rezultatul unei alte încercări

de depăşire constructivă a opoziţiei clasice dintre empirismul logic şi noua filosofie a ştiinţei.

J. Sneed şi W. Stegmüller, reprezentanţii acestui curent, întreprind un demers de

axiomatizare a teoriei epistemologice a lui Th. Kuhn, utilizând metoda asamblistă propusă de

P. Suppes. Aceeastă metodă, probată cu succes de către descoperitorul ei, în axiomatizarea

unor teorii din mecanică şi genetică, utilizează limbajul teoriei mulţimilor şi permite evitarea

unor limbaje logic formalizate.

Modelul structuralist al teoriei ştiinţifice elaborat de Sneed şi Stegmüller uzează de

concepte ca nucleu al teoriei şi modele potenţiale şi evidenţiază posibilitatea interpretării

diferite a unui construct formal în modele diferite.

3. In al treilea val de reacţii la empirismul logic se integrează şi confruntările dintre

empirişti şi realişti, desfăşurate pe fondul unei ascendenţe comune şi contestate.

B. C. van Fraasen propune (în Imaginea ştiinţifică, 1980) ca alternativă la realismul

ştiinţific şi la relatarea literal adevărată pe care acesta o oferă despre lume, o soluţie

empiristă. In empirism ştiinţa nu poate depăşi limitele fenomenului. Empirismul constructiv

propus de van Fraasen urmăreşte elaborarea unor modele adecvate fenomenelor, iar

capacitatea de explicare corectă a acestora, numită adecvare empirică, se constituie în

criteriu de evaluare a teoriilor ştiinţifice, ca alternativă la criteriul realist al adevărului.

R.N. Giere (în Explicarea ştiinţei, 1988) propune înlocuirea ipotezei, atacabile, a

izomorfismului enunţurilor teoretice cu realitatea cu ipoteza mai modestă a similarităţilor între

modelele teoriei şi real. Fuziunea pe care o propune Giere, între realism şi un criteriu

naturalist de evaluare a teoriilor ştiinţifice, permite valorificarea comportamentului oamenilor

de ştiinţă ca argument împotriva empirismului lui van Fraasen: pentru cercetători, particulele

elementare cercetate au existenţă reală şi acest fenomen nu poate fi explicat în câmpul unei

teorii empiriste care păcătuieşte, astfel, prin inadecvare empirică. R.N. Giere consideră că

adoptarea unui criteriu pragmatic operaţionalist, potrivit căruia ceva este real dacă este

controlabil fizic, poate salva orientarea realistă în epistemologie.

4. In contextul aceleiaşi tentative de aducere a paradigmelor epistemologice clasice în

poziţii complementare se aşează şi demersurile de elaborare a unei noi filosofii a naturii.

Discursurile desfăşurate de R. Thom, M. Bunge, I. Prigogine, D. Bohm urmăresc (cf.

Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul colectiv Metamorfoze actuale în filosofia

ştiinţei) constituirea unui ansamblu minimal de categorii şi principii necesare caracterizării

oricărei existenţe fizice. Fundamentele acestor discursuri trebuie căutate în domenii şi teorii

semnificative ale ştiinţei (teoria catastrofelor, teoria sistemelor, termodinamică, mecanica

cuantică). Desfăşurările lor propun închegarea experienţelor umane într-un întreg coerent şi

abordează lumea ca totalitate organică.

*

Etapa actuală în filosofia ştiinţei poate fi numită, în bună tradiţie europeană,

postepistemologică. Diversificarea disciplinelor ştiinţifice şi conturarea profilurilor acestora

impune constituirea unor epistemologii specifice, de ramură. Acestea urmează disciplinele

suport în procesul de tot mai adâncă specializare, îndepărtându-se de poziţia epistemologică

iniţială.

Abordările interdisciplinare, incontestabil folositoare creşterii cunoaşterii, erodează

perimetrul întreprinderilor net epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al

interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context disciplinar, diminuează şansele unei

definiri curate a epistemologiei.

Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de investigare, paranormalul. Complicate

soluţii ştiinţifice târzii se dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în simplitatea

lor, tributară înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi Jacques Bergier desfăşoară în această

direcţie discursuri impresionante. Similarităţile împing faptul extraştiinţific peste graniţele

ştiinţei. Demersul epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă

extrapolare, ridicând pretenţii de cunoaştere certă asupra unui obiect ce nu poate fi cunoscut

cu certitudine.

Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau praxiologie, pe care le manifestă

epistemologia contemporană, şi tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la

discursul despre ştiinţă diminuează eficienţa definiţiei iniţiale a epistemologiei. Toate aceste

consideraţii pledează pentru intrarea filosofiei ştiinţei într-o zonă postepistemologică şi

justifică speranţele de constituire a unei teorii unice, mântuitoare, de largă cuprindere.

O astfel de teorie trebuie să asume impactul exploziei informaţionale generate, de

facilităţile tehnice de comunicare, ce caracterizează ultimii ani. Evoluţia epistemologiei ar

putea înregistra un viraj statutar, de la filosofia ştiinţei spre filosofia comunicării ştiinţifice.

PRECURSORI AI EMPIRISMULUI LOGIC

Franz Brentano (1838-1917)

Franz Brentano este primul filosof contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului

pentru dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei). Brentano este un

adversar al platonismului. Potrivit lui, expresia lingvistică îngăduie operarea cu ficţiuni în locul

lucrurilor. În lucrarea întitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911), Brentano

indică 3 surse de eroare în raportarea umană la lume:

psihică, legată de ignorarea caractererului intenţional al iubirii şi urii şi de considerarea

obiectului acestora ca exterior individului care manifestă aceste sentimente

istorică, legată de preluarea necritică a unor vechi concepţii

lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume pentru diferite fenomene, de utilizarea

aceleiaşi expresii cu sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a

lega reprezentări (ex: Centaurul nu există.). În cazul acestui tip de eroare, expresia

lasă ca în locul lucrurilor să intre ficţiuni. Pentru evitarea erorii, este necesară

distingerea sensului propriu de cel impropriu ale existentului, adică a lucrurilor de

esenţialităţi (ficţiuni produse prin folosirea limbii, ex: Un corp există Corporalitatea

există; Un gânditor gândeşte ceva Ceva este gândit; Există judecăţi

adevărateExistă adevăruri.) şi obiecte fictive (considerate lucruri, ex: Eu nu cred că

divinitatea există Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl va fi rege Karl este un

viitor rege; X este imposibil Există o imposibilitate a lui A.

Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală, existenţă gândită, echivalenţă,

subordonare, identitate), a fi este eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată

brentano, să elaboreze o imagine globală asupra existentului.

Gotlob Frege (1848-1925)

În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), G. Frege socoteşte că niciun limbaj, nici unul

artificial, cu expresiile riguros definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este

dezirabilă înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.

Există, arată Frege, 2 surse de eroare la nivelul limbajului:

folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (sensul este împărtăşit, nu este total

subiectiv, ca în reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului generează

eroarea)

existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri (asocierea mai multor sensuri

cu aceeaşi semnificaţie marchează încarcă expresiile cu polisemie)

Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arată Frege, într-un limbaj ideal ce cuprinde (în

cea mai mare măsură) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt, semn,

conexiune de semne, expresie) exprimând sensul şi desemnând semnificaţia sa.

Într-o limbă logic perfectă:

fiecare expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente desemnează

un obiect;

niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificaţie.

Un limbaj real nu poate fi clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din limbajul

ideal.

ATOMISMUL LOGIC

Atomismul logic reprezintă, din punct de vedere cronologic, prima dintre

orientările analitice în filosofia secolului XX. Reprezentanţii săi semnificativi, Bertrand Russell

şi Ludwig Wittgenstein, au influenţat considreabil apariţia şi dezvoltarea empirismului logic.

Bertrand Russell (1872-1970)

Bertrand Russell (1872-1970), personalitate centrală a Şcolii de la Cambridge,

a elaborat, împreună cu matematicianul A.N. Whitehead, Principia Mathematica (1910-

1913), lucrare monumentală cuprinzând rezultatele analizei conceptelor şi relaţiilor

fundamentale din matematică. Lucrarea a evidenţiat semnificaţia instrumentală a logicii

moderne pentru cunoaşterea ştiinţifică. Travaliul desfăşurat pentru finalizarea ei a clarificat

poziţia filosofică a lui B. Russell.

În lucrarea Paradoxurile logicii (1905), B. Russell reformulează paradoxurile apărute în teoria

mulţimilor: orice predicat se aplică sieşi sau nu, terţul este exclus; dacă se aplică sieşi, e

predicabil; dacă nu se aplică sieşi, e impredicabil; termenii predicabil şi impredicabil sunt

predicate, aşadar există predicat predicabil şi predicat impredicabil; predicatul

impredicabil, dacă este predicabil, îşi atribuie sieşi proprietatea şi astfel este impredicabil;

dacă este impredicabil, nu-şi atribuie proprietatea şi este astfel predicabil. (Ex: paradoxul

bărbierului).

Există, aşadar, erori de logică generatoare de paradoxuri în edificiul matematicii. Russell

propune o tehnică de analiză logică în logica simbolică pentru explicarea paradoxurilor,

elaborând teoria tipurilor logice. Teoria limitează posibilităţile îngăduite de asertare:

ceea ce cuprinde toate elementele unie mulţimi nu poate fi element al aceli mulţimi.

Enunţurile universale (Toţi...) trebuie deosebite de enunţurile singulare. Russell propune

reinterpretarea enunţurilor universale cu ajutorul funcţiilor propoziţionale pentru a li se

stabili domeniul de semnificaţie (ex: Toţi oamenii sunt muritori Dacă X este om, atunci

el este muritor):

f(x)=1, pt xU, unde U este domeniul de semnificaţie (în afara lui funcţia nu are sens,

întrucât există argumente pentru care funcţia nu are valoare de adevăr)

Domeniul de semnificaţie reprezintă tipul logic. Ierarhizarea tipurilor permite eliminarea

paradoxurilor (un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi), odată

cu părăsirea logicii moniste (care operează cu Toţi, sub presupoziţia existenţei unui

întreg) în favoarea logicii atomiste (conform presupoziţiei alcătuirii lumii din fapte singulare

de divesitate ireductibilă)

Metoda adecvată filosofiei este analiza. Aceasta permite identificarea propoziţiilor atomare

corespunzând stărilor de fapt atomare şi a modului în care din acestea, cu ajutorul

constantelor logice, sunt alcătuite enunţurile moleculare). Orice enunţ, arată Russell,

trebuie examinat şi redus la componente de maximă simplitate. Limbajul curent conţine

mai mult decât enunţuri moleculare. Într-un limbaj logic perfect pentru fiecare obiect

simplu nu ar exista decât un singur nume. Au semnificaţie doar cuvintele care

desemnează ceva ce există în mod real. Cerber, Pegas, centaur nu sunt nume proprii (au

semnificaţie prin raportare la obiect), ci descripţii prescurtate (nu presupun existenţa

referentului, dobândindu-şi semnificaţia aparentă din raporturile dintre înţelesurile numelor

componente).

Scrierea intitulată Problemele filosofiei (1912) constituie (cf. Mircea Flonta, în

Bertrand Russell şi începuturile filosofiei analitice, studiu introductiv la B. Russell, Problemele

filosofiei) prima lucrare de filosofie analitică. Aceasta din urmă este caracterizată de

reducerea problemelor filosofice la problerme de clarificare analitică. Analiza conceptuală,

sau analiza logică a conceptelor, poate fi utilizată în domeniile descoperirii şi criticii filosofice.

Ca instrument al descoperirii, este folosită de Russell pentru precizarea conceptului de

cunoaştere, iar ca instrument critic, facilitează demontarea construcţiei kantiene din Critica

raţiunii pure, în virtutea imposibilităţii existenţei unor adevăruri sintetice a priori.

Există, arată B. Russell în Problemele filosofiei (1912),

cunoaşterea lucrurilor

a adevărurilor,

fiecare dintrte acestea putând fi:

imediată (sau directă)

derivată (sau prin descriere)

Abia cunoaşterea de adevăruri implică eroarea.

Orice teorie despre natura adevărului trebuie să:

admită şi opusul adevărului, falsul

considere adevărul şi falsul proprietăţi ale convingerilor şi aserţiunilor, nu ale faptelor

admită dependenţa adevărului şi falsului unei convingeri de ceva din afara convingerii

Russell susţine superioritatea definiţiei prin corespondenţă a adevărului,

definiţie concordantă cu reprezentarea atomistă a lumii.

Coerenţa, arată Russell, nu poate defini adevărul, deşi este bun test al acestuia.

În orice act de judecată este prezentă mintea care judecă (subiectul) şi termenii pe care

aceasta îi judecă (obiectul).

Judecata este adevărată când corespunde unui obiect complex

(există o relaţie ordonată între obiectele simple)

Adevărul şi falsul sunt proprietăţi ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor,

mai arată Russell.

Filosofia trebuie abordată, consideră filosoful englez, cu aparatul de clarificare

conceptuală de care dispune logica modernă. Toate problemele filosofice pot fi reduse la

probleme de logică. În felul acesta, câmpul interogaţiilor filosofice se îngustează, iar

pretenţiile argumentative cresc.

Ideile lui B. Russell au influenţat creaţiile multora dintre filosofii contemporani. L.

Wittgenstein, R. Carnap şi întreg Cercul de la Viena, W. van O. Quine, K. R. Popper stau sub

semnul logicismului filosofului de la Cambridge.

Ludwig Wittgenstein (1889-1951)

Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit discipol al lui Russell, ocupă o

poziţie aparte în istoria filosofiei. Datorează această poziţie semnificativelor diferenţe de

orientare filosofică manifestate între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare

acestuia.

Wittgenstein reia în Tractatus logico-philosophicus (1921) interogaţia kantiană cu privire la

posibilitatea şi condiţiile cunoaşterii, operând două tranziţii:

de la critica facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului

de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor

Elementele ultime ale cunoaşterii, consideră Wittgenstein, sunt propoziţiile elementare,

(enunţuri în care unui subiect i se atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii

cunoaşterii, corespunzătoare propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell.

Propoziţiile elementare sunt corelatele realităţii structurate atomar. Delimitarea lor

contribuie la înlăturarea surselor de neînţelegere.

Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică a lui Wittgenstein în şapte

propoziţii principale şi propoziţiile derivate ale acestora.

Propoziţiile principale,

1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).

2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.

3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.

4. Judecata este propoziţia ce are un sens.

5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.

6. Există o formă generală a funcţiei de adevăr....

7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2), gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică

(propoziţiile 4-6) ale filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia Tractatus-

ului, semnalând, potrivit unora dintre comentatori, dimensiunea mistică a gândirii autorului.

Ontologie (propoziţiile 1şi 2)

Obiecte ce formează substanţa lumii sunt aşezate în reţele de conexiuni. Aceste reţele fac

posibile stările de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este existenţa unei stări de lucruri.

Suma faptelor alcătuieşte lumea reală. Aceasta nu se suprapune decât parţial realităţii care

reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri.

„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată Wittgenstein. Astfel, lucrurile nu

pot fi gândite decât ca purtătoare de proprietăţi. Conexiunile obiectelor sunt logice întrucât

structura lumii corespunde structurii logicii.

„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată Wittgenstein. Spaţiul logic

reprezintă ansamblul invariabil al posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a

faptelor, ca stări de lucruri.

Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile este rezultatul actualizării anumitor

componente ale realităţii.

Gnoseologie

Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein îl reprezintă cel de tablou, ca transpunere

a realităţii. Tabloul este o reprezentare a faptului în spaţiul logic. (Spaţiul logic îngăduie

reprezentarea existenţei şi non-existenţei stărilor de lucruri.). În această accepţiune,

tabloul are câteva caracteristici:

nu este imagine picturală ci structură matematică

nu este reflexiv, nu-şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite dar nu se

poate stabili modul în care au fost stabilite)

nu există tablou a priori adevărat

tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul său descriptiv. Propoziţia “3.225. Ceea ce

tabloul reprezintă constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului

cunoaşterii

Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)

Tablourile sunt propoziţii; o propoziţie are sens dacă este imagine a stărilor de lucruri sau

dacă poate fi transformată într-o asemenea imagine (în cazul propoziţiilor elementare

sensul este evident; în cazul propoziţiilor complexe este necesară pentru transformare

utilizarea tabelelor funcţiilor de adevăr).

Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt judecăţi.

Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai puţin cuprinzătoare decât limbajul.

Limbajul reprezintă totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui depăşesc sfera propoziţiilor cu sens.

Din acest motiv, limbajul travesteşte /trădează gândirea.

Forma logică a limbajului diferă de forma limbajului natural. Există o sintaxă logică a unei

limbi ideale diferită de sintaxa oricărei limbi naturale. Construcţiile ei corespund faptelor.

Această sintaxă logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut descriptiv

(şi sens). „5.6. Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” Notează

Wittgenstein.

O limbă edificată după regulile unei sintaxe ce prescrie condiţiile de sens ale propoziţiilor

reprezintă condiţia oricărei cunoaşteri.

Limbajul natural crează sensuri false, aparenţe. Acestea sunt erori ce pot fi înlăturate prin

utilizarea unui limbaj ce le exclude, întrucât se supune sintaxei logice.

Filosofia, arată Wittgenstein, reprezintă o continuă încălcare a condiţiilor privind sensul

propoziţiilor. Filosofia este o sursă de probleme lipsite de sens, probleme ce nu pot căpăta

răspuns deoarece oamenii nu înţeleg logica limbajului lor. În acest context, filosofia

trebuie să-şi schimbe (nu să-şi piardă) funcţia, devenind critică a limbajului. Scopul

demersului critic este cel de clarificare logică a gândirii.

În felul acesta filosofia nu mai este doctrină, ea este activitate.

Metoda justă a filosofiei consta, astfel, în a nu spune decât ceea ce se poate spune (adică

prpoziţii ale ştiinţelor naturii) şi a semnala în orice enunţ metafizic lipsa de semnificaţie a

unor termeni.

Concluzia

“7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” consideră Wittgenstein în

încheierea Tractatus-ului. Este ceea ce, aparent paradoxal, Wittgenstein tocmai nu face

prin Tractatus. Aceasta deoarece rolul acestei lucrări filosofice este de a semnala lipsa de

sens a propoziţiilor filosofice (inclusiv a propoziţiilor Tractatus-ului):

„6.54. propoziţiile mele explică licrurile în aşa fel încât cel care mă înţelege le recunoaşte la

sfârşit ca absurde, dacăprin intermediul acestora—pe baza lor—a reuşit să le depăşească.

(El trebuie, ca să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat). Trebuie să depăşească

aceste propoziţii, apoi vede lumea corect.”

Cercetări logice (1953) este lucrarea definitorie pentru cea de-a doua perioadă de

creaţie filosofică a lui Wittgenstein. Acesta depăşeşte modalitatea de raportare la limbă

caracteristică Tractatus-ului, prin elaborarea unri noi teorii a semnificaţiei. În Tractatus,

Wittgenstein creditează cu sens doar enunţurile formulate într-o limbă construită după

modelul propus de B. Russell şi identifică semnificaţia expresiei cu obiectul desemnat de

aceasta. În Cercetări logice sensul expresiei cuprinde şi ceea ce se gândeşte prin aceasta,

iar semnificaţia unui cuvânt constă în utilizarea lui, îmbinând componenta cognitivă cu o

componentă interacţională. Analiza limbajului curent devine, în acest context, indispensabilă

înţelegerii mecanismelor limbii. Joc de vorbire constituie conceptul central al Cercetărilor

logice şi presupune interacţiunea vorbitorilor. Semnificaţiile se constituie la confluenţa unor

reguli lingvistice cu valabilitate intersubiectivă. Suma celor din urmă alcătuieşte gramatica

jocurilor de vorbire.

Problemele filosofice sunt greşeli de limbaj. Filosofia îşi pierde, în acest context,

funcţia explicativă şi pe cea normativă, dar îşi păstrează utilitatea terapeutică. Sarcina ei

constă în clarificarea critică a limbajului, iar metodologia ei adecvată este de tip

observaţional.

De la Tractatus logico-philosophicus la Cercetări logice atitudinea filosofică a lui

L. Wittgenstein evoluează, consideră Andrei Marga (în Cunoaştere şi sens) într-o direcţie

relativistă: atomismul logic se îndulceşte în interacţiuni comunicative, limbajul curent este

repus în drepturi cu statut de metalimbaj indispensabil şi semnificaţia-descriere lasă locul

semnificaţiei prin folosire. Continuitatea între cele două etape în filosofia lui Wittgenstein este

dată de asumarea limbajului ca o condiţie de natură transcendentală a oricărei cunoaşteri.

Sub semnul acestei asumări se va aşeza o bună parte din filosofia contemporană.

EMPIRISMUL LOGIC

Contextul epistemologic al apariţiei empirismului logic este marcat de:

problema fundamentelor matematicii: autonomizarea matematicii a suscitat interesul pentru

unificarea discursurilor de specialitate şi, implicit, pentru elaborarea unui limbaj specific;

problema fundamentului unitar al matematicii, conturată în acest context, a căpătat

diverse răspunsuri reprezentative pentru mai multe orientări: formalism, intuiţionism,

logicism. Orientarea logicistă, prin interesul pentru structura logică a teoriilor ştiinţifice şi

pentru limbajele logice specifice, a susţinut metodologia de analiză logică a discursului

ştiinţific, devenită emblematică pentru empirismul logic. Autonomizarea matematicii a

evidenţiat rolul dublu, deductiv-transformator (sintactic) şi constitutiv-formativ (semantic),

al matematicii în cunoaşterea ştiinţifică. Empirismul logic exploatează independenţa

matematicii exclusiv pe latura ei sintactică. Separarea categorică între sintactic şi

semantic defineşte modalitatea empirist logică de abordare a faptului ştiinţific.

criza fizicii la începutul sec. XX: evoluţia neaşteptată a fizicii (prin teoria relativităţii şi

mecanica cuantică) în prima jumătate a secolului trecut a pus sub semnul întrebării

capacitatea filosofiei de a construi teorii privind realitatea. Teoriile filosofice ale

momentului se dovedeau neadecvate conform noilor dezvăluiri venite dinspre fizică.

Constatând şi recunoscând faptul că nu are la îndemână mijloacele pentru a investiga

realitatea nouă ce se contura pentru fizicieni, filosofia s-a repliat, asumându-şi rolul de a

analiza realizările cercetării ştiinţifice.

Reprezentanţii empirismului logic au asumat şi au respectat câteva poziţii filosofice comune,

socotite presupoziţii ale orientării:

perspectiva lingvistică asupra ştiinţei.

Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţa este formulată în teorii ştiinţifice. Teoriile ştiinţifice sunt

sisteme logice de propoziţii ce pot fi descompuse în propoziţii legate prin conectori logici.

Conectorii conservă caracteruul de propoziţie al componentelor şi astfel teoria în

ansamblul ei este o propoziţie (R. Carnap, Problema logicii ştiinţei, 1935).

doctrina fizicalistă.

Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţele pot fi logico-matematice sau factuale, în funcţie de tipul

de propoziţii utilizat. Ştiinţele logico-matematice operează cu propoziţii analitice, fiind

astfel reductibile la logică. Ştiinţele factuale operează cu propoziţii sintetice, fiind astfel

reductibile la fizică. Orice propoziţie din ştiinţele factuale, chiar aparţinând psihologiei sau

sociologiei, paote fi exprimată în termenii fizicii (R. Carnap, Sintaxa logică a limbajului, ).

Studiul filosofic asupra ştiinţei se poate limita la studiul logicii şi cel al fizicii.

Asumarea acestor presupoziţii a avut câteva consecinţe teoretice semnificative pentru

orientare:

problemele legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului ştiinţific.

Dacă teoriile ştiinţifice sunt sisteme de propoziţii şi ştiinţa este ansamblul teoriilor, problemele

legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului lor. Teoria este o propoziţie. Teoria

întemeiată (acceptabilă) este o propoziţie adevărată. Valoarea de adevăr a propoziţiei poate

fi stabilită utilizând metoda analizei limbajului ştiinţific.

criteriul de demarcaţie este verificabilitatea.

Investigarea asupra adevărului unei teorii este precedată de stabilirea caracterului ştiinţific al

acesteia. Demarcarea, adică separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice cere stabilirea

unui criteriu de demarcaţie. Un enunţ are sens (adică i se poate atribui valoare de adevăr)

dacă poate fi verificat direct sau indirect. Enunţurile pentru care nu pot fi elaborate metode

de verificare trebuie eliminate ca neştiinţifice. Este cazul metafizicii, socotită în empirismul

logic lipsită de sens, necognitivă, poezie.

Singurele enunţuri cu sens sunt cele verificabile. Sunt verificabile enunţurile referitoare la

fenomene, elaborate empiric. (R. Carnap, Vechea şi noua logică, ).

dficultăţile de decizie asupra valorii de adevăr a teoriilor pot fi depăşite prin atomism logic şi

programe reductive.

Criteriul de demarcaţie (verificabilitatea) stabileşte caracterul ştiinţific al unei teorii. Asupra

valorii de adevăr a acesteia nu se poate decide direct întrucât:

conţin operatori logici

conţin termeni teoretici (aceştia nu sunt direct interpretabili pe domeniile realităţii).

Astfel, cerinţa deciziei asupra valorii de adevăr impune abordarea:

a. Problemei operatorilor logici :

În analiza logică a limbajului, orice teorie corect constituită se descompune în propoziţii şi

conectori logici. Decizia presupune identificarea propoziţiilor componente şi a influenţei

conectorilor asupra valorii de adevăr a acestora (cu ajutorul funcţiilor de adevăr).

Teoria ştiinţifică are în alcătuire:

propoziţii adevărate sau false prin structura lor (pentru evaluarea acestora decizia logică

este suficientă) şi

propoziţii factuale. Valoarea de adevăr a acestora scapă procedeelor evaluative strict

logice, utilizarea funcţiilor de adevăr fiind insuficientă. Această situaţie cere adoptarea

ipotezei atomismului logic (adică a existenţei unui nivel ultim al limbajului, cel al propoziţiilor

atomare).

b. Problemei termenilor teoretici :

Propoziţiile care conţin termeni teoretici (ex. forţă, putere, energie) nu sunt direct verificabile.

Pentru verificarea lor este au fost elaborate două tipuri de programe reductive:

programe vizând elaborarea unei teorii alternative din enunţul căreia au fost eliminaţi

termenii teoretici

programe vizând elaborarea unui enunţ al teoriei în care termenii teoretici sunt înlocuiţi

cu variabile cuantificabile existenţial

Astfel, pentru ca teoria, o conjuncţie de număr finit de propoziţii elementare (construite cu

termeni experimentali care dau conţinutul empiric al teoriei) să fie adevărată este necesar

şi suficient ca fiecare propoziţie elementară să fie adevărată. Decizia asupra adevărului

teoriei se mută astfel la nivelul propoziţiilor elementare. Situaţia aceasta presupune

existenţa corespondenţei biunivoce propoziţii elementare—stări de lucruri (sunt adevărate

propoziţiile elementare pentru care stările de lucruri au loc, sunt fapte) susţinută de

Wittgenstein.

Epistemologia de orientare analitică urmăreşte reconstrucţia raţională a ştiinţei.

Metodologic, această reconstrucţie presupune analiza logică şi restructurarea limbajului

ştiinţific, a sistemelor conceptuale şi a teoriilor ştiinţifice.

Pe fondul identificării ştiinţei ideale cu fizica exprimabilă matematic, se dezvoltă interesul

pentru structura şi statutul teoriilor ştiinţifice. Rezultatul acestui interes este elaborarea unui

model sistematic al structurii unei teorii ştiinţifice:

Modelul standard:

T=Vt, Vo, A, Ri, Rt, C

Vt: mulţimea termenilor teoretici

Vo: mulţimea termenilor experimentali (observaţionali)

A: axiome (propoziţii construite cu termeni din Vt)

Ri: reguli de interpretare a termenilor teoretici în domeniul realităţii

Rt: reguli de traducere a Vt în Vo

C: consecinţele empirice ale teoriei; acestea decurg logic din axiome, conţin numai termeni

observaţionali şi determină conţinutul empiric al teoriei.

In contextul discursului epistemologic centrat pe modelul standard al teoriilor, progresul

ştiinţific dobândeşte un caracter cumulativ. Creşterea cunoaşterii este posibilă prin lărgirea

domeniului de aplicabilitate a unei teorii, sau prin integrare a teoriilor diferite într-o teorie

cuprinzătoare. O teorie confirmată rămâne definitivă în limitele domeniului iniţial de definiţie.

Evoluţia epistemologiei înregistrează depăşirea modelului standard iniţial. Se impune, în

acest context, rediscutarea rolului termenilor teoretici în ştiinţele empirice, interpretarea

realistă a teoriilor ştiinţifice (ca descrieri ale unor entităţi şi procese nonobservabile, legate

indeterminat de observabil) şi explicitarea modalităţii de conectare a fenomenelor cu aparatul

teoretic. Datorită dificultăţilor de ordin practic, este admisă o variantă mai slabă a principiului

verificaţionist al semnificaţiei, prin verificabilitate potenţială sau confirmabilitate.

Între obiecţiile principale aduse empirismului logic figurează:

caracterul îndoielnic al ipotezei atomismului logic (nu a fost întemeieată teoretic

existenţa propoziţiilor elementare şi necesitatea acestora)

caracterul îndoielnic (nenecesar) al principiului corespondenţei biunivoce al lui

Wittgenstein

Empirismului logic i se reproşează, de asemenea, abordarea unilaterală a relaţiei

teoreticului cu experienţa şi caracterul simplificator al interpretării după modelul standard. Nu

i se poate contesta, însă, pledoaria pentru rigoare şi claritate, nici încercarea de

sistematizare a discursului ştiinţific.

CERCUL DE LA VIENA

Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu legată de poziţia

empirist logică. Programul Cercului a fost redactat de Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto

Neurath şi publicat în 1929, sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net

antimetafizică, programul propune valorizarea cercetării ştiinţifice experimentale în

abordarea tuturor problemelor teoretice şi practice şi acordarea rezultatelor din diversele

discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem de concepte neutre formal. Ştiinţa ideală

este fizica matematizată, iar sistemul său conceptual este rezultatul unui proces de ordinare

spre conceptele primare, întemeiate empiric.

Moritz Schlick (1882-1936)

Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul Cercului. Fizician şi

filosof, acesta dezvoltă o concepţie scientistă originată în susţinerile Tractatus-ului

wittgensteinian. Conţinutul descriptiv al enunţurilor cu sens reprezintă cunoaştere şi graniţele

acesteia sunt fixate logic, consideră L. Wittgenstein. Comunicarea intersubiectivă se

realizează doar la nivel formal, susţine Schlick, elaborând, în sprijinul acestei susţineri, teoria

definiţiei implicite. Culegerea de studii Teoria generală a cunoaşterii (1925) se desfăşoară în

jurul conceptului de definiţie implicită. Moritz Schlick valorizează acest tip de definiţie,

realizată prin derivare din sistemul ales de axiome, în defavoarea definiţiei concrete, bazate

pe raportarea la realitate. Semnificaţia conceptelor este, în acest context, dependentă de

alegerea premiselor în perceperea realităţii şi diferenţiază multiple posibilităţi.

Teoria definiţiei implicite este utilizată de Schlick pentru respingerea metafizicii

considerată lipsită de sens. Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării

enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului logicii simbolice. Sensul

enunţurilor depinde, consideră M. Schlick, de posibilitatea lor de verificare. Acest punct de

vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. In opoziţie cu orientarea rigid empiristă a

câtorva dintre membrii acestuia, Schlick optează pentru o accepţiune largă a termenului de

verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare poate fi măcar gândită.

Otto Neurath (1882-1945)

Otto Neurath (1882-1945) este unul dintre reprezentanţii de seamă ai Cercului

de la Viena. Preocupările lui sunt orientate spre neta separare a ştiinţei de metafizică. Studiul

Căi ale concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) recunoaşte actului filosofic exclusiv

dimensiunea descriptivă, propunând înlocuirea termenului de filosofie cu cel de concepţie

ştiinţifică despre lume, evidenţiind desprinderea acesteia de metafizică.

Neurath pledează pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre o ştiinţă unitară,

susţinută cu aparat logic. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi disciplinele

sociale, cu condiţia ieşirii lor din zona speculativului.

Otto Neurath este susţinătorul teoriei coerenţei în demersul tradiţional filosofic de

conceptualizare a adevărului. Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în

concordanţă cu celelalte enunţuri acceptate de comunitatea interogatoare.

Rudolf Carnap (1891-1970)

Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (cf. A. Marga, în Cunoaştere şi

sens) cel mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul dintre marii filosofi ai

epocii contemporane. In scrierile sale, orientarea empirist logică îşi găseşte formularea

canonică, iar analiza logică a limbajului atinge maximul de rigurozitate.

In lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap dezvoltă teza derivabilităţii

conceptelor plecând de la datul nemijlocit. Susţinerea sa se bazează pe două premise: una

pozitivistă, referitoare la reductibilitatea realităţii la datul nemijlocit, şi cea de-a doua,

ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea realităţii. Teoria ştiinţifică se

constituie, consideră R. Carnap, ca un sistem ordonat de concepte în care, indirect, fiecare

concept este derivat din conceptele fundamentale raportate la datul nemijlocit. Valabilitatea

acestui sistem de constituire a conceptelor este condiţionată de edificarea lui într-o zonă

neutră filosofic.

Problemele filosofiei se datorează unor erori de limbaj, consideră Carnap, în

studiul Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului (1931). Propoziţiile metafizicii

sunt lipsite de sens, fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se atribuie în mod eronat

semnificaţie, fie pentru că procedează sintactic greşit. Carnap reia teoria verificaţionistă a

sensului: sensul unui cuvânt este dat de semnificaţia sa şi aceasta este recunoscută

cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care acesta apare sunt reductibile la

propoziţii protocolare. Propoziţiile protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele

metafizicii nu sunt, în acest context, verificabile. Filosofiei i se condiţionează supravieţuirea

de o schimbare de statut: epurată de enunţurile speculative lipsite de sens, aceasta trebuie

să devină analiză logică.

In lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap reformulează criteriul

sensului: un enunţ are sens dacă este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri

confirmabile şi dacă este construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot fi abordate

formal sau material. Modul formal de abordare este necesar filosofiei şi aduce cercetarea

epistemologică în proximitatea analizei limbii.

Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o reacţie la critica întreprinsă

de Karl R. Popper la adresa criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, susţine

în acest studiu R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau testabile. Un enunţ este confirmabil

dacă poate fi redus logic, direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este testabil

dacă i se poate indica empiric modalitatea de verificare.

In Semnificaţie şi necesitate (1947) Carnap propune o nouă metodă de analiză a

semnificaţiei şi evidenţiază superioritatea acesteia asupra metodelor deja existente. Noua

metodă, numită a extensiunii şi intensiuni”, se bazează pe modificarea şi extinderea

conceptelor obişnuite de “clasă” şi “proprietate”. Un sistem satisfăcător de logică modală

presupune, consideră Carnap, clarificarea semnificaţiei modalităţilor. Metoda extensiunii şi

intensiunii este eficient utilizabilă pentru construirea logicii modale. Clarificarea teoretică este

favorizată de corelarea izomorfică a conceptelor modale cu conceptele semantice

corespunzătoare.

Carnap operează, consideră A. Marga (în Cunoaştere şi sens) distincţii ce nu

sunt funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este valorizată net în raport cu

deducţia, ştiinţa propriu-zisă este ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i

influenţează evoluţia, iar judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu judecăţile despre valori.

Aceste distincţii au fost exploatate în criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza

unor semnificative poziţii epistemologice ulterioare.

CERCUL DE LA BERLIN

Hans Reichenbach (1891-1953)

Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important al Cercului de la Berlin. Este

susţinătorul unei abordări probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea

impusă de mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica cuantică pe care o construieşte în

sprijinul acestei viziuni. Reichenbach propune o justificare pragmatică a inferenţelor inductive

ca răspuns la criticile aduse metodologiei empirist logice în practica ştiinţifică.

De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent utilizată în epistemologie, între

demersurile desfăşurate în contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul

descoperirii (în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie caracterizează empirismul logic

şi consideră că obiectul de studiu al epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele

demersului ştiinţific. Cea de-a doua poziţie caracterizează în principal noua filosofie a ştiinţei

şi consideră mai importante pentru epistemolog evidenţierea actului creator, în desfăşurarea

lui, şi înţelegerea mecanismului cercetării ştiinţifice.

Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se dispun polar, suprapunând

răspunsurile la criterii diverse de comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K.

Feyerabend care aşează metodologic discursurile epistemologice fie sub semnul

logicianului, fie sub cel al antropologului.

Carl Gustav Hempel (1905-1997)

Carl Gustav Hempel (1905-1997) este unul dintre membrii importanţi ai

Cercului de la Berlin şi unul dintre filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa

empirismului logic, din interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel sunt îndreptate împotriva

teoriei empirist logice a confirmării, teorie pe care o acuză de generare de paradoxuri.

Soluţia propusă pentru evitarea acestei posibilităţi constă în respectarea unor condiţii de

confirmabilitate:

Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei observaţii este confirmat de acea

observaţie)

Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri

confirmă şi orice consecinţă a enunţului din acea clasă)

Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o ipoteză confirmă orice ipoteză

echivalentă cu prima)

Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic consistentă este consistentă în ipotezele

pe care le confirmă)

C.G. Hempel este autorul teoriei nomologice a explicaţiei. Premisa acestei teorii constă în

necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie în diferitele ştiinţe pentru care se doreşte

unificare metodologică. În studiul Funcţia legilor generale în istorie (1942), Hempel separă

descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de explicaţie (ca răspuns la întrebarea

De ce se petrece?), considerând-o pe cea din urmă caracteristică ştiinţei.

În explicaţia (Explanandum) unui fenomen intră 2 clase de enunţuri (Explanans):

condiţii iniţiale şi limită pentru producerea fenomenului

legi generale

Explicaţia unui fenomen constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din

legile generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A explica= a deduce enunţul

descriptiv referitor la explanandum din explanans.

Explicaţiei i se impun condiţii de adecvare, concordante cu poziţia empirismului logic:

explanans să conţină minim o lege generală

explanans şi explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut empiric,

verificabil)

explanandum să rezulte logic din explanans

expplanans să conţină enunţuri adevărate

Discursul istoric trebuie să respecte cerinţele privind explicaţia operante în celelalte

ştiinţe. Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi generale, deşi a fost

explicat neştiinţific, dinspre viitor spre prezent, prin motive. Teoria nomologică a explicaţiei

constituie un punct de referinţă în abordările ulterioare ale cunoaşterii.

EMPIRISMUL PRAGMATIC

Willard van Orman Quine (1908-2000)

Willard van Orman Quine este principalul reprezentant al empirismului

pragmatic. Discursul său se derulează la confluenţa filosofiei limbajului cu ontologicul şi cu

epistemologia.

In studiul Identitate, ostensiune şi ipostază (1950), Quine încearcă evidenţierea

naturii termenilor singulari şi a raporturilor existente între aceştia şi termenii generali.

Termenii singulari nu se suprapun decât într-o accepţiune idealistă realităţii, iar termenii

generali, justificaţi prin eficienţă în economia discursului, sunt lipsiţi de referinţă.

Lucrarea Cuvânt şi obiect (1960), evidenţiind relaţia limbii cu realitatea,

desfăşoară un discurs de orientare holistă, în linia întregului scrierilor lui Quine. Limba este

dexteritate socială dobândită prin comportament. In consecinţă, semnificaţia este redusă la o

proprietate a comportamentului, iar propoziţiile individuale nu sunt integral traductibile. Limba

funcţionează ca un întreg şi semnificaţia se poate stabili doar la nivelul acestuia.

Studiul Relativitatea ontologică (1969) evidenţiază două dimensiuni ale raportării

relativiste la realitate: domeniul unei teorii poate fi deplin circumscris numai în funcţie de o

teorie cadru şi imaginea realităţii este concepută prin prisma teoriilor deja acceptate.

Lucrarea Adevăr prin convenţie (1936) contestă distincţia dintre ştiinţele formale

şi ştiinţele factuale, susţinând dependenţa logicii şi matematicii de experienţă.

Studiul Două dogme ale empirismului (1953) condensează majoritatea ideilor

epistemologice răspândite în corpul scrierilor lui Quine.

Empirismul modern presupune distingerea netă a analiticului de sintetic şi

eficacitatea teoriilor reducţioniste. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie

abandonate pentru a permite metafizicii să se apropie de ştiinţele naturii, arată Quine.

Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată la nivelul limbajului în sine.

Reformulând ideea analiticităţii, prezentă deja la Leibniz şi Kant, un enunţ este analitic dacă

este adevărat în virtutea sensurilor şi independent de fapte. Abordarea sensurilor ca entităţi

intenţionale, cu statut ontic intermediar limbajului şi realităţii empirice, nu poate fi susţinută

empiric. În acest context, o teorie a sensului trebuie să se refere la sinonimii. Întemeierea

sinonimiei ar explica analiticitatea.

Cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii convenţionale noi, definiţia

(inclusiv în forma explicaţiei conceptuale) nu poate întemeia sinonimia, deoarece se bazează

pe sinonimii anterioare.

În limbajele extensionale, intersubstituibilitatea nu poate constitui temeiul

sinonimiei deoarece nu are caracter necesar. În limbajele intenţionale (care conţin un adverb

de tipul “necesar” sau un echivalent al acestuia), intersubstituibilitatea ar putea garanta

sinonimia dar inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a analiticităţii.

Analiticitatea nu poate fi întemeiată în limbaj natural prin sinonimie. În limbajele

formale există reguli semantice ce determină analiticitatea, dar acestea presupun

cunoaşterea semnificaţiei termenului “analitic”, aşadar nu-l pot întemeia.

Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din perspectiva raportului dintre

limbaj şi experienţă. Adevărul enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra lingvistice.

Analiza adevărului enunţuurilor idetifică o componentă lingvistică şi una factuală. Enunţurile

analitice sunt enunţuri cu componenta factuală nulă. Conform principiului clasic al

semnificaţiei, principiu formulat de Frege şi Carnap, semnificaţia unui enunţ constă în

condiţiile adevărului lui. Principiul se bazează pe posibilitatea de a confirma sau infirma

enunţuri izolate. Această posibilitate constituie expresia unui reducţionism radical ce nu

poate explica relaţia complexă a lmbajului cu experienţa. În fapt, semnificaţia oricărui enunţ

depinde de întregul cunoaşterii.

Cele două dogme ale empirismului sunt solidare, în virtutea comunei lor originări

în reducţionism: dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ izolat, se

poate admite şi existenţa unor enunţuri limită, confirmabile în absenţa componentei factuale.

Alternativa la empirismul dogmatic o constituie abordarea cunoaşterii ca totalitate

ce înfruntă experienţa numai de-a lungul graniţelor, într-un model holist de dezvoltare a

ştiinţei. Potrivit acestuia, semnificaţie empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre

enunţurile ce o alcătuiesc. Intregul demersului ştiinţific se află în contact cu experienţa de-a

lungul graniţelor. Nicio experienţă particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu

experienţa la periferie determină reajustări în zona centrală, a enunţurilor teoretice.

Ştiinţa se află în dublă dependenţă, de experienţă şi de limbaj. Ca instrument, ea

se foloseşte de stipulări ireductibile pentru a simplifica legile, eficientizând raportarea la

lumea sensibilă.

Discursul desfăşurat de Quine păstrează cadrul lingvistic de analiză şi concepţia

verificaţionistă a semnificaţiei, trăsături caracteristice empirismului logic. Din acest motiv

este considerat o critică din interior a celui din urmă.

Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul logic

Premise comune:

Cadru lingvistic global de analiză a discursului ştiinţific Abordare verificaţionistă a semnificaţiei Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea adevărului şi a

semnificaţieiDeosebiri R. Carnap (reprezentant al empirismului

logic)W. van Orman Quine (reprezentant al empirismului pragmatic)

Există o distincţie de natură între

cunoaşterea analitică (logică şi

matematică) şi cunoaşterea

sintetică (ştiinţe factuale)

Logica este un limbaj, nu o teorie

Logica este analitică (evidentă, fără

conţinut specific, universală)

Explicare metateoretică formalistă a

conceptelor (prin analiză în

contextul unui limbaj vid, structurat

anterior teoriei)

Teorie atomistă a semnificaţiei

(semnificaţia întregului cunoaşterii

este determinată de semnificaţia

părţilor şi fiecare enunţ poate fi

confirmat sau infirmat izolat)

Model atomist de raportare a teoriei

ştiinţifice la experienţă (infirmarea

empirică a unui enunţ, parte

componentă a unei teorii, provoacă

infirmarea teoriei în ansamblul ei, în

virtutea raportării izomorfe la

realitate a propoziţiilor protocolare)

Nu există distincţie de natură, ci

distincţie de grad între

cunoaşterea analitică şi cea

sintetică

Nu există distincţie de natură între

limbaj şi teorie

Logica este revizuibilă

experimental (conform

mecanicii cuantice)

Explicare metateoretică

naturalistă a conceptelor (prin

întemeiere intuitivă în contextul

limbajului natural)

Teorie holistă a semnificaţiei

(semnificaţia oricărui element

este determinată de întegul

cunoaşterii şi enunţurile nu pot fi

confirmate sau infirmate izolat)

Model holist de raportare a teoriei

ştiinţifice la experienţă

(infirmarea empirică a unui

enunţ la frontieră cu experienţa

provoacă reajustarea

enunţurilor din interiorul teoriei,

în virtutea subdeterminării

empirice a teoriilor

RAŢIONALISM CRITIC

Karl R. Popper (1902-1994)

De numele lui Karl R. Popper (1902-1994) se leagă orientarea filosofică numită

raţionalism critic, considerată reacţie din primul val la empirismul logic, fără negarea

presupoziţiilor fundamentale ale acestuia. Discursul lui Popper se desfăşoară pe

coordonatele abordării lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei, păstrând

interpretarea empiristă a teoriei ştiinţifice, ca sistem de enunţuri, şi încrederea în existenţa

unor norme anistorice de raţionalitate. Criticile lui Popper la adresa poziţiei empirist logice

vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi discreditarea categorică a metafizicii.

Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii, elaborată la

sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată,

în 1934, sub titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui Popper.

Notele şi anexele adăugate diverselor ediţii ale acesteia înregistrează evoluţia concepţiei

epistemologice a autorului.

Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a ştiinţei lipsa unui temei

logic pentru raţionamentele amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica

originea propoziţiilor elementare. In privinţa teoriei empiriste a confirmării, Popper

evidenţiază sofismul ce-i stă la bază (deducerea antecedentului din confirmarea

consecventului) şi propune reducerea pretenţiilor de confirmare la testarea teoriilor.

Mecanismul de testare este operaţional pe un model ipotetico-deductiv al ştiinţei, model pe

care autorul îl propune ca alternativă la modelul inductiv standard. Considerarea teoriei ca

ansamblu deductiv de ipoteze condiţionează testarea acesteia de deducerea consecinţelor ei

empirice, verificabile experimental. Oricât de multe astfel de consecinţe sunt verificate

experimental, teoria nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb, coroborată, concept

gradual ce indică numărul şi severitatea testelor la care a fost supusă teoria ştiinţifică.

Infirmarea unei singure consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria. Verificarea este

provizorie, semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă. Inegalitatea

consecinţelor testării experimentale se datorează restricţiilor impuse de legile logicii şi

justifică importanţa conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul empiric

al unei teorii este dat de numărul consecinţelor empirice ale acesteia. O teorie cu înalt grad

de generalitate are multe consecinţe empirice şi, implicit, multe posibilităţi de falsificare prin

testarea lor. Falsificabilitatea funcţionează, în acest context, cu statut de criteriu de

ierarhizare a teoriilor concurente. Utilizarea conceptului ca criteriu de demarcaţie permite

respingerea pretenţiilor de ştiinţificitate ale discursului speculativ, fără a contesta conţinutul

cognitiv al metafizicii.

Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice. Eroismul ei vine, în

concordanţă cu concepţia despre falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului

infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie împinsă spre testele cele

mai severe, falsificarea ei trebuie stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv,

consideră autorul Logicii cercetării, întrucât susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice.

Pentru Popper, aflat în dispută în această privinţă cu Thomas Kuhn, progresul

ştiinţific este raţional şi se realizează prin răsturnarea repetată a teoriilor ştiinţifice şi

înlocuirea lor cu altele, superioare. Raţionalitatea progresului provine din posibilitatea de a

decide logic asupra superiorităţii sau inferiorităţii unei teorii, în raport cu predecesoarea ei.

Decizia este luată după aprecierea caracterului revoluţionar şi conservativ al noii teorii.

Autorul Logicii cercetării evidenţiază lipsa de semnificaţie a ştiinţei normale în istoria

cunoaşterii şi pledează pentru perenitatea dimensiunii eroice a discursului ştiinţific.

Karl R. Popper consideră Logica cercetării expunere a unei metodologii filosofice critice,

menită să evidenţieze suportul logic al demersurilor de cercetare ştiinţifică şi să corecteze

prejudecăţile operaţionale în acest context. Sub presiunea obiecţiilor venite din diverse

direcţii epistemologice, obiecţii favorizate de transparenţa cu care autorul îşi expune ideile,

acesta din urmă îşi îndulceşte, în numeroasele adăugiri şi revizuiri făcute versiunii iniţiale a

lucrării, criteriile de evaluare a teoriilor ştiinţifice.

Depăşirea iraţionalismului şi subiectivismului în cunoaştere este posibilă, consideră

Popper în Prelegerile Kenan Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte (1969), în

virtutea existenţei unei lumi a conţinuturilor obiective, independente de condiţionările

personale sau istorice ale actului creator. Această lume a treia, conţinând produsele minţii

omeneşti, deosebită de domeniul faptului fizic şi de cel al psihismului

are realitate

furnizează criterii anistorice de raţionalitate

găzduieşte cunoaşterea obiectivă (teorii, probleme şi argumente).

Toate organismele rezolvă probleme, socoteşte Popper. Schema formării teoriilor:

P1 (problema iniţială) TT (teoria cere încercă răspunsul) EE (teste pentru eliminarea

erorilor)P2 (noua problemă apărută după testare)....

evidenţiază evoluţia emergentă prin rezolvare de probleme.

Principala obiecţie adusă concepţiei epistemologice a lui Popper vizează inconsecvenţa

acestuia în respingerea inducţiei. Conceptul de coroborare reprezintă o reintroducere tacită a

acesteia, în măsura în care propune selectarea ipotezelor pe baza unor propoziţii particulare.

Discursul popperian iniţial, modificările suferite ulterior de acesta şi completările aduse lui

constituie puncte de referinţă în evoluţia epistemologiei.

Poziţia epistemologică a lui K.R. Popper raportată la empirismul logic

Premise

comune

Perspectivă lingvistică asupra ştiinţei

Metodică logică de cercetare a ştiinţei

Situare în contextul întemeierii

Existenţa unor reguli şi norme anistorice de raţionalitate

Apropierea discursului filosofiei de rigurozitatea ştiinţifică

Neştiinţificitatea metafizicii

Deosebiri Empirism logic Raţionalism critic (K.R. Popper)

Abordare inductivistă a creşterii

cunoaşterii

Model standard al teoriilor

Problema confirmării teoriilor

Concept de confirmare

Criteriu de demarcaţie:

verificabilitatea sensului enunţurilor

teoriei

Enunţurile metafizicii nu au sens

Evidenţierea aspectului sincronic

Progresul ştiinţific este liniar,

cumulativ

Abordare deductivistă a creşterii

cunoaşterii

Model ipotetico-deductiv al

teoriilor

Problema testării teoriilor

Concept de coroborare

Criteriu de demarcaţie:

falsificabilitatea teoriei

Enunţurile metafizicii nu sunt

ştiinţă, dar au conţinut cognitiv

Evidenţierea aspectului diacronic

al ştiinţei

Progresul ştiinţific are două

dimensiuni, este revoluţionar şi

conservativ

NOUA FILOSOFIE A ŞTIINŢEI

Orientarea epistemologică numită noua filosofie a ştiinţei este considerată poziţie

reprezentativă pentru cel de-al doilea val de reacţii critice la empirismul logic, ale cărui

presupoziţii generice le contrazice. Noua filosofie a ştiinţei se opune, în acelaşi timp,

raţionalismului critic. Orientarea este lipsită de unitate de metodă şi stil. Apariţia ei este

legată de preocupările lui N.R. Hanson (1924-1967) vizând logica specială a descoperirii.

Hanson îşi delimitează (în Modelele descoperirii, 1958) discursul de poziţia lui H.

Reichenbach, pentru care filosofia ştiinţei nu are dreptul să abordeze raţionalitatea alegerii

ipotezelor, ocupându-se doar de analiza criteriilor alegerii acestora. Nu este, de asemenea,

de acord cu concepţia lui K.R. Popper care scoate în afara domeniului de analiză logică

momentul naşterii teoriei ştiinţifice.

Hanson exploatează ideea raţionamentelor abductive, propusă de Ch. R. Peirce tocmai

pentru justificarea logică a descoperirii ştiinţifice. Abducţia este o inferenţă retroductivă, de la

fapte la ipoteza explicativă a acestora.

Criticii poziţiei lui Hanson au susţinut că deosebirea modelului retroductiv de modelul

ipotetico-deductiv nu este semnificativă. Hanson şi-a restrâns treptat pretenţiile de

întemeiere logică rigică a descoperirilor ştiinţifice, dar cercetările epistemologice s-au

deschis la problematica genezei teoriilor.

Gruparea constituită în jurul acestei problematici pledează pentru separarea raţionalităţii

ştiinţei de logicitatea ei. Cunoscută sub numele de noua filosofie a ştiinţei, gruparea

revalorizează distincţia făcută, cu două decenii în urmă, de H. Reichenbach (în Experienţă şi

predicţie, 1938) între demersurile în contextul justificării şi demersurile în contextul

descoperirii. Th. Nickles, citat de Ilie Pârvu (în Introducere în epistemologie), evidenţiază

liniile acestei distincţii:

Contextul justificării este normativ şi se referă la conexiunile logice

între idei; contextul descoperirii este descriptiv şi se referă la conexiunile

psihologice între gânduri.

Contextul justificării este legat de testarea ipotezelor; contextul

descoperirii este legat de obţinerea ipotezelor.

Contextul justificării este logic; nu există o logică a descoperirii.

Descoperirea nu poate fi raţionalizată, este ilogică.

Descoperirea este nediscursivă, nu poate fi reconstituită ca

raţionament.

Contextul justificării caracterizează epistemologia; contextul

descoperirii caracterizează psihologia, istoria şi sociologia ştiinţei.

Lucrările reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei pledează pentru superioritatea

epistemologică a contextului descoperirii. Discursul epistemologic iese, în acest context, din

perspectiva lingvistică de abordare a faptului ştiinţific. Logica îşi pierde statutul de ustensilă

necesară de analiză a cercetării ştiinţifice, iar raţionalitatea se dovedeşte istorică şi

dependentă de context.

Scopul întreprinderii epistemologice devine descrierea şi explicarea ştiinţei reale.

Realizarea lui presupune o abordare socio-istorică a demersului de constituire şi evoluţie a

discursului ştiinţific. Ştiinţa este considerată proces în desfăşurare. Rezultatele ei nu sunt

independente de dimensiunile psihologice, sociale şi istorice ale momentului în care apar.

Condiţiile de testare experimentală sunt variabile istoric şi evaluarea ipotezelor este

dependentă de presupoziţiile ontologice implicite. Din aceste motive, teoriile ştiinţifice sunt, în

accepţiunea reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei, incomensurabile. Interesul epistemologilor

din această orientare este îndreptat spre identificarea unităţilor de conţinut cognitiv ale

ştiinţei şi spre elaborarea unor modele de evoluţie în concordanţă cu încărcătura psiho-

socială şi istorică a demersului creativ.

Noua filosofie a ştiinţei desfăşoară o accepţiune necumulativă şi iraţionalistă a

progresului cunoaşterii. Disputa derulată pe această temă între Th. Kuhn, reprezentantul cel

mai de seamă al orientării, şi K.R. Popper constituie un punct proteic de referinţă în

epistemologie.

Thomas Kuhn (1922-1996)

Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962)

Thomas Kuhn (1922-1995) este reprezentantul cel mai de seamă al noii filosofii

a ştiinţei şi autorul lucrării, de referinţă în epistemologie, numită Structura revoluţiilor

ştiinţifice (1962).

Kuhn consideră că modelul standard al empirismului logic şi criticile asociate lui nu

furnizează lămuriri cu privire la modul în care a evoluat ştiinţa de-alungul timpului. Modelul

este normativ, indicând cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi

ştiinţifică. Kuhn propune o schimbare de obiectiv, în speţă orientarea demersului

epistemologic spre descrierea şi explicarea demersului de cercetare ştiinţifică. Această

schimbare de obiectiv asocaiză o schimbare de metodă, în speţă înlocuirea analizei

logică-matematice a disciplinei deja constituite cu cercetarea socio-istorică a constituirii şi

evoluţiei disciplinei ştiinţifice.

Îm aceasta din urmă nu manualul este sursa principală de documentare. Manualul conţine

ştiinţă statică, nu poate evidenţia evoluţia cercetării ştiinţifice. Alternativa fericită la

cercetarea manualelor o reprezintă articolele din revistele de specialitate, memoriile

cercetătorilor, corespondenţa acestora, prefeţele lucrărilor ştiinţifice publicate. Acestea

surprind momentele principale în constituirea disciplinelor ştiinţifice.

Factorul uman esenţial în cercetare nu este omul de ştiinţă izolat, observă astfel Kuhn, ci

comunităţile ştiinţifice, adică grupările de oameni de ştiinţă din interiorul unei discipline care

împărtăşesc un set de ipoteze fundamentale şi principiile metodologice aferente lor.

Cercetarea epistemologică are, în acest context, un caracter pluridisciplinar, alăturând

cunoştinţe psihologice, filosofice, de sociologia ştiinţei.

În evoluţia ei, o disciplină ştiinţifică parcurge două faze, arată Kuhn: o fază timpurie,

preparadigmatică, şi faza de ştiinţă matură, paradigmatică.

În faza preparadigamtică a disciplinei există mai multe comunităţi ştiinţifice rivale,

responsabile de disputele dintre şcoli. Aceste comunităţi rivale au puncte de vedere diferite

privind fundamentele disciplinei. Existenţa şi susţinerea acestor puncte de vedere diferite

risipesc timpul şi energia cercetătorilor. Nu există un progres considerabil al cercetării, ci o

permanentă reluare a problemelor.

În faza paradigmatică unul dintre punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este

acceptat de majoritatea cercetătorilor care alcătuiesc astfel o singură comunitate ştiinţifică,

dominată. Acel punct de vedere acceptat este numit de Kuhn paradigmă. După asumarea

acesteia, cercetarea avansează spre rezolvarea problemelor specifice.

Paradigma are un caracrter deschis, ea lasă suficiente probleme nerezolvate pentru a oferi

câmp larg de activitate cercetătorilor. Paradigma conţine:

ipoteze privind fundamentele disciplinei

reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme

aspecte metafizice (Weltanschauung) presupuse de disciplină.

Faza paradigmatică est ireversibilă şi definitivă. Disciplinele au ritmuri inegale de dezvoltare

şi intră, din acest motiv, mai devreme sau mai târziu în faza paradigmatică. Odată intrată în

această fază, o disciplină trece printr-o succesiune de perioade de ştiinţă normală şi ştiinţă

extraordinară.

Ştiinţă normală este demersul desfăşurat de cercetători după impunerea paradigmei şi

acceptarea standardelor de cercetare comune. Cercetătorii rezolvă problemele lăsate

deschise în paradigma respectivă. Despre aceste probleme se ştie că admit o soluţie în

paradigmă. Kuhn le numeşte pe acestea probleme puzzles. Ele au sens doar în interiorul

paradigmei. Cercetătorii le caută, rareori spectaculos, soluţiile. Exemple la îndemână pentru

demersurile de cercetare din ştiinţa normală sunt experimentele de izolare a elemetelor

chimice pentru completarea tabelului lui Mendeleev şi predicţiile privind traiectoriile

planetelor.

Cu timpul, apar probleme ce nu pot fi rezolvate în interiorul paradigmei. Acestea sunt

anomalii. Acumularea lor determină scăderea încrederii cercetătorilor în paradigmă şi

căurtarea unor soluţii care să rezolve criza de încredere. Succesiv, cercetătorii opează

pentru una dintre următoarele soluţii, desfăşurând un demers de cercetare diferit de cel

din ştiinţa normală, adică un demers de ştiinţă extraordinară:

ignorarea anomaliilor (prezente în număr mic) şi continuarea cercetărilor pe baza

paradigmei

elaborarea unei ipoteze ad-hoc care să împace anomaliile cu paradigma

schimbarea paradigmei, adică revoluţia ştiinţifică.

Schimbarea paradigmei presupune schimbarea comunităţii ştiinţifice dominante. Acest fapt

se produce rar prin convertire; de cele mai multe ori presupune apariţia unei generaţii noi de

cercetători.

După schimbarea de paradigmă urmează o nouă periaodă de ştiinţă normală.

În faza paradigmatică se poate vorbi, arată Kuhn, de două forme de progres: cel cumulativ,

caracteristic ştiinşei normale şi constând în acumulare de soluţii la problemele specifice

paradigmei, fără descoperiri spectaculoase sau noutăţi majore şi, respectiv, cel

necumulativ, prin salt, caracteristic ştiinţei extraordinare. Nu există continuitate între

paradigme. Acestea sunt, consideră Kuhn, incomensurabile. Noua paradigmă aduce

schimbări conceptuale, dispariţii, modificări majore, apariţii. Paradigmele oprează cu limbaje

diferite, sunt intraductibile. Nu se poate stabili, din toate aceste motive, care conţinut cognitiv

este mai mare. Singurul avantaj al noii paradigme îl constituie capacitatea acesteia de a

depăşi criza, în vederea instaurării calmului necesar rezolvării de probleme puzzles.

Concepţiei lui Kuhn i s-au adus critici vizând, în principal:

istorismul exagerat, corelat cu eliminarea componentei logico-matematice din aparatul

epistemologiei

presupunerea existenţei unei componente iraţionale în activitatea omului de ştiinţă

(manifestă în aleferea paradigmei)

banalizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţa normală

circularitatea din definirea comunităţii ştiinţifice şi a paradigmei.

Pentru rezolvarea situaţiei de circularitate, Kuhn propune fundamentarea epistemologică a

paradigmei şi fundamentarea sociologică a comunităţii ştiinţifice.

Caracteristicile abordării progresului ştiinţei din perspectiva lui K.R. Popper şi a lui Th. Kuhn

Caracteristici comune

Antireducţionism Antiinducţionism Studiul dinamicii cunoaşterii ştiinţifice Respingerea modelului cumulaţionist al progresului Proces revoluţionar de trecere de la o teorie ştiinţifică la succesoarea ei Rezolvarea problemelor este caracteristică esenţială a practicii ştiinţifice Geneza ipotezelor ştiinţifice nu este analizabilă logic

Deosebiri K. R. Popper (raţionalism critic) Th. Kuhn (noua filosofie a ştiinţei) Dinamica produselor unei ştiinţe

optimale Unitatea de semnificaţie: ipoteza

Unitatea de validare a cunoaşterii: individul

Orice observaţie este raportabilă logic la consecinţele unei teorii şi mulţimea acestora din urmă este determinată

Logica descoperirii se referă la evoluţia unei lumi a cunoaşterii obiective, independente de subiectul cunoscător

Progresul ştiinţific este în concordanţă cu principiul corespondenţei

Progresul ştiinţific are două laturi, revoluţionară şi conservativă, de discontinuitate şi de continuitate (noua teorie contrazice teoria anterioară, dar explică succesul acesteia)

Istoria ştiinţei reţine numele celor ce fac ştiinţa autentică (eroică)

Progresul cunoaşterii înseamnă apropiere treptată a acesteia de adevăr

Progresul ştiinţific poate fi afirmat raţional (este raţional decidabil dacă o teorie este superioară precedentei)

Dinamica producerii unei ştiinţe reale

Unitatea de semnificaţie: paradigma

Unitatea de validare a cunoaşterii: comunitatea ştiinţifică

Raportul teoriei cu realitatea nu este strict determinabil logic

Logica şi metodologia nu furnizează răspunsuri complete la problematica ştiinţei şi, din acest motiv, trebuie depăşite

Istoria ştiinţei este sumă de mutaţii paradigmatice

Singurul progres ştiinţific legitim este înregistrat în perioadele de ştiinţă normală

Majoritatea oamenilor de ştiinţă fac ştiinţă normală

Evoluţia cunoaşterii nu are un scop determinat

Paradigmele sunt incomensurabile

Paul K. Feyerabend (1924-1994)

Împotriva metodei (1975)

Paul K. Feyerabend (1924-1994), reprezentant de seamă al noii filosofii a ştiinţei, este

autorul lucrării intitulate Împotriva metodei (1975).

Lucrarea propune extinderea perioadei numită de Kuhn “extraordinară” la întregul

cercetării ştiinţifice. Progresul este posibil în absenţa constrângerilor metodologice.

Exploatând accentele iraţionaliste din scrierea lui Kuhn, Feyerabend pledează pentru

anarhism epistemologic. Progresul este rezultatul confruntărilor libere, în contextul

operaţionalităţii principiului de toleranţă epistemologică: orice metodă este bună dacă duce la

rezultatul dorit. Activitatea omului de ştiinţă se aşează, consideră Feyerabend, sub semnul

dadaismului.

Caracteristica definitorie a ştiinţei este, arată Feyerabend, capacitatea de a progresa.

Ştiinţa se află în permanenţă în progres, e mereu ştiinţă extraordinară în terminologia lui

Kuhn, demers care nu acceptă ipoteze şi reguli metodologice comune, punând la îndoială

vechea paradigmă şi pregătind apariţia paradigmei noi. Ştiinţa, arată Feyerabend, e liberă de

orice constrângere metodologică. Orice teorie epistemologică trebuie să accepte libertatea

ştiinţei şi a cercetătorului pentru a justifica posibilitatea progresului. De aici anarhismul

epistemologic. Această poziţie are câteva consecinţe:

A. Cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară după o metodologie stabilită anterior, nu

există o metodă ştiinţifică impusă. Deconstrucţia metodei, susţinută de Feyerabend,

este un demers specific postmodernismului. Regulile metodologice împiedică

progresul întrucât sunt conservatoare. Totuşi, nu este vorba despre despre

respingerea oricărui apel la metodă, ci de respingerea ideii de existenţă a unei

metodologii general valabile pentru ştiinţe. Metodele de anvergură limitată rezolvă

probleme specifice. Raportul dintre ştiinţă şi metodă este guvernat de principiul

toleranţei: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul urmărit.

Cercetătorul are libertatea deplină în alegerea metodei utile de cercetărilor sale.

Pentru ştiinţă nu există morală. Orice demers metodologic normativ este respins. De

aici conotaţia de dadaism a poziţiei lui Feyerabend.

Principiul toleranţei implică negarea existenţei unei paradigme unice. Cercetătorii

dezvoltă strategii proprii, personalizate de cercetare. În contextul pluralist al

coexistenţei teoriile rivale şi concurente, progresul se naşte în mulţimea alternativelor,

a confruntărilor.

B. Admiterea intervenţiei unor mecanisme iraşionale în alegerea teoriilor sau ipotezelor

de lucru. Aceste alegeri sunt decizii luate în funcţie de părerile majorităţii şi de

trăsăturile de personalitate ale cercetătorilor, nu după criterii obiective. Decizia

ştiinţifică este similară celei politice, sensibilă la propagandă şi persuasiune.

C. Teoriile ştiinţifice sunt incomensurabile. Consecinţele (experimentale) ale teoriilor

discern între teroiile rivale, dar orice limbaj de observaţie este angajat teoretic.

P.K. Feyerabend este autorul distincţiei sintagmatice între abordarea ştiinţei prin metoda

antropologului” şi metoda logicianului. Metoda antropologului constă în studierea comunităţii

ştiinţifice din punct de vedere al comportamentului şi orientării ei ideatice. Metoda logicianului

examinează relaţia teoriei ştiinţifice cu modelul ideal. Feyerabend valorizează pozitiv metoda

antropologului. In fapt, demersurile tuturor reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei se aşează

sub semnul acesteia.

St. Toulmin (1922- )

Intelectul uman (1972)

St. Toulmin (1922-) se înscrie, de asemenea, în linia noii filosofii a ştiinţei. Lucrarea sa,

Intelectul uman (1972), este o încercare de elaborare a unui model evoluţionist al dezvoltării

ştiinţei, model care să furnizeze răspunsurile la următarele întrebări:

Ce anume se modifică atunci când ştiinţa este în progres?

Cum se petrec aceste modificări?

A. Toulmin identifică drept suport al schimbărilor în ştiinţă conceptele ştiinţifice şi criteriile de

selecţie a acestora.

conceptele ştiinţifice: grupate în populaţii de concepte, acestea generează în timp

discipline ştiinţifice distincte. Cercetarea epistemologică vizează evoluţia disciplinelor

astfel constituite. Perspectiva lingvistică, arată critic Toulmin, referindu-se la propoziţii

maschează conceptele. Schimbările conceptuale urmăresc un model evoluţionist, în care

populaţia de concepte este similară speciei, mediul este cel instituţional şi inovaţiile

conceptuale sunt acceptate similar printr-un proces similar selecţiei naturale. Studiul

ştiinţific în legătură cu mediul social conturează o ecologie socială a ştiinţei. Omul de

ştiinţă este element al mediului social şi provocator al selecţiei inovaţiilor conceptuale.

criteriile de selecţie: Omul de ştiinţă utilizează în selectarea inovaţiilor conceptuale trei

tipuri de criterii: cantitatea de noutate adusă de o modificare conceptuală

conţinutul inovaţiei

tipurile de inovaţie ce pot fi acceptate în tradiţia ştiinţifică a

disciplinei

Criteriile ce acţionează la un moment dat în mecanismul selecţiei determină raţionalitatea

ştiinţei la momentul respectiv. Raţionalitatea este un parametru relativ. Odată cu

achimbările de mediu, în trecerea de la o etapă la alta se modifică şi criteriile de selecţie

utilizate.

B. Există în evoluţia ştiinţelor două tipuri de schimbări, arată Toulmin:

cumulative, prin selecţia inovaţiilor şi astfel, introducerea lor în tradiţie)

necumulative, prin apariţia unor noi criterii de selecţie. Modificarea criteriilor de selecţie

revoluţii ştiinţifice. Principalul factor în producerea acestora este apariţia unei generaţii noi de

cercetători.

Imre Lakatos (1922-1974)

Criticism şi creşterea cunoaşterii (1970)

Teoria lui Kuhn, arată Lakatos, nu explică unele fenomene constatate în istoria ştiinţei, de

exemplu nu explică faptul că, deşi respinsă de teoria realtivităţii, mecanica newtoniană

continuă să funcţioneze cu succes. Nu poate explica nici faptul că, deşi nu existau suficiente

argumente în favoarea ei, teoria lui Copernic a sfârşit prin a fi adoptată. Într-o tentativă de

explicare a acestui fapt, Lakatos avansează ideea existenţei unor părţi ale teoriilor imune la

experienţă, adică neafectate de rezultatele niciunui test empiric. Aceste părţi constituie

nucleul tare al teoriei (ex: relaţia dintre forţă, masă şi acceleraţie în mecanica newtoniană).

În jurul nucleului se constituie succesiv sau simultan mai multe teorii, alcătuind centura de

protecţie a nucleului. Aceasta este cea care primeşte şocul testelor empirice.

Din nucleul de cercetare pornesc extinderi teoretice, alcătuind programul de cercetare. Ca

mulţime a teoriilor cu acelaşi nucleu, acesta este rezultatul unei forţe generative, euristice.

Mărimea acestei forţe dă capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleu,

pentru a răspunde provocărilor testelor empirice.

Euristica are o dimensiune pozitivă, legată de dezvoltarea programului de cercetare, şi o

dimensiune negativă, legată de respingerea asaltului testelor empirice. Când nucelul îşi

epuizează forţa euristică, acesta este înlocuit.

Lakatos contestă posibilitatea experimentelor cruciale, în virtutea imunităţii nucleelor la

testele empirice. Nucleele preferabile nu pot fi selectate în funcţie de rezultatele acestora.

Singurul criteriu de slecţie este forţa euristică, generativă a nucleelor.

Larry Laudan

Progresul şi problemele sale (1977)

Laudan propune un alt model al dezvoltării ştiinţifice, bazat pe un concept nou de

raţionalitate. Modele teoretice anterioare au eşuat, arată acesta, datorită neînţelegerii

specificului raţionalităţii ştiinţei. În aceste concepţii anterioare, raţionalitatea este socotită

cauză a progresului şi criteriu fundamental în evaluarea acestuia. Aportul de raţionalitate

al unei teorii este determinat după criterii semantice (adevăr, coroborare). Potrivit

acestora, teoria e cu atât mai raţioanlă ( şi mai bună sursă de progres) cu cât este mai

aproape de adevăr sau mai înalt coroborată.

Criteriile acestea sunt dificil de aplicat, arată Laudan. Sunt neoperaţionale, greu de cuantificat.

Soluţia alternativă propusă de Laudan constăîn înlocuirea criteriilor semantice cu un criteriu

pragmatic (de tipul operaţionalităţii sau cuantificabilităţii)

Obiectivul ştiinţei de-a lungul evoluţiei ei a constat în rezolvarea de probleme. O teorie este

formualtă pentru a da o soluţie unei clase anumite de probleme. Capacitatea unei teorii de a

rezolva probleme reprezintă un criteriu de raţionalitate.

Problemele pe care cercetarea ştiinţifică le are de rezolvat sunt de natură empirică şi de

natură conceptuală.

Problemele empirice cer răspunsuri privind lumea, realitatea. Ele sunt dependente de

teorie: au sens, admit răspunsuri numai raportate la o teorie anumită. Au caracter istoric, se

pun într-o anumită perioadă, apoi dispar. Ele apar în urma constatării unor fapte şi sunt de

trei tipuri: rezolvate, nerezolvate şi anomalii.

O problemă e rezolvată când enunţul rezolvării ei poate fi dedus dintr-o teorie. Rezolvarea e

relatică la o anumită teorie. Diferite teorii rezolvă diferite probleme. O problemă poate fi

rezolvată într-o teorie şi nerezolvată in alta. Problemele nerezolvate sunt relative la o teorie;

ele cer detvoltarea teoriei sau elaborarea alteia. Anomaliile sunt probleme empirice cu

rezolvări diferite în teorii diferite sau probleme rezolvate în unele teorii şi nerezolvate în

altele.

Problemele conceptuale, ignorate mult timp de cercetarea epistemologică, sunt cele pe

care Kuhn le localizează în faza preparadigmatică a unei discipline, socotindu-le piedici în

calea progresului. Ele sunt probleme de ordin secund care nu rpivesc realitatea empirică ci

modul în care sunt rezolvate problemele empirice. Problemele conceptuale sunt de două

tipuri: interne şi externe.

Problemele interne vizează fundamentul unei teorii şi modul în care teoria rezolvă

problemele.

Problemele externe vizează apărarea teoriei în confruntările cu teoriile rivale.

Scopul ştiinţei este maximizarea numărului de probleme rezolvate şi reducerea numărului

celorlalte tipuri de probleme. Conform criteriului pragmatic, o teorie este mai bună dacă

numărul problemelor rezolvate de ea este mai mare decât în cazul altei teorii.

Teoriile pot fi grupate după strategia utilizată în rezolvarea problemelor în tradiţii de cercetare

(ex. atomismul). Fiecare tradiţie ara un număr de teorii succesive sau simultane care o

exemplifică şi o constituie. Fiecare tradiţie reprezintă un angajament metafizic şi

metodologic.tradiţiile de cercetare pot îmbrăca forme diferite, întinzându-se pe o lungă

perioadă de timp.

Raportul dintre tradiţia de cercetare şi teoriile specifice tradiţiei are, arată Laudan,

câteva trăsături caracteristice:

teoriile unei tradiţii sunt adesea rivale sau contradictorii

tradiţiile au caracter normativ, nu sunt testabile empiric şi nu au funcţii explicative sau

predictive; teoriile lor sunt testabile şi predictive

prin metafizica aferentă şi metodologia presupusă, tradiţiile determină mărimea şi

conţinutul clasei de probleme ce pot fi rezolvate de teoriile specifice

capacitatea unei teorii de a rezolva probleme depinde de eficienţa tradiţiei din care face

parte

raportul tradiţiei cu teoriile ei nu este unul de implicaţie logică: pot să apară teorii rivale şi

contradictorii în cadrul aceleiaşi tradiţii

chiar dacă apar teorii independente de tradiţiile recunoscute la un moment dat, acestea vor

fi ănglobate la un moment ulterior într-o tradiţie nou apărută.

Tradiţiile de cercetare îndeplinesc câteva funcţii:

determină şi delimitează domeniul problemelor rezolvabile de către o teorie

dirijează dezvoltarea selectivă a teoriilor (au rol constrângător)

conţin şi furnizează indicaţii privind modul în care teoriile pot fi dezvoltate pentru a le spori

capacitatea de a rezolva probleme

raţionalizează şi justifică teoriile specifice

influenţează dar nu determină în totalitate concepţia despre lume

Laudan indică trei criterii de evalu are a tradiţiilor ce cercetare , anume:

adecvarea: o tradiţie este mai adecvată decât alta dacă cea mai recentă teorie dezvoltată

de ea este superioară (cu capacitate mai mare de a rezolva probleme) celei mai recente

teorii dezvoltatede cealaltă teorie.

progresul global (evoluţia în timp a adecvării): o tradiţie poate genera în timp teorii cu

capacitate de rezolvare a problemelor din ce în ce mai mare în raport cu altă tradiţie.

tendinţa de progres: capacitatea unei tradiţii de a genera teorii superioare în raport cu

tradiţia rivală (existenţa temeiurilor pentru a considera că o tradiţie va putea produce în viitor

teorii superioare).

Criteriile de evaluare se aplică în două contexte diferite, anume:

contextul acceptării: de natură sincronă, acesta vizează modul în care tradiţiile satisfac

criterile amintite la un moment dat: este acceptată tradiţia ce satisface criteriile înmăsură mai

mare.

contextul urmăririi: de natură diacronică, acesta vizează compararea tradiţiilor din punctul

de vedere al perspectivelor pe care le oferă.

Laudan indică modul de schimbare a tradiţiilor (dinamica lor) :

O tradiţie evoluează. Evoluţie ei provoacă secătuirea posibilităţilor de elaborare de teorii sau

modificarea teoriilr anterioare pentru a le spori capacitatea de rezolvare a problemelor. În

paralel apar noi tradiţii, promiţătoare. Ele trezesc intresul cercetătorilor şi sunt utilizate pentru

producerea de teorii noi. Utilizarea noilor tradiţii reprezintă revoluţii ştiinţifice. Spre deosebire

de Th. Kuhn, Laudan consideră că o tradiţie este în permanenţă supusă verificării şi criticilor

privind fundamentele ei, că nu există perioade cu adevărat normale sau extraordinare. În

orice moment al cercetării ştiinţifice se împletesc caracteristicile celor două tipuri de

cercetare.

Laudan propune o relaţie a raţionalităţii cu progresul diferită de cele conturate în modelele

anterioare (pentru care teoria este cu atât mai raţională cu cât conţine mai mult adevăr şi

progresul este o consecinţă a raţionalităţii):

Progresul trebuie judecat după criterii pragmatice, în speţă tot după capacitatea de rezolvare

de probleme. În acest caz, raţionalitatea este un „parazit al progresului”. Cu cât o teorie e

mai progresistă, cu atât are o capacitate de a rezolva probleme mai mare, adică e mai

raţională.

Concepţiei epistemologice a lui Laudan i s-au adus, de asemenea, critici:

Laudan ocoleşte fără să rezolve problema epistemologică a valorii de adevăr a discursului

ştiinţific şi a referinţei teoriei ştiinţifice.

Concepţia lui Laudan este riscantă întrucât în acord cu ea toate alegerile făcute în trecut

de oamenii de ştiinţă pot fi socotite la fel de raţionale dacă la momentul respectiv

reprezentau un progres.

Criteriul pragmatic al rezolvării de probleme este aplicabil numai în măsura în care se

presupune că problemele ştiinţifice nu se modifică în timp (altfelnu se pot compara tradiţiile

actuale cu cele anterioare pentru a le considera un progres în cunoaştere).

Gerard Holton

Invenţia ştiinţifică (1982)

Epistemologia operează, arată Holton, cu două accepţiuni ale termenului ştiinţă.

Termenul se referă, pe de o parte, la realizările ştiinţifice, adică la ştiinţa deja constituită, şi,

pe de altă parte, la activitatea de cercetare ştiinţifică, adică la ştiinţa născândă. Această

ultimă componentă a fost destul de multă vreme ignorată de epistemologi. Spre ea îşi

îndreaptă Holton atenţia.

În ştiinţa născândă, diferită de ştiinţa raţională constituită deja, sunt prezente elemente

de iraţionalitate. Activitatea cercetătorului nu respectă în mod absolut canoane raţionale. Doi

cercetători interpreteauă diferit acelaşi fapt.

Pentru ştiinţa deja constituită componenta empirică şi cea analitică sunt suficiente

pentru a caracteriza orice enunţ ştiinţific. Acesta se găseşte în planul empirico-analitic. Dar

planul empirico-analitic nu poate cuprinde ştiinţa născândă. Aceasta operează cu

presupoziţii ce nu aparţin nici empiricului, nici analiticului. Ele constituie componenta

iraţională a ştiinţei, themata. Un robot, un calculator nu pot aduce inovaţii în cercetarea

ştiinţifică deoarece le lipseşte abilitatea thematică.

RELEVANŢA EPISTEMOLOGICĂ A SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ ÎN FIZICA SEC. XX

Fizica teoretică a constituit în prima jumătate a secolului XX terenul unei dispute

ideatice cu mare încărcătură epistemologică. Niels Bohr (1885-1962), susţinut de Werner

Heisenberg (1901-1976), Wolfgang Pauli (1900-1958) şi Max Born (1882-1970), pe de o

parte, şi Albert Einstein (1879-1955), Erwin Schrödinger (1887-1961) şi Louis de Broglie

(1892-1987), pe de altă parte, au dezvoltat interpretări contradictorii referitoare la

semnificaţia modalităţii cuantice de reprezentare a lumii. Exigenţele clasice ale descrierii

naturii, în vigoare în perioada declanşării disputei, vizau continuitatea proceselor naturale,

determinismul şi derivabilitatea tuturor caracteristicilor de stare ale unui sistem din

caracteristicile stării lui anterioare. Orientările ştiinţifice aflate în dispută se raportează distinct

la aceste exigenţe.

Teoria cuantelor se conturează în fizică în jurul conceptelor de “cuantă de acţiune”,

propus de Max Planck, “cuantă de lumină”, propus de A. Einstein şi “structură cuantică a

atomului”, substrat al modelului atomic al lui N. Bohr şi A. Sommerfeld. Mecanica cuantică,

sau noua teorie a cuantelor, are la bază mecanica matricială a lui W. Heisenberg şi M. Born

şi mecanica ondulatorie a lui E. Schrödinger, ca modalităţi de reprezentare matematică a

structurii atomului. Aceste modalităţi constituie suportul unor interpretări epistemologice

divergente, referitoare la natura duală a particulelor elementare.

In opoziţie cu tentativele lui E. Schrödinger şi L. de Broglie de acordare a exigenţelor

clasice de descriere a naturii cu mecanica cuantică, prin mecanică ondulatorie şi teoria

dublei soluţii, W. Heisenberg avansează ideea accesării domeniului microfizic prin prisma

relaţiilor de incertitudine. Acestea redau limitarea produsului dintre nedeterminarea

coordonatelor spaţiale şi cea a impulsului electronului la valoarea cuantei de acţiune a lui M.

Planck, fiind justificate de demonstrarea de către Heisenberg (în articolul Despre conţinutul

intuitiv al cinematicii şi mecanicii cuantice, 1927) a dependenţei preciziei de determinare

experimentală a electronului de lungimea de undă a razei luminoase utilizate în acest scop.

Niels Bohr susţine, în Teoria atomică şi descrierea fenomenelor (1927), că orice

observaţie sau măsurare ştiinţifică implică interacţiunea instrumentelor cu sistemul observat

sau măsurat. Considerarea instrumentului şi a sistemului fizic investigat prin intermediul

acestuia ca întreg indisociabil afectează posibilitatea de utilizare a conceptelor fizicii clasice

în abordarea fenomenelor atomice. In acest context, Bohr elaborează principiul

complementarităţii, referitoe la aplicarea conceptelor mecanicii ondulatorii şi corpusculare în

abordarea domeniului microfizic, şi subliniază necesitatea descrierii probabilistice a

caracteristicilor de stare ale obiectelor fizicii cuantice.

Contopirea poziţiilor lui N. Bohr şi W. Heisenberg a generat interpretarea standard a

mecanicii cuantice, caracteristică Şcolii de la Copenhaga. Susţinătorii ei s-au ferit să o

ataşeze vreunei orientări filosofice constituite în epocă.

W. Heisenberg introduce în discursul epistemologic conceptul de teorie închisă ce

circumscrie un sistem axiomatic necontradictoriu de reprezentare idealizată perenă a naturii.

Valabilitatea absolută a teoriei închise este argumentată istoric şi se bazează pe caracterul

compact şi confirmabilitatea ei experimentală. Heisenberg evidenţiază patru teorii închise în

fizică: mecanica newtoniană, termodinamica statică, teoria restrânsă a relativităţii şi teoria

cuantică nerelativistă. Intre acestea se stabilesc raporturi de discontinuitate conceptuală şi

continuitate metodologică. Teoriile închise devin prealabili metodologici ai cunoaşterii.

Progresul ştiinţei este redat prin succesiunea teoriilor închise. Heisenberg prezintă

dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ca pe un proces cu trei faze: constituirea şi evoluţia unei

teorii închise (desfăşurarea structurilor abstracte), apariţia unor dificultăţi majore în aplicarea

teoriei închise (dezordine şi nesiguranţă) şi trecerea la o altă teorie închisă (schimbarea

structurilor de gândire).

N. Bohr dezvoltă o concepţie asemănătoare referitoare la evoluţia ştiinţei, concepţie

bazată pe conceptul de generalizare raţională. Cei doi semnificativi susţinători ai interpretării

standard a mecanicii cuantice abordează problematica revoluţiilor ştiinţifice prin prisma

principiului de corespondenţă.

Alături de E. Schrödinger şi de L. de Broglie, ale căror încercări de menţinere a

discursului fizicii în parametrii supoziţiilor fundamentale clasice au fost menţionate anterior,

A. Einstein desfăşoară un demers, îndelung susţinut, de discreditare a interpretării standard.

Pentru adversarii acestei interpretări, admiterea caracterului ireductibil probabilist al

mecanicii cuantice este incompatibilă cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice. Lui Einstein îi displace

limitarea unei teorii fizice la descrierea unor situaţii posibile, nu reale, şi susţinerea

completitudinii acestei descrieri. Incercările repetate de a construi experimente mentale care

să infirme relaţiile de nedeterminare sunt semnul acestui disconfort epistemologic. Einstein

consideră că incapacitatea mecanicii cuantice de a caracteriza complet sistemele atomice

individuale afectează pertinenţa ei în explicarea caaracterului dual al substanţei şi în

descrierea sistemelor atomice complexe. Mecanica cuantică, probabilistă şi incompletă, nu

poate constitui baza fizicii teoretice. Spre deosebire de aceasta, o viitoare teorie unitară a

câmpului, deterministă şi completă, ar respecta condiţiile universal valabile de descriere a

realităţii fizice şi criteriul de eficienţă, dat de raportarea numărului axiomelor şi conceptelor

de bază la aplicaţiile empirice ale teoriei.

Atitudinea lui Einstein referitoare la statutul şi imperfecţiunile mecanicii cuantice,

repetat exprimată în articole şi prelegeri, şi-a găsit formularea paradigmatică în articolul

publicat împreună cu B. Podolsky şi N. Rosen sub titlul Poate fi considerată descrierea

făcută de mecanica cuantică realităţii completă? (1935). Argumentaţia desfăşurată în articol

se bazează pe următoarele premise (cf. Mircea Flonta în Cuvânt înainte la lucrarea lui David

Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei):

Criteriul realităţii (o teorie fizică descrie evenimente şi procese reale,

independente de observator şi de dispozitivul de observare)

Criteriul completitudinii (teoria este completă dacă fiecărui element al realităţii

îi corespunde un element în teorie)

Criteriul validităţii (predicţiile mecanicii cuantice sunt valide experimental)

Criteriul separabilităţii (două obiecte care nu interacţionează sunt separate şi

acţiunea asupra unuia nu este resimţită de celălalt).

Autorii articolului construiesc un experiment mental în care imaginează separarea celor

două particule ale unui sistem atomic şi măsurarea caracteristicilor de stare ale uneia dintre

particule. In virtutea apartenenţei comune la sistemul iniţial, pe baza acestor măsurători

poate fi indicată exact şi starea celeilalte particule. Imaginarea soluţiilor de eliminare a

acestei situaţii paradoxale impune, prin reducere la absurd, incompletitudinea mecanicii

cuantice în condiţiile respectării premiselor de argumentare.

Concluzia articolului, impecabilă din punct de vedere logic, nu poate fi atacată decât

prin modificarea premiselor. N. Bohr susţine inadecvarea criteriului clasic al realităţii fizice în

domeniul fenomenelor cuantice. La nivel atomic, consideră conducătorul Şcolii de la

Copenhaga, interacţiunea dintre sistemul fizic măsurat şi dispozitivele experimentale este

esenţială, intrând în descrierea oricărei realităţi fizice. In acest context, imposibilitatea de a

determina toate caracteristicile microparticulei nu dovedeşte incompletitudinea mecanicii

cuantice, ci dependenţa existenţei fizice a caracteristicilor respective de dispozitivele

experimentale. N. Bohr consideră completă mecanica cuantică şi justifică această

completitudine în virtutea principiului corespondenţei. Principiul limitează aplicabilitatea

legilor mecanicii clasice la acţiuni fizice mari în raport cu cuanta de acţiune şi la mişcări ale

corpurilor cu viteze mici în raport cu viteza luminii, stabilind înlocuirea legilor mecanicii

clasice cu legile mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii în cazul nerespectării condiţiilor

de aplicabilitate ale celor dintâi. Teoriile clasice devin, în acest context, cazuri particulare ale

teoriilor moderne.

Discursul dezvoltat de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi de M. Born, apropiat

ideologic de aceasta, este caracterizat de Mircea Flonta (în Perspectivă filosofică şi

raţionalitate ştiinţifică) drept empirist, critic şi holist. Discursurile adversarilor interpretării

standard a mecanicii cuantice sunt apreciate ca raţionaliste, necesitariste, absolutiste.

Indelungata lor împletire într-o vie controversă impulsionează considerabil demersurile

epistemologice ulterioare.

TEORII ALE ADEVĂRULUI

Conturarea conceptului de adevăr constituie una dintre problemele epistemologice de

mare însemnătate. Accepţiunea aristoteliană a adevărului drept corespondenţă între enunţuri

şi stările de fapt la care acestea se referă este punct de referinţă pentru dezvoltările

ulterioare ale problemei.

Adevărul corespondenţă

În demersurile de evidenţiere a conotaţiilor semnificative ale adevărului, interesul pentru

purtătorii acestuia se alătură interesului pentru posibilele specificări ale conceptului de

corespondenţă. Adevărul a fost considerat, succesiv, proprietate a propoziţiilor pe care omul

le descoperă, proprietate a obiectului denotat, proprietate a relaţiei propoziţiei cu denotatul

şi, respectiv. proprietate a propoziţiilor considerate constructe fără existenţă de sine

stătătoare.

Încercările de definire a adevărului au dus la cristalizarea câtorva accepţiuni teoretice

distincte ale acestuia. În teoria corespondenţei adevărul este considerat acordul

cunoştinţelor cu realitatea. În Metafizica, Aristotel stabilea că “O enunţare adevărată este

aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În empirismul logic,

aşezat parţial sub semnul adevărului-corespondenţă, adevărul este considerat adecvare a

limbajului la realitate. Într-un izomorfism riguros, propoziţia este reprezentare picturală a

realului. Poziţia logic-empiristă, susţinută de scrierile lui Ludwig Wittgenstein şi de Moritz

Schlick, a primit critici consistente. Mario Bunge apreciază izomorfismul ca inoperant dincolo

de structurile matematice. Realitatea ineficient definită, arată Bunge, depăşeşte în

complexitate teoria şi aceasta din urmă conţine constructe lipsite de corespondent real.

Willard van Orman Quine critică accepţiunea logic-empiristă dintr-o perspectivă holistă.

Corespondenţa trebuie căutată, arată iniţiatorul empirismului pragmatic, la nivelul întregii

teorii, nu al enunţurilor elementare, atomare.

Teoria corespondenţei, în întregul ei, este atacabilă din direcţia inaplicabilităţii ei în logică

şi matematică. Este, de asemenea, neoperaţională în cazul reconstrucţiei logice a teoriilor

factuale. Rămâne, cu toate acestea, prima dintre marile teorii ale adevărului şi între acestea,

teoria cu cea mai mare încărcătură ontologică.

Adevărul coerenţă

În teoria coerenţei, adevărul este considerat concordanţă reciprocă a ideilor. Adevărul-

coerenţă, operaţional în filosofia raţionalistă clasică, este susţinut în filosofia contemporană

tot de unul dintre reprezentanţii marcanţi ai empirismului logic, Otto Neurath, membru al

Cercului de la Viena, nucleul orientării logic empiriste.

Teoria coerenţei evidenţiază importanţa relaţiei dintre propoziţii pentru stabilirea valorii

lor de adevăr. Este, din acest motiv, utilă investigării desfăşurărilor argumentative. Este, din

acelaşi motiv, criticabilă. Ideea adevărului-coerenţă favorizează ample formalizări dar

îngăduie cunoaşterii cu pretenţie de adevăr să se constituie în întregime în relaţia dintre

propriile-i instanţe. Cea mai puternică obiecţie adusă accepţiunii coerentiste a adevărului

vizează posibilitatea existenţei unor sisteme coerente de erori.

Adevărul utilitate

Teoria pragmatică a adevărului îl asumă pe acesta ca utilitate. Principalii susţinători ai

orientării pragmatice sunt Charles S. Peirce şi William James. Pentru Peirce semnificaţia

unui cuvânt este mulţimea consecinţelor lui experimentale şi confirmabile. Pentru James,

adevărul este de natura procesuală. Ideile nu sunt, ci devin adevărate. Adevărul este

procesul de asimilare, validare şi verificare a susţinerilor. Propoziţia este utilă deoarece este

adevărată şi este adevărată deoarece este utilă. Adevărul reliefează utilitatea ideilor.

Obiecţiile epistemologice referitoare la teoria pragmatică vizează amestecul a două

planuri cognitive pe care aceasta îl presupune: planul semantic, de definire a adevărului se

confundă cu planul metodologic. Pragmatismul nu este, din acest punct de vedere, teorie a

semnificaţiei adevărului, ci cale de investigare a aplicabilităţii ideilor teoretice la faptele

particulare.

Din concepţia pragmatică derivă abordarea instrumentalistă a adevărului. St. Toulmin,

reprezentant al noii filosofii a ştiinţei, este susţinătorul unui instrumentalism moderat. Potrivit

lui Toulmin, legile ştiinţei sunt instrumente de inferare asupra caracteristicilor fenomenelor.

Din acest motiv, legile nu pot fi apreciate ca adevărate sau false ci ca operaţionale,

aplicabile. În acest context, interesul epistemologic trebuie reorientat de la adevărul

propoziţiilor la adecvarea conceptelor teoretice utilizate. O variantă radicală a

instrumentalismului este desfăşurată în teoria statistică a deciziei.

Cele trei mari teorii ale adevărului au fiecare zone atacabile şi domenii de mare eficienţă.

Teoria corespondenţei şi teoria coerenţei pot fi complementar utile. Accepţiunea adevărului

drept corespondenţă este folositoare întemeierii adevărului teoriilor. Accepţiunea coerentistă

este eficientă în verificarea adevărului teoriilor. Teoria pragmatică le poate însoţi deopotrivă

pe celelalte două. În abordarea pragmatica, adevarul este privit în dinamica edificării lui.

Celelalte două abordări operează, arată W. James, o ipostaziere a adevărului.

Din teoria coerentistă derivă accepţiunea consensuală a adevărului. Datorată lui Jürgen

Habermas, această orientare interesează direct cercetările din domeniul socioumanului.

Teoria consensului se conturează în proximitatea problematicii competenţei

comunicative. Habermas propune abordarea comunicării prin prisma structurii situaţiilor de

vorbire posibile. În actele umane de comunicare sunt angajate componente sociale,

extralingvistice. În actul de vorbire se dezvăluie dubla structură a comunicării curente:

simultan, cei doi locutori vorbesc unul cu altul şi despre obiect.

Acţiune comunicativă şi discurs

În viaţa socială, comunicarea se poate realiza în două forme: ca acţiune comunicativă şi

ca discurs. În acţiunea comunicativă se transmit informaţii admise problematic ca valide. În

enunţarea unei propoziţii este prezentă implicit intenţia realizării unui consens între locutori,

sub presupoziţia satisfacerii posibile a patru intenţii de validitate: inteligibilitatea expresiei,

adevărul conţinutului, justeţea interacţiunii cu ascultătorii şi veridicitatea exprimării.

Dimensiunea intenţională şi intenţiile de legitimitate caracterizează modelul acţiunii

comunicative pure. Abaterea efectivă de la model se constituie în regulă istorică, arată

Habermas. În discurs nu se transmit informaţii ci se încearcă întemeierea ori respingerea

intenţiilor de validitate ale acestora. În orice discurs se presupune tacit o situaţie de vorbire

ideală, realizabilă prin acte de vorbire aflate la dispoziţia vorbitorilor, în virtutea competenţei

lor comunicative. Situaţia de vorbire ideală exclude contorsiunea sistematică a comunicării şi

coerciţia celui mai bun argument. Este aparenţă transcedentală şi, simultan, condiţie a

vorbirii posibile.

Informaţiile sunt sigure sau nesigure. La nivelul lor, arată Habermas, nu se pune problema

adevărului. Adevărul este o pretenţie de validitate a acţiunilor comunicative, putându-se

constitui, din acest motiv, în obiect de discurs. Importanţa concepţiei habermasiene constă,

arată Andrei Marga (Cunoaştere şi sens, 1984) în evidenţierea premiselor sociale ale

comunicării.

TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN DISCIPLINELE SOCIOUMANULUI

În mod curent, în epistemologie teoria ştiinţifică este considerată sistem de propoziţii

logic organizat care sintetizează o anumită cantitate de informaţie referitoare la un domeniu

al realităţii pe care îl descrie şi explică. Teoria ocupă locul central în construcţia ştiinţifică.

Ştiinţa contemporană, definibilă prin ansamblul teoriilor pe care le cuprinde, înaintează

cognitiv printr-o succesiune de teorii. Orice cercetare ştiinţifică urmăreşte elaborarea sau

consolidarea teoriilor ştiintifice. Structurarea conceptelor unei teorii într-un ansamblu coerent

este semn de maturitate disciplinară.

Rolul teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii

Implicarea teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii se realizează, consideră Mario

Bunge, după următoarele direcţii: sistematizarea cunoaşterii, explicarea faptelor prin

intermediul sistemului de ipoteze, extinderea cunoaşterii prin predicţii, sporirea testabilităţii

ipotezelor. În plus, teoriile ştiinţifice orientează cercetarea şi impun stiluri noi de gândire.

Istoria cunoaşterii ştiinţifice înregistrează, în succesiune, trei modele de creştere

cognitivă: modelul categoric-deductiv, modelul inductivist-empiric şi modelul ipotetico-

deductiv. In modelul categoric-deductiv, de origine aristoteliană, ştiinţa este considerată

sistem deductiv de propoziţii ce satisface, pe lângă postulatul deductivităţii, următoarele

postulate: de realitate, de adevăr, de evidenţă. Evoluţia ştiinţei în câmpul disputei filosofice

clasice între raţionalism şi empirism o îndepărtează pe aceasta de modelul categoric-

deductiv. Modelul inductivist-empiric concretizează prescripţiile de ordin cognitiv elaborate de

Francis Bacon. Acest model asumă legile şi teoriile ca rezultat al unui proces de inducţie.

Funcţionalitatea modelului este condiţionată de admiterea faptelor brute, independent de

orice interpretare sau idee preconcepută şi, de asemenea, de derivabilitatea teoriilor din

fapte brute. În câmpul modelului de sorginte baconiană, teoria, obţinută inductiv din

investigarea fenomenelor, nu are caracter ipotetic.

Modelul cronologic următor, ipotetico-deductiv, consideră teoria ştiinţifică drept sistem de

ipoteze. În acest sistem, orice enunţ este supoziţie iniţiala sau consecinţă a supoziţiilor

iniţiale. Teoria ştiinţifică este unitară din punct de vedere sintactic, prin relaţiile logice

evidenţiabile între termenii implicaţi şi, de asemenea, din punct de vedere semantic, prin

referinţa comună a termenilor teoriei. Cunoaşterea contemporană operează preferenţial cu

acest model. Pentru Karl R. Popper teoriile sunt ipoteze provizoriu nefalse şi demersului

cognitiv îi sunt folositoare, dintre acestea, cele mai bogate în conţinut şi cele mai îndrăzneţe.

Teoretic şi empiric în disciplinele socioumanului

Teoria, arată Septimiu Chelcea, este o "construcţie intelectuală prin care un anumit

număr de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros." [Tehnici

de cercetare sociologică, 2001, pg. 15]. Este un ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr

privind relaţia dintre fenomene. Într-o abordare restrictivă, arată Ioan Mărginean, teoria este

"set de ipoteze şi propoziţii care au forma logică sau matematică şi care sunt avansate

pentru a explica un domeniu al realităţii empirice." [Proiectarea cercetării sociologice, 2000,

pg. 74].

Pentru disciplinele socioumanului, cerinţelele abordării restrictive a conceptului de teorie

sunt dificil, de nu chiar imposibil de satisfăcut, arată Mărginean. Utilizarea limbajului natural

ridică probleme considerabile de definire a termenilor iar valenţele predictive ale teoriilor

socio-umanului sunt îndoielnice. Realitatea socioumanului este caracterizată de un mare

dinamism şi distorsiunile de teoretizare sunt inevitabile. Clara Dan arată că în cazul

investigării socioumanului falsificabilitatea teoriilor îşi pierde statutul de criteriu de

demarcaţie. Acest fapt se datorează imposibilităţii admiterii unei presupoziţii de invarianţă a

fenomenelor menţionate explicit în interdependenţă cu fenomenele studiate.

Relaţia specifică ce se instituie între teoretic şi empiric în sociouman, reflectare a

raporturilor speciale existente între subiect şi obiect, dă trăsăturile caracteristice teoriilor

ştiinţifice ale domeniului. Considerate de Mario Bunge în anii '70 ca subdezvoltate, datorită

deficitului de teorii profunde şi cuprinzătoare care să valorifice materialul empiric existent din

belşug, disciplinele socioumanului au reuşit într-o etapă ulterioară să alăture eficient

teoreticul cu experienţa. Considerată multă vreme nereprezentativă, teoretizarea, chiar

prematură, s-a dovedit utilă, impunându-se în ştiinţele despre om. Disputele legate de

statutul cognitiv al istoriei, prototip ar disciplinelor incapabile să elaboreze teorii riguros

exacte şi legi universal aplicabile a redimensionat interesul pentru teoretic şi teoretizare în

sociouman.

Traian Rotariu şi Petru Iluţ (Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997) evidenţiază

unitatea funcţională pe care teoreticul şi empiricul o alcătuiesc. Autorii subsumează

conceptului de teoretic modelele explicative, ipotezele, teoriile şi reflecţiile cercetătorilor.

Culegerea datelor prin care cercetătorii contactează şi iau în stăpânire realitatea se aşează

sub semnul conceptului de empiric. Orice construcţie teoretică are o minimă bază factuală şi

orice investigaţie empirică presupune un minim suport teoretic, arată Rotariu şi Iluţ. Între cei

doi termeri ai relaţiei se instituie un raport de feed-back pozitiv: teoria potenţează cercetarea

concretă şi constatările empirice suscită formularea ipotezelor şi teoriilor noi. Activitatea

teoretică se concretizează în stabilirea schemelor clasificatoare, formularea conceptelor

complexe şi a problemelor de cercetare, elaborarea de predicţii pe baza ipotezelor şi

interpretarea faptelor empirice. Cercetarea empirică îndeplineşte, arată R.K. Merton, câteva

funcţii: de iniţializare a teoriei prin descoperirea unui fapt uimitor, de reformulare a teoriei, de

orientare a interesului teoretic şi de clarificare conceptuală.

Considerând teoria drept corp de propoziţii articulate în raport de congruenţă, accepţiune

generos acoperitoare a întregului câmp teoretic, Rotariu şi Iluţ identifică trei raporturi posibile

între teoretic şi empiric: de anterioritate, de emergenţă, de posterioritate. Teoriile

socioumanului pot fi slabe sau tari, arată autorii mai sus menţionaţi. Teoriile slabe, vagi şi

flexibile, se potrivesc concretului real fără a-l contura riguros. Teoriile tari, înalt formalizate,

sunt mai degrabă normative decât descriptive în raport cu empiricul. Prezenţa teoreticului în

cercetările empirice poate fi implicită. Presupoziţiile netransparente existente în astfel de

situaţii, frecvente în investigarea socioumanului, sunt periculoase, trebuie conştientizate şi

explicitate.

Elaborarea teoriilor socioumanului

Robert K. Merton îi recunoaşte sociologiei o structură multinivelară, marilor teorii

(structuralism, funcţionalism, materialism, fenomenologie) alăturându-li-se teorii de rang

mediu şi teorii de rang minim.

Achim Mihu (Introducere în sociologie, 1992) indică strategiile fundamentale de

elaborare şi extindere a teoriilor în sociouman: inferare inductivă, inferare deductivă,

abordare compozită şi explicaţie cauzală.

Inducţia şi deducţia, forme specifice diferite de inferare, se presupun reciproc în

demersul de cercetare]. Abordarea compozită admite derularea cercetării prin interacţiunea a

trei stadii: explorativ, descriptiv, explicativ. Carl Gustav Hempel consideră explicaţia cauzală

un tip special al explicaţiei deductiv-nomologice. Forma corectă a celei din urmă, arată S.

Chelcea, este de tipul [L, C] E, unde [L, C], explanans-ul, este alcătuit din legea L,

generalizare a rezultatelor empirice, şi condiţia concretă particulară C, confirmată, iar E,

explanandum-ul, este rezultatul unor investigaţii ştiinţifice. Modurile explicaţiei cauzale

clasice, consideră Mihu [6], sunt reprezentate de căile de cercetare inductiva evidenţiate de

John Stuart Mill, în pofida rezervelor acestuia în privinţa utilităţii lor în cercetarea

socioumanului: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiei concomitente,

metoda reziduurilor. Toate variabilele legate cauzal sunt corelate statistic dar nu toate

variabilele corelate sunt legate cauzal, arată Mihu (Introducere în sociologie, 1992). Septimiu

Chelcea consideră că în cunoaşterea socioumanului determinismul trebuie înţeles în sensul

empirismului probabilist. Metafizica probabilistă este fertilă pentru abordarea fenomenelor

sociale.

Petru Iluţ (Abordarea calitativă a socioumanului, 1998) semnalează operaţionalitatea

teoriilor întemeiate în investigarea socialului. Conceptul de teorie întemeiată conotează o

teorie generată în timpul cercetării efective, în interacţiunea dintre culegera datelor şi analiza

lor. Procedura de generare cuprinde, arată Iluţ, patru faze: faza exploratorie, în care se

extrag concepte preliminare din materialul colectat, faza de definire a conceptelor, faza de

reducere şi condensare a enunţurilor şi, respectiv, faza de integrare, în care conceptele

implicate sunt puse în relaţie empiric testabilă.

Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba (Fundamentele cercetării sociale) consideră

că în ştiinţele socioumanului teoria este speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la

o problemă de cercetare, incluzând motivele pentru care răspunsul propus este corect.

Teoria legată de ipoteze descriptive şi cauzale nu este insensibilă la datele colectate în

desfăşurarea cercetării. Frecvent, cercetătorul identifică forma corectă a teoriei abia după

prelucrarea datelor.

Ştiinţele socioumanului utilizează cu predilecţie limbajul natural. Utilizarea acestuia în

discursul ştiinţific este caracterizată de o creştere a preciziei semantice a termenilor şi de o

mai bună coordonare propoziţională, limbajul matematic, incontestabil util cercetărilor

contemporane, nu este esenţial abordării socioumanului. Limbajul universal al disciplinelor

celui din urmă nu este afectat semnificativ de procedurile de formalizare. Relaţia specială

existentă în acest domeniu între subiectul şi obiectul investigaţiei este reflectată de

indistincţia limbajului obiect de metalimbajul disciplinelor socialului.

Statutul teoriei ştiinţifice în abordarea socioumanului este corelat cu specificul

epistemologic al disciplinelor din acest câmp cognitiv. Similaritatea de natură dintre obiectul

şi subiectul cunoaşterii constituie miezul acestui specific, impregnând necesar întregul

demersurilor investigative.

IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ ŞI STATUTUL ACESTEIA ÎN CERCETAREA SOCIOUMANULUI

Ipoteza ştiinţifică este un instrument indispensabil creşterii cunoaşterii ştiinţifice şi se

regăseşte în aceasta din urmă ca parte a complexelor cognitive constituite deja şi ca item al

procesului de constituire.

Evaluarea ipotezelor ştiinţifice

Ipoteza ştiinţifică este un enunţ cu valoare de adevăr incertă, elaborat pe baza faptelor şi

legilor ştiinţifice cunoscute, în vederea explicării altor fapte, neabordabile direct,

experimental. Utilitatea ipotezei ştiinţifice este dependentă de plasticitatea ei în confruntarea

cu experienţa. În logică, ipoteza este o supoziţie presupusă adevărată în vederea

demonstrării unei teze derivate din aceasta.

Ipotezele sunt construcţii mentale. Legăturile lor cu faptele de observaţie nu sunt univoce

şi nici necesare. În elaborarea unei ipoteze, logica se alătură imaginaţiei, intuiţiei şi voinţei.

Locul ipotezei este, din acest motiv, la graniţa dintre subiectivul context al descoperirii şi

obiectivul context justificativ conturate de Hans Reichenbach. K. R. Popper consideră că

oricărui enunţ ştiinţific trebuie să i se atribuie caracter ipotetic.

Eficacitatea unei ipoteze o legitimează pe aceasta, consideră Ferdinand Gonseth. Pentru

a fi ştiinţific eficientă, o ipoteză trebuie să fie plauzibilă şi testabilă empiric. Plauzibilitatea

ipotezei este indicată de consistenţa sa internă şi de compatibilitatea cu celelalte enunţuri

acceptate în câmpul cognitiv. Testabilitatea presupune operarea exclusiv cu concepte

tangibile experimental.

Testarea empirică a ipotezei se poate face direct sau indirect, după cum în confruntarea

cu experienţa intră ceea ce ipoteza enunţă explicit sau ceea ce aceasta implică. În testarea

directă ipotezele sunt verificate. În testarea indirectă ipotezele sunt confirmate. O ipoteză

verificată este adevărată. O ipoteză confirmată poate fi adevărată întrucât toate consecinţele

sale investigate experimental sunt adevărate. O ipoteză infirmată este o ipoteză cu cel puţin

o consecinţă contrazisă de experienţă. Rezultatul testării constă în constituirea suportului

evidenţial al ipotezei.

Alături de plauzibilitate şi testabilitate, în evaluarea ipotezelor se constituie în criterii

probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării şi potenţialul de descoperire

aferente ipotezei.

Ipoteza este mai bogată în conţinut decât evidenţa. Aceasta din urmă ar trebui să fie

relevantă, adică autentică, demnă de încredere şi adecvată [8]. Validarea teoretică,

înseamnând introducerea ipotezei într-un sistem de enunţuri ce se susţin reciproc,

compensează deficitul informaţional al suportului evidenţial.

Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii

Rolul ipotezei în creşterea cunoaşterii este, în conformitate cu concepţia lui Ferdinand

Gonseth, bine stabilit. Gonseth, reprezentant al neoraţionalismului dialectic, a conturat o

strategie de angajare şi înaintare cognitivă centrată pe articularea triplului orizont al

cunoaşterii cu o procedură de cercetare în patru timpi. Multiplicitatea orizonturilor şi

procedura normală în patru faze alătură sincronicul cu diacronicul în ceea ce Gonseth a

numit teoria autofundării disciplinelor ştiinţifice exacte.

În ştiinţele socioumanului, specificitatea demersului cognitiv se răsfrânge asupra

statutului şi caracteristicilor ipotezei ştiinţifice. Traian Rotariu atenţionează asupra necesităţii

inventarierii atente a tuturor ipotezelor implicate în cercetarea sociologică. Sensibilitatea

actului de cercetare la judecăţi de valoare, sensibilitate caracteristică socioumanului, face din

ipotezele neconştientizate centre de perturbare a ştiinţificităţii demersului cognitiv.

În domeniul socioumanului, arată Rotariu, ipotezele pot fi formulate pe parcursul

desfăşurării cercetării, pe măsură ce se obţin informaţiile. Fără a contrazice strategia

gonsethiană, această posibilitate reclamă flexibilizarea ei, necesară extinderii domeniului ei

de aplicare dincolo de câmpul ştiinţelor exacte.

5.3. Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii

Întreprinzând o analiză a ipotezelor în disciplinele socioumane, Septimiu Chelcea

(Tehnici de cercetare sociologică, 2001) defineşte ipoteza ca formă specifică a gândirii

ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor şi la

elaborarea lor. În această accepţiune, ipoteza diferă de principiu, de axiomă, de presupunere

şi de bănuială. Principiul, arată Chelcea, este valabil în virtutea temeinicelor verificări

anterioare, în timp ce verificarea ipotezei este ulterioară elaborării acesteia. O axiomă este

adevărată prin definiţia ei înalt abstractă şi, spre deosebire de ipoteză, nu este direct

testabilă. Presupunerea este un enunţ care are funcţie instrumentală şi nu se confruntă cu

realitatea. Bănuiala este echivalentul ipotezei la nivelul simţului comun.

Ipoteza, mai arată Chelcea, este un enunţ testabil despre relaţia probabilă dintre

variabile. Funcţia ipotezelor constă în obţinerea de cunoştinţe noi. Structura logică a

ipotezelor este de tipul implicaţiei materiale. Falsificarea unei ipoteze nu se face prin

confirmarea altei ipoteze ci printr-o conjuncţie de antecedent adevărat şi consecvent fals. R.

K. Merton indică existenţa în procesul cercetării socioumanului a două tipuri de ipoteze:

ipotezele teoretice, elaborate în timpul revoluţiilor ştiinţifice, şi ipotezele de lucru,

caracteristice perioadelor de ştiinţă normală. Ipotezele teoretice propun interpretări noi

pentru fapte şi fenomene cunoscute şi sunt indirect testabile. Ipotezele de lucru sunt

referitoare la fenomene empirice şi sunt testabile direct. Madelein Grawiz [apud. Chelcea]

diferenţiază ipotezele de lucru, după nivelul de abstractizare, în ipoteze de uniformizare a

cazurilor, ipoteze de corelare empirică şi, respectiv, ipoteze despre relaţiile dintre variabilele

analitice.

În investigarea socioumanului, arată Chelcea, conturarea ipotezelor este fie expresia

experienţei directe a cercetătorului, fie rezultatul unei analogii cu fenomene investigate în

alte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, fie concluzia unei deducţii cu premisă teoretică.

Considerând teoria sociologică drept sistem de ipoteze cu nivel de maximă generalitate din

care se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, la rândul lor premise pentru deducerea

ipotezelor de lucru empiric testabile, această ultimă modalitate de elaborare a ipotezelor

ştiinţifice furnizează posibilitatea verificării indirecte a teoriilor cu grade mari de generalitate.

Elaborarea ipotezelor este dependentă de condiţiile praxiologice ale cercetării, de nivelul de

dezvoltare al disciplinei ştiinţifice şi de calităţile cercetătorului.

În câmpul socioumanului, cercetările cantitative sunt caracterizate de formularea a priori

a ipotezelor în timp ce în cazul cercetărilor calitative ipotezele sunt formulate a posteriori, mai

arată Chelcea. Eficienţa ipotezelor este dependentă de îndrăzneala lor.

Ioan Mărginean (Proiectarea cercetării sociologice, 2001) consideră ipoteza o explicaţie

plauzibilă care devine teorie dacă este confirmată de cercetare. Ocupând o poziţie mediană

între observaţie şi teorie, ipoteza nu consemnează o simplă constatare, nu este predicţie şi

nu se aşează în raport de parte-întreg cu teoria aferentă. Elaborate pe baza cunoştiinţelor

dobândite anterior, ipotezele orientează activitatea de cercetare. Mărginean alătură

ipotezelor teoretice şi ipotezelor de lucru pe care le consideră deopotrivă ipoteze de

cercetare, teoria ipotetică. Aceasta din urmă este o explicaţie adoptată într-un domeniu în

care teoriile nu sunt accesibile prin ipoteze de cercetare, verificabile.

Johan Galtung (Theory and Methods of Social Research, 1987) indică zece condiţii în

care ipotezele ştiinţifice sunt valide: generalitate, complexitate, specificitate, determinare,

falsificabilitate, testabilitate, predictibilitate, comunicabilitate, reproductibilitate şi utilitate.

Utilizarea cu pretenţii de ştiinţificitate a ipotezelor în disciplinele socioumanului presupune

conformarea, cel puţin principială, la aceste condiţii de validitate. În fapt, ştiinţificitatea

demersului investigativ este direct dependentă de caracteristicile ipotezelor utilizate.

Bibliografie

1. Bachelard, Gaston: Dialectica spiritului ştiinţific modern, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984

2. Bauman, Z.: Hermeneutics and Social Science, Gregg Revivals, Hampshire, 1992

3. Bohm, D.: Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995

4. Capra, Fritjof: Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995

5. Carnap, Rudolf: Semnificaţie şi necesitate, Ed. Dacia, Cluj, 1972

6. Cassirer, E., Eseu despre om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

7. Culianu, I.P.: Experienţe ale extazului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

8. DeKetele, J. M., Roegiers, X.: Methodologie du recueil d'informations, De Boeck-

Wesmael, Bruxelles, 1993

9. Einstein,Albert: Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

10. Flonta, M.: Cognitio , Ed. ALL, Bucureţti, 1994

11. Flonta, Mircea: Perspectivă filosofică şi raţionalitate ştiinţifică, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985

12. Foucault, M.: Arheologia cunoaşterii, Ed. Univers, 1999

13. Galtung, J., Theory and Methods of Social Research, Cambridge, 1987

14. Galtung, J.: Methodology and Development, Christian Ejlers, Copenhagen, 1988

15. Habermas, J.: Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

16. Heisenberg, Werner: Paşi peste graniţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

17. Hollis, M.: Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001

18. Iluţ, P.: Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

19. King, G., Keohane, R., Verba, S.: Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom,

Bucureşti, 2000

20. Kuhn, Thomas: Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1976

21. Lorenz, K.: Aşa-zisul rău, Humanitas, Bucureşti, 1998

22. Lorenz, K.: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1996

23. Lupasco, S.: Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982

24. Lyotard, J.-F.: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993

25. Marga, A.: Cunoaştere şi sens , Ed. Politică, Bucureşti, 1984

26. Marga, Annrei: Introducere în filosofia contemporană , ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1988

27. Moles, Abraham, A.: Sociodinamica culturii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

28. Nicolescu, B.: Transdisciplinaritatea, Iaşi, Editura Polirom, 1999

29. Pârvu, Ilie: Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

30. Pârvu, Ilie: Introducere în epistemologie , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984

31. Pârvu. Ilie: Teoria ştiinţifică , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

32. Pauwels, L., Bergier, J.: Dimineaţa magicienilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994

33. Popelard, M.D., Vernant, D.: Marile curente în filosofia ştiinţelor, Ed. Institutului

European, Iaşi, 1999

34. Popper, Karl, R.: Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

35. Quivy, R., Van Campenhondt, L.: Manuel de recherche en sciences sociales, Dunod,

Paris, 1988

36. Rotariu, T., Iluţ P.: Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

37. Russell, Bertrand: Problemele filosofiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1995

38. Sayer, A.: Realism and Social Science, Sage Publicatoins, London, 2000

39. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Brasov, Ed. Universitatii

Transilvania, 2005

40. Studdert-Kennedy G.: Evidence and Explanation in Social Science,

Routledge&Kegan Paul, London, 1975

41. Trigg, R.: Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996

42. von Wright, G.H.: Explicaţie şi înţelegere, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

43. von Wright, G.H.: Normă şi acţiune, Ed. Şt. Şi Encicl., Bucureşti, 1982

44. Ward, S.C.: Reconfiguring Truth, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Lanham, 1996

45. Weber, M.: Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

46. Winch, P.: The Idea of a Social Science, Routledge&Kegan Paul, New Zork, 1970

47. ***: Cunoaşterea faptului social, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

48. ***: Epistemologia ştiinţelor sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1981

49. ***: Epistemologie. Orientări contemporane,Ed. Politică, Bucureşşti, 1974

50. ***: Perspective filosofice în abordarea fenomenelor sociale, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1983

51. ***: Philosophy of the Social Sciences, Random House, New York, 1963

52. ***: Postmodernismul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

53. a***: Sociology for the Twenty-first Century, University of Chicago, 1999

54. ***: Teoria cunoaşterii ştiinţifice , Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982

55. ***: Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică, Bucureşti, 1988

56. Sorea, D.: Epistemologie generala. Caiet de semniar, Repr. Universitatii Transilvania

din Brasov, 2000

57. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Edit. Universitatii

Transilvania din Brasov, 2005