1
ANALIZĂ TEHNICO-
ECONOMICĂ Suport de curs
Anul IV Inginerie economică în agricultură
Conf.univ.dr. ŞTEFAN Gavril
2010
2
Obiect de studiu
Analiza cuprinde toate acţiunile de descompunere a fenomenelor şi
mecanismelor economice în elemente componente cu scopul de a identifica,
conţinutul elementelor şi a relaţiei cauză- efect.
Identificarea realţiei cauză- efect are ca punct de plecare o serie de
legităţi:
1. aceeaşi cauză în economie poate să aibă mai multe efecte cu conţinut
diferit( efect pozitiv sau negativ);
2. mai multe efecte negative se pot combina şi determină un alt efect
final pozitiv (grade ridicate de îndatorare dau indicator de lichiditate şi
solvabilitate necorespunzător dar per total determină creşterea
capacităţii de lucru iar întreprinderea îşi creşte profitabilitatea şi
volumul);
3. lucrurile neesenţiale în economiesunt determinante( punctualitatea
unui furnizor sau jocul nesemnificativ al preţurilor).
Tipuri de analize
În funcţie de importanţa analizelor acestea se clasifică astfel:
1. După sfera de cuprindere:
analiză microeconomică (la nivel de întreprindere)
analiză mezoeconomică (la nivel de ramură)
analiză macroeconomică (la nivel de ţară sau macroregiune)
2. După legătura între timpul când se efectuează analiza şi momentul
analizat
analiză curentă
analiză post factum (analiza trecutului întreprinderii)
analiză previzională (analiza viitorului)
3. După natura analizei
analiză cantitativă se măsoară şi se cuantifică elementele
componente ale fenomelor economice
analiză calitativă se identifică relaţiile cauză-efect
3
4. După conţinut
analiză globală (se doreşte poziţionarea unei întreprinderi sau
unei ţări în mediul extern)
analiză funcţională (se utilizează pentru a identifica relaţia
dintre diferite sectoare sau diferite ramuri ale economiei
naţionale)
analiză economică (se studiază activitatea de producţie a
întreprinderilor)
analiză tehnico-economică (studiază combinat activitatea de
producţie cu nivelul tehnologic)
analiză financiară (se studiază analiza fluxurilor financiare)
analiză economico-financiară (studiază activitatea de producţie
cu activitatea monetară)
analiza resurselor (se studiază resursele şi factorii de produţie-
capitalul, munca, managementul).
Metode ale analizei calitative
1. Comparaţia
În general orice judecată de valoare presupune o comparaţie cu un
standard dat sau cu un interes.
Analiza tehnico-economică foloseşte:
Comparaţia în timp când se analizează evoluţia în timp a unor
indicatori economici (creşterea sau descreşterea cifrei de afaceri)
Comparaţia în funcţie de locaţie sau în spaţiu (se compară o ţară
cu alta, o regiune cu alta)
Comparaţia mixtă în timp şi spaţiu
Comparaţia în funcţie de anumite standarde
Comparaţii cu caracter special când alegem variantele optime în
funcţie de venit, profit , cheltuieli.
2. Descompunerea rezultatelor
Presupune descompunerea unui rezultat economic pe elemente
componente cu scopul de a indentifica relaţiile dintre ele.
4
3. Benchmarking
Presupune identificarea soluţiilor optime de dezvoltare a unei
întreprinderi, analizând deciziile de management de la firmele concurente.
4. Modelarea economică
Presupune identificarea relaţiei cauză-efect prin construirea de modele
economice în funcţie de interesul definit.
5. Generalizarea rezultatelor
Presupune identificarea soluţiilor optime în funcţie de rezultatele obţinute
în întreprindere. Practic se consideră că un rezultat obţinut în întreprinderea
X se poate obţine şi în întreprinderea Y.
Metode de analiză cantitativă
1. Metoda substituţiilor în lanţ
Presupune identificarea răspunsului la întrebarea “Cu cât la sută
factorul n (capital) influenţează rezultatul întreprinderii ?”. pentru a
răspunde se identifică toţi determinanţii rezultatului (determinanţii
producţiei : munca. Capitalul, cererea, managementul, preţul) şi se respectă
reguluile:
Fiecare determinant primeşte un grad de importanţă
Se începe substituirea cu determinanţii cantitativi şi se incheiei cu
cei calitativi
În timpul substituirii un determinant va fi variabil restul ficşi
Determinantul substituit rămâne în această stare până la sfârşitul
analizei.
2. Metoda balanţieră
Presupune analiza reultatului economic prin prisma diferenţei
dintre intrări şi ieşiri. Practic se pun în oglindă veniturile şi cheltuielile.
3. Metoda grilelor
Presupune analiza unei întreprinderi luând în considerare un
număr definit de criterii. Astfel:
Se stabilesc criteriile (număr produse, preţuri)
Se notează criteriile cu o notă de la 1 la 5 sau de la 1 la 10
5
Se face suma notelor iar în final se poziţionează întreprinderea.
4. Metoda ratelor
Presupune calcularea unor indicatori sintetici ca raport între
două fluxuri sau între două stocuri sau un flux şi un stoc, cu scopul de a
evidenţia cât mai bine un fenomen economic (se calculează rate de
rentabilitate comercială, financiară).
În economie ratele au o valoare mai mare de exprimare faţă de
indicatorii absoluţi.
5. Metoda scorurilor
Se utilizează pentru a identifica sănătatea financiară a
întreprinderilor. În acest sens se apreciază indicatorii financiari cu note pe o
scară de la 1 la 10 (dacă lichiditatea firmei este mai mare de 2, aceasta
primeşte nota 10, dacă este mai mică de 1, firma primeşte nota 3; dacă
rentabilitatea capitalului propriu este mai mare de 5%, firma primeşte nota
10, dacă este mai mică de 1%, firma primeşte nota 3; dacă gradul de
îndatorare este cuprins între 0 şi 0,3, firma primeşte nota 10, iar dacă acesta
este mai mare decât 1, firma primeşte nota 3).
6. Metoda marginală
Presupune analiza marginală a fenomenelor economice.
Raspunde la întrebarea “Cu cât creşte un rezultat dacă efortul creşte cu 1%?”
(practic prin această metodă se masoară elasticitatea rezultatului economic la
efort).
7. Ancheta economică
Presupune analiza fenomenelor şi mecanismelor economice.
Foloseşte metode din sociologie bazate pe chestionar cu întrebări şi
răspunsuri.
6
Analiza mediului concurenţial
Mediul concurenţial cuprinde relaţiile întreprinderii cu furnizori, cu
clinţi şi cu statul. În relaţia cu furnizorii, întreprinderea efectuează plăţi,
respectiv face cheltuieli, în relaţia cu clienţii, întreprinderea încasează
venituri iar în relaţia cu statul, plăteşte impozite şi primeşte subvenţii.
În principal analiza mediului concurenţial răspunde la 2 întrebări:
Care este poziţia firei pe o piaţă dată?
Care este avantajul competitiv al întreprinderii în raport cu
concurenţii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurenţial
presupune:
1. analiza cotei de piaţă
2. analiza poziţiei concurenţiale
3. analiza structurii concurenţiale
4. analiza contextului concurenţial
5. analiza avantajului competitiv la nivel naţional şi internaţional
1. Analiza cotei de piaţă
Cota de piaţă permite poziţionarea întreprinderii pe o piaţă dată în
funcţie de cifra de afaceri a întreprinderii şi a cifrei de afaceri a pieţei
considerate.
Cifra de afaceri este un indicator care exprimă un flux monetar real în
sens de valoare a vânzărilor efective (este diferită de venituri care nu
exprimă fluxuri monetare reale, ci pe lângă vânzări efective includ şi
stocurile, cheltuielile în avans, etc.).
Pentru poziţionarea unei firme pe o piaţă dată se utilizează 3 cote de
piaţă:
a) cota de piaţă absolută
b) cota de piaţă relativă
c) cota de piaţă specifică
a) Cota de piaţă absolută
Răspunde la întrebarea: Care este poziţia firmei pe piaţa totală a
sectorului din care face parte?
Acest indicator reprezintă partea exprimată relativ (procentual)
deţinută de firmă în piaţa totală.
Se calculează după relaţia:
Pi=(Cai/Capt)*100
7
Din punct de vedere economic acest indicator are valoare scăzută
deoarece crează doar o imagine generală privind locul ocupat de o firmă pe
piaţă. Practic, indicatorul nu evidenţiază aspecte privind productivitatea,
rentabilitatea, competitivitatea. De multe ori din motive politice şi sociale
multe întreprinderi rentabile şi cu cote de piaţă mari sunt menţinute artificial
pe piaţă.
b) Cota de piaţă relativă
Răspunde la întrebarea: Care este poziţia unei firme în raport cu
principalul concurent?
Indicatorul exprimă cât % deţine o firmă X din total piaţă raportantă la
principalul concurent.
Se calculează după relaţia:
Pir=(CAi/Cam)*100
Dacă indicatorul are valoare 100% este lider pe piaţă.
Dacă indicatorul are valoare 50%, înseamnă că firma analizată deţine
50% din piaţa principalului concurent.
c) Cota de piaţă specifică
Răspunde la întrebarea: Care este partea de piaţă deţinută de o
întreprindere în raport cu piaţa pe care aceasta este prezentă efectiv? (o
serveşte efectiv)
Se calculează după relaţia:
Pis=(Cai/Cas)*100
Acest indicator este întotdeauna mai mare decât cota de piaţă
absolută.
Indicatorul cota de piaţă este primul indicator care se apreciază în
toate analizele economice.
8
Analiza avantajului concurenţial
Avantajul concurenţial este dat de forţa unei firme de a domina
factorii contextului concurenţial mai bine decât rivalii săi.
Factorii contextului concurenţail sunt:
1. concurenţa sectorului –nivelul de rivalitate şi de coeziune
dintre firmele care activează într-un sector dat;
2. Probabilitatea apariţiei de noi concurenţi –este dată de atracţia
sectorului (profituri bune);
3. Forţa de negociere a furnizorilor –raritatea acestor;
4. Forţa de negociere a clienţilor –raritatea acestora;
5. Probabilitatea apariţiei de noi produse care se diferenţiază de
cele existente.
Pentru a domina factorii contextului concurenţail o firmă, indiferent
de forţa ei, trebuie să prezinte 2 avantaje:
1. avantaj de cost
2. avantaj de preţ
Cele două avantaje sunt în general date de experienţa firmei şi de tipul
de piaţă.
În general costuri reduse obţin firmele mature (cu experienţă), iar
avantaj de preţ se obţin pe pieţele în creştere.
Avantajul de cost este legat în general de lanţul de valori a lui Michael
Porter. Lanţul de valori cuprinde activităţi principale şi secundare legate de
întreprindere. Activităţile principale sunt:
- logistica internă a firmei: tot ce este legat de administrarea
stocurilor
- producţia: tot de este legat de fluxul tehnologic, capacităţile de
producţie;
- logistica externă: tot ce ste legat de livrarea producţiei
- vânzarea
- serviciile post vânzare
Administrarea acestor activităţi determină avantaje de cost (costuri
mici).
Activităţile secundare cuprind:
- aprovizionarea
- dezvoltarea tehnologică: deschiderea firmei spre noi tehnologii
- gestiunea resurselor umane: recrutarea şi formarea salariaţilor
- infrastructura generală: serviciul financiar-contabil.
9
Activităţile care formează lanţul de valori se supun în general
următorilor factori care combinaţi dau avantaj concurenţial.
Factorii sunt:
1. competenţa economică şi tehnică a naţiunii din care face parte
firma (orice naţiune este dotată cu anumite resurse şi
competenţe care influenţează direct întreprinderea din interior);
2. cererea naţiunii (internă) a pieţei pe care jucăm; nivelul cererii
impulsionează firmele spre dezvoltare; cererea unei naţiuni şi
capacitatea inovativă a acererii stimulează firmele pentru a se
dezvolta într-un sector sau altul;
3. modul de organizare al economiei naţionale şi sursa concurenţei
–tipul de întreprindere şi o concurenţă bazată pe egalitate de
şansă determină în general avantaj concurenţial: cele două
elemente sunt efectul legislaţiilor naţionale care pot frâna sau
dezvolta spiritul de antreprenor.
4. hazardul –toate avantajele date de resursele şi competenţele
unei naţiuni au valoare doar dacă acea naţiune se află în centru
unui flux economic real de mărfuri, capital, tehnologie, resurse
umane; dacă hazardul nu plasează naţiunea sau întreprinderea
într-un asemenea flux, stagnarea economică este sigură.
În funcţie de avantajul concurenţail, firmele por adopta una din cele
trei strategii:
1. strategii dominate de cost – pentru firmele care au avantaj de
cost; sunt mature şi produc produse standardizate; aceste
produse au preţuri stabile iar profiturile sunt date numai de
costuri;
2. strategii dominate de diversificarea producţiei (preţ) –este
cazul produselor de nişă care odata identificate determină
profituri mari pentru firme;
3. strategii de concentrare pe cost sau pe preţ.
Modele de analiză a mediului concurenţial
Analiza mediului concurenţial are la bază modele apărute din
necesitatea practică a firmelor de a se poziţiona i de a acţiona pe o piaţă dată.
Important pentru o firmă este să cunoască: locul ei pe piaţă (poziţia) şi
caracteristicile pieţei (este în creştere sau în scădere).
10
Pentru a răspunde la aceste souă concepte toate modelele de analiză a
mediului concurenţial împart activităţile întreprinderilor în sectoare
omogene numite domenii de activitate strategică. Acest domeniu de
activitate strategică cuprinde produse care au aceeaşi bază tehnologică şi
comercială.
Utilizând aceste domenii, metodele încearcă să identifice care sunt
cele mai bune strategii de evitare a riscului economic şi de îndeplinire a
obiectivului de succes.
Principalele modele de analiză a mediului concurenţial sunt:
1. Modelul Boston Consulting Group
2. Modelul Arthur D. Little
3. Modelul McKenzie
4. Modelul Ansoff
5. Modelul Profit Impact of Marketing Strategy (PIMS).
1. Modelul Boston Consulting Group
Modelul consideră că pentru o firmă foarte importante sunt două
variabile:
a) rata de creştere a pieţei
b) cota de piaţă relativă
În funcţie de acestea orice firmă va avea în portofoli produse care se
află în una din situaţiile:
>1 Pr <1
DAS 1
Vedetă
DAS 3
Produse în
dilemă
DAS 2
Vacă de
muls
DAS 4
Povară
20%
10%
0%
+
-
11
DAS 1 – strategie de menţinere, de creştere a volumului;
DAS 2 –produsul domină piaţa, firma înregistrează avantaj de cost
(pentru că este principalul concurent) şi va avea o strategie bazată pe costuri
(mai poate avea o startegie bazată pe preţ pentru că piaţa este în stagnare, are
rate de creştere mai mici de 10%);
DAS 3 – firma înregistrează avantaj de preţ pentru că piaţa este foarte
flexibilă şi în creştere mai mare de 10% şi este în dilema de a investi având
la bază strategii de preţ sau de a renunţa la produs pentru că are o cotă
nesemnificativă pe piaţă în raport cu principalul concurent;
DAS 4 – firma nu înregistrează niciun avantaj (preţ sau cost) şi caută
răspuns dacă merită să dezvolte produsul transformându-l în DAS 2 sau
DAS 1 sau este mai simplu un abandon.
Considerâand dezavantajul modelului în sensul că nu consideră
explicit avantaj de cost şi avantaj de preţ, iar în general experienţa acumulată
nu are valoare în economia globalizării, autorii au propus un nou model
numit Modelul Boston Consulting Group Actualizat care consideră
important avantejul de preţ şi avantajul de cost.
- +
Avantaj de cost
P
Profit
C
P
Profit
C
P
Profit
C
P
Profit
C
1
3
2
4
A
van
taj
de
pre
ț
+
-
12
1. strategia va fi de fragmentare, de identificare a produselor de nişă
pentru că preţul este foarte important în obţinerea profitului;
2. produsele sunt profitabile, firma are experienţă iar strategia va fi de
menţinere a avantajului de preţ şi a avantajului de cost;
3. piaţa este foarte stabilă, firmele mature iar strategia este de
menţinere a situaţiei existente (cazul pâinii, oţetului);
4. firma înregistrează avantaj de cost, sens în care strategia va fi de
volum de creştere a producţiei pentru că profiturile sunt
determinate de cost şi volum.
2. Modelul A.D.L.
Este utilizat pentru identificarea competitivităţii produselor pe piaţă
utilizând două concepte referitoare la vârsta întreprinderii şi la poziţia
concurenţială.
În funcţie de etapa de maturitate se consideră că o firmă poate ocupa
poziţiile pe piaţă: a) poziţie dominantă: controlează piaţa independent de
ceilalţi;
b) poziţie puternică: nu controlează piaţa dar este
independentă în definirea poziţiei;
c) poziţie favorabilă: firma are atuuri rezultate fie din
experienţă fie din competenţa tehnică;
d) poziţie nefavorabilă: produsele pe care le deţine sunt
rentabile dar nu stabileşte preţurile şi condiţiile de proprie dezvoltare;
e) poziţie marginală: firma este în situaţia de a abandona
portofoliul de produse.
Cele 5 poziţii ale firmei pe o piaţă dată se evaluează cu metoda
scorurilor prin notarea factorilor cheie ai succesului.
Din acest punct de vedere factorii succesului sunt împărţiţi în grupe
care caracterizează:
1. piaţa în general (ne interesează activitatea comercială a firmei
exprimată prin produse, preţuri, marja comercială);
2. producţia (intereseză capacitatea tehnologică a firmei, competenţa
tehnică, calitatea produselor, costurile);
3. structura financiară (sănătatea financiaă a firmei dată de lichiditate,
solvabilitate şi stabilitate);
4. capacitatea de organizare – se exprimă prin flexibilitatea
managementului, a infrastructurii de aprovizionare şi de vânzare.
13
Conform acestui model orice firmă se poate afla în mod natural în una
din aceste poziţii şi în una din cele 4 etape de vârstă: faza de început, faza de
creştere, faza de maturitate, faza de declin.
POZIŢIE STRAT CREŞTERE MATURITATE DECLIN
D
P
F
N
M
NATURAL SELECTIV (ALEG) ABANDON
În mod natural o firmă analizată segmentat pe produse se poate afla
indiferent de poziţie într-o situaţie favorabilă sau nefavorabilă conform
tabelului de mai sus. Cu alte cuvinte, o firmă trăieşte într-o lume iar lumea
nu este întotdeauna bună şi nici scopul firmei nu sunt întotdeauna banii.
3. Modelul McKensy
Se aseamănă cu modelul ADL cu deosebirea că în loc de etapa de
maturitate ia în considerare atracţia sectorului. Practic acest model evaluează
pe o scală cu 3 trepte (puternic, mediu, slab) poziţia concurenţială şi atracţia
sectorului.
SECTOR
PIAŢĂ P M S
P
M
S
MENŢINERE PIAŢĂ SELECTIVĂ ABANDON
14
Poziţia firmei pe piaţă se determină evaluând factorii cheie ai
succesului concretizaţi în: volum vânzări, preţuri, efecte de experienţă,
calitate, marje comerciale.
Atracţia sectorului se apreciază puternică, medie sau slabă evaluând
volumul total al vânzărilor, performanţa sectorului, competenţele, structura
concurenţială, contextul concurenţial şi avantajul sectorului.
3. Modelul Ansoff
Este un model de evaluare a mediului concurenţial utilizând 2
variabile legate de riscul comercial şi cel tehnologic.
Riscul comercial este dat de piaţă, în sensul cunoaşterii acesteia de
firmele interesate prin atributele:
- piaţă actuală (foarte cunoscută)
- piaţă legată de cea actuală (cunoscută)
- piaţă nouă dar cunoscută
- piaţă nouă şi necunoscută
În mod asemănător se apreciază şi riscul tehnologic cu calificativele:
- tehnologie actuală (cunoscută)
- tehnologie legată de cea actuală (cunoscută)
- tehnologie nouă pentru întreprindere dar cunoscută în
sectorul de activitate
- tehnologie nouă necunoscută de întreprindere sau sector.
Conform modelului cele mai riscante opţiuni sunt date de depărtarea
faţă de piaţa şi tehnologia actuală (riscul creşte pe măsură ce ne depărtăm de
o situaţie cunoscută).
4. Modelul PIMS
Este un studiu generat de firma General Electric cu scopul de
identifica factorii succesului prin analiza statistică a unui număr dat de
firme. Studiul a pornit cu analiza a 80 de firme importante care activează
aproape în toată economia.
În urma rezultatelor privind analiza firmelor (obiect de activitate, cifra
de afaceri, piaţă, produse, management) s-a ajuns la concluzia că 37 de
variabile sunt statistic corelate a fi factorii succesului.
Cele 37 de variabile acoperă toate sectoarele de activitate ale unei
firme şi se rezumă în final la 5: preţul relativ, salariul relativ, calitatea
relativă, produsele noi şi costurile.
Sensul de relativ este egal cu probabilitatea de creştere; sunt
răspunsuri la întrebările: “Cum mai creştem preţurile pentru a ne mări fluxul
15
monetar în firmă? ”, “Cât mai creştem salariile pentru ca angajaţii să se
simtă mulţumiţi?”, “Ce calitate trebuie să avem pentru ca clienţii să fie
mulţumiţi?”, „Care costuri sunt optime pentru firmă?”.
Analiza potenţialului intern a întreprinderii
Potenţialul intern al unei întreprinderi este dat de resursele materiale,
umane şi financiare.
Resursele materiale
Resursele materiale prezente într-o întreprindere formează activele
întreprinderii şi cuprind mijloacele fixe şi mijloacele circulante (termenul de
mijloace este utilizat când exprimăm resursele firmei în valori fizice; când
resursele se exprimă în valori monetare termenul utilizat este fonduri, când
dorim o exprimare neutră fără a avea ideea unei valori fizice sau monetare se
foloseşte termenul activ).
Analiza mijloacelor fixe
Mijloacele fixe cuprind toate bunurile care au folosinţă îndelungată
(mai mare de 1 an) şi se uzează anual prin amortizare.
Analiza acestor bunuri se face din punct de vedere al valorii, a
structurii în timp, a evoluţiei în timp şi a productivităţii.
Analiza vaalorii presupune evaluarea tuturor mijloacelor fixe la un moment
dat. Se exprimă într-o unitate monetară. Analiza valorii este însoţită de
calculul următorilor indicatori:
1. Coeficientul intrărilor de mijloace fixe
Ci=(I/Ff)*100
2. Coeficientul ieşirilor
Ce=(E/Ff)*100
3. Coeficientul mişcării totale
Ct=[(I+E)/Ff]*100
4. Coeficientul de uzură
Cn=(Am/Ff)*100
5. Coeficientul de modernizare
Cm=(M/Ff)*100
6. Coeficientul de reînnoire
Cri=(It/Ff)*100
16
Indicatorii de mai sus exprimă mobilitatea totală a mijloacelor fixe şi
potenţialul întreprinderii de a ţine pasul cu tehnologia şi de a avea o
productivitate cât mai mare.
Spre exemplu întreprinderea în care coeficientul de uzură se apropie
de 100%, nivelul de productivitate va fi scăzut, invers unde coeficientul de
reînnoire este mare.
Analiza dinamicii mijloacelor fixe indică atây evoluţia structurii în
timp cat şi a valorilor.
Structura mijloacelor fixe se calculează pe grupe de resurse (clădiri, maşini,
utilaje, echipamente, brevete) şi pe efectul acestora în producţie
(echipamente direct sau indirect productive).
În analiza mijloacelor fixe este foarte important să determinăm
următorii indicatori:
1. gradul de utilizare a capacităţii de producţie (raport între producţia
efectiv obţinută şi cea posibil de obţinut);
2. gradul de utilizare a timpului de muncă pentru fiecare echipament
(raport între timpul efectiv lucrat şi timpul maxim posibil de lucrat)
3. productivitatea echipamentelor (raport între producţia obţinută şi
timpul efectiv lucrat);
4. economicitatea maşinilor şi utilajelor (exprimată prin consumul de
energie, piese de schimb şi muncă pentru fiecare echipament);
5. rentabilitatea fiecărui echipament sau a mijlocului fix considerat prin
calculul cifrei de afaceri, profitului, marjei comerciale şi valorii
adăugate.
În general mijloacele fixe determină cheltuieli fixe la nivel de
întreprindere iar costul mediu fix pe unitate de produs scade pe măsură ce
întreprinderea foloseşte la mixim toate mijloacele fixe (costul mediu fix
tinde spre 0 când toate capacităţile de producţie au fost utilizate).
Analiza mijloacelor circulante
Mijloacele circulante reprezintă toate bunurile prezente într-o
întreprindere care se consumă la prima utilizare.
Din punct de vedere economic, mijloacele circulnte se numesc
stocuri. Practic analiza mijloacelor circulante înseamnă analiza stocurilor.
Pentru o firmă mărimea stocurilor reprezintă punctul cheie al
performanţei. Dacă stocurile sunt prea mari firma acumulează cantităţi mari
de lichidităţi, iar efectul este reducerea circulaţiei banilor ceea e determină
reducerea rentabilităţii (la o rotaţie completă a banilor rezultă profit; dacă
numărul rotaţiilor se reduce, scade şi numărul profiturilor). Dacă stocurile
sunt prea mici are loc ruptură de producţie cu efecte negative asupra
17
ritmicităţii vânzărilor (dacă stocul se rrupe se opreşte producţia, apare timp
de lucru nelucrat, scade productivitatea, cresc costurile şi scade profitul).
Pe baza acestor considerente la nivelul unei întreprinderi trebuie să
existe 3 tipuri de stocuri:
1. stocuri medii necesare (specifice)
2. stocuri de risc (plus de stoc pentru situaţiile în care avem plus
de cerere)
3. stoc conjunctural (se formează când fie preţurile pe piaţă ssunt
foarte bune la materiile prime, fie când producţia se opreşte din
motive independente de stocuri)
La nivel de firmă în funcţie de tipul de stoc se face analiza strcuturii
acestora şi analiza duratei medii de stocare a unei materii prime măsurate în
zile.
Analiza resurselor umane
Presupune:
1. analiza gradului de aprovizionare cu forţa de muncă a
întreprinderii
2. analiza modului de utilizare a forţei de muncă
3. analiza eficienţei economice a utilizării muncii
1. Analiza gradului de aprovizionare cu forţa de muncă a
întreprinderii
Modul de aprovizionare se evaluează cantitativ (se analizează
dimensiunea forţei, structura şi mobilitatea acesteia) şi calitativ (se
analizează gradul de calificare şi conflictualitatea).
Dimensiunea forţei de muncă se măsoară prin indicatorii:
numărul total de salariaţi (numărul contractelor de muncă
încheiate)
numărul mediu de salariaţi
numărul de personal (număr de salariaţi plus persoanele cu care
firma are contracte de colaborare)
Dimensiunea forţei de muncă este în relaţie directă cu capacitate de
producţie şi cu nivelul tehnologic.
Structura forţei de muncă presupune împărţirea personalului după
anumite criterii:
După nomenclatorul meseriilor
muncitori
ingineri
economişti
18
După efectul în producţie
direct productivi
indirect productivi (persoane administrative)
auxiliari
După sex
După vârstă
După vechime
Structura forţei de muncă este în funcţie de obiectul de activitate al
firmei şi al intereselor acesteia.
Mobilitatea este dată de indicatorii care privesc circulaţia şi fluctuaţia
muncii. Circulaţia forţei de muncă este dată de întrările şi ieşirile normale
cauzate de fapte legale (pensionări, concedii medicale). Pentru circulaţie se
calculează coeficientul intrărilor de muncă (intrări/ total personal),
coeficientul ieşirilor (ieşiri/ total personal), circulaţia totală ( (intrări+ieşiri)/
total personal). Fluctuaţia forţei de muncă este dată de mişcarea intrări- ieşiri
care are cauze nelegale (demiteri, abandon).
Un coeficient ridicat al fluctuaţiei forţei de muncă are efecte negative
asupra randamentelor şi a performanţei economice.
Din acest punct de vedere se apreciază că stabilitatea forţei de muncă
măsurată ca raport între numărul de ani din firma X şi numărul total de ani,
determină o specializare.
În general mobilitatea forţei de muncă ţine de factori care privesc
direct individual (educaţie, prezenţa familiei) şi factorii exteriori
individualului care ţin de situaţia economică generală, de puterea de
cumpărarea a banilor, de stabilitatea comunităţii.
Gradul de calificare este în raport cu cultura fiecărei naţiuni, iar la
nivel de întreprindere ne interesează ca fiecare activitate să fie desfăşurată de
persoana potrivită. În acest sens se calculeazză coeficientul calificării medii.
Dacă acesta are valori scăzute că persoane nespecializate efectuează munci
neconforme cu pregătirea lor.
În general analiza calităţii forţei de muncă este o activitate complexă
puţin măsurabilă contitativ.
În acest sens fiecare salariat se analizează prin prisma fişei postului şi
a rezultatelor obţinute. Evaluarea se face cu note pe o scală cu 5 trepte.
Conflictualitatea exprimă nivelul de mulţumire al angajaţilor şi se
măsoară prin numărul de greve şi prin importanţa acestora. Numărul de
greve se raportează la 1 an financiar iar importanţa lor se apreciază
raportând numărul de grevişti la numărul total de salariaţi (cu cât ponderea
persoanelor în grevă este mai mare cu atât importanţa grevei este mai mare).
19
Calitatea forţei de muncă se reflectă direct în performanţele şi
imaginea firmei. De asemenea este factorul cheie al succesului la nivel de
întreprindere.
2. Analiza modului de utilizare a forţei de muncă
Modul de utilizare a muncii se referă la analiza timpului de muncă
efectiv care se raportează şa timpul maxim diponibil şi rezultă timp nelucrat.
Timpul nelucrat are cauze fie obiective rezultate din procesul de
producţie, fie cauze aleatorii subiective rezultate din conflictualitate.
În general interesul firmei este să aibă timp nelucrat 0 şi să folosească
la maxim timpul disponibil.
Timpul disponibil se evaluează ca raport între timpul necesar realizării
unei producţii date şi opţiunii muncitorilor de a lucra cât mai mult peste 8
ore.
Utilizarea timpului de muncă are efect direct asupra productivităţii
muncii şi asupra nivelului salariilor.
În funcţie de domeniul de activitate şi caracteristicile pieţei muncii
firmele caută, în general, persoane din ce în ce mai calificate în raport cu
munca prestată efectiv (pentru că persoanele foarte calificate produc linşte în
întreprindere şi au un bun randament chiar dacă munca prestată este sub
calificare).
3. Analiza eficienţei economice a utilizării muncii
Eficienţa economică a utilizării muncii se măsoară prin
productivitatea muncii şi prin bogăţia creată la nivel de întreprindere ce
revine pe salariat.
Productivitatea muncii se calculează ca raport între producţia totală şi
timpul de muncă efectiv exprimat în ore sau număr de salariaţi.
Bogăţia creată la nivel de întreprindere se exprimă printr-un flux
pozitiv numit profit, cifră de afaceri, venit total, valoare adăugată, marjă
comercială.
Sursele de creştere a eficienţei muncii se află în tehnologie (factorii de
producţie), în modul de organizare şi conducere şi în administrarea vâzărilor.
20
Analiza cheltuielilor
Presupune identificarea efectului fiecărui tip de cheltuieli asupra
rezultatului obţinut (rezultatul obţinut este în general o bogăţie care poate fi
exprimată prin cantitatea de produse, volum vânzări, venit, profit).
Efectului fiecărui tip de cheltuieli se analizează printr-un număr de
metode, dintre care:
1. metoda indicatorului costul unitar
2. metoda direct costing
3. metoda costurilor marginale
4. metoda analizei structurale a cheltuielilor
5. metoda analizei factoriale a cheltuielilor
Tipologia cheltuielilor
Pentru analiză cheltuielile de producţie se împart astfel:
În funcţie de dependenţa lor în raport cu cifra de afaceri:
Cheltuieli fixe (nu îşi modifică volumul în mod direct şi semnificativ
într-un ciclu de producţie): amortizări, cheltuieli administrative,
cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli cu energia şi alte utilităţi la nivel
de spaţii de producţie.
Cheltuieli variabile (îşi modifică volumul pe măsură ce producţia
creşte în cadrul unui ciclu): cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu
muncitorii operativi (implicaţi direct în producţie), cheltuieli cu
asigurările sociale, cu impozitele şi taxele directe, cheltuieli cu
energia consumată de maşini şi utilaje, cheltuieli cu materialele
consumabile.
După modul de includere în costuri:
Cheltuieli directe- se pot identifica pe obiecte de calculaţie (/kg grâu,
/l lapte)
Cheltuieli indirecte- nu se pot identifica pe obiecte de calculaţie (se
colectează şi se repartizează proporţional la sfârşitul ciclului de
producţie pe obiecte de calculaţie).
21
1. CV DIRECTE: materii prime, materiale, salarii operative, energie
consumată direct;
2. CF INDIRECTE: cheltuieli de administrare (tot personalul administrativ),
cheltuieli de cercetare- dezvoltare, cheltuieli cu publicitatea;
3. CV INDIRECTE: cheltuieli cu energia şi toate utilităţile consumate de
utilajele folosite la obţinerea de mai multe produse + amortizarea lor;
4. CF DIRECTE: cheltuieli generale ale spaţiilor de producţie.
După modul de înregistrare în contabilitate:
Cheltuieli efective (se înregistrează)
Cheltuieli ascunse (nu se înregistrează în contabilitate dar afectează
rezultatul final: cheltuieli legate de deteriorarea imaginii, cheltuieli
determinate de şansele pierdute- se numesc oportunităţi iar
cheltuielile aferente sunt cheltuieli de oportunitate (opţiunea unei
firmei de a produce un produs A în defavoarea produsului B; dacă
produsul B este mai bun în piaţă decât produsul A atunci firma a
pierdut o şansă, are un cost ascuns şi îşi degradează rezultatul).
După modul de formare:
Cheltuieli de exploatare- sunt aferente îndeplinirii obiectului de
activitate
Cheltuieli financiare- reprezentate de diferenţele negative de curs
valutar sau de nerentabilitatea unor plasamente ale firmei
3
4
2 1
CV
CF
INDIRECTE
DIRECTE
22
Cheltuieli excepţionale- cuprind toate penalităţile înregistrate de o
firmă.
Cheltuielile unei întreprinderi pot fi grupate în funcţie de interesul
decidentului şi după alte criterii: după conţinut: cheltuieli materiale şi
cheltuieli cu forţa de muncă; după sursa de formare: cheltuieli curente şi
cheltuieli pentru producţia viitoare.
1. Metoda indicatorului costul unitar
Presupune împărţirea cheltuielilor în cheltuieli fixe şi variabile cu
scopul de a identifica care grupă de celtuieli are efect mai mare asupra cifrei
de afaceri.
Dacă indicele de creştere a cheltuielilor variabile este egal cu cel al
cifrei de afaceri atunci cifra de afaceri este determinată de cheltuielile fixe.
În acest caz bogăţia nou creată (profit) este influenţată pozitiv doar de
cheltuielile fixe în sensul că pe măsură ce producţia creşte, cheltuielile fixe
scad.
Dacă indicele de creştere al cheltuielilor variabile este mai mic decât
cel al cifrei de afaceri, intră în joc şi costul variabil, în sensul că are loc
economia de scară (firma are experienţă de a influenţa şi scăderea costurilor
variabile. Costul variabil pe unitatea de produs se comportă ca o constantă
şi doar firmele cu experienţă obţin avantaje din el.
Dacă ICV>ICA atunci firma nu obţine avantaj de experienţă şi
înregistrează dezeconomii de scară (atunci când firma din diferite motive nu
reuşeşte să ţină costul variabil constant: costurile ascunse pot fi atât de mari
încât fac din costul variabil un cost mediu fix).
2. Metoda direct costing
Se traduce prin metoda cheltuielilor variabile sau a costului variabil.
Există cheltuieli care afectează direct produsul (costul variabil) şi
cheltuieli care afectează rezultatul general al firmei (costul fix).
În acest sens cheltuielile variabile sunt considerate direct responsabile
de obţinerea rezultatului economic.
Se calculează următorii indicatori:
a) Marja costurilor variabile
MCV=CA-CF
Marja costurilor variabile trebuie sa fie cel puţin egală cu costurile
fixe pentru ca întreprinderea să obţină profit.
b) Rezultatul analitic global
RAG=MCV-CF
23
Rezultatul analitic global are sens de profit şi face parte din preţul
produsului.
Costul variabil este în general o constantă rezultată din complexitatea
tehnologiei şi se apreciază că un rezultat analitic global este bun dacă are o
valoare aproximativ egală cu 12% din preţ sau contribuie la modificarea
capitalului propriu cu 12% pe an.
Această metodă poate fi aplicată fie analitic pe fiecare produs (se
numeşte direct costing pe produs), fie sintetic pe total întreprindere (se
numeşte direct costing global), fie ia în considerare cu sens de cost variabil
şi o parte din costurile fixe (se numeşte direct costing evoluat).
Conform metodei direct costing evoluat la cheltuielile variabile
obişnuite se adaugă cheltuielile fixe specifice (pot fi identificate pe produse
– sunt cheltuieli fixe directe). Practic conform acestei metode în cheltuielile
fixe rămân doar cele fixe indirecte (comune întreprinderii)
Indeferent de tipul metodei direct costing principiul este acelaşi:
identificarea marjei costurilor variabile şi a rezultatului analitic global.
3. Metoda costurilor marginale
Costul marginal reprezintă plusul de cost determinat de interesul
întreprinderii de a-şi creşte producţia cu o unitate fizică sau de a creşte cifra
de afaceri cu o unitate monetară.
În analizele marginale întâlnim randamente economice care se supun
legilor naturale (legea randamentelor descrescătoare şi legea randamentelor
constante la acelaşi efort).
Conform primei legi există:
a) randamente crescătoare: plusul de efort determină un
rezultat din ce în ce mai bun
b) randamente descrescătoare: plusul de efort determină un
rezultat din ce în ce mai prost
c) randamente constante: la acealaşi efort un rezultat
echivalent.
Analiza marginală a cheltuielilor face obiectul teoriei producţiei pe
termen scurt şi lung. Pe termen scurt capacităţile de producţie sunt data iar
decidenţii trebuie să identifice soluţii doar pe baza reducerii costurilor fixe.
Pe termen lung capacităţile de producţie se pot modifica, nimic nu mai este
fix iar rezultatul este influenţat de costurile variabile (toate cheltuielile sunt
variabile).
Termenul scurt sau termenul lung se defineşte fie prin prezenţa
costurilor fixe sau a costurilor variabile, fie prin durata ciclului de producţie.
Astfel, pe termen scurt există cheltuieli fixe şi variabile iar pe termen lung
24
există cheltuieli variabile (chetuielile fixe pe termen scurt pot fi modificate
pe termen lung şi sunt cheltuieli variabile). Pe termen scurt există doar un
ciclu de producţie iar pe termen lung există mai multe cicluri de producţie.
4. Metoda analizei structurale a cheltuielilor
Presupune gruparea procentuală a cheltuielilor pe surse de formare şi
grupe de importanţă ( cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu salariile,
cheltuieli cu transportul, cheltuieli cu energia).
Fiecare grupă are o anumită importanţă în obţinerea produsului şi o
anume greutate specifică în obţinerea productivităţii.
În general cu cât tehnologiile sunt mai avansate cu atât productivitatea
este mai mare iar cheltuielile cu salariile au o pondere scăzută.
Strcutura cheltuielilor formează o imagine cantitativă asupra activităţii
firmei şi indică nivelul productivităţii.
Productivitatea nu însemană i valoare adăugată mare (serviciile
medicale au o productivitate foarte scăzută –volum mare de muncă dar
valori adăugate mari, iar producţia de pâine are o productivitate foarte
ridicată dar valori adăugate mici).
5. Metoda analizei factoriale a cheltuielilor
Analiza factorială a cheltuielilor cuprinde în general analiza influenţei
fiecărui tip de cheltuială asupra rezultatului final (producţia finală, cifra de
afaceri).
Pentru analiza factorială se calculează rata cheltuielilor, în total cifră
de afaceri sau în total producţie.
Rata cheltuielilor răspunde la întrebarea: “Câţi lei cheltuie o firmă la
fiecare 1000 lei cifră de afaceri?” sau “Cu cât influenţează 1 leu cheltuit în
direcţia x cifra de afaceri?”
Analiza factorială se realizează pe principiul substituirii factorilor şi
implicării importanţei relative a fiecărui factor în rezultatul final. Ne
interesează să răspundem la întrebarea “Care este aportul factorilor tehnici
(sămânţă, lucrări întreţinere, recoltat), a factorilor organizatorici (asolament,
epoca de semănat), a factorilor economici (preţul, tipul de piaţă), a factorilor
naturali (sol, climă) şi a factorilor conjuncturali (fluctuaţia preţurilor)?”
25
Analiza performanţelor întreprinderii
Performanţa înseamnă creştere economică, respectiv schimbarea
principalilor indicatori care măsoară rezultatele, rentabilitatea şi stabilitatea
firmei.
Analiza performanţelor face parte din analiza financiară şi presupune:
Analiza rezultatelor
Analiza rentabilităţii
Analiza stabilităţii economice
Analiza lichidităţii
Analiza solvabilităţii
Analiza riscului
Analiza rezultatelor
Presupune analiza următorilor indicatori:
Analiza cifrei de afaceri
Analiza producţiei
Analiza marjei comerciale
Analiza valorii adăugate
Cifra de afaceri este primul indicator din contul 121 prin care se
exprimă performanţa întreprinderii. Acesta cuprinde totalitatea încasărilor
efective (producţia efectiv vândută) şi este întotdeauna mai mică decât
valoarea indicatorului numit venit (pentru că veniturile includ şi totalitatea
stocurilor).
Analiza cifrei de afaceri se face din mai multe puncte de vedere astfel:
Din punct de vedere a evoluţiei în timp (se analizează,
comparativ cu un an considerat bază de calcul, dinamica cifrei
de afaceri- cu cât creşte sau scade sau rămâne stabilă);
Din punct de vedere a structurii pe produse şi de provenienţă
(cât % provine din produsul A sau cât % din sursa n şi cât %
din sursa m);
Din punct de vedere al factorilor de influenţă (cifra de afaceri
este influenţată de factorii care o compun, respectiv de
producţie şi preţ). Modificarea celor 2 variabile modifică cifra
de afaceri (∆CA=∆Q*∆P); ∆Q= ∆ cerere sau ∆W;
∆P=concurenţă sau conjuncturi. Factorii care influenţează cifra
de afaceri se constituie în surse de performanţă la nivel de
întreprindere.
26
Din punct de vedere a implicaţiilor asupra situaţiei economice,
financiare şi sociale a întreprinderii. Implicaţiile economice se
constituie la nivel de piaţă şi la nivel de întreprindere. La nivel
de piaţă modificarea cifrei de afaceri determină oscilaţia cotelor
de piaţă, respectiv are impact direct asupra preţurilor şi a
concurenţei. La nivel de întreprindere oscilaţia cifrei de afaceri
modifică numărul de salariaţi,nivelul salariilor şi
productivitatea. Implicaţiile financiare se concretizează în
modificarea rentabilităţii şi a stabilităţii întreprinderii.
Implicaţiile sociale se referă la efectul psihologic al reducerii
cifrei de afaceri asupra angajaţilor (reducerea cifrei de afaceri
determină reducerea salariilor, somaj).
Evoluţia cifrei de afaceri nu exprimă niciodată nivelul de rentabilitate
al firmei. Acest indicator creează o imagine despre volumul total de
activitate al întreprinderii exprimant prin efortul general (cifra de afaceri
exprimă performanţa efortului).
Analiza valorii adăugate
Valoarea adăugată reprezintă capacitatea întreprinderii de a produce
efecte la propriul efort, respectiv de a remunera partenerii care concură la
realizarea unui produs (munca, capitalul propriu, împrumutat, tehnic, statul).
Valoarea adăugată este un indicator care face trecerea de la
microeconomie la macroeconomie, respectiv măsoară plus valoarea creată
într-o întreprindere (nivel microeconomic) dar şi plus valoarea creată de
întreaga naţiune (nivel macroeconomic). În interiorul valorii adăugate se
combină interesul pragmatic al întreprinzătorului măsurat prin divident şi
interesul de linişte a naţiunii măsurat prin salariu. Analiza valorii adăugate
presupune analiza dinamicii, structurii şi a factorilor de influenţă.
Analiza dinamicii (a evoluţiei în timp) se realizează prin rata de
creştere a valorii adăugate (RCVA).
RCVA=((VA1-VA0)/VA0)*100
Rata de creştere este influenţată de condiţiile pieţei şi de potenţialul
intern al firmei. În general în întreprinderea de producţie, valoarea adăugată
este mai mare decât în întreprinderea de comerţ, raportul fiind în general de
1:3.
27
Cauzele interne de creştere şi scădere a valorii adăugate pot fi unele
fie de balansarea întreaprinderii către activităţi de comerţ (scade VA), fie
către activităţi de producţie (creşte VA). La nivel de întreprindere VA se
exprimă prin cifră absolută (x lei) sau prin cifră relativă (% CA). Valoarea
relativă se obţine calculând rata valorii adăugate: RVA=(VA/CA)*100.
Din punct de vedere al economiei globale ne interesează să calculăm
ratele de remuneraţie a partenerilor economici.
Partenerii economici derivă practic din actori economici, respectiv:
-personalul→salarii
-acţionarii (întreprinzători)→dividente (D)
-creditori→Db
-statul→taxe şi impozite
-întreprinderea→autofinanţare
Ratele de remuneraţie sunt:
Rata de remuneraţie a muncii: S/VA
Rata de remuneraţie a acţionarilor: D/VA
Rata de remuneraţie a creditorilor: Db/VA
Rata de remuneraţie a statului: impozite şi taxe/ VA
Rata de remuneraţie a întreprinderii: CAF/VA
De asemenea, pentru a explica eficienţa muncii se calculează valoarea
adăugată ce revine pe muncitor ( raport între valoarea adăugata şi nr. total de
muncitori), iar pentru a explica eficienţa activelor se calculează valoarea
adăugată ce revine la 1 leu activ total.
Analiza producţiei
Producţia unei înteprinderi cuprinde totalitatea rezultatelor fizice
(produse și servicii) obţinute într-un an calendaristic și specificate în
conturile: producţia vândută, producţia stocată, producţia imobilizată.
1. producţia vândută cuprinde totalitatea produselor facturate la
nivel de întreprindere, la preţul pieţei negociat (produsele
facturate determină încasări imediate sau la termen);
2. producţia stocată cuprinde stocurile întreprinderii evaluate la
costul de producţie (acestea vor determina încasări viitoare sau
la termen) și se calculează ca diferenţă între stocul iniţial și
stocul final;
28
3. producţia imobilizată cuprinde toate produsele obţinute de
întreprindere, dar folosite pentru scopuri proprii (se evaluează
la costul de producţie).
Din datele prezentate mai sus rezultă că producţia întreprinderii este
formată din elemente eterogene (evaluate fie la preţul de vânzare, fie la
costul de producţie), motiv pentru care analiza trebuie făcută separat pe părţi
componente.
Analiza producţiei urmărește aceiași pași ca și analiza cifrei de
afaceri, respectiv se evaluează evoluţia în timp (dinamica), structura pe
produse (sortimentul) și factorii de influenţă (tehnologia, personalul, piaţa,
preţul pieţei, cererea, concurenţa).
Analiza marjei comerciale (MC)
Marja comercială este un indicator specific întreprinderilor care fac
comerţ (are același sens cu producţia obtinută, care ste specifică
întreprinderilor de producţie).
Marja comercială se calculează ca diferenţă între cifra de afaceri și
costul de achiziţie al mărfii vândute. Practic cuvântul marjă este un adaos
exprimat monetar și practicat de întreprinderile care fac comerţ. În interiorul
acestei marje există toate plăţile pentru partenerii economici (salarii,
dividente, dobânzi).
Marja comercială este influenţată de cifra de afecri și costul bunurilor
vândute, respectiv când facem analiza factorială vom avea influenţa a 2
factori: a cifrei de afaceri (a preţului de vânzare) și a costului de achiziţie.
Indicatorul care se calculează pentru analiza marjei comerciale se
numește rata marjei comerciale și se calculează după relaţia:
RMC=(MC/CA)*100
Analiza acesteia este identică cu analiza producţiei.
Analiza rentabilităţii
Rentabilitatea reprezintă o noţiune economică legată de crearea unei
bogăţii a nivelul întreprinderii.
Din punct de vedere monetar prin bogăţie se înţelege un profit.
Din punct de vedere economic prin bogăţie putem înţelege un
excedent, ceva în plus (VA) sau excedent brut de exploatare (EBE) sau
rezultat financiar (RF) sau rezultat brut al exerciţiului (RBE).
Analiza rentabilităţii presupune analiza următoarelor elemente:
a) contul 121
b) analiza indicatorilor parţiali de rentabilitate
c) analiza ratelor de rentabilitate
29
Contul 121
Oglindește conform legislaţiei naţionale și internaţionale toate
veniturile și toate cheltuielile întreprinderii, practic acestea sunt:
a) Coloana veniturilor b) Coloana cheltuielilor
-venituri din exploatare -cheltuieli de exploatare
-venituri financiare -cheltuieli financiare
-venituri excepţionale -cheltuieli excepţionale
-venituri totale -cheltuieli totale
-pierderea totală -impozit pe profit
-profit net
Oficial contul 121 cuprinde următoarele elemente în următoarea
ordine:
1) cifra de afaceri (producţia vândută + vânzări de mărfuri)
2) venituri din exploatare (vânzări de mărfuri + producţia
vândută + producţia stocată + producţia imobilizată +
subvenţii + alte venituri și provizioane);
3) cheltuieli de exploatare (costul mărfuriloe vândute + materii
prime și materiale + alte cheltuieli materiale + cheltuieli cu
terţe persoane + salarii + asigurări sociale + alte cheltuieli cu
personalul + amortizări și provizioane);
4) rezultatul de exploatare ( venituri din exploatare – cheltuieli
din exploatare); rezultatul se trece în funcţie de semn pe
linia profit din exploatare sau pe linia pierdere din
exploatare.
5) Venituri financiare (titluri imobilizate + titluri de plasament
+ diferenţe de curs valutar + alte venituri financiare)
6) Cheltuieli financiare ( creanţe imobilizate + titluri de
plasament + diferenţe de curs valutar + alte cheltuieli
financiare)
7) Rezultatul financiar (venituri financiare – cheltuieli
financiare)
8) Rezultatul curent (rezultatul din exploatare + rezultatul
financiar) sau (rezultatul din exploatare + venituri financiare
– cheltuieli financiare)
9) Venituri excepţionale ( încasări neașteptate→încasări din
litigii sau conjuncturale)
10) Cheltuieli excepţionale (penalităţi + plăţi neașteptate)
11) Rezultatul excepţional (venituri excepţionale – cheltuieli
excepţionale)
30
12) Venit total (venituri din exploatare + venituri financiare +
venituri excepţionale)
13) Chletuieli totale (cheltuieli de exploatare + cheltuieli
financiare + cheltuieli excepţionale)
14) Rezultatul brut al exerciţiului (venituri totale – cheltuieli
totale)
15) Impozit pe profit și participarea salariaţilor la profit
(dividente)
16) Rezultatul net al exerciţiului (rezultatul brut al
exerciţiului – impozite).
Indicatorii parţiali ai rentabilităţii sunt practic conturile intermediare
de gestiune ale întreprinderii, conturi care informează despre rezultatul
întreprinderii pe domenii de activitate.
Aceste conturi numite indicatori sunt:
1) Marja comercială
2) Producţia exerciţiului
3) Valoarea adăugată= MC+producţia exerciţiului- consumuri
intermediare (plăţi între terţi)
4) Excedentul brut din exploatare (EBE)= (VA+subvenţii)-
cheltuieli cu personalul +impozite și taxe.
Acest indicator este pur monetar, respectiv ia în considerare toate
veniturile și cheltuielile care se vor întâmpla imediat sau la termen. Cu alte
cuvinte EBE= venituri monetare - cheltuieli monetare. În interiorul acesti
indicator nu intră venituri monetare (provizioane sau alte venituri) și
cheltuieli monetare (amortizări). Dacă luăm în considerare și veniturile
monetare și cheltuielile monetare, indicatorul se numește rezultat de
exploatare (RE)=venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare.
Ceilalţi indicatori intermediari sunt:
- rezultatul curent RC
- rezultatul financiar RF
- rezultatul excepţional RE
- rezultatul brut al exerciţiului RBE
- rezultatul net al exerciţiului RNE
Ratele de rentabilitate
Exprimă raportul dintre o bogăţie (rezultat, profit) și o resursă
consumată (uncapital, un activ, o cheltuială) sau o resursă creată (CA, venit).
În practică economică se calculează 3 tipuri de rate:
1) rata rentabilităţii economice
31
2) rata rentabilităţii financiare
3) rata rentabilităţii comerciale
1) Rata rentabilităţii economice
Rentabilitatea economică se referă la activitatea de producţie, deci a
tuturor consumatorilor care se numesc active (active imobilizate, active
circulante, active totale). Tot în cadrul rentabilităţii economice se calculea
rata profitului ca raport între profit și cheltuieli.
Ratele de rentabilitate economicp sunt: rezultat din exploatare, putem
avea excedent brut din exploatare, rezultat brut sau rezultat net al
exerciţiului.
2) Rata rentabilităţii financiare
Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea de fructificare a
resurselor financiare numite capitaluri (capital propriu, capital împrumutat,
capital investit, capital de lucru). Se calculează ca raport rezultatul net al
exerciţiului și unul din capitaluri prezentate mai sus.
3) Rata rentabilităţii comerciale
Rentabilitatea financiară exprimă rentabilitatea încasărilor, respectiv
rentabilitatea vânzărilor întreprinderii. Se calculează ca raport între marja
comercială și rezultatul de exploatare sau rezultatul net.
Analiza stabilităţii întreprinderii
Stabilitatea întreprinderii este dată de echilibrul care se crează între
activele întreprinderii şi pasivele acesteia. Astfel, în sens patrimonial activul
are o parte permanentă numită activ imobilizat (imobilizări corporale,
necorporale, financiare) şi o parte mobilă (uşor de transformat în bani
formată din stocuri, creanţe, diponibilităţi în cont şi plasamente financiare).
Partea mobilă a activului se numeşte activ circulant. Acesta în funcţie de
activitatea zilnică a firmei se împarte în activ curent (resurse şi nevoi medii
zilnice) şi activ necurent (resurse şi nevoi conjuncturale).
Pasivul cuprinde o parte permanentă numită capital permanent
(capital social + vărsăminte + rezerve) şi o parte mobilă numită obligaţii pe
termen scurt (furnizori, salarii, TVA, impozite, dobânzi). Obligaţiile pe
termen scurt sunt formate din pasivul curent (plăţile explicite zilnice) şi
pasivul necurent (plăţile conjunctural ale exerciţiului).
O firmă este stabilă sau în echilibru dacă părţile fixe ale bilanţului
sunt egale şi de asemenea şi părţile mobile activul circulant este egal cu
obligaţiile pe termen scurt. Diferenţa dintre părţile fixe şi mobile ale
32
bilanţului poartă denumirea de fond de rulment (poate avea valoare negativă
sau pozitivă).
Dacă valoarea fondului de rulment este pozitivă înseamnă că firma îşi
poate finanţa activele circulante din capitalul permanent sau obligaţiile pe
termen scurt din activul circulant.
Dacă fondul de rulment este negativ întreprinderea este în funcţie de
ritmul de transformare în lichidităţi a activului circulant şi ritmul de
transformare în plăţi explicite a obligaţiilor pe termen scurt. Astfel, dacă
activul circulant se transformă mai repede în lichidităţi (10 zile) decât
obligaţiile în plăţi (20 zile) firma poate să aibă fond de rulment nengativ şi
nu va întâmpina probleme (pentru că fondul de rulment devine un împrumut
ascuns la furnizori).
Dacă fondul de rulment este negativ şi ritmul de transformare în
lichidităţi a activului curent este mai mare sau egal decât ritmul de
transformare în plăţi a obligaţiilor pe termen scurt, firma va avea probleme
financiare şi va fi obligată să-şi finanţeze activul curent printr-o linie de
credit (atenţie la gradul de îndatorare).
Un alt palier de analiză a stabilităţii cuprinde analiza rentabilităţii
propriu-zise a veniturilor şi a cheltuielilor. În acest sens se consideră că
firmele sunt în echilibru şi sunt stabile dacă au rate de rentabilitate mai mari
de 10% şi îşi pot finanţa modificarea pozitivă a capitalului permanent.
Pentru stabilitatea firmei importantă este ponderea capitalului propriu în
capitalul permanent şi ratele de îndatorare. Acestea se calculează ca raport
între datoriile totale şi activul total sau capitalul permanent sau capitalul
propriu. Se consideră că o îndatorare raportată la activul total de 50% este
bună. În general, economiştii sunt pentru îndatorarea firmelor pentru că
dobânzile sunt cheltuieli, iar posibilitatea unui risc de faliment ţine în priză
permanentă întreprinzătorul.
Analiza lichidităţii
Lichiditatea este capacitatea unei firme de a-şi plăti obligaţiile curente
(pasiv curent).
Se calculează 3 indicatori:
Lichiditatea generală
Lichiditatea intermediară
Lichiditatea imediată
1. Rata lichidităţii generale
33
RLG= AC/PC
2. Rata lichidităţii intermediare
RLI= (AC-S-Cincerte)/PC>1
3. Rata lichidităţii imediate
RLim=(D+P)/plăţi explicite imediate>0,3
Analiza solvabilităţii Solvanilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora
obligaţiile de plată la termen (la sfârşitul exerciţiului numite obligaţii pe
termen scurt sau pasive curente + pasive necurente). Solvabilitatea se
calculează astfel:
1. Rata solvabilităţii generale: exprimă capacitatea activului
circulant de a acoperi obligaţiile pe termen scurt;
RSG=Acirculant/OTS
2. Rata solvabilităţii parţiale
RSP=(Acirculant-S)/OTS
3. Rata solvabilităţii imediate
RSI=(Acirculant-S-C)/OTS
Solvabilitatea la nivel de firmă este în relaţie directă cu indicatorul de
rotaţie a stocurilor, creanţelor, activului circulant şi a obligaţiilor pe termen
scurt. Îndicatorul de rotaţie se calculează ca raport între un element din
bilanţ (stoc, creanţă, obligaţie) şi un rezultat obţinut de firmă (CA, venituri
totale). În acest sens rotaţia stocurilor se calculează cu relaţia:
RS=(S/CA)*365zile
Cu cât numărul de zile este mai mic cu atât acestea sunt mai lichide
respectiv solvabile. La fel putem calcula rotaţia activului circulant.