DOCTRINELE ECONOMICE ÎN ANTICHITATE

CURS 2

Antichitatea- sursa iniţială a ideilor şi doctrinelor economice.

Ideile economice fundamentale se concentrau asupra economiei casnice, adică asupra bunei administrări a patrimoniului particular.

Oikos + Nomos = Economie

INTRODUCERE

Promotorii ideilor economice – înţelepţii, filosofii – erau preocupaţi atât de politică, cât şi de studierea faptelor economice, iar cercetările lor nu urmăreau elaborarea unei teorii sau a unei doctrine economice, ci deprinderea habitusului, adică a comportamentelor şi atitudinilor favorabile unei bune cooperări politice, economice, sociale şi militare între oameni.

Omul care acţionează şi forţa ideilor lui în schimbarea ordinii economice au constituit subiectele principale ale reflecţiilor filosofilor greci despre ordinea restrânsă a cooperării umane.

Statul antic al bunăstării, pe care îl prefigurau înţelepţii antici, greci şi romani, se întemeia pe credinţa în Divinitate,

pe domnia legii şi pe o serie de virtuţi morale – dreptate, libertate, moderaţie, onoare, cinste, curaj, înţelepciune,

cumpătăre .

Au consfinţit atât dreptul celor bogaţi de a promulga şi de a aplica legile, cât şi dreptul de a avea o putere proporţională cu contribuţia lor la serviciul public, în principal, cu plata taxelor şi a cheltuielilor de război

Au anulat datoriile, eliberând persoanele şi bunurile, deoarece împrumutul era de multe ori garantat de împrumutat cu propria persoană;

Le-au dat dreptul săracilor, care deşi nu plăteau taxe şi nu aveau acces la funcţii publice, de a alege şi de a revoca magistraţii din straturile sociale superioare lor;

Au consacrat dreptul oamenilor de a decide singuri în privinţa guvernării.

Emanciparea umană și socială este determinată economic – legea scuturării sarcinii

Bogaţii primeau o putere proporţională cu averea lor.

Doctrina proporţionalităţii Legile lui Solon din Atena

(635 - 559 Î.H.)

Restituirea pământurilor acaparate pentru datorii, păstrând neschimbată proprietatea eupatrizilor, deci fără a creşte suprafeţele ţăranilor, „cu alte cuvinte, el nu a reîmpărţit pe dreptate pământurile”;

Cererea adresată oamenilor bogaţi de renunţare la asuprirea săracilor;

Anularea tuturor datoriilor şi interzicerea garantării creditului cu persoana;

Eliminarea proscrierii, pentru că, la Atena „exista obiceiul de a se aşeaza pe pământul datornicului pietre sau stâlpi, pe care era înscrisă suma datorată. Solon dădu ordinul să fie îndepărtaţi toţi aceşti stâlpi”.

Recuperarea, pe banii statului, a ţăranilor vânduţi ca sclavi în străinătate.

Reformele rezultate din Legile lui Solon au dus la schimbări diferenţiate ale domeniilor vieţii economice

şi sociale ale Atenei, printre ele:

Doctrina egalităţii protecţiei, promovata de Pericle (490-429 Î. Ch.):

susţinea distribuirea puterii cât mai echitabil în scopul asigurării unei protecţii egale pentru toţi oamenii

combina criteriile politice cu cele economice şi sociale; între altele această doctrină promova:

acordarea dreptului de cetăţenie doar atenienilor din tată-n fiu;

oricare cetăţean care neglija să participe la treburile publice aducea un prejudiciu comunităţii;

plata săracilor pentru participarea la afacerile publice din fondurile statului, evitându-se excluziunea din cauza săraciei.

scotea in evidenta avantajele democratiei tratament nediscriminatoriu faţă de independenţa forţei de

muncă şi faţă de protecţia proprietăţii protejarea bogaţilor de invidie şi a săracilor de oprimare împiedicarea unui grup unit de interese să obţină puterea

Doctrina justiţiei comutative şi distributive avea drept scop găsirea soluţiilor care să armonizeze acţiunile oamenilor, cu afectele, umorile, atitudinile, comportamentele, mentalităţile şi prejudecăţile lor, dar păstrându-le identitatea.

Sursa primă a doctrinei justiţiei comutative şi distributive, aşezată pe egalitatea proporţională o constituiau:

• pe de-o parte, dreptul natural şi politic • pe de altă parte, dreptatea şi

nedreptatea.

Doctrina justiţiei comutative şi distributive, aşezată pe egalitatea proporţională, pe

deosebirile dintre indivizi şi pe un scop clar al acţiunii oamenilor: „binele şi cel mai mare bine”

(Xenofon, Platon şi Aristotel)

Justiţia comutativă rezultă din număr şi asigură pentru toţi egalitatea în faţa legii, indiferent dacă între indivizii care acoperă numărul este sau nu este egalitate.

Interfaţa justiţiei comutative o constituie media aritmetică, dar reprezentativitatea acesteia este mincinoasă, pentru că acoperă inegalităţile în primirea şi consumul dreptului.

Deşi, egalitatea asigură că toţi indivizii au dreptul la o judecată dreaptă, comutativitatea cere devoalarea extremelor ascunse în medie, ceea ce înseamnă că unii primesc mai puţin (cei care fac nedreptate) şi alţii primesc mai mult (cei care au dreptate). Prin urmare, numai distribuţia va stabili proporţia între drept şi nedrept.

Aristotel sintetizând doctrina justiţiei comutative şi distributive, aşezată pe egalitatea proporţională, a

combinat două filosofii, a egalităţii şi a moderaţiei, degajate din matematică și filosofia socială a puterii.

Justiţia distributivă rezultă din faptul că, dreptul este „ceva proporţional”.

După opinia lui Aristotel, proporţionalitatea se referă atât la un număr determinat, cât şi la număr în general, dar „proporţionalitatea este egalitatea raporturilor şi cere cel puţin ceva împătrit în care să se găsească”, indiferent dacă-i discretă sau continuă.

În acest caz, proporţionalitatea „se întrebuinţează una ca două şi se pune de două ori, de exemplu în proporţia: cum linia a se raportează la b, aşa linia b se raportează la a. Aici b e numit de două ori şi aşa noi dobândim patru termeni”.

Abordarea geometrică, pe care o descifrează Aristotel, părea să răspundă exigenţelor pe care se sprijinea justiţia, oferind soluţia juridică a „dreptăţii distribuirii”: prima cerinţă, numărul de termeni, este în

concordanţă cu dreptul, care presupune „cel puţin patru termeni, între care există acelaşi raport”;

a doua exigenţă, reclamă relaţionarea succesivă a termenilor în raporturi de proporţionalitate, degajând dreptul sub forma mediei geometrice.

Justiţia reparatoare, potrivit concepţiei lui Aristotel, se aplica „în contracte, în cele voluntare şi nevoluntare” şi are altă formă decât justiţia distributivă.

Asemenea altor forme de cooperare socială, justiţia comutativă şi distributivă se adresează oamenilor trăind în comunitate, care-şi reglează relaţiile prin înţelegeri, acorduri sau contracte.

Aşa cum, între oamenii dintr-o comunitate apar şi se formează spontan alte tipuri de cooperare socială, pe care oamenii ori caută să le influenţeze, ori să le copieze, tot la fel se întâmplă cu dreptatea şi dreptul.

La fel cum între oamenii comunităţii apar viziuni diferite, păreri diferite, neînţelegeri, nedreptăţi şi chiar conflicte, tot aşa justiţia apare ca un răspuns spontan al oamenilor de a-şi regla tot felul de diferende.

Unele nedreptăţi au sursa în firea oamenilor, altele în legile şi convenţiile care reglează o parte a relaţiilor dintre oameni, la fel acţionează şi justiţia reparatoare.

În concluzie:

În acelaşi mod, în care alte forme de cooperare socială definesc perechi contrare, tot aşa şi conceptele justiţiei se definesc în opoziţie cu contrariul lor.

Aplicarea justiţiei comutative şi distributive se regăseşte şi în reglarea acţiunilor economice ale indivizilor de la cele mai simple până la cele mai complexe, de la alegerea unei ocupaţii până la comerţul cu bani.

Doctrina bunei guvernări

Concepţiile marilor filosofi greci cuprind atât aspectele teoretice (sau contemplative), cât şi practice (sau ale acţiunii) despre economie.

Întrebarea capitală era: care ar fi fost cea mai bună formă de guvernământ (şi cel mai bun regim politic) – când ar fi domnit un om bun sau când ar fi domnit legi bune?

Problema alegerii între cele două posibile soluţii a captat energiile intelectuale într-un mod neşteptat, dar „Platon şi Aristotel erau filosofi dedicaţi nu studierii libertăţii necontrolate, ci guvernării inteligente. Ei au văzut efectele dezastruoase ale efortului greşit direcţionat către libertate şi au hotărât că este mai bine să nu te străduieşti pentru ea, ci să te mulţumeşti cu o administraţie puternică, ajustată cu discernământ astfel încât să-i facă pe oameni prosperi şi fericiţi”.

Doctrina moderaţiei: Scopul economiei era bogăţia

moderată Căile sporirii bogăţiei erau la fel de diferite ca şi modul de viaţă al

oamenilor – meşteşugari, păstori, vânători, militari, pescari, piraţi, cămătari, dar preponderent agricultori. Aristotel a descoperit trei căi principale de îmbogăţire, împărtăşite în bună parte şi de Xenofon:

Doctrina moderaţiei

Prima, îmbogăţirea prin natură: exista o limită a bogăţiei, bogăţia „trebuie să fie ori la dispoziţie, ori furnizată de

către arta gospodăririi, pentru a fi la dispoziţie, este agonisirea acelor avuţii necesare traiului şi utile pentru comunitatea cetăţii sau a gospodăriei. Şi se pare că adevărata bogăţie tocmai din ele provine”.

Scopul economiei era bogăţia moderată

A doua era arta înavuţirii, „în virtutea căreia pare să nu existe nici o limită a bogăţiei şi a proprietăţii”, care apărea „dintr-un fel de experienţă şi artă” cu privire la monedă.

Chrematistica sau arta îmbogăţirii făcând bani era descurajată prin lege.

La spartani moneda avea „dimensiuni neobişnuite, pe care n-o puteai transporta în casă fără să atragi privirile autorităţilor sau ale membrilor gospodăriei, chiar dacă era numai în valoare de zece mine. Aceasta necesita un spaţiu mare de depozitare şi o căruţă pentru a o transporta”, iar dacă se descopereau în casa vreunui spartan cantităţi mari de aur şi argint, atunci el trebuia să se supun rigorilor legii. Pe bună dreptate Xenofon se întreba „la ce bun să mai urmăreşti acumularea de bogăţii dacă ele îţi aduc mai multe necazuri decât foloase?”

A treia cale de îmbogăţire rezulta din speculaţii sau din stratageme de înavuţire care asigurau un monopol. Povestirea despre Thales din Milet (640-562 î.Hr.), unul din cei şapte înţelepţi ai Antichităţii, îl plasează într-un fel ca părinte al astroeconomiei.

Dorind să răspundă ironiilor celor care găseau filosofia nefolositoare, pentru că filosofii erau săraci, pasionat fiind de astronomie Thales din Milet a anticipat din mişcarea astrelor o producţie mare de măsline.

A cumpărat sau a închiriat aproape toate presele de ulei, iar la recoltare le-a revândut cu preţul impus de el, mai mare, reuşind să se îmbogăţească.

Scopul economiei era bogăţia moderată

Doctrina împrumutului fără dobândă

Xenofon, Platon şi Aristotel priveau cu reţinere comerţul, creditul şi navigaţia, considerându-le dăunătoare pentru activitatea cetăţii.

Aristotel opunea clar îmbogăţirii de la natură chrematistica. Aceasta cuprindea diferite forme de comerţ până la forma socotită de el cea mai condamnabilă – comerţul cu bani.

Împrumutul cu dobândă era obiectul antipatiei declarate a filosofilor greci. După opinia lui Platon, împrumutul nu era decât un serviciu între prieteni, aşadar gratuit.

Aristotel, la rândul său, condamna împrumutul cu dobândă folosind argumente simpliste, printre care şi acela că prin împrumut s-ar deturna moneda de la adevăratul său rol de intermediere a schimbului în favoarea transformării ei într-un mijloc de obţinere a profitului, iar „dobânda apare ca un ban venind din ban”, ceea ce înseamnă că „dintre toate modurile de înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii”.

„Principalele monede atice, după epoca lui Solon (sec. VI î.Hr.), au fost: obolul, de cea mai mică valoare (‚ban’); drahma, 6 oboli; didrahma, 2 drahme sau 12 oboli; tetradrahma, monedă de argint de 4 drahme, valorând 24 de oboli; mina, monedă ce valora 100 de drahme; talantul, 60 de mine; daricul persan, monedă de aur. Monedele greceşti erau grele: talantul atic cântărea peste 2 kg şi

jumătate; mina, sub o jumătate de kg”.

La Aristotel uneori moneda are o valoare proprie, „în vederea schimburilor, oamenii au convenit să dea şi să primească care, fiind în sine dintre cele utile”, alteori are o valoare dobândită prin lege, „Pecetea era pusă ca semn al cantităţii”;

Pentru Platon, moneda nu era decât un semn al valorii; Xenofon insista asupra valorii intrinseci a monedei arătând că

„banul nici el n-are valoare, dacă nu ştim ce să facem cu el” . Mai mult, chrisofobia anticilor se explica prin legătura pe care o

făceau între abundenţa de metale preţioase, luxul demoralizator şi deşărtăciunea indusă de bogăţia monetară.

Ezitările în privinţa monedei

În general, filosofii greci respingeau folosirea monedelor din metale preţioase, fiind preferate monezile de fier, pentru că răspundeau scopului pe care şi-l propuseseră: limitarea comerţului şi restrângerea schimburilor. Or, pentru asta, o monedă slabă era preferabilă uneia puternice.

Concepţiile despre bani ale grecilor, deşi imperfecte, au constituit punctul de plecare al analizelor asupra gândirii economice de-a lungul timpului.

Ezitările în privinţa monedei

Doctrina preţului just

În principiu, preţurile erau reglementate, dar nu era exclusă posibilitatea formării lor libere. Xenofon vorbeşte despre un „preţ bun” care, de fapt, corespunde unui preţ format liber din jocul cererii şi ofertei; elocvent este cazul negustorilor de grâne „când au nevoie de bani, ei nu transportă grâul la întâmplare, ci îl plasează acolo unde au aflat că cerealele sunt scumpe şi oamenii le plătesc cel mai bine”.

Reglementarea preţurilor atât la Platon, cât şi la Aristotel se fonda pe justiţia comutativă şi distributivă, iar preţul de piaţă trebuia să fie cel just. „Preţul just” era preţuirea mărfii după valoarea ei, adică un preţ neexagerat prin care vânzătorul n-ar fi putut să înşele.

Tot just era şi preţul rezultat din acordul părţilor. Uneori preţul just era preţul de monopol, dar de cele mai multe ori preţul just era preţul de piaţă rezultat din negocierea dintre vânzător şi cumpărător. În cazul încălcării înţelegerii de către cumpărător, de pildă, nerespectarea preţului convenit între părţi în scopul unui mic câştig, atunci el îşi încalca îndatorirea faţă de zeii, „păstrători şi apărători ai statului”, rupând, în acest mod, „legăturile principale ale relaţiilor sociale”.

După Platon, legea instituia controlul intens al preţurilor practicate şi era o garanţie pentru prevenirea nedreptăţilor.

Pentru nişte contracte voluntare, cum erau tranzacţiile, legea era destul de puţin permisivă: „Cine vinde ceva pe piaţă, să nu-i pună două preţuri mărfii sale; ci, dacă nu găseşte cumpărător pentru preţul fixat, să o ia şi să o expună a doua oară; însă în aceeaşi zi să nu-i ridice, nici să nu-i coboare preţul”.

Mai mult, vânzătorul nu avea voie să-şi laude marfa şi nici să folosească alte metode de atragere a potenţialilor cumpărători, pentru că legea da dreptul păzitorilor pieţei să-i confişte produsele.

Dacă marfa era falsificată, atunci cel în cauză primea atâtea lovituri câte drahme costa produsul.

Doctrina intervenţiei statului în iniţiativa privată

La filosofii greci, intervenţia statului în iniţiativa privată era admisă fără să fie controlată şi fără să aibă vreo limită.

Ei sacrificau astfel drepturile individului în favoarea colectivităţii, după cum, pentru a stabiliza populaţia la un nivel optim, nu ezitau să susţină reglementarea căsătoriilor şi deportarea forţată pentru cei ce proslăveau pruncuciderea şi avorturile.

Omnipotenţa statului era foarte bine redată de celebrul principiu aristotelic după care „în mod necesar întregul este anterior părţii”.

În contradicţie cu spiritul lor liber, dar şi cu cultivarea libertăţii drept cea mai mare virtute, filosofii greci imaginau statul antic intens reglementat, de la căsătorie (după caz, celibat), serviciul militar, comerţ, manifestări publice până la mobilitatea individuală, într-un cuvânt, toate instituţiile care dădeau consistenţa totului.

Sancţiunile pentru încălcarea legilor combinau amenda, sechestrul, privarea de liberate, ostracizarea, deportarea pe diverse durate şi nu excludeau, pentru delicte considerate grave, pedeapsa cu moartea.

Sursele veniturilor statului erau în principal impozitele, de tot felul, dar nu erau excluse nici altele precum, ofrandele aduse zeilor, prăzile de război, taxele pentru diferite activităţi (tranport, depozit, judecată etc.). De exemplu, în vremea lui Xenofon, la Pireus în favoarea Atenei, se percepea un impozit - hecatoste, de 1% pentru toate navele comerciale străine.

Destinaţia cheltuielilor viza întreţinerea instituţiilor publice (palestre, băi publice, altare şi temple, forturi, mese comune, închinări aduse zeilor, armatei, finanţării războiului, justiţiei, plăţii funcţionarilor publici etc.).

Funcţionarii publici (perceptorii, vistiernicii, inspectorii, contabilii, picherii, avocaţii publici, arhonţii, polemarhul etc.) erau aleşi prin tragere la sorţi, la fel şi magistraţii; filosofii, deşi admit că alegerea este un principiu care scoate interesul public de sub incidenţa interesului privat, nu exclud apariţia delictelor (furt, delapidare) care ataca averea publică sau a corupţiei magistraţilor.

Dacă autorităţile dovedeau că „vreun funcţionar public s-a făcut vinovat de furtul banilor publici, îl deferă tribunalului care îl condamnă să plătească înzecit suma înstrăinată”;

Dacă în urma unui denunţ şi dacă tribunalul dovedea că „un funcţionar a primit mită”, acesta era condamnat să plătească o amendă egală cu înzecitul mitei; dacă se constata că un funcţionar a făcut o cheltuială neconformă legii, „îl condamnă pentru cheltuieli nelegale, şi-l amendează să plătească suma cu care a întrecut statele alocate”.

În timpul lui Temistocle, descoperirea minelor de argint din Maroneia, a adus statului un câştig de o sută de talanţi, pe care unii propuneau să-i împartă poporului.

Cu un instinct bun al economiei, Temistocle „propuse să se dea cu împrumut câte un talant la o sută din cei mai bogaţi atenieni, şi în caz că această întrebuinţare convine, să se pună această cheltuială în socoteala oraşului, iar de nu, să se retragă banii de la debitori”.

Mai mult, Temistocle a şi speculat situaţia sa favorabilă în raport cu cei împrumutaţi, „puse pe fiecare dintre debitori să construiască o triremă, şi cu această sută de trireme s-au luptat atenienii la Salamina împotriva barbarilor”.

Într-o economie restrânsă, cu o producţie moderată şi cu o ordine avansată a pieţei, paradoxal, „deşi vieţile atenienilor de pe vremea lui Aristotel depindeau de comerţul cu grâne din ţările îndepărtate, ordinea lor ideală rămânea cea care era autarkos, autosuficientă”. Spre autarhie, dar şi spre democraţie se îndreptau preferinţele anticilor greci, pentru că ele minimizau riscurile pierderii identităţii şi libertăţii.

Democraţia era opusă regimurilor tiranice şi oligarhice şi, din această perspectivă, avea capacităţi crescute de a diminua corupţia, „căci un colegiu restrâns se poate influenţa şi mitui mai uşor decât poporul întreg”.

În schimb, statul pe care îl conturau filosofii era deopotrivă poliţienesc, justiţiar, asistenţial, paternalist, inducând îndoiala că un astfel de stat poate garanta regimul democratic.