CURS 10: CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA - 2 ORE

Obiectivele cursului Unităţi de conţinut- să comenteze noţiunea de control

social;- să determine rolul normelor ca

principale mecanisme de control social;

- să descrie funcţiile controlului social;- să identifice formele şi modalităţile

de exercitare a controlului social;- să estimeze utilitatea controlului

social în societăţile moderne;- să explice conceptul de devianţă;- să argumenteze relativismul şi

universalitatea conceptului de devianţă;

- să identifice specificul fiecărei teorii în explicarea fenomenului devianţei;

- să identifice comportamente deviante din societatea moldovenească con-form criteriilor de clasificare a devianţei;

- să evalueze cauzele comportamen-tului deviant în funcţie de modalitatea de formare;

- să anticipeze dinamica evoluţiei fenomenelor deviante (forme, efectiv) în R. Moldova;

- să analizeze consecinţele sociale ale comportamentului deviant;

- să analizeze conexiunea/interdependenţa dintre tipul de control social şi tipul de compor-tament deviant;

- să elaboreze o strategie de control social şi de prevenire a compor-tamentelor deviante din societatea moldovenească.

• Conceptul sociologic de control social.Controlul social şi ordinea normativă.

• Normele morale ca principale mecanisme de control social.

• Clasificarea controlului social: după instanţe, după modul de exercitare, după direcţia acţiunii exercitate, după mijloacele utilizate, după mecanismele de reglare, după tipurile de acţiuni.,

• Funcţiile controlului social.• Stilurile de control social: penal,

compensator, conciliator, terapeutic.• Constrângerea externă şi interiorizată –

elemente principale de exercitare a controlului social. Instituţii de control social.

• Criterii de definire a fenomenului devianţei. Relativismul şi universalitatea conceptului de devianţă.

• Teorii ale devianţei: teorii non-sociologice (de orientare bio-antropologică, genetică, psihologică); teorii sociologice (criticiste, pozitiviste, interacţioniste). Teorii normative relativiste şi ideologice.

• Criteriile de clasificare a devianţei după natura, tipul şi forma de manifestare, caracterul individual sau de grup, caracterul „normal” sau „patologic” al actului deviant comis.

• Modalităţi de formare a comportamentului deviant: alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea. Tipuri de devianţi.

BIBLIOGRAFIE:*** Delincvenţa juvenilă: prevenire şi recuperare. Chişinău. Centrul editorial al Univ. de Criminologie. 2002.

Beccaria C. Despre infracţiuni şi pedepse. Bucureşti,:Editura Ştiinţifică, 1965.Bulgaru M.(coord.) Sociologie generală.Manual, Vol. I.Chişinău: CEP USM. 2003.Dragomirescu V. Pihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1976.Eysenk H. Eysenk M. Descrierea comportamentului uman. Bucureşti. 1998.Giddens A. Sociologie. Bucuresti: Editura Bic All. 2000.Goodman N. Introducere în sociologie. Bucureşti. 1999.Ionescu I.,Stan D. Elemente de sociologie. Vol. I. Iaşi: Editura Univer. „Al.I. Cuza”. 1999.Isac O. Conştiinţa colectivă şi patologia socială. Chişinău: CEP USM. 2001.Isac O. Sociologia devianţei. Chişinău. 2004.Luminosu D. Criminologie: texte alese. Timişoara: Editura Helicon. 1995.Mihăilescu I. Sociologie generală. Bucureşti: Editura Univeristăţii din Bucureşti. 2000.Ogien A. Sociologia devianţei. Iaşi: Polirom. 2002.Otovescu D. Probleme fundamentale ale sociale. Craiova: Scrisul Românesc. 1997.Petcu M. Delincvenţa. Repere psihosociale. Cluj-Napoca. 1999.Pop O. Socializarea şi implicaţiile ei în apariţia şi formarea comportamentului predelincvent şi delincvent. Timişoara: Ando-Tours. 1997.Rădulescu A. Psihologia delincventului minor. Timişoara: Ando-Tours. 1996.Rădulescu S. Anomie, devianţă şi patologie socială. Bucureşti. 1994.Rădulescu S. Banciu D. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Bucureşti: Editura Medicală. 1990.Rădulescu S. Banciu D. Sociologia crimei şi a criminalităţii. Bucureşti: Editura Şansa S.R.L. 1996.Rădulescu S. Homosociologicus: raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană. Bucureşti: Editura Şansa S.R.L, 1994.Rădulescu S. Piticariu M. Devianţa comportamentală şi boală psihică. Bucureşti. 1999.Rădulescu S. Sociologia devianţei. Bucureşti. 1997. Teodorescu G. Sociologia mirabilis. Iaşi: Editura Fundaţiei AXIS. 2003Vlăsceanu L.(coord.) Sociologie. Iaşi: Polirom. 2011.

10.1. Conceptul de control social

În fiecare societate, există „o schemă a vieţii colective” fiecare individ ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care reglementează,

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 1

orientează, modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului al XX-lea de către Şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice” (E.A. Ross, R.Pound, L.Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin diferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui E.A. Ross ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.

Reprezentanţii şcolii „jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile, ci şi pe cele care stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv: obiceiurile, moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier să considere că acest concept este „o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”.

În acelaşi context, Szczepanski sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune şi presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor şi a grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest sistem este numit sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile indivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are dreptul la o anumită zonă „privată”, care limitează controlul social, care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de :

tipul de societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă etc.); coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social este

mai puternic); caracterul instituţiilor din care individizii fac parte (într-o organizaţie

paramilitară, controlul social este extrem);

poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de modul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţa grupului, cu cât ea constituie o ameninţare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, aşa cum susţine J.Cazeneuve, este să orienteze comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii.

Modalităţi de exercitare a controlului social. R.E. Park şi E.W. Burgess, în lucrarea Inroduction to the Science of Sociology distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social în societate : formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea

individului spontană la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei); opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată); instituţiile şi reglementările juridice.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două mari categorii : interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi

coercitiv al controlului social; interpretări normative, care tratează controlul social sistemic, ca ansamblu de

acţiuni umane îndreptate către „definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “.Allan V. Horowitz remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de

către diferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi, pe rând, considerată ca indiciu al imoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi forme de control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale în care operează.

10.2. Dimensiuni, forme şi stiluri ale controlului social

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 2

Constituind un mecanism specializat de reglare socială şi psihosocială, controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta, în funcţie de capacitatea integratoare, de presiunile pe care le exercită, de relaţiile dintre structurile ei economice şi politice, de raposturile dintre sistemul cultural şi cel al personalităţii. În acest sens noţiunea de control social cuprinde două dimensiuni:

prima cu caracter extern, care include conformarea indivizilor datorită presiunilor, influenţelor şi constrângerilor sociale exercitate asupra lor de către societate;

a doua cu caracter intern, care implică acceptarea şi respectarea normelor ca efect al interiorizării acestora în urma socializării astfel, încât indivizii le consideră că fac parte din eul lor social, ceea ce le creează un sentiment de culpabilitate atunci când le violează.

În consecinţă, acceptarea şi respectarea normelor de către indivizi reprezintă fie o necesitate de coerenţă socială internă, fie o expresie a unei constrângeri sociale exterioare.

În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :

a) după instanţele din care emană, controlul social exercitat de instituţii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie), de diferite grupuri sociale (familie, şcoală, grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic);

b) după modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin opinia publică;

c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor şi indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictăţii;

d) după mijloacele utilizate: controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor şi controlul social coercitiv (negativ) prin tabu-uri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;

e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic,

politic, adminstrativ etc.) şi cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.);

f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în raport cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).

Stiluri de control social. Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la

tipurile de sancţiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz prefigurează existenţa mai multor „stiluri” de control social: penal, al cărui obiectiv principal constă în a „produce durere sau alte

consecinţe neplăcute celor care au comis acte blamabile”. Accentul pus pe morală, răspundere şi intenţie orientează stilul penal mai mult spre pedepsirea violatorului de normă decât spre compensarea prejudiciului adus victimei. Scopul principal al sistemelor penale constă în sprijinirea, prin mijloace coercitive cu caracter birocratic (statal), a codului moral;

compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant);

conciliator, care facilitează descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile implicate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive. Scopul său principal constă în reconcilierea părţilor aflate în conflict, fără a-şi propune să identifice elementul deviant;

terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la „normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supuşi diagnosticului şi tratamentului medical.

10.3. Instituţiile de control social.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 3

Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor, practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale.

Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central, implicit funcţie principală, realizarea controlului social. Spre exemplu, instituţii precum poliţia, tribunalele, închisorile etc., sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii, care au şi alte funcţii de control social, fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru. Familia, spre exemplu, are un rol central în controlul social, atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării, cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii, dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici, în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social (instituţii religioase, culturale, civice).

Mass media are şi ea funcţii importante de control social, în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Mai mult, insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie, acestea, prin definiţie, fiind necesar să aibă un asemenea caracter. Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii, dintre cele mai diverse, care au funcţii de control social, şi putem porni de la aramată, şcoală, instituţii economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier.

Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei, promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii, ceea ce se realizează, spre exemplu, cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar.

10.4. Criterii de definire ale fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele devianţei care apar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi adepţi. Comportamentul deviant, începând cu deceniul patru al secolului trecut, devine un concept cheie în sociologie, cu timpul constituindu-se o nouă ramură a sociologiei: sociologia devianţei.

Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează de fapt obiectul de studiu sunt: infracţionalitatea, problema violenţei, alcoolismul, pornografia, prostituţia, consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburările şi bolile psihice.

Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori: Sellin şi Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton fenomenul devianţei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfuncţionale. Dicţionarul de sociologie, coordonat de C.Zamfir şi L.Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act de conduită care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de comportament care se opune celui conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire. Un evantai larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante: de la conduitele bizare, excentrice, la cele imorale şi până la cele cu caracter antisocial. Putem spune că, deşi cele mai multe comportamente deviante presupun încălcarea normelor juridice, o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt „infracţiuni fără victime”). Pentru clarificarea conceptului, o primă distincţie se cuvine a fi sesizată: între fenomenul devianţei şi cel al anormalităţii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă), pe de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă caracterizează incapacitatea individului (validată medical) de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale. Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive:

pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare a normei, într-o alta reprezintă, dimpotrivă, un comportament conformist;

pentru că „legea reprezintă un important factor de schimbare socială care poate induce modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi şi se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 4

Din această cauză, chiar în sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate la un moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz este următorul: există societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple: dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astăzi legile permit astfel de acţiuni; dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astăzi există o mult mai mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.

O altă observaţie care trebuie făcută vis-a-vis de definirea devianţei este că nu orice act care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz: deşi ies din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte, dacă este să luăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o societate şi pe de altă parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune că orice individ uman, într-un anumit moment al vieţii sale încalcă norma devenind deviant.

Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi echivoc al noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o epocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă.

În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi devianţa negativă. Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele acţiuni deviante care pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi tendinţe de organizare socială, descoperirea unor noi mijloace de realizare a scopurilor sociale etc.

Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile de toleranţă. Această delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci şi unul constructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii:

a) când oferă o „supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulării excesive de tensiuni, nemulţumiri, conflicte care ar putea pune în pericol ordinea socială;

b) când mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim);

c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.

10.5. Paradigme explicative ale devianţeiS-a încercat să se răspundă la întrebarea: „de ce oamenii se angajează în

comportamente deviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe: ale biologiei, psihologiei şi sociologiei. Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice, urmând să insista mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei.

În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează iraţional, deviant pentru că sunt posedaţi de spiritele rele. Se încerca găsirea cauzelor comportamentului deviant în forţele supranaturale. În secolul al XIX-lea, descoperirile biologice au făcut ca această explicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.

Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C.Lombroso, un medic care şi-a desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizat asupra deţinuţilor, el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: frunte îngustă, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Adoptând perspectiva evoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii, sunt „atarici”, respectiv subdezvoltaţi din punct de vedere biologic.

Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria lui Lombroso, susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct. Astfel, Sheldon (1949) susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şi gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck (1950), deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o legătură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 5

fi mai înclinată spre comportamente violente. S-a constatat că modelul (x y y) este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre cei care nu au săvârşit crime. Concluzia lui N. Goodman este că numărul subiecţilor studiaţi a fost prea mic, în cazul respectiv, pentru a putea stabili cu certitudine existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiile realizate de Wilson şi Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal şi că „mediul social este cel care joacă un rol important în stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament”.

10.6. Teorii sociologice ale devianţeiSociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul

devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la cauzele devianţei. Astfel, Şcoala de la Chicago ne oferă o interpretare bazată pe modelul

patologiei sociale şi dezorganizării sociale, în cadrul căreia devianţa este înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările „patologice” ale întregul organism social, care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

O altă teorie intitulată teoria asocierii diferenţiale sau a transmiterii culturale susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul socializării şi este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea individului cu valorile şi normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant. Se constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi: vârsta individului, frecvenţa şi intensitatea contactului.

Conform teoriei funcţionaliste devianţa este un eşec al solidarităţii sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le ignore. Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.

Teoria controlului social. Întrebarea cheie de la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea: “De ce, chiar şi în zonele cu o rată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”

Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se „izoleze” de subcultura delincventă din mediul înconjurător.

Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societatea şi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate se definesc în principal prin următoarele caracteristici: ataşament, angajament, implicare.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei, indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele, preocupările semenilor lor; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite relaţii (familiale, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de acţiunile deviante.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie „naturală” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci controlul social, conformismul care rezultă din mecanismele controlului social.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 6

Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu Mihail Cernea sesiza că în primele patru decenii ale secolului trecut, interesul cercetătorilor devianţei era polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări: 1) cum putem explica variaţiile (după aria geografică, zona oraşelor, legislaţia în vigoare, după diferitele categorii sociale etc.) în rata criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crimă? Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în această perioadă cercetătorii nu-şi puneau întrebarea: de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbă fundamental: apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei, termenul de devianţă este utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de „labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pe care le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A proceda astfel, susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare abordări a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea The Outsiders, făcea următoarea inserţiune explicativă: „însăşi grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi etichetându-i drept marginali”.

Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea „ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul: nu ceva care este imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el a ajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive cât şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La rândul său, Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, violarea reglementărilor antitrust în lumea afacerilor) la început primesc sancţiuni foarte blânde: i se solicită persoanei să renunţe la a le mai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu până la 15 ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu această teorie, devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de „etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele

societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri) etichetează diferite acţiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-zis („devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei persoane şi duce la o „carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează (pentru că toţi sunt „devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintre limitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu toate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a persevera în comiterea de infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă contractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare „ar fi o greşeală şi o trivializare”.

10.7. Tipuri şi categorii de devianţiAdecvarea comportamentului social presupune, implicit, o conformare a acestuia

la sistemul de valori admis de societate. Fiind vorba de un proces îndelung şi dificil, care implică acţiunea culturii şi a structurilor de autoritate, conformitatea socială este o expresie obiectivă a gradului de civilizaţie a unei societăţi. Este vorba de un proces continuu, având drept scop realizarea unei relative coerenţe atitudinale la nivelul convingerilor, opiniilor şi limbajului folosit de actori. În această privinţă, originalitatea conduitelor individuale este limitată de acţiunea cadrului instituţional, în sensul că orice „depăşire” a prescriptorilor admişi de societate va fi considerată a conduită deviantă sau, după caz, variantă.

Principial, „deviantul poate fi definit ca membru al unui grup determinat care, singur sau însoţit de o minoritate, alege – mai mult sau mai puţin deliberat – să transgreseze ori să transforme normele acestui grup pe plan practic sau ideologic, în sensul provocării împotriva sa a reacţiilor mai mult sau mai puţin violente ale majorităţii conformiste”. Prin urmare, rezistenţa opusă oricărei forme de devianţă socială reprezintă o manifestare a conformităţii sociale şi – într-un sens mai general

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 7

– o modalitate de împotrivire la fenomenul schimbării sociale. Forţa şi eficienţa acţiunii de contracarare a fenomenelor deviante de influenţa exercitată de anumiţi factori endogeni şi exogeni.

În cazul în care presiunea externă a instituţiilor asupra actelor individuale este slabă sau inexistentă, se manifestă o tendinţă mai accentuată de abandon a conformităţii în favoarea conduitei deviante. Între anumite limite, societatea poate suporta astfel de abateri, sub condiţia adoptării unei strategii de aşteptare a momentului care va consemna deprecierea unor asemenea conduite ori a căutării unor formule de compromis obţinute prin negociere. Atunci când întâlneşte un refuz vehement din partea celor consideraţi devianţi de a negocia o versiune comportamentală acceptabilă şi de a admite unele concesii formale de intrare în conformitatea socială, majoritatea conformistă reacţionează prin atitudini de izolare, marginalizare, sancţionare şi chiar expulzare a acestora din societate.

De aici rezultă că devianţa poate fi caracterizată drept o disfuncţie socială colectivă, având o explicaţie imediată în incapacitatea adaptativă a grupului, respectiv în neputinţa acestuia de a renunţa la un model tradiţional de conduită în împrejurări noi de viaţă. Ea se manifestă ca o insuficienţă sau ca o uzură prematură a normelor, atunci când schimbările sociale sunt mult prea rapide pentru a fi preluate şi interiorizate de către oameni. Dispariţia vechilor norme nu este contracarată de apariţia altora noi, conforme cu valorile şi idealurile aduse de procesul schimbării sociale. În asemenea situaţii pot apărea atitudini şi conduite „de tranziţie” care surprind prin insolitul lor. Aşa se explică de ce, în multe cazuri, apariţia unui curent reformator în societate este resimţit de majoritatea conformistă a populaţiei ca o devianţă, chiar dacă, ulterior, el poate fi preluat şi generalizat ca un „nou stil de viaţă”.

Iniţial devianţa apare ca o manifestare a originalităţii, ca o expresie a discreditării şi refuzului ordinii existente prin afişarea unei conduite variante, diferită de aceea a majorităţii dominante. Această atitudine nu este privită cu ostilitate de către autorităţi şi nici de către majoritatea conformistă a societăţii, atât timp cât ea se menţine între limitele morale, juridice şi sociale tolerabile. Non-conformismul constituie o astfel de manifestare a „stilului variant” de comportare, care reflectă inovarea suportabilă în ordinea conduitelor permise de societate. Fără a fi considerată o încălcare propriu-zisă şi gravă a normelor sociale, conduita variantă este mai curând o alternativă în raport cu sistemul oficial de norme. De cele mai multe ori non-conformismul este o conduită specifică tinerilor, fiind mai rar întâlnită la alte vârste. El este o formă de protest non-violent şi militantism

nezgomotos în favoarea unor schimbări mai conforme cu noile idealuri promovate şi susţinute de anumite minorităţi sociale: tineri, grupuri etnice, structuri sindicalizate etc. Comportamentul acestor grupuri şi categorii sociale este o consecinţă a distanţării tot mai evidente dintre idealurile, scopurile şi aspiraţiile pe care le promovează, pe de o parte, şi mijloacele de care dispun pentru a le realiza, pe de altă parte. Efectul acestei discrepanţe între idealuri şi mijloace constă în apariţia unui sentiment de frustare, sau de „privare relativă” la nivelul conduitei celor care aspiră la un statut superior în societate.

În categoria persoanelor deviante intră o diversitate de oameni cu devieri comportamentale. M. Cusson menţionează şapte categorii de conduite considerate deviante: infracţiunile şi delictele, sinuciderea, consumul de droguri, transgresiunile sexuale, devianţele religioase, bolile mentale, handicapurile fizice.

Sintetizând, în raport cu gradaţia de la cel mai mult la cel mai puţin voluntar act, acelaşi autor distinge trei categorii de devianţi: Devianţi subculturali, care constestă legitimitatea normelor şi valorilor unei

societăţi şi acţionează pentru înlocuirea lor cu altele (teroriştii, desidenţi, etc.). Transgresorii sunt cei care încalcă în mod deliberat o normă, a cărei

legitimitate, însă, o recunosc. Indivizii cu tulburări de comportament cu comportament ambivalent, a căror

acţiune voluntară nu este nici clar acceptată, nici clar refuzată de către ei (alcoolicii, taxicomanii etc.).

10.8. Dinamica fenomenului devianţeiDevianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant

reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. După cum se observă, încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele într-o anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun, încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant.

Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. Spre exemplu, normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale, în sensul că normele formale sunt

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 8

exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna), în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă, ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Pe de altă parte, există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Avem, de exemplu sancţiuni dure, cum sunt cele care presupun privarea de libertate, sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave), iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau, uneori, chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme.

Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante.

Sancţiuni asociate dure Sancţiuni asociate uşuareNorme formale Legi penale Legi civileNorme informale Morala Obiceiuri

După cum se observă în matricea de mai sus, atât normele formale, cât şi cele informale, pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale, sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). Încălcarea normelor juridice, exprimabile întotdeauna în formă scrisă, reprezintă un tip special de devianţă, care poartă numele de criminalitate. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere, aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. Criminalitatea reprezintă orice încălcare a unei norme juridice scrise. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă.

Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Ea este întotdeauna relativă, fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Prin urmare, unul şi acelaşi act poate fi considerat deviant sau nu, doar în baza unor norme care sunt, sau nu, instituite la nivelul unei colectivităţi. Uciderea unei persoane nu este considerată, spre exemplu, crimă decât în anumite situaţii. Actul în sine, al curmării vieţii unei persoane, nu reprezintă în sine o crimă. Dimpotrivă, în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. Rezultă ca devianţa, implicit criminalitatea, nu pot fi

considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată.

Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi, ci şi la diferenţele istorice. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut, o infracţiune gravă, sancţionată în consecinţă. Astăzi, în multe ţări din Europa, ea nu mai este considerată o crimă, ci doar o încălcare a unor reguli morale.

Abordarea sociologică a criminalităţii. Criminalitatea, prin definiţie, este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii, una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic.

Pe la mijlocul secolului trecut, Robert Merton a elaborat o teorie, foarte prolifică ştiinţific, asupra criminalităţii. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri, iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. Pe de altă parte însă, atât scopurile, cât şi mijloacele pe care le alegem, pot să fie acceptate de societate, sau nu. Spre exemplu, scopul de „a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate), în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate, de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani, în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop, este furtul.

Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice în care săavem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială:

Tipul uman Scopuri MijloaceConformistul Legitime LegitimeInovatorul Legitime IlegitimeRitualistul Ilegitime LegitimeAnarhistul Ilegitime IlegitimeRevoluţionarul Ilegitime/legitime Ilegitime/legitime

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 9

Primul tip este cel al conformistului. Acesta, în acţiunile sale, îşi defineşte atât scopuri, cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. Cel care îşi defineşte scopuri legitime, dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social, este un inovator, pentru că inventează mijloace. În această categorie poate intra însă atât cel care descoperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet), cât şi hoţul, pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). Evident inovaţia este un tip de devinaţă.

Ritualistul este persoana care, deşi utilizează mijloace legale, scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare, dar care se săvârşesc încă. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri, la angajare, la depunerea unor dosare de bursă etc). Aceasta sunt mijloace acceptate social, comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondenţei personale, care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane, nu sunt acceptate în societate. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment, de a afla informaţii despre familia candidatului, despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri, deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). Iată un exemplu de acţiuni ritualice. Evident şi ritualistul este un tip deviant.

Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. Este evident un tip clasic de devianţă, care nu necesită comentarii speciale. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe, tocmai datorită acţiunilor devinate. În acest mod, ceea ce a fost considerat ilegitim, ca scop sau mijloace, devine aceptat şi astfel actul deviant se transformă într-unul normal.

În 7 aprilie 2009, protestul faţă de alegerile parlamentare avea un scop ilegitim social. Mijlocul de protest, manifestaţia de stradă, era şi ea considerată ilegitimă.

Acţiunile din acele zile au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Astfel, protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim, iar manifestaţia de stradă, la rândul ei, a devenit legitimă (exceptând vandalismele).

După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală, adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu decalitatea intrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge, iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali.

Teoria etichetării. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei, care şi ea s-a bucurat de un mare succes, este teoria etichetării. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei, aceea a caracterului relativ al acesteia. Aşa cum am arătat, comportamentele deviante nu sunt deviante în sine, ca atribute ale unor acte, ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. Mai mult decât atât, pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări, care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate.

Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. Dacă noi credem, de exemplu, că o anumită persoană a furat ceva, atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Putem raţiona şi într-o manieră inversă, dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ, neştiindu-se acest lucru, noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete.

Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele având propria dinamică. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor careetichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. Prin urmare, una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult, etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional, prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 10

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la alta, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunile metropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologice evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii comparativ cu celelalte societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii câţiva factori: centrarea pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă a mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social). În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii în SUA.

Relativ la această problemă, Norman Goodman în Introducere în sociologie a ţinut să facă în primul rând următoarea constatare: există mai multe crime decât sunt înregistrate statistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crime decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei). Studiile în domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul, clasa socială şi rasa.

În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% din crimele violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte, este mai probabil ca „crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude, reclame false, manipulare a acţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ, poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente dăunătoare sau de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.

Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe delicte împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia). Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale s-ar putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.

Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare de delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul rând, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de jos.

Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre exemplu, frecvenţa cu care africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din

populaţia totală pe care aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva proprietăţii, 45% delicte împotriva persoanei (FBI, 1987).

10.9. Implicaţii sociale ale devianţeiSociologii nu privesc devianţa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de relaţiile şi procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de stat, noi numim violarea lor „crimă”. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clasice fac adesea ca diferite forme de comportament să fie considerate „ciudate”, „excentrice”, „deosebite” sau „trăsnite”, care, la rândul lor, îi determină pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acţiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel.

Stigmatul social. Un număr de forme de comportament deviant necriminal poartă cu ele un stigmat social, o identitate negativă convingătoare cum de multe ori se întâmplă cu bolile mintale. Comportamentul forţat, fie că implică jocurile de noroc, folosirea drogurilor sau mâncatul în spaţiile publice este deseori definit ca deviant şi de aceea stigmatizează persoana care se angajează în el. Cu alte cuvinte, oamenii neconvenţionali sunt consideraţi devianţi. Definirea oamenilor neconvenţionali mai mult ca „devianţi” decât ca „deosebiţi” afectează serios modul în care alţii tratează astfel de persoane şi, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung să se considere ele însele.

Devianţa şi societatea. Emile Durkheim precizează că devianţa există în toate societăţile. El afirmă că, departe de a fi anormală, devianţa este o trăsătură necesară tuturor societăţilor şi îndeplineşte câteva funcţii importante. Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Etichetarea actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacţia societăţii la comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială, unind oamenii în spatele acelei reacţii.

Devianţa poate servi societatea, ducând la schimbarea socială. Devianţa prezintă alternative la normele şi valorile existente. Prin urmare, devianţa este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional. Dacă acest comportament este aplăudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază; el depinde şi de zona specifică în care apare.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 11

Criminalitatea şi delincvenţa juvenilă rezultă din violşarea legilor şi sunt două forme de devianţă definite legal. Devianţa socială, pe de altă parte, se referă la acţiuni care violează normele sociale, deşi nu necesarmente legale.

Marginalitatea. Unii sociologi au descris şi alte fenomene ca fiind de domeniul devianţei, unul dintre acestea fiind marginalitatea. Astfel, în lucrarea The Polish Peasent (Ţăranul polonez) W.I. Thomas şi Fl.Znaniecki discută despre marginalizare ca un proces de izolare a unei persoane sau a unui grup faţă de societate, acceptând poziţia periferică. Trăind într-un mediu social de o mare diversitate, individul sau grupul care caută să se integreze întâmpină mari dificultăţi din cauza neputinţei de a asimila valorile şi normele sociale sau de grup, ceea ce conduce la manifestarea unor stări de ambivalenţă, dezordine personală, destrămarea vieţii de familie, dezorientare. Un puternic conflict cunoaşte individul marginal derivat din contradicţia dintre socializarea primară şi resocializare. În acest fel, marginal exprimă conduite deviante cum sunt:

conduita filistinului, individul care caută să conserve comportamentul său conformist, dar acceptă, meschin, noi norme şi valori necesare adaptării la realitate,

conduita boemului, individul este o personalitate dinamică şi se adaptează la influenţele noi ale mediului;

conduita creatorului, individul cu capacitatea de a inova noi valori sau norme de acţiune.

Conceptul de marginalitate a fost utilizat pentru prima oară de către sociologul american Robert E. Park în lucrarea Race and Culture (Rasă şi cultură, 1928). Marginalitatea este un fenomen ce decurge, după Park, din dezorganizarea socială provocată de apartenenţa la o dublă cultură. Din cauza lipsei resurselor, în orice societate există grupuri de oameni situaţi la periferia societăţii. Aceste grupuri marginale îşi construiesc un spaţiu cultural propriu (norme, principii, valori, concepţii despre viaţă) şi un comportament adecvat acestei situaţii particulare. Principalele caracteristici ale grupurilor marginale sunt:

izolarea socială, concretizată în refuzul comunicării cu societatea globală sau cu alte grupuri;

distanţa socială exprimată prin absenţa sau raritatea contactelor sociale între indivizi;

ambivalenţa, manifestată prin oscilarea conduitei între norme şi valori contradictorii;

inadaptarea socială derivată din conflictul dintre persoana individului şi colectivitate;

anomia psihică, starea de dereglare a comportamentului individului din cauza modificărilor intervenite în mediul său social.

O teorie despre marginalitate şi omul marginal a dezvoltat sociologul american Everett Stonequist, în lucrarea The Marginal Man (Omul marginal, 1937). Marginalitatea, pentru Stonequist, este un proces care cuprinde o diversitate de situaţii, de indivizi şi grupuri, cum sunt cele minoritare (rasiale, culturale, religioase, etnice, sociale). Migraţia, educaţia, căsătoria determină părăsirea de către indivizi a grupului lor primar (originar) sau cultura de apartenenţă, dar ei nu reuşesc să asimileze valorile noului grup sau ale culturii în care caută să se integreze, consecinţa fiind rămânerea lor la marginea societăţii sau în marginea grupului primitor. Omul marginal se caracterizează prin dualitatea comportamentului:

parvenitul, individul care cunoaşte o ascensiune sau decădere pe scara mobilităţii sociale, fără a mai ţine la vechile lui valori;

dezrădăcinatul, caracterizat printr-un comportament hibrid; aculturatul cel care a asimilat altă cultură şi caută să se comporte conform

noilor valori, tipic fiind africanul europenizat, evreul ieşit din ghetou, orientalul occidentalizat.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generalăPage 12