Criminalistica

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA

lect.univ.dr. Labo Grigore

2014

1

CUPRINS

CRIMINALISTICĂ

Unitatea de învăţare 1

Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

Identificarea criminalistică

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

1.3.2. Identificarea criminalistică

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare nr. 2

Fotografia analogică. Fotografia digitală

2.1. Introducere


2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Fotografia analogică

2.3.2. Fotografia digitală



Fotografia operativă. Fotografia de examinare

3.1. Introducere



3.3.1. Fotografia operativă

3.3.2. Fotografia de examinare



Clasificarea urmelor

Urmele de mâini. Urmele de picioare

4.1. Introducere


4.3 Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Clasificarea urmelor

4.3.2. Urmele de mâini

4.3.3 Urmele de picioare

2



Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace de transport

5.1. Introducere



5.3.1. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace de transport.



Firul de păr, urme de sânge

6.1. Introducere



6.3.1. Firul de păr, urme de sânge



Urme fiziologice, olfactive

7.1. Introducere



7.3.1. Urme fiziologice, olfactive.



Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi, microurme

8.1. Introducere



8.3.1. Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi, microurme



Urme ale incendiilor şi exploziilor

9.1. Introducere



3

9.3.1. Urme ale incendiilor şi exploziilor



Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

10.1. Introducere



10.3.1. Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

10.4. Îndrumător pentru autoverificare.


Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică

11.1. Introducere



11.3.1. Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică



Cercetarea criminalistică a actelor scrise

12.1. Introducere



12.3.1. Cercetarea criminalistică a actelor scrise



Identificarea persoanelor după scrisul de mână

13.1. Introducere



13.3.1. Identificarea persoanelor după scrisul de mână



Înregistrarea penală. Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit

14.1. Introducere



14.3.1. Înregistrarea penală

14.3.2. Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit

4


INTRODUCERE

Criminalistica este definită ca ştiinţa care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-

ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor. Pentru prima dată acest termen a

fost întrebuinţat de către austriacul Hans Gross în 1983, în Manualul judecătorului de instrucţie. Această dişciplină este înrudită cu ştiinţele dreptului cum sunt dreptul penal, dreptul procesual penal,

criminologia, dar şi cu ştiinţe nejuridice cum sunt medicina legală, psihologia şi psihiatria judiciară, chimia,

fizica, biologia, informatica, etc.

Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi în tehnică, tactică şi metodică

criminalistică. Mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică le putem grupa în mijloace de teren

şi mijloace de laborator. Mijloacele utilizate pe teren sunt reprezentate de trusele criminalistice cu destinaţie

generală dau specială şi autolaboratoarele criminalistice. Mijloacele criminalistice de laborator sunt de mai

mică anvergură în cazul celor utilizate de organelle de cercetare penală care elaborează constatări tehnico-

stiinţifice şi mult mai complexe în dotarea laboratoarelor de expertise criminalistice.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind

Criminalistica. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi, aprofunda sau completa unele

dintre noţiunile însuşite la acest curs.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)

identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul

criminalisticii;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din criminalistică;

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a

conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

capactitatea de analiză şi sinteză a problemelor studiate.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;

utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeniu;

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori

culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /

implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de

5

parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare

profesională )

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice.

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina.

capacitatea de a avea un comportament etic în faţa celorlalte subiecte de drept;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material

publicat pe Internet sub formă de sinteze. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite

echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru

conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

Identificarea criminalistică Unitatea de învăţare 2. Fotografia analogică. Fotografia digitală Unitatea de învăţare 3. Fotografia operativă. Fotografia de examinare Unitatea de învăţare 4. Clasificarea urmelor

Urmele de mâini. Urmele de picioare Unitatea de învăţare 5. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de

spargere, mijloace de transport Unitatea de învăţare 6. Firul de păr, urme de sânge Unitatea de învăţare 7. Urme fiziologice, olfactive Unitatea de învăţare 8. Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie,

praf noroi, microurme Unitatea de învăţare 9. Urme ale incendiilor şi exploziilor Unitatea de învăţare 10. Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor Unitatea de învăţare nr. 11 Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică Unitatea de învăţare nr. 12 Cercetarea criminalistică a actelor scrise Unitatea de învăţare nr. 13 Identificarea persoanelor după scrisul de mână Unitatea de învăţare nr. 14 Înregistrarea penală. Identificarea persoanelor după

metoda portretului vorbit

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte:

1. Clasificarea reliefulu papilar

2. Caracteristici generale şi individuale ale scrisului de mână

Bibliografie obligatorie:

1. LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

2. MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.

3. STANCU Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic , Bucureşti, 2010.

4. CÂRJAN Lazăr, Criminalistică - tratati, Editura Pinguin, Bucureşti, 2005.

5. BUQUET Alain, Manuel de criminalistique moderne, Presses Univ., Paris, 2008.

6

6. LABO Grigore Nicolae, Metode şi tehnici de fixare a imaginii utilizate în criminalistică,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

7. WHITE P.C., Crime scene to court, RSC, Cambridge, 2005.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, ţinându-se cont şi de rezultatul la temele de control ale

studentului.

Unitatea de învăţare 1

Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

Identificarea criminalistică

1.4. Introducere



1.3.1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

1.3.2. Identificarea criminalistică


1.1. Introducere

Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi

în tehnică, tactică şi metodică criminalistică.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea

criminalistică le putem grupa în mijloace de teren şi mijloace de

laborator. Mijloacele utilizate pe teren sunt reprezentate de trusele

criminalistice cu destinaţie generală dau specială şi autolaboratoarele

criminalistice. Mijloacele criminalistice de laborator sunt de mai mică

anvergură în cazul celor utilizate de organelle de cercetare penală care

elaborează constatări tehnico-stiinţifice şi mult mai complexe în

dotarea laboratoarelor de expertise criminalistice.

1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;

- definirea termenilor juridici utilizaţi;

– cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor analizate;

– definirea conceptelor utilizate;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum tehnica şi tactica

criminalistică şi identificarea

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile

termenilor studiaţi;

7

– studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4 ore.


A. Noţiunea de identitate în criminalistică

Identitatea este rezultatul procesului de identificare. Ea

defineşte acele trăsături care desprind dintr-un grup de obiecte,

fenomene, fiinţe, pe aceea entitate care poate să fie individualizată

efectiv. În cursul procesului de identificare, se au în vedere nişte

premize care să permită desfăşurarea cu succes a acestei activităţi. Se

are în vedere conceptul de stabilitate a unor caractere individuale ce

se menţin nemodificate un interval sufiecient de lung de timp pentru

a permite identificarea. Avem în vedere şi capacitatea de a reflecta şi

de a fi reflectate a obiectelor ce ne înconjoară, şi bineânţeles

individualitatea personală a unor caracteristici.

În procesul identificării se porneşte de la general spre

particular, folosind procesele specifice gândirii omeneşti de analiză şi

sinteză. Cea mai frecventă metodă utilizată în identificarea

criminalistică este metoda comparaţiei. În vederea realizării acestui

deziderat, avem ca obiecte de identificat « obiecte scop » şi obiecte

pe care le folosim în cursul acestui proces denumite « obiecte

mijloc ». Uneori obiectele mijloc mai sunt denumite şi « modele tip »

create experimental în condiţii de laborator.

B. Tipurile identificării

După modul reţinerii caracteristicilor esenţiale, există trei

tipuri de identificare :

a) Identificarea din memorie se realizează prin reţinerea de către un individ a acelor

caracteristici ce individualizează un obiect, fenomen sau fiinţă. Acelaşi individ întâlnind din nou

trăsăturile caracteristice obiectului, fenomenului sau fiinţei pe care le-a reţinut în memorie va fi

capabil să le identifice. Practic, sunt comparate datele aflate în timp real datele aflate la dispoziţie cu

cele înmagazinete în memorie.

b) Identificarea după descriere presupune ca individul să descrie unei terţe persoane

caracteristicile identificatoare ale unui obiect, fiinţe sau fenomen. Cel căruia i s-au descris aceste

trăsături va pute identifica după aceste aobiectul, fiinţa sau fenomenul în momentul când le

întâlneşte. Acesta este cazul când păgubitul descrie organului de cecetare trăsăturile obiectului care

i-a fost furat.

8

c) Identificarea după urmele lăsate este cea care face mai ales obiectul tehnicii

criminalistice. Este vorba de acele modificări care au loc în mediu datorită activităţii infracţionale şi

care pot fi utilizate pentru a identifica pe autorul infracţiunii. Criminalistul este chemat să observe,

să interpreteze şi să tragă concluziile care permit aducerea făptuitorului în baza unor probe

incontestabile să răspundă în faţa instanţelor.

1.4.Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

În cursul procesului de identificare, se au în vedere nişte premize care să permită desfăşurarea cu succes a

acestei activităţi. Se are în vedere conceptul de stabilitate a unor caractere individuale ce se menţin nemodificate

un interval sufiecient de lung de timp pentru a permite identificarea. Avem în vedere şi capacitatea de a reflecta

şi de a fi reflectate a obiectelor ce ne înconjoară, şi bineânţeles individualitatea personală a unor caracteristici.

Concepte şi termeni de reţinut:

- identitate

- identificare din memeorie

- identificare după descriere

- identifcare după urmele lăsate

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definiţia identificării..

2. Care sunt tipurile de identificare.


1. LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

2. MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.

9

Teste de autoevaluare:

Unitatea de învăţare 1:

1. Arătaţi legăturile criminalisticii cu alte discipline juridice şi nejuridice.

10


Fotografia analogică. Fotografia digitală

2.1. Introducere


2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Fotografia analogică

2.3.2. Fotografia digitală


2.1. Introducere

În cazul unei camere tradiţionale, lumina impresionează filmul la nivelul căruia au loc

nişte procese chimice specifice sărurilor de argint din componenţa acestuia. După executarea

clişeelor fotograful trebuie păstreze filmul în casetă la adăpost de lumină, astfel încât să poată fi

developat mai târziu în camera obscură, întrebuinţând soluţii chimice corespunzătoare. Aceste

operaţiuni presupun scurgerea unui interval destul de important de timp de la executarea capturării

imaginii şi până la obţinerea efectivă a fotografiei (cu excepţia procedeelor fotografice de tip

Polaroid, care însă prezintă costuri de exploatare mai ridicate).

Camera digitală este o realizare tehnică impresionantă, care conţine elemente mecanice,

electronice, optice, microprocesoare şi software.

Constucţia camerei digitale are ca asemănări cu o cameră analogică:

- un sistem de lentile incluzând sisteme mecanice astfel încât lentilele să poată fi ajustate ca să se

poată obţine focalizarea şi zoom-ul;

- diafragmă şi sistem de declanşare;

- un instrument de măsură pentru lumină şi un sistem pentru calcularea duratelor de expunere.

Deosebirile faţă de camera analogică sunt:

- senzorul de imagine care înlocuieşte filmul;

- ecranul LCD, cu mai multe funcţii;

- în realizarea fotografiilor este puternic implicat un software la procesarea datelor

fotografiile sunt stocate digital şi pot fi imediat evaluate şi prelucrate.

2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea părţii introductive a unităţii de învăţare;

- definirea termenilor tehnici utilizaţi;

– cunoaşterea caracteristicilor termenilor analizaţi;


– studenţii vor putea să definească termenii utilizaţi;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor studiaţi;


Pentru unitatea de învăţare nr. 2, timpul alocat este de 4 ore.

11


Aparatul de fotografiat digital

În cazul unei camere digitale, întreg procesul de „developare” are loc electronic şi digital

în interiorul camerei într-o fracţiune de secundă. Lumina este transmisă senzorului de imagine,

unde este transformată în date digitale şi stocată în memoria internă (RAM). Elementul inovator al

unei camere digitale este senzorul de imagine, un cip electronic cu o suprafaţă sensibilă la lumină.

Prelucrarea luminii la nivelul senzorului de imagine

Caracteristici ale imaginii digitale

Rezoluţia este unul din parametri determinanţi pentru stabilirea performanţelor unei

camere digitale. Această caracteristică reprezintă numărul „punctelor” dintr-o imagine. Cu cât sunt

mai multe puncte într-o imagine, cu atât este mai mare rezoluţia şi cu atât este mai clară şi fin

granulată imaginea. Când vorbim despre imaginile digitale, numim „punctele” elemente de

imagine (pixeli). Fiecare cameră digitală are o rezoluţie maximă, adică un număr maxim de pixeli

pe care-i poate înregistra un senzor. Acest maxim se măsoară în megapixeli (MP), care înseamnă

milioane de pixeli. Primele camere digitale aveau rezoluţii de până la 1 milion de pixeli, dar acum

există camere cu 6 MP sau mai mult. Cu 6 megapixeli, rezoluţia este la fel de bună cu cea

conferită de aparatele analogice cele mai performante.

Pixelul-ul este un element de imagine, care poate fi vizualizat şi localizat fizic pe

un ecran (monitor).Un monitor obişnuit este capabil să redea 1024 x 768 pixeli. Când se

fotografiază cu aparatul digital, impresia luminoasă este transformată într-un număr de pixeli. O

imagine digitală este compusă din puncte colorate care sunt aranjate în rânduri şi coloane, ca o

tablă de şah.O cameră preia imaginile ca pe o cantitate standard de pixeli, funcţie de

caracteristicile sale tehnice. Nu se exprimă valorile exacte ale capacităţii unei camere ci o anumită

valoare rotunjită, în sus de obicei. Astfel o cameră cu caracteristica de 4 megapixeli are de fapt:

2272 x 1704 = 3.871.448 pixeli. Fiecare pixel este extrem de bine definit. Are o poziţie fixă în

imagine, aceeaşi dimensiune şi o culoare particulară. Când realizăm o imagine digitală, obţinem o

aşa numită „hartă de biţi” (bitmap). Această imagine diferă foarte mult de cea analogică de pe

filmul clasic. Granulele de săruri de argint sunt suficient de mici şi se pot strânge în grupuri

neregulate, astfel încât pot părea de dimensiuni diferite. În acelaşi timp, granulele pot lua un

număr nesfârşit de nuanţe. În principiu o fotografie analogică este construită mult mai complex şi

neregulat.

O imagine digitală este aranjată regulat şi uşor de descris, din punct de vedere informatic

(digital). Camera digitală funcţionează cu mai mult de 16 milioane de nuanţe de culoare (sistemul

RGB colour-24 bit), iar fiecare pixel are forma unui pătrat colorat în una din aceste nuanţe.

Senzorul de imagine

Un senzor de imagine nu este un mediu pasiv de stocare precum un film. Senzorul de

imagine adună datele de imagine, dar aceste date sunt trimise imediat în sistem şi procesate în

computerul camerei. Datele de imagine adunate în senzor sunt primitive; vor trebui să treacă

printr-un proces complex de finisare înainte de a deveni o fotografie color. Senzorul de imagine nu

poate înregistra color, ci doar tonuri de gri (de la negru complet la alb complet). De aceea datele

de imagine brute (date RAW), care vin de la senzorul de imagine trec prin procese complicate de

12

prelucrare în computerul camerei. Practic software-ul camerei dă 50% din calitatea imaginii, iar

senzorul de imagine şi cel de optică restul de 50%. Culorile imaginii sunt recreate artificial cu

ajutorul software-ului camerei. În consecinţă calitatea imaginii variază în funcţie de tipul

aparatului folosit.

Există două tipuri de senzori de imagine: CCD (Charge-Coupled Device) şi CMOS

(Complementary Metal Oxide), dispozitive extrem de complexe din punct de vedere tehnic bazate

pe tehnologia de vârf a semiconductorilor. Majoritatea camerelor digitale actuale folosesc senzori

CCD, dar tehnologia CMOS permite rezoluţii mai performante (11 MP) şi în curând camerele noi

vor fi echipate cu acest ultim tip.

Indiferent de tipul de senzor, în principiu ne aflăm în prezenţa unei reţele de milioane de

celule aşezate ca pe o tablă de şah. Fiecare celulă este o fotodiodă – componentă electronică

sensibilă la lumină. Când o celulă senzor este expusă la lumină, reacţionează producând o sarcină

electrică – celula senzor transformă lumina (fotonii) în tensiuni electrice proporţionale cu

cantitatea de lumină. Cu cât este mai intensă lumina cu atât este mai mare încărcătura electrică. În

timpul expunerii celula se încarcă cu o anumită cantitate de electricitate (ca un condensator) şi se

descarcă imediat după expunere. Această încărcătură este transformată electronic într-un pixel de

imagine. Practic un senzor de imagine este format din milioane de celule fotosensibile aşezate

într-o matrice corespunzând pixelilor din imaginea obţinută în final. O imagine este realizată

iniţial sub forma unui număr imens de mici sarcini electrice de dimensiuni diferite, corespunzând

unor cantităţi de lumină diferite.

Senzorul de imagine este o unitate analogică, operând cu fotoni şi electroni care sunt

încărcaţi şi descărcaţi. Datele reprezentând valorile tensiunilor electrice trebuie transformate în

„biţi” (0 şi 1) astfel încât să fie formată imaginea digitală. Tranziţia de la tensiune la biţi are loc

într-un Convertor Analogic-Digital. Convertorul A-D redă digital valorile analogice ale

cantităţilor de lumină care au pătruns prin obiectiv la senzorul de imagine. Valorile numerice

obţinute redau tonurile de gri într-o paletă a luminozităţilor cuprinsă între 0 (celula complet

neagră, fără nici un pic de lumină) şi 4095 (celula alb pur, cu luminozitate maximă). Se poate

observa că un astfel de convertor oferă amprenta digitală a unor valori analogice. Coordonarea

vitezei de elaborare a tiparului digital cu nivelurile de ieşire ale senzorului de imagine constituie

dinamica convertorului A-D, caracteristică importantă care variază în funcţie de tipul de cameră

digitală. Datele de imagine obţinute de convertor vor fi stocate într-o unitate internă.

Procesarea culorilor

Dacă am transforma informaţiile primite de senzor direct într-o imagine n-am avea decât

tonuri de gri, de aceea , pentru obţinerea imaginilor color se folosesc filtre de culoare instalate

peste senzorul de imagine. Peste fiecare fotodiodă este aplicat un strat colorat printr-un proces

fotolitografic. Filtrul permite doar ca fotonii cu o anumită lungime de undă să ajungă la fotodiodă.

Această reţea de filtre colorate se numeşte CFA (Colored Filter Array). Se folosesc în general

culorile de bază din sistemul RGB (Red, Green, Blue) ale filtrului Bayer unde avem proporţiile de

50% verde, 25% albastru şi 25% roşu (pixelii verzi fac imaginea mai clară, deoarece ochiul uman

este mai sensibil la această culoare). Fiecare celulă înregistrează o singură culoare într-o nuanţă

cuprinsă ca număr între 256 şi 1024, funcţie de tipul de fabricaţie. Compunerea culorilor reale ale

unei imagini are loc în computerul camerei. Software-ul permite interpolarea culorilor pixelilor

învecinaţi pentru a obţine mai întâi o imagine brută, care apoi este echilibrată din punct de vedere

al saturaţiei culorilor pentru a se ajunge la forma finală. Procesarea aceasta este deosebit de

importantă, ea reprezentând 50% din calitatea imaginii.

Ecranul LCD (Liquid Cristal Display)

Acest accesoriu echipează majoritatea camerelor foto digitale. Rolul său este foarte

important: vizualizare şi selectare subiect, setarea camerei, vizualizare şi ştergere imagine captată.

13

Cea mai importantă funcţie a ecranului este cea de vizor. Când ecranul este pornit, vizualizează în

mod continuu subiectul în faţa obiectivului şi aceasta este funcţia pe care o folosim când selectăm

un subiect. Ecranul are în mod normal o diagonală de 3-4 centimetri şi o capaciate de aproximativ

120.000 de pixeli, deci putem observa o ediţie în miniatură a fotografiei pe care o surprinde

camera. Menţionăm ca inconvenient consumul important de energie al ecranului fapt de care

trebuie să ţinem seama în timpul utilizării aparatului..

Vizorul unui aparat foto reflex analogic dă posibilitatea vizării direct prin obiectiv. În cazul

camerelor digitale vizorul nu este atât de precis şi se foloseşte doar în cazurile când soarele bate

direct pe ecranul LCD sau acumulatorul camerei s-a descărcat. Există camere digitale care au

posibilitatea de a orienta sub unghiuri diferite ecranul LCD, astfel încât să fie evitate reflexele

solare supărătoare de pe suprafaţa ecranului. Camerele mai sofisticate sunt prevăzute cu două

ecrane LCD, unul situat in exterior, celălalt în interior (EVF - Elecronic View Finder) astfel încât

în vizor avem practic un ecran LCD de dimensiuni mici care permite o viză în condiţii optime.

Avantajul unui vizor EVF este legat de faptul că este un consumator mai mic de energie şi nu este

expus reflexelor solare supărătoare..

O cameră digitală are foarte multe posibilităţi de ajustare, de aceea ecranul LCD este

folosit pentru setarea diferiţilor parametri. Selecţiile tipice privesc rezoluţia, tipul de imagine,

compresia, sensibilitatea etc. Toate informaţiile despre setările folosite la realizarea unei fotografii

sunt salvate în memoria camerei astfel încât ele pot fi accesate în timpul prelucrării imaginilor. Se

poate obţine o histogramă a imaginilor. Histograma va reda distribuţia tonurilor de culoare,

aceasta fiind o unealtă de evaluare a imaginii. Ecranul LCD poate să redea imaginea imediat după

ce a fost surprinsă, astfel încât dacă nu suntem mulţumiţi de calitatea acesteia să o ştergem şi să

efectuăm o alta. Există camere digitale care permit vizualizarea succesivă a mai multor imagini

una câte una (slide show), prin conectare la un ecran de calculator sau televizor.

În aparatul tradiţional se găseşte un obturator mecanic care permite intrarea luminii numai

pentru perioada de timp necesară. La camerele foto digitale lumina pătrunde tot timpul în senzorul

de imagine. Datorită acestui fapt senzorul de imagine se reîncarcă şi se descarcă tot timpul sub

acţiunea luminii care pătrunde prin obiectiv.

Acest lucru se poate observa pe ecranul LCD care este întotdeauna activat . Când se

efectuează o expunere se aleg de fapt datele de imagine ale unuia din instantaneele pe care le

rulează continuu camera pe ecranul LCD. Timpul de expunere este timpul pe care un senzor de

imagine îl foloseşte ca să se reîncarce, timp care poate fi între 1/10.000 până la 30 de secunde.

Procesul de reîncărcare al senzorului poate fi controlat cu mare precizie. Unele camere mai

performante au alături de declanşatorul electronic şi unul suplimentar mecanic care poate fi folosit

sau nu în timpul executării fotografiilor.

Ca mod general de funcţionare trebuie să subliniem faptul că se desfăşoară mai multe

procese în timp de până la o secundă. Mai întâi se realizează o fotografie preliminară, ale cărei

date sunt stocate într-o memorie temporară şi sunt folosite pentru calcularea setărilor camerei în

vederea efectuării fotografiei propriu-zise. Camera calculează diafragma şi viteza de declanşare în

funcţie de lumină în mod automat, sau există posibilitatea de setare a acestor parametri manual de

către operator (după cum există posibilitatea utilizării automate sau manuale a blitz-ului).

Funcţii digitale

Stocarea datelor de imagine neprelucrate, în stare brută, se face în memoria internă (RAM

intern) a camerei. Camerele sunt dotate cu memorii interne cu capacitate de până la 128 MB.

Imaginile prelucrate sunt transferate către unitatea externă care poate fi ecranul LCD sau o

memorie RAM externă de tip card sau stick.

14

Imaginile pot fi descărcate de pe card, sau direct prin intermediul unui cablu USB, în

memoria unui calculator. Cu ajutorul unor programe specializate se pot efectua prelucrări ale

imaginilor şi se pot lista pe suport obişnuit de hârtie standard sau hârtie foto specială.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Zoom-ul digital reprezintă de fapt o prelucrare software a imaginii, o interpolare prin care

o mică parte din fotografie este mărită artificial. Prin această operaţiune nu apar detalii în plus,

spre deosebire de zoom-ul optic. Trebuie menţionat că aparatele digitale performante sunt echipate

cu obiective puternice prevăzute şi cu zoom optic.

O primă concluzie pe care o putem trage din expunerea caracteristicilor aparatelor digitale

este că bazându-se pe tehnologia aparaturii digitale, sistemul de imagini de înaltă rezoluţie ajută

forţele de poliţie să reducă timpul de laborator şi costurile, oferind şi avantajul folosirii

calculatorului electronic pentru capturarea, editarea, vizionarea şi stocarea imaginilor. Aparatul de

fotografiat digital se dovedeşte nu numai util ci şi absolut necesar muncii de cercetare criminalistică.

Fixarea detaliilor de mici dimensiuni apare ca necesitate, în cercetarea desfăşurată pe teren

atunci când obiectul purtător de urme este de dimensiuni care nu permit transportul său în

laborator sau urmele nu pot fi conservate corespunzător în vederea transportului, ca şi în

examinarea probelor în condiţii de laborator.

Această metodă se utilizează pentru a examina şi fixa:

1 urmele digitale, urmele biologice şi urmele împuşcăturii;

2 înscrisuri şi fragmente ale acestora;

3 obiecte de dimensiuni mici – monede, timbre, bijuterii;

4 suprafaţa corpurilor delicte etc.

Concepte şi termeni de reţinut

- fotografia analitică;

- fotografia digitală;


1. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei operative.

2. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei de examinare.

15

Bibliografia obligatorie:

LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.


Fotografia operativă. Fotografia de examinare

3.1. Introducere



3.3.1. Fotografia operativă

3.3.2. Fotografia de examinare


3.1. Introducere

Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care

adaptează şi elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a

rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de urmărire

penală, precum şi metodele corespunzătoare cercetării de laborator a

probelor materiale. Tehnica fotografică permite fixarea imaginii

obiectelor cu ocazia executării unor activităţi de urmărire penală

(cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea, prezentarea

pentru recunoaştere, identificarea şi urmărirea persoanelor) şi ilustrarea

rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică sau a expertizelor.

Avantajele care au impus fotografia în activitatea complexă de

cercetare a infracţiunilor, aşa cum au fost ele subliniate în literatura

noastră criminalistică de specialitate şi cum au fost clar relevate de

practica judiciară, constau în:

- fidelitate în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a

urmelor infracţiunii, a diferitelor activităţi tactice desfăşurate de

organele judiciare, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de

laborator, atât în radiaţii vizibile cât şi în radiaţii invizibile;

- obiectivitate în prezentarea datelor obţinute prin mijloace

criminalistice, fixate prin intermediul fotografiei, asupra faptei şi

persoanei infractorului, precum şi asupra rezultatelor examinării

probelor în condiţii de laborator;

- rapiditate şi relativa simplitate de executare a fotografiilor,

ceea ce permite urgentarea anchetei şi rezolvarea operativă a cazului

(aici trebuie să subliniem creşterea vitezei de obţinere a imaginilor

odată cu introducerea tehnicii digitale !) ;

- evidenţa probatorie a fotografiei (ca şi a imaginilor video) pentru

clarificarea multor cauze judiciare.

Prin identificarea persoanei fizice înţelegem individualizarea omului,

în cadrul raporturilor juridice civile la care participă, cu ajutorul

anumitor atribute sau calităţi.

16

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:





– studenţii vor putea să definească termeni precum: nume, domiciliu,

poreclă, pseudonim, stare civilă, posesie de stat.



– studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.




Cu ocazia cercetării locului faptei se execută fotografii atât în

faza statică cât şi în cea dinamică. Fixarea tuturor aspectelor sesizate de

organul de cercetare penală se materializează prin fotografii obţinute în

diversele etape ale cercetării locului faptei.

Fotografia ce se execută la faţa locului respectă principiile

triangulaţiei în ceea ce priveşte fixarea unei „scene a crimei” care este

de mari dimensiuni, respectiv surprinderea întregului spaţiu se face prin

cadre succesive, deplasarea făcându-se prin staţii legate cu repere

comune. Fixarea aspectelor caracteristice de la faţa locului constă în

executarea unor fotografii după reguli geometrice ce ţin de configuraţia

spaţială a locului cercetat, plecând de la general spre particular (ca

exemplu: de la aspectul exterior al unui imobil la corpul victimei,

parcurgând întregul traseu al infractorului - „iter criminis”). Pentru o corectă percepţie a

dimensiunilor obiectelor, detaliilor şi a distanţelor dintre ele, este necesară folosirea metodelor

fotogrammetrice în cadrul acestor operaţiuni tehnice desfăşurate de organele judiciare.

Nu trebuie neglijată necesitatea respectării cerinţelor tehnice (privind poziţia aparatului,

iluminarea subiectului, aprecierea adâncimii de câmp etc.) în executarea fotografiilor astfel încât

rezultatele obţinute să satisfacă din toate punctele de vedere scopul urmărit, atât din punct de

vedere al calităţii imaginilor cât şi al evidenţierii tuturor detaliilor importante şi semnificative.

17

În vederea clasificării fotografiilor ce se execută la faţa locului trebuie să ţinem seama că

întreaga activitate parcurge două faze convenţionale – statică şi dinamică, care constituie de fapt

un proces continuu de cercetare.

În faza statică a cercetării locului faptei se execută ca tipuri specifice fotografia de orientare,

fotografia schiţă şi fotografia obiectelor principale. În faza dinamică se execută fotografia de detaliu.

Trebuie menţionat faptul că există situaţii când datorită unor condiţii speciale fotografia obiectelor

principale se poate efectua şi în faza dinamică a cercetării locului faptei.Fotografia de examinare

(sau de expertiză) este un tip de fotografie judiciară cu ajutorul căreia, în condiţii de laborator, se

cercetează probele materiale pentru evidenţierea invizibilului cu ochiul liber şi se fixează rezultatele

acestei cercetări tehnico-ştiinţifice. Fotografia este o tehnică esenţială în studiul probelor materiale,

permiţând efectuarea unor demonstraţii complexe în cursul investigaţiilor tehnico-ştiinţifice, lăsând

libertate spiritului critic al observatorului.

În funcţie de scopul urmărit, în laborator se utilizează diferite procedee tehnice, fapt care

conduce la o împărţire a fotografiei de examinare în două clase, după natura sursei de radiaţii

folosită:

1. fotografia de examinare sub radiaţii vizibile şi

2. fotografia de examinare sub radiaţii invizibile.

Având în vedere obiectivele urmărite şi posibilităţile tehnice care stau la dispoziţie, în

cadrul fotografiei de examinare sub radiaţii vizibile s-au elaborat următoarele metode de

fotografiere: fotografia de ilustrare, fotografia de comparaţie, fotografia de umbre, fotografia de

reflexe, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia de solarizare,

microfotografia şi macrofotografia.

Fotografia de examinare sub radiaţii invizibile dă posibilitatea examinării ştiinţifice a

probelor materiale prin intermediul radiaţiilor electromagnetice de tipul ultravioletelor, infraroşiilor,

X,, şi emisiei cu neutroni.


Sinteza unităţii de învăţare

Specifică fazei dinamice a cercetării de la faţa locului, fotografia de detaliu oferă

posibilitatea fixării acelor elemente de mici dimensiuni care pot conduce la identificarea obiectului

creator de urmă în funcţie de caracteristicile sale individuale. Acest gen de fotografie se referă la

micro şi macrorelieful urmelor, aşa încât să poată fi fixate aspecte privind forma, dimensiunile şi

particularităţile care individualizează obiectul creator de urmă.

Fotografia detaliilor prezintă utilitate practică şi în cazul fixării urmelor formate din

obiecte, resturi de obiecte, substanţe şi resturi de substanţe care pot fi de dimensiuni foarte mici

descoperite la locul faptei.

Pentru obţinerea unui rezultat corespunzător calitativ, având în vedere dimensiunile mici

ale elementelor ce trebuiesc fixate, obiectul purtător de urme poate fi mutat de la locul unde a fost

găsit pentru a fi aşezat într-o poziţie care să permită fotografierea în condiţii optime. Obiectivul

aparatului de fotografiat se fixează perpendicular pe suprafaţa obiectului şi se recomandă ca

fotografierea să se facă la scară surprinzând în cadru imaginea unui instrument de măsură alături

de detaliul urmărit. Toate obiectele care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii trebuie,

obligatoriu, fotografiate la scară. De obicei aparatul de fotografiat este fixat pe trepied, iar

iluminarea se face corespunzător naturii urmei care este fixată.

La fotografierea urmelor de adâncime se folosesc un izvor de lumină situat în spatele aparatului de

fotografiat, iar altul, de intensitate mai mică în lateral, astfel încât prin crearea de umbre să se

evidenţieze detaliile caracteristice (fotografia urmelor instrumentelor de spargere se face la scară,

18

cu iluminare laterală). Fotografierea urmelor de suprafaţă presupune, de cele mai multe ori,

folosirea iluminării bilaterale.

Macrofotografia este destinată obţinerii unor imagini mărite de până la zece ori. Acest

procedeu se utilizează atunci când vrem să fixăm rezultatele examinării unei suprafeţe mai mari

decât cea pe care o surprinde câmpul microscopului.

Macrofotografia are un câmp foarte larg de aplicare, iar dezvoltarea tehnicii de laborator a

permis implementarea tehnologiei digitale în operaţiunile de preluare şi prelucrare a imaginilor.

Termeni de reţinut

În cadrul fotografiei judiciare operative distingem fotografiile care se execută la locul faptei,

fotografia de reconstituire, fotografia de percheziţie, fotografia prezentării pentru recunoaştere,

fotografia semnalmentelor şi măsurătorile fotografice.


1. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei operative.

2. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei de examinare.

Teste de evaluare/autoevaluare:

Descrieţi modalităţile de executare a :

1. fotografiei de examinare sub radiaţii vizibile şi

2. fotografiei de examinare sub radiaţii invizibile.


19



20


Clasificarea urmelor

Urmele de mâini. Urmele de picioare

4.1. Introducere


4.3 Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Clasificarea urmelor

4.3.2. Urmele de mâini

4.3.3 Urmele de picioare


4.1.Introducere

Clasificarea urmelor de reproducere

Formarea urmelor de reproducere presupune existenţa unui

obiect creator de urmă şi a unui obiect primitor de urmă. Aceste

urme cunoscute şi sub denumirea de urme formă se creează prin

contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând o parte

din caracteristicile obiectului creator.

Aspectul şi durata în timp a modificărilor care apar în urma

contactului între cele două obiecte depind de caracteristicile structurale

ale acestora, precum şi de natura diverselor substanţe ce migrează de la

un obiect spre celălalt. Suprafeţele de contact pot fi de durităţi diferite,

la fel şi gradul de plasticitate al materialelor este variat, împrejurări ce

contribuie la diversitatea sub care se pot prezenta urmele de reproducere.

Ţinând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de

reproducere în mai multe moduri.

1. După modul de acţiune al suprafeţelor de contact avem urme

statice şi urme dinamice.

Urmele statice presupun contactul celor două suprafeţe sub un

unghi drept fără a exista o alunecare în momentul formării urmei. Din

această categorie menţionăm urmele de mâini, urmele rulării normale a

roţilor autovehiculelor, impresiunile ştampilelor etc. Aceste urme

reproduc în primul rând forma şi dimensiunile obiectului creator, apoi

un număr mai mare sau mai mic de caracteristici de tipul detaliilor, care

pot conduce în final la identificarea efectivă a obiectului respectiv.

Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafeţe

în contact alunecă una pe cealaltă, nefiind reţinută forma exactă a

obiectului creator. În situaţia existenţei unor proeminenţe cu caracter de

unicitate ale suprafeţei creatoare de urmă, este posibilă identificarea

acesteia în funcţie de aspectul striaţiunilor formate pe suprafaţa sau în

volumul obiectului primitor. Urme dinamice sunt cele de frânare, urmele

de tăiere, urmele ghinturilor pe cămaşa priectilului etc.

2. După gradul de plasticitate al materialului din care este

constituit obiectul primitor de urmă distingem urme de adâncime sau

de volum şi urme de suprafaţă.

21

Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când consistenţa materialului din care

este format obiectul primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului obiectului creator de

urmă, respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se deformeze prin tasare. Astfel obiectul

primitor va păstra în negativ forma obiectului creator, în urma unor modificări (deformări) ale

volumului său. În funcţie de granulaţia materialului din care este constituit şi de gradul de coeziune

existent între particulele componente, obiectul primitor de urmă este capabil să redea şi să păstreze

detalii într-o mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă identificarea obiectului

creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile unui autovehicul într-un sol

afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele instrumentelor de spargere utilizate

prin exercitarea de presiune etc.

Urmele de suprafaţă se formează atunci când consistenţa materialului obiectului primitor de

urmă este comparabilă sau crescută faţă de cea a materialului obiectului creator de urmă. Procesul

de formare a urmei de suprafaţă presupune migrarea unei anumite cantităţi de material de la un

obiect la celălalt.

În situaţia depunerii de material de la obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor avem

urme de stratificare. Materialul depus poate fi un produs al obiectului creator de urmă (cazul

urmelor de mâini rezultate în urma depunerii de substanţe secretate de piele) sau materiale recoltate

anterior de suprafaţa obiectului creator (de exemplu: sânge, vopsea, noroi etc.). Dacă de pe

suprafaţa obiectului primitor de urmă se dataşează o cantitate de material după contactul cu obiectul

creator ne aflăm în prezenţa unei urme de destratificare (atingerea cu mâna a unei suprafeţe

proaspăt vopsite sau acoperite de un strat subţire de praf, conduce la formarea unei urme prin

aderarea unei cantităţi de vopsea sau praf de pe suprafaţa obiectului primitor la suprafaţa obiectului

creator).

Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente. Aceste modalităţi de

prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea substanţei

stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei obiectului

primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul secreţiilor naturale ale

pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a suprafeţei primitoare avem urme în stare

latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar sunt

greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de evidenţiere a urmelor latente

în vederea fixării lor ulterioare.

3. Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.

Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact între

obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de contact,

astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.

Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor

sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului

primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau în

contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze naturale sau

provocate, de natură fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a radiaţiilor

solare, depuneri de funingine, etc.).

4. Clasificarea pe baza căreia vom expune în continuare diferitele categorii de urme de

reproducere are drept criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel vom distinge:

urme de mâini, urme de picioare, urme de dinţi, urme de buze, urme ale instrumentelor de

spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.

22

4.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare







– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme de mâini, urme

de picior, evidenţiere.






§ 2. Urmele de mâini

A. Noţiuni generale.

Din punct de vedere al structurii morfoanatomice a pielii primele

observaţii ştiinţifice sunt constatate de anatomistul italian Malpighi la

sfârşitul secolului al XVII-lea. Pielea este structurată în trei straturi

pornind de la suprafaţă: epidermă, dermă şi hipodermă. La nivelul

hipodermei glandele sudoripare şi sebacee au secreţii continuue care sunt

eliminate prin intermediul unor canale ce se deschid la suprafaţa

epidermei sub formă de pori. Practic multitudinea de pori dispuşi pe

crestele papilare redau conturul acestora prin intermediul secreţiilor

depuse pe suprafeţele atinse de palme. Desenul papilar este prezent pe

faţa anteriară a palmei şi apare datorită existenţei reliefului papilar, o

succesiune de forme pozitive şi negative ale suprafeţei palmei. Formele

pozitive sunt numite linii sau creste papilare, iar cele negative şanţuri

interpapilare. Denumirea de papilar provine de la cuvântul latin

papilla, ce însemnă sfârc, respectiv în interiorul dermei sunt prezente

formaţiuni conice, aliniate ca nişte mici vulcani într-un lanţ muntos, ce

comunică cu suprafaţa şi care formează crestele papilare.

23

Partea criminalisticii ce se ocupă cu studiul reliefului papilar şi identificarea persoanei după

acesta se numeşte dactiloscopie. Urmele papilare descoperite la faţa locului pot fi urme de deget,

urme de mâini sau fragmente ale acestora, cele luate experimental se numesc impresiuni digitale,

iar fotografiile reliefului papilar descoperit la faţa locului sau luat experimental se numesc

dactilograme, cele care sunt de fapt examinate în procesul de identificare dactiloscopică.

Identificarea unei persoane pe baza urmelor papilare are în vedere mai multe proprietăţi ale

reliefului papilar, al căror rol este apreciat diferenţiat de diverşi autori, astfel:

- longevitatea – relieful se definitivează în stadiul intrauterin şi dispare odată cu

descompunerea prin putrefacţie a pielii; apare înainte de a ne naşte şi dispare după deces;

- fixitatea – pe parcursul vieţii nu apar sau dispar linii faţă de desenul iniţial; apar

modificări ale dimensiunii în procesul creşterii până în stadiul de adult, sau modificări în sensul

dobândirii de cicatrici ale unor răni profunde ce se suprapun peste relief;

- inalterabilitatea – caracterizată prin faptul că relieful nu poate fi şters sau modificat, pe

cale fizică sau chimică, numai în situaţia distrugerii în profunzime a papilelor din stratul dermic

(bolile degenerative grave, arsurile de gradul III pot leza pielea definitiv, în sensul că este înlocuită

cu un ţesut scleros inform); leziunile de la nivelul epidermei distrug crestele doar vremelnic, ele

refăcându-se odată cu procesul de vindecare; - unicitatea – înţeleasă în sensul că fiecare persoană are un relief papilar propriu, cu o existenţă

unică, ale cărui detalii sunt nerepetabile, respectiv nu se regăsesc la alt om; acest lucru este posibil

datorită numărului imens al posibilităţilor de combinare a variatelor detalii ce compun fiecare desen

papilar.


Sinteza unităţii de învăţare nr. 4

Urmele de mâini se creează în momentul atingeri cu suprafaţa palmei a obiectelor din mediul

înconjurător. Aceste urme pot fi întâlnite în diferite ipostaze: statice sau dinamice, de suprafaţă sau

de volum, de stratificare sau de destratificare, vizibile sau în stare latentă. Ceea ce este important de

reţinut este faptul că urmele de stratificare apar nu numai datorită depunerii unor materiale alogene,

străine, de pe suprafaţa acestora, dar şi datorită depunerii unor substanţe secretate în mod constant

de către piele, în urma unor procese metabolice normale ale organismului. Aceste secreţii sunt

incolore, formate din compuşi organici şi anorganici, aspectul lor fiind determinat de o varietate

practic infinită a desenului papilar specifică fiecărui individ.

Urmele de picior pot să fie urme statice, caracteristice mersului normal, urme dinamice de

alunecare, urme de volum sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare.

Modul de formare al unei urme de volum presupune trei etape în desfăşurarea mersului

normal. În prima etapă, se atinge cu călcâiul obiectul primitor şi există o uşoară împingere înspre

înainte a materialului din zona boltei piciorului. A doua etapă presupune apăsarea întregii tălpi pe

suprafaţa solului, iar în a treia etapă se calcă doar pe partea anterioară a tălpii, constatându-se şi o

uşoară împingere înapoi a materialului din zona bolţii. Pe măsură ce creşte viteza de deplasare,

urmele sunt mai puţin evidente pentru partea posterioară, tendinţa fiind ca la viteza cea mai mare,

deplasarea să se facă numai pe partea anterioară a tălpii. Aceste aspecte trebuie avute în vedere în

situaţia în care se crează urme experimentale cu încălţămintea presupusă a fi utilizată la comiterea

unei infracţiuni.

Concepte şi termeni de reţinut

- urme de mâini;

- urme de picioor;

24

- evidenţiere a urmelor latente.


- Care sunt modurile de formare a urmelor de mâini.

- Care sunt modurile de formare a urmelor de picioare.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Descrieţi modalităţile de evidenţiere a urmelor în stare latentă



25


26


Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace de transport

5.1. Introducere



5.3.1. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace de transport.


5.1.Introducere

Dinţii omului au caracteristici generale şi individuale, ale căror

particularităţi pot fi observate chiar şi în timpul vorbirii, dar mai ales în

urmele create prin muşcare. Dinţii fiind cele mai dure organe ale omului,

lasă urme în principal ale celor din părţile anterioare ale arcadelor

dentare, respectiv incisivii, caninii, premolarii, mai rar molarii. În

funcţie de natura obiectului primitor şi de forţa cu care dinţii acţionează

asupra sa, urmele pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii

pătrund în masa obiectului primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi

timp şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-a desprins o parte din

obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare.

În timpul săvârşirii infracţiunii, infractorul poate să lase la locul

faptei urme de reproducere ale pieselor sale de îmbrăcăminte. Obiectele

primitoare ale acestor urme pot să fie solul, zăpada, suprafeţe proaspăt

vopsite, şi alte obiecte capabile să primească şi să reţină astfel de urme.

Urmele obiectelor de îmbrăcăminte pot fi găsite la faţa locului ca urme

statice sau dinamice, urme de suprafaţa, de stratificare sau de

destratificare şi urme de volum. Urmele de adâncime se crează mai ales

în situaţia în care obiectele primitoare sunt de plasticitate accentuată,

cum este solul umed argilos, zăpada umedă, betonul proaspăt, etc.

Indiferent dacă sunt de suprafaţă sau de adâncime, urmele de

îmbrăcăminte permit distingerea unor caracteristici generale legate de

tipul de ţesătuă, moduri de împletire a fibrelor, unele cusături la

îmbinarea dintre părţile componente ale piesei de îmbrăcăminte, dar pot

surprinde şi elemente proprii, specifice, care pot conduce la identificarea

obiectului creator. Aici ar putea fi distinse caracteristici de uzură,

mărimea, forma şi cusătura caracteristică unor reparaţii sau modificări

ale unei piese de îmbrăcăminte. În situaţia în care apar urme dinamice,

acestea nu pot servi la identificarea obiectului creator, dar pot furniza

informaţii utile legate de modul săvârşirii infracţiunii.


Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:




27



– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme de dinţi, urme

de buze, evidenţiere.






Din punct de vedere anatomic, buzele reprezintă peretele anterior

al cavităţii bucale, şi au în exterior un ţesut epiterial iar în interior, un

ţesut conjunctiv foarte bine vascularizat. Marginea liberă, denumită şi

„roşul buzelor”, zonă de tranziţie între piele şi mucoasă, este cea care

poartă relieful papilar sub forma unor riduri orientate vertical şi

orizontal. Această zonă este în principiu mereu umedă datorită secreţiilor

din cavitatea bucală şi intră în contact cu alimentele sau alte obiecte care

în mod necesar sunt atinse de buze în timpul activităţilor umane. În

contact cu aceste produse, buzele omului lasă urme care pot să fie urme

de suprafaţă, mai rar de adâncime, urme de stratificare, vizibile sau în

stare latentă. Suprafeţele obiectelor primitoare de urmă trebuie să fie

netede, astfel încât ele să primească, să reţină şi să redea fidel detaliile

reliefului labiar. Urmele acestea pot să fie statice sau dinamice. Din

punct de vedere al identificării, cele statice prezintă importanţă

criminalistică. În situaţia în care o persoană trage un singur fum dintr-o

ţigară, sau bea o singură dată dintr-un pahar se creează urme statice utile

identificării. Atingerile repetate ale aceleiaşi suprafeţe fac ca ridurile să

se suprapună şi să nu mai poată fi identificată persoana care a lăsat

această categorie de urmă. Urmele dinamice pot fi utile în sensul

recoltării substanţelor care s-au depus prin stratificare, analiza acestora

putând aduce unele informaţii utile cercetării criminalistice. Urme de

adâncime ale buzelor se găsesc foarte rar şi doar în materiale cu

plasticitate accentuată, cum ar fi untul, margarina, marmelada, şi unele

sortimente de ciocolată.

28

În funcţie de categoria căreia îi aparţin urmele mijloacelor de transport sunt de diferite tipuri,

examinarea şi analiza lor conducând la elucidarea împrejurărilor producerii unui accident sau

permiţând identificarea unui autovehicul ce a lăsat urme la locul comiterii unei infracţiuni. Ţinând

seama de evenimentele în care sunt implicate autovehicule urmele acestora se prezintă nu numai ca

urme de reproducere, ci şi ca urme sub forma obiectelor, substanţelor şi resturi ale acestora.

Instrumentele utilizate la comiterea spargerilor sunt foarte variate. Cel mai frecvent sunt

folosite scule, unelte sau diverse obiecte aflate la îndemână, dar infractorii specializaţi pot să-şi

confecţioneze dispozitive speciale în vederea comiterii spargerilor. Datorită varietăţilor acestor

instrumente şi urmele lăsate sunt foarte diverse, o clasificare a acestora putând fi făcută în funcţie de

modul lor de formare.


Sinteza unităţii de învăţare

Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente. Aceste modalităţi de

prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea substanţei

stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei obiectului

primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul secreţiilor naturale ale

pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a suprafeţei primitoare avem urme în stare

latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar sunt

greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de evidenţiere a urmelor latente

în vederea fixării lor ulterioare.

Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.

Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact între

obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de contact,

astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.

Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor

sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului

primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau în

contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze naturale sau

provocate, de natură fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a radiaţiilor

solare, depuneri de funingine, etc.).

Clasificarea pe baza căreia vom expune diferitele categorii de urme de reproducere are drept

criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel vom distinge: urme de dinţi, urme de

buze, urme ale instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.


- urme de dinţi

- urme de buze

- urme ale instrumentelor de spargere

- urme ale mijloacelor de transport


1. Care sunt modurile de formare a urmelor de dinţi.

2. Care sunt modurile de formare a urmelor de buze.

29


Descrieţi categoriile de urme ale instrumentelor de spargere.







30


Firul de păr, urme de sânge

6.1. Introducere



6.3.1. Firul de păr, urme de sânge


6.1. Introducere

În foarte multe situaţii cercetarea criminalistică a locului unde s-a

săvârşit infracţiunea conduce la descoperirea unor urme de natură

biologică. Acestea pot aparţine omului sau unei alte specii animale,

examinarea lor oferind informaţii complexe despre individul de la care

provin. Firul de păr face parte din această categorie, prezenţa sa la locul

faptei datorându-se nu numai unei acţiuni mecanice violente (smulgere,

rupere, tăiere), ci şi ca urmare a unei detaşări naturale, în cadrul unui

proces fiziologic firesc de îmbătrânire.

Cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu

alte categorii de urme furnizează informaţii legate de modul cum s-a

săvârşit infracţiunea.1 Alături de firele de păr pot fi descoperite fibre

vegetale, fire şi fibre sintetice, a căror natură diferită este determinată cu

precizie, prin examinarea specifică în condiţii de laborator.

Urmele de sânge apar în urma unei leziuni deschise a unui organism

uman sau animal, a eliminării prin orificiile naturale din cauza unei

leziuni interne, boli sau proces fiziologic normal. Această categorie de

urme este vizibilă în cazul descoperirii unei cantităţi suficente de

material sanguin. În stare proaspătă sângele se prezintă ca un lichid de

culoare roşu intens, dar pe măsură ce se scurge timpul, în contact cu

aerul se oxidează, suferă modificări de culoare şi se coagulează. Treptat,

odată cu trecerea spre starea solidă, se închide la culoare trecând de la

roşu închis la nuanţe de brun deschis spre brun închis, chiar negru cu

reflexe verzui atunci când este depus în pelicule subţiri.







– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme de sânge, urme

de fir de păr.



1 I.Mircea, op.cit., p.120.

31




Sângele poate fi găsit pe orice obiect de la faţa locului, în zona unde

s-a produs evenimentul sau pe traseul parcurs de victima unei agresiuni

fizice. Forma pe care o au urmele descoperite – stropi, pete, dăre, bălţi

etc., poziţia şi obiectele purtătoare de urmă, ne furnizează informaţii

legate de modul cum s-a săvârşit fapta. În cazul stropilor atunci când se

depun pe suprafeţe plane, în funcţie de unghiul de incidenţă, ei au o

formă rotundă când cad perpendicular, sau alungită variabilă când cad

sub diferite unghiuri ascuţite. Distanţa de la care cad poate fi apreciată

în funcţie de forma conturului: contur circular cu margini nete pentru

înălţimi sub 25 de centimetri, margini neregulate între 25 - 150 de

centimetri, iar de la înălţimi de peste 150 de centimetri fragmente mai

mici dispuse radiar în jurul stropului central cu margini pronunţat

neregulate.

Căutarea urmelor de sânge presupune examinarea cu minuţiozitate a

locului faptei, ele putând fi găsite pe o varietate foarte mare de obiecte

şi sub forme diferite. În cantităţi mici sângele este uneori greu de distins

pe suprafeţe cu o coloraţie apropiată, de aceea se recomandă utilizarea

lămpii cu ultraviolete, care va evidenţia pete de natură organică cu o

luminiscenţă albăstruie.

Atunci când infractorul îndepărtează prin spălare urmele de

sânge, cantitatea de material rămas este infimă, ea putând fi pusă în

evidenţă pulverizând suprafeţele cu un reactiv specific numit luminol.

Luminolul dă bune rezultate chiar atunci când este cazul unor urme

vechi de sânge, particule în cantităţi foarte mici infiltrate între fibrele

ţesăturilor sau tapiţeriilor, precum şi în porii tencuielilor sau a unor

şape. În acelaşi context, în cazul spălării petelor de sânge, nu trebuie

neglijată cercetarea depunerilor din sifoanele de scurgere sau a depozitelor dintre lamelele de

parchet sau scândurile duşumelelor.

În cazul interacţiunilor violente între două sau mai multe persoane este posibil să se ridice

urme de sânge de provenienţă diferită. Depozitele de sub unghiile victimei pot conţine astfel de urme

provenind de la agresor. Cantităţi semnificative de sânge pot fi descoperite în zone mai puţin

accesibile, cum sunt îmbinările de material la piesele de îmbrăcăminte sau contactul dintre feţe şi tălpi

la încălţăminte, neglijate de către autor sau mai dificil de curăţat atunci când încearcă să îndepărteze

urmele faptei.Ridicarea urmelor de sânge se efectuează apelând la modalităţi diferite în funcţie de

situaţia concretă. În cursul acestei activităţi întotdeauna criminalistul va purta un echipament special

32

şi va utiliza la recoltarea probei recipiente sterile, pentru a împiedica contaminarea probelor

biologice ridicate.



Examinarea urmelor de sânge în condiţii de laborator permite obţinerea de informaţii

complexe, cel mai complet tablou de caracteristici identificatoare ale unei fiinţe.

Aspectul microscopic al formei şi dimensiunilor celulelor din fluidul sanguin, hematii şi

leucocite, arată dacă sângele este uman sau provine de la o altă specie animală. Ca şi caracteristici

proprii organismului de la care provine, la sângele uman se determină grupa sanguină (O, A, B,

AB), caracterul secretor sau nesecretor, tipul de RH pozitiv sau negativ, viteza de coagulare, boli ale

sistemului imunitar şi profilul genetic individual ADN

Condiţii specifice unei stări de moment, datorate unor cauze subiective, pot fi evidenţiate prin

prezenţa în circuitul sanguin a alcoolului, a unor compuşi chimici specifici drogurilor sau

medicamentelor, a monoxidului de carbon sau altor produse toxice (metale grele etc.).

În probele ridicate de la locul faptei este posibil să găsim elemente alogene, străine de

compoziţia normală a sângelui, care pot furniza alt tip de informaţii utile cercetării criminalistice.

Astfel, în lipsa corpului victimei prezenţa în sânge a unui tip distinct de celule (hepatice, renale,

pulmonare, cu cil vibratil etc.), ne indică organul lezat printr-o rană deschisă. Sângele provenind de

la o hemoragie din cauze fiziologice normale poate avea diferite origini, respectiv cel menstrual se

coagulează mai greu (conţine mai puţină fibrină), cel obstetric conţine păr fetal şi meconiu, iar

prezenţa celulelor de puroi indică existenţa unei infecţii interne sau externe după caz.


1.Etapele examinării firului de păr

2. Informaţii deduse din analiza urmelor de sânge







33


Urme fiziologice, olfactive

7.1. Introducere



7.3.1. Urme fiziologice, olfactive.


7.1. Introducere

Urmele rezultate din procese fiziologice ale organismului sunt de

natură organică şi datorită unor particularităţi specifice individului de la

care provin, sunt deosebit de utile în identificarea criminalistică.

Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe

informaţii despre individul care le-a lăsat. Se determină caracterul

secretor sau nesecretor, grupa sanguină, starea de graviditate, prezenţa

alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli, infecţii

sau paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea

acestora. Este posibilă recoltarea din aceste urme a suficiente celule,

provenind din aparatul urinar sau digestiv, care să permită realizarea

profilului genetic al individului.

Urmele olfactive deşi nu sunt specifice doar organismului uman, doar

acestea fac obiectul Odorologiei judiciare. Datorită naturii lor, modului

de formare, duratei de existenţă şi posibilităţilor de valorificare ele

reprezintă o categorie aparte fiind invizibile, volatile şi totuşi cu un

specific individual cert.







– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme fiziologice,

urme olfactiver.





34


a. Urmele de spermă constau din secreţia seminală produsă de glandele genitale masculine. Apar

mai ales în cazul infracţiunilor cu conotaţie sexuală, sau datorită unor stări patologice specifice şi sunt

valorificate în urma analizelor biologice de laborator.

Formarea urmelor de salivă se datorează depunerii lichidului secretat de glandele salivare.

Apar la contactul direct al buzelor sau limbii cu diferite obiecte, fie prin eliminarea sputei prin

gesturi reflexe sau intenţionate.

Urmele de transpiraţie sunt datorate eliminării de substanţe organice şi anorganice într-un

proces metabolic firesc al cărui ritm se intensifică frecvent din cauza efortului sau a emoţiilor.

Astfel de urme apar pe piese de îmbrăcăminte, materiale cu care individul se tamponeză şi stropi

izolaţi ce pot să cadă pe diferite suprafeţe.

b. Căutarea acestor categorii de urme este îngreunată de faptul că sunt incolore. Totuşi în

stare proaspătă pot fi distinse la o cercetare atentă cu ochiul liber, sau cu un fascicol luminos sub

diverse unghiuri de incidenţă. În stare uscată se pot distinge pete rezultate din depunerile de

substanţe solide organice şi anorganice (săruri minerale în special). Cantităţile mici de material pot

fi evidenţiate cu lampa UV, substanţele organice emiţând o fluorescenţă albăstruie.

Aceste urme pot fi găsite pe suprafeţele oricăror obiecte care sunt predispuse să primească şi

să păstreze în condiţii optime aceste categorii de urme. Natura exactă a depunerilor de acest gen este

determinată uneori numai în urma unor analize de laborator.

c. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme se face cu aceleaşi mijloace şi utilizând

aceleaşi metode ca la orice urme de natură organică umană. Se descriu în procesul verbal, se

fotografiază obiectul purtător, mai rar urma ca detaliu – datorită vizibilităţii slabe

Obiectele de mici dimensiuni purtătoare de urme se ambalează corespunzător pentru evitarea

deteriorării probei pe durata transportului. Probele proaspete se recoltează în recipiente sterile pentru

evitarea contaminării, iar cele uscate după dizolvare cu apă distilată se ridică pe hârtie de filtru

sterilă.

d. Analizele biologice de laborator permit expertului să stabilească natura exactă a probei

aduse, uneori în cantităţi extrem de mici, spre examinare. Rezultatele analizelor permit aflarea

caracterului secretor sau nesecretor şi al grupelor sanguine ale individului. Alte elemente decelabile în

probe permit identificarea unor eventuale boli de care suferă individul, sau natura mediului cu care stă

un timp mai îndelungat în contact.

Compoziţia urmei olfactive a unui individ am putea-o denumi „buchet olfactiv”, având în

vedere existenţa mai multor ramuri moleculare ce se compun. Distingem în primul rând o

componentă a mirosului individuală, rezultat al proceselor metabolice specifice ce caracterizează

fiecare individ, ce se degajă din respiraţie, transpiraţie, urină, fecale şi gaze intestinale. Persoane

de aceeaşi rasă, sex, vârstă, urmând acelaşi regim de viaţă şi având aceeaşi dietă vor metaboliza

diferit produsele, degajând mirosuri distincte.

Există apoi componenta generală a mirosului, cea care are legătură cu locul de muncă,

domiciliul, locurile unde se petrece cea mai mare a timpului de către individ. Tot aici intra

moleculele legate de anumite tabieturi cum sunt marca de tutun preferată, băutura frecvent

consumată sau produsele cosmetice şi de toaletă constant întrebuinţate.Cu o durată mai scurtă de

participare în buchetul olfactiv mai distingem şi componente ocazionale, respectiv mirosuri intense

recoltate din zone puternic impregnate pe care le traversează un individ, de exemplu mirosul dintr-o

farmacie sau dintr-o brutărie.

35



Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe informaţii despre

individul care le-a lăsat. Se determină caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină, starea de

graviditate, prezenţa alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli, infecţii sau

paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea acestora. Este posibilă recoltarea

din aceste urme a suficiente celule, provenind din aparatul urinar sau digestiv, care să permită

realizarea profilului genetic al individului.

Termeni de reţinut:

Procese fiziologice normale ale organismului


1.Informaţii deduse din analiza urmelor fiziologice.


Ridicarea şi ambalarea urmelor fiziologice.




36


Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi,

microurme

8.1. Introducere



8.3.1. Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf

noroi, microurme


8.1. Introducere

În această categorie includem obiecte cum ar fi piese de

îmbrăcăminte ale infractorului, instrumente sau mijloace de transport

utilizate la comiterea infracţiunii şi resturi ale acestora. Sunt situaţii când

aceste obiecte sau resturi ale lor sunt abandonate intenţionat, uitate sau

rămase accidental la faţa locului.

Descoperirea şi fixarea. Prin natura lor aceste categorii de urme

sunt uşor vizibile, dar criminalistul trebuie să decidă care dintre obiectele

de la locul faptei au aparţinut infractorului şi astfel pot să folosească la

identificarea acestuia.

Fixarea acestor urme se realizează prin descriere şi fotografiere

astfel încât să poată fi evidenţiate natura obiectului , aspectul său

exterior, obiectele din vecinătatea sa şi bineânţeles detaliile care îl

individualizează. La fotografiere se vor folosi poziţiile şi mijloacele

optime de iluminat, astfel încât să avem condiţiile cele mai bune de a

distinge detaliile. Ambalarea şi transportul obiectelor şi resturilor

acestora se face în aşa fel încât urmele pe care acestea le conţin să

rămână intacte până în momentul când vor ajunge la laborator.

Examinarea în condiţii de laborator a obiectelor şi a resturilor

acestora ne permite să distingem caracteristici proprii acestora, ceea ce

ne poate conduce la identificarea producătorului, a reţelei de desfacere,

chiar a cumpărătorului, în speţă a infractorului.







– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme din obiecte,

substanţe şi resturi ale acestora.



37




Ridicarea şi examinarea în condiţii de laborator a resturilor

alimentare.

Având în vedere diversitatea urmelor care pot să fie reţinute de

resturile alimentare, manipularea acestora se va face cu foarte mare

atenţie folosind pensete şi mănuşi chirurgicale. Ţinând seama de natura

biodegradabilă a acestora, trebuie să avem în vedere utilizarea unor

recipienţi sterili şi luarea unor măsuri de conservare pe durata

transportului.

Astfel, alimentele care s-ar putea deforma datorită căldurii cum

ar fi ciocolata, untul şi alimentele care ar putea să intre uşor în

putrefacţie, trebuie transportate în recipiente frigorifice pentru a nu fi

afectate. În acelaşi scop, alimentele uşor degradabile pot fi protejate prin

injectarea de formaldehidă (formol), care împiedică dezvoltarea

microorganismelor. În alte situaţii, alimentele care prin dezhidratare n-ar

mai putea păstra dimensiunile exacte ale unor urme de dinţi de exemplu,

trebuie transportate într-o atmosferă saturată cu vapori de apă, într-un

recipient închis.

Examinarea în condiţii de laborator, trebuie să ţină seama de

posibilitatea ca un acelaşi rest alimentar să conţină mai multe categorii

de probe: urme de salivă alături de urme de buze, urme de mâini şi urme

de dinţi. Într-o astfel de situaţie, expertul trebuie să decidă ordinea în

care se va ocupa de diferitele tipuri de urme, pentru a nu deteriora o

categorie încercând să o evidenţieze pe cealaltă. De exemplu, se vor ridica mai întâi prin tamponare

urmele de salivă, apoi se va face un mulaj al urmelor de dinţi, se vor evidenţia prin pulverizare sau

vaporizare urmele de buze şi de mâini, apoi se vor ridica prin mulare urmele de muşcătură.

Rezultatele acestor examinări sunt deosebit de utile, permiţând în foarte multe situaţii identificarea

autorilor unor infracţiuni.

Urmele formate din resturi de fumat şi de iluminat

A. Noţiuni generale. La faţa locului, sunt descoperite de foarte multe ori resturi de fumat şi

de iluminat, reprezentate prin mucuri de ţigară, scrum, pachete goale de ţigări, beţe de chibrite,

brichete, resturi de lumânări, etc. Valorificarea acestor urme se face în sensul că în funcţie de

cantităţile găsite la faţa locului am putea face o apreciere a duratei de timp petrecute de infractor la

faţa locului. De asemenea, unele resturi cum ar fi pachetele de ţigări, resturile de chibrituri, etc, pot

să poarte urme de mâini care să permită identificarea făptuitorului.

B. Fixarea şi ridicarea. Urmele din această categorie sunt uşor vizibile, fixarea lor făcându-

se prin descrierea în procesul-verbal şi fotografierea după metoda obiectului principal.

38

Ridicarea lor se face cu deosebită atenţie în cazul cantităţilor mici de scrum a căror

fragilitate impune evitarea creării unor curenţi de aer care le-ar putea risipi. Recipientele în care se

ambalează resturile de fuamt şi iluminat se manipulează cu atenţie şi sunt transportate la laborator.

C. Examinarea resturilor de fumat şi iluminat poate să ofere informaţii legate de identitatea

autorului infracţiunii în cazurile când pot fi evidenţiate urme de reproducere cum sunt urmele de

mâini şi urmele de buze. Pot fi ridicate urme de salivă care dau de asemenea date despre individul

căruia îi aparţin.

Din alt punct de vedere analizele fizico-chimice ale diferitelor probe de scrum şi cenuşi, pot

să dea informaţii legate de tipul de tutun care ne poate conduce până la determinarea mărcii de

ţigarete consumate de către infractor, lucru care orientează cercetările spre un anumit grup de

indivizi.

Urmele sub formă de sfori, cordoane, frânghii şi resturi ale acestora

A. Noţiuni generale. Urmele de acest gen le putem găsi ca legături ale victimelor

imobilizate, ale instrumentelor de spargere, laţuri ale spânzuraţilor sau ca şi modalităţi de escaladare

ale unor împrejmuiri. Prin natura lor, gradul de uzură, tipul de împletire, se pot stabili originea lor ca

şi fabricaţie, reţelele de distribuire şi eventualii cumpărători. Datele acestea sunt completate cu

informaţiile oferite de eventualele depozite care pot să fie recoltate de pe suprafaţa respectivelor

resturi de frânghie, sfoară sau cordoane.

B. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme.

Înainte de fixare, se interpretează poziţia acestor urme cu scopul de a înţelege cât mai bine

mecanismul de săvârşire ale infracţiunii. După descrierea în procesul-verbal de cetcetare de la

faţa locului se fotografiază după metoda obiectului principal, iar în cazul existenţei unor laţuri şi

noduri se fotografiază şi după metoda detaliilor.

Este contraindicată secţionarea nodurilor, recomandarea fiind de a se tăia laţul sau o legătură

în partea opusă. Capetele astfel realizate prin tăiere, sunt conservate prin legarea lor cu un fir subţire

de aţă pentru a nu se destrăma.

Aceste categorii de urme sunt apoi ambalate în saci de polietilenă care să ne permită în final

şi recuperarea eventualelor depozite aderate la suprafaţa lor, şi transportate la laborator.

C. Examinarea în condiţii de laborator dă informaţii despre originea acestora, locul de

depozitare (în situaţia în care se disting informaţii din materialele de pe suprafaţa lor), durata de

utilizare în timp a respectivelor produse, ceea ce ne-ar putea indica şi data eventuală a fabricării lor.

Studiul modului de realizare al diverselor tipuri de legături sau noduri, permite distingerea

unor obişnuinţe legate de aptitudini sau profesii ale făptuitorului. În cazul nodurilor sunt cunoscute

noduri pescăreşti, de tapiţer, noduri chirurgicale, de alpinism, etc. Aceste particularităţi permit

restrângerea sferei suspecţilor cercetaţi.



Microurmele sunt aşa cum le arată şi denumirea cantităţi extrem de mici de material care poate

să facă legătura între o persoană şi prezenţa sa într-un anumit loc la un anumit moment. Există o

axiomă bine cunoscută care menţionează faptul că orice activitate umană lasă urme în mediul

înconjurător. Problema care se pune este ca tehnicianul criminalist să posede abilităţile şi tehnologia

performantă care să îi permită să găsească aceste modificări care să îl conducă la descoperirea

autorului unei infracţiuni.

Cercetarea unor astfel de categorii de urme care pot să aibă origini diferite, vegetale,

animale, minerale, presupune utilizarea unor aparate de analiză extrem de sofisticate, care pot fi

deţinute uneori doar de unităţi de cercetare ştiinţifică. Dintre acestea am putea aminti:

microscoapele electronice, spectografele de diverse feluri, cromatografe diverse, acceleratoare de

particule, vaporizatoare de materiale în vid şi altele.

39


Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi, microurme


1.Care este importanţa microurmelor.

2. Ce urme pot fi găsite pe resturile alimentare.




40


Urme ale incendiilor şi exploziilor

9.1. Introducere



9.3.1. Urme ale incendiilor şi exploziilor


9.1. Introducere

Arderile sunt nişte fenomene fizico-chimice desfăşurate în

prezenţa oxigenului din aer. Incendiile se propagă prin intermediul

flăcărilor, iar combustia diferitelor materiale produce fumul format din

funingini de diferite culori, rezultatul fiind sub forma de zguri sau cenuşi.

Materialele pot fi găsite şi în stare parţial distruse însoţite de diverse

reziduri ale arderilor. Ţinând seama de natura lor, clasificarea incendiilor

o facem în funcţie de cauzele care le-au provocat. Acest lucru este

necesar în cazul în care avem de a face cu provocarea intenţionată a

declanţării unui incendiu, pentru stabilirea vinovăţiei

făptuitorului.Urmele unor astfel de incendii se pot prezenta sub forma

unor resturi ale materialelor şi dispozitivelor folosite la iniţierea

aprinderilor.

Exploziile sunt arderi rapide şi violente cu degajări de căldură şi

lumină urmate de o undă de şoc datorate presiunii. Putem face o

împărţire în exploziile obişnuite cu viteze de ardere între 10-100 de m/s,

de tonaţii cu viteze de ardere între 100-4000 de m/s şi deflagraţii cu

viteze de ardere mult mai mare.

Există două categorii de explozii în funcţie de substanţele care

ard. În cazul în care anumite substanţe (gaz metan, praf de cărbune, făină,

scame textile, rumeguş), se află în concentraţii diferite într-un volum

închis de aer, putem defini un conţinut care creşte până la o aşa numită

limită inferoară, după care definim intervalul de explozie care se întinde

până la o limită superioară a concentraţiei. Peste această limită,

conţinutul de aer este insuficient desfăşurării unei arderi rapide

carecteristici exploziei. În situaţia declanşării accidentale a unei scântei

(aprinderea unei ţigări, un întrerupător defect), într-o incintă a cărei

concentraţie în amestecul exploziv este situat în intervalul de explozie, dă

naştere aşa numitei „explozii difuze”. Urmele acestor explozii sunt

răspândite uniform pe întregul spaţiu afectat, fără să formeze focare

distincte.

Substanţele fabricate intenţionat cu scopul de a produce explozii

sunt denumite explozivi şi au ca şi substanţă primară nitroglicerina.

Evoluţia materialelor militare a condus la apariţia unor variate tipuri de

explozibili cu caracteristici tot mai puternice. Urmele lăsate de o astfel de

„explozie concentrată” , au ca şi caracteristică formarea unui crater în

focarul exploziei, afumările fiind mai intense în apropierea acestuia.

41







– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme incendiilor şi

exploziilor.






Incendiile naturale au cauze care nu ţin de vinovăţia unei

persoane.

1. Electricitatea atmosferică se acumulează la nivelul norilor,

descărcările producându-se prin intermediul trăsnetului care loveşte

obiecte aflate la sol. Precizăm că emisiunea luminoasă este cunoscută

sub denumirea de fulger, iar cea sonoră, ca tunet.

Curentul electric care atinge solul are tensiuni de până la 1000 de

milioane de wolţi, intensităţi de până la 150.000 de amperi, iar

temperaturile la punctul de contact pot ajunge la 10.000 de grade

Celsius.

Datorită temperaturilor foarte ridicate, şi forţei mecanice care se

dezvoltă, apar urme specifice loviturii de trăsnet. Obiectele de fier se

magnetizează, bijuteriile din metale preţioase se volatilizează,

conductorii de cupru din interiorul izolaţiilor dispar, cărămizile şi ţiglele

se topesc la suprafaţă devenind sticloase, pereţii se crapă, copacii sunt

despicaţi. Pe corpul victimelor se observă orificiile de intrare şi de ieşire

a curentului electric, hainele prezentând rupturi şi arsuri iar pielea

prezentând nişte eriteme arboreşcente cu formă de ferigă denumite

„figura de trăsnet”.

2. Radiaţiile solare produc incendii în situaţia în care, destul de

rar, acestea sunt concentrate prin obiecte transparente (plastic, sticlă,

rareori gheaţa), ce joacă rolul unor lentile convergente. Esenţial este ca

42

focarul în care se concentrează razele să fie situat pe nişte materiale uşor combustibile.

În mod obişnuit, se poate observa o intensitate crescută a urmelor sub formă de pulbere sau

pastă în zona unde s-a aflat focarul obiectului care s-a comportat ca o lentilă. În circumstanţe

obişnuite, de cele mai multe ori, aceste incendii nu se propagă pe distanţe foarte mari, ele de multe

ori stingându-se de la sine.

3. Autoaprinderile apar datorită unor procese chimice de oxidare a unor substanţe în stare

pulverulentă. Astfel de situaţii sunt întâlnite în depozitele de cărbuni, uneori chiar în zăcămintele

unde pe fisuri se formează cantităţi mari de pulbere ce oferă suprafeţe mari de contact oxigenului

din aer. În acest sens, depozitele de negru de fum spre exemplu, trebuie mutate prin lopătere, în aşa

fel încât particulele să nu rămână mult timp în contact cu aerul. Alte situaţii similare, pot fi întâlnite

la depozite de hidrocarburi care stau mult timp nemişcate. Moleculele de la suprafaţa lichidelor în

contact cu oxigenul, se pot autoaprinde.

Alte materiale se autoaprind datorită fermentaţiei, rezultată în urma unor procese biologice.

Fânul depozitat în stare umedă poate să ajungă într-o astfel de situaţie.

Mai există alte substanţe deosebit de instabile la contactul cu aerul, cum ar fi magneziul,

fosforul alb, pulberea de zinc, unele îngrăşăminte cum sunt superfosfaţii în amestec cu gunoiul de

grajd sau cu motorina.

Un astfel de incendiu, este destul de greu de stăpânit de stins, datorită faptului că focarul

este situat uneori în profunzimea depozitului de material. Degajările de monoxid de carbon sunt

foarte periculoase pentru personalul care lucrează în zonă, în unele situaţii fiind necesară sigilarea

depozitului astfel încât să-i fie întreruptă alimentarea cu oxigen.

. Incendiile accidentale au cauze extrem de variate şi de obicei sunt datorate neglijenţei

umane. Ca şi exemple, putem menţiona instalaţiile improvizate la aparatura electrică, manipularea în

apropierea unor surse incandeşcente a hidrocarburilor, aruncarea la întâmplare a resturilor

incandeşcente cum sunt mucurile de ţigară, lăsarea copiilor nesupravegheaţi împreună cu surse de

aprins focul. O cauză accidentală frecvent întâlnită este cea în care se transportă hidrocarburi în

recipiente de plastic care acumulează prin frecare sarcini electrice statice, ce pot da naştere la

scântei.

Urmele create sunt specifice, respectiv la instalaţiile electrice se poate observa fenomenul de

perlare al capetelor conuctorilor electrici fixaţi necorespunzător, izolaţii carbonizate datorită

încălzirii excesive, urme de fum de forma literei V deasupra prizelor sau întrerupătoarelor montate

deefectuos. Pe corpul uman se poate observa urma trecerii curentului electric sub formă de

depresiuni şi pergamentări ale pielii, leziuni ce reproduc forma conductorului electric cunoscute sub

denumirea de „marca electrică”.

Organismele umane prezintă urme specifice arsurilor de diferite grade, în primul rând pe

părţile neacoperite cu îmbrăcăminte, iar cadavrele carbonizate prin contractarea muşchilor, ia o

formă cunoscută sub denumirea de „poziţia pugilistică” (a boxerului).

Incendiile intenţionate fac obiectul cercetării criminalistice a cauzelor care le-au provocat.

Infractorul aplică variate metode de a provoca incendiul, unele fiind metode imediate, altele cu

întârziere. Dintre metodele de provocare a incendiului cu întârziere care să-i permiotă autorului să

işi confecţioneze un alibi amintim:

a) artizanale - o lumânare aprinsă pe o scândurică ce pluteşte pe un vas cu hidrocarburi; un

balon cu benzină pus lângă un bec incandeşcent; o cantitate de hârtie pusă lângă un radiator electric

cu rezistenţă incandeşcentă, etc.. b) dispozitive speciale: fitile de lungimi variabile, dispozitive de tipul ceasurilor sau cronometrelor,

mecanisme cu lentile pentru radiaţiib solare, dispozitive de lovire a unor amestecuri pirotehnice, etc..


Incendii naturale, accidentale şi intenţionate

Explozii concentrate şi difuze.

43


1.Care sunt cauzele incendiilor accidentale?


Care sunt categoriile de urme ale exploziilor?


LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012



44

Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

10.1. Introducere



10.3.1. Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

10.4. Îndrumător pentru autoverificare.

10.1. Introducere

Balistica judiciară este acea ramură a criminalisticii care

elaborează metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor

de foc de mână sau de umăr, a muniţiilor acestora şi a urmelor

împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras, a celui care a

utilizat-o şi a modului cum s-a comis infracţiunea.

Orice armă de foc are destinaţia de a expulza un proiectil spre o

ţintă oarecare. Ca părţi componente principale ale unei arme de foc,

distingem:

A. Ţeava – un cilindru de oţel special care asigură direcţia ce va

fi urmată de proiectil. Materialul din care este confecţionată ţeava trebuie

să fie rezistent la frecare, presiuni şi temperaturi ridicate.

B. Mecanismul de tragere – compus din piese fixe şi mobile

metalice (închizător, trăgaci, cui percutor, camera de explozie, gheară

extractoare, ejector ş.a.) care permit alimentarea cu muniţie, iniţierea

focului de armă şi evacuarea tubului ars.

– Patul sau mânerul – are rolul de a permite utilizarea

convenabilă a armei.

Ţinând seama de evoluţia armelor de foc, vom avea în vedere

echiparea diverselor modele de armament cu mecanisme de dare a

focului, sisteme de alimentare cu muniţie sau dispozitive accesorii de

ochire de o complexitate variabilă.

Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni

desfăşurate manual sau automat în funcţie de tipul armei de foc. Prima

constă în introducerea cartuşului în camera de explozie, unde este blocat

prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează

cuiul percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară

a cartuşului. Pulberea din tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde

foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze cu presiuni de pâna la

4000 de bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie,

presiunea va împinge proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura

posibilitate de destindere a gazelor. Ultima operaţiune presupune

extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de

deblocarea închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează

urme ale pieselor fixe sau mobile ale mecanismului de tragere pe tubul

cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil, urme deosebit de utile

pentru cercetarea criminalistică.

Armele de foc pot să fie clasificate după mai multe criterii: după

modul de funcţionare, construcţia ţevii, calibru, destinaţie fiecare criteriu

având importanţă în definirea tipului de armă.


45







– studenţii vor putea să definească termeni precum: balistică, armă de

foc, muniţie.

studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor

studiaţi;




Succesiunea operaţiunilor desfăşurate în interiorul armei şi

factorii ce acţionează asupra proiectilului pe această durată constituie

obiectul de studiu al balisticii interioare.

În continuare de la momentul părăsirii ţevii pâna când proiectilul

atinge ţinta, sau cade datorită pierderii totale a energiei sale cinetice,

vom discuta din punctul de vedere al balisticii exterioare. Presiunea

dezvoltată de arderea rapidă a pulberii îi imprimă proiectilului o viteză

iniţială la momentul părăsirii ţevii care poate atinge valori de peste 1000

m/s. Deplasarea liberă a proiectilului poartă numele de traiectorie şi este

influenţată, ca formă şi distanţa parcursă, de rezultanta compunerii a trei

forţe principale: energia cinetică ce propulsează proiectilul opozabilă

forţei de frecare cu aerul şi acceleraţiei gravitaţionale corespunzând

masei proiectilului. Rezultatul acestei interacţiuni este reprezentat de o

fază ascendentă a traiectoriei - asimilabilă unei drepte, în care energia

fiind foarte mare, proiectilul parcurge o distanţă apreciabilă cu deviaţii

minime de la direcţia iniţială, şi o fază descendentă - cu un aspect curbat

pronunţat, în care energia epuizându-se, datorită frecării şi gravitaţiei,

proiectilul ajunge în final pe sol. În acest context, legat de parcursul unui

proiectil, putem defini bătaia maximă ca fiind distanţa maximă la care

acesta poate ajunge şi bătaia eficace distanţa până la care intrarea în

contact poate provoca răni unui organism. Se poate deci constata că

bătaia eficace depinde de o anumită limită a energiei cinetice pe care o

posedă proiectilul la un moment al parcursului său şi este influenţată

deasemenea şi de secţiunea acestuia.

46

În situaţia contactului sau pătrunderii unui proiectil într-un obiect sau organism, efectele

acestui fapt şi diferitele posibilităţi de manifestare ale acestuia sunt studiate de către balistica

terminală.

Muniţiile armelor de foc sunt denumite cartuşe şi se deosebesc între ele în funcţie de

caracteristicile constructive ale canalului ţevii cărora le sunt destinate, după calibrul acestora sau

după destinaţia specifică unei arme.

I. Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită sunt diferite ca formă, volum (în sensul cantităţii de

pulbere conţinute) şi calibru. Părţile componente principale sunt:

A. Glonţul sau proiectilul este situat în partea frontală a cartuşului şi prin expulzarea sa pe

gura ţevii este îndreptat spre ţinta aleasă de utilizatorul armei. Gloanţele au o greutate mare în raport

cu volumul lor, scopul lor fiind distructiv. Deasemenea distanţele la care ajung şi viteza lor sunt

influenţate de acest raport, dar şi de o formă aerodinamică.

Materialul utilizat iniţial pentru confecţionarea gloanţelor a fost plumbul, dar datorită

maleabilităţii crescute ale acestui material deformările la incidenţa obiectelor dure împiedică

penetrarea lor. Ţinând seama de acest aspect gloanţele se confecţionează cu un înveliş mai dur,

respectiv un miez de plumb cămăşuit cu alamă sau alte aliaje mai dure. Există şi gloanţe cămăşuite

cu oţel sau confecţionate în întregime din oţel (cu putere de pătrundere crescută), gloanţe explozive

(interzise de convenţiile privind muniţia de război), gloanţe trasoare (prevăzute cu o cantitate de

material pirotehnic pentru reglarea dinamică a tirului), etc.

Partea de la bază a glonţului este cilindrică sau uşor tronconică pentru a permite sertizarea sa

în partea superiară a cartuşului, dar în partea superioară se subţiază luând o formă ogivală necesară

îmbunătăţirii calităţilor sale aerodinamice şi a puterii de pătrundere.

B. Tubul cartuşului este confecţionat din alamă sau un alt aliaj metalic care presupune un

oarecare grad de elasticitate, astfel încât după darea focului şi expulzarea proiectilului să poată fi

extras uşor din camera de explozie a armei. Forma sa este cilindrică, uneori îngustată ca diametru în

partea superioară, deschisă, unde este sertizat proiectilul. Partea inferioară, închisă, are de obicei

strunjit un canal pe exterior sau este mai proeminentă ca diametru, delimitând rozeta. Scoaterea

tubului ars se face de către gheara extractoare care se agaţă de marginea inferioară a tubului,

respectiv în canalul exterior.

C. Capsa de iniţiere sau detonantă este situată în centrul rozetei sau la unele tipuri de

muniţie sub forma unui inel pe circumferinţa rozetei. Spre exterior capsa este acoperită de un înveliş

metalic subţire uşor deformabil. Spre interiorul tubului comunică prin unul sau mai multe canale ce

sunt închise de o foiţă subţire de staniol. Încărcătura de iniţiere este constituită dintr-un amestec ce

conţine fulminat de mercur sau stifnat de plumb, substanţe care se aprind datorită şocului mecanic

produs de lovitura cuiului percutor. Flacăra străpunge foiţa de staniol şi iniţiază aprinderea

încărcăturii principale, de azvârlire, din interiorul tubului.

D. Pulberea sau praful de puşcă, constituie încărcătura care prin ardere produce o mare

cantitate de gaze, a căror presiune pune în mişcare proiectilul expulzându-l pe gura ţevii. Praful de

puşcă este cunoscut în Orient de 1500 de ani, dar în Europa a pătruns doar în secolul XIII. Pulberea

clasică are o ardere mai lentă este mai neomogenă şi degajă o cantitate mare de reziduuri fiind

cunoscută ca pulbere neagră sau cu fum; este constituită dintr-un amestec de salpetru (azotat de

potasiu), sulf şi cărbune. Pulberile moderne sunt mai omogene, nu sunt sensibile la umezeală, ard

mai rapid şi dezvoltă presiuni mult mai mari fiind denumite pulberi coloidale sau fără fum; sunt

amestecuri bazate pe compuşi ai piroxilinei şi nitroglicerinei coloidale.

II. Cartuşele armelor cu ţeavă lisă prezintă unele distincţii ale componentelor faţă de cele

discutate anterior.

A. Proiectilul poate fi unic (bilă, breneke) sau multiplu, respectiv o încărcătură de sfere de

plumb sau aliaje ale acestuia. Dacă au diametru sub 5,5 mm sunt denumite alice, iar dacă sunt mai

mari se numesc mitralii.

B. Tubul cartuşului poate fi confecţionat şi din carton presat sau plastic dar rozeta este

întotdeauna metalică.

47

C. Capsa de iniţiere are acelaşi rol şi amplasament ca şi în cazul anterior.

D. Pulberea utilizată este de obicei cea neagră, cu fum.

E. Bura are rolul de a separa pulberea de proiectilele multiple – alice sau mitralii. Bura

clasică este confecţionată din pâslă, uneori hârtie sau cârpe – în cazul reutilizării tubului. Cartuşele

moderne au în partea superioară un „păhărel” de plastic ce conţine alicele, al cărui „picior” face

separarea de pulbere.

F. Rondela are rolul de a închide gura tubului. Clasic era confecţionată din carton presat,

cartuşele moderne având presate spre interior marginile superioare ale „păhărelului” de plastic ce

conţine alicele.

Spre deosebire de muniţia armelor cu ţeavă ghintuită, uneori se practică refolosirea tuburilor

de muniţie pentru arme cu ţeavă lisă, prin reumplerea lor cu pulbere, proiectile şi înlocuirea capsei

de iniţiere.



Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni desfăşurate manual sau

automat în funcţie de tipul armei de foc. Prima constă în introducerea cartuşului în camera de

explozie, unde este blocat prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează

cuiul percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară a cartuşului. Pulberea din

tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze cu

presiuni de pâna la 4000 de bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie, presiunea va

împinge proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura posibilitate de destindere a gazelor. Ultima

operaţiune presupune extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de deblocarea

închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează urme ale pieselor fixe sau mobile ale

mecanismului de tragere pe tubul cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil, urme deosebit

de utile pentru cercetarea criminalistică.

Din punct de vedere al importanţei criminalistice menţionăm clasificarea:

După suprafaţa canalului ţevii, armele sunt cu ţeavă lisă (netedă) şi cu ţeavă ghintuită. Din

prima categorie fac parte în general armele confecţionate până la mijlocul sec. XIX, puştile de

vânătoare, unele arme de tir şi de semnalizare.

Ţevile ghintuite prezintă în secţiune transversală o succesiune de goluri şi plinuri, respectiv

nişte canale, ce parcurg întreaga lungime răsucindu-se sub formă de spirală. Canalul unei ţevi

ghintuite imprimă proiectilului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe longitudinale. O astfel de

mişcare elicoidală asigură o stabilitate crescută proiectilului, o bătaie mai lungă respectiv o precizie

mai mare.

Dimensiunea secţiunii unei ţevi este definită de calibru care este caracterizat diferit în

funcţie de tipul de canal interior al ţevii. La armele cu ţeavă ghintuită calibrul reprezintă distanţa în

mm între două plinuri opuse (în cazul numărului par de ghinturi) sau între un plin şi golul opus (în

cazul numărului impar de ghinturi). La armele cu ţeavă lisă calibrul se defineşte printr-un număr

abstract invers proporţional cu diametrul real al ţevii. Practic se consideră că dintr-o cantitate de un

funt de plumb (aproximativ 0,5 kg) se pot turna un număr diferit de sfere egale ca diametru. Astfel

ţeava lisă care are diametrul egal cu cel al unei sfere făcute din a patra parte dintr-un funt de plumb

este de calibrul 4 corespunzând unui calibru de 24 mm al unei ţevi ghintuite, iar un diametru egal cu

cel al unei sfere făcute din a douăzecea parte a aceleiaşi cantităţi de plumb este de calibrul 20

corespunzând unui calibru de 16 mm al unei ţevi ghintuite.


balistică judiciară, armă de foc, muniţie.


48

1.Care este definiţia armei de foc.

2.Ce moduri de funcţionare cunoaşteţi.


Elementele constitutive ale muniţiei




49


Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică

11.1. Introducere



11.3.1. Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică


11.1. Introducere

Aspectul şi caracteristicile urmelor descoperite pe corpurile atinse

de loviturile armelor de foc variază în funcţie de factorii principali şi

factorii suplimentari ai împuşcăturii. În literatura de specialitate urmele

împuşcăturii sunt clasificate şi descrise sub diferite denumiri în funcţie de

factorii cauzatori.

Astfel, unii autori români fac o împărţire în factori primari

determinaţi de acţiunea directă a proiectilului şi factori suplimentari

determinaţi de acţiunea pulberii, a compoziţiei capsei şi a reziduurilor de

pe ţeavă, alţii adoptă o împărţire în urme principale enumerate ca urme

de perforare şi ieşire a glonţului, urme de pătrundere, urme de ricoşare,

proiectile, tuburi, capse, obiecte purtătoare ale urmelor create de piesele

armei şi urme secundare rezultat al unor factori suplimentari, alţii decât

proiectilul; o altă opinie prezintă problematica sub forma expertizei

urmelor principale ale tragerii datorate glonţului şi expertizei urmelor

secundare ale tragerii datorate factorilor secundari, pentru ca într-o altă

prezentare urmele împuşcăturii să fie clasificate în urmele proiectilului în

corpul uman, urmele în funcţie de distanţa de tragere, urmele create de

glonţ pe diverse obiecte, urmele tragerilor de la distanţă mică şi urmele

tragerilor cu arme de foc cu alice şi mitralii.

In literatura străină de specialitate urmele împuşcăturii sunt tratate

oarecum diferit, respectiv sunt abordate distinct problemele legate de

reziduurile tragerii, distanţa faţă de ţintă şi problemele legate de aşa

numita balistică terminală sau lezională, ori modalităţile de examinare a

reziduurilor rămase pe diferitele corpuri

În această lucrare din raţiuni strict didactice, vom ordona

diferitele categorii de urme ale împuşcăturii în funcţie de factorii

cauzatori ai urmelor şi de distanţa între locul de tragere şi corpul lovit de

proiectil. În acest fel urmele create numai pe obiecte situate la distanţe

relativ mici faţa de gura ţevii şi datorate unor alţi factori decât proiectilul

vor fi considerate urme secundare, iar cele care rămân pe obiecte situate

la o distanţă oarecare, dar create de către acţiunea proiectilului sau de

substanţe provenind de la suprafaţa acestuia, le vom defini ca urme

primare. Se poate observa că vom considera urme primare cele prezente

pe obiecte lovite de proiectil indiferent de distanţa faţă de gura de foc, pe

când cele secundare vor fi găsite doar pe obiecte aflate la distanţe mici,

nu întotdeauna lovite de proiectil, deci datorate unor alţi factori care nu

se pot manifesta peste o anumită limită de distanţă.

50







– studenţii vor putea să definească termeni precum: balistică, armă de

foc, muniţie.


studiaţi;




Clasificarea urmelor împuşcăturii va fi astfel:

A. Urme primare - datorate factorului principal – glontele (sau

proiectilul), sunt prezente pe corpul lovit indiferent de distanţa dintre

gura de foc şi ţintă.

A1. Orificiul de intrare caracterizat de sintagma „minus

ţesut”, respectiv proiectilul antrenează ţesuturi de la suprafaţă spre

interior pe direcţia sa de înaintare. Forma sa circulară este apropiată ca

dimensiune de calibrul proiectilului, cu variaţii ale dimensiunii legate de

natura şi consistenţa corpului lovit. În cazul când proiectilul loveşte un

corp după un ricoşaj prealabil, situaţia în care nu-şi continuă drumul cu

vârful îndreptat înainte rotindu-se în jurul propriei axe longitudinale,

forma orificiului de intrare poate fi a unei secţiuni oarecare

corespunzând unghiului sub care proiectilul, ce se rostogoleşte, atinge

ţinta.

A2 Canalul de pătrundere este reprezentat în principiu

de un traseu rectiliniu, continuare a traiectoriei proiectilului în interiorul

corpului lovit. Trebuie să avem în vedere faptul că unda de şoc

corespunzătoare energiei proiectilului produce o cavitate temporară de

dimensiuni mai mari decât cavitatea remanentă, în interiorul unui corp

caracterizat de o oarecare elesticitate parcurs de către proiectil. Efectele

cavităţii temporare la nivelul corpului uman se manifestă ca distrugeri

ale ţesuturilor şi ruperi ale vaselor de sânge din vecinătatea canalului

51

propriu-zis. În interiorul obiectelor canalul de pătrundere are secţiunea sub forma unui trunchi de

con cu baza mică reprezentată de orificiul de intrare. Există posibilitatea ca proiectilul să fie deviat

în interiorul unui corp şi canalul să aibă în consecinţă un traseu neregulat, sau, în cazul fragmentării

proiectilului în interiorul corpului, de la un anumit punct să constatăm prezenţa mai multor canale ce

se continuă pe direcţii diferite. În cazul în care proiectilul sau fragmentele de proiectil nu mai au

suficientă energie ele pot să rămână în interiorul corpurilor lovite, în aceste situaţii avem canale de

pătrundere închise sau oarbe.

A3 Orificiul de ieşire are de obicei un diametru mai mare decât calibrul proiectilui,

marginile sale fiind răsfrânte spre exterior. Acest aspect apare datorită pierderii de energie în

interiorul corpului, scăderii vitezei de rotaţie în jurul propriei axe pâna la o schimbare a modului de

deplasare, în sensul înaintării prin rostogolire, ceea ce duce la deformări prin împingere şi smulgere

a materialului pe o suprafaţă mai mare decât cea corespunzând calibrului propriu-zis, la părăsirea

corpului străpuns. Smulgerea de material poate fi constatată şi la orificiul de ieşire dintr-o placă de

lemn, fibrele fiind desprinse în sensul ieşirii proiectilului.

A4 Inelul de ştergere – această categorie de urme apare sub forma unor depozite,

mai mult sau mai puţin consistente, depuse circular în jurul orificiului de intrare, constituite din

impurităţi şterse de pe suprafaţa exterioară a glontelui. Materialele antrenate de proiectil le suprafaţa

sa pot proveni din uleiul de armă întrebuinţat la întreţinerea ţevii, din depunerile de praf sau rugina

din interiorul ţevii ori chiar din fragmente alogene recoltate de proiectil pe timpul parcurgerii

traiectoriei pâna la ţintă. Examinarea consistenţei inelelor de ştergere, în cazul unui corp atins de

mai multe lovituri provenind de la aceeaşi armă, permite determinarea ordinii focurilor care s-au tras

asupra unor zone diferite ale aceluiaşi corp.

A5 Inelul de metalizare – format din particole metalice desprinse din stratul exterior

al proiectilului datorită acţiunii ghinturilor şi chiar particole metalice, antrenate datorită frecării

intense, din materialul interior al ţevii armei de foc; aceste particolele metalice semidesprinse din

cămaşa proiectilului sau lipite pe aceasta sunt depuse circular în jurul orificiului de intrare într-un

material mai dur (ţesutul osos din interiorul corpului uman). Inelele de ştergere şi metalizare se pot

suprapune dacă glontele întâlneşte, ca prim contact, un obiect de duritate crescută (o coală de tablă

metalică).

Urme primare le putem considera şi pe cele care apar la nivelul colilor de sticlă străpunse de

proiectil. Astfel putem distinge fisuri concentrice în jurul orificiilor care apar în situaţia vitezelor

mari de pătrundere, însoţite şi de fisuri radiale, în cazul unei viteze mai scăzute a proiectilului .

B. Urme secundare – datorate unor factori suplimentari, alţii decât proiectilul, se întâlnesc

numai pe corpurile aflate la distanţe relativ mici faţă de locul de unde s-a tras.

B1 Inelul de contuzie datorat factorului suplimentar reculul. Apare sub forma unei

echimoze circulare, corespunzătoare conturului ţevii armei de foc. Tendinţa de echilibra efectul de

retragere al armei, în momentul expulzării proiectilului, conduce la reacţia involuntară de a împinge

arma spre înainte cauzând astfel o contuzie. Această categorie de urme apare doar în cazul tragerii

cu arma lipită de corp sau de la 1-2 cm.

B2 Ruperi (sfâşieri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor – datorate factorului suplimentar

presiunea gazelor rezultate în urma arderii pulberii, gaze care împing proiectilul spre exterior.

Când gura ţevii se află la distanţe mici, sub 5 cm, faţă de corpul lovit de proiectil, gazele pătrund în

interiorul corpului având încă o formă relativ cilindrică corespunzătoare condiţiilor restrictive

impuse de deplasarea în interiorul cilindric al ţevii. Brusc, dispărând constrângerea reprezentată de

cilindrul de oţel al ţevii, se manifestă fenomenul de destindere, respectiv egalizarea presiunii de

câteva zeci sau sute de atmosfere a gazelor cu presiunea normală a atmosferei terestre. Prin urmare,

gazele ies violent din interiorul corpului spre exteriorul cu presiune scăzută, determinând sfâşieri

ale ţesuturilor şi ţesăturilor pieselor de îmbrăcăminte, ruperi cu aspect de cruce sau stea.

Dimensiunile orificiului devin implicit mai mari, marginile sunt răsfrânte în afară, şi, dacă nu ţinem

seama de prezenţa celorlalte categorii de urme secundare, un astfel de orificiu de intrare are

aspectul unui orificiu de ieşire.

52

B3 Arderi (pârliri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor - datorate factorului suplimentar

temperatura ridicată (flacăra de la gura ţevii) a gazelor expulzate. Gazele rezultate în urma unui

proces de ardere rapidă a pulberii au temperaturi ridicate. Oxigenul din aerul de la extremitatea ţevii

se aprinde contribuind la formarea flăcării de la gura ţevii, care, la distanţe variabile în funcţie de

cantitatea şi calitatea pulberii, produce pârliri ale firelor de păr sau ale tegumentelor (pergamentarea

pielii) sau materialelor aflate la distanţe de 10 – 15 cm.

B4 Tatuajul împuşcăturii - datorat factorilor suplimentari particole incandescente

sau în stare semiarsă de pulbere. Arderea pulberilor negre inferioare nu se desfăşoară cu aceeaşi

viteză în întreaga masă a încărcăturii, prin urmare o anumită cantitate de particole incandescente sau

semiarse există în curentul de gaze arse ce însoţeşte proiectilul. Aceste particole pătrund în interiorul

epidermei formând aşa numitul „tatuaj” al împuşcăturii, dispus circular în jurul orificiului de intrare

în corpuri situate la distanţe sub 30 cm faţă de extremitatea liberă a ţevii.

B5 Manşonul de afumare - datorat factorilor suplimentari particole arse de

pulbere (reci). Cantităţi variabile (funcţie de cantitatea şi calitatea pulberii) de particole arse, reci,

sunt expulzate pe direcţia de tragere. Aceste reziduuri se depun sub forma unui manşon de afumare

pe corpuri aflate la distanţe de până la câteva zeci de cm faţă de locul tragerii. Forma manşonului

este specifică unghiului sub care se afla ţeava faţă de corpul lovit, iar consistenţa sa variază în

funcţie de distanţă, cantitatea şi calitatea pulberii din încărcătura de azvârlire.

Reziduuri ale tragerii pot fi întâlnite nu numai pe corpurile atinse de împuşcătură, ci şi pe

mâinile sau faţa trăgătorului în funcţie de modelul de armă folosit.

O categorie aparte de urme ale împuşcăturii sunt urmele de ricoşeu, caracterizate de

lungime, profunzime şi unghi (sau plan) de deviere; valorile acestora variază în funcţie de unghiul

de incidenţă al proiectilului la suprafaţa atinsă, tipul de proiectil şi de consistenţa corpului

intersectat. În aceste situaţii este posibil să fie prezente, alături de urma de ricoşeu, şi unele categorii

de urme secundare ale împuşcăturii în funcţie de distanţa faţă de gura de foc.

C. Urmele tragerii cu alice sau mitralii au caracteristici proprii datorate faptului că

proiectilele multiple se desfăşoară, odată ieşite pe gura ţevii, sub forma unui con cu baza îndreptată

spre ţintă, aşa-numita „împrăştiere”.

În funcţie de raza de împrăştiere a alicelor, de pe suprafaţa unui obiect atins de lovitura

armei de foc, se poate estima distanţa de la care s-a tras. Forma circulară sau elipsoidală a suprafeţei

de împrăştiere a alicelor, oferă informaţii legate de unghiul sub care se afla ţeava faţă de obiectul

lovit. În situaţia tragerilor de la distanţe mici câteva zeci de cm, sau chiar la 1-3 m în cazul ţevilor

choke (ţevi cu diametrul micşorat în partea finală, pentru o grupare mai strânsă a alicelor), orificul

de intrare este unic dar prezintă neregularităţi pe circumferinţă. Pot apărea şi orificii mici, izolate, la

distanţe apropiate de cel central. Datorită dimensiunilor, formei şi greutăţii reduse proiectilele

multiple au energia cinetică mai mică , deci o putere de pătrundere mai redusă, în majoritatea

cazurilor ele rămânând în interiorul obiectului lovit, la capătul unui canal orb de pătrundere.

În general pulberea utilizată la acest tip de muniţie este cea neagră, în urma arderii

degajându-se o cantitate sporită de reziduuri ce se vor depune sub formă de urme secundare pe

obiecte situate la distanţe mai mari, de ordinul metrilor, faţă de cazul pulberii coloidale.



Examinarea armelor, muniţiei, obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii se face în cadrul

expertizei balistice. Aparatura şi metodele utilizate sunt deosebit de variate pornind de la mijloce

optice de mărit până la analize fizico-chimice de mare complexitate.

Înaintea examinării armei şi a muniţiei propriu-zise se caută şi se ridică orice alte urme prezente

pe suprafaţa acestora cum ar fi urmele de mâini, urme de sânge, urme ale altor substanţe.

Armele sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului, anului de fabricaţie (în

acest sens există metode de reconstituire a seriei îndepărtate prin polizare de pe părţile componente

ale armei). Apoi este verificată starea de funcţionare, gradul de uzură sau integritatea pieselor

53

componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului mecanismului prin gammagrafii).

Se analizează cu ajutorul diferiţilor reactivi chimici sau prin cromatografie compoziţia reziduurilor

recoltate din interiorul ţevii şi a altor cavităţi ale armei.

Gloanţele şi tuburile arse găsite la faţa locului se examinează în două etape. Întâi, li se stabilesc

mărimea, forma, greutatea, numărul, lăţimea şi sensul răsucirii urmelor de ghinturi imprimate pe ele.

A doua etapă a examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu cele rezultate în urma

tragerilor experimentale.

Recuperarea tuburilor se face cu uşurinţă, în schimb recuperarea gloanţelor necesită utilizarea

unor sisteme de capturare nedistructivă şi pe distanţe mult mai scurte decât bataia propriu-zisă a

armei. În acest scop se folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de perdele din cauciuc

sau cilindrii umpluţi cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de dispozitive permit recuperarea

glontelui după distanţe de ordinul câtorva metri, datorită rezistenţei mult mai mari pe care o

întâmpină proiectilul la traversarea acestor materiale, comparativ cu aerul. Materialele parcurse nu

vor crea urme suplimentare pe suprafaţa priectilului şi nu îl vor deforma, ceea ce va permite

examinarea acestuia în condiţii optime.

Există posibilitatea examinării separate a cămăşilor celor două proiectile, dar cele mai bune

rezultate se obţin prin utilizarea microscopului comparator destinat cercetărilor criminalistice de

laborator. La urmele macroscopice se disting numărul ghinturilor, distanţa dintre ele, lăţimea lor,

sensul de răsucire, se poate măsura înclinaţia lor care permite aflarea pasului ghinturilor, toate

acestea fiind informaţii de gen care permit identificarea tipului de armă utilizat. Microurmele, sub

formă de striaţii paralele, create de microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile individuale

ale ţevii şi ele conduc la identificarea armei. La tuburile folosite diametrul, forma şi mărimea sunt

caracteristici de grup, iar microurmele lăsate de camera de explozie pe suprafaţa tubului, ale cuiului

percutor, extractorului, ejectorului constituie elemente individuale şi au aceeaşi valoare la

identificarea armei ca şi microurmele de pe glonţ.

Coincidenţa perfectă, dată de continuitatea liniară, între urmele de pe cămaşa glonţului sau

tubului corp-delict şi urmele de pe cele trase experimental, conduce la concluzia că ambele au fost

trase cu aceeaşi armă. În schimb, necoincidenţa dintre ele, nu poate duce la concluzia că n-au fost

trase cu aceeaşi armă, deoarece în timpul scurs de la comiterea infracţiunii până la descoperirea

armei, aceasta putea să sufere modificări de microrelief şi, astfel, microstriaţiile de pe obiectele

comparate să fie diferite

Prezenţa urmelor factorilor suplimentari poate furniza date despre distanţa de la care s-a tras,

ordinea executării focurilor provenite de la aceaşi armă, unghiul de orientare al ţevii faţă de obiectul

atins şi alte informaţii legate de armă şi muniţia folosită. De menţionat că în cazul tragerii printr-un

obiect folosit ca paravan sau utilizîndu-se dispozitive de tipul amortizorului de sunet, urmele

secundare pot lipsi chiar dacă ţinta s-a aflat la distanţă mică faţă de locul tragerii.

Stabilirea locului, distanţei şi direcţiei de unde s-a tras constituie o sarcină importantă a

criminalistului. În principiu se porneşte de la aspectul general al locului faptei, se iau în consideraţie

caracteristicile resturilor de muniţie descoperite care oferă informaţii despre tipul de armă utilizat,

urmele împuşcăturii primare, secundare sau de ricoşeu şi se are în vedere şi posibilitatea ca

proiectilul să se fi aflat fie în faza ascendentă fie în cea descendentă a traiectoriei sale. Toate aceste

date interpretate coerent pot conduce la aflarea poziţiilor părţilor implicate, chiar a reconstituirii

întregului „film” al desfăşurării faptelor.


Expertiză balistică


1.Ce obiective are o expertiză balistică.

54


1. Categorii de urme secundare ale împuşcăturii.





Cercetarea criminalistică a actelor scrise

55

12.1. Introducere



12.3.1. Cercetarea criminalistică a actelor scrise


12.1. Introducere

Pentru determinarea actelor nedatate sau cu dată falsă, trebuie să

se examineze caracteristicile puse în evidenţă de către suportul scriptural

şi material folosit la scriere.

Se cunoaşte că hârtia din paie, fabricată înainte de anul 1940 era

de foarte slabă calitate şi se folosea, de regulă, pentru împachetat. Hârtia

din pulpă de lemn a fost obţinută după anul 1856, însă era de calitate

inferioară. Abia după 1930 a fost obţinută hârtia kraft, albită, de bună

calitate.

Materialele de umplutură din care fac parte talcul, creta, ipsosul,

barita etc. se introduc în masa de hârtie pentru umplerea golurilor dintre

fibre şi pentru a-i da greutate, iar coloranţii se adaugă în procesul

tehnologic, cu scopul de a da hârtiei o anumită culoare. Prezenţa

substanţelor de umplere şi a coloranţilor se determină prin analiză micro-

chimică şi prin reacţii asupra cenuşii obţinute prin arderea eşantionului

cercetat. Rezultatele acestor analize pot ajuta la stabilirea timpului când

hârtia fost aplicată şi, în funcţie de aceasta, la perioade aproximative în

care a fost întocmit actul cercetat. Schimbarea nuanţei de culoare a

hârtiei ca urmare a îngălbenirii pe măsura trecerii timpului, variază în

funcţie de compoziţia ei şi de condiţiile de păstrare. Hârtia care conţine

masă lemnoasă se îngălbeneşte mai repede decât cea fabricată din fibre

textile. Hârtia păstrată în loc închis, ferit de lumină şi alţi agenţi fizico-

chimici se îngălbeneşte într-un ritm mult mai lent decât cea păstrată în

loc deschis sau în prezenţa unor altfel de agenţi. Îngălbenirea, fragilitatea

hârtiei, ruperea părţilor pliate, dantelarea marginilor, nu sunt întotdeauna

semnificative în privinţa vechimii documentului, deoarece acesta putea fi

întocmit recent pe o hârtie învechită sau aspectul de învechire putea fi

creat artificial. În asemenea situaţii informaţiile obţinute de organele de

urmărire penală sunt de mare importanţă.

Cu ocazia analizării hârtiei se studiază şi filigramul, urmărindu-se

forma şi felul cum a fost realizat, elemente care, de asemenea, pot

conduce la stabilirea perioadei când a fost fabricată.

Şi substanţele de scriere pot oferi indicii cu privire a constatarea

vechimii actelor. Trebuie precizat însă că nu toate substanţele de scriere

oferă aceleaşi posibilităţi, de exemplu, trăsăturile executate cu creionul

de grafit, creioanele colorate sau prin intermediul hârtiei copiative nu

prezintă în timp modificări importante.

Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi

implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efect

înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.


56







– studenţii vor putea să definească termeni precum: documente scrise,

material suport, material de scris.


studiaţi;




Determinarea caracteristicilor materialului suport şi a substanţei

cu care au fost scrise sau tipărite documentele.

Examinarea are ca obiect compoziţia pastei hârtiei, precum şi

proprietăţile ei fizice: grosime, rezistenţă, ori alte proprietăţi

determinate de procesul tehnologic de fabricaţie.

Dintre proprietăţile fizice fac parte, de asemenea: culoarea,

gradul de absorbire a radiaţiilor ultraviolete şi în special a radiaţiilor

infraroşii. Grosimea hârtiei se măsoară cu micrometrul. Culoarea se

compară direct ori prin metoda spectrofotometriei şi a fotografiei

separatoare de culori.

Cele mai veridice date, care fac posibilă determinarea

apartenenţei de gen a hârtiei, se pot obţine prin analizarea compoziţiei

sale.

În compoziţia hârtiei intră diferite tipuri de substanţe fibroase:

celuloză, masă lemnoasă, fibre de bumbac etc., care alcătuiesc baza

hârtiei. La acestea se adaugă substanţele de umplutură, care dau hârtiei

densitate, netezime, şi greutate, diferite minerale (talc, cretă, ghips etc.)

şi coloranţi, care dau hârtiei culoarea albă ori o altă culoare, substanţe

de încleiere: colofoniu, amidon, caseină etc.

Variatele sortimente de hârtie conţin diferite substanţe fibroase,

de umplutură, de încleiere, precum şi coloranţi. Descoperirea acestor

substanţe, prin metode de examinare microscopică şi prin analiza

chimică, face posibilă determinarea sortimentului sau a speciei hârtiei.

Faţă de datele obţinute prin aceste metode, examinarea culorii, grosimii

şi luminescenţei furnizează caracteristici suplimentare, care confirmă

concluzia la care s-a ajuns.

57

Dacă hârtia supusă examinării este prevăzută cu liniatură sau cu o reţea de protecţie, se

ia de asemenea în consideraţie coincidenţa formei liniaturii, a culorii, desenului şi a culorii

reţelei de protecţie.

În ceea ce priveşte expertiza criminalistică a cernelurilor, trebuie precizat că aceasta

se impune ori de câte ori este necesar să se stabilească diferenţele dintre tipurile de cerneală

întâlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziţia cernelurilor

sau a tuşurilor folosite în contrafacerea de cecuri sau alte hârtii de valoare etc..

Compoziţia cernelurilor, ca de altfel a tuturor materialelor folosite la scriere, este

deosebit de variată, cu toate că, în prezent, asistăm la o anumită uniformizare a ei2.

În compoziţia cernelurilor intră diverşi coloranţi, mai frecvent fiind utilizaţi coloranţii

organici, precum şi alte substanţe care asigură fluiditatea şi fixarea cernelii în masa hârtiei.

Coloranţii organici pot fi acizi sau bazici, cei acizi asigurând o fixare mai bună prin migrarea în

masa hârtiei. Aceste ultime elemente servesc la transportarea coloranţilor, la solubilizarea şi,

respectiv, uscarea lor după scriere (ne referim aici, la cerneala folosită în uzul curent, nu la

aceea folosită în cazul cărţilor de identitate, cecurilor, bancnotelor etc., care o compoziţie

specială).

Examinarea criminalistică de laborator este efectuată prin metode fizice şi chimice

analitice.

Identificarea cernelurilor este posibilă pe baza examinării analitice , fizico-chimice a

compoziţiei sale, cel mai sigur mod de determinare a naturii şi provenienţei sale fiind

examenul comparativ. În acest sens este necesar să se apeleze la colecţiile de cerneluri.

În final, trebuie subliniat faptul că stabilirea vechimii cernelii, aspect analizat în

rândurile precedente, poate viza două aspecte. pe de o parte este vorba, de vechimea ca atare a

cernelii, iar pe de altă parte este vorba de vechimea cernelii pe hârtie. Pentru determinare se

examinează gradul de oxidare a cernelii, stadiul sau pierderea solubilităţii şi, legat de aceasta,

gradul de transferabilitate, nivelul migrării ionilor de cloruri şi sulfuri în masa hârtiei.


Sinteza unităţii de învîţare nr. 12

Ridicarea şi conservarea actelor scrise

Actele se ridică cu penseta sau mănuşi şi se păstrează în pachete (plicuri). Pe plic se

menţionează denumirea actului şi locul ridicării acestuia. Pe cât posibil, actul trebuie păstrat în

plic neîmpăturit. Dacă acest lucru nu este posibil, actul se împătureşte, de preferinţă pe

îndoiturile existente.

Actul nu trebuie scos din plic dacă aceasta nu este necesar, el nu trebuie atins cu mâna,

pe el nu trebuie să se facă nici un semn, nu trebuie să se scrie nimic, nu se coase la dosar, etc.

Este absolut interzisă utilizarea de către anchetator, a unor metode de cercetare şi

examinare, de natură a deteriora sau a modifica aspectul iniţial al actului (încălzire, probe

chimice, umectare, tratarea cu prafuri). Metodele de cercetare de natură să altereze forma sau

conţinutul înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă,

cu aprobarea organului care a dispus expertiza şi numai după fixarea fotografică, de regulă în

culori, a imaginii iniţiale a actului scris.

Necesitatea stabilirii cuprinsului actelor se iveşte în situaţia descoperirii unor bucăţi de

acte rupte. La locul descoperii acestora, în cursul cercetării locului faptei sau percheziţiei se iau

măsuri în vederea adunării tuturor bucăţilor, acestea putând fi împrăştiate sau ascunse în locuri

diferite.

Termeni de reţinut: documente scrise, material suport, material de scris.

2

58


1.cum se stabileşte vechimea unui act scris?


Examinarea criminalistică a suportului unui document




59


Identificarea persoanelor după scrisul de mână

13.1. Introducere



13.3.1. Identificarea persoanelor după scrisul de mână


13.1. Introducere

Investigaţiile în această direcţie urmăresc în primul rând să stabilească lexicul, vocabularul

de care dispune scriptorul. O atenţie deosebită trebuie acordată particularităţilor de limbaj şi

expresie.

La persoanele cu o pregătire superioară, care au citit mult se va întâlnii un bogat fond de

cuvinte, pe când persoanele cu un grad redus de pregătire sau cele care în mod permanent

desfăşoară o activitate în cadrul căreia vorbesc puţin sau deloc şi nici nu scriu prea mult, vor fi

caracterizate, de regulă, printr-un bagaj redus de cuvinte.

Nivelul respectării regulilor scrierii poate fi apreciat, în procesul exminării, ca fiind scăzut

sau ridicat. Această apreciere poate fi făcută în funcţie de numărul şi caracterul greşelilor

gramaticale ce se constată în textul supus examinării.

Aşa, de exemplu, greşelile de ortografie pot fi constatate în

legătură cu nerespectarea regulilor prestabilite de scriere şi

despărţire corectă a cuvintelor, cât şi cu privire la regulile de

utilizare a literelor majuscule; greşelile de punctuaţie se referă la

nerespectarea regulilor e utilizare a semnelor de punctuaţie, iar

greşelile de sintaxă privesc încălcarea regulilor de alcătuire a

propoziţiilor.

Un alt grup de elemente a cărui studiere este în masură să

contribuie la aprecierea respectării regulilor scrierii se referă la

existenţa sau absenţa semnelor de punctuaţie. S-a putut constata că

încălcarea regulilor de punctuaţie se evidenţiază la persoanele cu

un nivel scăzut de pregătire; dimpotrivă în cazul persoanelor ce

posedă un înalt nivel de pregătire, semnele de punctuaţie sunt

dispuse în conformitate cu cerinţele regulilor ortografice. În cazul

celor din urmă din urmă arareori pot fi întâlnite excepţii, care însă

sunt neesenţiale.

S-ar putea spune că stilul este felul (modul) propriu,

individual de a se exprima al unei persoane sau, într-un sens mai

larg, modul propriu de exprimare într-un anumit domeniu al

activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării. Prin

stil se înţelege în primul rând particularitatea limbajului folosit în

exprimare, iar în al doilea rând modul specific unei persoane de a-

şi exprima ideile în scris.

Determinarea particularităţilor stilului depinde de

întinderea textului, de conţinutul şi natura ideilor comunicate de

persoana care l-a întocmit, stabilirea acestei caracteristici nefiind

posibilă într-un act de întindere redusă cum ar fi, spre exemplu, o

chitanţă. Când textul examinat îndeplineşte condiţia cerută pentru

a devenii posibilă stabilirea stilului, este necesar ca şi probele de scris luate în vederea

comparaţiei, să întrunească aceleaşi condiţii, respectiv să aibă un volum suficient.

60

Conţinutul acestei caracteristici este dat de absenţa sau existenţa

alineatelor care, după cum se ştie, servesc pentru separarea anumitor idei

în text.

Există cel puţin două situaţii care constituie cauze ale faptului că

într-un text lipsesc alineatele. În primul rând aceasta se poate datora

împrejurării că persoana nu cunoaşte regula despărţirii ideilor în aliniate,

sau textul fiind prea sărac în idei nu a fost nevoie de utilizarea

alineatelor. În consecinţă, este necesar ca în vederea stabilirii acestei

caracteristici să se verifice conţinutul de idei al textului manuscrisului.







– studenţii vor putea să definească termeni precum: documente scrise,

material suport, material de scris.


studiaţi;




Falsul prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de

falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală şi civilă, ea

realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de

adăugarea altui text, situaţia în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin

substituire.

Prezenţa ştersăturii implică existenţa unora dintre următoarele

modificări ale hârtiei: scămoşarea hârtiei suport, pierderea luciului,

subţierea, afectarea eventualei liniaturi de pe suport, creşterea

porozităţii şi a fragilităţii, colorarea, afectarea grafismelor învechite,

prezenţa unor pete gălbui sau albicioase şi urme ale scrisului anterior.

În cazul în care pe suportul şters s-a depus un scris nou, cu cerneală,

acesta va avea următoarele caracteristici: difuzarea cernelei în locul

61

şters, grosimea superioară şi conturul neuniform al traseelor grafismelor.

Pentru examinarea documentelor alterate prin ştersături, în vederea relevării scrisului

preexistent, se pot folosisurse de raze ultraviolete, care permit punerea în evidenţă a locului

unde s-a produs ştersătura, ca şi a scrisului preexistent, datorită însuşirii ce o au de a fi absorbite

şi reflectate în alt mod decât radiaţiile spectrului vizibil.

Existenţa unora dintre aceste caracteristici demonstrează pe cea a unei manopere de

ştergere. Pentru identificarea scrisului iniţial este necesară stabilirea modalităţii prin care s-a

realizat ştersătura, întrucât, în funcţie de aceasta, se acţionează diferit pentru reevidenţierea

scrisului iniţial.

Scămoşarea se poate pune în evidenţă prin examinări microscopice, sub diferite

unghiuri de lumină, cu care ocazie se pot observa particulele de hârtie dislocate de la locul lor,

aflându-se în neorânduială.

O tehnică de detectare a ştersăturilor, prezentă în literatura de specialitate, este cea a

prăfuirii documentului în locul presupus a fi afectat, cu pulbere fină de grafit. În urma scuturării

documentului, pulberea aderă la locul şters, colorându-l în negru.

O altă tehnică constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei presupus alterată, a unei

picături de benzină (tetraclorură de carbon sau un alt solvent organic). Solventul îşi încetineşte

migrarea când întâlneşte zona afectată, manifestând la început tendinţa de a o înconjura după

care se propagă în cecuri concentrice, marcând locul critic.

Urmele ştergerii pot fi puse în evidenţă şi prin pulverizarea vaporilor de iod pe

suprafaţa documentului presupusă a fi alterată. Astfel, în zona afectată, documentul primeşte o

intensă coloraţie galbenă, specifică, fapt pentru care este necesară fotografierea imediată a lui,

întrucât coloraţia nu durează mult, vaporii de iod dispărând.

Urma lăsată de mina de creion se menţine la suprafaţa hârtiei, creând, doar uneori urme

de apăsare pe verso.Prin radiere, urma de creion poate fi înlăturată parţial sau în totalitate când

după radiere mai rămân fragmente din grafismele ce compuneau scrisul iniţial, acestea pot servi

la descifrarea textului înlăturat, examinarea fiind completată cu iluminarea documentului cu un

fascicul de lumină dirijat.

Scrisul cu creionul prezintă avantajul că lasă trasee de apăsare pe versoul hârtiei.

Identificarea textului se poate realiza prin examinarea sub un unghi de lumină şi fotografierea

documentului sau printr-o uşoară frecţionare a versoului documentului cu hârtie carbon, cu care

ocazie urmele de apăsare mai proeminente se colorează mai intens decât restul suportului. Prin

executarea pozitivării fotografice cu gelatina în sus, obţinem o imagine care ne permite citirea

urmelor de apăsare.

De regulă, minele de creion conţin şi reziduuri de coloranţi. De aceea, un document

şters poate fi umezit cu alcool, care intensifică culoarea. În acest sens, se execută umezirea în

alcool a unei hârtii de filtru ce este aşezată e zona din document supusă examinării. Evaporarea

alcoolului atrage şi micşorarea intensităţii culorii care a fost pusă în evidenţă, impunând

fotografierea imediată.

Pentru identificarea unui scris executat cu cerneală este important ca să stabilim metoda

prin care a fost îndepărtat. În funcţie de mijlocul sau procedeul folosit la îndepărtarea scrisului.

Se acţionează pentru a fi identificat. Examinările trebuie să debuteze cu metode nedistructive

cum ar fi:

fotografierea sub un unghi de lumină incidentă şi

examinarea documentului sub radiaţii ultraviolete sau infraroşii.

Scrisul executat cu cerneală, care are la bază galotanat de fier, poate fi evidenţiat prin

examinarea la radiaţii ultraviolete, datorită schimbării fluorescenţei hârtiei, ca urmare a

prezenţei urmelor de compuşi feroşi. Aceştia schimbă reflectivitatea hârtiei şi sub radiaţiile

infraroşii. Examinările vor fiu continuate prin fotografierea acestor radiaţii.

Problema reevidenţierii scrisului executat cu cerneală şi apoi corodat este deosebit de

importantă. Din multitudinea faptelor comise şi a modalităţilor concrete de finalizare. De aceea

62

experţii criminalişti experimentează mereu noi metode şi mijloace pentru a rezolva aceste

aspecte.

Din metodele cele mai simple, dar eficiente, menţionăm tratarea cu acid citric (sare de

lămâie) dizolvată în apă potabilă a porţiunii din document care prezintă o fluorescenţă

deosebită la examinarea sub radiaţii ultraviolete.

Scrisul executat cu stilou cu bilă prezintă încărcătura sub formă de pastă care are la bază

coloranţi solubili în ulei. Scrisul executat cu pastă poate fi îndepărtat prin tratarea cu soluţii de

hipoclorit, hipermanganat sau cu soluţie compusă din părţi egale de acetonă şi apă.

Relevarea scrisului care a fost executat cu pastă se poate face prin tratarea versoului

documentului, în locul respectiv, cu soluţie de iodină, avându-se în vedere că pe acesta, prin

asemenea scriere, se creează, în mod normal, urme de apăsare (presiune).

În general, urmele de apăsare pot fi evidenţiate prin metoda fotografierii de umbre,

printr-o iluminare unilaterală, tratarea cu unele substanţe pe bază de iod, eficientă fiind şi

pulverizarea vaporilor de iod în zona critică, în funcţie de natura hârtiei suport, putându-se

realiza un mulaj termoplastic, care este fotografiat prin iluminarea cu o singură sursă aşezată

lateral, sub un unghi convenabil.

În aprecierea vechimii unui scris poate fi luată în consideraţie folosirea unor reguli

ortografice şi de punctuaţie neintroduse încă în limbă la data existentă în act. Pot fi întâlnite la

unele persoane diferite cuvinte tehnice, nume de obiecte, de funcţii etc. intrate în circulaţia limbii

numai într-o anumită perioadă şi care nu puteau fi cunoscute înainte.

Impresiunile ştampilei pot fi avute în vedere la aprecierea vechimii actului, cu ele putându-

se stabili fie data confecţionării lor, fie anumite uzuri apărute în timp, prin compararea cu cele

aparţinând aceleiaşi ştampile, aplicată pe acte întocmite la perioade diferite.

Timbrele şi mărcile, în funcţie de data apariţiei lor pot fi, de asemenea, avute în vedere la

stabilirea vechimii actului.



Stabilirea falsului în acte

Falsul material se poate comite atat concomitent cu intocmirea documentului, prin

realizarea unui document in intregime contrafacut, cat si dupa redactarea acestuia printr-o

modificare (alterare) fizica a sa. Notiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva in

mod fraudulos, de a plasmui, de a imita, de a alcatui ceva cu scopul de a ii atribui un caracter de

autenticitate. Având în vedere că scrisul este un fenomen în schimbare, prin examinare se poate

constata, cu ajutorul scrisurilor de comparaţie cărei persoane îi corespunde grafismul în litigiu. De

asemenea, dereglările scrisului, datorate unor afecţiuni ale organismului, pot constitui indicii că

grafismul în litigiu a fost executat într-u anumit interval de timp. Cu cât transformările constitutive

ale scrisului sunt mai accentuate, de la o perioadă la alta, cu atât rezultatul cu privire la data

întocmirii lui va fi mai cert. Alterarea unui inscris consta din denaturarea lui, modificarea

materiala, transformarea continutului, stergerea in orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de

punctuatie, ori folosirea unor procedee de juxtapunere. Desi legea penala nu face deosebire intre

diferitele modalitati de realizare ale falsurilor, referindu - se doar la efectele acestora - falsificarea

- in practica s-a apreciat ca un document poate fi:

1. falsificat - prin modificari partiale aduse unui act autentic,

2. contrafacut - prin producerea unui document in totalitate fals.


fals şi contrafacere


1. Care sunt definiţia şi justificarea acestei forme de reorganizare.

63


Modalităţi de falsificare a documentelor.




64


Înregistrarea penală. Identificarea persoanelor după metoda

portretului vorbit

14.1. Introducere



14.3.1. Înregistrarea penală

14.3.2. Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit


14.1. Introducere

Înregistrarea penală este deosebit de utilă în identificarea

recidiviştilor.

Identificarea după metoda portretului vorbit prin metode clasice

sau computerizate contribuie la reţinerea autorilor de infracţiuni.






– studenţii vor putea să definească termenii utilizaţi;





65


Înregistrarea penală este deosebit de utilă în identificarea recidiviştilor.

Identificarea după metoda portretului vorbit prin metode clasice sau computerizate

contribuie la reţinerea autorilor de infracţiuni.



Identificarea după metoda portretului vorbit


1. Care sunt avantajele înregistrării penale.



Date post:	09-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	gabriela
View:	43 times
Download:	3 times

Criminalistica

Documents