CRESTIN · PDF filepoate părea uşor învechit, mesajul ei nu este la fel. Provocarea pe...

APROAPE

CRESTIN

M A T T H E W M E A D

1 6 6 1

,

Aproape Crestin - Falsul Credincios Demascat

Matthew Mead

2

APROAPE CREŞTIN – Falsul credincios demascat Matthew Mead, 1661

Traducere realizată de Societatea Misionară Coresi, utilizând versiunea din limba engleză „The Almost Christian

Discovered; or, the False Professor Tried and Cast”, de Matthew Mead, aflată în domeniu public (Ediţia Halifax

1788). Cuvântul înainte de Dr. John MacArthur este preluat, cu permisiune, din versiunea în limba engleză a

aceleiaşi cărţi, publicată în 1993 la editura Soli Deo Gloria Publications (Grand Rapids, Michigan, SUA).

Toate drepturile privind ediţia în limba română sunt rezervate. Reproducerea fără acordul scris prealabil al

editorului este interzisă. Transmiterea pe cale electronică sau tipărită este permisă numai dacă este făcută gratuit,

fără scopuri comerciale şi dacă este făcută cu scopul înaintării Evangheliei. Este interzisă utilizarea ca material

oferit cu titlu de bonus în cadrul campaniilor promoţionale pentru alte produse. Pentru detalii, vă rugăm să ne

contactaţi la adresa de mai jos.

Societatea Misionară Coresi

OP 12, CP 40, Bucureşti 1,

ROMÂNIA;

Email: [email protected];

web: www.coresi.org

Fariseii, care erau iubitori de bani,

ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi

îşi băteau joc de El. Iisus le-a zis: „Voi

căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi

înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă

cunoaşte inimile; pentru că ce este

înălţat între oameni, este o urâciune

înaintea lui Dumnezeu”.

Luca 16:15

mailto:[email protected]

http://www.coresi.org/


Matthew Mead

3

Despre Matthew MEAD (1629-1699)

Matthew Mead a făcut parte din generaţia puritanilor englezi târzii, trăind pe

vremea lui Oliver Cromwell, când a şi fost numit curator la Capela Mew, din

Shadwell, localitate situată în apropierea orăşelului Stepney, unde Mead a

predicat apoi multă vreme din viaţa sa.

Mead a fost prieten apropiat al lui John Owen, acesta din urmă fiind cel care l-a

ordinat ca pastor la Stepney, în Decembrie 1971, luându-i chiar locul lui Owen

ca lector la Pinner’s Hall, un colegiu pastoral din Londra.

Mead a fost contemporan şi cu alţi credincioşi care au lăsat în urma lor scrieri

de referinţă pentru lumea creştină. Între aceştia au fost John Bunyan, autorul

binecunoscutei alegorii “Călătoria creştinului”, şi Richard Baxter, unul dintre

cei mai profunzi şi mai practici teologi creştini din toate timpurile.

Richard Baxter a avut o stimă specială pentru Matthew Mead şi pentru lucrarea

lui, “Aproape creştin – falsul credincios demascat”. În carteasa “Ghidul

creştinului” (Christian Directory), Baxter făcea o listă a cărţilor care nu ar

trebui să lipsească din biblioteca oricărui credincios, sigur, în afara

Scripturilor. În această listă, Baxter a considerat că “Aproape creştin” a lui

Mead trebuie considerată drept o carte mai mult decât necesară, încurajându-şi

cititorii să îşi procure cât de multe exemplare îşi pot permite, astfel încât să o

poată dărui şi altora.

În 1674, Mead a fost acuzat pe nedrept, alături de alţi predicatori puritani, de

participare la aşa-numitul “complot de la Rye House”, în care şi-a pierdut viaţa

Lordul William Russel, aşa încât Mead a fost nevoit să se refuziege pentru o

vreme în Olanda. A revenit ulterior în Marea Britanie, dovedindu-şi nevinovăţia,

după care şi-a continuat lucrarea de predicare la Stepney.

Despre impactul avut de cartea “Aproape creştin” a lui Mead în Marea

Britanie, William R. Williams nota în ediţia din 1850 a cărţii că aceasta a fost

folosită de Dumnezeu pentru o perioadă de intensă cercetare printre bisericile

din sudul Angliei, la fel cum s-a întâmplat cu “Pilda celor zece fecioare” a lui

Thomas Shephard în partea de nord a ţării.

Cartea lui Matthew Mead a fost una dintre cele mai bine citite cărţi creştine în

perioada sa în Marea Britanie, şi a fost de-a lungul timpului una dintre cele mai

apreciate şi mai bine vândute cărţi ale Editurii Soli Deo Gloria din SUA, cea

care a reeditat-o în 1993, pentru prima dată după ediţia din 1880.

Ca şi în zilele noastre, abundenţa ereziilor şi creşterea imoralităţii în interiorul

comunităţilor de credincioşi pretinşi ameninţa şi în vremea lui Matthew Mead să

conducă pe unii oameni către a considera că simpla lor pretenţie de a fi creştini

echivalează cu un astfel de statut în mod real, cu statutul de copii ai lui


Matthew Mead

4

Dumnezeu. De aceea, Mead, profund îngrijorat de creşterea ignoranţei faţă de

învăţătura Scripturii în materie de credinţă adevărată, a luat iniţiativa de a scrie

această carte, un adevărat ghid pentru cercetare personală.

Deşi Mead nu şi-a propus să facă o exegeză biblică a unora din pasajele

Scripturii selectate pentru a fixa ideea centrală a cărţii sale, totuşi importanţa

copleşitoare a subiectului acesteia l-a determinat să se aplece mai degrabă

asupra personajelor din aceste pasaje (de exemplu, asupra fecioarelor din pilda

cu acelaşi nume, sau asupra tânărului bogat), şi identifică trăsături ale acestora

care îi dezvăluie ca fiind doar “aproape creştini”. Apoi, pe parcursul a 20 de

afirmaţii, Mead elaborează un fel de portret robot al acestui “aproape creştin”,

al omului care stă la umbra pretenţiei sale de evlavie, de religiozitate, neştiind

însă că terenul pe care el stă este alunecos, şi că prăpastia care îi este înainte

este prea periculoasă pentru a nu fi luată în seamă cu toată seriozitatea.

Matthew Mead a murit la vârsta de 70 de ani, în 1699, cu siguranţa Noului

Ierusalim, pentru care a tânjit toată viaţa. Una din ultimile lui fraze a fost

aceasta: “Merg acasă, acolo unde orice om onest ar trebui să meargă, după ce

şi-a sfârşit lucrarea aici”. A avut o familie mare, cu 13 copii, unul dintre ei,

Robert, având ulterior o carieră medicală strălucită, fiind autorul “De morbis

biblicis”, primul tratat referitor la bolile menţionate în Sfânta Scriptură.

Societatea Misionară Coresi, 2011


Matthew Mead

5

Despre Matthew MEAD……………………………………………………………………………... 3

Cuvânt înainte, de John MacArthur………………………………………………………………... 8

Adunării credincioşilor din St. Sepulchre…………………………………………………………... 10

Către cititor…………………………………………………………………………………………... 12

Introducere…………………………………………………………………………………………… 16

CAPITOLUL 1. CÂT DE DEPARTE POATE MERGE CINEVA PE CALEA CĂTRE CER,

ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”?.......................................................

24

1.1. Un om poate avea o sumedenie de cunoştinţe, altfel spus, multă ştiinţă, el poate şti multe lucruri

despre Dumnezeu şi despre voia Lui, poate şti multe despre Hristos şi căile Sale, dar cu toate acestea

să fie doar un “aproape creştin”………………….......................…………………………………. 24

1.2. Un om poate avea daruri remarcabile şi măreţe, chiar daruri spirituale, şi cu toate acestea să nu

fie decât un “aproape creştin”……………………………………...........…………………………..

25

1.3. Un om poate face o mărturisire de credinţă măreaţă, poate face multe fapte exterioare de evlavie,

dar să fie totuşi doar “aproape creştin”…………………………………..............………………...

27

1.4. Mergând mai departe, un om poate ajunge departe în opoziţia sa faţă de păcat, şi totuşi să nu fie

decât “aproape creştin”……………………………………………………………...........…………

31

1.5. Un om poate urî păcatul, şi totuşi să nu fie decât un “aproape creştin”……………..………. 34

1.6. Un om poate face jurăminte şi promisiuni măreţe, poate avea intenţii şi hotărâre împotriva

păcatului, şi totuşi să fie doar “aproape creştin”………………………………………...................

35

1.7. Un om poate susţine o rivalitate şi o luptă împotriva păcatului din el, şi totuşi să nu fie decât

“aproape creştin”………………………………………………………..........……………………...

37

1.8. Un om poate fi membru al Bisericii lui Hristos, se poate alătura poporului lui Dumnezeu, poate

participa alături de credincioşi la toate slujirile şi poate fi părtaş tuturor privilegiilor de a fi membru

al Bisericii, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”………………………......................………

40

1.9. Un om poate avea mari speranţe să ajungă în cer, să fie mântuit, şi totuşi să nu fie decât “aproape

creştin”…………………………………………………………………………………….................

41

1.10. Un om poate arăta schimbări mari şi vizibile, şi aceste schimbări pot fi generate de predicarea

Cuvântului, şi totuşi el să nu fie decât “aproape creştin”…………………………….....................

42

1.11. Omul poate fi foarte zelos în lucrurile religioase, şi totuşi să rămână doar un “aproape

creştin”…………………………………………………………………………………………………..

44

1.12. Un om se poate ruga mult, se poate ruga des, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”…... 47

1.13. Un om poate suferi pentru Hristos în ce priveşte lucrurile sale, renumele său, chiar persoana sa,

şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”……………………………………………......................

49

1.14. Un om poate fi chemat de Dumnezeu, poate îmbrăţişa această chemare, şi totuşi să rămână doar

“aproape creştin”………………………………………………………………………………….....

50

1.15. Un om poate avea Duhul lui Dumnezeu, şi totuşi să fie doar “aproape creştin”……………… 51

1.16. Un om poate avea credinţă, şi totuşi să nu fie decât un “aproape creştin”………………….... 52

1.17. Un poate merge mai departe – el poate să aibă o dragoste anume faţă de copiii lui Dumnezeu, şi

totuşi să fie doar un “aproape creştin”……………………………………………….......................

54

1.18. Un om poate să fie supus poruncilor lui Dumnezeu şi să împlinească multe dintre ele, dar să nu

fie decât un “aproape creştin”……………………………………………………………………......

56

C U P R I N S


Matthew Mead

6

1.19. Un om poate fi sfinţit, şi totuşi să fie doar “aproape creştin”…………………………………. 57

1.20. Un om poate face toate lucrurile, în ce priveşte îndatoririle lui externe şi de închinare, pe care

un creştin adevărat le poate împlini, şi după toate acestea, el să nu fie decât “aproape creştin”….. 59

CAPITOLUL 2. CUM ESTE POSIBIL CA MULŢI OAMENI SĂ MEARGĂ ATÂT DE

DEPARTE ÎN RELIGIOZITATE, DAR SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”?............

62

CAPITOLUL 3. CARE SUNT CAUZELE CARE FAC CA ATÂT DE MULŢI OAMENI SĂ

FIE “APROAPE CREŞTINI”, CÂND EI SUNT ATÂT DE DEPARTE DE DRUMUL CĂTRE

CER.............................................................................................................................................

70

CAPITOLUL 4. CARE SUNT MOTIVELE PENTRU CARE MULŢI NU AJUNG ÎN

PRETENŢIA LOR DE CREDINŢĂ MAI DEPARTE DECÂT LA STATURA DE “APROAPE

CREŞTINI”?...............................................................................................................................

75

CAPITOLUL 5. DOUĂ APLICAŢII NECESARE…………………………….......................... 79

CAPITOLUL 6. NEVOIA DE CERCETARE……………………………………………………… 81

CAPITOLUL 7. O SERIOASĂ ATENŢIONARE………………………………………………… 86

CAPITOLUL 8. ÎNDEMNURI PENTRU TINE……………………………………………………. 92


Matthew Mead

7

aproape crestin falsul credincios demascat

de

Matthew Mead

cuvânt înainte de

John MacArthur

,


Matthew Mead

8

Creştinii secolului nostru,

obişnuiţi să accepte

carnalitatea, deşertăciunea

lumească şi compromisul ca

parte a experienţei creştine

aşa-zis normale, vor fi cu

siguranţă şocaţi de

mustrarea lui Mead.

proape Creştin” este o comoară rară. Ea dezvăluie forţa şi înflăcărarea spiritualităţii

puritane mai strălucitor decât orice lucrare dintre cele care îmi sunt cunoscute. Ea ne

furnizează tipul de mesaj puternic pe care omul are nevoie să îl audă, dar atât de rar îi

este dat să ajungă la el, în această vreme a harului ieftin şi a convertirilor superficiale.

Dacă te afli printre aceia în mâna căruia a ajuns o copie a acestei cărţi, ai fi tentat să o pui

deoparte categorisind-o drept anacronică. Vei descoperi în ea ceva mai mult decât un limbaj tipic

vremii regelui James al Marii Britanii. Vocabularul utilizat este de asemenea cel tipic

puritanismului clasic. Chiar şi expresia “Aproape creştin” sună un pic straniu. Şi nici nu e de

mirare. Trăim în nişte vremuri în care mult dintre ceea ce se consideră a fi predicare evanghelică în

fapt denotă superficialitate.

Păstrează şi citeşte, totuşi, această carte. Chiar dacă limbajul ei

poate părea uşor învechit, mesajul ei nu este la fel. Provocarea pe care

o face Matthew Mead credincioşilor falşi este la fel de actuală ca şi

atunci când el a scris cartea, în 1661. Fiind o carte valabilă indiferent

de vremuri, ea oferă un antidot atât de mult dorit pentru

superficialitatea şi lipsa de seriozitate care caracterizează creştinismul

contemporan. Ea contrastează în mod clar cu tendinţa modernă de a

accepta ca frate sau soră în credinţă pe oricine pretinde că vine în

Numele lui Hristos. Ea trage un semnal de alarmă pe care puţini astăzi

ar îndrăzni măcar să îl spună în şoaptă.

În realitate, “Aproape creştin” aduce dovezi serioase cu privire la

cât de departe a căzut biserica de astăzi faţă de izvoarele sale. Creştinii

secolului nostru, obişnuiţi să accepte carnalitatea, deşertăciunea

lumească şi compromisul ca parte a experienţei creştine aşa-zis normale, vor fi cu siguranţă şocaţi

de mustrarea lui Mead. Noi nu suntem învăţaţi să auzim adevărul prezentat într-o modalitate atât de

directă şi în termeni atât de confruntativi. Dar Matthew Mead nu este un diplomat. El este un

predicator real, aşa încât el vorbeşte cu acurateţea unui predicator real.

Un cuvânt de atenţionare: această carte nu reprezintă balsam pentru emoţii, ci hrană pentru

suflet. Cei aflaţi în căutarea unui studiu devoţional cu efect tranchilizant nu se vor găsi mângâiaţi

de această carte. Oamenii care au venit la Hristos numai pentru ceea ce ei pot obţine de la El nu vor

găsi în ea nici o încurajare. Pe de altă parte, credincioşii adevăraţi care vor să-şi adâncească

umblarea lor cu Domnul – chiar creştinii care se luptă dar care sunt deschişi mustrării şi învăţăturii

– vor găsi în paginile acestei cărţi o mulţime de motive de încurajare.

Am descoperit în Matthew Mead un stil apropiat mie. Deşi el a slujit acum mai bine de 300 de

ani, simt de parcă l-aş cunoaşte. Înţeleg pasiunile care l-au mânat, pentru că sunt şi pasiunile mele.

Împărtăşesc frustrările lui cu privire la oamenii care pretind că Îl cunosc pe Hristos dar sunt

indiferenţi sau apatici cu privire la lucrurile spirituale (cf. Tit 1:16). Simt zelul lui pentru adevăr,

stăpânit numai de teama izvorâtă din conştientizarea faptului că subiectele acestea au importanţă

veşnică şi că nu îşi doreşte ca ele să fie greşit înţelese de unii.

Pentru a se asigura că nimeni nu ajunge confuz, Matthew Mead a ales o formă unică de

prezentare. Precum un avocat pledează în cazul lui, el a pus sub acuzare pe acest “aproape creştin”.

Punct cu punct, cu o claritate şi precizie demnă de un avocat al acuzării de primă mână, Mead dă

“A

C U V Â N T Î N A I N T E


Matthew Mead

9

pe faţă vina celor care Îl onorează pe Hristos doar cu buzele, dar nu I se supun în practică.

Argumentele sale sunt devastatoare iar în final verdictul este clar. Cel “aproape creştin” este

declarat vinovat.

Şi, că veni vorba, aşa suntem toţi. Orice om, cu excepţia cititorilor cu inima împietrită, va simţi

un anumit grad de vinovăţie. Mead prezintă cazul într-un mod meticulos. Felul în care Mead

demască pe “aproape creştin” este unul care sfâşie măştile formelor subtile ale ipocriziei care se

furişează în inimile noastre, ale tuturor.

Mead a conştientizat că acei creştini slabi şi care încă se zbat pe drumul credinţei ar putea citi

cuvintele sale şi să se întrebe, ca şi ucenicii nevinovaţi din odaia de sus, “Oare sunt eu?” Una din

temerile sale a fost ca nu cumva unii credincioşi fragili să fie răniţi sau descurajaţi de acuzaţiile

sale. De aceea, el scrie: “Evanghelia nu dăunează credincioşilor, ci este destinată trezirii

păcătoşilor şi a credincioşilor formali”. El a recunoscut seriozitatea temei sale, mărturisind o

oarecare nelinişte în legătură cu credincioşii slabi. Şi de aceea, el întăreşte de la început faptul că

nu şi-a propus să “frângă trestia ruptă, nici să stingă fitilul care fumegă”.

Totuşi, temerea sa cea mai mare era ca nu cumva unii falşi credincioşi să nu fie încurajaţi de

promisiunile şi mângâierile Evangheliei, înţelegând în mod greşit că le aparţin. Fiind pus între a

alege să consoleze un cvasi-credincios sau să tulbure un credincios slab, Mead a crezut că a doua

variantă ar fi mai degrabă de ales. El a înţeles valoarea cercetării de sine, un exerciţiu pe care

psiho-evanghelicii de astăzi par hotărâţi să scape de el.

Cercetarea de sine este profund biblică. Apostolul Pavel a scris: “Pe voi înşivă încercaţi-vă

dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Iisus Hristos este în

voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (2 Corinteni 13:5).

Aceasta este exact ceea ce această carte reprezintă. Nu o citi dacă nu eşti decis să faci cel mai

intens proces de inventariere spirituală.

Dacă eşti decis să o citeşti, totuşi, fă acest lucru cu rugăciune serioară şi în mod conştiincios. Ai

pornit pe cel mai constructiv pelerinaj spiritual pe care vreo carte te-ar ghida.

John MacArthur, pastor senior

Grace Community Church, San Antonio, California, SUA


Matthew Mead

10

ei cărora le-au fost adresate aceste prelegeri: Harul şi Pacea să vă fie înmulţite!

Dragilor,

Scopul providenţei a fost acela ca eu să fiu chemat să predic printre voi în această vară, şi

împlinirea acestui lucru se va vedea cel mai bine prin efectele pe care mesajele mele le vor avea

asupra sufletelor voastre. Creşterea plăcută în har şi sfinţenie în inima şi viaţa unui om nu poate fi

decât dovada faptului că acea persoană a găsit milă din partea lui Dumnezeu. Dar atunci când

aceasta nu este roada Cuvântului, acolo ea devine un instrument al judecăţii. Cuvântul aduce viaţă

sau moarte, mântuire sau condamnare, şi aduce fie unul fie celălalt din aceste lucruri în cazul

fiecărui suflet care aude acest Cuvânt. Nu mi-aş dori pentru nimic în lume (chiar dacă ar fi în

puterea mea să aleg astfel) ca aceste eforturi ale mele, concepute spre a aduce sufletele voastre

nemuritoare înaintea slavei vieţii de dincolo de moarte, şi aplicate în contextul lucrurilor care vă

dau acum pacea, să se dovedească în final un instrument al morţii şi condamnării, în acea măreaţă

zi a lui Iisus Hristos. Cu toate acestea, Domnul cunoaşte faptul că acesta este foarte adesea efectul

obişnuit al predicării clare şi pline de putere a Evangheliei. “Apele sfântului locaş” nu vindecă în

orice loc, întrucât “mlaştinile şi gropile ei…vor fi lăsate pradă sării” (Ezechiel 47:11). Acelaşi

cuvânt se găseşte în alt loc în Scriptură cu sensul de “sărat”, când spune că El a prefăcut “ţara

roditoare în ţară sărată”, astfel că judecata pronunţată asupra mlaştinilor şi gropilor este aceea

că blestemul sării va rămâne asupra lor, chiar dacă apele sfântului locaş le vor inunda.

Se spune, cu siguranţă, că Evanghelia cauzează însăşi moartea, după cum face şi legea; altfel,

cum de se spune despre acei copaci din Iuda că sunt “de două ori morţi, dezrădăcinaţi”? Da, iată

cum ceea ce este prin definiţie expresia milei supreme, devine, prin interpunerea poftelor omului şi

prin eficienţa acestui păcat blestemat al necredinţei, instrumentul judecăţii supreme, la fel cum cel

mai preţios şi mai delicat vin produce cel mai tare oţet. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Mila

cea mai aleasă prin care inima lui Dumnezeu putea să binecuvânteze o lume pierdută, despre a

cărui venire El Însuşi a mărturisit, a avut însărcinarea deloc de neglijat de a aduce viaţa veşnică

şi binecuvântarea pentru fiii pierduţi şi blestemaţi ai lui Adam, şi totuşi El a fost pentru mulţi “o

piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire”; da, El a fost “un laţ şi o cursă” (Isaia 8:14), şi asta

atât pentru ambele case ale lui Israel, singurul popor care se pretindea a fi al lui Dumnezeu în

acele vremuri! Şi nu este aşa că şi în zilele noastre, El este la fel o piatră de poticnire în lucrarea

Evangheliei pentru mulţi dintre cei care pretind că sunt credincioşi, stâncă pe care ei cad şi sunt

zdrobiţi? Când El spune “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca

7:23), El presupune clar aici că majoritatea oamenilor se vor poticni de El atât în ceea ce priveşte

persoana Lui cât şi în ce priveşte învăţătura Lui.

Deşi nu acesta este scopul lui Hristos şi al Evangheliei, totuşi se ajunge la aşa ceva datorită

depravării inimilor oamenilor, situaţie în care deşi ei primesc în parte lumina lui Hristos, totuşi se

împotrivesc vieţii şi harului pe care Domnul Iisus le-a obţinut prin scump sângele Său, şi care le

sunt oferite fără plată prin predicarea Evangheliei. Astfel, prin refuzul intenţionat al acestei oferte,

ei îşi dublează cu siguranţă condamnarea lor, după cum acceptarea ei ne asigură nouă mântuirea

veşnică.

O, te rog, reflectă adânc, modul cum tratăm noi mesajul Evangheliei este unul dintre cele mai

serioase de pe această lume, ca şi dispoziţiile şi sentimentele inimii noastre în legătură cu harul;

reflectă la aceste lucruri dându-le importanţa cuvenită, întrucât clipă de clipă ne aflăm tot mai

aproape de Rai sau iad, de mântuire sau de condamnare. Nu te mândri cu privilegiile de care te

bucuri neglijând responsabilităţile importante pe care acestea le implică. Aminteşte-ţi de istoria

C ADUNĂRII CREDINCIOŞILOR DIN ST. SEPULCHRE


Matthew Mead

11

Capernaum-ului şi înfioară-te. După cum mulţi merg în Rai chiar de la porţile iadului, tot aşa mai

mulţi merg în iad chiar de la porţile Raiului. Ba, mai mult, numărul celor care pretind că sunt ai

lui Hristos este mai mare decât cel al acelora care sunt cu adevărat apropriaţi de El.

Dragilor, ştiu că predicarea Evangheliei v-a adus pe mulţi la a face o mărturisire de credinţă,

dar mă tem că sunt puţini între voi care să fie aduşi de ea la o unire adevărată cu Domnul Hristos

în mântuire. Vă implor de aceea să toleraţi îndoiala mea, pentru că este rodul unei iubiri fierbinţi

pentru sufletele voastre preţioase. Cei mai mulţi sunt creştini buni conform propriei lor opinii; dar

voi ştiţi că legea nu permite nimănui să fie propriul martor în cazul său, pentru că în mod obişnuit

sentimentele astupă glasul conştiinţei şi iubirea de sine înşeală adevărul pentru a servi intereselor

proprii.

Inima omului este cel mai mare impostor şi înşelător din această lume. Chiar Dumnezeu spune

acest lucru: “Inima este nespus de înşelătoare” (Ieremia 17:9). În această carte veţi descoperi

unele din aceste înşelătorii ale inimii; cartea aceasta vă va arăta că orice favor sau har are

imitaţia lui, şi că este posibil ca un om să nu fie convertit cu adevărat, el poate pretinde foarte bine

că e convertit.

Scopul acestei cărţi nu este să “frângă trestia ruptă”, nici să “stingă fitilul care fumegă”

(Matei 12:20). Nu îmi propun să descurajez pe credinciosul slab, ci să trezesc pe cei ce pretind

doar că sunt credincioşi. Nu aş întrista inimile nici unuia dintre aceia pe care Dumnezeu i-a

întristat, şi deşi ştiu că este greu să dezvălui starea şi condiţia periculoasă a unui ipocrit care se

pretinde creştin, e posibil ca mai degrabă creştinul mai slab se va gândi că despre el este vorba în

această carte. De aceea, întrucât am predicat un mesaj despre sinceritate printre voi, spre

susţinerea şi încurajarea celor mai slabi, m-am decis să adaug acest mesaj cărţii de faţă. Dar cine

poate fi stăpân peste propriile sale scopuri? Acestea fiind spuse, întrucât zilnic mă aflu sub o

providenţă atât de variată, vă voi rămâne îndatorat pentru acceptarea de către voi a acestui lucru.

Ceea ce este scris aici vă vizează de două ori; pentru că dacă n-ar fi fost predicat, ci provenit

exclusiv din dragostea mea pentru sufletele voastre, mesajul n-ar fi văzut lumina tiparului; dar

dorinţa şi insistenţa voastră m-a împins să fac asta. De aceea, indiferent de felul cum va fi primită

această carte în lume, speranţa mea este că măcar voi vă veţi bucura de ea, mai ales ştiind că eu

sunt născut sub acoperişul vostru, aşa încât sper să găsesc bunăvoinţă în ochii voştri şi loc în

inimile voastre.

Vă implor, primiţi această carte, ca pe o recunoaştere publică a respectului reciproc în care

ne-am angajat, respect pe care nu îl pot compensa faţă de voi altfel decât prin rugăciunile mele; şi

dacă le veţi lua spre mulţumirea voastră, vă promit să fiu cel ce pledează pentru voi înaintea

tronului de har câtă vreme trăiesc, eu,

Matthew Mead


Matthew Mead

12

ragul meu,

Ştiu cât de obişnuit este pentru oameni să ajungă înaintea altora scuzându-se pentru slăbiciunile

şi lipsa de merit în privinţa lucrărilor lor, ceea ce reprezintă un argument că dorinţele lor merg

dincolo de limitele abilităţilor lor (fie că este aceasta spre profitul altora, sau pentru reputaţia

proprie, ori chiar ambele); şi mai ştiu că ei îşi doresc să se recomande în faţa criticii celorlalţi, într-

un fel dincolo de neputinţele obişnuite ale lor. În ceea ce mă priveşte, aş putea să spun cu

sinceritate ca şi Ghedeon “iată, familia mea este cea mai săracă”, talantul meu este cel mai mic,

“şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu” (Judecători 6:15); şi de aceea această apariţie în

public nu este rodul alegerii mele, pentru că ştiu că altfel aş fi ales un alt subiect, pentru că pe

undeva sunt încă influenţat de această lume, sau altfel aş fi potrivit un mesaj care să se bucure de

acceptare. Dar astfel n-aş face decât pe placul oamenilor, ceea ce nu ar fi mai mult decât să semăn

în firea pământească, iar la vremea recoltei aş fi cules în putrezire.

Aşa că aveţi aici prezentată una dintre cele mai triste consideraţii imaginabile, şi anume cât de

departe poate merge cineva în a pretinde că este religios, şi cu toate acestea, în final, acea persoană

să nu căpete mântuirea. Sau, altfel spus, cât de departe poate alerga acea persoană, şi totuşi să nu

alerge ca şi cum ar obţine rezultatul alergării sale. Eu zic că acest lucru este trist, dar nu atât de trist

pe cât este de adevărat, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a afirmat în mod clar acest lucru:

“Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor

putea” (Luca 13:24).

Aşadar, scopul meu aici este ca aceia care sunt credincioşi formali să fie treziţi, şi ipocriţii

demascaţi, dar îmi este teamă ca nu cumva prin aceasta credincioşii mai slabi să fie descurajaţi.

Spun aceasta pentru că este dificil de arătat cât de jos poate să cadă în păcat un copil al lui

Dumnezeu şi totuşi să aibă parte de har autentic, fără ca păcatosul să fie capabil să vadă aceste

lucruri. În mod asemănător, este la fel de dificil de arătat cât de sus poate ajunge un ipocrit în

mărtusirirea lui, şi totuşi el să nu aibă parte de har în nici un fel, fără ca însă credinciosul să fie

capabil să cadă în descurajare. De aceea vreau să previn acestea prin a prezenta, pe de-o parte, cât

de departe poate merge un om în mărturisirea lui, dar să nu fie de fapt un creştin, şi pe de altă parte

faptul că un om poate să păcătuiască, şi totuşi să fie un creştin adevărat. De aceea, nu judeca

situaţia ta prin comparaţie cu doar unele dintre caracteristicile unui fals credincios, ci te rog să

citeşti întreaga carte şi abia apoi să te evaluezi. Spun asta pentru că m-am preocupat să nu dau

pâinea copiilor la câini aşa încât să nu folosesc biciul pentru câini în scopul de a speria copiii. Cu

toate acestea, îmi doresc ca această carte să ajungă în mâinile acelora cărora le este adresată în

primul rând, care trăiesc având un nume, dar sunt în adevăr morţi spiritual, fiind ocupaţi cu o

“formă a evlaviei”, dar sunt străini de puterea acesteia (2Timotei 3:5). Aceştia sunt cei cărora li se

adresează această carte; şi fie ca Domnul să o binecuvânteze oriunde ajunge, astfel încât să

reprezinte un cuvânt de trezire pentru toţi cei vizaţi, şi în mod deosebit acestei generaţii de

credincioşi falşi şi desfrânaţi care abundă în vremurile astea. Ei sunt cei care cred că, dacă se ţin de

biserica lor, dacă îşi pleacă genunchii, dacă rostesc câteva rugăciuni şi dacă iau parte din când în

când de sacramentele bisericii, ei cred că au făcut suficient pentru a-şi asigura cerul, şi de aceea ei

gândesc că situaţia lor şi mântuirea lor sunt sigure. Cu toate acestea, în inimile lor sălăşluieşte un

iad de păcate, iar “sub buze au venin de aspidă” (Romani 3:13); minţile lor sunt încă lumeşti şi

neconvertite, iar vorbele lor sunt murdare şi lipsite de sfinţenie.

D

C Ă T R E C I T I T O R


Matthew Mead

13

Vai! Felul cum azi este

exprimată evlavia nu este

mai mult decât o fundaţie

nisipoasă pe care este

construită speranţa unui

suflet nemuritor în veşnicie.

Dacă viaţa veşnică ar fi atât de uşor de obţinut şi la un cost atât de mic, de ce atunci ne-a spus

Domnul nostru Iisus Hristos următoatele vorbe: “Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care

duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află?” (Matei 7:14). Şi de ce ne-ar fi încurcat apostolul cu o

poruncă inutilă precum: “căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră”? (2

Petru 1:10) De aceea, în mod sigur a fi mântuit nu este un lucru atât de uşor, după cum zic mulţi; şi

acest lucru îl veţi vedea clar din cartea de faţă. Într-un fel am tratat mai pe scurt partea de aplicaţie

a acesteia şi de aceea permiteţi-mi să vă amintesc 5 responsabilităţi importante în acest sens:

1. Luaţi aminte la formalismul evlaviei şi să nu credeţi că responsabilităţile, odată îndeplinite,

asigură în mod obligatoriu accesul la har. În lumea de astăzi este promovat la rang de înaltă

cinste un formalism lipsit de viaţă, după cum “un cab de găinaţ de porumbel” (2 Regi 6:25) era

vândut la un preţ exorbitant în timpul foametei din Samaria. Vai! Felul cum azi este exprimată

evlavia nu este mai mult decât o fundaţie nisipoasă pe care este construită speranţa unui suflet

nemuritor în veşnicie. Amintiţi-vă că Domnul Iisus Hristos l-a denumit “nechibzuit” pe omul care

“şi-a zidit casa pe nisip”, iar evenimentul trist ce a urmat a dovedit acest lucru, întrucât casa lui “s-

a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare” (Matei 7:26). De aceea, pune-ţi fundaţia prin credinţă pe

stânca Iisus Hristos; priveşte la Hristos, şi odihneşte-te în Hristos în toate lucrurile!

2. Străduiţi-vă să vedeţi desăvârşirea în puterea evlaviei, o frumuseţe

în viaţa lui Hristos. Dacă mijloacele harului au o frumuseţe în ele,

atunci harul însăşi are mult mai multă frumuseţe, pentru că bunătatea

mijloacelor stă în utilitatea şi potrivirea lor până la sfârşit. Evlavia

formală nu are în ea nici o bunătate, şi nu devine utilă sufletului decât

în puterea şi practicarea evlaviei. Viaţa de sfinţenie este singura viaţă

excelentă; este viaţa sfinţilor şi a îngerilor din cer şi, da, este viaţa lui

Dumnezeu Însuşi. Şi după cum păcătoşii caută să o acopere, pentru că

trăirea lor practică este o dovadă a fundamentului şi stricăciunii

păcatului, tot aşa ea este o dovadă a excelenţei sfinţeniei pe care atât de

mulţi o pretind. Mărturisirea frumos aranjată a ipocritului pledează

pentru cauza credinţei, deşi ipocritul stă cu adevărat cel mai rău la

acest capitol chiar atunci când i se pare că face lucrurile cel mai bine.

3. Priveşte către lucrurile viitoare ca fiind cele mai măreţe realităţi, pentru că lucrurile care nu

sunt luate prin credinţă nu lucrează asupra sentimentelor mai mult decât dacă n-ar exista; şi acesta

este cel mai important motiv pentru care majoritatea oamenilor suferă în dorinţa lor după viaţa de

dincolo, punând în inimile lor creaturile în locul lui Dumnezeu.

Mulţi oameni judecă realitatea lucrurilor prin vizibilitatea lor şi posibilitatea de a-şi folosi simţurile

în legătură cu acele lucruri şi, de aceea, opţiunea lor este pentru acel cardinal stricat (păcatul –

n.trad.), care nu şi-ar părăsi lucrarea lui în Paris pentru partea sa în Paradis. În mod sigur, oricare ar

fi fost interesul său în primul caz, a avut suficient de puţin în cel de-al doilea. Şi lăcomia poate fi

denumită foarte bine ca idolatrie atunci când alege această lume să-i servească drept dumnezeu.

O, ia aminte la aceasta – veşnicia nu este un vis, iar iadul şi viermele care nu moare nu sunt

născociri melancolice.

Raiul nu este un paradis inventat, ci este cea mai măreaţă realitate imaginabilă. Şi deşi face parte

din tărâmul spiritual, şi deci în afara simţurilor noastre obişnuite, totuşi este real, prin intermediul

credinţei. “Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile

care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18).

4. Pune un preţ mare pe sufletul tău. Lucrurile pe care le preţuim puţin, le abandonăm cu

uşurinţă. Mulţi oameni îşi vând sufletele la preţul dreptului de întâi născut al lui Esau, pentru o

bucată de pâine. O, consideră-ţi sufletul drept cea mai preţioasă şi mai valoroasă bijuterie din lume;

este cea mai frumoasă piesă din lucrarea lui Dumnezeu în întreaga creaţie. Este ceea ce poartă


Matthew Mead

14

chipul lui Dumnezeu şi ceea ce a fost răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Şi n-ar trebui

să îi punem o valoare sufletului, şi astfel să îl considerăm preţios?

Apostolul Petru a vorbit despre 3 lucruri foarte preţioase:

a. Un Hristos preţios (1Petru 2:6)

b. Promisiuni preţioase (2Petru 1:4)

c. O credinţă preţioasă (2Petru 1:1).

Acum, preţul tuturor acestora stă în utilitatea lor pentru suflet. Hristos este preţios, pentru că este

Răscumpărătorul sufletelor preţioase. Promisiunile sunt preţioase, pentru că ele sunt făcute de un

Hristos preţios către nişte suflete preţioase. Credinţa este preţioasă, pentru că aduce un suflet

preţios aproape de un Hristos preţios, pentru că adus cu El promisiunile preţioase. O, ia aminte să

nu fi supraevaluat alte lucruri şi astfel să fi pus un preţ prea mic pe sufletul tău! Se poate să-ţi fi

iubit trupul, dar să-ţi fi desconsiderat sufletul? Îţi vei îmbrăca şi împodobi trupul, şi în schimb vei

trata cu nepăsare sufletul tău? Ai face ca şi omul acela care îşi hrăneşte câinele, dar îşi înfometează

copilul. “Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici

şi pe unul şi pe celelalte” (2Corinteni 6:13). O, nu lăsa ca un trup pieritor şi muritor să îţi ocupe tot

timpul şi toată preocuparea, ca şi cum viaţa şi mântuirea sufletului tău nu ar merita nici un fel de

atenţie.

5. Meditează mult la stricteţea şi modalitatea neaşteptată în care va veni acea Zi a Judecăţii prin

care tu şi eu vom fi nevoiţi să trecem pentru a merge în veşnicie. În acea zi, Dumnezeu,

Judecătorul imparţial, ne va cere socoteală tuturor pentru toate talentele şi pentru tot ceea ce El ne-

a încredinţat. Atunci vom fi nevoiţi să dăm socoteală pentru felul cum am utilizat timpul, pentru

felul cum am folosit bunurile noastre materiale, pentru ce am făcut cu tăria noastră, pentru felul

cum ne-am îmbunătăţit sentimentele şi cum am folosit mila, pentru relaţiile noastre cu ceilalţi,

pentru felul cum am folosit mijloacele şi timpul harului. Şi iată, “ceea ce seamănă omul, aceea va

şi secera” (Galateni 6:7).

Cititorule, sunt lucruri care, între toate de pe lumea aceasta, merită şi strigă către noi să avem

cea mai mare grijă şi cea mai mare preocupare pentru ele, deşi ele sunt de către mulţi

desconsiderate. Să luăm aminte la ce duh de ateism umple inimile oamenilor (am putea judeca

pomul după roade, şi principiul după aplicarea lui practică); aceşti oameni trăiesc ca şi cum nu

trebuie să Îi slujească lui Dumnezeu, ca şi cum Hristos nu este de dorit, ca şi cum pofta nu trebuie

dată morţii, ori eul nu trebuie lepădat, ca şi cum Scriptura nu trebuie crezută, ori Ziua Judecăţii nu

trebuie luată în considerare, ca şi cum Iadul nu este de temut, ori Raiul de dorit, şi ca şi cum

sufletul nu este de preţuit. Ei se dedau la o senzualitate mai gravă decât sălbăticia, spre a săvârşi

“cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Efeseni 4:19), trăind în lume fără Dumnezeu – numai acest

gând ar fi suficient pentru a ne frânge inimile, dacă măcar am avea temperamentul sfânt al lui

David, care a văzut “cu scârbă pe cei necredincioşi” (Ps. 119:158), şi căruia îi curgeau lacrimile ca

râurile văzând că oamenii nu împlineau legile lui Dumnezeu (Ps. 119:136).

Prevenirea şi corectarea acestei atitudini distrugătoare pentru suflet este printre scopurile

acestei cărţi ajunse, iată, în mâinile tale. Deşi virtutea supremă a acesteia stă în utilizarea ei

îndeosebi pentru a potoli şi vindeca lipsa de conţinut a ipocriziei, totuşi cartea aceasta poate sluji,

cu binecuvântarea lui Dumnezeu, şi ca un medicament pentru vindecarea de boala lumescului, dacă

ea este utilizată alături de meditaţie serioasă şi rugăciune constantă.

Cititorule, nu te aştepta la lucruri bizare sau neobişnuite, pentru că te vei înşela; dar dacă îţi vei

pune la încercare starea ta spirituală, atunci este posibil ca această carte să îţi fie de folos. Dacă eşti

fie un străin de pretenţia de a fi creştin, sau eşti unul dintre ipocriţii ascunşi după pretenţia de a fi

creştini, atunci citeşte cartea aceasta şi cutremură-te, pentru că tu eşti cel arătat cu degetul aici.


Matthew Mead

15

Horaţiu spunea “Mutato nomine de te Fabula narratur”, adică “Dacă vei pune numele tău în

postura personajului din această carte, te vei descoperi pe tine”.

Dar dacă Împărăţia lui Dumnezeu se află cu putere în sufletul tău, dacă Hristos este format în

tine, dacă inima ta este şi deschisă înaintea lui Dumnezeu, atunci citeşte această carte şi bucură-te.

Mă tem că am depăşit limitele unei epistole. Fie ca măreţul Dumnezeu, al cărui drept este să ne

înveţe spre a ne folosi, fie oral, fie în scris, să binecuvânteze această carte, aşa încât să fie pentru

tine ca şi un nor de ploaie venit asupra unui sol uscat, vărsând rodnicie asupra sufletului tău, astfel

ca, odată udat cu roua cerului, să creşti “în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru

Iisus Hristos” (2Petru 3:18).

Al tău prieten şi slujitor,

MATTHEW MEAD

Londra, Octombrie 1661


Matthew Mead

16

Aproape m-ai convins să mă fac şi eu creştin.

Faptele Apostolilor 26:28 (trad. lit. KJV)

n acest capitol ne este prezentată cuvântarea apostolului Pavel în apărarea sa faţă de acei evrei

orbi care îl acuzaseră faţă de Agripa, Festus, Berenice şi a conciliului acestora. În cuvântarea sa,

apostolul a insistat asupra următoarelor 3 lucruri:

1. Stilul de viaţă dinaintea convertirii sale.

2. Modalitatea în care a fost convertit.

3. Modul de viaţă de după convertire.

În versetele 4-13, Pavel prezintă felul în care el a trăit înainte de convertirea sa, în versetele 13-

18 prezintă modul cum Dumnezeu l-a convertit, iar în versetele 19-23 prezintă viaţa sa de după

convertire. Înaintea convertirii, Pavel se comportase ca un fariseu veritabil. Modalitatea convertirii

sale a fost extraordinară, iar rodul acesteia a fost unul remarcabil.

Înaintea convertirii, Pavel a persecutat Evanghelia pe care ceilalţi o predicau, dar după

convertire, el a ajuns să predice exact aceeaşi Evanghelie pe care o persecutase anterior.

În timp ce fusese un persecutor al Evangheliei, el fusese iubit de evrei, dar acum că, prin harul

lui Dumnezeu, el ajunsese să fie un predicator al Evangheliei, a devenit urât de evrei, care căutau

chiar să îl omoare.

Odată, el era împotriva lui Hristos, aşa încât atunci mulţi îi erau alături; dar acum că el era de

partea lui Hristos, toţi erau împotriva lui. Vrăjmăşia lui faţă de Iisus i-a făcut pe unii să îi devină

prieteni; dar când el a ajuns să Îl aibă pe Iisus, aceştia s-au transformat în duşmanii lui. Şi acuzaţia

de bază pe care ei o aveau împotriva lui Pavel era că dintr-un mare inamic, el devenise un mare

mărturisitor al lui Iisus. Iar ceea ce îi exaspera cel mai mult era că Dumnezeu îl schimbase pe

Pavel, ca şi când ei erau cei mai răi, pe când pe Pavel, Dumnezeu îl făcuse mai bun. Dumnezeu l-a

înzestrat prin har, şi ei păreau să îl invidieze pentru acest har din partea lui Dumnezeu. El nu a

predicat trădarea, şi nici nu a sădit răzvrătirea printre oameni, ci a predicat pocăinţa şi credinţa în

Hristos, precum şi învierea din morţi şi pentru aceste lucruri a fost el chemat la judecată.

Aceasta este pe scurt situaţia şi apărarea lui Pavel care, aşa cum prezintă acest capitol, a avut

un efect diferit asupra judecătorilor săi.

În versetul 24, Festus pare că îl dezaprobă pe Pavel, în versetul 28, Agripa pare convins de el,

toţi ceilalţi par convinşi să îl achite de acuzaţiile aduse (v.30-31). Festus crede că Pavel fusese de

partea lui. Agripa este aproape convins să adere la ceea ce Pavel a prezentat.

Festus pretinde că Pavel este nebun, şi asta pentru că el nu înţelesese învăţătura lui Hristos şi

lucrurile privitoare la înviere: “Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (v. 24). Agripa

este atât de afectat de pledoaria lui Pavel, încât este pe punctul de a fi cucerit de el. Pavel fusese

atât de convingător în cuvântarea sa încât Agripa pare să fie aproape de punctul de a lua o decizie

asemănătoare în credinţa lui. “Şi Agripa a zis lui Pavel: „ Aproape m-ai convins să mă fac şi eu

creştin!” (v.28; trad. lit. KJV)

“Aproape”. Cuvântul acestea este dezbătut aprins printre cei învăţaţi. Nu îmi propun să te

tulbur cu diferitele explicaţii date asupra acestora de Valla, Simplisius, Beza, Erasmus şi alţii ca ei.

Î

I N T R O D U C E R E


Matthew Mead

17

“Dacă cineva dintre voi se

crede înţelept în felul

veacului acestuia, să se facă

nebun, ca să ajungă înţelept”

(1Corinteni 3:18). Creştin

adevărat este acela care este

nebun din perspectiva lumii,

dar înţelept în ceea ce

priveşte mântuirea.

O sa iau pur şi simplu cuvintele aşa cum le citim, ele arătând eficienţa învăţăturii lui Pavel asupra

conştiinţei lui Agripa.

Deşi Agripa nu arată în acest text ca fiind convertit, conştiinţa sa a fost atinsă chiar şi dacă

inima lui nu a fost înnoită.

Observaţie. Există în religie ceva care poartă cu sine dovezile chiar şi în conştiinţele oamenilor

păcătoşi.

“Aproape m-ai convins” – Cuvântul folosit în acest verset în ebraică are sensul de “a convinge”

dar şi sensul de “argumentare”; înţelesul este că se folosesc argumente pentru a convinge, sau o

persoană este convinsă prin intermediul argumentelor utilizate. În sensul pe care îl dă pasajul

acesta este acela al convingerii prin argumentele folosite, pentru că vedem influenţa argumentaţiei

lui Pavel asupra lui Agripa, care se afla aproape convins să adere la creştinism. “Aproape m-ai

convins să mă fac şi eu creştin!”

“Creştin” – Sper că nu e nevoie să îţi spun ce înseamnă să fii creştin, deşi sunt convins că sunt

mulţi care îşi spun creştini, dar nu ştiu ce înseamnă acest lucru. Un

creştin este un ucenic al lui Iisus Hristos, care crede în El şi Îl urmează.

Cel care aderă la învăţătura lui Arminius, se numeşte arminian; cel care

aderă la cea a lui Luther, se numeşte luteran. Tot aşa, cel care aderă, îşi

însuşeşte şi urmează învăţătura lui Iisus Hristos, se numeşte creştin.

Cuvântul acesta poate fi luat în sensul lui mai larg, sau mai strict.

Când este luat în sens mai larg, toţi cei care mărturisesc că Hristos va

reveni în trup pe pământ, sunt numiţi creştini, în opoziţie cu aceia care

nu Îl cunosc pe Hristos, în opoziţie cu evreii orbi spiritual, care nu îl

vor avea pe Hristos, sau în contrast cu musulmanii care îl preferă pe

Mahomed înaintea lui Hristos. Dar în Scriptură, cuvântul acesta are un

sens mai strict, şi este utilizat numai pentru a prezenta distinct pe

ucenicii autentici ai lui Hristos. “Pentru întâiaşi dată ucenicilor li s-a

dat numele de creştini în Antiohia” (Faptele Apostolilor 11:26), ceea ce

înseamnă că un ucenic este acela care Îl urmează pe Hristos. Astfel

încât în textul nostru se spune: “Aproape m-ai convins să mă fac şi eu creştin”.

Cuvântul acesta îl găsim folosit în aceste 3 locuri în întreg Noul Testament, şi în fiecare din ele

este folosit în sensul menţionat mai sus.

Romanii făcuseră ca numele de creştin să aibă o reputaţie negativă printre ei, şi în mod obişnuit

foloseau cuvântul “creştin” dându-i sensul de “nebun”. Dar dacă, după cum spune apostolul,

“fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Corinteni

1:18), atunci nici nu este de mirare că ucenicii lui Hristos erau consideraţi “nebuni” de către cei din

lume. Şi totuşi acest lucru este adevărat, pentru că într-un sens, ei şi aşa sunt, întrucât plinătatea

evlaviei este o taină. Omul trebuie să moară înainte ca să poată trăi; el trebuie golit, pentru a putea

fi apoi umplut; trebuie să fie pierdut înainte de a fi găsit; trebuie să fie deposedat de totul, pentru a

avea apoi toate lucrurile; trebuie să fie orb, pentru ca apoi să poată fi luminat; trebuie să fie

condamnat pentru ca apoi să fie răscumpărat; aşa că el trebuie fie nebun pentru a fi apoi creştin.

“Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă

înţelept” (1 Corinteni 3:18). Creştin adevărat este acela care este nebun din perspectiva lumii, dar

înţelept în ceea ce priveşte mântuirea.

Iată sensul cuvintelor explicate pe scurt. Pasajul nu are nevoie să fie împărţit în diviziuni mai

mici, aşa încât “aproape” nu trebuie despărţit în acest context de “creştin”. Deşi este de puţin folos

să le separăm pentru că în context ele sunt legate, totuşi aş putea să le separ când sunt unite în

inimile noastre. Această despărţire este una binecuvântată în practică, dacă “aproape” ar putea fi

îndepărtat de “creştin”, astfel încât să fii nu fii “aproape”, ci “în întregime”; să nu fim doar

“aproape creştini” ci “creştini pe deplin”. Dumnezeu este Acela care înfăptuieşte această lucrare,


Matthew Mead

18

dar este datoria noastră să o dorim, să o căutăm. Şi, o, fie ca Dumnezeu să mă ajute să tratez acest

subiect astfel ca la final să poţi spune, concluzionând, “M-ai convins să fiu şi eu nu doar aproape

creştin, ci un creştin pe deplin!”

Observaţia pe care propun să o tratăm în acest moment este următoarea:

În aspecte de doctrină. Sunt mulţi în această lume care sunt aproape, şi totuşi doar “aproape

creştini”; sunt mulţi care sunt aproape de rai, şi cu toate acestea nu vor merge niciodată mai

aproape de acel punct; sunt mulţi care se găsesc în apropierea mântuirii, dar care totuşi nu se vor

bucura de mântuire în final; raiul se află în orizontul lor de vedere, şi totuşi nu vor vedea niciodată

pe Dumnezeu.

Există două expresii triste în Scriptură, pe care sunt nevoit să le prezint în acest context. Una se

referă la cei neprihăniţi cu adevărat. Cealaltă se referă la cei care doar par să fie neprihăniţi. Se

spune despre cel neprihănit cu adevărat că “scapă cu greu” (având sensul că este mântuit în final),

şi tot aşa se spune despre cel care pare neprihănit că el va fi “aproape mântuit”: “Tu nu eşti departe

de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12:34).

Cel neprihănit va fi mântuit “cu greu”, adică prin multe necazuri, şi el va merge în rai după

multe temeri de iad. Ipocritul, în schimb, va fi doar “aproape mântuit”, iar aceasta înseamnă că el

va merge în iad după o mulţime de speranţe că va merge în rai.

Există două lucruri care se desprind din aceste fraze şi care trebuie să trezească în noi dorinţa

de a medita la ele. Unul din ele este că atât de adesea creştinul adevărat eşuează, poate cădea foarte

jos, şi totuşi el are parte de har autentic. Celălalt este că un ipocrit poate să pară că merge foarte

departe pe calea către Rai, poate avea înalte performanţe de credinţă, şi totuşi el să nu aibă parte de

câtuşi de puţin har.

Sfinţii pot cădea până la poarta iadului, şi totuşi ei nu vor ajunge niciodată în iad. La fel,

ipocritul poate să se ridice până la poarta Raiului, şi totuşi el nu va ajunge niciodată acolo. Cel

sfânt poate să fie în situaţia pieirii iminente, şi totuşi el va fi mântuit pentru întreaga veşnicie.

Ipocritul poate să fie în situaţia de a fi aproape mântuit, şi totuşi el va pieri veşnic. Şi acest lucru se

întâmplă pentru că până şi în situaţia cea mai mizerabilă, cel sfânt este totuşi un credincios

autentic, pe când ipocritul, chiar şi în circumstanţele cele mai bune din viaţa lui, el este în realitate

un păcătos.

Înainte de a trece la aspectele de doctrină, mă simt nevoit să tratez 3 lucruri care sunt de mare

folos în a încuraja pe credincioşii mai slabi, astfel încât ei să nu fie descurajaţi.

În primul rând, nu este nimic în această învăţătură care să îl facă pe credinciosul slab să se

poticnească sau să cadă în descurajare. Evanghelia nu dăunează credincioşilor, ci este destinată

trezirii păcătoşilor şi a credincioşilor formali.

După cum nu există nimic mai neplăcut decât un credincios slab, tot aşa nu este nimeni mai

pregătit ca el să îşi însuşească ameninţările şi lucrurile severe din textul acesta, deşi niciodată acest

text nu i-a vizat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii, când Hristos le-a spus că “unul dintre voi mă

va vinde” (Marcu 14:18), ei se suspectau în mod sincer pe ei înşişi şi întrebau “Nu cumva sunt eu?”

(Marcu 14:19). Astfel, creştinii slabi, atunci când aud mesaje de condamnare a păcătoşilor, sau de

demascare a ipocriţilor, în lucrarea de predicare a Evangheliei, ei răspund întrebându-se “Nu

cumva sunt eu?”.

Greşeala ipocritului este să fie expus la încercările şi descoperirile Cuvântului lui Dumnezeu, şi

totuşi să nu şi le însuşească. La fel, greşeala creştinului slab este să tragă concluzii greşite

privitoare la starea lui spirituală plecând de la premise care nu au de-a face cu cei credincioşi.

Astfel, această învăţătură devine de mare folos tuturor credincioşilor în următoarele aspecte:


Matthew Mead

19

Cea mai măruntă fărâmă de

har găseşte interesul pe

deplin în sângele lui Hristos,

prin care suntem pe deplin

curăţaţi; de asemenea

găseşte interesul pe deplin în

tăria şi puterea lui Hristos,

prin care vom fi păstraţi în

siguranţă.

1. Să îi determine să privească la situaţia lor spirituală, să vadă pe ce fundament stau ei şi dacă

fundamentul nădejdii lor este bine înrădăcinat, aşa încât să nu clădească pe nisip, ci pe

stâncă.

2. Să îi ajute să crească în aprecierea dragostei speciale a lui Dumnezeu manifestată prin

aducerea noastră pe calea veşniciei, în timp ce mulţi alţii pier pe căile lor şi manifestată de

asemenea în supunerea sufletelor noastre într-o convertire autentică, în timp ce mulţi alţii se

consideră convertiţi deşi nu au parte de har.

3. Îi provoacă la o profundă cercetare a inimii, astfel încât se pot vedea, cu sinceritate, ca fiind

acceptaţi de Dumnezeu.

4. Angajează sufletul în sârguinţă dublă, aşa încât să fim găsiţi nu doar crezând, ci şi

perseverând în credinţă până la sfârşit.

Practicarea acestor îndatoriri face utilă învăţătura de faţă tuturor credincioşilor; însă ei nu

trebuie să o vadă ca pe o piatră de poticnire în calea păcii şi mângâierii lor.

Scopul meu în abordarea acestei teme nu este acela de a întrista sufletele pe care Hristos nu le-

ar fi întristat. Nu aş aduce apă pentru a “stinge mucul care arde încă” (Isaia 42:3), ci pentru a

îndepărta acel foc fals care este aprins în inima păcătosului, căci dacă el

nu va merge în lumină toate zilele vieţii lui de acum înainte, va ajunge

în final să “zacă în dureri” (Isaia 50:11). Scopul meu este acela de a

nivela muntele siguranţei de sine a păcătosului, şi nicidecum acela de a

slăbi credinţa şi nădejdea credinciosului. Este acela de a trezi şi aduce

la o siguranţă sănătoasă pe păcătoşi, şi nicidecum acela de a-i descuraja

pe credincioşii slabi.

În al doilea rând, aş pleca de la aceasta: că deşi mulţi oameni pot să

meargă departe, foarte departe pe calea către Rai, totuşi ei eşuează, în

timp ce sufletul care are parte de cea mai mică fărâmă de har adevărat

nu va eşua niciodată - “cel fără prihană rămâne totuşi tare pe calea

lui” (Iov 17:9).

Deşi mulţi pot să facă foarte multe în ce priveşte calea faptelor,

totuşi, după cum vă voi arăta mai departe, aceştia nu vor ajunge la

destinaţie. Dimpotrivă, acel suflet care săvârşeşte cele mai mărunte

fapte, dar care le face cu o minimă sinceritate a inimii, niciodată nu va rata destinaţia, pentru că

Dumnezeu “mântuieşte pe cei cu inima curată” (Psalmul 7:10).

Cea mai măruntă măsură de har adevărat este la fel de mântuitoare ca şi cea mai însemnată

măsură a acestuia. Ea mântuieşte la fel de sigur, deşi nu este la fel de mângâietoare. Cea mai

măruntă fărâmă de har găseşte interesul pe deplin în sângele lui Hristos, prin care suntem pe deplin

curăţaţi; de asemenea găseşte interesul pe deplin în tăria şi puterea lui Hristos, prin care vom fi

păstraţi în siguranţă.

Hristos păstrează credinţa în suflet, iar credinţa păstrează sufletul în Hristos. Astfel, suntem

“păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire” (1 Petru 1:5).

În al 3-lea rând, aş spune că în cazul acelora care pot auzi astfel de adevăruri ca şi acesta, dar

care rămân indiferenţi şi nepreocupaţi de o reflectare şi auto-examinare serioasă a stării lor

spirituale, pot să pun la îndoială situaţia lor spirituală.

Poţi să te aştepţi ca o astfel de persoană să locuiască uşă lângă uşă cu un falit, care niciodată nu

îşi mai calculează contul şi nici nu mai aruncă vreo privire asupra cărţilor lui; şi mă gândesc că în

adevăr o astfel de persoană este un ipocrit, care nu vrea să se preocupe niciodată de propria inimă.

Acela care aleargă pe calea aceasta a faptelor fară a-şi pune problema îndoielii sau fără vreo grijă

faţă de starea lui spirituală nu poate fi într-o stare mai jalnică.


Matthew Mead

20

Atunci când vedem că un om este bolnav, dar nu este sensibil la propria boală, noi

concluzionăm că i se apropie clipa morţii. Tot aşa, când păcătoşii nu conştientizează starea lor

spirituală, este clar faptul că ei sunt morţi în păcate, şi moartea lor eternă nu este departe. Acestea

fiind spuse, aş vrea să mă însoţeşti cu mintea în timp ce trecem prin acest subiect, aşa încât trec

mai departe şi abordez lucrurile mai îndeaproape.

Învăţătură. Sunt foarte mulţi oameni în această lume care sunt aproape, dar numai “aproape

creştini”. Şi voi demonstra adevărul din această frază, după care voi proceda la o acuzare şi mai

distinctă.

I. Voi demonstra adevărul din această frază, şi voi face acest lucru oferind dovezi ale Scripturii,

care vorbeşte clar şi pe deplin în legătură cu acest subiect.

În primul rând, tânărul bogat este o dovadă clară a acestui adevăr. Iată că citim despre un om

care a venit la Hristos pentru a învăţa de la El care este calea către Rai: “Învăţătorule, ce bine să

fac, ca să am viaţa veşnică? “ (Matei 19:16). Domnul nostru Iisus Hristos îi răspunde astfel: “dacă

vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19:17) şi atunci când Hristos îi prezintă aceste

porunci, tânărul răspunde: “Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai

lipseşte?” (Matei 19:20). Iată vedem aici cât de departe ajunsese acest om în propria evaluare.

1. El ascultase – el nu doar că auzise de poruncile lui Dumnezeu, ci le şi împlinise. Acum,

Scriptura spune că: “Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l

păzesc”.

2. El credea că ascultase în totul – nu doar în ce priveşte o poruncă sau alta, ci în toate

poruncile. El nu trata pe Dumnezeu cu jumătăţi de măsură, alegând acele porunci care erau

cel mai uşor de împlinit, ci părea că se supusese tuturor poruncilor: “toate aceste porunci

le-am păzit” (Matei 19:20).

3. El părea că ascultase în mod constant - nu doar într-o perioadă cu zel mai intens, ci în

mod continuu. Evlavia sa nu părea să fie ca a lui Efraim, “precum norul de dimineaţă, şi ca

roua care trece curând” (Osea 6:4). Nu, ci “toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din

tineretea mea” (Matei 19:20).

4. El venise să îşi arate dorinţa de a cunoaşte şi de a face mai mult – altfel spus, să

perfecţioneze ceea ce îi lipsea din ascultarea lui. De aceea, el a venit la Hristos pentru a fi

învăţat în această privinţă: “ce-mi mai lipseşte?” (Matei 19:20). Acum, n-ai gândi despre

acest tânăr că este o persoană bună? Vai, cât de puţini merg atât de departe ca şi acest tânăr!

Şi cu toate că el a ajuns atât de departe în religia lui, totuşi nu mersese suficient, pentru că

el era “aproape”, şi totuşi doar “aproape creştin”, pentru că el în realitate era un ipocrit. În

final, el Îl abandonează pe Hristos şi se alipeşte de dorinţele lui. Iată dovada deplină a

adevărului acestei învăţături.

În al doilea rând, o altă dovadă în acest sens constă în parabola fecioarelor din Evanghelia

după Matei 25. Vedeţi ce progres aveau ele în materie de religie, cât de departe merseseră ele în a

pretinde o mărturisire a lui Hristos.

1. Ele sunt chemate “fecioare”. Acesta este un nume utilizat în Scriptură, atât în vechiul

Testament cât şi în Noul Testament, pentru sfinţii lui Hristos: “fecioarele te iubesc”

(Cântarea Cântărilor 1:3). La fel, în Apocalipsa 14:3-4, cei “o sută patruzeci şi patru de

mii” care stau cu Mielul pe Muntele Sionului sunt denumiţi “feciorelnici”. Sunt denumiţi

“feciorelnici” pentru că ei nu se complăcuseră în “stricăciunea care este în lume, prin

pofte” (2Petru 1:4). Iată că şi în acest caz s-ar părea că aceste fecioare ar face parte din

aceeaşi categorie, întrucât ele sunt chemate “fecioare”.

2. Ele îşi iau cu ele candelele – ceea ce semnifică faptul că ele fac o mărturisire a lui

Hristos.


Matthew Mead

21

3. Ele aveau câtva untdelemn în candelele lor (vezi Matei 25:8). Astfel, ele aveau unele

convingeri religioase şi ceva credinţă, deşi nu era vorba despre credinţa aleşilor lui

Dumnezeu, care să le ţină mărturisirea vie şi care să le păstreze candelele aprinse.

4. Ele mergeau, erau gata să meargă – mărturisirea lor nu era una neîntemeiată. Ele făcuseră

fapte bune, frecventaseră ritualurile şi împliniseră multe lucruri poruncite. Pe scurt spus –

făcuseră un progres aparent pe calea credinţei.

5. Ele ieşiseră în întâmpinare – lăsaseră pe mulţi în urma lor. Aceasta vorbeşte despre

aparenta lor separare de lume.

6. Ele erau alături de “fecioarele înţelepte” – ele stătuseră alături de acelea care se

alăturaseră Domnului şi fuseseră colege cu acelea care erau alături de Hristos.

7. Ele au “ieşit în întâmpinarea mirelui” (v.1) – aceasta vorbeşte despre pretenţia lor de a-L

avea şi de a-L căuta pe Hristos.

8. Atunci când au auzit strigătul sosirii mirelui, ele “s-au sculat şi şi-au pregătit candelele”

(v.7) – ele sperau ca acum, pe baza mărturisirii lor faţă de Hristos, să meargă alături de

mire.

9. Ele păreau să caute harul adevărat. Acum, nu spunem noi că dorinţa faţă de har este

echivalentă harului? Şi este corect acest lucru, însă doar atâta timp cât este adevărat şi făcut

la timpul lui, dacă este autentic şi la vremea potrivită. Iată motivul dorinţei harului în aceste

fecioare: “Daţi-ne din untdelemnul vostru” (v.8). Era vorba despre o dorinţă pentru har

autentic, dar nu era o dorinţă autentică pentru har. Dorinţa lor nu era autentică pentru că nu

venea la vremea potrivită. Nu era sănătoasă, pentru că nu era la momentul cuvenit – era

deja prea târziu pentru aşa ceva. Nebunia lor stătea în faptul că nu îşi luaseră untdelemn în

momentul când şi-au luat candelele cu ele. Momentul când era nevoie ca ele să ceară har

fusese acela când ele veniseră la Hristos, dar era prea târziu să ceară acest lucru în clipa

când Hristos a venit la ele. Trebuia ca ele să fi căutat harul atunci când au făcut mărturisirea

lor: era însă acum prea târziu să îl caute în momentul sosirii mirelui. Şi de aceea pentru ele

“s-a încuiat uşa”, iar atunci când au strigat să fie lăsate înăuntru “Doamne, Doamne,

deschide-ne!” (v.11), Domnul Hristos le răspunde: “nu vă cunosc” (v.12).

Vezi cât de departe merg aceste fecioare în mărturisirea lui Iisus Hristos, şi cât de îndelung

continuă ele în această mărturisire, chiar până la sosirea mirelui. Ele merg până la poarta Raiului, şi

acolo, ca şi sodomiţii, pier cu mâinile lor atât de aproape de pragul slavei. Ele fuseseră “aproape”,

şi totuşi doar “aproape creştini”; aproape mântuite, şi totuşi au pierit.

Voi, care pretindeţi că mărturisiţi Evanghelia lui Hristos, încremeniţi şi tremuraţi: dacă acestea

care au mers până dincolo de voi au ratat cerul, ce va fi cu voi aceia care sunteţi înapoia lor? Dacă

cele care sunt “fecioare”, care Îl mărturisesc pe Hristos, care au o anume credinţă în mărturia lor

precum cea prezentată mai sus, care au anume roade în credinţa lor, care îi întrec pe alţii în

căutarea lui Hristos, care îşi îmbunătăţesc mărturia lor şi caută să acţioneze potrivit mărturisirii lor,

care caută harul; dacă acestea sunt doar “aproape creştini”, ce sunteţi voi?

În al 3-lea rând, dacă aceste două mărturii nu sunt suficiente pentru a dovedi adevărul şi pentru

a confirma fraza folosită iniţial de mine, iată o a treia dovadă, de data aceasta din Vechiul

Testament - Isaia 58:2. Iată ce spunea Dumnezeu poporului Său, oferindu-le un standard superior

pentru caracterului unor oameni aleşi: “În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un

neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri

drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu” (Isaia 58:2).

Şi iată cât de departe au mers ei. Dacă Dumnezeu nu ar fi spus despre ei că sunt depravaţi şi

lipsiţi de înţelepciune, noi i-am fi considerat ca “nişte berbeci înaintea turmelor de oi” (Ieremia

50:8 BOR) şi i-am fi pus la un loc cu cei merituoşi. Mă rog să observi următoarele:


Matthew Mead

22

Mulţi nu strigă niciodată

către Dumnezeu, până când

nu se găsesc într-o stare

disperată; ei nu vin niciodată

la Dumnezeu pentru a cere

ajutor, atâta vreme cât ei se

pot bizui pe puterile lor.

1. Ei L-au căutat pe Dumnezeu. Iată care este portretul unui sfânt adevărat – să Îl caute pe

Dumnezeu. Sfinţii autentici sunt chemaţi “cei care Îl caută pe Dumnezeu” “Acesta este

neamul celor ce-L caută pe Domnul, al celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacob”

(Psalmul 24:6). Iată, aşadar, o generaţie de oameni care Îl caută pe Dumnezeu – nu sunt

cumva aceştia sfinţii lui Dumnezeu? Ba, în plus,

2. Ei Îl caută pe Dumnezeu zilnic. Aici avem sârguinţa însoţită de continuitate, zi de zi,

adică o zi după alta. Ei nu L-au căutat doar sporadic sau la început, nici doar în perioadele

de necazuri şi suferinţe, după cum fac mulţi alţii: “Doamne, ei Te-au căutat, când erau în

strâtorare; au început să se roage, când i-ai pedepsit” (Isaia 26:16). Mulţi se comportă

astfel că Îl caută pe Dumnezeu numai după ce Dumnezeu le face o vizită, dar nu înainte de

asta. După ce Dumnezeu varsă necazuri asupra lor, abia atunci ei vin înaintea Lui cu

rugăciunile lor. Aceasta seamănă cu devoţiunea marinarilor.

Când furtunile îi aduc în situaţii disperate, abia atunci ei strigă

către Domnul în necazul lor. Mulţi nu strigă niciodată către

Dumnezeu, până când nu se găsesc într-o stare disperată; ei nu

vin niciodată la Dumnezeu pentru a cere ajutor, atâta vreme cât

ei se pot bizui pe puterile lor. Dar aceştia despre care ne

vorbeşte Dumnezeu aici, sunt mult mai zeloşi în devoţiunea lor.

Alţii fac o virtute a necesităţii din devoţiunea lor, însă în cazul

lor, se pare că este la mijloc lucrarea consţiinţei, pentru că,

spune Dumnezeu, “în toate zilele Mă caută” (Isaia 58:2). Aşa

că oricine ar gândi că aici avem de-a face cu o observaţie

referitoare la onestitatea lor. Iov spunea despre omul ipocritic:

“Înalţă el în tot timpul rugăciuni lui Dumnezeu?” În mod sigur

că nu; dar acum aceşti oameni Îl cheamă pe Dumnezeu întotdeauna, ei Îl caută “în toate

zilele”. Şi am spune că în mod sigur aici nu am avea de-a face cu ipocriţi.

3. Dumnezeu spune: “vor să ştie căile Mele”. Şi în mod sigur că această afirmaţie îi

eliberează de suspiciunea de ipocrizie, pentru că nu scrie aici că ei ar spune lui Dumnezeu:

“Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale” (Iov 21:14).

4. Ei sunt “un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea” (Isaia 58:2). Şi acest verset nu spune

că este vorba despre o naţiune care doar vorbeşte despre neprihănire, care cunoaşte

neprihănirea sau care mărturiseşte despre neprihănire, ci vorbeşte despre o naţiune care

practică neprihănirea, care nu a practicat altceva decât dreptatea şi cinstea. După judecata

lumii, ei treceau drept cei mai buni dintre cei buni.

5. Ei nu au uitat ritualurile Dumnezeului lor. Ei păreau autentici în principiile lor, constanţi

în mărturisirea lor, mai buni decât mulţi dintre noi, care uităm îndatoririle noastre şi care

uităm de ritualurile şi hotărârile lui Dumnezeu: dar aceste lucruri nu se regăsesc în

mărturisirea lor.

6. “Ei Mă întreabă”, spune Dumnezeu, “despre legile dreptăţii”. Ei nu îşi vor face din

voinţa lor propria regulă pentru a deosebi binele de rău, ci vor utiliza întotdeauna Legea şi

voia lui Dumnezeu. Şi de aceea, în toate treburile pe care le au ei ca oameni, doresc să fie

ghidaţi şi sfătuiţi de Dumnezeu: “Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii” (Isaia 58:2).

7. Ei îşi găsesc plăcerea în apropierea de Dumnezeu. Sigur că acesta nu poate fi caracterul

unui ipocrit. “Este Cel Atotputernic desfătarea lui?”, spune Iov (Iov 27:10a). Nu, nu va fi

aşa. Deşi Dumnezeu este desfătarea cea mai mare a omului (având în El tot ce este nevoie

pentru a-L reprezenta ca încântător, după a fost citat Titus Vespasian), totuşi ipocriţii nu

vor găsi desfătarea lor în Dumnezeu. Până când simţămintele nu sunt făcute spirituale, nu

există nici o atracţie faţă de lucrurile spirituale. Dumnezeu este un “lucru” spiritual, şi de


Matthew Mead

23

aceea ipocriţii nu îşi pot găsi desfătarea în Dumnezeu. Dar aceştia despre care ni se

vorbeşte în acest verset, ei îşi găsesc plăcerea în apropierea de Dumnezeu.

8. Ei erau un popor care posteau mult: “La ce ne foloseşte să postim” - zic ei - , “dacă Tu

nu vezi?” (Isaia 58:3). Postul este o lucrare care nu presupune şi nu impune adevărul

harului numai în inimă, ci şi tăria harului.

“Nici nu pun oamenii,” spune Domnul nostru Iisus Hristos “vin nou în burdufuri vechi;

altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun

în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă” (Matei 9:17). Vinul nou este tare, iar

burdufurile vechi sunt slabe, aşa încât vinul puternic rupe burdufurile slabe: acesta este un

motiv pe care Hristos îl oferă pentru a explica de ce ucenicii Săi, care erau convertiţi recent,

dar care erau încă slabi, nu fuseseră trataţi cu o disciplină severă. Dar aceşti oameni

menţionaţi aici erau unii care posteau adesea, fiind tulburaţi mult în sufletele lor, aşa încât

se tratau pe sine prin practici frecvente de umilinţă.

În mod sigur aceşti oameni despre care pasajul nostru vorbeşte ar fi văzuţi ca “vin nou în

burdufuri noi”; ei trebuie să fi fost un popor puternic, în har; ei par să fi avut parte de har

nu doar în adevăr, ci şi în creştere. Şi totuşi, cu toate acestea, ei nu erau cu nimic mai

departe decât o generaţie de ipocriţi. Ei afişau un progres evlavios şi merseseră departe în

acest lucru, dar nu suficient de departe, pentru că ei au fost lepădaţi de Dumnezeu în final.

Sper că prin aceste exemple am susţinut suficient şi am confirmat adevărul afirmaţiei mele

iniţiale, anume că oamenii pot fi, da, chiar foarte mulţi pot fi doar “aproape creştini” şi nimic mai

mult. Acum pentru a face o distincţie şi mai clară în acest punct, iată încă 3 consideraţii.

1. Îţi voi arăta, pas cu pas, cât de departe poate merge un om, până unde pot ajunge

realizările lui, cât de amăgitor şi neobişnuit poate progresa el în aspectele religioase, şi

totuşi în final el să nu fie decât un “aproape creştin”, şi nimic mai mult.

2. Îţi voi prezenta de ce mulţi oameni ajung în această situaţie de a fi “aproape creştini”.

3. De ce sunt ei “aproape creştini”, câtă vreme au mers atât de departe în religie.

4. Care este motivul pentru care oamenii pot merge atât de departe pe drumul aparent

spiritual, şi totuşi ajung să fie doar “aproape creştini”, deci nu pot merge mai departe de

acest punct.


Matthew Mead

24

Vă voi oferi răspunsul în 20 de puncte, după cum urmează.

1.1. UN OM POATE AVEA O SUMEDENIE DE CUNOŞTINŢE, ALTFEL SPUS MULTĂ

LUMINĂ. EL POATE ŞTI MULTE LUCRURI DESPRE DUMNEZEU ŞI DESPRE VOIA LUI,

POATE ŞTI MULTE DESPRE HRISTOS ŞI CĂILE SALE, DAR CU TOATE ACESTEA SĂ FIE

DOAR UN “APROAPE CREŞTIN”.

Aceasta se întâmplă pentru că deşi nu există har fără cunoaştere, totuşi poate exista cunoaştere

din plin, dar fără nici un pic de har. Adesea iluminarea continuă pe cale chiar şi atunci când

convertirea nu urmează niciodată iluminării. Ţinta cunoaşterii este înţelegerea, pe când cea a

sfinţeniei este voinţa. Acum, o persoană poate să fie iluminată în înţelegerea lucrurilor spirituale, şi

totuşi voinţa ei să nu fie deloc sfinţită. El poate avea o înţelepciune în cunoaşterea lui Dumnezeu,

dar să îi lipsească voinţa de a se supune lui Dumnezeu. Apostolul ne spune despre unii care “măcar

că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu” (Romani 1:21).

Pentru ca un om să fie creştin pe deplin, trebuie să există iluminarea minţii, dar şi bătăi ale

inimii, înţelepciune în cunoaştere, şi zel în dragoste. Unii au zel dar fără cunoaştere, ceea ce dă

naştere unui devotament orb; alţii au cunoaştere dar fără zel, ceea ce dă naştere speculaţiilor lipsite

de roadă. Dar acolo unde cunoaşterea se uneşte cu zelul, ia naştere un creştin autentic.

OBIECŢIE. Nu se spune totuşi că “viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul

Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3)?

RĂSPUNS. Nu orice cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos conduce un suflet în viaţa

veşnică. Altfel de ce ar mai pieri demonii? Ei au mai multă cunoaştere a lui Dumnezeu decât orice

om de pe faţa pământului, şi deşi prin căderea lor, au pierdut sfinţenia lor, totuşi nu şi-au pierdut

cunoaşterea. În original, ei sunt denumiţi δαιμονες (demoni), ţinând cont de cunoaşterea lor, şi

totuşi ei sunt şi διαβολοι (diavoli), ţinând cont de răutatea lor.

Cunoaşterea poate umple capul unei persoane, dar doar asta nu va face ca inima să bată altfel,

dacă nu intervine şi altceva.

Fariseii erau posesorii unei cunoaşteri superioare: “tu, care te numeşti Iudeu, care te reazemi pe

o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui” (Romani 2:17). Totuşi, ei erau o

generaţie de ipocriţi. Şi vai, cât de mulţi au mers în iad plini de cunoaştere!

Deşi este adevărat că viaţa veştină este să Îl cunoşti pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos,

totuşi este la fel de adevărat că sunt mulţi care au această cunoaştere, dar nu vor vedea viaţa

veşnică. Căci, după cum ştiţi, există două feluri de cunoaştere; una este cunoaşterea comună, dar

care nu este mântuitoare, şi o alta, rară, dar mântuitoare. Cunoaşterea comună este cuibărită în

minte, şi ea nu influenţează inima. Acest fel de cunoaştere este cel pe care cei stricaţi îl pot avea:

Balaam L-a văzut pe Hristos de pe vârful muntelui şi de pe cel al dealurilor.

Naturaliştii spun că în capul broaştei râioase se găseşte o perlă, însă ştim cu toţii că burta ei este

plină de otravă. Francezii au o specie de agrişe pe care o denumesc “uve de spine” (agrişele de

CÂT DE DEPARTE POATE MERGE CINEVA

PE CALEA CĂTRE CER, ŞI TOTUŞI SĂ NU

FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”?

C A P I T O L U L 1


Matthew Mead

25

Cunoaşterea obişnuită a lui

Hristos este ca şi perla din

capul broaştei râioase, ca şi

agrişele spinilor; poate fi

găsită din plin în oamenii

nesfinţiţi.

spini), fructele fiind rodul unui arbust cu mulţi spini. În mod asemănător, cunoaşterea obişnuită a

lui Hristos este ca şi perla din capul broaştei râioase, ca şi agrişele spinilor; poate fi găsită din plin

în oamenii nesfinţiţi.

Dar mai este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos care mântuieşte, cunoaştere care

include consimţământul minţii dar şi consimţământul voinţei. Aceasta este cunoaşterea care

implică existenţa credinţei: “prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel

neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui

Dumnezeu, şi va lua povara nelegiurilor lor” (Isaia 53:11). Aceasta

este cunoaşterea care duce la viaţa veşnică. Oricâtă cunoaştere ar avea

un om despre Dumnezeu şi despre Domnul Iisus Hristos, dacă această

cunoaştere nu este una mântuitoare (cunoaştere însoţită de afecţiune şi

aplicaţie), persoana respectivă este doar un “aproape creştin”.

Doar acela care se supune şi ascultă de Dumnezeu conform

cunoaşterii sale referitoare la El, doar acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu

în mod corect: “Buna înţelegere rodeşte har” (Proverbe 13:15, BOR).

Toată cunoaşterea din lume căreia îi lipseşte aceasta nu produce

altceva decât un om asemenea lui Nabucodonosor, care avea un cap de

aur şi picioarele de argilă.

Unii ştiu, doar ca să ştie. Alţii ştiu, ca să fie cunoscuţi. Unii ştiu pentru a practica tot ceea ce

ştiu. Acum, să ştii dar să nu ştii – acesta este un lucru ciudat. Să cunoşti pentru a fi cunoscut,

aceasta este slavă deşartă.

Dar a şti pentru a practica această ştiinţă – iată care este cerinţa Evangheliei, şi ceea ce face un

om să fie un creştin deplin. Cealaltă cunoaştere, fără acest ingredient, dă naştere doar unui…

“aproape creştin”.

1.2. UN OM POATE AVEA DARURI REMARCABILE ŞI MĂREŢE, CHIAR DARURI

SPIRITUALE, ŞI CU TOATE ACESTEA SĂ NU FIE DECÂT UN “APROAPE CREŞTIN”.

Darul rugăciunii este un dar spiritual, acesta fiind un lucru pe care un om îl poate avea, şi totuşi

acel om să nu fie mai mult decât un “aproape creştin”. Aceasta este pentru că darul rugăciunii este

un lucru, şi harul rugăciunii este cu totul altceva. Darul predicării este de asemenea un dar spiritual

şi este, în mod asemănător, un dar pe care un om l-ar putea avea, dar acest om să nu fie totuşi decât

“aproape creştin”. Iuda a fost un mare predicator, la fel ca şi toţi cei care au venit la Domnul

Hristos şi au spus: “Doamne, Doamne! N-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în

Numele Tău?” (Matei 7:22).

Trebuie să ştiţi că nu darurile îl fac pe un om să fie creştin, ci harul. Iată motivele:

1. Darurile sunt în general rezultatul lucrării comune a Duhului. Astfel, o persoană poate fi

părtaşă multor daruri obişnuite ale Duhului, şi totuşi ea să fie un om stricat, pentru că aceste daruri

sunt considerate obişnuite pentru că ele sunt date de către Duhul Sfânt atât celor buni cât şi celor

răi, atât celor care sunt credincioşi, cât şi celor necredincioşi.

Cei care au parte de har, au şi parte de daruri, dar se poate ca şi cei care nu au parte de nici un

har, să aibă totuşi aceleaşi daruri, şi asta pentru că Duhul Sfânt lucrează în ambele categorii de

persoane. Se poate chiar ca acela care nu are parte de nici un har, totuşi să se afle sub influenţa unei

lucrări mai profunde a Duhului (quod hoc=momentan n.tr.) în această privinţă prin comparaţie cu

acela care are parte de o mulţime de har. Un mărturisitor lipsit de har poate avea daruri mai

însemnate decât cel mai sfânt dintre credincioşi: el se poate ruga, poate predica, poate împlini, în

mod exterior, o sumedenie de porunci. Dar toate acestea le face numai în exterior.


Matthew Mead

26

2. Darurile sunt spre folosul şi binele altora, ele fiind date în mod specific în acest scop (ordinem

alium), după cum spuneau profesorii noştri, spre folosul şi edificarea altora. Tot aşa spune şi

apostolul în 1 Corinteni 12:7 : “fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”.

Acum, un om poate edifica pe un altul prin intermediul darurilor sale, şi totuşi el însuşi să nu

fie edificat. Poate fi de folos altuia şi totuşi de nici un folos pentru sine.

Corbul era considerat o pasăre necurată, şi totuşi Dumnezeu s-a folosit de corbi pentru a-l hrăni

pe Ilie. Deşi corbul nu putea fi mâncat din pricina cărnii sale necurate, totuşi corbii au adus carne

bună de mâncat pentru Ilie. Un şchiop poate, folosindu-se de cârja sa, să arate altuia calea corectă,

şi totuşi el însuşi să nu fie în măsură să meargă pe acea cale. Un croitor necinstit poate să producă

un costum care să se potrivească pentru trupul unei persoane cinstite, dar costumul nu i se va

potrivi lui însuşi, tocmai datorită lipsei lui de cinste. Biserica (ca grădină a lui Hristos) poate fi

udată şi printr-un jgheab de lemn, soarele poate să îşi lase lumina şi printr-o fereastră întunecată,

iar pământul poate fi semănat bine şi cu ajutorul unei mâini murdare.

Eficacitatea cuvântului nu depinde de autoritatea celui care îl rosteşte, ci de autoritatea lui

Dumnezeu care binecuvântează acel cuvânt. Aşa că este posibil chiar ca o persoană să fie

convertită în urma predicării mele, şi cu toate acestea eu să fiu trimis în iad. Balaam a făcut o rară

şi limpede profeţie referitoare la Hristos, şi totuşi el nu a beneficiat de pe urma lucrării lui Hristos:

“O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel”, dar Balaam nu va beneficia

de profeţie: “Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape” (Numeri 24:17).

Dumnezeu poate folosi darurile unui om pentru a aduce pe un altul la Hristos, deşi persoana ale

căror daruri sunt utilizate de Dumnezeu poate fi străină de Hristos. Un om poate confirma pe altul

în credinţă, şi totuşi el însuşi să fie străin de credinţă. Pendleton l-a întărit şi l-a confirmat pe

predicatorul Sanders, în vremea reginei Maria, încurajându-l să stea în adevărul pe care l-a predicat

şi să fie gata să plătească chiar cu preţ de sânge pentru aceasta, şi totuşi după consumarea acestor

evenimente, Pendleton însuşi s-a dovedit a fi un apostat.

Scultetus ne vorbea despre un anume Johannes Speiserus, un predicator faimos din Augsburg,

Germania, care ar fi predicat Evanghelia în anul 1523 atât de puternic încât numeroase prostituate

din vremea lui au fost convertite şi au devenit creştine autentice. Cu toate acestea, Speiserus însuşi

s-a alipit după aceea de susţinătorii papei, sfârşind într-un mod mizerabil.

Astfel, lumânarea poate să ardă pentru a lumina pe alţii în lucrarea lor, şi totuşi după aceea să

se stingă brusc.

3. Capacitatea de a schimba inima omului este dincolo de puterea celor mai mari daruri pe care

un om le poate avea. Un om poate predica la fel ca apostolii, se poate ruga ca şi un înger şi totuşi el

poate avea inima unui diavol. Harul şi numai harul poate schimba inima omului. Cele mai

însemnate daruri nu o pot schimba, dar cea mai mică doză de har este capabilă de a produce

această schimbare. Darurile pot face dintr-un om un savant, dar harul face dintr-un om un

credincios. Şi dacă darurile nu pot schimba inima omului, atunci concluzia este că omul poate avea

cele mai deosebite daruri, dar el să rămână totuşi doar un “aproape creştin”.

4. Multe persoane au mers în iad încărcate cu daruri. Fără îndoială că Iuda avusese daruri

speciale; el fusese un predicator al Evangheliei. Iar Domnul nostru Iisus Hristos nu l-ar fi pus la

lucrare şi nici nu l-ar fi făcut potrivit pentru lucrare. Cu toate acestea, “Iuda a căzut, ca să meargă

la locul lui” (Faptele Apostolilor 1:25). Cărturarii şi Fariseii erau oameni ai darurilor măreţe, şi

totuşi despre ei se scrie: “unde este înţeleptul? Unde este cărturarul?” (1 Corinteni 1:20).

“Propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Corinteni 1:18).

Cine sunt cei care pier? Cine este înţeleptul şi învăţatul? Atât grecul cât şi iudeul, pentru că ei sunt

numiţi “cei care pier”.


Matthew Mead

27

Un singur dram de har este

mai valoros decât un talant

de daruri: darurile ne

îmbogăţesc faţă de oameni,

dar harul este ceea ce ne face

“bogaţi înaintea lui

Dumnezeu”.

Un episcop vestit, văzând un păstor sărman vărsându-şi lacrimile într-un ştergar, a spus:

“Sărmana lume analfabetă va merge în rai, în timp ce noi, cu toată învăţătura noastră, ne vom

prăbuşi in iad”.

Iată 3 lucruri care trebuie făcute, dacă am vrea să evităm pierzarea:

Trebuie să fim convinşi în adâncul nostru de păcat.

Trebuie să fim în mod real alipiţi de Hristos.

Trebuie să fim puşi în posesia legământului harului.

Astfel, cele mai deosebite daruri nu ne pot ajuta în nici una din următoarele aspecte:

Ele nu pot lucra cercetarea inimii.

Ele nu pot produce uniunea noastră cu Hristos.

Ele nu ne pot pune în posesia relaţiei de legământ.

Ca urmare, darurile nu ne pot asigura împotriva pierzării veşnice.

De aceea, putem concluziona din nou că un om poate avea cele mai

măreţe daruri, şi totuşi să fie doar “aproape creştin”.

5. Darurile pot scădea şi pot pieri: ele nu rămân dincolo de limitele

stricăciunii. Fără îndoială că harul nu va pieri niciodată, dar darurile vor

înceta. Harul este incoruptibil, însă darurile sunt coruptibile. Harul este

un “izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58:11), pe când izoarele

darurilor pot fi secate. Dacă harul ar putea fi coruptibil în propria sa

natură, ca şi cum ar fi o creatură, totuşi el este incoruptibil în ceea ce

priveşte Cel care îl conservă, pentru că îl pune într-o nouă creatură. Ceea ce El a creat în noi, va şi

conserva. Cel care a început lucrarea în noi, o va şi finaliza.

Darurile îşi au rădăcina în lucruri create, dar harul îşi are rădăcinile în Hristos. De aceea, deşi

darurile pot înceta şi pot să se ofilească, totuşi harul va rămâne pentru totdeauna. Dacă darurile

sunt pieritoare, atunci putem concluziona că acela care are parte chiar şi de cea mai mică doză de

har, acela este un creştin, dar acela care are cele mai măreţe daruri ar putea totuşi să nu fie decât un


Obiecţie. Dar nu ne-a poruncit apostolul să “râvnim la darurile cele mai bune” (1 Corinteni

12:31)? De ce trebuie să dorim darurile şi să tânjim după ele, dacă ele nu ne asigură mântuirea?

Răspuns. Darurile sunt bune, dar ele nu reprezintă binele cel mai mare. Ele sunt excelente, dar

există altceva mai excelent, după cum este scris în acelaşi verset “vă voi arăta o cale nespus mai

bună” (1Corinteni 12:31), iar această cale este calea harului. Un singur dram de har este mai

valoros decât un talant de daruri: darurile ne îmbogăţesc faţă de oameni, dar harul este ceea ce ne

face “bogaţi înaintea lui Dumnezeu”. Darurile noastre sunt de folos altora, dar harul este spre

folosul nostru. Deşi a fi de folos altuia este un lucru bun, totuşi este un lucru şi mai bun să am parte

de lucrarea care este de folos chiar mie.

Aşadar, deoarece darurile sunt bune, trebuie să râvnim să le avem. Dar pentru că ele nu sunt cel

mai bun lucru, nu trebuie să ne bizuim pe ele. Trebuie să râvnim după daruri cu scopul de a face

bine altora, astfel încât ei să fie întăriţi. Şi trebuie să râvnim după har spre binele propriilor noastre

suflete, astfel ca ele să fie mântuite. Pentru că persoanele care vor fi mai bine ca urmare a

influenţei darurilor noastre, totuşi vor pieri dacă nu vor avea parte de har.

1.3. UN OM POATE FACE O MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ MĂREAŢĂ, POATE FACE MULTE

FAPTE EXTERIOARE DE EVLAVIE, DAR SĂ FIE TOTUŞI DOAR “APROAPE CREŞTIN”

Iată ce le-a spus Domnul nostru oamenilor de pe vremea Lui: “Nu orişicine-Mi zice: „Doamne,

Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 7:21), ceea ce arată că nu oricine face o

mărturisire a lui Hristos va fi considerat prin aceasta a fi un adevărat ucenic al lui Hristos. “Căci nu


Matthew Mead

28

toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel” (Romani 9:6); tot aşa, nu sunt în mod automat creştini

toţi aceia care fac o mărturisire de credinţă.

Şi ce mărturisire evlavioasă a avut Iuda! El L-a urmat pe Hristos, a lăsat totul pentru Hristos, a

predicat Evanghelia lui Hristos, a scos demoni în Numele lui Hristos, a mâncat şi a băut la masă cu

El. Cu toate acestea, Iuda a fost un ipocrit.

Mulţi mărturisitori sunt ca şi crinii – frumoşi la înfăţişare, dar otrăvitori la miros. Sau precum

ardeiul iute – arzător în gură, dar rece la stomac. Cel mai fin şnur poate fi utilizat la cel mai

deteriorat material textil.

Este o mare amăgire să măsori substanţa credinţei tale prin intermediul mărturisirii tale şi să

judeci tăria harurilor tale prin lungimea faptelor tale. Scripturile ne vorbesc despre unii oameni ca

având “doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:5). Tăgăduirea puterii

semnifică faptul că ei nu trăiesc în mod practic acele haruri pe care pretind ca aparţinându-le. Cel

care pretinde a fi sfânt printr-o mărturisire făţarnică, dar nu practică sfinţenia, neavând de exemplu

o vorbire evlavioasă, acela are o formă a evlaviei, dar îi tăgăduieşte puterea. Grotius compară

aceasta cu struţul, care are aripi mari, şi totuşi nu este capabil să zboare. Şi mulţi sunt cei care au

aripi ale unei mărturisiri corecte, şi totuşi nu le folosesc pentru a creşte în trăirea spirituală şi într-o

vorbire evlavioasă.

Dar pentru a clarifica adevărul acesta, că un om poate face o mărturisire de credinţă

impresionantă, dar totuşi să nu fie decât un “aproape creştin”, iată în cele ce urmează 4 dovezi:

1. Dacă un om poate avea o pretenţie de credinţă, dar nu a avut inima lui schimbată

niciodată şi nici starea lui spirituală îmbunătăţită, atunci se poate spune că el este un

mărturisitor impresionant, dar nu este decât un “aproape creştin”. Şi asta pentru că o

persoană poate face o mărturisire de credinţă, şi totuşi să nu aibă inima lui schimbată

niciodată şi nici starea lui spirituală reînnoită. El poate fi un ascultător constant al

Cuvântului, dar în acelaşi timp să rămână un păcătos neregenerat; el poate să vină adesea la

Masa Domnului şi totuşi să plece de acolo la fel de păcătos după cum a şi venit. De aceea,

nu trebuie să gândim că faptele pot să ne confere accesul la har.

Multe suflete au fost convertite la Hristos cu ocazia unor evenimente precum Masa

Domnului, dar niciodată nu a fost convertit vreun suflet printr-un astfel de eveniment fără

ca Hristos să fi fost la lucru acolo. Şi îi converteşte Hristos pe toţi cei care participă la

aceste sacramente? Cu siguranţă că nu, pentru că pentru unii Cuvântul este “o mireasmă de

la moarte spre moarte” (2 Corinteni 2:16). Şi dacă este aşa, atunci este clar că se poate ca

un om să facă o mărturisire, şi totuşi el să nu fie decât un “aproape creştin”.

2. Un om poate face o mărturisire religioasă şi să trăiască într-o formă de evlavie ipocrită.

“Ascultaţi lucrul acesta, casa lui Iacov, voi, care purtaţi numele lui Israel, şi care aţi ieşit

din apele lui Iuda; voi, care aţi jurat pe Numele Domnului, şi care chemaţi pe Dumnezeul

lui Israel, dar nu în adevăr, nici cu neprihănire!” (Isaia 48:1). Ce crezi despre aceste

cuvinte? “Voi chemaţi pe Dumnezeul lui Israel, dar nu în adevăr, nici cu neprihănire” - iată

disimularea lor. Şi într-adevăr, judecând exclusiv după lucrurile exterioare, nu poate fi

acuzată o ipocrizie în sens religios, pentru că altfel n-ar mai fi mărturisire a credinţei.

Pentru că acela care este stricat şi lumesc, ticălos pe interior dar atât de prezentabil la

exterior, el nu este considerat a fi un ipocrit, ci este ceea ce pare a fi, dar ceea ce pare este o

minciună. Căci acela care este un lucru în realitate, şi altul în aparenţă, acela este cu

siguranţă lumesc şi nesfânt; pare a fi o persoană bună şi sfântă, dar este un ipocrit.

De aceea, cei care studiază cazuistica definesc ipocrizia ca fiind o contrafacere a sfinţeniei.

Şi aceasta se potriveşte exact în semnificaţia expresiei din greacă, şi anume de contrafăcut

sau contrafacere.


Matthew Mead

29

După cum mulţi vor fi cei care

merg în Rai cu frica de iad în

inimile lor, tot aşa mulţi vor

merge în iad cu Numele lui

Hristos pe buzele lor.

Şi în acest scop, evreii au două expresii pentru ipocriţi: panim, care are semnificaţia de feţe;

şi chanepim, care are semnificaţia mai clară de contrafaceri. Şi ele se trag etimologic

amândouă de la chanaph, care înseamnă a simula, a se preface. Aşa încât acela care

simulează credinţa, care poartă o mască a sfinţeniei şi totuşi este lipsit de harul sfinţeniei,

acela este un ipocrit.

El pare să fie în aparenţă ceea ce nu este pe fond. El poartă o formă a evlaviei, dar numai ca

să acopere, să ascundă astfel o inimă profană. El face o mărturisire prin care vrea să arate

că el nu ar trebui să fie considerat un stricat; dar este vorba doar de o mărturisire, aşa încât

dincolo de ea, el rămâne un stricat. Este un ipocrit religios – religios, din cauza a ceea ce

pretinde; şi ipocrit, pentru că nu face mai mult decât să

pretindă. El este ca şi acele multe persoane care arată bine la

exterior, dar totuşi au plămânii distruşi. Sau ca un măr care are

coaja, partea exterioară, foarte frumoasă, dar miezul lor este

putred. Mulţi sunt în aparenţă neprihăniţi, dar rămân aşa

numai în aparenţă. Aşadar, un om poate face o mărturisire a

credinţei sale, şi totuşi să nu fie mai mult decât un “aproape

creştin”.

3. Obiceiurile şi moda pot face dintr-un om unul care pretinde

a fi creştin. Şi pot fi mulţi cei care poartă un veşmânt sau altul,

dar nu pentru că le ţine mai bine de cald sau pentru că astfel ar

fi mai bun decât alt veşmânt, ci numai din cauza modei, pentru a se mândri.

Tot aşa, multe persoane au părul împodobit, feţele vopsite, pene în pălăriile lor, toate

acestea fără vreun câştig anume, ci numai ca să demonstreze că. în fapt, ei sunt neînţelepţi

în ce priveşte purtatul veşmintelor. Aşadar, mulţi pretind că sunt creştini, dar nu pentru că

mijloacele harului le-au încălzit inimile, sau pentru că ei văd vreo superioritate în căile lui

Dumnezeu comparativ cu cele ale lumii, ci doar pentru că aşa este la modă! Îmi doresc să

nu ajung să spun că este un lucru adevărat în zilele noastre că religia este un lucru deosebit,

pentru că mulţi se înghesuie să se pretindă religioşi. A fost un lucru care “vinde bine”, aşa

că mulţi s-au angajat în acest “comerţ”.

Religia are azi, în vreme de pace, mulţi mărturisitori, dar puţini prozeliţi. Dar când este de

suferit, cei care o mai mărturisesc sunt doar convertiţii ei. Pentru că primii sunt generaţi de

obiceiuri, pe când cei din urmă de conştiinţă.

Cel care, în vreme de prosperitate, este un religios pretins din cauza obiceiurilor nu va fi

niciodată un martir de dragul lui Hristos în vremuri de persecuţie religioasă. Cel care deţine

adevărul, când vine vorba de a trăi conform acelui adevăr, adesea se dezice de el.

Se spune că atunci când o casă se prăbuşeşte sau se destramă, toţi şobolanii şi şoarecii o

părăsesc. Cât timp casa este încă în picioare, şi ei îşi găsesc în ea un adăpost, vor rămâne

acolo, dar nu mai mult decât atât. În vreme de decădere, când casa se poate prăbuşi asupra

lor, iar cei care locuiau pe acoperiş vor muri la baza ei. Fraţii mei, aş putea să nu spun asta,

dar noi avem mulţi care sunt paraziţii, şobolanii şi şoarecii religiei, care ar trăi sub

acoperişul credinţei, atâta vreme cât găsesc adăpost aici; dar când credinţa este la încercare,

uită de ea, pentru că, dacă se va prăbuşi, cum să se prăbuşească asupra lor? Sunt convins că

acesta nu este cel mai mărunt motiv pentru care Dumnezeu a intenţionat mărturisirea

credinţei noastre, anume să fie curăţată de paraziţi. El scutură fundaţia casei, pentru ca

aceşti şobolani şi şoareci să părăsească acoperişul ei; nu o scutură pentru a o răsturna, ci

pentru a o scăpa de aceştia, aşa cum bărbatul vântură grâul pentru a scăpa de pleavă. Zilele

liniştite ale Evangheliei generează ipocrizie, pe când perioadele de persecuţie aduc cu ele

sinceritate.


Matthew Mead

30

Aşadar, dacă obiceiurile şi moda pot face mărturisitori din oameni, atunci un om poate

mărturisi credinţa, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

4. Dacă mulţi ar putea pieri, deşi fac o mărturisire a evlaviei, atunci un om se poate pretinde

credincios, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

Aici, Scriptura este clară că un om poate pieri deşi a făcut cea mai înaltă mărturisire de

credinţă. Hristos a blestemat smochinul, care avea frunze, nu însă şi roade. Este scris că

“fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară” (Matei 8:12). Cine puteau fi aceştia,

decât cei care se pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu din această lume, care făcuseră cu El

un legământ prin jertfe? Şi totuşi ei au fost aruncaţi afară.

În Evanghelia după Matei, poţi citi despre unii care vin şi se mândresc cu mărturisirea

credinţei lor, sperând că aceasta îi va salva. “Doamne, Doamne!” spun ei, “N-am proorocit

noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în

Numele Tău?” (Matei 7:22). Ce le spune Domnul nostru Iisus Hristos acestora?

“Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine” (Matei

7:23).

Notează că aici se vorbeşte despre unii care au proorocit în Numele Său, şi totuşi ei sunt cei

care vor pieri în mânia Sa. În Numele Său ei au scos demoni, şi totuşi ei înşişi vor fi

aruncaţi afară. În Numele Lui au făcut multe lucrări miraculoase, şi totuşi ei vor pieri ca şi

cei care “lucrează fărădelegea”. Pretenţia de a fi credincios nu îl va feri nicidecum pe un

om de la pieire, după cum a pune unui vapor numele “Siguranţă” sau “Vitezomanul” nu îl

va feri de scufundare. După cum mulţi vor fi cei care merg în Rai cu frica de iad în inimile

lor, tot aşa mulţi vor merge în iad cu Numele lui Hristos pe buzele lor. Aşadar, dacă un om

poate pieri chiar dacă pretinde a fi evlavios, atunci un om poate face cea mai măreaţă

mărturisire de credinţă, şi totuşi el nu este decât “aproape creştin”.

OBIECŢIE. Dar nu spune Domnul Hristos Însuşi: “pe orişicine Mă va mărturisi înaintea

oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”? (Matei 10:32) Deci,

dacă Hristos spune că El ne va mărturisi înaintea Tatălui, acest lucru este echivalent cu o

promisiune a vieţii veşnice, pentru că dacă Domnul Iisus Hristos ne mărturiseşte, Dumnezeu Tatăl

nu ne va respinge niciodată.

RĂSPUNS. Este adevărat că aceia care Îl mărturisesc pe Hristos, vor fi şi ei mărturisiţi de El. Şi

este de asemenea adevărat că această mărturisire este echivalentul unei promisiuni de mântuire.

Dar acum trebuie să ştii că a pretinde că aparţii lui Hristos nu este totuna cu mărturisirea Lui: a

pretinde credinţa este una, a mărturisi pe Hristos este alta. Mărturisirea credinţei reprezintă o

dovadă vie pentru Hristos, oferită într-o perioadă de persecuţie religioasă. Pretenţia de a fi creştin

poate consta dintr-o formalitate fără viaţă, făcută într-o perioadă de pace şi prosperitate religioasă.

A mărturisi pe Hristos înseamnă a alege căile Sale, şi apoi a le urma.

A pretinde apartenenţa la Hristos înseamnă a invoca, a pleda pentru căile Lui, deşi se poate ca

aceeaşi persoană să trăiască în afara acestor căi. Pretenţia credinţei poate veni de la o dragoste

simulată pentru căile lui Hristos, pe când mărturisirea provine de la o dragoste înrădăcinată pentru

Persoana lui Hristos. A-L pretinde pe Hristos este echivalent cu a-L avea atunci când nimeni nu se

dezice de El, dar a-L mărturisi pe Hristos reprezintă a stărui înaintea Lui şi a suferi pentru El,

atunci când ceilalţi I se opun. Ipocriţii pot pretinde că sunt credincioşi, dar martirii sunt sigur

mărturisitori adevăraţi. Pretenţia credinţei este ca şi înotul în josul râului, pe când mărturisirea este

ca înotul împotriva curentului. Aşa că mulţi ar putea înota în josul râului, ca şi peştii morţi, care nu

sunt capabili să înoate împotriva curentului, alături cei vii. Mulţi pot pretinde că sunt ai lui Hristos,

dar nu Îl pot mărturisi pe Hristos. Aşa că, în ciuda pretenţiei lor, ei nu sunt decât “aproape

creştini”.


Matthew Mead

31

Chiar şi în iad va exista

plâns pentru păcate, pentru

că putem citi în Scriptură

despre “plânsul şi

scrâşnirea” de acolo. Cei

condamnaţi la iad vor plânge

şi vor regreta acolo pentru

eternitate.

1.4. MERGÂND MAI DEPARTE, UN OM POATE AJUNGE DEPARTE ÎN OPOZIŢIA SA FAŢĂ

DE PĂCAT, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”

Vă voi arăta gradual în 4 paşi cât de departe poate merge cineva în această privinţă.

În primul rând, un om poate fi convins de păcat, şi totuşi să nu fie decât un “aproape” creştin,

fiindcă:

1. Convingerea de păcat poate fi raţională, la fel de bine cum poate fi spirituală. Poate veni

dintr-o conştiinţă naturală iluminată de Cuvânt, fără existenţa unei lucrări eficiente a

Duhului Sfânt, aplicată păcatului din inima acelui om.

2. Convingerile pot fi alungate din inima omului. Deseori ele

încetează să mai fie active şi nu sfârşesc prin a aduce cu ele o

convertire autentică. În biserică auzim adeasea citându-se din

Isaia 26:18: “Am zămislit, am simţit dureri, şi, când să naştem,

am născut vânt”.

Aceasta este o plângere a bisericii, făcând referire la lipsa

beneficiilor de pe urma suferinţelor lor. Şi poate fi plângerea

multora în ce priveşte lipsa beneficiilor care urmează

convingerilor lor.

3. Mulţi consideră convingerea de păcat ca fiind egală

convertirii din păcat, şi astfel stau şi se odihnesc în convingerile

acestea ale lor. Aceasta este o tristă situaţie pe care Dumnezeu

o remarcă în ce priveşte pe Efraim: “…[Efraim]…este un copil

fără minte, căci în clipa naşterii, el nu iese din sânul maicii lui”

(Osea 13:13, BOR).

Aşadar, dacă convingerile pot veni numai dintr-o conştiinţă naturală, dacă ele pot fi îndepărtate

sau pot fi înşelătoare, pentru ca apoi omul să stea amăgit în aceste convingeri, atunci înseamnă că

un om poate avea astfel de convingeri, şi totuşi să rămână doar un “aproape creştin”.

În al doilea rând, un om poate chiar să jelească pentru păcat, şi totuşi să nu fie decât “aproape

creştin”. Astfel a făcut Saul. Astfel a făcut Esau, la pierderea dreptului său de întâi născut (păcatul

său), şi de aceea despre el este scris, prin Duhul lui Dumnezeu, “…lumesc ca Esau”, deşi, după ce

şi-a pierdut binecuvântarea, “o cerea cu lacrimi” (Evrei 12:15,16).

OBIECŢIE. Dar nu spune Hristos că aceia care plâng sunt fericiţi, sau binecuvântaţi? “Ferice

de cei ce plâng” (Matei 5:4). Cu siguranţă că dacă un om plânge din cauza păcatului lui, el este

într-o situaţie bună: vedeţi voi, spunea Gregorie de Nazianzen, “mântuirea s-a unit cu întristarea”.

SOLUŢIE. Răspunsul meu este că, da, este adevărat, cei care plâng pentru păcatele lor, în

sensul în care Hristos vorbeşte aici, sunt binecuvântaţi. Dar nu orice întristare pentru păcate ne

aduce în mod automat în starea de a fi binecuvântaţi.

1. Întristarea adevărată pentru păcat trebuie să vină din convingerile spirituale legate de

răul, ticăloşia, şi natura condamnabilă a păcatului. Dar nu toţi plâng pentru păcatele lor

dintr-o lucrare adâncă de convingere spirituală în suflet. Nu toţi au o înţelegere corectă

asupra răutăţii şi ticăloşiei păcatului.

2. Întristarea autentică pentru păcat este mai mult pentru răul care este asociat păcatului

decât pentru răul care vine prin păcat, mai mult pentru că Îl dezonorează pe Dumnezeu, Îl

răneşte pe Hristos, întristează Duhul şi îndepărtează sufletul de felul în care este plăcut lui

Dumnezeu, decât pentru că aceasta duce la condamnarea sufletului. Astfel că sunt mulţi

care plâng pentru păcat, dar dintre ei nu sunt atât de mulţi care plâng pentru răul din păcat

pe cât sunt de mulţi cei care plâng pentru răul pe care păcatul îl aduce cu el. Chiar şi în iad

va exista plâns pentru păcate, pentru că putem citi în Scriptură despre “plânsul şi


Matthew Mead

32

scrâşnirea” de acolo. Cei condamnaţi la iad vor plânge şi vor regreta acolo pentru

eternitate. Acolo nu vor avea parte decât de întristare, fără nici un fel de mângâiere. După

cum în Rai pacea este fără vreun necaz, şi bucuria fără întristare, tot aşa în iad, necazul este

lipsit de orice moment de pace, întristarea fără bucurie, şi plânsul fară încetare. Dar această

întristare şi plâns sunt pentru răul pe care oamenii aceia îl simt ca rezultat al păcatului, nu

pentru răul care se găseşte în păcat. Astfel că un om poate să plângă pentru păcatele sale, şi

totuşi să nu fie cu adevărat creştin: se poate să îl întristeze gândul că poate pieri din cauza

păcatului, dar nu îl va întrista faptul că este pângărit şi corupt de păcat.

În al treilea rând, un om poate face o mărturisire generoasă cu privire la păcatele sale, atât

înaintea lui Dumnezeu cât şi a oamenilor, şi totuşi el să rămână doar “aproape creştin”.

Cât de autentic şi-a mărturisit Saul păcatul său înaintea lui David? “Am păcătuit” (1 Samuel

26:21), a spus el, dar “tu eşti mai bun decât bine!” (1 Samuel 24:17), “am lucrat ca un nebun, şi

am făcut o mare greşeală” (1 Samuel 26:21). La fel şi Iuda a făcut o mărturisire completă a

păcatului său: “Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4). Totuşi, şi Saul şi Iuda

L-au respins pe Dumnezeu. Astfel că un om poate să îşi mărturisească păcatele, şi totuşi el să

rămână doar “aproape creştin”.

OBIECŢIE. Dar nu este mărturisirea păcatelor o caracteristică a unui copil al lui Dumnezeu?

Nu spune apostolul că: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte

păcatele” (1Ioan 1:9)? Nici un om nu a fost refuzat să meargă în Rai pentru că şi-ar fi mărturisit

nemernicia, deşi mulţi nu ajung în Rai pentru bunătatea lor presupusă. Iuda, în evreieşte, are sensul

de “mărturisire”, iar Iuda a primit împărăţia de la Ruben, aşa că mărturisirea păcatului este calea

către împărăţia cerurilor.

RĂSPUNS. Există unii care îşi mărturisesc păcatele, şi sunt mântuiţi, dar există alţii care îşi

mărturisesc de asemenea păcatele, dar pier în iad.

1. Mulţi îşi mărturisesc păcatele din simplă obişnuinţă, nu şi din conştiinţă. Vei putea

întâlni mulţi care nu se roagă niciodată, dar sunt în stare de o mărturisire lungă de păcate,

dar ei niciodată nu simt greutatea sau povara păcatelor asupra conştiinţelor lor.

2. Mulţi îşi vor mărturisi păcatele mai mărunte, şi totuşi le vor ascunde pe cele mai grave.

Ca şi pacientul din Plutarh, care s-a plâns medicului de aşchia din degetul său, pe când

ficatul lui era putred.

3. Mulţi îşi vor mărturisi păcatele în general sau se vor declara pe ei înşişi păcătoşi, şi totuşi

vei vedea sau vei auzi puţin din păcatele lor concrete. O mărturisire implicită este, cum

spunea cineva, aproape la fel de rea ca şi o credinţă implicită.

Acolo unde mărturisirea este corectă, ea va fi şi diferită în mod special în ceea ce priveşte

păcatele cele mai grave din viaţa noastră. Astfel David îşi mărturiseşte vina sa ca vărsător

de sânge şi adulter. Astfel face şi Pavel cu blasfemia, persecuţia şi rănile provocate

sfinţilor. Este un lucru trist când aud oameni mărturisind că sunt mari păcătoşi, şi totuşi ei

nu sunt în stare să îşi mărturisească păcatele pe nume. Deşi cel mai mărunt dintre păcate

este prea grav pentru a fi comis, totuşi nu este păcat prea grav pentru a nu fi mărturisit.

4. Mulţi îşi vor mărturisi păcatele, dar numai în condiţii extreme, ceea ce nu mai este o

mărturisire liberă şi voluntară. Faraon şi-a mărturisit păcatul, dar a făcut lucrul acesta

convins de judecata ce venise asupra lui. “Am păcătuit împotriva Domnului” (Exodul

10:16), a spus el, dar acest lucru se întâmpla după ce opt plăgi veniseră asupra lui.

5. Mulţi fac cu păcatele lor ca şi marinarii cu lucrurile de pe vapoare, aruncându-le peste

bord în timpul furtunii, dar dorindu-şi-le înapoi când vremea se calmează. Mărturisirea ar

trebui să vină ca şi apa care izvorăşte şi curge liber, şi nu ca apa dintr-o oală care este

forţată de foc să se evapore.


Matthew Mead

33

6. Mulţi îşi mărturisesc păcatele, dar fără vreo intenţie de renunţare la ele. Ei mărturisesc

păcatele pe care le-au comis, dar nu abandonează păcatele pe care le-au mărturisit.

Multe persoane folosesc mărturisirea păcatelor lor precum regele Louis al XI-lea al Franţei

făcea cu crucea sa. El făcea un jurământ, după care o săruta. Apoi jura din nou, şi iar o săruta. Atât

de mulţi păcătuiesc, şi apoi mărturisesc că nu reuşesc în lupta cu păcatul, dar ei nu se străduiesc

nici un pic să îşi îmbunătăţească situaţia.

Dl. Torsel vorbeşte despre povestea unui slujitor pe care îl cunoştea, că aceasta se îmbăta

adesea, şi când a ajuns el predicator acolo, acel om şi-a mărturisit foarte abătut păcatul beţiei.

Totuşi, foarte curând dupa aceea, omul a revenit la obiceiurile sale, făcând acest lucru la fel de

constant ca orice activitate obişnuită a oamenilor.

Aşadar, dacă o persoană îşi poate mărturisi păcatele din simplă obişnuinţă; dacă el poate

mărturisi păcatele mai mărunte dar să le ascundă pe cele mai grave; dacă el poate mărturisi

păcatele numai în termeni generali, numai în situaţii extreme sau fără intenţia de a abandona acele

păcate, atunci putem spune sigur că un om îşi poate mărturisi păcatele, şi totuşi să nu fie decât un


În al patrulea rând, un om poate să renunţe la păcat, şi totuşi el să nu fie decât “aproape

creştin”. El poate abandona pofta şi căile sale stricate, în care a trăit cândva, şi în judecata lumii el

să devină un om nou, dar cu toate acestea el să nu fie o creaţie nouă. Simon magul, când îl aude pe

Filip predicând lucruri legate de Împărăţia lui Dumnezeu, îşi abandonează ocupaţia de vrăjitor, şi

crede.

OBIECŢIE. Dar vei spune că aceasta pare contrară Scripturii, pentru că ea spune că “cine

mărturiseşte şi se lasă de ele [fărădelegile – n.n.], capătă îndurare” (Proverbe 28:13). Dar eu nu

doar că mărturisesc păcatul, ci îl şi abandonez. De aceea, această îndurare este a mea, îmi aparţine.

RĂSPUNS. Este adevărat că acolo unde un suflet abandonează păcatul dintr-o motivaţie

corectă, într-o manieră adecvată, pentru un ţel corect, acolo unde păcatul este abandonat ca păcat,

ca fiind împotriva lui Dumnezeu şi a naturii Sale pure – acolo sufletul respectiv este pus într-o

stare dreaptă faţă de Dumnezeu, şi acolo este valabilă promisiunea că el “capătă îndurare”.

Dar trebuie să realizăm că există o abandonare a păcatului care nu este nici corectă, nici

autentică.

1. Păcatele care se văd cu uşurinţă pot fi abandonate, dar cele din viaţa secretă pot rămâne

acolo nechimbate. Acest lucru nu evidenţiază un abandon corect, iar un astfel de suflet nu

va căpăta niciodată îndurare. Un om poate fi curăţat de o rană de pe trupul său, şi totuşi

poate muri de o infecţie din interiorul trupului său.

2. Un om poate părăsi păcatul, dar nu ca pe păcat. Pentru că acela care abandonează păcatul

ca păcat, abandonează toate păcatele sale. Este imposibil pentru un om să abandoneze

păcatul ca păcat, până când el nu părăseşte tot ceea ce el percepe ca fiind păcat.

3. Un om poate părăsi un păcat anume, în acelaşi timp îmbrăţisând mai bine un alt păcat.

Este ca şi cum un om care merge pe mare, îşi ia cu el toate lucrurile sale cu bună ştiinţă.

Dar când soseşte furtuna, el îşi aruncă peste bord anumite lucruri pentru a uşura vaporul,

dar îşi păstrează mai înverşunat ce i-a rămas. Aşa au procedat şi cei din Faptele Apostolilor

27:38. Astfel, păcătosul alege să păstreze toate păcatele sale, dar dacă apare o furtună în

conştiinţa sa, va arunca peste bord o poftă, pentru a salva viaţa unei alte pofte.

4. Un om poate să abandoneze toate păcatele sale, şi să rămână totuşi un păcătos. Pentru că

rădăcina tuturor păcatelor este în inima omului, deşi roadele lor pot să nu fie vizibile în

viaţa lui. Copacul trăieşte, deşi crengile sunt uscate. După cum un om este un păcătos,

înainte chiar de a acţiona ca un păcătos, tot aşa (până când harul îl reînnoieşte) el rămâne un


Matthew Mead

34

Este mai puţin rău să

păcătuieşti, dar să nu iubeşti

acest lucru, decât să nu

păcătuieşti dar să iubeşti

păcatul. Pentru că a păcătui

poate arăta doar o slăbiciune

a harurilor, dar a iubi păcatul

demonstrează tăria poftei.

păcătos, deşi părăseşte păcatul. Şi asta pentru că în el rămâne suficient păcat original care

să îi asigure condamnarea şi distrugerea.

5. Păcatul poate fi abandonat, şi totuşi iubit în continuare. Un om poate abandona viaţa sa

de păcat, şi totuşi să păstreze dragostea de păcat. Acum, deşi abandonarea păcatului îl face

aproape un creştin, totuşi dragostea faţă de păcat arată că el rămâne la această stare de

“aproape creştin”. Este mai puţin rău să păcătuieşti, dar să nu iubeşti acest lucru, decât să

nu păcătuieşti dar să iubeşti păcatul. Pentru că a păcătui poate arăta doar o slăbiciune a

harurilor, dar a iubi păcatul demonstrează tăria poftei. “Fac ce urăsc” (Romani 7:15).

Păcatul este un rău în orice parte a omului, dar păcatul din inimă este mai rău decât păcatul

din conversaţie. Pentru că păcatul în conversaţie poate proveni doar dintr-o infirmitate, pe

când păcatul din inimă este rodul alegerii şi a lipsei

regenerării.

6. Toate păcatele pot fi înlănţuite, şi totuşi inima să rămână

neschimbată, astfel că natura păcătosului este aceeaşi ca

întotdeauna. Un câine pus în lanţ este tot un câine, până când

este eliberat pentru a devora. Se poate aranja o încetare a

focului într-o bătălie dintre două armate, dar vrajba să rămână

la fel de trează: poate fi un armistiţiu folositor, dar nu este o

pace utilă.

Un păcătos poate să lase din mâinile sale armele păcatului, şi

totuşi duşmănia sa împotriva lui Dumnezeu să rămână neschimbată în

inima sa. Poate exista astfel un armistiţiu – el ar putea să nu mai

păcătuiască împotriva Lui, dar nu va exista nici un fel de pace până

când păcătosul nu va fi unit cu Dumnezeu.

Harul autocontrolului poate sta în cel păcătos, dar doar harul regenerant este cel care poate

schimba natura sa. Aşadar, sunt mulţi cei se abţin să se comporte deschis ca nişte păcătoşi, dar ei

nu sunt înnoiţi prin har şi nu sunt făcuţi astfel credincioşi adevăraţi.

Astfel că, dacă un om îşi poate abandona păcatele vizibile dar şi le poate păstra pe cele secrete;

dacă el îşi poate abandona păcatele dar nu ca pe păcate; dacă el poate părăsi un păcat pentru a

îmbrăţişa mai mult pe altul; dacă un om poate abandona toate păcatele dar să rămână încă un

păcătos; dacă păcatul poate fi abandonat, dar nu şi iubirea lui; în final, dacă toate păcatele pot fi

înlănţuite, şi totuşi inima să rămână neschimbată – atunci se poate spune că un om poate să îşi

părăsească păcatele, şi totuşi să rămână doar un “aproape creştin”.

1.5. UN OM POATE URÎ PĂCATUL, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT UN “APROAPE CREŞTIN”

Absalom a urât păcatul săvârşit de Amnon cu sora lui, Tamar, şi chiar ura lui a fost atât de

mare încât l-a ucis pe Amnon. Şi totuşi, Absalom nu a fost decât un om stricat.

OBIECŢIE. Dar Scriptura spune clar că urârea păcatului este un semn al unei inimi care are

parte de har; este adevărat, un om poate cădea în păcat datorită neputinţelor sale, însă dacă el urăşte

acest lucru, aceasta este o dovadă a harului care se găseşte asupra lui. Apostolul Pavel dovedeşte

sinceritatea inimii sale şi a adevărului stării sale în har prin această ură faţă de păcatele pe care le-a

comis: “fac ce urăsc” (Romani 7:15). Acum, ce altceva înseamnă harul decât să fii făcut în suflet

asemenea lui Dumnezeu, să iubeşti după cum Dumnezeu iubeşte şi să urăşti după cum El urăşte? Şi

dacă Dumnezeu urăşte păcatul, aceasta este o parte a sfinţeniei Sale, să urască tot ceea ce este

păcat. Iar dacă eu urăsc păcatul, atunci sunt făcut asemănător lui Dumnezeu, şi dacă sunt astfel,

atunci sunt întru totul creştin.

RĂSPUNS. Este adevărat că ura faţă de păcat, care este un semn al harului, şi care decurge

însăşi din esenţa harului, este un har. De exemplu, a urî păcatul, care este o ofensă adusă lui

Dumnezeu, ca o greşeală săvârşită maiestăţii Lui; a urî păcatul, întrucât este o încălcare a poruncii,


Matthew Mead

35

şi astfel o încercare stricată de stăpânire asupra voii lui Dumnezeu, este singura regulă a evlaviei; a

urî păcatul, ca o încălcare nepermisă a acelei legi a dragostei în sângele şi moartea lui Hristos şi,

într-un fel, o nouă crucificare a lui Hristos. A urî păcatul, ca fiind o întristare şi stingere a Duhului

lui Dumnezeu, după cum este orice păcat, în natura lui – aşadar, a urî păcatul este un semn al

harului, şi astfel putem spune că orice creştin autentic urăşte păcatul.

Dar, deşi orice om care are parte de har urăşte păcatul, totuşi nu orice om care urăşte păcatul

are parte de har, pentru că un om poate urî păcatul din alte motivaţii, şi nu pentru că este un lucru

greşit făcut la adresa lui Dumnezeu, pentru că este o rănire a lui Hristos sau o întristare a Duhului.

Dacă ar fi aşa, acel om ar urî toate păcatele, pentru că nu există păcat care să nu aibă această natură

în el. Dar,

1. Un om poate urî păcatul din cauza ruşinii care vine odată cu el, mai mult decât din cauza

răului care este în păcat. Unii păcătoşi, “ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea fără s-o

ascundă” (Isaia 3:9). Ei se aşează pe scaunul celor batjocoritori, iar “slava lor este în

ruşinea lor” (Filipeni 3:19). Dar sunt alţii care sunt ruşinaţi de păcatul lor, şi de aceea îl

urăsc, dar nu din cauza păcatului, ci din cauza ruşinii care vine din practicarea lui. Acest

lucru l-a determinat pe Absalom să urască necurăţia lui Amnon, pentru că fapta lui Amnon

a adus ruşine asupra lui şi a sorei lui.

2. Un om poate urî păcatul mai mult la alte persoane decât la sine: la fel face şi beţivul – el

urăşte beţia atunci este vorba despre alţii, şi cu toate acestea o practică şi el! Mincinosul

urăşte falsitatea din ceilalţi, dar îi place minciuna când este vorba despre el. Acela care

urăşte păcatul dintr-o motivaţie legată de har, urăşte păcatul cel mai mult în sine. El urăşte

păcatul din alţii, dar este mai preocupat de păcatele propriei sale inimi.

3. Un om poate urî un păcat pentru că este contrar unui alt păcat. Există multă discordanţă

între unele păcate şi altele, între unele pofte şi altele, şi este superioritatea vieţii în har care

conduce la o viaţă uniformă, pentru că nu există haruri contrare unul altuia. Harurile

Duhului lui Dumnezeu sunt diferite, dar nu contrare.

Credinţa, dragostea şi sfinţenia sunt toate într-una: ele se manifestă în acelaşi timp, în aceeaşi

persoană şi nu pot fi despărţite. Nu poate exista credinţă fără dragoste, nici dragoste fără sfinţenie;

tot aşa, pe de altă parte, nu există sfinţenie fără dragoste şi nici dragoste fără credinţă. Această

unitate face viaţa în har o viaţă uşoară şi superioară, pe când viaţa de păcat este o viaţă

contradictorie şi tulburată, în care un om este sclav unor pofte contradictorii: pofta mândriei şi a

risipei este contrară poftei lăcomiei, şi aşa mai departe. Acum, atunci când o poftă ajunge să fie

primordială în sufletul omului, acea poftă dă naştere urii faţă de pofta contrară ei. Acolo unde

lăcomia stăpâneşte o inimă, acea inimă urăşte mândria, şi când mândria ajunge pe prim plan, inima

urăşte lăcomia. În acest fel, un om poate să urască păcatul, dar nu motivat de har, ci din pricina

poftelor contradictorii din inima sa. El nu urăşte nici un păcat pentru ceea ce este păcatul, ci îl

urăşte pentru că acel păcat este contradictoriu păcatului pe care îl iubeşte cel mai mult.

Astfel, dacă un om poate urî păcatul de ruşine, dacă îl poate urî mai mult în alţii decât în

propria persoană, dacă poate urî un păcat pentru că este împotrivitor altui păcat, atunci putem

spune că el poate urî păcatul, dar rămâne doar “aproape creştin”.

1.6. UN OM POATE FACE JURĂMINTE ŞI PROMISIUNI MĂREŢE, POATE AVEA INTENŢII ŞI

HOTĂRÂRE ÎMPOTRIVA PĂCATULUI, ŞI TOTUŞI SĂ FIE DOAR “APROAPE CREŞTIN”

Aşa a făcut Saul, când a arătat intenţii şi hotărâre împotriva păcatului său: “Întoarce-te, fiul

meu David, căci nu-ţi voi mai face rău” (1 Samuel 26:21). Ce promisiuni şi ce hotărâre a avut

Faraon împotriva păcatului său de a reţine poporul lui Dumnezeu de la a părăsi Egiptul! Iată ce a

spus el: “Am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului” (Exod 8:8).


Matthew Mead

36

Şi apoi, “Vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi” (Exod 9:28). Cu toate acestea, atât Saul

cât şi Faraon au pierit în păcatele lor. Astfel, nici cele mai mari promisiuni şi hotărâri împotriva

păcatului nu vor face creştin dintr-un om, căci,

1. Promisiunile şi hotărârile împotriva păcatului nu rănesc păcatul niciodată. După cum noi

zicem că “oamenii ameninţaţi trăiesc mai mult”, tot aşa este şi cu păcatele ameninţate. Nu o

promisiune nouă, ci o natură nouă, este ceea ce trebuie să ne ajute împotriva păcatului:

promisiunile pot conduce aproape de naşterea din nou, dar fără o nouă natură, nu poate

exista nici un fel de tărie pentru a duce la îndeplinire aceste promisiuni. Noua natură este

cel mai bun teren unde omul să crească în promisiunile sfinte; altfel, ei se istovesc şi mor,

ca şi plantele dintr-un teren nepotrivit.

2. Necazurile şi suferinţele ne pot forţa să facem promisiuni şi hotărâri de viitor împotriva

păcatului. Şi cât de des întâlnită este această situaţie când se promite, dar nu se plăteşte. Se

fac jurăminte în ziua necazului, dar nu se apelează la conştiinţă pentru a plăti în ziua

harului. Mulţi fac legământ împotriva păcatului în momente când necazurile sunt

îngrămădite asupra lor, după care, când necazurile dispar, ei păcătuiesc împotriva

legământului pe care l-au făcut. Într-una din epistolele sale, Plinius, a oferit unui prieten o

bună regulă de viaţă: “Să continuăm să fim astfel când suntem sănătoşi, la fel cum

promitem să fim atunci când suntem bolnavi”. Nenumărate sunt promisiunile noastre când

suntem bolnavi la pat, dar de îndată ce apar primele semne de însănătoşire, creşte boala

noastră în ceea ce priveşte respectarea promisiunilor făcute.

3. Promisiunile şi hotărârile împotriva păcatului se pot dovedi a fi o ispită de a pune

deoparte pocăinţa pentru timpul prezent. Satan poate să îl determine pe un om să facă

promisiuni bune, şi asta doar pentru a-l ţine departe de ispitirile prezente. El ştie orice

promitem noi, şi ştie că totuşi tăria de a duce la bun sfârşit promisiunile nu stă în noi înşine.

El cunoaşte că promisiunile făcute pentru viitor Îl pun deoparte pe Dumnezeu pentru a trata

păcatele din prezent. Ele sunt un “nu voi mai face” secret, pus în faţa oportunităţii prezente

de pocăinţă. Acel verset din Scriptură în care Hristos le spune celor doi “veniţi după Mine”

este notabil din acest punct de vedere. Iată ce răspuns au dat unii lui Hristos la această

chemare: “Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu” (Matei 9:59).

Acest om a promis să Îl urmeze pe Hristos, doar că voia să rămână o vreme până la moartea

tatălui său. Celălalt a spus: “Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau

rămas bun de la ai mei” (Luca 9:61). Altfel spus, Te voi urma, dar mai întâi voi merge să

îmi iau rămas bun de la prietenii mei, să îmi aranjez casa. Cu toate acestea, Scriptura nu

mai vorbeşte vreodată despre ei urmându-L pe Hristos, în ciuda promisiunilor lor ferme.

4. Natura nesfinţită poate fi atât de mult stimulată încât ea poate face promisiuni şi hotărâri

măreţe împotriva păcatului.

În primul rând, un om natural poate avea convingeri mari de păcat, provenind din lucrarea

unei conştiinţe iluminate. În al doilea rând, el poate fi de acord cu legea lui Dumnezeu. În al

treilea rând, el poate avea dorinţa de a fi mântuit.

Toate aceste trei aspecte – lucrarea de cercetare a conştiinţei, vederea curăţeniei legii lui

Dumnezeu, şi dorinţa de a fi mântuit – pot determina un om să facă promisiuni mari

împotriva păcatului, şi cu toate acestea el poate să nu aibă deloc inimă pentru a pune în

practică aceste promisiuni. Aproape la fel s-a petrecut şi în situaţia celor care i-au spus lui

Moise: “Apropie-te mai bine tu, şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru;

apoi să ne spui tu însuţi tot ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi vom asculta şi

vom face” (Deuteronom 5:27). Aceasta a fost o promisiune onestă, aşa că Dumnezeu a

primit-o ca atare: “Am auzit cuvintele pe care ţi le-a spus poporul acesta; tot ce au zis este

bine” (Deuteronom 5:28). Bine zis, bine făcut, şi ar fi fost în regulă. Dar a fost mai bine zis

decât făcut, pentru că deşi au avut limbă să promită, n-au avut inimă să respecte


Matthew Mead

37

promisiunea, iar Dumnezeu a văzut lucrul acesta, aşa încât El spune: “O! de ar rămâne ei

cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie

fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!” (Deuteronom 5:29). Ei promiseseră să se teamă de

Dumnezeu şi să împlinească poruncile Lui, dar le lipsea o inimă nouă ca să împlinească

ceea ce o inimă nesfinţită promisese.

Şi experienţa acestor oameni se aplică la fel ca şi în cazul acelui fiu din Evanghelie, care a

spus tatălui său că va merge în vie, dar nu s-a dus.

Aşadar, dacă promisiunile şi hotărârile împotriva păcatului nu îl rănesc pe acesta niciodată;

dacă suferinţele prezente pot conduce la promisiuni generoase; dacă ele nu pot fi decât rodul

ispitei, sau dacă vin dintr-o natură umană nesfinţită, atunci sigur că un astfel de om poate promite

multe lucruri împotriva păcatului, dar el nu este decât un “aproape creştin”.

1.7. UN OM POATE SUSŢINE O RIVALITATE ŞI O LUPTĂ ÎMPOTRIVA PĂCATULUI DIN EL,

ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”

Astfel a făcut Balaam atunci când a mers să blesteme pe poporul lui Dumnezeu, având o luptă

intensă în interiorul său. “Cum să blestem eu,” a spus el, “pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum

să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Dumnezeu?” (Numeri 23:8). Şi nu a avut în mod asemănător

Pilat o luptă internă împotriva păcatului său când a spus evreilor: “Să răstignesc pe Împăratul

vostru?” (Ioan 19:15), “Dar ce rău a făcut?...Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului

acestuia” (Matei 27:23-24)?

OBIECŢIE. Dar vei spune: “Nu este acesta un argument al harului, când există o luptă în suflet

împotriva păcatului? Pentru că ce altceva se poate opune păcatului în inima omului decât harul?

Apostolul Pavel arată că “firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii

pământeşti” (Galateni 5:17), făcând din aceasta un argument al harului în inima omului. Eu

descopăr această luptă în inima mea, deşi rămăşiţele corupţiei uneori degenerează în păcate

concrete, totuşi văd în sufletul meu această luptă împotriva păcatului.

RĂSPUNS. Este adevărat, există o luptă împotriva păcatului, care provine numai din har, şi care

este caracteristică oamenilor credincioşi. Dar există o luptă împotriva păcatului care nu provine din

har şi de aceea ea se poate găsi în cei care nu sunt credincioşi. Există o rivalitate împotriva

păcatului în cadrul aceluiaşi domeniu al fiinţei umane – voinţa împotriva voinţei, sentimentele

împotriva sentimentelor; iar aceasta este ceea ce apostolul Pavel numeşte împotrivirea reciprocă a

firii pământeşti şi a Duhului, adică împotrivirea părţii neregenerate faţă de cea regenerată, iar

aceasta este totdeauna manifestată în acelaşi domeniu al fiinţei umane, astfel încât acest conflict se

manifestă exclusiv în vieţile oamenilor credincioşi.

Un necredincios nu descoperă niciodată această împotrivire în sine. Acest conflict nu poate

avea loc în el, este imposibil acest lucru câtă vreme necredinciosul se găseşte de această parte a

harului (adică nemântuit – n.tr.). Dar apoi există o împotrivire faţă de păcat în diverse aspecte ale

fiinţei umane, iar această împotrivire este cea care se poate găsi în cei necredincioşi. În aceste

situaţii, conflictul are loc între voinţă şi conştiinţă; conştiinţa iluminată şi îngrozită de frica iadului

şi a condamnării, reflectă împotrivirea faţă de păcat; pe când împotrivirea voinţei faţă de

sentimente reflectă ataşamentul faţă de păcat. Şi aceasta cauzează deseori mari conflicte şi lupte în

inima celui păcătos. Astfel s-a petrecut cu fariseii şi cărturarii. Conştiinţa i-a convins de

dumnezeirea lui Hristos, şi de adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu, însă o voinţă perversă,

însoţită de sentimente lumeşti, a strigat “Crucificaţi-L! Crucificaţi-L!” Conştiinţa a pledat în

favoarea lui Iisus. El a avut un martor în propriile lor trupuri, însă voinţele lor erau îndreptate

împotriva Lui; de aceea, se spune despre ei că s-au împotrivit Duhului, mai precis s-au supus

lucrărilor şi convingerilor Duhului în conştiinţele lor.


Matthew Mead

38

Nu cred că poate fi cineva

atât de stricat pe acest

pământ încât să nu îşi

dorească să fie fericit în rai.

Şi aceasta este situaţia multor păcătoşi: când voinţa şi sentimentele sunt orientate către păcat şi

insistă asupra lor, conştiinţa este împotriva lor şi de multe ori aceasta înfricoşează sufletul de la a o

pune în aplicare. Astfel, oamenii consideră orice este opus păcatului în ei că este datorat harului,

deşi aceasta este numai lucrarea unei conştiinţe naturale. Ei concluzionează că împotrivirea dintre

har şi păcat este echivalentă conflictului dintre partea regenerată şi cea neregenerată, pe când nu

este vorba decât despre cercetarea unei conştiinţe naturale împotriva voinţei şi a sentimentelor

corupte. Şi dacă este aşa, atunci un om poate să aibă parte de mari împotriviri şi conflicte împotriva

păcatului din el, şi totuşi să nu fie decât un “aproape creştin”.

Un om poate dori harul, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”. La fel au procedat şi

fecioarele neînţelepte, spunând în ceasul din urmă: “Daţi-ne din untdelemnul vostru” (Matei 25:8).

Ce a fost aceasta, dacă nu har adevărat? Nu cumva acel untdelemn care le-a ajutat pe fecioarele

înţelepte să ajungă la camera Mirelui? Ele nu doar că au dorit să intre,

ci doreau untdelemn pentru a le călăuzi până acolo.

Oamenii răi pot să îşi dorească raiul, să-şi dorească un Hristos care

să îi mântuiască, căci nu cred că poate fi cineva atât de stricat pe acest

pământ încât să nu îşi dorească să fie fericit în rai. Dar acum iată că ei

îşi pot dori harul şi slava, însă ei rămân doar “aproape creştini”.

OBIECŢIE. Dar nu este atât de des predicat că a-ţi dori să fii sub

har este chiar acest lucru un har? Nu spune chiar Domnul Hristos acest

lucru, atunci când a declarat: “Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după

neprihănire, căci ei vor fi săturaţi” (Matei 5:6)?

RĂSPUNS. Este adevărat că unii îşi doresc să fie sub har, şi într-adevăr acesta este un har, căci,

1. Atunci când un om îşi doreşte harul dintr-o motivaţie corectă a stării sale naturale; când

el îşi vede nemernicia păcatului, şi situaţia sa jalnică, distrusă şi regretabilă, tocmai din

cauza păcatului, şi astfel îşi doreşte harul lui Hristos ca să îl reînnoiască şi să îl schimbe,

aceasta este har. Astfel se întâmplă cu unii care beneficiază până şi de cea mai mică măsură

de har, dar har mântuitor.

2. Atunci când un om alătură dorinţelor sale şi strădaniile sale, el nu doar că îşi doreşte

harul, ci şi face ceva în direcţia harului. Astfel de dorinţe le-aş încadra în ceea ce numim

noi har.

3. Atunci când dorinţele unui om sunt constante şi fără încetare, iar acestea nu slăbesc până

la atingerea obiectivului, aceste dorinţe sunt har autentic. Căci astfel de dorinţe sunt parte

din lucrarea specială a Duhului Sfânt. Aceste persoane au cu adevărat parte de natura

harului. O cunoscută maximă spune că “acea parte care are natura întregului, este parte din

întreg”, după cum filoanele de aur sunt aur. Marea are apă de aceeaşi natură ca şi cea mai

mică picătură de apă, iar incendiul este de aceeaşi natură ca şi cea mai mică flamă.

Dar deşi toate dorinţele autentice după har sunt har, totuşi nu toate dorinţele după har sunt

autentice, pentru că,

1. Un om poate să îşi dorească harul, dar nu pentru ceea ce este harul, ci pentru alte

motivaţii, nu de dragul harului, ci de dragul Raiului; el nu-şi doreşte har pentru ca natura lui

să fie schimbată şi inima lui înnoită, pentru ca asemănarea lui Dumnezeu să fie impregnată

în el şi pentru ca poftele sale să fie îndepărtate de la el. Acestea sunt dorinţe binecuvântate,

care pot fi găsite numai în credincioşii autentici. Numai creştinul adevărat poate să îşi

dorească harul de dragul harului, pe când cel care este “aproape creştin” îşi poate dori harul

cel mult din dorinţa de a ajunge în rai.

2. Un om poate să îşi dorească harul fără a manifesta vreo dorinţă de a se strădui câtuşi de

puţin pentru a avea parte de acest har. De altfel, multe persoane sunt experte la a-şi dori

ceva, dar n-ar face nimic pentru a obţine acel lucru, la fel ca şi leneşul care stă întins la


Matthew Mead

39

soare în iarbă într-o zi însorită de vară, spunând, “O, oare ar fi ceva de muncă?” Solomon a

spus despre o astfel de persoană că: “Poftele leneşului îl omoară”. Cum se petrece acest

lucru? Simplu, este “pentru că nu vrea să lucreze cu mâinile” (Proverbe 21:25). Leneşul

piere în mijlocul dorinţelor sale. Dar cel credincios pune împreună dorinţele sale cu

străduinţele sale: “Una am cerut de la Domnul, pe aceasta voi căuta” (Psalmul 27:4 BOR).

3. Dorinţele omului după har pot să nu se manifeste la momentul potrivit. La fel s-a

întâmplat cu fecioarele neînţelepte, care şi-au dorit untdelemnul când deja era prea târziu să

îl poată avea. Prin contrast, dorinţele credinciosului se manifestă la timpul potrivit; el îşi

doreşte harul la vremea harului, şi îl caută atunci când poate fi găsit. “Inima înţeleptului

cunoaşte şi vremea şi judecata” (Eclesiastul 5:8). El ştie când îi este vremea şi are

înţelepciunea să îşi corecteze situaţia la vremea cuvenită. Dar păcătosul neştiutor face toate

lucrurile altcândva decât la vremea lor, el refuză vremurile de har atunci când îi stau la

dispoziţie, după care şi-ar dori să aibă parte de har când deja este prea târziu. Păcătosul face

toate lucrurile prea târziu, la fel cum Esau şi-a dorit binecuvântarea tatălui său când deja era

prea târziu, pierzând-o în acest fel. Dacă ar fi venit mai devreme, ar fi obţinut-o. Cei mai

mulţi oameni sunt ca şi Epimetheus1, înţelept, dar prea târziu; ei vin la cumpărături când

piaţa deja s-a închis, când magazinele au tras deja obloanele, şi astfel rămân fără

untdelemnul pe care şi-l doresc. Apoi atunci când se aşează pe paturile lor de moarte, atunci

şi-ar dori să aibă inimi sfinte.

4. În cazul multora, dorinţele după har sunt foarte inconsecvente şi trecătoare, ca şi roua

dimineţii, care “trece repede” (Osea 13:3), sau ca şi curcubetele lui Iona, care ţâşneşte şi

creşte brusc într-o noapte dar se usucă imediat după aceea: dorinţele nu au nici o rădăcină

în inima lor, şi de aceea pier repede. Aşadar, dacă un om îşi poate dori harul, dar nu de

dragul harului, dacă şi-l poate dori dar nu este dispus să se străduiască pentru obţinerea lui;

dacă un om poate să îşi dorească harul atunci când este prea târziu şi dacă dorinţa aceasta

după har nu este decât trecătoare şi inconsecventă, atunci se poate concluziona că omul îşi

poate dori harul, dar totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

5. Un om poate să tremure la Cuvântul lui Dumnezeu, şi totuşi să rămână doar “aproape

creştin”, după cum şi Belşaţar a făcut la vederea mâinii care scria pe zid.

OBIECŢIE. Dar nu există acea observaţie privitoare la sinceritate şi la adevărul harului, la

faptul că omul tremură la auzirea Cuvântului? Nu spune Dumnezeu că: “Spre unii ca aceştia Îmi

îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu” (Isaia 66:2

BOR)?

RĂSPUNS. Există două feluri de tremurat.

1. Un tremurat care se petrece când Cuvântul descoperă vina păcatului şi mânia lui

Dumnezeu care este asociată acelei vine. Acest lucru are loc când conştiinţa este trezită, şi

dă naştere tremuratului şi uimirii. În acest fel, când Pavel a predicat despre neprihănire şi

judecată, ni se spune că Felix a tremurat.

2. Un tremurat care vine dintr-o reverenţă şi teamă sfântă faţă de maiestatea lui Dumnezeu,

descrisă în Cuvântul Său. Acest fel de temere nu se găseşte decât în credincioşii adevăraţi,

şi este acea temere care ţine sufletul smerit în proprii ochi. Iată de ce merită să remarcăm

felul cum sunt prezentate cuvintele în acest verset: “Spre unii ca aceştia Îmi îndrept

privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu” (Isaia 66:2

BOR). Dumnezeu nu promite nimic celui care tremură la auzirea Cuvântului, căci şi

demonii cred şi tremură (sau se înfioară). Cuvântul lui Dumnezeu poate să facă să se

cutremure până şi pe cel mai mândru şi mai brav păcătos din lume, dar El face să tremure

pe “cei smeriţi, cu duhul umilit”. Acolo unde tremuratul este rodul unui duh zdrobit în faţa

1 Epimetheus este zeul întârziat în mitologia greacă


Matthew Mead

40

păcatului şi smerit în propriii ochi, acolo Dumnezeu va privi. Pot fi mulţi care tremură la

auzirea Cuvântului, dar nu o fac din acea umilinţă a duhului, nici dintr-o inimă zdrobită faţă

de păcat şi umilă, nici din vreun simţământ legat de conştientizarea măreţiei şi sfinţeniei lui

Dumnezeu. Şi de aceea, deşi ei tremură la auzirea Cuvântului, totuşi ei rămân doar

“aproape creştini”.

Un om poate să fie încântat la auzirea Cuvântului şi a poruncilor lui Dumnezeu, şi totuşi să

nu fie decât un “aproape creştin”, căci este scris: “…ei doresc să se apropie de Dumnezeu”

(Isaia 58:2). Şi se mai spune despre acel sol, că a primit Cuvântul “îndată cu bucurie” , şi

totuşi s-a dovedit a fi un teren stâncos (Matei 13:20).

OBIECŢIE. Dar a-ţi găsi plăcerea în Cuvântul lui Dumnezeu nu este un lucru care

caracterizează un om evlavios? Nu spune David că “Ferice de omul care se teme de Domnul, şi

care are o mare plăcere pentru poruncile Lui” (Psalmul 112:1)?

RĂSPUNS. Există o plăcere pentru Cuvânt, care provine din har, şi aceasta este dovada

binecuvântării.

1. Cel care găseşte plăcere în Cuvânt datorită spiritualităţii Lui, acela este fără îndoială un

creştin. Şi cu cât sunt mai spirituale poruncile şi învăţăturile, cu atât mai mult îşi găseşte

plăcerea în ele o inimă unde locuieşte harul.

2. Atunci când Cuvântul se apropie de conştiinţa omului, spintecă inima şi descoperă

păcatul, şi cu toate acestea sufletul omului găseşte plăcere în Cuvânt, acesta este un semn al

harului autentic.

3. Atunci când încântarea vine din acea comuniune pe care omul o are cu Dumnezeu, acest

lucru este o dovadă a harului prezent în sufletul acela.

Dar poate exista o încântare la auzirea Cuvântului şi acolo unde nu există har.

1. Sunt mulţi cei care sunt încântaţi la auzirea Cuvântului datorită calităţilor oratorice ale

predicatorului: ei nu găsesc atâta plăcere în adevărul care li se prezintă pe cât găsesc

plăcere în “haina” în care acesta este prezentat. În felul acesta se vorbeşte despre profetul

Ezechiel, care a fost pentru evrei “ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la

cântare pe coarde” (Ezechiel 33:32).

2. Există mulţi care sunt încântaţi să audă Cuvântul, dar care nu sunt atât de încântaţi în

împlinirea Cuvântului. De aceea, Dumnezeu spune despre evrei astfel: “Ei îţi ascultă

cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33:32).

Aşadar, dacă un om poate fi încântat la auzirea Cuvântului mai mult datorită oratoriei

predicatorului decât datorită spiritualităţii subiectului predicat, dacă el poate fi încântat să audă

Cuvântul dar nu găseşte aceeaşi plăcere să îl împlinească, atunci înseamnă că el ar putea fi încântat

de Cuvânt, dar să rămână doar un “aproape creştin”.

1.8. UN OM POATE FI MEMBRU AL BISERICII LUI HRISTOS, SE POATE ALĂTURA

POPORULUI LUI DUMNEZEU, POATE PARTICIPA ALĂTURI DE CREDINCIOŞI LA TOATE

SLUJIRILE ŞI POATE FI PĂRTAŞ TUTUROR PRIVILEGIILOR DE A FI MEMBRU AL

BISERICII, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”.

La fel s-a petrecut cu cele 5 fecioare neînţelepte care s-au alăturat celor înţelepte şi chiar au

locuit împreună o vreme. Mulţi pot fi membri formali ai Bisericii lui Hristos, dar nu aparţinând lui

Hristos, care este Capul Bisericii. La ieşirea poporului Israel din Egipt, o mulţime de oameni s-au

alăturat israeliţilor, şi L-au însuşit pe Dumnezeul lor, şi-au părăsit propria ţară şi totuşi în inimile

lor nu erau decât nişte egipteni: “Nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel” (Romani 9:6).


Matthew Mead

41

Năvodul Evangheliei trage

după el atât peşti folositori,

cât şi peşti nefolositori, iar

neghina şi grâul cresc

împreună, şi toate acestea se

întâmplă până la vremea

secerişului.

Biserica din toate timpurile a avut printre membrii ei şi oameni necredincioşi. Cain a avut parte

de comuniune cu Abel; Ismael a locuit sub acelaşi acoperiş cu Isaac; Iuda a avut părtăşie cu

apostolii; şi tot aşa Dima cu toţi ceilalţi ucenici. Chiar şi în cea mai fin pregătită mâncare există

unele ingrediente nedorite: năvodul Evangheliei trage după el atât peşti folositori, cât şi peşti

nefolositori, iar neghina şi grâul cresc împreună, şi toate acestea se întâmplă până la vremea

secerişului.

Dumnezeu are o biserică în care membrii ei nu sunt decât credincioşi adevăraţi ai lui Hristos,

dar această biserică este în cer, şi ea este biserica “celor întâi născuţi” (Evrei 12:23). În ea nu au

loc ipocriţii, stricaţii sau mărturisitorii nesănătoşi, ci doar “duhurile celor neprihăniţi făcuţi

desăvârşiţi” (Evrei 12:23). Totul acolo este grâu pur pe care Dumnezeu l-a stocat în acel hambar,

separat de pleava care este trimisă în focul care nu se stinge.

Dar în biserica de pe pământ, grâul şi pleava locuiesc împreună, samaritenii vor fi înrudiţi cu

evreii câtă vreme este prosperitate; astfel că atâta vreme cât Biserica lui Dumnezeu înfloreşte în

această lume, vor fi mulţi care se vor alătura ei. Aceştia pot părea a fi evrei, deşi ei sunt samariteni,

pot părea sfinţi deşi ei nu sunt decât “aproape creştini”.

1.9. UN OM POATE AVEA MARI SPERANŢE SĂ AJUNGĂ ÎN CER, SĂ FIE MÂNTUIT, ŞI

TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”

Într-adevăr există o speranţă de a ajunge în cer care este ca o “ancoră a sufletului, o nădejde

tare şi neclintită”, care nu se micşorează niciodată şi care este recunoscută prin 4 caracteristici,

astfel:

În primul rând, este o speranţă care purifică inima, care scoate

afară păcatul: “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după

cum El este curat” (1 Ioan 3:3). Acel suflet care nădăjduieşte să se

bucure de Dumnezeu, se şi străduieşte să fie ca Dumnezeu.

În al doilea rând, este o speranţă care umple inima de mulţumire:

“ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:2).

În al treilea rând, este o speranţă care se bazează pe promisiune,

căci nu poate exista credinţă adevărată fără o promisiune, şi astfel nu

poate exista nici speranţă adevărată. Credinţa pune în aplicare

promisiunea, iar speranţa stă în aşteptarea împlinirii promisiunii:

credinţa se bazează pe adevărul promisiunii, iar speranţa aşteaptă

bunătatea ei; credinţa dă naştere interesului, speranţa aşteaptă împlinirea lucrului promis.

În al patrulea rând, este o speranţă care este generată de Însuşi Dumnezeu în sufletul omului, şi

de aceea El este denumit “Dumnezeul nădejdii”, Autorul şi Obiectul nădejdii (sau speranţei –

n.trad.). Aşadar, cel care are această speranţă nu va eşua niciodată. Aceasta este o speranţă corectă,

speranţa credinciosului adevărat: “Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27).

Dar apoi, după cum există o speranţă adevărată, autentică, tot aşa există o speranţă falsă şi

coruptă, şi aceasta este mult mai răspândită, după cum perlele contrafăcute sunt mai multe decât

cele adevărate.

Nu există nimic mai des întâlnit decât oameni care au nădejdea cerului sprijinită pe nimic, căci,

1. Un om poate avea mari speranţe la cer fără a fi părtaş celei mai mici doze de har. Şi

aceasta n-ar fi decât speranţa ipocriţilor. Împlinirea poruncilor este o dovadă a speranţei lor.

Fecioarele neînţelepte nu ar fi făcut niciodată ceea ce au făcut, dacă s-ar fi gândit că ar

putea să fie respinse în final. Mulţi dintre cei care pretind că sunt credincioşi nu s-ar căzni

atât în ce priveşte faptele lor, dacă n-ar face aceste lucruri în speranţa că vor avea parte de

rai. Speranţa este marele motiv care îi mână să acţioneze: disperarea taie tendoanele tururor

eforturilor. Acesta este un motiv pentru care cei condamnaţi în iad încetează să mai


Matthew Mead

42

acţioneze în direcţia alterării situaţiei lor, pentru că disperarea i-a cucerit: dacă este vreo

speranţă în iad, ei ar face orice pentru a o căpăta. Astfel că pot exista mari speranţe acolo

unde nu există nici un pic de har. Experienţa arată că mărturisitorii formali sunt oameni

lipsiţi de har, dar oameni cu mari speranţe. De multe ori vei descoperi că nimeni nu se teme

mai mult cu privire la condiţia lor eternă decât cei care speră cel mai mult în legătură cu

aceasta, şi nimeni nu speră mai mult decât cei care au cele mai multe motive să se geamă.

După cum interesul în speranţă poate fi uneori zadarnic, tot aşa speranţa în Dumnezeu

poate fi lipsită de interes.

2. Un om poate spera în mila, bunătatea şi puterea lui Dumnezeu, fără să vadă promisiunea;

şi aceasta este speranţa multora: Dumnezeu este plin de milă şi bunătate, şi de aceea gata să

mântuiască; El este infinit în putere, şi de aceea capabil să mântuiască. De ce atunci nu ne-

am bizui pe El? Şi ar fi o îngâmfare, şi deci un păcat, să speri în mila lui Dumnezeu, altfel

decât privind la promisiunea Lui, pentru că promisiunea este canalul prin care vine mila lui

Dumnezeu. Toată fericirea de care se bucură sfinţii în Rai nu este altceva decât rodul

promisiunii pe care ei se bizuie şi la care au sperat câtă vreme au fost aici pe pământ. Omul

nu are nici o justificare să spere în Dumnezeu decât prin virtutea promisiunii.

3. Un om poate spera să ajungă în rai, şi totuşi să nu-şi cureţe inima şi nici să nu se

depărteze de păcatele sale secrete. Acea speranţă a mântuirii care nu este însoţită de

purificarea inimii este o speranţă deşartă.

4. Un om poate spera la cer, şi totuşi să continue să facă fapte care ţin de iad. El poate spera

în mântuire, şi totuşi să facă totul spre propria sa condamnare, aşa încât va muri cu toată

speranţa lui. În această situaţie sunt mulţi oameni, care, ca şi vâslaşul care se uită într-o

direcţie şi cârmuieşte barca în altă direcţie, îşi au ochii îndreptaţi către cer, dar inimile către

pământ. Ei speră în Dumnezeu, dar nu Îl aleg pentru o moştenire cerească. Ei speră în El,

dar nu-L iubesc ca pe Binele suprem, şi de aceea nu vor avea nici parte de El şi nici nu vor

căpăta vreun bine de la El. Ei sunt cei care pier fără El, în ciuda tuturor speranţelor lor: “Ce

nădejde-i mai rămâne celui nelegiuit; când îi taie Dumnezeu firul vieţii, când îi ia

sufletul?” (Iov 27:8).

Aşadar, dacă omul poate avea mari speranţe de a ajunge în Rai, dar el nu are parte de nici un

har; dacă poate spera în milă, fără să vadă promisiunea ei; dacă poate spera fară să-şi cureţe inima;

dacă poate avea speranţa cerului şi totuşi să facă faptele iadului, atunci se poate spune că omul

poate avea mari speranţe de a ajunge în Rai, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

1.10. UN OM POATE ARĂTA SCHIMBĂRI MARI ŞI VIZIBILE, ŞI ACESTE SCHIMBĂRI POT FI

GENERATE DE PREDICAREA CUVÂNTULUI, ŞI TOTUŞI EL SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE

CREŞTIN”

Aşa s-au petrecut lucrurile cu Irod. Ni se spune despre Irod că, “ascultându-l [pe Ioan

Botezătorul], multe făcea şi cu drag îl asculta” (Marcu 6:20). Cu Saul s-a petrecut o mare

schimbare când a întâlnit profeţii Domnului; părea că şi el a devenit un profet ca şi ei. Totuşi,

versetul 9 al aceluiaşi capitol, ne spune că “Dumnezeu i-a dat o altă inimă” (1Samuel 10:9). Dar nu

a fost aceasta o lucrare a harului? Şi n-ar trebui să credem că Saul este zugrăvit aici ca fiind

convertit cu adevărat? Unii ar crede astfel, dar fără îndoială că nu a fost aşa, căci deşi ni se spune

că Dumnezeu i-a dat o “altă” inimă, totuşi nu ni se spune că El i-a dat o inimă “nouă”. Este o mare

diferenţă între a avea o altă inimă, şi a avea o inimă nouă. Dumnezeu i-a dat o altă inimă pentru a-l

face potrivit pentru slujba de lider în Israel, dar nu i-a dat o inimă nouă făcându-l astfel un

credincios. O altă inimă va genera un alt om, dar o nouă inimă va genera un om nou.

Şi Simon magul este un exemplu care dovedeşte acelaşi adevăr: cu el s-a petrecut o schimbare

vizibilă şi impresionantă – dintr-un vrăjitor el părea că a ajuns un credincios. El a părăsit

vrăjitoriile şi magiile lui şi părea că a îmbrăţişat Evanghelia. Nu a fost aceasta o schimbare


Matthew Mead

43

Este un lucru obişnuit ca

oamenii să îşi cureţe “partea

de afară a paharului şi a

blidului” (Luca 11:39), şi

totuşi ei să aibă interiorul plin

de stricăciune şi nebunie.

măreaţă? Dacă beţivul abandonează beţia sa, batjocoritorul înjurăturile lor, hulitorul pângăririle lui,

ei cred că aceasta este o schimbare în har, şi că noua lor stare este de acum bună. Mai mult, iată că

Simon magul nu doar că a abandonat păcatele sale, ci chiar a avut parte de un fel de convertire,

pentru că el a crezut şi a fost botezat.

OBIECŢIE. Dar nu este acest om unul care este schimbat, fiind un creştin adevărat?

RĂSPUNS. Nu orice schimbare face ca un om să fie creştin, dar evident că există o schimbare,

şi oricine are parte de ea, acela este un creştin adevărat.

Atunci când inima unui om este astfel schimbată încât ea este înnoită, când “cele vechi s-au

dus…toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17), când noua creaţie este insuflată în suflet,

când omul este întors “de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele

Apostolilor 26:18), când mintea este iluminată, voinţa înnoită, şi sentimentele făcute cereşti, atunci

acel om este cu adevărat un creştin.

Dar ar trebui să ştii că nu orice schimbare este echivalentă schimbării descrise mai sus, întrucât:

1. Există schimbări formale, morale, dar există şi schimbări spirituale şi supranaturale.

Multe persoane sunt schimbate în sens moral, formal, şi unii ar spune despre ei că sunt

oameni noi. Dar ei sunt aceiaşi în inimă şi natură. Ei nu sunt schimbaţi în sens spiritual şi

supranatural, aşa încât despre ei nu se poate spune că au devenit creaţii noi.

Limitarea harului comun faţă de o persoană poate să determine o schimbare morală, dar

ceea ce aduce o schimbare mântuitoare este harul care înnoieşte inima. Astfel, mulţi oameni

se găsesc sub efectul limitării harului, şi în acest fel ei sunt schimbaţi doar moral, dar ei nu

se găsesc sub puterea harului mântuitor, aşa încât ei nu sunt schimbaţi în sens mântuitor.

2. Există schimbări exterioare, la fel ca şi schimbări

interioare. Schimbarea exterioară se petrece adesea fără cea

interioară, cu toate că schimbarea interioară nu este niciodată

lipsită de cea exterioară. Inima unui om nu poate fi sfinţită,

dar ea va influenţa viaţa lui. Dar viaţa unui om poate fi

reformată la exterior, însă fără a afecta sau influenţa vreodată

inima lui.

3. Un om poate fi convertit de pe calea păgânismului şi adus

la o neprihănire formală, de la o vorbire murdară la o

mărturisire acceptabilă omenesc, şi cu toate acestea inima lui

să rămână aceeaşi, neschimbată. Este obişnuit ca oamenii să

îşi cureţe “partea de afară a paharului şi a blidului” (Luca 11:39), şi totuşi să aibă

interiorul plin de stricăciune şi nebunie.

Aşadar, dacă un om poate fi schimbat formal, moral, şi totuşi să rămână neschimbat spiritual,

să fie schimbat în exterior, dar nu în interior, de la o viaţă păgână la o neprihănire formală, atunci

putem concluziona că acel om poate experimenta schimbări mari şi vizibile în viaţa lui, şi totuşi să

nu fie mai mult decât un “aproape creştin”.

Nu spun acestea pentru a descuraja orice schimbare, precum cea spirituală, ci pentru a te trezi şi

a te determina să cauţi acea schimbare care depăşeşte sfera formală a moralismului. Este un lucru

bun să fii înnoit în faptele exterioare, dar este şi mai bun să fii reînnoit prin mântuire. Spun asta

pentru că ştiu cât de natural este pentru oameni să fie preocupaţi de orice altceva decât de lucrarea

convertirii lor, deşi convertirea şi nădejdea vor fi absente şi deci aceşti oameni vor pieri veşnic.

Dragul meu, dă-mi voie să îţi spun că nu există nici o schimbare şi nici o convertire în această

lume care să poată fi folositoare sufletului tău în Ziua Judecăţii, alta decât lucrarea mântuitoare pe

care o realizează în sufletul omului Duhul lui Dumnezeu, prin regenerarea ta deplină. Orice om

cumpătat, în lipsa acestei schimbări, va sfârşi cu siguranţă în iad, alături de cel mai nenorocit dintre


Matthew Mead

44

beţivani. Moralitatea şi amabilitatea ne pot recomanda înaintea oamenilor, dar nu şi înaintea lui

Dumnezeu. Aceste trăsături nu au nici o valoare în ceea ce priveşte obţinerea mântuirii.

Un om poate progresa mult în scimbarea sa la exterior, şi totuşi el să nu se apropie de Rai nici

măcar cu un singur pas în plus faţă de omul care nu a experimentat niciodată vreo astfel de

schimbare. Mai mult, el ar putea fi, într-un anume sens, chiar mai departe de cer. După cum

Domnul Hristos spunea, cărturarii şi fariseii nu erau mai departe de Rai, în ciuda spectacolului lor

exterior de evlavie, decât vameşii şi curvele, cu toate păcatele şi necurăţia lor. Aceasta se petrece

pentru că, bazându-ne pe o lucrare falsă, pe o schimbare parţială, ajungem să neglijăm căutarea

schimbării adevărate şi mântuitoare. Nu este nimic mai des întâlnit astăzi decât amăgirea cu privire

la propria stare spirituală şi, prin gânduri încrezute, să evaluăm în mod greşit condiţia noastră

spirituală, aşa încât pierim în mijlocul iluziilor noastre. Lumea este plină de aceşti constructori

neînţelepţi, care îşi aşează pe nisip fundaţia speranţelor lor la mântuirea veşnică.

Aşadar, dragă cititorule, ţi-ai permite tu să o iei pe o cale greşită către Rai, şi astfel să pieri într-

o astfel de amăgire? Nu crezi că vei fi găsit ca nebun în final? Căci nu sunt oameni mai nesăbuiţi

decât aceia care îşi manifestă nesăbuinţa în ceea ce priveşte atât de importantul subiect al mântuirii.

Nu te-ai purta ca un nebun cu propriul tău suflet, lucru care se va extinde în toată veşnicia? Atunci,

o, te implor să cauţi şi să te rogi pentru o lucrare profundă de convertire! Imploră-L pe Dumnezeu

ca El să producă schimbarea mântuitoare în sufletul tău, astfel încât să fii creştin pe deplin! Căci

orice alte schimbări afară de schimbarea mântuitoare, schimbarea inimii, nu ne transformă în mai

mult decât nişte “aproape creştini”.

1.11. OMUL POATE FI FOARTE ZELOS ÎN LUCRURILE RELIGIOASE, ŞI TOTUŞI SĂ

RĂMÂNĂ DOAR UN “APROAPE CREŞTIN”

Iehu nu doar că L-a slujit pe Dumnezeu şi a făcut ceea ce El i-a poruncit, ci el a fost chiar

foarte zelos în slujba sa: “Vino cu mine, şi vei vedea râvna mea pentru Domnul!” (2 Regi 10:16), şi

totuşi Iehu a fost un ipocrit. Ioas a fost un mare reformator în perioada lui Iehoiada, despre care se

spune astfel: “Ioas a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, în tot timpul cât a urmat îndrumările

preotului Iehoiada” (2 Regi 12:2). Dar atunci când Iehoiada a murit, zelul lui Ioas pentru

Dumnezeu a pierit cu el, şi astfel a devenit un om netrebnic.

OBIECŢIE. Dar apostolul vorbeşte despre zel ca fiind o dovadă a creştinismului autentic: “Este

bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine” (Galateni 4:18). Mai mult, se pare că zelul nu este

o condiţie pentru obţinerea vieţii veşnice. Apoi, “Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau

năvală, pun mâna pe ea” (Matei 11:12)

RĂSPUNS. Este adevărat că există un zel care este bun şi care face un suflet plăcut şi acceptat

înaintea lui Dumnezeu, un zel care nu ratează niciodată cerul şi mântuirea. Acesta este un zel care

este un foc celest, un temperament şi o căldură care vine din multitudinea sentimentelor noastre

faţă de Dumnezeu şi Hristos. Acesta este un zel produs şi aprins în sufletul omului de către Duhul

lui Dumnezeu, care, în primul rând, produce acest zel, după care îl pune la lucru. Este un zel care

are drept călăuză Cuvântul lui Dumnezeu, care îl direcţionează în aplicarea practică, atât în ceea ce

priveşte obiectul lui, cât şi finalitatea, dar şi în ce priveşte maniera şi măsura cu care zelul acesta

lucrează. Este un zel care cercetează pentru a identifica păcatele şi caută să progreseze în viaţa de

sfinţenie. Este un zel care face din slava lui Dumnezeu scopul suprem şi care supune toate celelalte

obiective acestuia: “…căci râvna Casei Tale mă mănâncă” (Psalmul 69:9).

Dar nu orice zel este de acest fel: există un zel fals, ca şi un zel adevărat, pentru că orice har are

şi versiunea lui falsă. După cum este şi cu focul – există un foc ceresc, pe altar, dar şi un foc străin,

după cum Nadab şi Abihu au oferit un foc străin pe altarul lui Dumnezeu.

Există nenumărate feluri de zel contrafăcut, dar nici unul adevărat, autentic. Aş vrea să vă

descriu pe scurt aici 8 feluri de zel fals.


Matthew Mead

45

În primul rând, există un zel orb, zel fără cunoaştere. “Ei au râvnă,” spune apostolul, “dar fără

pricepere” (Romani 10:2). După cum cunoaşterea fără zel este lipsită de roade, tot aşa zelul fără

cunoaştere este periculos. Este ca focul necontrolat în mâinile unui nebun; sau ca acel diavol în

omul posedat, care uneori îl arunca în foc, alteori în apă.

Ochiul este lumina trupului, iar priceperea lumina sufletului. La fel cum trupul, lipsit de lumina

ochilor, nu poate să se deplaseze fără să se împiedice, tot aşa sufletul, fără lumina minţii, nu poate

să acţioneze fără să greşească. Zelul fără cunoaştere este ca şi ignis fatuus2 într- nopate întunecată,

care înşeală călătorul atrăgându-l de la drumul lui către locurile mlăştinoase. Acesta a fost zelul lui

Pavel, pe când era fariseu: “am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi

toţi azi; am prigonit până la moarte această Cale” (Faptele Apostolilor 22:3b-4). Şi din nou “Şi eu,

ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Iisus din Nazaret”

(Faptele Apostolilor 26:9). Şi “în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii” (Filipeni 3:6). Un astfel

de zel l-a prezentat şi Ioan: “Au să vă dea afară din sinagogi” – adică vă vor pune sub tăcere, nu

vor suferi predicarea voastră - ”ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că

aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16:2). Acest zel este mare, dar este un zel orb, un zel pe care

Dumnezeu îl detestă.

În al doilea rând, există un zel parţial – în unele aspecte fierbinte, în altele de gheaţă; zelos

într-un lucru, şi totuşi indiferent în altul. Mulţi sunt creştini de “prim rang”, zeloşi în îndatoririle

primului rang, dar care le neglijează pe celelalte. În acest fel erau fariseii zeloşi cu privire la

regulile Corban, şi totuşi deveniseră absurzi faţă de părinţii lor, pe care-i lăsau abandonaţi să moară

de foame. Alţii sunt creştini de rangul doi, zeloşi în îndatoririle corespunzătoare rangului, dar

neglijenţi cu privire la celelalte îndatoriri; depun mai mult efort pentru îndreptăţirea lor înaintea

oamenilor decât pentru sfinţirea lor înaintea lui Dumnezeu. Dar acela a cărui credinţă se sfârşeşte

la primul rang ori începe de la al doilea, este neînţelept în ce priveşte credinţa sa – el nu este decât

un “aproape creştin”.

Femeia care era de acord ca acel prunc să fie tăiat în două nu era mama adevărată a copilului.

La fel, acela care este pentru împărţirea poruncilor în funcţie de preferinţe, acela nu este un

credincios autentic.

Iehu a fost zelos împotriva casei lui Ahab, dar nu la fel împotriva viţeilor lui Ieroboam; mulţi

sunt zeloşi împotriva păcatului datului cu părerea, şi totuşi nu folosesc în nici un fel acest zel

împotriva păcatelor care se nasc din propriile lor conversaţii.

Noi ştim că transpiraţia întregului trup omenesc este un semn al sănătăţii, dar situaţia în care

numai o parte anume transpiră este un semn al unei boli, şi astfel medicii ştiu că acesta este un

simptom al unei febre. Într-un mod asemănător, acolo unde zelul unui om se aplică fiecărei porunci

a lui Dumnezeu, acela este un semn al unei sănătăţi solide a sufletului respectiv; dar unde acest zel

este parţial, unde un om este fierbinte într-o parte dar rece în alta, această situaţie este

simptomatică pentru a descrie o boală spirituală interioară.

În al treilea rând, există un zel utilizat greşit, focalizat asupra unor lucruri nepotrivite şi într-un

mod disproporţionat. Mulţi sunt foarte zeloşi în lucruri neimportante, care nu merită atenţia, şi

ignoranţi în lucrurile în care este cea mai mare nevoie să fie zeloşi; ca şi fariseii, care erau foarte

atenţi să dea zeciuială din izmă, mărar şi chimen, dar neglijau “cele mai însemnate lucruri din

Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Pentru acestea din urmă, ei nu manifestau

nici un fel de zel, deşi erau în flăcări pentru celelalte lucruri. Tot aşa, mulţi sunt mai zeloşi cu

privire la o ceremonie, decât cu privire la substanţa religiei; mai zeloşi în a se pleca la Numele lui

Iisus, decât de a se conforma după viaţa lui Iisus; mai zeloşi pentru o vestimentaţie sfântă decât

pentru o viaţă sfântă; mai zeloşi pentru invenţiile omului decât pentru învăţăturile lui Hristos.

Acesta este un zel superstiţios şi care este în mod obişnuit în oamenii neconvertiţi, în care harul nu

2 ignis fatuus este denumirea pentru luminile fosforescente care se văd noaptea deasupra mlaştinilor, datorate cel mai probabil aprinderii instantanee a gazelor degajate de la descompunerea materiei organice în mlaştină


Matthew Mead

46

Mulţi sunt în flăcări de zel

împotriva păcatelor altor

persoane, dar nu pot vedea

aceleaşi păcate în propriile

persoane.

a fost niciodată produs. Împotriva unor astfel de oameni necredincioşii se vor ridica la judecată.

Când a fost Pavel “însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” (Galateni

1:14), după cum spune el? Numai când a fost în starea sa stricată şi neconvertită. Dar după cum se

poate vedea şi în versetele următoare: “Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele

maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-

L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om” (Galateni 1:15-16), Pavel a

manifestat un alt fel de zel atunci, ghidat de altfel de principii.

În al patrulea rând, există un zel egoist, care are ca scop omul.

Iehu a fost foarte zelos, dar nu într-atât pentru Dumnezeu pe cât pentru

coroana de împărat în Israel, nu atât în ascultarea de porunci, pe cât în

planurile lui de a pune mâna pe tron. De aceea, Dumnezeu l-a avertizat

că îl va pedepsi chiar pentru lucrul pe care i-l poruncise să îl facă:

“Pune-i numele Izreel; căci peste puţină vreme, voi pedepsi casa lui

Iehu” (Osea 1:4), pentru că a vărsat sânge cu scopul de a-şi satisface

plăcerea, nu pentru a asculta de Dumnezeu. La fel, Simeon şi Levi au

avut un mare zel pentru circumcizie, păreau foarte zeloşi pentru a

onora poruncile lui Dumnezeu, pe când în realitate zelul lor era pentru lăcomia lor şi pentru

răzbunarea pe sihemiţi.

În al cincilea rând, există un zel exterior, în lucrurile exterioare. Aşa a fost cu fariseii şi

cărturarii; ei nu mâncau cu mâinile nespălate, şi totuşi trăiau în păcate nevăzute; ei spălau cupa

adesea, dar rareori inimile; vopseau partea de dinafară, dar o neglijau pe cea din interior. Iehu a

fost un reformator măreţ în lucrurile exterioare, dar nu a reformat nimic în interior, căci inima lui a

stat la baza a tot ceea ce a făcut. “Totuşi Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea

Domnului, Dumnezeul lui Israel” (2 Regi 10:31). Deşi haina lui părea curată, ficatul îi era putred.

Domnul nostru Iisus Hristos notează cu privire la farisei: “le place să se roage…pentru ca să fie

văzuţi de oameni” (Matei 6:5) şi postesc astfel ca “să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6:16).

În al şaselea rând, există un zel legal, care acţionează doar asupra celorlalţi; ca şi lumânarea în

lampă, care trimite toată căldura afară pe la partea superioară; sau ca femeia curvă pe care o

menţionează Solomon, şi despre care spune că “picioarele nu-i puteau sta acasă” (Proverbe 7:11).

Mulţi sunt în flăcări de zel împotriva păcatelor altor persoane, dar nu pot vedea aceleaşi păcate

în propriile persoane. Este uşor să vedem greşelile în alţii, dar greu să le vedem în noi înşine. Iehu

a fost zelos împotriva lui Baal şi a preoţilor lui, pentru că la mijloc era păcatul lui Ahab, dar nu şi

împotriva viţeilor din Betel, pentru că era vorba despre propriul păcat. Acest zel este caracteristica

unui ipocrit; propria grădină este invadată de buruieni, în timp ce el este ocupat cu grădina

vecinului său.

În al şaptelea rând, există un zel păcătos: toate zelurile de mai devreme pot fi considerate

păcătoase din motivele expuse; dar pe acesta l-aş numi păcătos într-un fel special, pentru că el se

manifestă împotriva vieţii şi a fundamentului credinţei. Este un zel manifestat împotriva dorinţelor

care nu aleargă către pângărire, ci către adevărata putere a evlaviei, nu la eroare, ci la adevăr. Acest

zel se manifestă foarte fierbinte împotriva celor mai importante şi spirituale adevăruri ale

timpurilor. De unde provin toate suferinţele omului pentru adevăr, decât de la spiritul zelului

manifestat împotriva adevărului? Acest zel poate fi denumit chiar demonic, pentru că după cum

este credinţa demonilor, tot aşa este şi zelul lor: “Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o

mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12:12)

În al optulea rând, există un zel lipsit de suport scripturistic, care nu este generat şi strâns legat

de Cuvânt, ci de unele scopuri josnice şi lipsite de valoare. Aşa a fost zelul lui Saul, când

Dumnezeu i-a poruncit să îi distrugă pe amaleciţi şi să nu cruţe nici oamenii şi nici vitele; când,

contrar poruncii lui Dumnezeu, el a păstrat cele mai bune animale sub pretextul zelului său pentru


Matthew Mead

47

jertfele aduse lui Dumnezeu. Cu altă ocazie, când nu a primit o astfel de poruncă, i-a nimicit pe

gabaoniţi “în râvna lui pentru copiii lui Israel şi Iuda” (2 samuel 21:2).

Zelul multor oameni este mai mare ici şi colo, unde ei au poruncă din partea lui Dumnezeu

pentru a fi zeloşi. Adevăratul spirit al zelului este legat de Scriptură, pentru că un astfel de zel este

direcţionat către Dumnezeu şi slava Lui: Dumnezeu Îşi ia slava din acea râvnă care este cerută în

Scriptură.

Aşadar, dacă râvna unui om în lucrurile lui Dumnezeu poate fi doar un zel orb, sau parţial,

focalizat greşit, zel egoist, exterior sau orientat spre alţii, un zel păcătos sau lipsit de suport în

Scriptură, atunci este evident faptul că un om poate fi foarte zelos în ce priveşte aspectele religiei,

şi totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

1.12. UN OM SE POATE RUGA MULT, SE POATE RUGA DES, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT

“APROAPE CREŞTIN”

Astfel au făcut fariseii, pe care Domnul Hristos i-a respins sub acuzaţia de ipocrizie.

OBIECŢIE. Dar nu este rugăciunea un argument în favoarea sincerităţii inimii? Şi nu sunt

sfinţii lui Dumnezeu denumiţi “neamul celor care-L caută pe Domnul, al celor care caută faţa

Dumnezeului lui Iacov” (Psalmul 24:6)?

RĂSPUNS. Un om nu este creştin doar pentru că se roagă mult. Sunt de acord că acele

rugăciuni care sunt lucrarea şi şoapta Duhului Sfânt în noi, acele rugăciuni care vin din inimi

sincere ridicate către Dumnezeu, care provin dintr-un simţământ al propriei noastre goliciuni, şi al

plinătăţii infinite a lui Dumnezeu, rugăciuni care sunt făcute după voia lui Dumnezeu, ceea ce

reprezintă marea regulă a rugăciunii; rugăciuni care sunt îndreptate către lucruri spirituale mai mult

decât pentru lucruri temporale, care sunt însoţite de credinţă şi dependenţă – astfel de rugăciuni

descriu un om care este întru totul un creştin autentic. Dar pot fi oameni care să se roage mult, dar

care să fie străini de astfel de rugăciuni. Iată motivele:

1. Natura îl poate determina pe om să se roage, pentru că rugăciunea este parte din

închinarea obişnuită, înnăscută.

2. Un om poate să se roage într-un mod prefăcut, pentru a ascunde anumite păcate; aşa

făceau fariseii devotaţi: “Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi

casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai

mare osândă” (Matei 23:14). La fel şi acoliţii Papei par foarte devotaţi să se roage pentru

scoaterea sufletului unui bogat din purgatoriu, dar fac acest lucru pentru că tânjesc la

moştenirea averii lui, sub pretextul că se roagă pentru sufletul tatălui său.

3. Un om se poate ruga şi totuşi el să iubească păcatul. Aşa s-a întâmplat cu unul care

înaintea convertirii se ruga împotriva păcatului său, dar îi era teamă ca nu cumva

Dumnezeu să îl audă şi să îl ia în serios. Dar Dumnezeu nu aude astfel de rugăciuni: “Dacă

aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Psalmul 66:18).

4. Un om se poate ruga mult pentru lucrurile lumeşti, dar puţin pentru lucrurile spirituale.

Astfel sunt rugăciunile majorităţii oamenilor, care strigă cel mai mult după lucrurile

trecătoare. Mai mult pentru “Cine ne va arăta nouă cele bune?” (Psalmul 4:6a, BOR) decât

pentru “Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne” (Psalmul 4:6b). David copiază

o astfel de rugăciune: “Fiii noştri sunt ca nişte odrasle, care cresc în tinereţea lor; fetele

noastre ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împărăteşti. Grânarele

noastre sunt pline, şi gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulţesc cu miile, cu zecile

de mii, în câmpiile noastre: viţelele noastre sunt prăsitoare; nu-i nici o pagubă, nici o

robie, nici un ţipăt în uliţele noastre! Ferice de poporul care stă astfel!” (Psalmul 144:12-

15a).


Matthew Mead

48

Aceasta este o rugăciune lumească, pe care David o numeşte deşertăciune: “scapă-mă de

mâna fiilor străini, a căror gură spune deşertăciuni” (Psalmul 144:11).

5. Un om se poate ruga, şi totuşi în chiar rugăciunea lui să fie departe de Dumnezeu:

“Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este

departe de Mine” (Matei 15:8). Un om se poate ruga şi totuşi să nu pună inimă deloc în

rugăciunea lui, pe când Dumnezeu se uită în primul rând astfel: “Fiule, dă-mi inima ta”

(Proverbe 23:26). Evreii au această frază scrisă pe pereţii sinagogilor lor: “Rugăciunea fără

intenţia minţii este ca şi trupul fără suflet”.

Nu este suficient să fii moral pentru a folosi rugăciunea, ci noi trebuie să fim şi îndrăzneţi

să o folosim. Mulţi oameni sunt atât de lipsiţi de voinţă încât nici nu îndrăznesc să se roage,

şi fiind astfel lipsiţi de evlavie, nu pun nici un fel de inimă în rugăciunile lor. O lucrare

obişnuită a lui Dumnezeu poate face un om să fie plin de voinţă în a împlini îndatoririle

sale, dar nimic nu îl poate umple pe om de voinţa de a face faptele care i se cer decât harul

în inima lui.

6. Rugăciunea unui om poate fi pur şi simplu o minciună. După cum a pretinde că eşti

credincios poate fi o minciună către întreaga lume, tot aşa rugăciunea fără sinceritate este o

minciună înaintea lui Dumnezeu. Se spune despre Israel că ei “Îl căutau, se întorceau şi se

îndreptau spre Dumnezeu” (Psalmul 78:34). Ei făceau multe rugăciuni, dar Dumnezeu le

considera drept minciuni. “Dar L-au înşelat pe El, cu gura lor şi cu limba lor L-au minţit.

În inima lor n-au fost drepţi cu El” (Psalmul 78:36-37, BOR). David spune: “pleacă

urechea la rugăciunea mea, făcută cu buze neprefăcute” (Psalmul 17:1).

7. Suferinţa şi presiunea răului dimprejurul unui om îl poate determina să se roage, chiar să

se roage mult. “Când îi ucidea pe ei, Îl căutau şi se întorceau şi reveneau la Dumnezeu”

(Psalmul 78:34). Marinarii necredincioşi, în mijlocul furtunii, au strigat către dumnezeul

oricăruia dintre ei, astfel că au trecut la rugăciune de frică să nu se înece (Ioan 1:5). Cea

mai mare parte a timpului lor, marinarii nu sunt printre cei mai devotaţi oameni ai

rugăciunii, nefiind aşa de mari pasionaţi de rugăciune. La fiecare rugăciune, ei vor

contrabalansa prin două înjurături. Cu toate acestea, se spune: “Atunci, în strâmtorarea lor

au strigat către Domnul” (Psalmul 107:6) şi aşa a luat naştere chiar un proverb, care spune

că “Acela care nu se poate ruga, să se facă marinar”. “Ei au început să se roage, când i-ai

pedepsit” (Isaia 26:16).

Aşadar, dacă natura îl determină pe un om să se roage, dacă el se poate ruga sub anumite

pretexte şi cu anumite scopuri; dacă un om se poate ruga dar în acelaşi timp să iubească păcatul,

dacă el se poate ruga preponderent pentru lucrurile trecătoare; dacă el se poate ruga şi totuşi să fie

departe de Dumnezeu în rugăciunea lui; dacă rugăciunea lui poate fi foarte bine o minciună, sau

dacă poate fi numai strigătul unui suflet în suferinţă, atunci sigur că putem concluziona că un om

poate să se roage mult, dar să nu fie decât un “aproape creştin”.

OBIECŢIE. Dar să presupunem că un om se roagă, şi face acest lucru preponderent în legătură

cu Dumnezeu, atunci sigur aceasta este o mărturie din cer cu privire la sinceritatea acelui om în ce

priveşte rugăciunea.

RĂSPUNS. Un om se poate ruga şi poate chiar primi răspuns la rugăciunea lui, pentru că

Dumnezeu de multe ori răspunde la rugăciuni în judecata Lui. După cum Dumnezeu este uneori

încet în milă, aşa El vorbeşte în mânie, şi după cum uneori El respinge rugăciunea în mila Sa, tot

aşa El uneori răspunde rugăciunii spre judecata acelei persoane: când omul este prea insistent în

lucruri la care pofteşte şi nu se mulţumeşte cu un răspuns negativ de la Dumnezeu, atunci

Dumnezeu îi poate răspunde în judecata Lui. “Dumnezeu le-a dat ce doriseră” (Psalmul 78:29). Ei

voiseră prepeliţe, şi Dumnezeu le-a trimis ce au cerut: dar notaţi judecata - ”Pe când carnea era

încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului; şi

Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare” (Numeri 11:33).


Matthew Mead

49

“Chiar dacă mi-aş da trupul

să fie ars, şi n-aş avea

dragoste, nu-mi foloseşte la

nimic” (1 Corinteni 13:3).

OBIECŢIE. Dar să presupunem că sentimentele unui om sunt mişcate în rugăciune – ce se

întâmplă cu un astfel de om? Nu este aceasta o caracteristică a creştinismului adevărat? Chiar şi

sentimentele mele sunt mişcate în rugăciune.

RĂSPUNS. Astfel a fost şi cu sentimentele lui Esau, care a căutat binecuvântarea: “o cerea cu

lacrimi” (Evrei 12:17). Un om poate fi afectat în privinţa unei îndatoriri în sentimentele sale, în

timp ce principiile sănătoase să treacă prin mintea sa şi vorbele bune să fie pe buzele sale; chiar

unele mişcări bune ale inimii se pot petrece cu inima sa, dar toate acestea nu sunt decât scântei care

zboară pe coş şi se sting apoi brusc. Aşa că este posibil ca un om să se roage, chiar mult, să se

roage şi să pară că este afectat sentimental de rugăciunea sa, dar cu toate acestea să nu fie decât


1.13. UN OM POATE SUFERI PENTRU HRISTOS ÎN CE PRIVEŞTE LUCRURILE SALE,

RENUMELE SĂU, CHIAR PERSOANA SA, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE

CREŞTIN”

Nu orice om care poartă crucea lui Hristos pe umerii săi este în mod automat purtător al

chipului lui Hristos în sufletul său.

OBIECŢIE. Dar nu face chiar Domnul nostru Hristos promisiuni măreţe acelora care suferă,

sau pierd orice lucru pentru El? Nu spune El: “oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată,

sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni

viaţa veşnică”? (Matei 19:29) Este sigur că aceia cărora Hristos le face această promisiune sunt

creştini adevăraţi!

RĂSPUNS. Există o suferinţă pentru Hristos care vine din sinceritate şi care îşi va primi

răsplata cuvenită. Aceasta este situaţia când un om suferă pentru o cauză bună, la o chemare bună

şi cu o conştiinţă bună, suferinţa fiind de dragul lui Hristos şi în tăria Lui; ea se petrece când

suferinţele sale sunt o umplere cu “ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos” (Coloseni 1:24); când

un om suferă ca un creştin, după cum apostolul Pavel a avut parte de

suferinţă - “dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine” (1

Petr 4:16); când un om nu se încrede în sine în mijlocul suferinţelor, ci

se bizuie pe chemarea lui Dumnezeu, o astfel de suferinţă este deci

dovada integrităţii lui.

Cu toate acestea, nu orice suferinţă pentru Hristos denotă că acel

om este un creştin. Iată motivele:

1. Un om poate suferi pentru Hristos, pentru că mărturisirea lui

religioasă îi atrage şi consecinţe, întrucât lumea urăşte lucrurile

religioase. Se poate întâmpla chiar ca aceasta să coste pe un om lucruri valoroase ca şi

purtarea robei lui Hristos, consecinţe care ar putea fi similare persecuţiei unui om care Îl

poartă cu el pe Hristos Însuşi. După cum este considerat de mulţi, împăratul Alexandru

spunea odată că şi-ar da chiar viaţa pentru Evanghelie, şi cu toate acestea, tot despre el ni se

spune că şi-a pierdut credinţa şi s-a opus în mod sever lucrării misionare a lui Pavel.

2. Un om poate suferi pentru Hristos şi totuşi să nu aibă o dragoste adevărată pentru

Hristos. Acest lucru este presupus în versetul următor: “chiar dacă mi-aş da trupul să fie

ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” (1 Corinteni 13:3). Dragostea faţă de

Domnul Hristos este singurul motiv nobil pentru suferinţă, însă oamenii pot avea parte de

suferinţă pentru alte motive:

a. Datorită ideii că prin suferinţele noastre am căpăta unele merite, după cum spun

catolicii; sau,

b. Din slavă deşartă, sau pentru a primi aplauzele anumitor persoane: unii au murit

crezând că numele lor vor fi apreciate după moartea lor; sau,


Matthew Mead

50

c. Dintr-o dârzenie a spiritului.

d. Dintr-un scop care ţine de un avantaj sau profit, după modelul lui Iuda, care a

lăsat toate lucrurile pentru Hristos, sperând ca astfel să obţină unele avantaje de pe

urma acestei apropieri de El; sau,

e. Pentru a-şi păstra o opinie mai degrabă decât ca această suferinţă să fie

determinată de promovarea adevărului. Socrate a murit pentru că voia să îşi păstreze

părerea că există un singur Dumnezeu. Dar dacă el a murit mai degrabă pentru

propria sa opinie sau de dragul lui Dumnezeu, cred că nu este un lucru dificil de

stabilit. Astfel, un om poate suferi pentru mărturisirea lui Hristos, şi totuşi să sufere

din motivaţii greşite.

Astfel, dacă un om poate suferi pentru Hristos din cauza unei mărturisiri pe care el o face, sau

dacă el poate suferi pentru Hristos şi totuşi să nu Îl iubească cu adevărat, atunci putem spune că un

om poate suferi pentru Hristos, dar el să nu rămână decât un “aproape creştin”.

1.14. UN OM POATE FI CHEMAT DE DUMNEZEU, POATE ÎMBRĂŢIŞA ACEASTĂ

CHEMARE, ŞI TOTUŞI SĂ RĂMÂNĂ DOAR “APROAPE CREŞTIN”

Iuda este o dovadă faimoasă pentru acest adevăr: el a fost chemat de Însuşi Domnul Hristos, şi

el a şi răspuns la chemarea Domnului. Cu toate acestea, Iuda nu a fost decât “aproape creştin”.

OBIECŢIE. Dar a fi chemat de Dumnezeu, nu este dovada interesului nostru în această

chemare, dovada dragostei lui Dumnezeu care predestinează? Nu spune apostolul: “pe aceia pe

care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat?” (Romani 8:30). Dar nu spune el, în acelaşi verset “pe

aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi?” Nu cheamă Dumnezeu pe toţi aceia pe care El

intenţionează să îi mântuiască?

RĂSPUNS. Deşi Dumnezeu cheamă pe toţi cei care vor fi mântuiţi, totuşi nu toţi cei chemaţi de

Dumnezeu sunt mântuiţi. Orice om este chemat de Dumnezeu la Evanghelie într-un fel sau altul,

însă nu orice om expus Evangheliei este şi mântuit: “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”

(Matei 22:14).

Există două tipuri de chemări ale lui Dumnezeu – internă şi externă.

1. Există o chemare internă de la Dumnezeu. Această chemare este o lucrare specială a

Duhului Sfânt, prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care un om este adus de la

starea sa naturală, păcătoasă, la starea de har: “de la întuneric la lumină”, de la nişte “vase

ale mâniei” (Romani 9:22) la “moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3:7). Pot spune că oricine

se află sub această chemare a lui Dumnezeu, este chemat eficace şi mântuit, şi deci devine

astfel un creştin adevărat. “Oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la

Mine” (Ioan 6:45).

2. Există o chemare a lui Dumnezeu pe care o poate avea un om şi totuşi să nu fie cea

internă. Această chemare a lui Dumnezeu este una externă, chemare care este făcută prin

predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Orice om care este expus predicării Evangheliei, face parte dintre cei chemaţi în acest fel. Prin

intermediul predicării Cuvântului, Dumnezeu cheamă fiecare suflet la pocăinţă şi să îşi pună un

fundament solid pentru Rai şi pentru mântuire.

Dar nu orice om care este chemat exterior va fi şi un creştin, întrucât,

1. Mulţi oameni vin la Hristos la chemarea lui Dumnezeu, dar ei nu sunt convertiţi la

Hristos, ei nu au nimic în comun cu harul şi viaţa lui Hristos; ca şi acel om care, atunci

când Hristos Şi-a trimis slujitorii pentru a aduna invitaţii la nuntă, a răspuns la chemarea lui

Hristos, însă “nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (Matei 22:11). Altfel spus, acel om nu

are parte de harul şi neprihănirea Domnului Iisus Hristos.


Matthew Mead

51

Un ipocrit poate avea darurile

Duhului, dar nu şi harurile

Acestuia: Duhul Sfânt poate fi

în el prin lucrarea iluminării,

dar nu şi prin lucrarea

sfinţirii, prin lucrarea

convingerii de păcat, dar nu şi

prin lucrarea convertirii.

2. Mulţi oameni care sunt expuşi la chemarea Evangheliei, vin la Hristos şi totuşi după

aceea se dezic de Hristos. Astfel a fost cu Iuda şi Dima. Este scris că atunci când Domnul

Hristos a predicat o învăţătură ce nu a fost pe placul ucenicilor Săi, “Din clipa aceea, mulţi

din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6:66).

Astfel, dacă mulţi oameni se află expuşi chemării externe de la Dumnezeu, dacă mulţi dintre

cei care vin la Hristos nu sunt convertiţi la Hristos, ci se dezic de El, atunci pot fi oameni chemaţi

de Dumnezeu, şi totuşi ei să nu fie decât “aproape creştini”.

1.15. UN OM POATE AVEA DUHUL LUI DUMNEZEU, ŞI TOTUŞI SĂ FIE DOAR “APROAPE

CREŞTIN”

Balaam a avut Duhul lui Dumnezeu când a binecuvântat pe Israel: “Balaam a ridicat ochii, şi a

văzut pe Israel tăbărât în corturi, după seminţiile lui. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el”

(Numeri 24:2). Cu Iuda a fost la fel, pentru că prin Duhul Sfânt el a putut scoate demoni. El a fost

unul dintre cei care a venit la Hristos, spunând: “Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele

Tău” (Luca 10:17). Şi Saul a avut parte de aceeaşi experienţă: “iată că i-a ieşit înainte o ceată de

prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, şi el a proorocit în mijlocul lor” (1 Samuel 10:10).

OBIECŢIE. Dar tu vei spune: “Se poate ca omul să aibă Duhul lui Dumnezeu şi totuşi să nu fie

creştin?” Fără îndoială că Scriptura spune că “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”

(Romani 8:9), dar sigur că dacă un om are Duhul lui Hristos, acela este al Domnului!

RĂSPUNS. Este un fel de a avea Duhul Sfânt care este un semn sigur la cei sfinţi. Acolo unde

Duhul Sfânt este fundamentul primordial şi eficient al harului şi sfinţirii, al reînnoirii şi regenerării

inimii, acolo unde Duhul este un lucrător cu putere, ajutând în neputinţele sufletului astfel încât

supunerea lui să fie pentru totdeauna. Dar nu orice om care are Duhul

îl şi are în această modalitate, întrucât,

1. Un om poate avea Duhul numai într-un mod pasager,

trecător, nu într-un mod statornic. Duhul Sfânt poate fi într-un

om, şi totuşi să nu locuiască în acel om: Duhul este oriunde El

locuieşte, dar El nu locuieşte oriunde se află la un moment dat;

El este pretutindeni, dar locuieşte numai în cei sfinţi. Ipocritul

poate avea Duhul pentru o perioadă, dar Duhul nu va sta în el

pentru totdeauna.

2. Un om poate avea Duhul Sfânt, şi totuşi să nu fie născut din

Duhul. Orice creştin adevărat este născut din Duhul. Un

ipocrit poate avea darurile Duhului, dar nu şi harurile

Acestuia: Duhul Sfânt poate fi în el prin lucrarea iluminării,

dar nu şi prin lucrarea sfinţirii, prin lucrarea convingerii de păcat, dar nu şi prin lucrarea

convertirii. Deşi el poate avea parte de o mare parte a harului comun spre beneficiul altora,

totuşi se poate ca el să nu aibă parte de nici un har spre beneficiul propriei persoane; deşi

mărturisirea sa poate părea spirituală, totuşi starea lui poate fi carnală.

3. Un om poate avea Duhul numai ca pe un duh de robie, şi numai spre robie. Duhul robiei

este o lucrare a Duhului Sfânt prin intermediul Legii, convingând conştiinţa omului de

păcat şi de blestemul Legii, şi lucrând în suflet o conştientizare asupra mâniei lui

Dumnezeu încât determină acea persoană să fie terorizată când se gândeşte la Dumnezeu.

Acest Duh poate fi, şi adesea este, lipsit de harul mântuitor: o astfel de lucrare a Duhului s-

a petrecut în Cain şi Iuda. Nici unul din cei care primesc duhul adopţiei nu trece mai întâi

prin etapa duhului de robie; cu toate acestea, sunt mulţi care primesc duhul robiei, dar nu

vor fi niciodată beneficiari ai duhului adopţiei.

4. Un om poate avea Duhul lui Dumnezeu lucrând în el, şi totuşi se poate opune acestei

lucrări. Ni se spune despre evrei că ei: “Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul


Matthew Mead

52

Lui cel sfânt” (Isaia 63:10); de acelaşi păcat sunt acuzaţi şi copiilor: “Oameni tari la

cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului

Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Faptele Apostolilor 7:51). Ipocritul nu

păstrează Duhul Sfânt în el suficient timp ca să beneficieze de regenerare şi adopţie, ci

stinge cea mai mică mişcare a Lui şi prin aceasta eşuează pentru toată veşnicia.

5. Un om poate avea Duhul, şi totuşi să săvârşească păcatul de neiertat: el poate avea Duhul

Sfânt şi totuşi să păcătuiască tocmai împotriva Duhului Sfânt; căci nimeni nu poate săvârşi

acest păcat împotriva Duhului Sfânt, ci cel care are sau a avut parte într-un anume fel de El.

Credinciosul adevărat are atât de mult Duh Sfânt în el, şi o astfel de lucrare în el, încât el nu

poate săvârşi acest păcat: “Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte” (1 Ioan 3:9),

fiind vorba despre păcatul care aduce moartea. Păcătosul carnal nu poate păcătui în acest fel

întrucât el este carnal, lumesc, neavând nimic comun cu Duhul. Un om trebuie să aibă o

anume măsură din Duhul pentru a face acest păcat: astfel este ipocritul, el spune că este

părtaş Duhului Sfânt, aşa încât el este sigurul capabil să păcătuiască împotriva Duhului

Sfânt.

Aşadar, dacă un om poate avea Duhul Sfânt doar temporar, nu permanent, dacă poate avea

Duhul, dar să nu fie născut din Duhul, dacă poate avea Duhul numai ca pe un duh de robie, dacă Îl

poate avea la lucru în el şi totuşi să Îi stea împotrivă sau poate comite păcatul de neiertat împotriva

Duhului, atunci cu siguranţă că se poate concluziona că omul poate avea Duhul lui Dumnezeu şi

totuşi să nu fie decât “aproape creştin”.

1.16. UN OM POATE AVEA CREDINŢĂ, ŞI TOTUŞI SĂ NU FIE DECÂT UN “APROAPE

CREŞTIN”

Terenul stâncos din cunoscuta pildă îi reprezintă pe acei care aud Evanghelia şi care cred

“pentru o vreme” (Matei 13). Ni se spune că mulţi au crezut în Numele lui Hristos, şi totuşi

Domnul Hristos nu S-a sacrificat pentru ei.

Deşi ei au crezut în Hristos, totuşi El nu a crezut în ei. De ce? Pentru că El cunoştea pe toţi. El

ştia că ei erau putrezi la rădăcină, în ciuda aparentei lor credinţe. Un om poate avea toată credinţa

din lume, chiar până acolo încât să mute munţii, şi totuşi să nu fie nimic înaintea lui Dumnezeu.

OBIECŢIE. Dar cum vine aceasta ca un om să aibă credinţă, şi totuşi să nu fie decât “aproape

creştin”? Nu promite Domnul nostru Iisus Hristos mântuirea şi viaţa veşnică tuturor celor care

cred? Nu este aceasta Evanghelia care trebuie predicată tuturor fiinţelor, că “Cine va crede…va fi

mântuit” (Marcu 16:16)?

RĂSPUNS. Deşi este adevărat că Domnul nostru Iisus Hristos a spus că “cine crede, va fi

mântuit”, totuşi este la fel de adevărat că mulţi dintre cei care cred nu vor fi niciodată mântuiţi.

Simon, vrăjitorul, a crezut. Iar Iacov spune că “şi dracii cred, şi se înfioară” (Iacov 2:19). Nimeni

nu spune aici că ei vor fi mântuiţi. După cum este adevărat ce spune apostolul Pavel că “nu toţi au

credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2), este la fel de adevărat că sunt unii oameni care au credinţă, dar care

nu sunt părtaşi beneficiilor care ar trebui să vină din credinţa lor.

De aceea trebuie să ştii, cititorule, că există două feluri de credinţă, şi anume

1. Credinţa specială, mântuitoare.

2. Credinţa comună, nemântuitoare.

1. Există o credinţă mântuitoare. Aceasta este denumită “credinţa lucrării lui Dumnezeu”.

Este rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu în suflet. Este o astfel de credinţă care bizuie

sufletul în întregime pe Hristos în ce priveşte harul, slava, iertarea, pacea, sfinţirea şi

mântuirea. Este un act reunit al întregului suflet, în ce priveşte mintea, voinţa şi

sentimentele, toate participând la unirea sufletului cu Răscumpărătorul atoatesuficient. Este

o credinţă care “purifică inima” şi o curăţă, care influenţează şi dă tărie vieţii în toate


Matthew Mead

53

O, fraţii mei, ceea ce face ca

un om să fie creştin nu este o

minte, ci o inimă care crede,

“Căci prin credinţa din

inimă se capătă

neprihănirea” (Rom. 10:10).

harurile. Oricine are această credinţă este fără îndoială un creştin, căci este credinţa aleşilor

lui Dumnezeu.

Dar,

2. Există o credinţă comună, nemântuitoare, o credinţă temporară şi care se ofileşte; este

credinţa lui Simon vrăjitorul, în opoziţie cu credinţa lui Simon Petru: Simon magul a crezut,

şi totuşi el a fost “plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele Apostolilor 8:23).

Acest Simon magul a avut mai mulţi oameni care îl urmau decât avea Simon Petru, dar

credinţa oamenilor care l-au urmat pe vrăjitor nu va fi găsită cu nimic mai presus decât

credinţa lui Simon magul însuşi, căci:

În primul rând, credinţa multora este doar o credinţă temporară, durează doar pentru o vreme,

apoi piere. Credinţa adevărată, mântuitoare, este credinţa celor aleşi de Dumnezeu, şi ea nu moare;

ea poate eşua ocazional, dar nu este o regulă; vlaga se poate să nu fie în ramură, dar întotdeauna

este în rădăcină. Acea credinţă care moare este credinţa pe care un om o poate avea, dar care îl va

duce la pieire.

În al doilea rând, există o credinţă care rămâne la lucrurile generale, nu merge la lucruri

specifice. După cum există lucruri generale şi lucruri particulare la care se aplică credinţa, tot aşa

există o credinţă generală, şi una particulară. Obiectul general al

credinţei este întreaga Scriptură; obiectul particular al credinţei este

Hristos în promisiunea Lui. Astfel, mulţi au o credinţă generală în ce

priveşte Scriptura, şi totuşi nu au nici un fel de credinţă pentru a aplica

promisiunea Domnului Iisus Hristos în mod personal. Demonii şi cei

osândiţi pot crede că întreaga Scriptură este adevărată, şi ceea ce este

scris în ea despre patimile şi moartea lui Hristos pentru păcătoşi, dar

puţini sunt aceia care aplică pentru ei înşişi rănile lui Hristos, şi prin

loviturile primite de El să fie şi propriile lor suflete tămăduite.

În al treilea rând, există o credinţă care este bazată pe înţelegere

mentală, nu pe voinţă. Aceasta este o credinţă foarte des întâlnită, căci

mulţi sunt de acord cu adevărurile Scripturii. Ei cred ca adevărate toate

atributele lui Dumnezeu, că El este drept, sfânt, înţelept, credincios, bun, plin de milă etc. Cu toate

acestea, ei nu se bizuie pe El nicicum. Ei cred că poruncile Lui sunt adevărate, dar nu le împlinesc;

cred că promisiunile sunt adevărate, dar nu le îmbrăţişează şi nu le aplică propriilor suflete. Ei cred

că avertizările Lui sunt de asemenea adevărate, dar nu fug de ele.

Astfel credinţa lor se bizuie pe cunoaştere, nu pe aplicare; ei au credinţă cât să mărturisească

despre o judecată, dar nici unul nu ia în serios punerea în practică a judecăţii acesteia. Ei pun un

fundament fiind de acord în mod mental, dar nu clădesc niciodată nimic pe acea fundaţie prin

punerea în aplicare a ceea ce cred. Ei cred că Hristos a murit pentru mântuirea celor de cred, şi

totuşi ei nu cred în Hristos, astfel ca ei să fie mântuiţi.

O, fraţii mei, ceea ce face ca un om să fie creştin nu este o minte, ci o inimă care crede, “Căci

prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Romani 10:10); fără aceasta, “credinţa voastră

este zădarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17).

În al patrulea rând, există o credinţă fără experienţă; mulţi cred ce aud din zvonuri ca fiind

Cuvântul lui Dumnezeu, dar niciodată nu simt puterea şi virtutea acestui Cuvânt acţionând asupra

inimilor şi conştiinţelor lor. La ce foloseşte unui om să creadă adevărul Cuvântului, dacă conştiinţa

lui nu este afectată de puterea Cuvântului; la ce foloseşte să crezi în adevărul unei promisiuni dacă

nu guşti niciodată din dulceaţa promisiunii?

Am fi la fel ca şi un om care crede în descrierea pe care alţii o fac unei ţări străine, dar care nu

a călătorit niciodată acolo pentru a cunoaşte dacă descrierea este adevărată, sau ca un pacient care

crede tot ce îi spune medicul, dar nu încearcă niciodată medicamentele prescrise. Crede Cuvântul


Matthew Mead

54

pentru că nu poate să îl contrazică, dar nu are experienţa mântuitoare pe care Cuvântul o aduce, aşa

încât un astfel de om rămâne un “aproape creştin”.

În al cincilea rând, există o credinţă care se manifestă neînsoţită de o zdrobire a inimii, care nu

profită de ocazie pentru a înmuia inima, aşa încât ea nu este o credinţă autentică, pentru că cea mai

măruntă credinţă adevărată este întotdeauna însoţită de o voinţă supusă şi de o inimă zdrobită.

În al şaselea rând, există o credinţă care nu transformă inima, o credinţă fără roade, care nu

aduce cu ea noua creaţie în suflet, dar care îl lasă abandonat în starea de păcat şi moarte. Aceasta

este o credinţă care face dintr-un om un mărturisitor cu gura, dar nu un credincios adevărat; el

crede adevărul, dar nu ca şi cum ar fi în Iisus, pentru că altfel l-ar schimba şi l-ar transforma după

chipul lui Iisus. El crede că omul trebuie să fie schimbat pentru a fi mântuit, şi cu toate acestea el

nu este schimbat în sensul mântuirii prin credinţa lui. Astfel, în timp ce alţii cred şi sunt mântuiţi,

el crede întru condamnarea lui, pentru că “pânzele lor nu slujesc la facerea hainelor, şi nu pot să se

acopere cu lucrarea lor; căci lucrările lor sunt nişte lucrări nelegiuite, şi în mâinile lor sunt fapte

de silnicie” (Isaia 59:6).

Aşadar, dacă credinţa unui om poate fi doar temporară, dacă se poate aplica numai la lucrurile

generale, dacă poate să se bizuie doar pe o înţelegere mentală, dacă poate fi lipsită de experienţa

trăirii ei, dacă poate fi lipsită de o inimă zdrobită ori de o inimă nouă, atunci sigur că se poate

spune că un om poate avea credinţă, el poate gusta din “darul ceresc”, şi totuşi să rămână doar


1.17. UN OM POATE MERGE MAI DEPARTE – EL POATE SĂ AIBĂ O DRAGOSTE ANUME

FAŢĂ DE COPIII LUI DUMNEZEU, ŞI TOTUŞI SĂ FIE DOAR UN “APROAPE CREŞTIN”

Nu orice fel de dragoste faţă de cei care sunt sfinţi este în mod automat o dovadă a sfinţeniei

acelui om. Faraon l-a iubit pe Iosif şi l-a avansat în rang pe locul secund în împărăţia sa, însă

Faraon a rămas un om stricat. Ahab l-a iubit pe Iosafat şi a făcut un legământ cu el, şi-a dat chiar

fiica, Atalia, să se căsătorească cu Ioram, fiul lui Iosafat, dar cu toate acestea Ahab a rămas un om

stricat.

OBIECŢIE. Dar vei spune că aceasta pare să fie în contradicţie cu mărturia Scripturii, pentru că

ea spune că dragostea pentru sfinţii şi copiii lui Dumnezeu este o dovadă sigură a regenerării şi a

interesului în dobândirea vieţii veşnice: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim

pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Nu Duhul lui Dumnezeu pune aceasta ca o distrincţie caracteristică între

sfinţi şi păcătoşi: “Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu

trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său” (1 Ioan 3:10)?

Prin “frate” noi nu înţelegem frate de loc, oameni care locuiesc în aceeaşi ţară sau naţiune, cum se

foloseşte termenul în Romani 9:3, Faptele Apostolilor 7:23,25. Nici nu înţelegem fraţi de etnie,

adică acei care provin din aceiaşi părinţi, după cum se foloseşte în Iacov 1:2. Ci prin termenul

“fraţi” noi înţelegem “fraţi de har” şi de regenerare supranaturală, cum sunt copiii lui Dumnezeu;

aceştia sunt fraţii despre care ni se spune că dacă îi iubim, atunci acesta este un semn sigur al

faptului că noi suntem de asemenea copii ai lui Dumnezeu.

RĂSPUNS. Acestei obiecţii eu răspund că există o dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu care

este o dovadă a faptului că suntem la rândul nostru copii ai lui Dumnezeu. Ca, de pildă, când îi

iubim pentru ceea ce sunt ei, chiar pentru acest motiv, că ei sunt sfinţi ai lui Dumnezeu, când îi

iubim pentru că ei sunt chipul lui Dumnezeu care Se revelează în ei, când îi iubim datorită harului

şi sfinţeniei care străluceşte din conversaţiile lor; acest lucru este cu adevărat de încurajat, să îi

iubim pe cei evlavioşi de dragul evlaviei, pe cei sfinţi de dragul sfinţeniei – aceasta este o mărturie

sigură a autenticităţii creştinismului în noi. Dragostea faţă de harul din altul este o bună dovadă a

vieţuirii harului în noi înşine. Nu poate fi o dovadă mai bună a prezenţei Duhului lui Hristos în noi

decât să iubim chipul lui Hristos în alţii. Pentru că este un adevăr că un păcătos nu poate iubi pe un

sfânt într-o astfel de manieră.


Matthew Mead

55

Există o adversitate şi o ostilitate naturală între cele două seminţe, între copiii lumii şi cei pe

care Tatăl, în dragostea Lui veşnică, i-a ales din lume. Asemănarea cu Tatăl este cea care face

diferenţa esenţială în ce priveşte fundamentul dragostei. Dar cea mai mare nepotrivire şi

neasemănare este între un păcătos neregenerat şi un copil al lui Dumnezeu, aşa încât un copil al lui

Dumnezeu nu poate să iubească pe un păcătos pentru păcatul lui: “el priveşte cu dispreţ pe cel

vrednic de dispreţuit” (Psalmul 15:4). Îl poate iubi ca pe o creatură, îi poate iubi sufletul, sau îl

poate iubi ca efect al unei relaţii apropiate dintre ei. Astfel, Dumnezeu iubeşte duhurile

condamnate, pentru că ele sunt creaţia Sa, dar ca îngeri căzuţi, El îi urăşte cu o ură infinită. Astfel,

un copil al lui Dumnezeu nu poate iubi un păcătos pentru păcatul acelei persoane, după cum un

păcătos nu poate iubi un copil al lui Dumnezeu tocmai pentru că este vorba despre un copil al lui

Dumnezeu. Este posibil să iubească un copil al lui Dumnezeu, recunosc, dar o va face din alte

motive. El poate iubi o persoană care este sfântă, dar nu pentru sfinţenia ei, ci din alte motive.

Astfel,

1. Un om poate iubi un copil al lui Dumnezeu pentru comportarea sa iubitoare,

împăciuitoare, plină de bun simţ, către toţi cu care are de-a face. Evlavia înfrumuseţează

felul de vorbire al unui om şi îl pune în evidenţă în ochii lumii. Harul lui Dumnezeu nu este

prieten cu un comportament ursuz, necioplit, lipsit de maniere al oamenilor. El promovează

o purtare amabilă şi suavă faţă de toţi, iar acolo unde un astfel de comportament este găsit,

el câştigă respectul şi dragostea tuturor.

2. Un om poate iubi un sfânt pentru splendoarea şi măreţia sa exterioară în această lume.

Oamenii sunt foarte abili în a cinsti măreţiile lumeşti, şi de aceea sfinţii care sunt bogaţi vor

fi iubiţi şi cinstiţi, în timp ce sfinţii cei săraci sunt urâţi şi dispreţuiţi. Este ca şi cum un om

pune preţ pe frumuseţea sabiei sale, bizuindu-se pe broderiile tecii acelei săbii, sau pe calul

său mai degrabă pentru frumuseţea harnaşamentelor, decât pentru puterea şi iuţeala lui.

Dragostea adevărată pentru copiii lui Dumnezeu îi atinge pe toţi copiii Lui, îi leagă atât pe

cei nobili cât şi pe cei sărmani, pentru că chipul lui Hristos este atât binevoitor cât şi iubitor

în toate lucrurile.

3. Un om poate iubi un copil al lui Dumnezeu pentru fidelitatea şi utilitatea lui în locul pe

care îl ocupă. Acolo unde religia adevărată, în puterea pe care o are, cucereşte inima unui

om, ea îl face pe acesta să fie autentic în toate acţiunile sale, sârguincios în slujba sa, fidel

în toate relaţiile sale, şi aceste lucruri câştigă respect. Un stăpân carnal poate să preţuiască

un angajat sau slujitor evlavios care îi face plăcere stăpânului său fiind sârguincios în

promovarea afacerii acestuia.

Aş putea da multe alte exemple asemănătoare în ce priveşte generozitatea, frumuseţea,

inteligenţa, sârguinţa în învăţare etc, lucruri care pot câştiga dragostea unor oameni din lume

pentru copiii lui Dumnezeu. Dar această dragoste nu este o dovadă a harului în acele persoane. Iată

mai jos motivele.

În primul rând, ea nu este decât o dragoste naturală, izvorâtă dintr-un soi de respect lumesc sau

din scopuri egoiste. Prin contrast, acea dragoste care este oferită de Scriptură ca o dovadă a

regenerării noastre este o dragoste spirituală, principalul magnet şi fapt care ne atrage la ea fiind

harul şi sfinţenia. Este o dragoste care îmbrăţişează un “om neprihănit, în numele unui om

neprihănit” (Matei 10:41).

În al doilea rând, dragostea unui om lumesc pentru sfinţi este o dragoste limitată, mărginită; ea

nu este universal manifestată “seminţei”. Acum, fiind în păcat, el nu este conştient de fiecare păcat,

nu conştientizează fiecare păcat ca pe un păcat, astfel încât el nu îi iubeşte pe toţi cei în care se

arată chipul lui Hristos, şi nu iubeşte pe nimeni pentru motivul că acest chip al lui Hristos este

descoperit în ei.

Aşadar, dacă dragostea pe care o pot avea oamenii faţă de copiii lui Dumnezeu poate să se

nască doar dintr-o dragoste naturală, sau doar dintr-un respect lumesc, ori dacă este doar o dragoste


Matthew Mead

56

limitată, neaplicată tuturor copiilor lui Dumnezeu, atunci este posibil ca un om să iubească pe

copiii lui Dumnezeu, şi totuşi să nu facă acest lucru mai mult decât un “aproape creştin”.

1.18. UN OM POATE SĂ FIE SUPUS PORUNCILOR LUI DUMNEZEU ŞI SĂ ÎMPLINEASCĂ

MULTE DINTRE ELE, DAR SĂ NU FIE DECÂT UN “APROAPE CREŞTIN”

Balaam pare să fi fost foarte scrupulos în a-şi îndrepta calea la porunca lui Dumnezeu. Când

Balac a trimis după el să vină şi să blesteme poporul lui Dumnezeu, Balaam a spus: “Să-mi dea

Balac chiar şi casa lui plină de argint şi de aur, şi tot n-aş putea să fac nici un lucru, fie mic fie

mare, împotriva poruncii Domnului, Dumnezeului meu” (Numeri 22:18), şi apoi el a spus: “Voi

spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură” (Numeri 22:38). Tânărul bogat a mers

mai departe în ascultarea lui, “toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea” (Marcu

10:20), şi totuşi el nu a fost decât un ipocrit, pentru că în final s-a dezis complet de Hristos.

OBIECŢIE. Dar nu ni se spune: “Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi

cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21)? Şi nu ne

spune în mod expres Domnul nostru Iisus Hristos astfel: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce

vă poruncesc Eu” (Ioan 15:14)? Şi poate fi cineva prieten al lui Hristos şi totuşi să nu fie decât

“aproape creştin”?

RĂSPUNS. Există o ascultare de poruncile lui Hristos care este o dovadă sigură a autenticităţii

apartenenţei noastre la creştinism şi a prieteniei noastre adevărate cu Hristos. Această ascultare are

trei caracteristici:

este bazată pe Evanghelie;

este universală, şi

este continuă.

În primul rând, este o ascultare bazată pe Evanghelie, şi aceasta se produce atât în obiectul

ascultării cât şi în maniera ascultării, atât în fundamentul ei cât şi în scopurile ei.

În ce priveşte obiectul ascultării, adică în ceea ce Dumnezeu cere: “Voi sunteţi prietenii Mei,

dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:14). În maniera ascultării, adică după cum Dumnezeu

cere: “Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan

4:24). În fundamentul ascultării, adică “dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o

credinţă neprefăcută” (1 Timotei 1:5). În scopurile ascultării, adică spre onoarea şi slava lui

Dumnezeu: “să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31).

În al doilea rând, este o ascultare universală, adică în ce priveşte toate poruncile lui Dumnezeu,

fie că sunt mai mari, fie mărunte. Astfel a fost ascultarea lui Caleb, care “urmase în totul calea

Domnului” (Iosua 14:14) şi a lui David, care a avut respect faţă de toate poruncile Lui.

În al treilea rând, este o ascultare continuă, o punere a mâinilor pe plugul lui Dumnezeu, fără a

privi înapoi: “Îmi plec inima să împlinesc orânduirile Tale, totdeauna şi până la sfârşit” (Psalmul

119:112). Acela care ascultă porunca lui Dumnezeu în acest fel este cu siguranţă un creştin, cu

siguranţă un prieten al lui Hristos. Dar nu orice ascultare a poruncilor lui Dumnezeu poate fi

denumită pe bună dreptate ascultare, întrucât:

1. Există o ascultare parţială, un fel de religie cu porţia, în care omul ascultă de Dumnezeu

într-o poruncă, nu şi în alte porunci, Îl are pe Dumnezeu într-o îndatorire, dar nu şi în alta,

îşi pune la lucru mustrarea conştiinţei într-un aspect mai general, dar nu şi în aspecte mai

particulare. Aceasta este religia celor mai multe persoane. Aşa că o astfel de ascultare este

de fapt neascultare, pentru că acela care nu Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, de

fapt nu Îl iubeşte pe Dumnezeu deloc. Acela care nu ascultă în mod universal de toate

poruncile, despre el nu se poate spune că ascultă cu adevărat de vreuna dintre porunci. Se

spune despre cei din Samaria că ei “se temeau de Domnul, dar slujeau în acelaşi timp şi

dumnezeilor lor după bunul lor plac” (2 Regi 17:33 – trad. lit. KJV). Şi totuşi în chiar


Matthew Mead

57

Puritatea interioară este cea

mai bună, dar ea nu este

suficientă fără cea din

exterior. Creştinul adevărat

este caracterizat de ambele.

Dar sunt mulţi care au

mâinile curate, dar inimile

murdare.

următorul verset se spune că “de Domnul nu se tem” (2 Regi 17:34, BOR), aşa încât frica

lor de Domnul nu exista de fapt. În mod asemănător, acea ascultare de Dumnezeu este de

fapt neascultare, fiind vorba de fapt de o ascultare parţială, cu porţia.

2. Un om poate asculta mult de porunci, şi totuşi el poate să fie rămas încă în natura sa

veche. Şi dacă este aşa, atunci toată ascultarea lui în această stare nu este decât un păcat

vopsit: “cine aduce un dar de mâncare, este ca cel ce ar vărsa sânge de porc, cine arde

tămâie, este ca cel ce s-ar închina la idoli” (Isaia 66:3). Natura omului trebuie reînnoită

înainte ca porunca să poată fi împlinită în mod corect, pentru că “pomul rău nu poate face

roade bune” (Matei 7:18). Oricare ar fi performanţele omului, ele nu pot fi numite ascultare

până ce inima nu este regenerată, pentru că fundamentul este fals şi nesănătos. Orice

îndatorire împlinită de un credincios adevărat este acceptată de Dumnezeu, ca parte a

ascultării sale de voia lui Dumnezeu, chiar dacă este făcută cu multe slăbiciuni. Şi asta

pentru că deşi mâna credinciosului este slabă, totuşi inima lui este corect motivată.

Ipocritul poate să aibă o mână foarte activă, dar credinciosul are cea mai credincioasă şi

mai sinceră inimă.

3. Un om poate iubi legea, dar nu şi pe Dătătorul ei. O inimă

carnală poate împlini porunca lui Dumnezeu, dar ea nu Îl poate

iubi pe Dumnezeu şi deci nu poate împlini porunca în mod

corect, întrucât dragostea faţă de Dumnezeu este fundamentul

şi izvorul întregii ascultări autentice. Fiecare poruncă a lui

Dumnezeu este făcută în dragoste, pentru că dragostea “este

împlinirea Legii” (Romani 13:10). Apostolul Pavel a spus: “Şi

chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor,

chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars (acestea par să fie fapte de

ascultare desăvârşită) şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la

nimic” (1 Corinteni 13:3).

4. Aş adăuga că un om poate asculta mult de porunci având

scopuri sinistre şi egoiste. Astfel erau fariseii, care se rugau

mult, dădeau multă zeciuială, posteau mult, dar despre ei Domnul nostru Hristos ne spune

că această ascultare avea ca scop ca ei “să fie văzuţi de oameni” (Matei 23:5). Cea mai

mare parte a pietăţii ipocritului se sfârşeşte printr-o slavă deşartă, aşa încât el însuşi nu este

decât o viţă uscată în tot ce face, pentru că “aduce roadă pentru sine” (Osea 10:1 – trad. lit.

KJV). Sfârşitul unei lucrări, rezultatul final este cel care justifică fapta. Fără îndoială că un

scop bun nu poate face o faptă bună să fie rea, dar dorinţa unui rezultat bun poate

transforma o faptă bună într-una rea.

Aşadar, dacă un om poate asculta de poruncile lui Dumnezeu parţial, pe jumătate, în vechea sa

natură, fără să Îl iubească pe Dătătorul lor, dacă scopurile ascultării lui sunt păcătoase şi nedrepte,

atunci putem spune că acel om poate asculta bine de poruncile lui Dumnezeu, şi totuşi să nu fie

decât un “aproape creştin”.

1.19. UN OM POATE FI SFINŢIT, ŞI TOTUŞI SĂ FIE DOAR “APROAPE CREŞTIN”.

Nu orice fel de sfinţire face dintr-un om o creaţie nouă, pentru că sunt mulţi sfinţiţi care nu vor

fi niciodată reînnoiţi. Citim despre acela care “va pângări sângele legământului, cu care a fost

sfinţit” (Evrei 10:29).

OBIECŢIE. Dar nu ne spune Scriptura că “Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul.

De aceea, Lui nu-i este ruşine să-i numească „fraţi”” (Evrei 2:11)? Aşa că este posibil ca un om să

fie una cu Hristos, şi totuşi să fie doar “aproape creştin”?

RĂSPUNS. Trebuie să ştiţi că există două tipuri de lucrări de sfinţire descrise în Scriptură. Una

este comună, fără finalitate, şi alta specială şi eficientă, cu finalitate.


Matthew Mead

58

Acea lucrare de sfinţire care este autentică şi eficientă, reprezintă lucrarea Duhului lui

Dumnezeu în sufletul omului, făcându-l capabil să dea morţii toate păcatele, să asculte şi

împlinească orice poruncă, şi să umble cu Dumnezeu făcându-I plăcere. Oricine este sfinţit în acest

fel, acela este una cu Cel care sfinţeşte. Şi lui Hristos nu Îi va fi ruşine să îi numească fraţi pe astfel

de oameni, pentru că ei sunt “carne din carnea Lui şi os din oasele Lui”.

Dar mai este şi o lucrare comună de sfinţire care nu are finalitate precum cele două lucrări de

mortificare a păcatului şi trăire pentru Dumnezeu. Acest fel de sfinţire poate ajuta pe unii să

frâneze păcatul, dar nu îi va ajuta să îl dea morţii, va putea tăia crengile păcatului, dar nu va pune

securea la rădăcina copacului. Ea poate mătura şi împodobi camera cu frumuseţi comune, dar nu o

va împodobi cu harul mântuitor. Un astfel de om este doar un “aproape creştin”, oricât de mare ar

fi sfinţirea lui în acest fel.

De asemenea, există o sfinţire interioară şi una exterioară.

Sfinţirea interioară este aceea care se aplică sufletului şi capacităţilor sale, minţii, conştiinţei,

voinţei, memoriei şi sentimentelor. Sfinţirea exterioară se aplică vieţii exterioare şi vorbelor.

Pentru ca un om să fie creştin pe deplin este nevoie ca ambele sfinţiri să se producă, şi acesta este

motivul pentru care apostolul Pavel le-a pus împreună în rugăciunea lui pentru tesaloniceni:

“Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul

vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tesaloniceni

5:23). Astfel, omul este sfinţit pe deplin atunci când această sfinţire se produce atât în interior, cât

şi la exterior, atât în ce priveşte inima şi însuşirile interioare, cât şi în viaţa exterioară şi vorbirea

lui. Sfinţirea exterioară nu este suficientă fără cea interioară, nici cea interioară fără cea exterioară,

căci trebuie să avem ambele “mâini nevinovate şi inima curată” (Psalmul 24:4). Inima trebuie să

fie curată astfel încât să nu vină acuzaţie din interiorul ei; iar mâinile trebuie să fie de asemenea

nevinovate, astfel încât condamnarea să nu vină din exterior. Trebuie să avem “inimile stropite şi

curăţite de un cuget rău, şi trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:22). “Să ne curăţim de orice

întinăciune a cărnii şi a duhului” (2 Corinteni 7:1). Puritatea interioară este cea mai bună, dar ea

nu este suficientă fără cea din exterior. Creştinul adevărat este caracterizat de ambele. Dar sunt

mulţi care au mâinile curate, dar inimile murdare. Ei curăţă partea exterioară a paharului şi a

blidului, în timp ce partea interioară este murdară. Aşadar, curăţia exterioară fără cea interioară nu

ajută cu nimic unui om mai mult decât a fost de ajutor lui Pilat, care L-a condamnat pe Hristos

spălându-şi mâinile în prezenţa poporului evreu. El şi-a spălat mâinile de sângele lui Hristos, deşi

moartea lui Hristos a fost decisă de el. Templele egiptenilor sunt frumoase la exterior, dar în

interiorul lor nu veţi găsi decât şerpi şi crocodili. “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că

este Iudeu” (Romani 2:28). Iuda a fost un sfânt pe dinafară, dar un păcătos la interior, pe faţă

ucenic, dar în secret demon.

Unii pretind o sfinţenie interioară fără a o avea pe cea exterioară. Aceasta este pretenţia

păcătosului deschis: “deşi uneori îmi mai scapă câte un cuvânt stricat, nefolositor”, zice el, “sau

deşi înjur uneori, totuşi cred că nu răneşte pe nimeni: slavă Domnului, inima mea este cât de bună e

posibil!” În felul acesta este păcătosul la care Moise face referire în versetul următor: “Voi avea

pacea, chiar dacă aş urma pornirile inimii mele, şi chiar dacă aş adăuga beţia la sete”

(Deuteronom 29:10).

Unii pretind o sfinţenie exterioară dar nu o au pe cea interioară. Aşa erau fariseii şi cărturarii -

“pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de

fărădelege” (Matei 23:28). Altfel spus, mărturisitori acceptabili, dar păcătoşi nebuni.

Sfinţenia interioară fără cea exterioară este imposibilă, pentru că nu va conduce la reformarea

vieţii. Sfinţenia exterioară fără cea interioară este neavantajoasă, pentru că nu poate reforma inima.

Astfel că un om nu este creştin adevărat decât având ambele tipuri de sfinţenie. Trupul nu poate

singur să alcătuiască un om în lipsa sufletului. Ambele sunt esenţiale pentru fiinţa umană. Tot aşa,

sfinţirea ambelor părţi este esenţială pentru naşterea din nou. Sfinţirea autentică începe cu inima,


Matthew Mead

59

dar lucrează roadele ei în viaţa exterioară a omului şi în comportamentul acestuia. Aşadar, se poate

spune că un om poate obţine o sfinţire exterioară, şi totuşi, în lipsa celei interioare, el să nu fie cu

nimic mai presus decât un “aproape creştin”.

Şi astfel aş dori să închei acest lung şir de descrieri ale omului “aproape creştin” pe drumul său

către cer cu următoarea concluzie:

1.20. UN OM POATE FACE TOATE LUCRURILE, ÎN CE PRIVEŞTE ÎNDATORIRILE LUI

EXTERNE ŞI DE ÎNCHINARE, PE CARE UN CREŞTIN ADEVĂRAT LE POATE ÎMPLINI, ŞI

DUPĂ TOATE ACESTEA, EL SĂ NU FIE DECÂT “APROAPE CREŞTIN”

Trebuie să ştii, cititorule, că toate poruncile lui Dumnezeu au o faţetă focalizată pe interior şi

una focalizată pe exterior, ca şi cum am spune că porunca are trupul şi sufletul ei. Şi, tot aşa este cu

închinarea interioară şi exterioară la Dumnezeu.

Faptele interioare care descriu închinarea la Dumnezeu se compun din iubirea faţă de El, teama

de El, bucuria în El, încrederea în El etc.

Cele exterioare sunt legate de rugăciune, învăţătură, ascultarea Cuvântului etc.

Între aceste aspecte interioare şi exterioare ale închinării este o mare diferenţă, atât de mare

încât ea face chiar distincţia între un creştin adevărat şi un “aproape creştin”, între credinciosul

sincer şi omul stricat. În aceasta stă principala diferenţă între cele două categorii de oameni.

1. Aspectele interne ale închinării sunt bune. Bunătatea aderă în mod natural la lucrul făcut.

Un om nu poate să Îl iubească în mod natural pe Dumnezeu, sau să se teamă de El, ci aceste

lucruri îi sunt puse în cont printr-un act de har de la Dumnezeu, ca izvorând din sfinţenia

Sa. Dar aspectele exterioare ale închinării nu sunt în mod obligatoriu bune pentru că nu

ceea ce este făcut în închinare este bun, ci maniera în care închinarea se produce. Un om nu

poate păcătui în iubirea şi admiraţia sa faţă de Dumnezeu, dar poate păcătui în rugăciunile

sale, în felul cum ascultă predicile etc., din cauza lipsei unor obişnuinţe.

2. Acţiunile interne de închinare conduc la o reflectare a bunătăţii la exterior. Ceea ce face

ca faptele noastre să fie bune sunt credinţa, dragostea şi teama noastră de Dumnezeu.

3. Cu cât inima este mai bună, cu atât gradul de sfinţenie al omului creşte. Faptele

exterioare nu pot realiza întotdeauna acest lucru. Un om se poate ruga, dar inima să nu îi

crească în sfinţenie. El poate auzi Cuvântul, şi totuşi să nu îşi înmoaie inima. Dar cu cât un

om se teme de Dumnezeu mai mult, cu atât el devine mai înţelept, cu cât el Îl iubeşte mai

mult pe Dumnezeu, cu atât devine mai sfânt. Dragostea este cea care perfecţionează

sfinţenia. Nu vom putea fi nicioată curaţi în sfinţenie până când nu vom fi curaţi în

dragoste.

4. Există o superioritate în această închinare interioară, aşa încât cel care o amestecă în

faptele lui exterioare este un creştin adevărat, pe când cel care face lucrurile fără a practica

această interferenţă, acela este doar un “aproape creştin” care face o sumedenie de fapte, şi

doar atât. Faptele interioare de închinare, alături de cele exterioare, îi sfinţesc pe oameni şi

îi fac acceptaţi înaintea lui Dumnezeu, deşi este vorba despre puţini oameni în acest caz.

Prin contrast, închinarea exclusiv exterioară îi face urâţi înaintea lui Dumnezeu, şi aici

avem de-a face cu atât de multe persoane. Astfel încât, acest “aproape creştin” face toate

faptele în ipocrizia lui, fapte pe care creştinul adevărat le face în sinceritate, şi falsul creştin

poate chiar să îl depăşească în “performanţele exterioare” pe creştinul autentic, la fel cum o

cometă face o lumină mai puternică decât o stea adevărată. Pe când Ilie a postit şi s-a rugat,

preoţii lui Baal îşi tăiau trupurile. Totuşi, falsul creştin nu poate împlini acele lucrări

interioare de închinare, pe care până şi cel mai mărunt creştin adevărat le poate face.


Matthew Mead

60

Cum s-ar putea atunci

desfăta falsul creştin în

Dumnezeu, când el nici nu se

bucură, nici nu Îl are şi nici

nu şi-L doreşte cu adevărat

pe Dumnezeu?

Omul “aproape creştin” se poate ruga, dar el nu-l poate iubi pe Dumnezeu. El poate predica sau

asculta predici, şi aşa mai departe, dar nu se poate desfăta în Dumnezeu. Notaţi remarca lui Iov cu

privire la cel ipocrit: “Este Cel Atotputernic desfătarea lui?” (Iov 27:10). El se va putea ruga Celui

Atotputernic, dar nu îşi va găsi desfătarea în El. Îşi va găsi el plăcerea în Dumnezeu? O, nu! Nu îşi

va găsi plăcerea, pentru că nu poate! Desfătarea în Dumnezeu vine dintr-o potrivire între înzestrare

şi un obiect pe care ea se foloseşte. Nimic nu este mai nepotrivit decât Dumnezeu şi o inimă

lumească. Desfătarea vine din a avea ceea ce dorim, şi din bucuria asupra a ceea ce avem. Cum s-

ar putea atunci desfăta falsul creştin în Dumnezeu, când el nici nu se bucură, nici nu Îl are şi nici

nu şi-L doreşte cu adevărat pe Dumnezeu? Desfătarea în Dumnezeu este unul din cele mai înalte

exerciţii ale harului; şi de aceea, cum s-ar putea desfăta în Dumnezeu un om care nu este părtaş

harului?

De ce, atunci, ar trebui ca sfinţii lui Dumnezeu să fie descurajaţi, când aud cât de departe poate

să meargă un “aproape creştin” pe calea către cer? Pentru că până şi cel mai slab credincios

adevărat, acela care este părtaş celei mai mici porţii de har autentic, este în stare să meargă mai

departe decât un “aproape creştin”, pentru că un creştin adevărat crede

în Dumnezeu şi Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Dacă un “aproape creştin” ar fi făcut mai puţin, în ce priveşte

faptele exterioare, dar ar fi avut cea mai măruntă fărâmă de credinţă

adevărată, sau cea mai mică sinceritate în dragostea faţă de Hristos, el

ar fi fost cu siguranţă mântuit. Şi dacă un aşa-zis creştin ar face de zece

ori mai multe fapte bune, totuşi dacă el nu are credinţă în Hristos şi nu

Îl iubeşte pe Hristos, cu siguranţă că va fi, în final, respins de El.

De aceea, n-aş vrea ca vreunul din credincioşii slabi să fie

descurajat, pentru că ipocriţii ar putea să îi întreacă în faptele

exterioare, întrucât toate aceste fapte exterioare sunt făcute în ipocrizie,

pe când dragostea şi credinţa ta, creştin adevărat, arătate în faptele tale, sunt dovezi ale sincerităţii

tale.

Nu am spus acestea pentru a descuraja vreun suflet în a face fapte bune, sau în a diminua

valoarea faptelor exterioare, ci cu scopul de a îndrepta sufletul în a le face corect. După cum şi

apostolul Pavel spunea: “Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus

mai bună” (1 Corinteni 12:31), tot aşa zic şi eu: căutaţi darurile cele mai bune. Căutaţi să excelaţi

în fapte, în rugăciune, în ascultarea Cuvântului etc. “Şi vă voi arăta o cale mai bună”, şi aceasta

este calea credinţei şi a dragostei. Roagă-te mult, dar să şi crezi mult. Ascultă Cuvântul mult,

citeşte mult, dar să Îl şi iubeşti mult pe Dumnezeu. Găseşte-ţi desfătarea mult în Cuvântul şi

poruncile lui Dumnezeu, dar apoi să îţi găseşti mai mult desfătarea în Dumnezeul acestor porunci.

Şi atunci când eşti afundat cel mai mult în împlinirea poruncilor, pe măsură ce le foloseşti, o,

asigură-te că eşti deasupra poruncilor, ca şi cum te-ai odihni şi n-ai depinde de ele. Vei fi, tu,

cititorule, un creştin deplin, autentic?

O, atunci, dacă este aşa, implică-te cât de mult poţi în folosirea şi exersarea împlinirii

poruncilor, exersează-ţi la maximum credinţa şi dependenţa de Hristos şi neprihănirea Lui. Când

ascultarea ta este maximă în ce priveşte poruncile, atunci credinţa ta să fie cel mai mult bizuită pe

promisiune, nu pe împlinirea poruncilor. Falsul credincios se bizuie pe faptele lui, şi de aceea este

doar un “aproape creştin”. Dar tu asigură-te că te bizui pe Domnul Iisus Hristos. Aceasta este calea

pentru a fi creştin adevărat, pe deplin. Pentru că, dacă tu crezi autentic, atunci eşti sămânţa lui

Avraam, şi moştenitor conform promisiunii.


Matthew Mead

61

Iată că am finalizat răspunsul la prima întrebare, şi anume – cât de departe poate merge un om

în calea către cer, şi totuşi să nu fie decât un “aproape creştin”:

1. El poate avea multă înţelegere.

2. Poate avea daruri impresionante.

3. Poate face o mărturisire măreaţă.

4. Poate face mult împotriva păcatului.

5. Îşi poate dori harul.

6. Poate tremura la Cuvântul lui Dumnezeu.

7. Poate să se bucure de Cuvântul lui Dumnezeu.

8. Poate fi un membru al bisericii lui Hristos.

9. Poate avea mari speranţe să ajungă în Rai.

10. Poate să manifeste schimbări mari şi vizibile.

11. Poate fi foarte zelos în ce priveşte religiozitatea.

12. Poate să se roage mult.

13. Poate suferi pentru Hristos.

14. Poate fi chemat de Dumnezeu.

15. Poate, într-un anume sens, avea Duhul lui Dumnezeu.

16. Poate avea un anume fel de credinţă.

17. Poate să manifeste dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu.

18. Poate face mult în ce priveşte ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.

19. Poate, într-un anumit sens, să fie sfinţit.

20. Poate face toate faptele exterioare pe care un creştin adevărat le poate face, şi totuşi să

nu fie mai mult decât un “aproape creştin”.


Matthew Mead

62

n primul rând, acest lucru se poate întâmpla ca răspuns la chemarea conştiinţei. Chiar dacă sunt

puţini cei care au parte de har, totuşi toţi oamenii au conştiinţă. Dar doar observaţi oamenii şi

veţi descoperi cât de departe poate lucra conştiinţa în acest sens.

1. Conştiinţa are un Dumnezeu, şi acest Dumnezeu trebuie slujit şi Lui trebuie să I se

închine creaturile. În aspectele practice, există mulţi atei, oameni despre care apostolul

Pavel spune: “Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc” (Tit 1:16).

Dar nimeni nu poate fi ateu în judecată. Cicero, un necredincios, a putut spune “Nulla gens

tam barbara” (“nici o rasă umană nu poate fi atât de barbară încât să nu recunoască

existenţa divinităţii” – trad. lit.). Aşa că existenţa unei astfel de iluminări a conştiinţei, care

să descopere că există un Dumnezeu şi că El trebuie să primească închinarea noastră, la

care se adaugă lumina Cuvântului, l-ar putea face pe om în stare să facă multe lucruri în

relaţie cu Dumnezeu, şi totuşi inima lui să rămână fără cel mai mic dram de har.

2. De asemenea, să ştiţi aceasta, că o conştiinţă naturală este capabilă de fapte măreţe

care ar părea lucrări ale harului. A sta sub acoperământul împlinirii poruncilor poate spori

foarte mult lucrările conştiinţei. Aşa că această conştiinţă poate fi împăcată mult, dar să nu

fie reînnoită pe deplin, poate fi iluminată, convinsă, şi totuşi niciodată convertită şi

schimbată în sensul mântuirii. Dacă vei citi Evrei 6:4, unde se vorbeşte despre cei “ce au

fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt”. Cum am

putea caracteriza o astfel de lucrare? Nu ar putea fi denumită ca lucrare mântuitoare, o

schimbare adevărată şi convertire a stării omului, întrucât deşi are loc această iluminare,

gustare şi împărtăşire, în versetul 6 se spune despre aceste persoane că au căzut. Dacă ar fi

fost o lucrare autentică a harului, ei n-ar fi putut vreodată să cadă din ea. Un credincios se

poate împiedica, dar el nu poate să cadă de la credinţă. El se poate împiedica drastic, dar

căderea lui nu poate fi completă, finală, pentru că el se găseşte “sub braţele Lui cele

veşnice” (Deuteronom 33:27). Credinţa lui este clădită pe puterea acelei rugăciuni a lui

Hristos că nu vom eşua în credinţa noastră. El ne spune în mod specific că aceia care

primesc viaţa veşnică pe care El o dă, nu vor pieri niciodată.

Astfel, această lucrare despre care se vorbeşte în Evrei 6:4 nu poate fi o lucrare

mântuitoare, pentru că nu este o lucrare trainică, întrucât despre cei care sunt sub efectul ei

ni se spune că ei au căzut din ea. Dar deşi nu este vorba despre har mântuitor, totuşi este o

lucrare supranaturală. Este o îmbunătăţire a stării unui om adusă de acţiunea Cuvântului lui

Dumnezeu asupra conştiinţei lui, prin puterea Duhului Sfânt. Şi de aceea ni se spune despre

acei oameni că “au gustat darul ceresc” (lit. au gustat bunul Cuvânt al lui Dumnezeu) şi au

fost făcuţi “părtaşi Duhului Sfânt”. Ei nu au Duhul Sfânt locuind în ei într-un mod

mântuitor, ci doar luptându-se cu ei, lucrând în ei convingerea de păcat şi în trezirea şi

punerea conştiintei la lucru. Şi conştiinţa, astfel tulburată, poate conduce un om foarte

Î

CUM ESTE POSIBIL CA MULŢI OAMENI

SĂ MEARGĂ ATÂT DE DEPARTE ÎN

RELIGIOZITATE, DAR SĂ NU FIE DECÂT

“APROAPE CREŞTINI”?

C A P I T O L U L 2


Matthew Mead

63

Tulburarea conştiinţei

reprezintă motivul pentru care

mulţi sunt angajaţi pe acest

drum al religiozităţii, şi

liniştirea ei este scopul

continuării lor pe acest drum.

departe în religiozitatea lui şi în faptele exterioare ale Evangheliei, cu toate că această

conştiinţă poate rămâne naturală.

O lucrare comună a Duhului Sfânt poate stimula un om să împlinească o sumedenie de

fapte religioase, deşi este nevoie de o lucrare specială a Duhului Sfânt pentru ca acel om să

ajungă la mântuire. Un om poate avea prezenţa Duhului Sfânt într-un mod care doar asistă,

făcându-l pe acesta capabil până şi să predice şi să se roage, dar el poate pieri din lipsa

prezenţei regeneratoare a Duhului Sfânt, prezenţă care numai în acest fel în face pe om

capabil să creadă. Iuda a avut prima lucrare a Duhului, dar a pierit pentru că i-a lipsit

cealaltă lucrare. El a avut Duhul care l-a ajutat să scoată demonii, dar nu L-a avut spre

naşterea lui din nou, pentru că el însuşi a fost în final izgonit. Astfel, un om poate avea o

conştiinţă îmbunătăţită, şi totuşi să fie străin de o conştiinţă înnoită. Iar conştiinţa,

îmbunătăţită doar, poate să-l stimuleze pe om să facă o multitudine de fapte. Mă rog lui

Dumnezeu ca nici unul dintre noi să nu facă greşeala de a confunda o conştiinţă astfel

îmbunătăţită prin expunerea la Cuvântului lui Dumnezeu, cu o conştiinţă înnoită prin Duhul

Sfânt. Această confuzie poate apărea foarte uşor, în special

acolo unde o viaţă de fapte bune religioase este rodul acelei

conştiinţe.

3. Conştiinţa unui om natural este expusă la necazuri şi

tulburare. Deşi o conştiinţă naturală nu este sfinţită cu har,

totuşi adesea ea este tulburată de păcat. Tulburarea conştiinţei

nu este întâlnită doar la cei credincioşi, ci uneori şi la cei

necredincioşi. Conştiinta celui credincios este uneori tulburată,

dar păcatul său este iertat pe deplin, pe când conştiinţa naturală

a unui necredincios este tulburată fără ca el să fie eliberat

vreodată de păcat. Dumnezeu face locuinţă Cuvântului Său în

conştiinţa păcătosului şi aplică asupra conştiinţei lui terorile

Legii Lui, şi aceasta umple sufletul acelui om cu frica şi teroarea morţii şi a iadului. În acest

caz, sufletul îşi caută refugiul într-o viaţă de ritualuri şi fapte, pentru a-şi potoli astfel

tulburarea conştiinţei.

Absalom a pus foc grânelor lui Ioab, după care a alergat la el, deşi fusese refuzat mai

devreme. În mod asemănător, când Dumnezeu aprinde o flamă a iadului, şi aceasta cade

asupra conştiinţei păcătosului, aducând cu ea terorile Cuvântului lui Dumnezeu, acest lucru

aduce păcătosul la o viaţă de religiozitate la care el nici măcar nu se gândise vreodată până

atunci. Tulburarea conştiinţei reprezintă motivul pentru care mulţi sunt angajaţi pe acest

drum al religiozităţii, şi liniştirea ei este scopul continuării lor pe acest drum. Dacă nu i-ar

mustra conştiinta niciodată, Dumnezeu n-ar auzi vreodată nimic despre astfel de persoane.

Conştiinţa naturală are o voce, care strigă puternic de multe ori în urechile păcătosului şi îi

spune: “N-ar trebui să faci asta! Nu trebuie să uiţi de Dumnezeu! Poruncile Domnului nu

trebuie diminuate! Dacă trăieşti în păcat, îţi vei ruina sufletul!”. Şi întrucât omul natural

aleargă într-o astfel de situaţie la fapte, şi îmbrăţişează o laudă de sine lipsită de viaţă şi de

har, în acest fel el îşi pune sub tăcere conştiinţa. Este ca şi un om care e atât de bolnav în

stomacul lui, încât orice ar mânca, vomită. Chiar dacă mâncarea a avut gust plăcut, dulce

când a consumat-o, aceeaşi mâncare, odată vomată, are gust amar. Aşa este şi cu păcătosul

când este bolnav de predici sau bolnav de conştiinţă. Deşi păcatul lui a fost dulce în

practică, gândul la acel păcat este amar în conştiinţa lui. Şi apoi pretenţia lui de religiozitate

exterioară este pastila pe care o aruncă în gura lui pentru a îndepărta gustul amar al

păcatului.

4. Conştiinţa naturală, iluminată de Cuvântul lui Dumnezeu, poate descoperi unui om mult

din stricăciunea stării sale naturale. Deşi această iluminare nu ajunge să îl scoată din

această stare, totuşi ea este în măsură să îl neliniştească şi să îl trudească mult. Poate să îi


Matthew Mead

64

arate unui păcătos goliciunea lui, şi de aici sufletul aleargă la o viaţă de fapte, gândindu-se

că astfel îşi va curăţa stricăciunea şi că îşi va acoperi goliciunea. Este scris că Adam şi Eva

“au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele”

(Geneza 3:7). Aşa că odată ce păcătosul îşi vede goliciunea şi ticăloşenia prin intermediul

gândurilor la păcat, în loc ca el să alerge la Hristos, să se apropie de El şi să implore

aplicarea neprihănirii Lui ca pe un acoperământ pentru păcatele lui astfel ca ruşinea

goliciunii sale să nu fie văzută (Apocalipsa 3:18), mai degrabă el aleargă la o viaţă de fapte

şi religiozitate, făcându-şi astfel un acoperământ cu frunzele unei laude religioase, fără să-L

îmbrăţişeze cu adevărat pe Hristos şi fără să aibă conştiinţa înnoită pe deplin. Omul natural

ar fi fără probleme propriul lui mântuitor. El presupune că schimbarea stării sale ar fi un

lucru care să îi stea în putere, şi că adevărata lucrare a harului ar sta în abandonarea

păcatului şi adoptarea unei vieţi a faptelor exterioare. De aceea, plecând de la această

concepţie, mulţi pretinşi credincioşi îi depăşesc în religiozitate pe cei credincioşi cu

adevărat, pentru că falsul credincios se bizuie pe performanţele lui exterioare şi speră că

acestea îl vor recomanda înaintea lui Dumnezeu.

ÎNTREBARE. Dacă o conştiinţă naturală poate merge atât de departe în religiozitate, atunci care

este diferenţa între această conştiinţă naturală în cei ipocriţi şi păcătoşi, şi o conştiinţă înnoită în cei

credincioşi? Sau, cum aş putea şti dacă lucrarea conştiinţei mele este o lucrare naturală sau este

lucrarea harului în ea?

RĂSPUNS. Recunosc că este dificil să distingi între una şi cealaltă, iar această dificultate are

două faţete.

1. Pe de o parte că ipocrizie se poate găsi şi în cei mai buni dintre sfinţi. Cel mai slab dintre

credincioşi nu este un ipocrit, pentru că o anume doză de ipocrizie se poate găsi până şi în

cel mai puternic credincios. Acolo unde predomină harul, poate exista ceva păcat, şi acolo

unde predomină sinceritatea, totuşi există şi o doză de ipocrizie.

Adeseori se întâmplă ca o conştiinţă sensibilă să facă confuzii privind starea sa, la vederea

oricărui păcat. Atunci când el vede ipocrizia răbufnind în orice faptă sau performanţă

exterioară, atunci el se plânge astfel: “Sigur că nu sunt sincer, conştiinţa nu îmi este înnoită,

ci este doar o conştiinţă naturală iluminată, nu una curăţată şi schimbată prin har”.

2. Pe de altă parte există similitudini între har şi ipocrizie, pentru că ipocrizia este similară

harului, dar fără substanţă, asemănătoare harului, dar fără viaţa harului. Ipocritul este lipsit

de har, dar poate avea ceva care seamănă a fi har. Şi tot astfel, nu există poruncă împlinită

de un creştin, în care un ipocrit să nu îl poată chiar întrece pe creştin. Când un om care nu

are parte de har autentic este mai bogat în fapte decât unul care are, această situaţie poate să

îl determine pe cel credincios să pună la îndoială dacă harul său este autentic sau nu, sau

dacă lucrările conştiinţei sale sunt doar lucrări ale naturii sale sau sunt ale harului în el.

Dar pentru a răspunde la întrebarea de mai sus, se poate face o analiză a următoarelor 7 situaţii

particulare privind caracteristicile unei conştiinţe naturale.

1. Dacă la un om conştiinţa sa naturală îl pune să urmeze calea faptelor, de regulă el se

leagă în a face fapte pentru Dumnezeu. Faptele lui sunt limitate, după cum este şi

ascultarea lui, pentru că face o faptă, dar o neglijează pe alta. El alege între poruncile lui

Dumnezeu după preferinţe, ascultă de una, dar uită de alta. “E suficient atâta, de ce aş face

mai mult? Dacă fac asta şi asta, voi ajunge în final în rai”, îşi zice el. Dar acolo unde

conştiinţa este înnoită prin har, lucrurile stau complet diferit. Deşi pot exista multe

slăbiciuni care însoţesc faptele celui credincios, sufletul lui nu este niciodată legat de a

împlini în mod religios poruncile lui Dumnezeu. El nu ajunge să Îl iubească suficient pe

Dumnezeu, pentru că încă îşi doreşte mereu să Îl iubească mai mult, nu este mulţumit cu cât

L-a căutat, ci Îl caută din ce în ce mai mult. Nu Îl slujeşte pe Dumnezeu mereu la fel de

bine, ci conştiinţa lui lucrează astfel încât el îşi doreşte să Îl slujască mereu mai bine. O


Matthew Mead

65

Faptele îl fac pe ipocrit să fie

un încrezut, dar un

credincios merge mai

departe smerit.

conştiinţă înnoită este un izvor de ascultare universală, întrucât el pune bazele pe excelenţa,

bunătatea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi de aceea slujirea sa creşte proporţional cu obiectul

căreia i se aplică. Conştiinţa îi spune că un Dumnezeu al excelenţei şi bunătăţii infinite

trebuie să aibă o dragoste infinită. Un Dumnezeu sfânt trebuie să fie slujit dintr-o inimă

sfântă.

Astfel, dacă stabilesc graniţe dragostei mele de Dumnezeu, sau slujirii mele faţă de El, dacă

îmi limitez ascultarea de Dumnezeul cel sfânt, iubind o poruncă şi o neglijez pe alta, dacă

ascult într-un punct şi mă împotrivesc în altul, atunci tot ceea ce fac eu nu reprezintă decât

lucrarea unei conştiinţe naturale. Dar pe de altă parte, dacă iubesc pe Dumnezeu cu toată

inima mea, cu tot sufletul meu, şi dacă Îl slujesc cu toată puterea şi tăria mea, dacă “găsesc

drepte toate poruncile Tale, şi urăsc orice cale a minciunii” (Psalmul 119:128), atunci

dragostea şi slujirea mea vin dintr-o conştiinţă înnoită.

2. Dacă conştiinţa omului neregenerat îl cercetează sau mustră pentru păcat, atunci el

caută să o oprească, nu să îi satisfacă cerinţa. De aceea, cele mai multe dintre faptele

omului natural au ca scop liniştirea şi înăbuşirea conştiinţei.

Prin contrast, credinciosul alege mai degrabă să îşi lase

conştiinţa să urle decât să îi închidă gura, până când el poate

face acest lucru în mod corect şi până când el poate să o

mulţumească folosind sângele lui Iisus Hristos, prin fapte

proaspete ale credinţei bine înţelese şi realizate. Omul

neregenerat caută să aducă la tăcere zgomotul făcut de

conştiinţă, mai degrabă decât să înlăture vina care o face să

strige. Credinciosul, însă, caută să îndepărteze vina prin

folosirea sângelui lui Hristos, după care conştiinţa încetează

acuzele de la sine. Un om neînţelept, când i-a intrat o aşchie în ochi, şi din cauza aceasta îi

dau lacrimile, el le şterge şi se chinuie să îşi ţină ochiul uscat, dar nu caută în ochi să îşi

scoată aşchia din ochi. Dar omul înţelept nu se preocupă atât de mult cu lăcrimarea, pe când

îşi cercetează ochiul; el ştie că ceva a intrat în ochi, ceva care a cauzat lăcrimarea şi de

aceea gândeşte că trebuie îndepărtată cauza lăcrimării. Astfel, dacă atunci când conştiinţa

mă mustră pentru păcat, eu mă dedic unei vieţi de religiozitate, unei forme de evlavie,

pentru a stopa vocea conştiinţei, şi dacă astfel îmi aduc la tăcere conştiinta, atunci am de-a

face cu o conştiinţă naturală. Dar dacă atunci când conştiinţa mă mustră, nu o voi mulţumi

cu nimic altceva decât cu sângele lui Hristos, şi de aceea folosesc poruncile pentru a mă

apropia de Hristos, şi dacă implor stropirea conştiinţei cu sângele Lui şi nu mă căznesc atât

de mult să opresc vocea conştiinţei pentru îndepărtarea vinei de la ea, în această situaţie am

de-a face cu o conştiinţă înnoită.

3. Nu există om neregenerat, oricât ar merge de departe, oricât de multe fapte religioase ar

face, care să nu aibă o Dalila proprie, o poftă bine ascunsă. Iuda a mers departe pe drumul

religiozităţii, dar a dus cu el în acelaşi timp lăcomia lui. Irod de asemenea, a făcut multe

lucruri forţat de lucrarea lui Ioan, dar a omis unul singur, şi anume nu a lăsat-o pe soţia

fratelui său, aşa încât Irodiada a stat în liniştită în casa lui. În mod obişnuit, toate faptele

omului neregenerat sunt orientate către a ascunde anumite păcate, religia lui fiind folosită

doar pentru a acoperi o ruşine. Prin contrast, o conştiinţă înnoită urăşte toate păcatele, cum

vedem în cazul lui David: “toată calea nedreaptă am urât” (Psalmul 119:128, BOR); el nu

suporta nici o stricăciune în inima sa. De aceea, el nu s-a folosit de faptele lui pentru a-şi

acoperi păcatele, ci pentru a le minimiza, pentru a le îndepărta. Astfel, dacă eu pretind că

sunt religios, dacă menţionez Numele Domnului, şi dacă în acelaşi timp “mă fălesc cu

Legea, [dar] necinstesc pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi” (Romani 2:23), dacă

trăiesc iubind vreun păcat şi mă folosesc de religiozitatea mea pentru a acoperi acel păcat,

atunci aş fi un ipocrit, iar faptele mele ar izvorî dintr-o conştiinţă neregenerată. Pe de altă


Matthew Mead

66

parte, dacă rostesc Numele Domnului Iisus şi mă depărtez de fărădelege (2 Timotei 2:19),

dacă folosesc faptele nu pentru a acoperi, ci pentru a descoperi şi da morţii păcatele, atunci

sunt un om drept înaintea lui Dumnezeu, iar faptele mele izvorăsc dintr-o conştiinţă înnoită.

4. Un om neregenerat, natural, se laudă cu faptele sale. Când face multe fapte religioase,

atunci el se crede cel mai înălţat prin acele fapte. La fel făcea şi fariseul: “Dumnezeule, Îţi

mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11). De ce? Unde este diferenţa? De ce

“Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca

18:12)?

Dar acum haideţi să luăm o inimă cu har, o conştiinţă înnoită, şi când faptele sale sunt la

superlativ, atunci inima lui este cea mai smerită. Astfel a fost cu apostolul Pavel. Deşi

slujirea lui a fost intensă, “la timp şi ne la timp” (2 Timotei 4:2), predicându-L pe Domnul

Iisus Hristos cu toată îndrăzneala şi ardoarea, dar în acelaşi timp fiind foarte smerit,

înţelegându-şi lipsa de merite, după toate acestea: “Nu sunt vrednic să port numele de

apostol” (1 Corinteni 15:9). “Da, mie, care sînt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a

fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni

3:8). Şi din nou “Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care

cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15). Astfel, un credincios, când stă cel mai bine la faptele

sale, atunci se consideră mai umil. Faptele îl fac pe ipocrit să fie un încrezut, dar un

credincios merge mai departe smerit. De ce? Pentru că ipocritul nu are nici o viziune de la

Dumnezeu, el vede doar darurile şi faptele sale, şi acestea îl înalţă. Dar credinciosul L-a

văzut pe Dumnezeu şi se bucură de comuniunea cu El, iar acest lucru îl smereşte.

Comuniunea cu Dumnezeu, deşi este foarte înviorătoare, este în acelaşi timp foarte

umilitoare pentru om. Jerome a notat un lucru interesant în Ţefania 1:1, unde este scris că

Cuşi a fost “fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia”. El spune că “Amaria” are

sensul de “Cuvântul Domnului”, “Ghedalia” înseamnă “Măreţia Domnului”, iar Cuşi

înseamnă “umilinţă” sau “etiopianul meu”. “Astfel” spune Jerome, “din Cuvântul

Domnului vine măreţia Lui, şi din vederea măreţiei Domnului vine umilinţa, smerenia”.

Astfel, dacă eu mă laud pe mine în faptele mele, şi dacă mă înalţ la vederea performanţelor

mele spirituale, atunci nici nu L-am văzut şi nici nu L-am întâlnit pe Dumnezeu în nici una

din faptele mele. Dar pe de altă parte, dacă, atunci când darurile mele sunt la superlativ,

inima mea este cea mai smerită, dacă, atunci când duhul îmi este cel mai înălţat, inima îmi

este în starea cea mai umilă, şi dacă, în mijlocul faptelor şi slujirilor mele, pot să îmi menţin

un simţ al lipsei meritelor proprii, dacă sunt un fel de Cuşi, fiul lui Ghedalia, atunci pot

spune că L-am văzut pe Dumnezeu, şi că am comuniune cu El în faptele mele, iar

performanţele mele spirituale provin dintr-o conştiinţă înnoită, regenerată.

5. Priveşte la ceea ce inima atribuie slavă faptelor, şi vei descoperi că acela este motivul

pentru care sunt făcute faptele. În Habacuc 1:16, citim despre cel care “aduce jertfe mrejei

sale, aduce tămâie năvodului său”. Atunci când meritele unei fapte sunt atribuite eului

omenesc, atunci motivaţia acelei fapte este eul. Toate râurile se varsă în mare, şi tot din

mare provin ele. În mod asemănător, când toate faptele omului se finalizează în eul lui,

atunci acesta este motivul pentru toate faptele. Toate faptele omului neregenerat sunt

orientate către propria persoană. El nu a fost niciodată eliberat de eul său printr-o lucrare

profundă a harului şi nu a fost adus astfel la lepădarea de sine. De aceea, el nu se poate

ridica niciodată deasupra eului în orice lucru ar face. El nu a fost niciodată adus până acolo

unde să fie sărac în duh, şi astfel să trăiască pe baza Altuia, să îşi pună în toate lucrurile

nădejdea în Iisus Hristos. Credinciosul, însă, dă glorie pentru toate lucrurile şi faptele sale

lui Dumnezeu. Oricare ar fi tăria sau viaţa lui reflectată în faptele lui, Dumnezeu Îşi ia toată

slava, pentru că acest credincios s-a lepădat de sine prin har şi astfel nu caută nici un fel de

merite în propria persoană.


Matthew Mead

67

După cum lumina soarelui

dezvăluie particulele minuscule

de praf din aer, tot aşa lumina

Cuvântului lui Dumnezeu,

strălucind în conştiinţă,

descoperă până şi micile

păcate.

“Am lucrat mai mult decât toţi”, spune apostolul. Dar cui îi atribuie el slava pentru aceasta?

Propriei persoane? Nu, căci el spune: “totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în

mine” (1 Corinteni 15:10). Oricând harul lui Hristos este adus în inimă ca fiind

fundamentul pentru faptele omului, veţi descoperi acel suflet tot mai golit de sine, având pe

buzele sale acest “totuşi nu eu”. “Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. …încă am lucrat

mai mult decât toţi; totuşi nu eu”. Eul este renegat, iar Hristos înălţat, şi atunci când inima

este stimulată, acest lucru este datorită harului. Tot aşa, cei 24 de bătrâni din Apocalipsa îşi

aruncă coroanele la picioarele lui Hristos.

Două lucruri sunt foarte grele: unul este acela de ne a lua ruşinea păcatelor asupra noastră

înşine; celălalt, de a da glorie lui Hristos pentru faptele noastre. Astfel, dacă sacrificiile pe

care le fac sunt îndreptate către mine, dacă scopul este să îmi iau laudă sau avantaje din

propriile fapte, şi dacă pentru toate mă slăvesc pe mine, atunci eu “semăn în firea

pământească” (Galateni 6:8) şi deci nu am dat niciodată eul morţii, ci acţionez numai dintr-

o conştiinţă neregenerată. Dar dacă Îi dau numai lui Dumnezeu slavă pentru întreaga mea

viaţă, pentru tăria şi faptele mele, dacă eu caut să înalţ harul Lui în toate, şi dacă cu

adevărat în toate ajung să spun “totuşi nu eu”, atunci cu siguranţă că am fost eliberat de eu,

şi ceea ce fac, fac dintr-o conştiinţă regenerată.

6. Deşi o conştiinţă neregenerată poate să îl stimuleze pe om să facă multe fapte, ea nu are

niciodată ca obiectiv obţinerea sfinţeniei. Aşa că acest om duce după el o inimă nesfinţită

în tot ceea ce face. Cât de mult a fost Iuda un pretins credincios, şi totuşi el nu a avut parte

de nici un dram de har. Ştiţi că fecioarele neînţelepte “şi-au luat candelele, [dar] n-au luat

cu ele untdelemn” (Matei 25:3), altfel spus, ele căutau mai

degrabă să se afişeze ca nişte credincioase, decât să caute

sfinţirea. Dar când o conştiinţă regenerată stimulează pe un om

la fapte, aceasta sfârşeşte cu o creştere în sfinţenie. După cum

harul ajută în facerea faptelor, tot astfel faptele ajută în

creşterea harului. Un credincios este mai sfânt şi mai ceresc

fiind implicat în împlinirea faptelor potrivite pentru un

credincios.

Aşadar, dacă sunt implicat mult în a face fapte dar rămân străin

de sfinţenie, dacă pretind sus şi tare o credinţă, dar această

pretenţie nu este însoţită de o adevărată lucrare de sfinţire;

dacă, la fel ca şi copiii rahitici, cresc cu capul mare, dar cu

picioarele slabe, atunci pot avea daruri, dar fără har, şi cu toate

că fac o sumedenie de fapte religioase, nu am decât o conştiinţă

neregenerată, naturală. Dar, pe de altă parte, dacă sfinţenia în

vorbirea mea poartă cu ea o proporţie corespunzătoare a mărturisirii mele, dacă nu sunt

doar un ascultător al Cuvântului, ci şi un împlinitor cu fapta al lui (Iacov 1:25), dacă harul

creşte pe măsura implicării mele în împlinirea Cuvântului, atunci pot spune că acţionez în

aceste lucruri ale lui Dumnezeu dintr-o conştiinţă regenerată.

7. Şi în ultimul rând, dacă o conştiinţă neregenerată este izvorul faptelor, de ce atunci

acest izvor curge repede la început, după care încetineşte şi la urmă seacă? Dar dacă o

conştiinţă regenerată, o inimă sfinţită, reprezintă izvorul faptelor, atunci acest izvor nu va

seca niciodată. El va curge întotdeauna, de la început până la sfârşit, şi va curge mai repede

la sfârşit decât la început: “Ştiu faptele tale…faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe

decât cele dintâi” (Apocalipsa 2:19). “Cel fără prihană rămîne totuş tare pe calea lui, cel

cu mînile curate se întăreşte tot mai mult” (Iov 17:9).

ÎNTREBARE. Dar, vei spune, de ce acel om care face fapte dintr-o conştiinţă neregenerată,

slăbeşte şi se ofileşte în faptele lui decât acela care le face dintr-o conştiinţă regenerată?


Matthew Mead

68

RĂSPUNS. Motivul este că ei cresc folosindu-se de o rădăcină supusă eşecului, o rădăcină

şubredă, şi aceştia sunt oamenii neregeneraţi. Tot ce este firesc, neregenerat, are rădăcină

trecătoare, şi aşa sunt şi roadele lor. Dar faptele făcute dintr-o conştiinţă regenerată sunt roade care

cresc folosindu-se de rădăcină durabilă, şi această rădăcină este Hristos. Darurile au rădăcina lor în

ce este firesc, dar harul îşi are rădăcina în Hristos, şi de aceea cel mai mărunt har va întrece în

durata de viaţă cele mai măreţe daruri şi fapte, pentru că în rădăcina harului este viaţă, nu precum

în celelalte. Darurile şi harul diferă după cum pielea pantofilor tăi diferă de pielea piciorului tău.

Ia-ţi o pereche de pantofi care au cea mai groasă talpă. Folosindu-i multă vreme, vei vedea că

pielea se rupe în final, şi rămâi cu piciorul gol. Dar dacă un om ar merge toată viaţa lui în

picioarele goale, pielea piciorului lui nu se va termina, nu va fi ruptă. De ce nu se va epuiza pielea

piciorului omului mai devreme decât pielea pantofului lui, căci pielea pantofului este chiar mai

groasă? Motivul este că în una este viaţă, pe când în cealaltă nu. Există viaţă în pielea piciorului, şi

această viaţă întreţine şi înnoieşte pielea, o face din ce în ce mai groasă, din ce în ce mai rezistentă.

Dar în pielea pantofului nu există viaţă şi de aceea ea se toceşte, se face din ce în ce mai subţire.

Tot aşa este şi cu darurile şi harul. Astfel, dacă descresc şi secătuiesc, şi obosesc în credinţa mea, la

urmă mă depărtez de credinţă; dacă încep în duh dar sfârşesc în firea pământească, atunci tot ce am

făcut a fost dintr-o conştiinţă neregenerată. Dar dacă cresc şi persist, dacă perseverez până la

sfârşit, şi “faptele mele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi”, atunci acţionez dintr-o

conştiinţă regenerată.

Iată că am răspuns, prin 7 lucruri, acelei întrebări, şi anume: Dacă conştiinţa omului poate

merge atât de departe în religiozitate, atunci care este diferenţa între această conştiinţă neregenerată

în cei ipocriţi şi păcătoşi, şi o conştiinţă regenerată, înnoită, în cei credincioşi?

Şi am dat şi primul răspuns la principala întrebare, adică “Cum este posibil ca mulţi oameni să

meargă atât de departe în religiozitate, şi totuşi să nu fie decât “aproape creştini”?” Distincţia stă în

răspunsul lor la chemarea conştiinţei.

În al doilea rând, ea mai stă şi în puterea Cuvântului sub care trăiesc aceşti oameni. Deşi

Cuvântul nu lucrează eficient în toţi, totuşi el are o mare putere asupra inimii păcătoşilor în a-i

determina la o reformare exterioară, lipsită însă de o lucrare de regenerare asupra lor.

1. Cuvântul are o putere pătrunzătoare, care dă în vileag, descoperă: “Căci Cuvântul lui

Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până

acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile

inimii” (Evrei 4:12). El este oglinda în care oricine poate vedea ce fel de om este. După

cum lumina soarelui dezvăluie particulele minuscule de praf din aer, tot aşa lumina

Cuvântului lui Dumnezeu, strălucind în conştiinţă, descoperă până şi micile păcate.

2. Cuvântul are puterea unei legi. El dă legea întregului suflet şi leagă conştiinţa. De aceea,

Cuvântul este denumit frecvent în Scriptură ca lege: “Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea

mea, aş fi pierit în ticăloşia mea” (Psalmul 119:92) şi “la Lege şi la mărturie!” (Isaia

8:20). Astfel se vorbeşte despre întreg Cuvântul lui Dumnezeu, care este astfel denumit ca o

“lege”, datorită puterii sale de a lega conştiinţa.

3. Cuvântul are o putere de judecată: “Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi

în ziua de apoi” (Ioan 12:48). Sentinţa pe care Dumnezeu o va da în ziua judecăţii

păcătoşilor nu va fi alta decât cea pe care Cuvântul o oferă aici şi astăzi. Ziua Judecăţii lui

Dumnezeu nu este o zi când El va aduce vreo sentinţă nouă, ci este o zi în care Dumnezeu

va valida în mod public şi solemn judecata Sa făcută prin lucrarea pe care Cuvântul Lui o

face acum în sufletele oamenilor. Acest lucru se vede clar din Matei 18:18, “că orice veţi

lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pământ, va fi dezlegat în cer”,

astfel încât, expunând inima omului la Cuvântul lui Dumnezeu, şi punând-o la încercare

astfel, el va şti repede care va fi sentinţa pe care Dumnezeu o va da sufletului său în ziua de


Matthew Mead

69

apoi. Pentru că aşa cum este judecata Cuvântului acum, tot aşa va fi judecata lui Dumnezeu

în ziua de apoi.

Într-adevăr, în Cuvântul lui Dumnezeu există o putere cu două faţete. El are o putere

mântuitoare şi regeneratoare, dar această putere acţionează numai asupra anumitor persoane. Dar

cealaltă este mai extensivă, şi manifestă o influenţă mare asupra pretenţiei omului de religiozitate,

chiar şi printre cei care nu au parte de har.

Un om care este sub acţiunea puterii acesteia de cercetare a legii şi judecăţii, care are inima lui

răscolită şi dezvăluită, conştiinţa legată şi copleşită, starea şi condiţia lui păcătoasă judecată şi

condamnată, un astfel de om poate fi capabil să se decidă pentru o nouă viaţă şi să se convertească

la o mărturisire impresionantă a religiozităţii sale.

În al treilea rând, un om poate ajunge departe în pretenţia lui de religiozitate, prin aceea că nu

este afectat de aplauzele şi laudele altora, şi totuşi să îşi câştige un nume în lume. Astfel se

vorbeşte despre farisei, anume că lor le plăcea să se roage în pieţe şi la colţurile străzilor ca să fie

văzuţi de oameni (Matei 6:5). Mulţi funcţionează după regulile lui Machiavelli, şi caută aparenţa

virtuţii, pentru că, deşi practicarea virtuţii nu este avantajoasă pentru ei, totuşi lauda altora în

legătură cu acea virtute este de un oarece ajutor. Ieronim, în scrisoarea lui către Iulian, vorbeşte

despre aceşti oameni “sclavii cei mai de jos”. Mulţi oameni caută lauda altora, dar nu fac faptele

lor din conştiinţă. Ei practică religia mai mult de dragul poftelor lor decât de dragul lui Hristos.

Astfel, ei fac ca izvorul lui Dumnezeu să se transforme pentru ei în moara dracului.

În al patrulea rând, distincţia provine din dorinţa de a fi mântuit. În toţi oamenii există o dorinţă

a mântuirii; este natural pentru orice fiinţă să se iubească şi să îşi dorească ocrotirea personală.

“Cine ne va arăta fericirea?” (Psalmul 4:6). Acesta este limbajul natural al firii omeneşti, în

căutarea fericirii pentru sine.

Multe persoane pot ajunge departe în dorinţa lor de mântuire, până într-acolo încât să facă

multe lucruri pentru a o obţine. Aşa a fost cu tânărul bogat: “Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am

viaţa veşnică?” (Matei 19:16). El a făcut multe fapte bune, a împlinit multe porunci, şi toate

acestea dintr-0 dorinţă de a căpăta mântuirea.

Astfel, având toate acestea puse împreună, iată că am răspuns şi la această întrebare.

Chemarea conştiinţei, puterea Cuvântului, parada meritelor şi dorinţa de mântuire – toate

acestea pot să conducă pe un om suficient de departe, dar totuşi el să rămână numai “aproape

creştin”.


Matthew Mead

70

Aş împărţi răspunsul la această întrebare în mai multe secţiuni, dar mă rezum acum la două, pe

care le consider cele mai importante.

În primul rând, din lipsa unei convingeri corecte şi sănătoase de păcat. Dacă un om nu este

convins pe deplin de păcatul lui, şi inima lui nu este zdrobită cu adevărat, oricare ar fi pretenţia lui

de sfinţenie, el va fi cu siguranţă pe drumul eşecului. Nu orice lucrare de convingere de păcat este

o lucrare profundă: unele sunt naturale şi raţionale, dar nu provin din lucrarea atotputernică a

Duhului lui Dumnezeu.

Convingerea raţională este aceea care provine din lucrarea unei conştiinţe naturale,

neregenerate, aducând cu ea vina în urma unei iluminări naturale, cu ajutorul acelor argumente ale

raţiunii care se găsesc în fiecare dintre oameni.

Aceasta este convingerea despre care ni se vorbeşte în Romani 2:14-15. Aici, se spune despre

Neamuri care nu au avut Legea, dar au avut mărturia conştiinţei lor, ale cărei argumente fie se

învinovăţesc, fie se dezvinovăţesc între ele. Deşi ele nu au avut lumina Scripturii, totuşi au avut

convingerea dată de lumina naturii. Cu ajutorul luminii Evangheliei, această convingere poate fi

mult îmbunătăţită, dar inima poate rămâne totuşi neregenerată.

Apoi este o convingere spirituală de păcat, aceasta fiind acea lucrare a Duhului Sfânt asupra

inimii păcătosului prin Cuvântul Lui, prin care vina şi mizeria păcatului sunt descoperite pe deplin,

iar nenorocirea şi nefericirea unui om în starea lui neregenerată îşi fac casa în conştiinţa lui, spre

groaza şi teroarea păcătosului câtă vreme el se află în acea stare spirituală. Această convingere de

păcat este o lucrarea sănătoasă şi profundă.

Mulţi oameni au parte de convingere de păcat, dar nu de această convingere de tip spiritual.

ÎNTREBARE. Dar acum vei spune: “Să presupunem că sunt mereu convins de păcat, cum aş

putea şti dacă această convingere vine doar dintr-o conştiinţă naturală, neregenerată, sau este din

lucrarea Duhului Sfânt?”

RĂSPUNS. Ar trebui să mă îndepărtez prea mult de la subiect pentru a prezenta soluţia la

această întrebare la întreaga ei dimensiune. Voi prezenta în continuare, în doar 5 puncte, cele mai

importante diferenţe între cele două tipuri de convingere.

1. Convingerea naturală descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele

împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât

iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete,

interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de

căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.

Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare

cât şi la cele interioare, şi atinge nu doar păcatele vizibile, ci şi poftele ascunse, păcatele

CARE SUNT CAUZELE CARE FAC CA

ATÂT DE MULŢI OAMENI SĂ FIE

“APROAPE CREŞTINI”, CÂND EI SUNT

ATÂT DE DEPARTE DE DRUMUL CĂTRE

CER?

C A P I T O L U L 3


Matthew Mead

71

Dacă păcătosul nu ajunge să

fie convins de păcat, el nu

poate fi convertit de la

păcat... Până când păcatul

nu este profund descoperit în

noi, interesul nostru pentru

sângele lui Hristos nu poate

să se nască corect în noi.

interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al

lucrării Duhului Sfânt, deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie

imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât

oricine altcineva.

2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale

spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut.

Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor

vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre; atât păcatelor cu care ne

naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi. Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra

eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide

păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată

urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui.

Apostolul Pavel a spus: “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum

poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă

vreme lumina naturii descoperă păcatul? Se spune despre Neamuri că, neavând Legea,

totuşi ei au avut-o în ei înşişi. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu

trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus,

el ar fi vrut să spună: “Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în

interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident,

aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o

poate face.

Este adevărat, filosoful ar putea spune că “acea poftă este

primul şi cel mai mare dintre toate păcatele”. Dar nu pot să mă

gândesc că el s-ar referi la păcatul firii, ci cel mult la dorinţe şi

pofte felurite, căci am descoperit că până şi cel mai înţelept

dintre filosofi nu a priceput nimic din ce înseamnă natura

păcătoasă a omului. Iată ce zicea Seneca: “Omul nu se naşte cu

păcat, ci păcatul este săvârşit după naştere de către om”.

Quintilian a spus: “Este mai uimitor ca un om să păcătuiască

decât ca el să trăiască onest; păcatul este astfel împotriva naturii

omului”. Cât de orbi au fost ei în această privinţă! La fel a fost

şi apostolul Pavel până în clipa când Duhul Sfânt i-a descoperit

natura lui păcătoasă prin intermediul Cuvântului şi, într-adevăr, aceasta a fost o descoperire

pe care numai Duhul o putea face. Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi

vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează

zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne

arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei,

ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia

noastră disperată.

3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin

păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este

mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie

tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în

suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care

vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite

asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât

o mie de iaduri.

4. Convingerea naturală nu este durabilă, ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o

zgârietură în piele, care sângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este


Matthew Mead

72

vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă.

Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până

când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului.

Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi

pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o

măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă, pe care, văzând-o,

pacientul o remarcă spunând: “Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa

este un suflet care se află într-o convingere spirituală – rana lui este adâncă şi nu poate fi

vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este este vindecată, rămân

semne ale ei în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să

poată spune: “Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar

frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea,

a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de

Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu. Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a

alergat la Dumnezeu: “întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18).

Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi

ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor. Într-adevăr, diferenţa

este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-

a doua, el nu este decât “aproape creştin”, şi de aceea avem un motiv în plus să căutăm această

convingere spirituală, întrucât:

1. Convingerea spirituală este o parte esenţială a convertirii autentice. Convertirea începe

aici, adică în convingerea de păcat. La rândul ei, convingerea adevărată sfârşeşte în

convertire. Dacă păcătosul nu ajunge să fie convins de păcat, el nu poate fi convertit de la

păcat. Venirea lui Hristos a fost ca Mântuitor, cu scopul de a muri pentru cei păcătoşi; cea a

Duhului Sfânt a fost de a ne convinge că suntem păcătoşi, astfel încât să ajungem la Hristos

ca Mântuitor al nostru. Până când păcatul nu este profund descoperit în noi, interesul nostru

pentru sângele lui Hristos nu poate să se nască corect în noi. Câtă vreme păcatul nu este

văzut, Hristos nu va fi căutat. “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi”

(Marcu 2:17).

2. Convingerea obişnuită şi superficială cauzează multă ipocrizie. Convingerile

superficiale pot face un suflet să îmbrăţişeze pe Hristos, dar să nu şi-L însuşească. Aceasta

este paravanul ipocriţilor. Nu cunosc o altă sursă de creştere a ipocriziei mai mare decât

aceasta a convingerilor superficiale: aceasta a umplut bisericile cu ipocriţi. Şi acesta nu este

doar izvorul ipocriziei, ci şi acela al apostaziei. Care a fost cauza pentru care sămânţa nu a

dat plantă care să crească mult? A fost pentru că rădăcina nu a fost înfiptă adânc în sol.

Acolo unde este convingere profundă, există o adâncime a solului în inimă, şi astfel

sămânţa Cuvântului creşte. Dar unde convingerea este obişnuită şi superficială, planta se

usucă din lipsa adâncimii solului. Astfel, se poate observa clar de ce mulţi sunt doar

“aproape creştini”, deşi ei au progresat mult în religiozitatea lor, şi anume din lipsa unei

convingeri adevărate de păcat.

În al doilea rând – şi aceasta este în strânsă legătură cu cea dintâi – cauza este lipsa unei lucrări

profunde a harului în primul rând în inimă. Acolo unde o astfel de lucrare lipseşte, toată pretenţia

omului de religiozitate ajunge să nu valoreze nimic. Acel om este ca un şcolar care nu va ajunge

niciodată să citească bine, pentru că urmează lecţiile de gramatică înainte de cele de abecedar.

Hainele care nu sunt ţesute bine la croitor nu se vor potrivi niciodată şi nu vor fi durabile, aşa încât

vor fi de puţin folos. În mod asemănător, acel creştin care nu este croit bine spiritual, care nu a

experimentat o lucrare profundă a harului în inima sa, nu va putea să se poarte niciodată sfânt. El

se va frânge când va fi udat, şi astfel nu va fi de nici un folos pentru Dumnezeu. Altoirea unui


Matthew Mead

73

Chiar dacă în inima omului nu are

loc o schimbare adevărată, acel

om poate totuşi ajunge departe, şi

poate împlini multe din poruncile

lui Dumnezeu, însă el va muri fie

ca ipocrit, fie ca apostat.

copac bolnav nu va aduce roade bune, ci copacul trebuie mai întâi vindecat, şi abia după aceea

fructele lui pot fi bune.

Acela care emite pretenţia de a fi credincios fară să aibă o inimă zdrobită, nu va sluji lui Hrisos

cu întreaga sa inimă. Chiar dacă în inima omului nu are loc o schimbare adevărată, acel om poate

totuşi ajunge departe, şi poate împlini multe din poruncile lui Dumnezeu, însă el va muri fie ca

ipocrit, fie ca apostat.

Este ca şi în natură, dacă un om nu este născut sănătos, ci este diform sau handicapat din

naştere, el va fi la fel pentru tot restul vieţii lui. Poţi să îi modifici hainele pentru a-i ascunde astfel

infirmitatea, dar ea rămâne acolo. O poţi ascunde, dar nu o poţi face să dispară. Poţi să o acoperi,

dar ea nu poate fi vindecată. Aşa este şi în acest caz. Dacă un om pretinde credinţa, dar nu este

născut sănătos [în sens spiritual – n.n.], dacă el nu este născut din Dumnezeu şi din Duhul, dacă nu

are loc în inima lui o lucrare profundă a harului, cu toată pretenţia lui, el nu va fi vindecat. El poate

să îşi acopere unele păcate cu o viaţă de fapte, dar el va rămâne un ipocrit în final, din lipsa unei

lucrări profunde iniţiale. Stricăciunea lui poate fi ascunsă printr-o formă de sfinţenie, dar aceasta

nu îl va vindeca niciodată.

Fără lucrarea harului în inima lui, niciun om nu poate fi vreodată un creştin adevărat, nici nu va

fi primit de Dumnezeu, în ciuda pretenţiei lui de credincioşie, deoarece:

1. Trebuie să existe în inima acelui om un răspuns acceptabil de către Dumnezeu la faptele

făcute de el. Duhul şi sentimentele interioare trebuie să

participe la mărturisirea credinţei sale. Rugăciunea fără

credinţă, ascultarea de lege fără temere şi reverenţă sfântă

faţă de Dătătorul legii, sunt lucruri pe care Dumnezeu le

detestă. Închinarea interioară trebuie să fie însoţită de cea

exterioară. Acolo unde nu este har la lucru în inimă, nu

poate exista niciodată un astfel de răspuns sau reflectare a

faptelor în interior.

2. Acele fapte care capătă acceptul lui Dumnezeu, trebuie

făcute în sinceritate. Dumnezeu nu ia faptele noastre în

glumă, şi nici nu ne judecă după frecvenţa ascultării

noastre de El, ci după sinceritatea inimilor noastre în

ascultarea de El. Aceasta este ceea ce recomandă atât pe cel care face acele fapte cât şi

faptele lui înaintea lui Dumnezeu. Cu sinceritate, Dumnezeu primeşte cele mai mărunte

fapte pe care le facem. Fără sinceritate, Dumnezeu respinge cele mai măreţe realizări

spirituale pe care le facem sau pe care le-am putea face. Aceasta este acea dispoziţie a

sufletului în care Dumnezeu Îşi găseşte o mare plăcere: “Cei cu inima stricată sunt o

scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 11:20).

Apostolul Pavel foloseşte un mare epitet pentru aceasta, în 2 Corinteni 1:12, folosind

expresia “sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu”, adică o astfel de sinceritate care

vine din lucrarea Sa specială asupra sufletului, îndreptăţind inima omului înaintea Lui în

toate căile sale. Sinceritatea este coroana tuturor harurilor noastre, şi condamnarea tuturor

faptelor noastre. Mii de oameni pier şi merg în iad în mijlocul faptelor şi a împlinirilor lor

religioase, din lipsa unei minime sincerităţi a inimilor lor înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, unde nu este o schimbare a stării omului, o lucrare a harului în inimă, acolo nu poate

exista o sinceritate faţă de Dumnezeu. Pentru că aceasta nu este o plantă care creşte în grădina

naturii: Inima omului este în mod natural “înşelătoare şi deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), mai

împotrivitoare sincerităţii decât orice altceva.

“Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană” (Eclesiastul 7:29). Pentru că omul a pierdut în

mod voluntar această neprihănire, a devenit mai de neasemănat cu el însuşi decât orice altă fiinţă

inferioară lui. El este mai apropiat de un leu, de un lup, un urs, un şarpe, sau o broască râioasă,


Matthew Mead

74

decât omul în starea lui de inocenţă. Astfel că este imposibil să găseşti sinceritate în orice suflet

până când se petrece lucrarea harului în el, prin Duhul Sfânt. De aceea, după toate performanţele

spirituale ale omului neregenerat, el rămâne nu mai mult decât un “aproape creştin”.


Matthew Mead

75

Motivul nr. 1. Este pentru că ei se înşeală singuri cu privire la adevărata lor situaţie spirituală.

Ei greşesc cu privire la starea lor, crezând că ei sunt bine şi în siguranţă, în realitate starea lor fiind

rea şi periculoasă. Un om poate să se considere ca membru al Bisericii lui Hristos, şi totuşi

Dumnezeu să îl vadă ca pe un vas al mâniei, la fel cum un copil al lui Dumnezeu priveşte mai mult

asupra păcatelor sale decât asupra harurilor sale, mai mult asupra căderilor sale decât asupra

credinţei sale, mai mult asupra poftelor interioare decât asupra harului regenerator, şi astfel se

poate gândi că situaţia sa este foarte gravă, pe când în realitate este foarte bună: “Sunt neagră”

spune soţia, şi totuşi: “o, tu, [eşti] cea mai frumoasă dintre femei” (Cântarea Cântărilor 1:8). Aşa

că păcătosul, privind mai mult asupra faptelor decât asupra păcatelor lui, se poate gândi că îşi are

numele scris în Cartea Vieţii, în timp ce el este de fapt unul dintre cei condamnaţi din perspectiva

lui Dumnezeu.

Nu există nimic mai obişnuit pentru un om decât să “creadă că este ceva, măcar că nu este

nimic, [şi] se înşeală singur” (Galateni 6:3). Mulţi oameni se binecuvântează pe sine arătându-şi

interesul pentru Hristos, în timp ce în realitate ei sunt străini de El. Mulţi oameni cred că au

păcatele iertate, dar vai!, ei sunt “plin[i] de fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele

Apostolilor 8:23). Mulţi cred că sunt părtaşi harului, dar nu au nici un pic din el; Solomon spune

“Unul face pe bogatul, şi n-are nimic” (Proverbe 13:7). Acesta este stilul bisericii din Laodicea:

“Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos,

nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17).

“Nu ştii”, spune Scriptura. Cât de tristă era starea bisericii aceleia, şi totuşi credea că este într-o

condiţie bună. Pe cât credea că este bogată în har, pe atâta era de săracă în el. Pe cât credea că nu

are nevoie de nimic, pe atâta era de mizerabilă şi goală.

Acum, există mai multe motive pentru această greşeală, şi voi enumera 5 dintre acestea.

1. Înşelătoria disperată a inimii oricărui om neregenerat. “Inima este nespus de înşelătoare”

(Ieremia 17:9). Cuvântul evreiesc folosit este acelaşi ca şi cel al numelui lui Iacov, şi ştiţi că

el a fost înlocuitorul fratelui său Esau: “nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înşelat

de două ori” (Geneza 27:36). Astfel, cuvântul are semnificaţia de “fraudulent, înşelător,

subtil şi înlocuitor”. Aşa este inima oricărui om neregenerat, “nespus de înşelătoare”.

În Scriptură citim despre înşelătoria limbii, a bogăţiilor, a frumuseţii şi a prietenilor. Dar

înşelătoria inimii le depăşeşte pe acestea. Citim despre înşelătoria lui satan, şi totuşi inima

omului este cu adevărat un mai mare înşelător decât el, pentru că satan nu ar putea să înşele

niciodată pe un om, dacă propria lui inimă nu l-ar înşela. De aceea oamenii presupun că

starea lor este neprihănită, fiind trădaţi într-un fel disperat de către propria lor inimă.

Cât de obişnuit este pentru oameni să de laude cu bunătatea inimilor lor! “Îi mulţumesc lui

Dumnezeu că deşi nu fac un spectacol după cum fac unii, am o inimă atât de bună”.

CARE SUNT MOTIVELE PENTRU CARE

MULŢI NU AJUNG ÎN PRETENŢIA LOR DE

CREDINŢĂ MAI DEPARTE DECÂT LA

STATURA DE “APROAPE CREŞTINI”?

C A P I T O L U L 4


Matthew Mead

76

Motto-ul credinciosului este:

“Sunt cel mai neînsemnat

dintre sfinţi, dar cel mai mare

dintre păcătoşi”, pe când

motto-ul omului firesc este: “Îi

mulţumesc lui Dumnezeu că nu

sunt ca alţi oameni”.

O, ascultă ce spune Solomon în această situaţie: “Cine se încrede în inima lui este un

nebun” (Proverbe 28:26). Îşi va încredinţa vreun om înţelept banii pungaşilor? Va avea el

încredere într-un înşelător? Există o bună regulă – “Aminteşte-ţi să nu ai încredere

orbească”. Aceasta a fost zicătoarea lui Austin: “Acela care se încrede în inima lui, va

ajunge cu siguranţă să se înşele în final”.

2. Mândria firii omului. În orice om neregenerat se află o inimă mândră. În păcatul lui Adam a

fost o mare proporţie din acest fel de mândrie, şi aceasta s-a transmis din plin fiilor lui.

Mândria este un păcat grav, din care apare opinia închipuită asupra stării şi condiţiei

spirituale a omului. Solomon a spus: “Nu fi prea neprihănit” (Eclesiastul 7:16). Austin,

vorbind ocazional despre aceste lucruri, a spus că “nu se face referire aici la neprihănirea

omului înţelept, ci la mândria celui pretins a fi credincios”. În acest sens, orice om firesc

este neprihănit în propria părere, cu toate că el nu are nici un fel de neprihănire care să îl

recomande înaintea lui Dumnezeu, adică neprihănirea lui

Hristos, ci are o cantitate impresionantă din acea neprihănire

care îi aduce laudă de sine, şi care este în fapt o auto-

neprihănire.

Un om mândru îşi are privirea aţintită la propria frumuseţe,

nu la propria urâţenie, la calităţile sale, nu la defecte, la

neprihănirea lui aparentă, nu la ticăloşia lui reală. Pentru ca

un om să realizeze lipsa harului în el este nevoie de o lucrare

a acestuia. Privirea trufaşă se uită în sus, în timp ce ochii

smeriţi privesc în jos. De aceea, motto-ul credinciosului este:

“Sunt cel mai neînsemnat dintre sfinţi, dar cel mai mare

dintre păcătoşi”, pe când motto-ul omului firesc este: “Îi

mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca alţi oameni”.

3. Mulţi se înşeală singuri mulţumindu-se cu harul comun, în locul celui mântuitor, întrucât

ele sunt întrucâtva asemănătoare. După cum atât de mulţi confundă banii falşi cu cei

adevăraţi, tot aşa atât de mulţi confundă harul comun cu harul mântuitor. Saul l-a luat pe

demon drept Samuel, pentru că acesta a apărut îmbrăcat în mantia lui Samuel. Tot aşa,

mulţi confundă harul comun cu cel mântuitor, pentru că seamănă. Un om poate experimenta

o lucrare supranaturală, şi totuşi să nu fie vorba despre o lucrare mântuitoare. Prima înalţă

firea pământească, pe când numai cea de-a doua produce o natură nouă. Deşi orice lucrare

mântuitoare a Duhului Sfânt este şi supranaturală, totuşi nu orice lucrare a Duhului este şi

mântuitoare, şi de aceea mulţi îşi înşeală propriile suflete confundând o lucrare

supranaturală cu una mântuitoare.

4. Mulţi confundă pretenţia credinţei cu o lucrare de convertire, şi reformarea exterioară cu

semnul sigur al regenerării interioare. Dacă spală partea exterioară a paharului, ei gândesc

că totul este curat, deşi interiorul nu a fost niciodată mai stricat. Aceasta este piatra comună

de care de sfarmă atât de multe suflete, spre pericolul lor veşnic, practicând o formă de

evlavie, dar negându-i puterea.

5. Lipsa unei aplicări a Legii lui Dumnezeu în inimă şi conştiinţă, pentru a descoperi omului

adevărata sa stare şi condiţie spirituală. Acolo unde aceasta lipseşte, omul va rămâne lipsit

de o adevărată lucrare a harului, şi va considera că situaţia lui este mult mai bună decât în

realitate. Este un pasaj notabil acela în care apostolul Pavel vorbeşte despre sine astfel:

“Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi

eu am murit” (Romani 7:9). Aici avem de-a face cu două înţelesuri diferite pe care Pavel le-

a avut cu privire la starea sa spirituală cu sau fără Cuvânt.


Matthew Mead

77

Pe de-o parte, este înţelegerea condiţiei sale fără Cuvânt: “fiindcă eram fără Lege, trăiam”.

Pavel avea Legea, căci era unul din farisei, dar ei aveau “în Lege … îndreptarul cunoştinţei

depline şi al adevărului” (Romani 2:20), aşa încât, când el a spus că era “fără Lege”, sensul

nu era literal, ci spiritual, anume că el era lipsit de puterea şi eficienţa Legii asupra inimii şi

a conştiinţei lui, fără lucrarea ei de convingere, trezire şi descoperire a păcatului. Şi câtă

vreme s-a aflat într-o astfel de situaţie, el nu se îndoia cu privire la starea lui spirituală, ci

era încrezător în situaţia sa neprihănită. De aceea, el a spus “trăiam”.

Pe de altă parte, este înţelegerea condiţiei sale fiind expus la Cuvânt, această înţelegere

fiind contrară celei dinainte: “când a venit porunca”, spune el, “păcatul a înviat, şi eu am

murit”. Atunci când Cuvântul Domnului a venit cu putere asupra sufletului lui, când Duhul

Sfânt s-a aşezat eficient în conştiinţa lui, adică prin înţelegerea poruncii: “păcatul a înviat,

şi eu am murit”, altfel spus, a văzut propria stare disperată, şi mizeria auto-neprihănirii sale.

Astfel, nădejdea lui a încetat, şi siguranţa lui a eşuat. Şi, după cum mai înainte se considera

viu, cu păcatul mort, tot aşa, când Dumnezeu i-a trezit conştiinţa prin Cuvântul Lui, atunci

a văzut păcatul viu şi puternic în sine, şi pe el s-a văzut mort şi într-o stare mizeră.

Aşadar, acesta este primul motiv pentru care oamenii merg atât de departe în religiozitatea lor,

dar rămân doar “aproape creştini”, anume că ei fac confuzii cu privire la situaţia lor spirituală,

crezând că stau bine, când realitatea este alta, prezentată în 5 puncte:

1. O inimă înşelătoare.

2. Un duh mândru.

3. Confundarea harului comun cu cel mântuitor.

4. Confundarea reformării exterioare cu regenerarea interioară.

5. Lipsa unei aplicări corecte a Legii lui Dumnezeu în inimă şi conştiinţă.

Motivul nr. 2. Este dată de şiretenia lui satan, care, dacă nu poate să îi ferească pe păcătoşi de

la practicarea deschisă a vieţii de păcat, atunci se străduieşte să îi convingă să practice o formă de

evlavie. Dacă el nu poate să îi momească în poftele lor, neglijând total cerul, atunci îi atrage într-o

astfel de pretenţie de evlavie încât să fie sigur că ei nu vor intra niciodată în rai. El îi va convinge

să părăsească unele păcate, dar să le păstreze pe toate celelalte, şi prin intermediul faptelor

religioase, să neglijeze toate aceste păcate. În loc să îşi arate deschis interesul pentru sufletul

nostru, ne va livra o pretenţie de evlavie şi se va mulţumi cu orice, numai nu cu apropierea noastră

de Hristos şi convertirea noastră; lui nu-i pasă pe ce cale ajungem în iad, câtă vreme ne conduce

într-acolo.

Motivul nr. 3. Este din cauza gândirii lumeşti şi carnale. Acesta este un mare obstacol pentru

mulţi, căci gândirea de multe ori se războieşte cu evlavia. Iehu nu avea parte la vitele sale fără să-şi

pună în pericol împărăţia. Mulţi oameni sunt caracterizaţi de zel şi onestitate dar fără scopuri şi o

gândire adecvată. Există o gândire sinceră care ajută credinţei, dar gândirea carnală se opune

acesteia.

Ni se porunceşte să fim “înţelepţi ca şerpii” (Matei 10:16), dar “şarpele era mai şiret decât

toate fiarele câmpului” (Geneza 3:1), însă noi trebuie să fim “fără răutate ca porumbeii” (Matei

10:16). Dacă evlavia este fără înţelepciune, atunci lipseşte siguranţa; dacă gândirea este fără

evlavie, atunci îi lipseşte integritatea. Evlavia fără gândire este prea simplă pentru a fi în siguranţă,

iar gândirea fără evlavie este prea vicleană pentru a fi bună. Fie ca oamenii să fie atât de înţelepţi,

de prudenţi, de subtili şi de atenţi pe cât îşi doresc, dar fie ca acestea să se facă în voia lui

Dumnezeu, şi aceste caracteristici să fie alăturate sfinţeniei şi integrităţii. Este blestemată acea

înţelepciune care interzice omului să se avânte mai adânc pe mările evlaviei decât doar să vadă la

orizont pământul, riscând astfel să fie luat de o furtună înainte de a acosta în siguranţă.


Matthew Mead

78

Este blestemată acea

înţelepciune care interzice

omului să se avânte mai

adânc pe mările evlaviei

decât doar să vadă la orizont

pământul, riscând astfel să

fie luat de o furtună înainte

de a acosta în siguranţă.

Motivul nr. 4. Există unele pofte cuibărite în inimă, care împiedică o apropiere suficientă a

acesteia de Hristos. Deşi ele se prezintă în termeni favorabili, totuşi nu ascultă de regulile lui

Dumnezeu. Tânărul bogat ar fi vrut să aibă viaţa veşnică, şi a dorit-o sincer: printr-o ascultare de

fiecare poruncă, cu excepţia uneia. Gândea el că, oare nu va face Dumnezeu excepţie de la o

poruncă? Este El atât de sever? Nu va lăsa El ştacheta standardului Său mai jos, când omul este

înălţat atât de sus? Trebuie neapărat ca omul să respecte toate

poruncile? Nu va acoperi Dumnezeu restul poruncilor neîmplinite?

Nu, fraţii mei, cel care nu împlineşte toate poruncile va rata mântuirea

la fel de sigur precum acela care nu împlineşte nici una dintre ele. Cel

care nu va da tot ce are pentru a obţine acea “perlă de mare preţ”, nu o

va căpăta mai mult decât cel care nu este dispus să dea nimic pentru

ea.

Pentru oameni, a nu se prezenta în termenii lui Dumnezeu

reprezintă cauza ruinei a mii de suflete. Mai mult, este cauza pentru

care toţi pier în final. Un păcătos gol venit la un Hristos gol, un

păcătos sângerând, zdrobit, venit la un Hristos zdrobit, sângerând –

aceştia sunt termenii în care se vine înaintea lui Dumnezeu. Cei mai

mulţi dintre cei pretind credinţa sunt precum fierul între doi magneţi.

Dumnezeu îi atrage, şi ei se duc către Dumnezeu; lumea îi atrage şi ei

înclină către lume. Ei se află permanent în mijloc: nu L-ar părăsi pe Dumnezeu pentru lume, dacă

nu ar fi nevoiţi să abandoneze lumea pentru Dumnezeu.

Fraţii mei, acesta este cel mai însemnat motiv pentru care mulţi care ajung să fie “aproape

creştini” nu pot merge mai departe.

Iată că am răspuns la toate aceste patru întrebări, şi anume:

1. Cât de departe poate merge cineva pe calea către cer, şi totuşi să nu fie mai mult decât un

“aproape creştin”?

2. Cum este posibil ca mulţi oameni să meargă atât de departe în religiozitate, şi totuşi să nu fie

decât “aproape creştini”?

3. Care sunt cauzele care fac ca atât de mulţi oameni să fie “aproape creştini”, când ei sunt atât

de departe pe drumul către cer?

4. Care sunt motivele pentru care mulţi nu ajung în pretenţia lor de credinţă mai departe decât

statura de “aproape creştini”?


Matthew Mead

79

Aplicaţia nr. 1. Mântuirea nu este un lucru atât de simplu pe cât îşi imaginează unii că este.

Acest lucru este adeverit de către Însuşi Domnul Iisus Hristos: “strâmtă este poarta, îngustă este

calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7:14). Poarta convertirii este o poartă

foarte strâmtă, şi totuşi orice om care va fi mântuit pentru veşnicie trebuie să intre prin această

poartă strâmtă, pentru că mântuirea nu este posibilă fără ea: “dacă un om nu se naşte din nou”,

adică naştere de sus, “nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Această poartă nu este strâmtă pentru a-şi câştiga vreun respect anume. Nu, căci harul

convertirii este gratuit. Uşa milei stă deschisă toată ziua. În delicateţea harului Evangheliei, nici un

om nu este exclus, ci oamenii se exclud ei înşişi. Hristos nu spune: “dacă cutare sau cutare va veni

la Mine, nu îl voi respinge”, ci El spune că “acela care vine la Mine, indiferent cine ar fi, dacă are o

inimă care îl atrage să fie al Meu, nu Îl voi respinge cu nici un chip”. El nu spune: “dacă acest om

sau acela doreşte, iată apa vieţii pentru el”, ci El spune “dacă orice om doreşte, să ia din apa vieţii

gratuit. Hristos nu impune mila Sa nimănui. Deşi mântuirea a fost câştigată scump pentru noi, ea

ne este oferită gratuit.

Astfel că poarta care duce la viaţă nu este strâmtă în ce Îl priveşte pe Domnul Hristos, ci este

strâmtă în ceea ce ne priveşte pe noi, din cauza poftelor şi stricăciunilor noastre, care fac dificilă

intrarea pe poartă. Ochiul acului este suficient de mare pentru ca firul de aţă să treacă prin el, dar

este strâmt pentru o frânghie, aşa că fie ochiul acului trebuie lărgit, ori frânghia trebuie despletită,

altfel trecerea ei este imposibilă. Aşa este şi în cazul nostru – poarta convertirii este un loc de

trecere foarte îngust pentru un păcătos carnal, firesc, stricat. Sufletul nu poate trece prin poarta

aceasta cu nici o poftă pe care să o iubească sau căreia să i se dedice. De aceea, păcătosul trebuie să

fie “despletit” de orice poftă, el trebuie să dea deoparte dragostea de orice păcat, altminteri nu

poate intra prin această poartă, căci îi va fi prea strâmtă. Şi atunci când el a trecut de această poartă,

îl aşteaptă o cale îngustă pe care să meargă. Aşa a spus Domnul Hristos: “strâmtă este calea care

duce la viaţă”. Şi ce altă cale este aceasta, decât calea sfinţirii: “sfinţirea, fără care nimeni nu va

vedea pe Domnul” (Evrei 12:14)?

Această cale a sfinţirii este una foarte îngustă, întrucât ea apasă pe grumazul oricărei pofte, şi

constă în practicarea oricărui har, înfrânând-o pe prima, şi crescând-o pe a doua, murind zilnic, şi

totuşi trăind zilnic; murind faţă de păcat şi trăind faţă de Dumnezeu. Aceasta este calea sfinţirii. Şi,

o, cât de puţini sunt cei care merg pe această cale! Calea largă are mulţi călători pe ea, dar această

cale îngustă este ca şi drumurile Canaanului în zilele lui Şamgar. Ni se spune că: “Pe vremea lui

Şamgar, fiul lui Anat, pe vremea Iaelei drumurile erau părăsite, şi călătorii apucau pe căi

strâmbe” (Judecători 5:6). În ebraică, expresia folosită este “pe căi părăsite”, aşa că această cale a

sfinţeniei este una dintre cele mai pustii, spune profetul. “Acolo se va croi o cale, un drum, care se

va numi Calea cea sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei

ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea acesta nu va fi

nici un leu, şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei

răscumpăraţi vor umbla pe ea” (Isaia 35:8-9). Cel necurat, leul, fiarele sălbatice, aceştia apucă pe

căile strâmbe. Nici unul în afara celor răscumpăraţi de Domnul nu va merge pe calea Lui.

De aceea nici nu este de mirare că Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre viaţă că vor fi

puţini care o vor găsi, întrucât poarta către ea este strâmtă, iar calea care conduce la ea este

DOUĂ APLICAŢII NECESARE

C A P I T O L U L 5


Matthew Mead

80

Poarta convertirii este un loc

de trecere foarte îngust

pentru un păcătos carnal,

firesc, stricat.

îngustă. Mulţi pretind că merg pe această cale îngustă, dar ei nu au intrat niciodată pe poarta

strâmtă. Mulţi pretind că au intrat pe poarta strâmtă, dar ei nu merg pe calea cea îngustă.

Este un lucru obişnuit ca un om să piară făcând confuzie cu privire la calea pe care o urmează,

el mergând pe acele căi care conduc la iad, dar sperând că la capătul drumului el va ajunge în Rai.

Acele douăzeci de căi menţionate mai devreme în această carte,

conduc la distrugere, dar cu toate acestea sunt mulţi care le aleg şi

merg pe ele crezând că ei merg pe calea mântuirii. După cum mulţi

păcătoşi profani şi deschişi pier pentru că aleg să meargă pe calea

morţii, tot aşa mulţi falşi credincioşi pier confundând căile lor cu acea

cale a vieţii. Acest lucru rezultă din ceea ce Domnul nostru Iisus

Hristos a spus: “puţini sunt cei ce o află” (Matei 7:14), lucru pe care îl

explică foarte clar, când spune că mulţi caută să intre, dar nu sunt

capabili să facă asta, mulţi merg departe pe căile lor, şi totuşi nu merg

ca să obţină ceea ce îşi doresc. Mulţi şi-ar dori să capete Perla de mare

preţ, şi totuşi pleacă fără ea la drum. Iadul se obţine uşor, pe când “Împărăţia cerurilor se ia cu

năvală” (Matei 11:12).

Aplicaţia a 2-a. Dacă mulţi merg atât de departe pe calea către cei, şi totuşi o ratează, atunci

care va fi sfârşitul celorlalţi, care nu au nimic din acestea! Dacă cel care este “aproape creştin”

piere, cât de gravă este atunci situaţia celor care nu au nimic de-a face cu a fi creştini! Dacă cel

care pretinde că Îl are pe Hristos, Îl mărturiseşte şi chiar abandonează multe păcate pentru El, totuşi

poate ajunge să fie condamnat, cât de blestemată va fi soarta celui care Îl refuză deschis pe Hristos,

şi care refuză să se despartă de orice păcat, de orice poftă, de orice lucrare împotriva lui Hristos.

Vai de acela care blasfemiază deschis preţiosul Nume al lui Hristos! Dacă acela care este sfinţit în

exterior va fi respins pentru veşnicie, cât de gravă va fi situaţia celui care este nesfânt în mod

deschis, care are nu doar plaga unei inimi stricate în interiorul lui, cât şi rana unei vieţi exterioare

profane! Dacă pretinsul credincios va fi aruncat afară, atunci curvarul stricat, beţivul,

blasfemiatorul, călcătorul zilei Domnului, batjocoritorul şi orice păcătos carnal, toţi aceştia vor

avea cu atât mai mult aceeaşi soartă. Dacă există un blestem pentru cel care ratează Raiul, atunci

cât de trist este blestemul pentru cel care nu se ridică nici măcar la performanţele religioase ale

celor doar pretind că vor vedea Raiul!

O, fie ca Dumnezeu să folosească acest cuvânt spre trezirea păcătoşilor care sunt adormiţi în

păcat, fără a se teme câtuşi de puţin de moarte sau de groaza condamnării lor veşnice!


Matthew Mead

81

Sunt oare în lume mulţi oameni care sunt doar “aproape creştini”? Dacă da, atunci este

momentul să ne cercetăm propria stare spirituală, să facem o examinare atentă cu privire la

adevărata noastră condiţie spirituală, să vedem dacă este corectă sau nu, să vedem dacă suntem

sănătoşi şi sinceri în pretenţia noastră de a fi credincioşi. Când Domnul nostru Iisus Hristos le-a

spus ucenicilor Lui: “unul din voi Mă va vinde” (Marcu 14:18), fiecare dintre ucenicii prezenţi a

reflectat asupra propriei persoane: “Nu cumva sunt eu?” (Marcu 14:19). La fel trebuie să facem şi

noi. Atunci când Domnul ne descoperă din Cuvântul Lui cât de mulţi sunt cei care pretind a fi

credincioşi, dar ei nu sunt decât “aproape creştini”, trebuie să reflectăm imediat asupra inimilor

noastre, spunând: “Doamne, nu cumva sunt eu? Este cumva inima mea necurată? Sunt cumva şi eu

“aproape creştin”? Sunt eu unul dintre cei care vor rata ţinta cerească în final? Sunt eu cumva un

ipocrit, unul care doar pretinde a fi credincios? Am eu cumva doar o formă de evlavie, lipsită de

putere de sus?”

Sunt astfel două întrebări de foarte mare importanţă pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni le

punem în ce priveşte starea spirituală proprie: Ce sunt eu? şi Unde sunt eu?

1. Ce sunt eu? Sunt eu un copil al lui Dumnezeu, sau nu? Sunt eu sincer în credinţa mea,

sau sunt doar un ipocrit, având doar pretenţia de a fi credincios?

2. Unde sunt eu? Sunt eu încă în stare neregenerată, sau sunt în stare de har? Sunt încă în

vechea rădăcină, în vechiul Adam; sau sunt înrădăcinat în Domnul Iisus Hristos? Sunt eu în

legământul faptelor care nu poate aduce asupra mea decât mânia lui Dumnezeu şi moartea

veşnică? Sau sunt în legământul harului, care aduce viaţa şi pacea? Evident, acesta este

primul lucru pe care ar trebuie să îl caute un om: o schimbare a stării spirituale, înainte de a

se putea petrece o schimbare a inimii. Trebuie să ajungem să fim sub o schimbare de

legământ, pentru a se putea produce o schimbare a stării noastre spirituale, pentru că inima

nouă şi duhul nou ne sunt promise în cadrul noului legământ.

Nu există nimic din aceste promisiuni în vechiul legământ. De aceea, omul trebuie să fie în

noul legământ înainte ca el să primească binecuvântările promise în noul legământ. El trebuie să fie

părtaş stării noului legământ, înainte de a primi o inimă potrivită noului legământ. Nici o milă, nici

o iertare, schimbare, convertire sau har nu poate veni din legământ, până când nu le vom căuta. De

aceea, dacă nu ştim unde ne aflăm, nu putem şti ce suntem; şi dacă nu ştim ce suntem, nu putem şti

ce ar trebui să fim, adică nişte creştini autentici, deplini. Dă-mi voie, atunci, să implor această

cercetare către cei care pretind că sunt creştini. Puneţi-vă la încercare inimile! “Pe voi înşivă

încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă” (2 Corinteni 13:5). Vă îndemn să

faceţi asta folosind cele mai convingătoare argumente.

1. Cercetaţi-vă, pentru că mulţi se bizuie pe o formă a evlaviei şi pe înfăţişarea exterioară

a religiozităţii, dar ei rămân în starea lor neregenerată. Mulţi sunt “ascultători” ai

Cuvântului, dar nu şi “împlinitori” ai lui, aşa încât îşi înşeală propriile suflete. Unii nici nu

îl ascultă, nici nu îl împlinesc; aceştia sunt păcătoşii profani. Unii îl şi aud, îl şi împlinesc,

iar aceştia sunt credincioşii adevăraţi. Unii aud Cuvântul, dar nu îl împlinesc, aceştia fiind

cei ipocriţi.

Cel care nesocoteşte poruncile, nu poate fi creştin adevărat, dar este posibil ca un om să le

împlinească, şi totuşi să nu fie un creştin adevărat. Cel care se încrede într-o pretenţie de

credinţă, ar trebui să ia aminte la Iuda, care a fost un ucenic, un apostol, un predicator al

NEVOIA DE CERCETARE

C A P I T O L U L 6


Matthew Mead

82

Cel care se încrede într-o

pretenţie de credinţă, ar

trebui să ia aminte la Iuda,

care a fost un ucenic, un

apostol, un predicator al

Evangheliei, unul care a scos

demonii, şi totuşi în final a

fost aruncat afară el însuşi.

Evangheliei, unul care a scos demonii, şi totuşi în final a fost aruncat afară el însuşi. “Iudeu

nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care

este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur

este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni,

ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).

2. Cercetaţi-vă, pentru că erorile în fundamentul credinţei sunt foarte periculoase. Dacă

fundamentul nu este cel corect, dacă fundaţia credinţei nu este aşezată în har în inimă, toate

pretenţiile ulterioare pe care le putem avea nu conduc la nimic. Casa care este construită cu

fundaţia pe nisip, şi poate sta în picioare pentru o vreme, totuşi când “a dat ploaia, au venit

şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost

mare” (Matei 7:27).

3. Cercetaţi-vă, pentru că sufletele voastre sunt capabile de

multe înşelătorii. Există multe lucruri care seamănă cu harul,

dar nu sunt har, aşa încât asemănarea cu harul înşeală şi ne

conduce la confuzii. Mulţi confundă darurile cu harul,

cunoaşterea comună cu cea mântuitoare, aşa încât mulţi oameni

pot avea daruri măreţe dar fără har, cunoaştere extraordinară,

dar nu-L au pe Iisus Hristos.

Unii confundă harul comun cu harul mântuitor, încât omul

poate să creadă toate adevărurile Evangheliei, toate

promisiunile ei, toate ameninţările ei, toate doctrinele ca fiind

adevărate, şi totuşi să piară din lipsa harului mântuitor.

Alţii confundă moralitate şi înfrânarea cu evlavia şi harul regenerator, aşa încât este foarte

obişnuit ca ei să îşi înfrâneze păcatele foarte mult, dar să rămână cu inima neînnoită.

Unii sunt înşelaţi printr-o lucrare făcută pe jumătate, confundând convingerea cu

convertirea, reformarea cu regenerarea. Sunt mulţi oameni de tip “sirenă”. Sau, ca în

imaginea lui Nebucadneţar, cu capul de aur, dar picioarele de argilă. Diavolul trişează pe

cei mai mulţi oameni printr-o sinecdocă, echivalând o parte cu întregul, ascultarea parţială

de anumite porunci cu ascultarea universală, de toate poruncile. Înşelătoriile lui satan

asupra sufletelor sunt nenumărate, şi ele vin din lipsa cercetării de sine. De aceea, este

necesar să ne cercetăm starea spirituală, ca să nu confundăm umbra cu obiectul.

4. Cercetaţi-vă, pentru că satan vă va încerca din când în când. El ne va cerne şi ne va izbi

de pământ, şi dacă acum noi stăm pe o siguranţă fără fundament, vom sfârşi într-o disperare

fără mângâiere. Dumnezeu Însuşi ne va cerceta şi ne va pune la încercare în special în Ziua

Judecăţii. Şi cine ar putea rezista acelei cercetări, dacă aici pe pământ nu îşi cercetează

niciodată propria inimă?

5. Cercetaţi-vă, căci oricare ar fi starea spirituală a unui om, fie că este creştin pe deplin

sau nu, fie că are fundament sănătos sau nu, cercetarea propriei inimi rămâne un lucru

bun de făcut. Dacă îşi va găsi inima într-o stare bună, cu fundamentul spiritual sănătos şi

corect, aceste lucruri vor fi prilejuri de bucurie pentru el. Dar dacă îşi va găsi inima ruinată,

şi fundamentul spiritual fals şi bolnav, această descoperire poate să îl conducă la

regenerare. Dacă un om are o anume boală, şi el ştie asta, poate fi trimis la doctor la timp,

dar cât de tragic ar fi ca boala să fie descoperită prea târziu ca să mai poată fi aplicat vreun

tratament? Tot aşa este pentru un om să fie lipsit de har şi să descopere acest lucru prea

târziu, dar el să creadă despre el că este creştin, când nu este, şi să gândească că este pe

drumul bun către Rai, pe când el este pe drumul către iad, şi să nu afle toate acestea decât

când patul de moarte sau Ziua Judecăţii îi vor zdrobi aceste convingeri. Ar fi cea mai

mizerabilă şi irecuperabilă situaţie.


Matthew Mead

83

Acestea sunt motivele pentru care vă îndemn la cercetarea stării voastre spirituale. O, fie ca

Dumnezeu să ne ajute să facem această lucrare atât de necesară!

ÎNTREBARE. Vei spune, “Dar pot cum să ajung să ştiu dacă sunt un creştin adevărat sau doar

un “aproape creştin”? Dacă sunt oameni care pot merge atât de departe în religiozitate, şi totuşi să

rateze cerul, cum ar trebui să ştiu dacă am un fundament spiritual corect, dacă sunt un creştin

autentic?”

RĂSPUNSUL NR. 1. Creştinul se uneşte cu Hristos şi acceptă pe Hristos în termenii

Evangheliei. Unirea adevărată cu Hristos dă naştere unui creştin adevărat. Mulţi se apropie de

Hristos, dar ei vor să Îl accepte în termenii lor, nu aşa cum Îl oferă Dumnezeu. Condiţiile în care

Dumnezeu Îl oferă pe Domnul Hristos în Evanghelie sunt ca noi să acceptăm un Hristos zdrobit cu

o inimă zdrobită, şi totuşi un Hristos complet cu o inimă întreagă. Un Hristos zdrobit cu o inimă

zdrobită, ca semn al umilinţei, şi un Hristos complet cu o inimă întreagă, ca semn al sincerităţii

noastre. Un Hristos zdrobit respectă suferinţele Lui pentru păcate. O inimă zdrobită respectă felul

cum noi simţim păcatul. Un Hristos complet include toate calităţile Lui. O inimă întreagă include

toate facultăţile ei. Hristos este Rege, Preot, Profet şi Mediator. Fără una din aceste calităţi, nu se

poate face lucrarea de mântuire. Ca Preot, El ne răscumpără, ca Profet, ne învaţă, ca Rege, ne

sfinţeşte şi ne mântuieşte. De aceea, apostolul Pavel spune: “El a fost făcut de Dumnezeu pentru

noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Neprihănirea şi

răscumpărarea curg din El, ca şi Preot, înţelepciunea, din El ca Profet, sfinţirea, din El ca Rege.

Mulţi Îl îmbrăţişează pe Hristos ca Preot, dar ei nu Îl au şi ca Rege şi Profet. Lor le place să

aibă din neprihănirea Lui, dar să nu fie părtaşi şi sfinţeniei Lui. Ar vrea să fie răscumpăraţi de El,

dar nu să se supună Lui. Ar vrea să fie mântuiţi prin sângele Lui, dar nu şi să se supună puterii Lui.

Multora le plac privilegiile Evangheliei, dar nu şi poruncile acesteia. Cu toată apropierea lor de

Hristos, aceşti oameni nu sunt decât “aproape creştini”, pentru că ei vor să îşi rezolve veşnicia după

condiţiile lor, nu ale lui Dumnezeu. Calităţile lui Hristos pot fi distinse, dar ele nu pot fi niciodată

separate. Însă creştinul adevărat Îl are pe Hristos cu toate calităţile Lui, şi el se contopeşte nu doar

cu Iisus, ci cu Domnul Iisus. El spune ca şi Toma: “Domnul meu, şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).

El nu doar crede în meritele morţii lui Hristos, ci se şi conformează modului Său de viaţă. După

cum crede în El, tot aşa şi trăieşte faţă de El. Îl are pe Hristos atât pentru înţelepciunea Lui, ci şi

pentru neprihănirea Lui, pentru sfinţirea dată de El cât şi pentru răscumpărarea făcută de El.

RĂSPUNSUL NR. 2. Creştinul autentic are parte de o lucrare profundă a harului şi sfinţirea este

adusă în inima lui ca un izvor de fapte bune. Regenerarea este în cazul lui o schimbare totală:

“Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Este o lucrare

perfectă, afectează toate componentele vieţii, chiar dacă nu pe toate în aceeaşi proporţie. Oamenii

fireşti fac tot felul de fapte bune, dar ei le fac dintr-o inimă nesfinţită, şi asta ruinează totul. Un

petec nou de haină nu se potriveşte niciodată la o haină veche, în final stricând totul. Când inima

unui om este înnoită profund prin har, când mintea lui este iluminată în sensul mântuirii, când

conştiinţa este convinsă în profunzime de păcat, când voinţa este smerită şi supusă, când

sentimentele sunt înălţate şi sfinţite în sens spiritual, şi când mintea, voinţa, conştiinţa şi

sentimentele, toate se unesc pentru a ajuta la faptele poruncite, atunci acel om este un creştin pe

deplin.

RĂSPUNSUL NR. 3. Acela care este creştin adevărat este atent atât la modalitatea cât şi la

substanţa faptelor lui. Nu doar la faptul că le face, ci şi la cum le face. El ştie că privilegiile

creştinului stau în adjective, dar faptele lui în adverbe: nu poate fi doar “bun” ci şi “bine”, adică

bine făcut.

Cel care este “aproape creştin” eşuează, pentru că deşi el face aceleaşi fapte bune ca şi alţii, nu

le face în acelaşi fel; deşi nu uită substanţa, ratează circumstanţa. Când se roagă, nu se uită la

credinţă şi la fervenţa în rugăciune. Când ascultă, el nu ţine cont de regula lui Hristos – “cine are


Matthew Mead

84

Fără sinceritate, nici un om

nu poate fi creştin, indiferent

ce face el în împlinirea

poruncilor ce vin din

Evanghelie.

urechi de auzit, să audă”; când se supune, nu o face din inimă. De aceea, el ratează în tot ceea ce

face, şi oricare din aceste defecte despoaie faptele lui de orice bine.

RĂSPUNSUL NR. 4. Creştinul autentic se cunoaşte după sinceritatea sa în toate performanţele

sale spirituale. Fără sinceritate, nici un om nu poate fi creştin, indiferent ce face el în împlinirea

poruncilor ce vin din Evanghelie. Cel “aproape creştin” eşuează în acestea, pentru că deşi el este

bogat în fapte bune, se roagă mult, ascultă mult, se supune mult, totuşi face toate acestea ca un

ipocrit.

RĂSPUNSUL NR. 5. Creştinul adevărat are o reflectare în interiorul său la legea din exterior.

Există o corespondenţă între Cuvântul lui Dumnezeu şi voinţa creştinului. Inima lui este

transcrierea Legii – aceeaşi sfinţenie care este poruncită în Cuvânt, este implantată în inimă;

aceeaşi conformitate cu Hristos, care este impusă prin Cuvântul lui Dumnezeu, este adusă în suflet

prin Duhul Sfânt; aceeaşi ascultare pe care Cuvântul o cere de la el,

Domnul îl face capabil să o împlinească, prin harul Său revărsat asupra

lui. Acest lucru este promis în noul legământ: “Voi pune Legea Mea

înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33). Scrierea Legii

Sale în noi nu este altceva decât lucrarea Sa de har şi sfinţire în noi, pe

care Legea o poruncea şi o cerea de la noi.

În cadrul vechiului legământ, Dumnezeu a scris Legea Sa pe table

de piatră, nu în inimi. De aceea, deşi Dumnezeu le-a scris, totuşi ei le-

au încălcat. Dar în noul legământ, Dumnezeu a făcut table noi, nu de

piatră, ci tablele inimii; El a scris legile Sale acolo, astfel încât ele să

fie în interior, corespondente Legii din exteriorul inimii. Aşa este un adevărat creştin, astfel încât el

va spune, după cum Domnul nostru Iisus Hristos a spus profetic: “vreau să fac voia Ta,

Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40:8). Fiecare credincios are o

lumină în interiorul lui, nu pentru a-l ghida în dezgust şi desconsiderare, ci în a preţui şi a umbla în

lumină. Cuvântul îi porunceşte să umble în lumină, iar lumina îl dirijează să umble potrivit

Cuvântului. Mai mult, odată cu semănarea Legii în inimă, ascultarea şi conformarea cu Dumnezeu

devin alegerea şi încântarea sufletului, pentru că sfinţenia reprezintă natura noii creaţii, aşa încât

dacă n-ar exista Scriptura, n-ar fi Biblia care să îl călăuzească, el tot ar fi sfânt, pentru că a primit

“har după har” (Ioan 1:16). În interiorul lui există un har ca răspuns la Cuvântul harului din

exterior. Cel “aproape creştin” este străin de această Lege a lui Dumnezeu pusă în interior. El ar

putea să manifeste o conformitate parţială faţă de Cuvânt în lucrurile exterioare, dar nu poate

manifesta o reflectare a Cuvântului în constituţia sa interioară.

RĂSPUNSUL NR. 6. Creştinul adevărat este mult implicat în fapte bune şi totuşi mult deasupra

acestora: mult în ele, cu privire la împlinirea lor, şi mult deasupra lor, în ce priveşte dependenţa de

Domnul; mult în ascultare, dar mult mai mult în credinţă. El trăieşte în ascultare, dar nu pe baza

ascultării sale, ci pe baza lui Hristos şi a neprihănirii Lui. Cel “aproape creştin” eşuează în această

privinţă. El este mult implicat în fapte bune, dar nu este deasupra lor, ci se bizuie pe ele; el se

munceşte pentru a-şi clădi această încredere, şi se încrede în ceea ce înfăptuieşte. El nu poate

ajunge să creadă şi să se supună în acelaşi timp; dacă crede, atunci se gândeşte că el nu are nevoie

de supunere, aşa că o leapădă; dacă se munceşte mult să fie supus, atunci leapădă credinţa, pentru

că gândeşte că nu are nevoie de ea. El nu poate spune ca şi David: “Eu nădăjduiesc în mântuirea

Ta, Doamne, şi împlinesc poruncile Tale” (Psalmul 119:166). Cu cât un om este mai mult implicat

în fapte bune, şi în acelaşi timp deasupra acestora; cu cât împlineşte mai mult poruncile şi în

acelaşi timp este şi mai credincios, cu atâta el este mai sigur un creştin adevărat.

RĂSPUNSUL NR. 7. Cel care este un creştin deplin este universal în ascultarea lui. El nu

împlineşte o poruncă şi o neglijează pe alta, face o faptă bună şi refuză o alta, ci are un respect egal

faţă de toate poruncile, se străduieşte să abandoneze orice păcat şi iubeşte toate îndatoririle

creştine.


Matthew Mead

85

Cel “aproape creştin” eşuează în această privinţă, ascultarea sa fiind parţială, porţionată; dacă

împlineşte o poruncă, încalcă o alta. El este mult implicat în împlinirea îndatoririlor care crucifică

cel mai puţin poftele sale, dar pe acelea care pot face acest lucru, el le lasă deoparte.

Fariseii posteau, se rugau şi dădeau zeciuială, dar ei nu dădeau deoparte lăcomia lor, oprimarea

altora; ei pustiau casele văduvelor şi se purtau ca nişte străini cu părinţii lor.

RĂSPUNSUL NR. 8. Creştinul autentic face din slava lui Dumnezeu scopul suprem al întregii

lui trăiri. Dacă se roagă, sau ascultă, sau dăruieşte, sau posteşte, se pocăieşte sau se supune, slava

lui Dumnezeu este principalul lui obiectiv în toate acestea. Este adevărat, el poate urmări şi alt scop

la capătul lucrărilor lui, dar Dumnezeu este scopul de bază. După cum toiagul lui Moise a înghiţit

toiagurile vrăjitorilor egipteni, tot aşa slava lui Dumnezeu este ţelul ultim, şi aceasta trece peste

toate celelalte ţeluri. Cel “aproape creştin” eşuează şi în acest lucru, scopurile lui fiind egoiste şi

murdare. Dumnezeu ar putea fi la un capăt al intenţiilor lui, dar eul lui este la celălalt capăt, şi

pentru că el nu şi-a mortificat niciodată eul, nu poate avea nici un scop final mai înalt decât sinele.

Aşadar, cercetaţi-vă pe voi înşivă utilizând aceste caracteristici, puneţi-vă la încercare propriul

suflet. Ai venit tu la Hristos în termenii Evangheliei? Este harul din inima ta fundamentul trăirii

tale? Eşti tu atent atât la maniera cât şi la substanţa îndatoririlor tale de credinţă? Faci tu totul cu

sinceritate? Există o corespondenţă în interiorul tău la Legea din exterior? Atunci când eşti cel mai

implicat în facerea faptelor bune, te situezi deasupra lor? Este ascultarea ta universală? În ultimul

rând, este slava lui Dumnezeu scopul tuturor lucrurilor pentru tine? Dacă da, atunci nu eşti un

“aproape creştin”, ci unul deplin.


Matthew Mead

86

, ia aminte să nu fii doar un “aproape creştin”. Un mare reproş adresat de Dumnezeu

împotriva lui Efraim a fost acela că “Efraim este o turtă, care n-a fost întoarsă” (Osea

7:8), altfel spus că este pe jumătate coaptă, nici crudă, nici prăjită, nici caldă, nici rece,

precum Laodicea: “Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”

(Apocalipsa 3:16). Dintre toate, aceasta este condiţia cea mai nefolositoare, neliniştitoare şi

disperat de periculoasă.

În primul rând, este total nefolositor să fii “aproape creştin” pentru că, eşuând în orice privinţă,

vom ajunge în mod sigur la ruină, ca şi cum n-am fi căutat să ajungem în cer niciodată. A fi

“aproape convertit” nu aduce nici un avantaj sufletului, pentru că puţinul care ne lipseşte ne

împiedică să căpătăm beneficiul tuturor celorlalte sforţări şi succese religioase. Nu este de nici un

folos să abandonezi un păcat sau altul, dacă nu le părăseşti pe toate. Irod îl asculta cu plăcere pe

Ioan Botezătorul, şi a pus în aplicare multe lucruri, dar a păstrat-o pe Irodiada, şi acest lucru l-a

condus la ruină. Iuda a împlinit multe porunci, s-a rugat mult, a mărturisit mult, şi cu toate acestea

lăcomia lui a jefuit toate acestea. Un singur păcat l-a ruinat pe tânărul bogat, care ţinuse toate

poruncile, cu excepţia uneia. Astfel, cel care “păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură

poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Aşadar, cel care trăieşte intenţionat, voit, chiar şi

într-un singur păcat, aduce asupra sufletului lui vina încălcării întregii Legi a lui Dumnezeu, şi asta

din două motive:

1. Pentru că manifestă aceeaşi sfidare faţă de autoritatea lui Dumnezeu indiferent dacă

încalcă una sau toate poruncile Lui.

2. Prin faptul că se complace în încălcarea oricăreia dintre porunci, el arată că nu-i pasă în

ascultarea şi conştiinţa lui de nici una din porunci înaintea lui Dumnezeu. Pentru că

Dumnezeu urăşte păcatul ca păcat, El urăşte toate păcatele, iar acela care ascultă de porunci

ca răspuns la voia lui Dumnezeu, ascultă de toate poruncile. Şi din această cauză, cel mai

mărunt dintre păcate, atunci când este practicat cu voinţă, intenţionat, răpeşte toate

beneficiile întregii noastre ascultări şi pune sufletul sub întreaga mânie a lui Dumnezeu.

Este suficient un singur orificiu într-un vapor ca el să se scufunde, chiar dacă vaporul este

izolat în orice alt loc. Ghedeon a avut 70 de fii, dar unul singur nelegitim i-a distrus pe toţi

ceilalţi. La fel, un singur păcat fură toată ascultarea noastră, o singură poftă care ne este

dragă inimii fură întreaga noastră mărturie de credinţă.

În al doilea rând, este neliniştitor din următoarele 3 motive:

1. Fiindcă un astfel de om este urât de Dumnezeu şi de oameni. Lumea îl urăşte din cauza

mărturiei lui, iar Dumnezeu îl detestă din cauza disimulării lui. Lumea îl urăşte pentru că el

pare că este o persoană bună, iar Dumnezeu îl detestă pentru că el doar pare o astfel de

persoană. Nici o persoană nu este mai urâtă de Dumnezeu decât cel “aproape creştin”: “O,

dacă ai fi rece sau în clocot” (Apocalipsa 3:15). Ori creştin pe deplin, ori deloc. “Dar,

fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa

3:16). Ce expresie dezgustătoare foloseşte aici Dumnezeu, pentru a arăta ce repulsie are

împotriva creştinilor căldicei! Cât de neliniştitoare trebuie atunci să fie condiţia spirituală a

acelui om care este detestat atât de Dumnezeu cât şi de oameni!

2. Este neliniştitor în ceea ce priveşte necazurile. Fiindcă a fi un “aproape creştin” îţi va

aduce necazuri, dar nu te va conduce niciodată prin acestea. În Matei. 13:20-21, ni se

O

O SERIOASĂ ATENŢIONARE

C A P I T O L U L 7


Matthew Mead

87

Şi ar fi foarte trist să pieri

deşi speri să ajungi în Rai, să

mergi în iad de lângă porţile

slavei, să ajungi chiar la uşă,

dar să îţi fie închisă în nas.

spune: “Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată

cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o

prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el”.

Şi sunt 4 lucruri care trebuie observate în aceste cuvinte:

a. Că locul stâncos poate primi Cuvântul cu bucurie.

b. Că el poate să ţină mărturia Cuvântului până la o vreme.

c. Că mărturia lui îl expune la necazuri, întrucât persecuţia soseşte din cauza Cuvântului.

d. Că aceste necazuri îl vor conduce la a cădea în apostazie din mărturisirea lui, întrucât

ofensa este, în Luca 8:13, denumită cădere de la credinţă: “cred până la o vreme, iar când

vine ispita, cad”.

Aş concluziona că o mărturisire sau pretenţie de credinţă îl poate expune pe un om la multe

necazuri, poate la fel de mult ca şi puterea evlaviei, dar în lipsa puterii sfinţeniei, nimic nu

susţine pe acel om în timpul necazurilor. Lumea urăşte evlavia,

şi de aceea o persecută. Celui “aproape creştin” îi lipseşte

substanţa, fondul, şi de aceea nu poate rezista necazurilor.

Aşadar, această situaţie trebuie să fie foarte neliniştitoare,

pentru că dacă eu pretind a fi credincios, sunt pasibil de

necazuri, dar dacă nu practic această mărturisire, este imposibil

să rezist necazurilor.

3. Este neliniştitor în ceea ce priveşte înşelătoria falselor

speranţe pe care le aduce. A fi înşelat de speranţele noastre va

cauza amărăciune şi ruşine. Cel care este un “aproape creştin”,

speră să ajungă în Rai, dar până când el nu va fi un creştin adevărat, nu va putea ajunge

acolo niciodată. Şi ar fi foarte trist să pieri deşi speri să ajungi în Rai, să mergi în iad de

lângă porţile slavei, să ajungi chiar la uşă, dar să îţi fie închisă în nas, după cum s-a

întâmplat cu cele 5 fecioare neînţelepte. Ar fi trist să mori în sălbăticie, având totuşi în raza

vizuală ţara promisă, pe malul Iordanului, să vii în goana promisiunii, şi totuşi să ratezi

ţinta, să te scufunzi în apropierea portului. O, cât de neliniştitoare este o astfel de soartă!

4. Este extrem de neliniştitor şi foarte nefolositor să fii “aproape creştin”, şi acest lucru este

disperat de periculos, întrucât:

a. Aceasta împiedică adevărata lucrare de convertire. Un om care este într-o rebeliune şi

vrăjmăşie deschisă împotriva credinţei se află într-o stare mai potrivită pentru convertire

decât acela care este îmbibat în formalismul religios. Această concluzie reiese din pilda

celor doi fii, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a prezentat-o cărturarilor şi a fariseilor:

“Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi, şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează

în via mea!” ,Nu vreau,” i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, şi s-a dus. S-a dus şi la

celălalt, şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus”

(Matei 21:28-30). Primul îl reprezintă pe păcătosul carnal, deschis, aşa cum este denumit de

către Cuvânt, care refuză să se supună, dar după aceea se pocăieşte, şi crede. Cel de-al

doilea îl reprezintă pe pretinsul credincios, care se laudă mult, dar pune în practică puţin.

Observaţi ce aplicaţie face Hristos acestei pilde: “Adevărat vă spun că vameşii şi curvele

merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21:31).

Având aceasta în vedere, ar fi mai bine să nu fii deloc creştin, decât să fii “aproape creştin”,

întrucât aceasta din urmă se opune lucrării de convertire mai mult decât cealaltă. De aceea,

este mai bine să fii un păcătos fără vreo pretenţie de sfinţenie decât să fii un “aproape

creştin” fără convertire, căci primul se poate bizui mai mult pe o schimbare interioară, pe

când al doilea se bazează doar pe una exterioară. Domnul nostru Iisus Hristos îi spune


Matthew Mead

88

cărturarului: “Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12:34), dar acestuia

nu i-ar place niciodată să ajungă acolo. Nimeni nu va fi mai departe de Împărăţia lui

Dumnezeu decât acela care “nu este departe” de ea. De exemplu, când un singur păcat

desparte sufletul de Hristos, acel suflet nu este departe de El, şi când sufletul se bazează pe

apropierea lui de Hristos, şi nu renunţă la o singură poftă, ci crede că situaţia lui este sigură,

cine poate fi mai departe de Împărăţia lui Dumnezeu decât acest fel de om? De aceea,

Domnul Iisus Hristos îi răspunde tânărului bogat: “Îţi lipseşte un lucru” (Marcu 10:21).

Acel tânăr era foarte aproape de Rai, foarte aproape de a fi creştin adevărat, foarte aproape

de a fi mântuit, pentru că el I-a spus lui Hristos că ţinuse toate poruncile. Îi lipsea însă un

singur lucru, doar unul, însă era unul foarte mare. Era mai important decât toate celelalte

lucruri pe care el le avea deja, pentru că era unul necesar; era o nouă inimă, o lucrare a

harului în sufletul său, o schimbare a stării sale spirituale, o inimă separată de lume. Acesta

era acel un singur lucru care îi lipsea tânărului bogat, iar el era pe drumul pieirii cu toate

celelalte performanţe ale sale.

b. Această condiţie este atât de asemănătoare cu starea de har, încât este foarte uşor şi

comun să se confunde una cu cealaltă, fiind foarte periculoasă orice confuzie cu privire la

har, pentru că pe o astfel de confuzie îşi poate pune baza un om ca şi cum ar fi vorba despre

har. Adesea formalismul locuieşte la următoarea uşă faţă de sinceritate, şi deseori ele se

aseamănă, aşa încât cele două case pot fi uşor confundate, iar unii oameni pot să se aşeze în

locuinţa formalismului şi să nu mai găsească calea de ieşire din ea.

Ceea ce spunea cineva despre înţelepciune (mulţi ar fi putut fi înţelepţi, dacă nu se

considerau ei înşişi înţelepţi când de altfel se aflau în altă situaţie), aş putea spune eu despre

har – mulţi falşi credincioşi ar fi putut fi creştini sinceri, dacă nu ar fi confundat pretenţia

lor de a fi convertiţi, şi faptele lor, cu harul, şi dacă nu s-ar fi bizuit pe acestea pe când

sinceritatea lor a fost de fapt ipocrizie.

A pretinde că ai parte de har când nu se întâmplă acest lucru denotă un anumit grad de

blasfemie. Acest lucru reiese din Apocalipsa 2:9, care spune: “Ştiu … batjocurile din partea celor

ce zic că sunt Iudei şi nu sunt”. De la această frază se pot face o multitudine de aplicaţii. Grotius şi

Paraeus nu şi-au bizuit blasfemia lor pe pretenţia de a fi Iudei, deşi ei nu erau, ci se sprijină pe

acuzaţiile pe care iudeii le aruncau asupra lui Hristos, acuzându-L de impostură, înşelăciune, că are

demon etc. Thomas Brightman vede lucrurile altfel şi spune că aceasta a fost blasfemia acestor

evrei, anume că ei reţinuseră acea modalitate de închinare ce fusese abrogată, şi au păstrat acele

ritualuri şi ceremonii pe care Iisus Hristos le abolise şi le ţintuise pe crucea Sa, aşa încât ei au

respins slava lui Hristos şi au negat venirea Lui. Dar eu cred că blasfemia acestor iudei stă în faptul

că ei credeau că erau iudei, şi de fapt nu erau. Un iudeu nu trebuie luat literal şi în sens strict, ca şi

cum ar fi un descendent direct din Avraam, ci este acela care e un credincios în sens metonimic,

unul care este sămânţa spirituală a lui Avraam: “Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru”

(Romani 2:29). De aceea, Hristos numeşte blasfemie când un om spune că este iudeu, deşi nu este,

şi când unul pretinde un interes în a-L avea pe Hristos, dar adevărul este altul, sau a spune că el are

parte de har, dar lui îi lipseşte harul cu desăvârşire.

Dar de ce numeşte Hristos asta drept o blasfemie? Aceasta este ipocrizie, cum dar ar putea fi

numită blasfemie? Pentru că acel om blasfemiază la adresa atributului suprem al omniscienţei lui

Dumnezeu, implicit negând faptul că Dumnezeu vede şi cunoaşte inimile şi gândurile noastre.

Fiindcă dacă un om a crezut în omniscienţa lui Dumnezeu, că El cercetează inima şi vede şi

cunoaşte totul în interiorul omului, el n-ar îndrăzni să se bizuie pe o pretenţie de evlavie lipsită de

har. De aceea, aceasta este o blasfemie la adresa lui Hristos.

În al treilea rând, este un lucru periculos să fii un “aproape creştin”, din cauză că aceasta

linişteşte şi reduce la tăcere conştiinţa. Este un lucru foarte periculos să linişteşti conştiinţa cu

orice altceva decât cu sângele lui Hristos, şi este rău să faci pace cu ea până când Hristos nu

declară această pace. Nimic nu poate face pace cu adevărat conştiinţei decât ceea ce poate face


Matthew Mead

89

Este un lucru foarte

periculos să linişteşti

conştiinţa cu orice altceva

decât cu sângele lui Hristos,

şi este rău să faci pace cu ea

până când Hristos nu

declară această pace.

pace cu Dumnezeu, şi acest singur lucru este sângele Domnului Iisus Hristos. Cel “aproape creştin”

îşi linişteşte conştiinţa, dar nu cu sângele lui Hristos; el nu are o pace care curge din lucrarea de

răscumpărare făcută de Hristos, ci o pace care vine dintr-o pretenţie formală a religiozităţii, nu o

pace dată de Hristos, ci o pace produsă de sine. El îşi duce la tăcere şi îşi înfrânează conştiinţa

folosind o formă a evlaviei, şi astfel îşi creează o pace lipsită de acţiune, o pace care îi distruge

sufletul. El cade în adormire într-un mormânt al faptelor religioase, apoi nu mai are o şansă dintr-o

mie să se trezească din această adormire până când vine moartea şi judecata.

Ah, fraţii mei, este mai bine să nu îţi linişteşti niciodată conştiinţa decât să o reduci la tăcere

altfel decât prin “sângele stropirii” (Evrei 12:24). O conştiinţă bună dar neliniştită este un prilej de

mâhnire pentru cei sfinţi, dar o conştiinţă rea şi tăcută este cea mai mare judecată pentru cei

păcătoşi.

Este de asemenea periculos să fii “aproape creştin” şi în ce priveşte păcatul de neiertat. Este

vorba despre păcatul împotriva Duhului Sfânt, păcatul despre care Scriptura spune că “nu va fi

iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12:32). Numai cei care sunt “aproape creştini”

sunt capabili de un astfel de păcat. Un credincios adevărat nu poate

păcătui în acest fel, pentru că lucrarea harului din inima lui, acea

sămânţă a lui Dumnezeu care locuieşte în el, îl păstrează sigur de acest

păcat.

Păcătosul profan, ignorant, deschis, nu poate păcătui astfel, căci

deşi el trăieşte zi de zi şi ceas de ceas în păcat, el nu poate să

păcătuiască astfel, căci pentru asta trebuie să existe o oarecare minte

iluminată. Orice păcătos, expus Evangheliei, păcătuieşte în special

împotriva Duhului Sfânt, împotriva lucrărilor Duhului, pentru că el se

împotriveşte Acestuia; dar totuşi nu acesta este păcatul împotriva

Duhului Sfânt despre care vorbeşte Biblia aici.

Pentru săvârşirea acestui păcat, trebuie îndeplinite 3 condiţii.

Prima, că acest păcat este făcut cu intenţie. “Dacă păcătuim cu voia, după ce am primit

cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26).

A doua, că trebuie să fie făcut împotriva luminii şi convingerii, după primirea cunoştinţei

adevărului.

A treia, că trebuie să fie făcut cu o răutate premeditată.

Observaţi aceste 3 ingrediente în păcatul fariseilor, din Matei 12:22. Hristos vindecă pe acel

posedat de demoni, făcând o lucrare extraordinară, de care toţi oamenii au rămas uimiţi, după cum

arată versetul 23. Dar ce spun fariseii? Iată versetul 24 ce spune: “Omul acesta nu scoate dracii

decât cu Beelzebul, domnul dracilor”. Este clar că acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt,

pentru că este limpede că a fost făcut cu intenţie, împotriva cunoştinţei adevărului şi cu răutate

premeditată. Lor le era clar că El era Fiul lui Dumnezeu şi că această lucrare era una a Duhului lui

Dumnezeu în El, însă cu toate acestea ei spuneau că este o lucrare demonică! Pentru aceasta,

Hristos îi acuză de păcăt împotriva Duhului Sfânt (versetele 31 şi 32). Fariseii erau o categorie de

oameni cu mari pretenţii religioase, de unde trag această concluzie că un astfel de om poate face

acest păcat, nu păcătosul deschis, carnal, şi nici credinciosul adevărat. Nu cel păcătos, pentru că el

nu are nici lumină, nici har. Nu cel credincios, pentru că el are atât lumina adevărului, cât şi harul.

Ci falsul credincios, pentru că el are lumină, dar nu are har. Astfel, este un mare pericol să fii

“aproape creştin”, căci ai fi pasibil de acest groaznic păcat de neiertat.

A fi “aproape creştin” te expune de asemenea la pericolul apostaziei. Cel care nu capătă nimic

bun de pe urma umblării lui pe căile lui Dumnezeu va renunţa curând şi va abandona aceste căi.

Acest lucru reiese din Osea 14:9, care spune: “Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri!


Matthew Mead

90

O, nevoieşte-te să fii un creştin

adevărat, să mergi mai departe

decât cei “aproape creştini”, care

merg departe, şi totuşi ratează ţinta!

Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar

cei răzvrătiţi cad pe ele”.

“Cei drepţi umblă pe ele”. Cel a cărui inimă este înnoită şi îndreptăţită înaintea lui Dumnezeu,

acela va ţine aproape de Dumnezeu, pe căile Lui. “Dar cei răzvrătiţi cad pe ele”. În evreieşte,

cuvântul folosit este peshangim, fiind un cuvânt care semnifică “a ocoli”, aşa încât am putea citi

acest pasaj astfel: “Căci căile Domnului sunt drepte, şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei cei răzvrătiţi

(adică ipocriţi) le ocolesc”.

O inimă necurată nu se va păstra timp îndelungat pe căile lui Dumnezeu: “Ioan era lumina,

care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui” (Ioan 5:35).

“Pentru câtăva vreme” – o oră, o perioadă scurtă, şi apoi l-au părăsit. Iov pune o întrebare

interesantă în ce priveşte pe cel ipocrit: “Este Cel Atotputernic desfătarea lui? Înalţă el în tot

timpul rugăciuni lui Dumnezeu?” (Iov 27:10).

El poate face multe lucruri, dar sunt două lucruri pe care el

nu le poate face: să facă din Dumnezeu desfătarea lui şi să

persevereze în toate timpurile şi în toate circumstanţele.

În final, el va fi un apostat, pentru că râia ipocriziei dă

naştere plăgii apostaziei. Fundamentul convertirii este durabil,

ferm, pe când mărturisirea celui lipsit de har este un teren

alunecos, un teren pe care se cade. Iulian, apostatul, a fost

iniţial Iulian, mărturisitorul. Ştiu că este posibil ca un

credincios să mai cadă, însă el se ridică din nou, pentru că “sub braţele Lui cele veşnice este un loc

de scăpare” (Deuteronom 33:27). Dar atunci când ipocritul cade, cine îl va ajuta să se ridice?

Solomon a spus: “vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”

(Eclesiastul 4:10). Aceasta este situaţia celor care sunt ignoranţi faţă de Hristos. De ce este vai de

el? Pentru că nu are pe nimeni care să îl ridice. Dacă Iisus Hristos nu îl ridică, cine altcineva ar

putea face asta? David a căzut şi a fost restaurat, pentru că a avut pe Cel care l-a ajutat, dar Iuda a

căzut şi a pierit, pentru că a fost singur.

A fi “aproape creştin” Îl provoacă pe Dumnezeu să aducă asupra ta judecăţi spirituale

groaznice.

Lipsa de conţinut este o judecată spirituală, şi a fi “aproape creştin” Îl provoacă pe Dumnezeu

să te abandoneze sărăciei spirituale. Când Hristos a descoperit acel smochin care avea frunze dar

nu şi fructe, El a pronunţat blestemul sărăciei asupra lui: “În veac să nu mai mănânce nimeni rod

din tine!” (Marcu 11:14). La fel este şi în Ezechiel 47:11, “Mlaştinile şi gropile ei nu se vor

vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării”.

Un duh de rătăcire este de asemenea o judecată tristă. Iată de ce aceasta poate fi judecata celui

“aproape creştin”, care primeşte adevărul, dar nu din dragoste pentru adevăr: “pentru că n-au

primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi; Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare

de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-10).

O altă judecată spirituală constă în a pierde fie lumina, fie vederea, fie învăţătura, fie ochii

pentru ea. Şi iată de ce o astfel de judecată este adresată celui “aproape creştin”: cel care nu îşi

trage foloase din lucrările lui Dumnezeu, Îl provoacă să Îşi retragă de la el fie lumina, fie vederea,

fie învăţătura din faţa ochilor lui, fie să îi lege ochii în faţa acestor învăţături.

A avea inima împietrită este la rândul ei o judecată groaznică, şi ştim că nici un ipocrit nu este

lipsit de o astfel de inimă de piatră.

Fraţii mei, este un lucru groaznic ca Dumnezeu să dea un om pe seama judecăţilor spirituale!

Cel “aproape creştin” Îl provoacă pe Dumnezeu să îl abandoneze pe mâna judecăţilor spirituale, şi


Matthew Mead

91

asta înseamnă că pentru cel “aproape creştin”, a ajunge într-o astfel de situaţie este un lucru foarte

periculos!

Starea de “aproape creştin” va agrava foarte mult condamnarea ta. Cu cât mai sus se înalţă un

om în faptele lui, cu atât mai jos cade el, dacă eşuează. Cel care cade de la uşa Raiului, va ajunge

în fundul gropii iadului; cel care a fost cel mai aproape de convertire, dar nu a experimentat-o, va

avea parte de cea mai mare condamnare când va fi judecat. Sentinţa împotriva cetăţii Capernaum o

va depăşi pe cea împotriva Sodomei, pentru că cetatea Capernaum s-a bucurat de mai multă milă

din partea lui Dumnezeu, a avut ocazia să-L cunoască mai mult, a pretins mai mult că-L are, şi

totuşi nu s-a îndreptat faţă de Dumnezeu. De aceea, pedeapsa ei va fi mai mare. Pe cât este mai

mare înălţarea, pe atâta va fi mai mare căderea; pe cât va este mai înaltă pretenţia de religiozitate,

pe atâta va fi condamnarea mai severă. Cel “aproape creştin” se rătăceşte cu felinarul în mână, el

piere în mijlocul multelor sale convingeri sale religioase. Iar aceste convingeri au ca sfârşit fie

convertirea adevărată, ca în cazul tuturor sfinţilor, fie condamnarea, ca în cazul tuturor ipocriţilor.

Cel mai dezavantajos teren de pe care oamenii pier este cel al rugăciunii, al auzirii Cuvântului, al

pretenţiei şi al convingerilor religioase lipsite de har.

Hai acum să concluzionăm asupra tuturor lucrurilor de mai sus.

Dacă a fi “aproape creştin” împiedică lucrarea adevărată de convertire, dacă este uşor să faci

confuzii cu privire la convertire, dacă implică un grad de blasfemie, dacă astfel se reduce la tăcere

conştiinţa, dacă te poate conduce până acolo încât să comiţi păcatul de neiertat, dacă prezintă riscul

căderii în apostazie, dacă Îl provoacă pe Dumnezeu să te abandoneze pe mâna judecăţilor

spirituale, şi dacă aceasta agravează foarte mult condamnarea ta, atunci în mod sigur a fi “aproape

creştin” este un lucru extrem de periculos!

O, nevoieşte-te să fii un creştin adevărat, să mergi mai departe decât cei “aproape creştini”,

care merg departe, şi totuşi ratează ţinta! Acesta este sfatul măreţ al Duhului Sfânt: “căutaţi cu atât

mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră” (2 Petru 1:10).


Matthew Mead

92

i nevoie de motive pentru a urgenta cercetarea descrisă anterior cu privire la starea ta

spirituală? Iată în continuare câteva consideraţii şi îndemnuri.

Îndemnul nr. 1. Aceasta este nu numai ceea ce ne porunceşte direct Dumnezeu, ci şi ceea ce

toate poruncile Lui tind să ne îndemne. Asemănarea perfectă a inimii şi vieţii cu Dumnezeu

reprezintă suma şi substanţa tuturor poruncilor atât din Vechiul şi Noul Testament. După cum

femeia aceea a fost de acord cu tăierea copilului în două, tot aşa satan este de acord cu o inimă

împărţită. El ar vrea să deţină dragostea şi sentimentele noastre împărţite între Hristos şi poftele

noastre, fiindcă el ştie că Hristos doreşte să Îl iubim neîmpărţit, cu tot ceea ce avem şi mai presus

de orice. Aşa că lui Dumnezeu îi dăm ori totul, ori nimic: “Fiule, dă-mi inima ta” (Proverbe

23:26). “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată

puterea ta” (Deuteronom 6:5). Priveşte în Scriptură şi vezi care este fundamentul pe care stai, şi

vei descoperi că Dumnezeu l-a fixat în perfecţiune. Dumnezeu a pus acest fundament pe credinţă.

Dumnezeu l-a mai fixat pe ascultare: “Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I

slujeşti” (Luca 4:8) şi “purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Filipeni 1:27).

Aşadar, acest “numai” este fixat de Dumnezeu pe două îndatoriri: a crede şi a fi supus, ambele

tinzând către perfecţionarea progresivă a stării tale de creştin. Deci, dacă Dumnezeu porunceşte,

noi să nu ne supunem? Poate exista vreun motiv mai înalt care să ne motiveze la ascultare decât

autoritatea măreţului Dumnezeu, a cărei voie este regula veşnică a neprihănirii? “Teme-te de

Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13)

Îndemnul nr. 2. Domnul Hristos este un Mântuitor complet, un Mijlocitor perfect şi deplin. El

nu Şi-a vărsat sângele pe jumătate, nu a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu şi nu a răscumpărat pe

păcătoşi pe jumătate. Nu, ci El a mers până la capăt în lucrarea Sa, a purtat toate păcatele noastre şi

a vărsat tot sângele Lui, a murit până la capăt, a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu pe deplin, a

răscumpărat pe păcătoşi pe deplin, şi acum este în cer, mijlocind până la capăt, fiind capabil să

mântuiască pe păcătoşi.

De asemenea, observăm că Domnul nostru Iisus Hristos, când a fost aici pe pământ, în trup, nu

a vindecat pe oameni pe jumătate, ci oricine a fost adus la El, a fost vindecat complet: “au adus la

El pe toţi bolnavii; bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi

câţi s-au atins, s-au vindecat” (Matei 14:35-36).

O, ce Medic minunat avem aici! Nimeni nu este ca El! El vindecă pe loc, fără greşeală şi

perfect!

El vindecă fără greşeală. Nimeni nu a venit la El vreodată pentru vindecare şi să plece fără

aceasta.

El vindecă pe loc. Imediat ce este atinsă haina Lui, pacientul este vindecat. Leprosul din Matei

8:3, a fost vindecat imediat. Cei doi orbi din Matei 10:34, îşi deschid ochii imediat.

El vindecă perfect: “Şi toţi câţi s-au atins, s-au vindecat”.

Am spus toate acestea pentru a arăta ce Mântuitor perfect şi complet este Iisus Hristos pentru

toţi păcătoşii care vin la El. Ei pot găsi vindecare în sângele Lui, virtute în neprihănirea Lui, şi

A

ÎNDEMNURI PENTRU TINE

C A P I T O L U L 8


Matthew Mead

93

Există un singur lucru de

care avem nevoie, şi acela

este harul Domnului Iisus

Hristos în inimile noastre. Ai

harul, ai totul; îţi lipseşte

harul, îţi lipseşte totul.

iertare de toate păcatele lor, oricare ar fi acestea. Iată: după cum Hristos a vindecat toate bolile

tuturor celor care au venit la El, atunci când a fost aici pe pământ, tot aşa El iartă toate păcatele şi

vindecă toate rănile tuturor sufletelor care vin la El, acum, când El este în Cer. El este un Mântuitor

complet. N-ar trebui şi noi să fim sfinţi în mod asemănător? Dacă El este un Răscumpărător deplin,

nu ar trebui ca şi noi să fim credincioşi pe deplin? Ce ruşine este să nu fim astfel!

Îndemnul nr. 3. Există suficiente lucruri în evlavie care să ne motiveze să fim creştini pe

deplin, fie că urmărim beneficiile, fie că urmărim mângâierea, căci harul le produce pe amândouă.

În primul rând, evlavia este un lucru benefic, şi acesta este un motiv convingător care devine

eficient pentru toţi. Câştigul este dumnezeul la care lumea se închină. Ce nu sunt în stare oamenii

să facă şi să sufere pentru câştig! Ce călătorii nu face omul pe uscat şi pe mare, prin vreme toridă şi

prin ger, alături de oameni cumsecade şi de nebuni, prin furtuni şi prin vreme senină, zi şi noapte,

şi toate acestea pentru câştig! Nu există chemare mai benefică decât aceea a evlaviei, fiind cel mai

profitabil efort la care ne putem angaja. “Evlavia este folositoare în orice privinţă” (1 Timotei 4:8).

Ea este un mare câştig. Dacă este urmărită îndeaproape, aduce cu ea cel mai mare câştig. Evident

că unii oameni sunt religioşi de dragul lumii, şi aceasta este religia

care nu aduce nici un câştig. Dar cei care sunt religioşi din motivaţii

evlavioase, ei sigur nu vor ajunge să piardă, dacă cerul şi pământul i-ar

putea recompensa cumva, fiindcă “întrucât ea [evlavia] are

făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).

O, cine n-ar vrea să fie creştin, când beneficiile evlaviei sunt atât

de mari! Mulţi oameni câştigă mult în chemarea lor lumească, dar

câştigul pe care îl are un adevărat credincios de pe urma unei singure

ore de comuniune cu Dumnezeu în Hristos, depăşeşte de departe tot

câştigul acestei lumi. “Blestemat să fie acel om care socoteşte câştigul

acestei lumi mai valoros decât cel al unei ore de comuniune cu Iisus

Hristos”, spunea nobilul marchiz Galeacius Caracciola. Nicăieri în Scriptură nu găsim scris că:

“Fericit este omul care găseşte argintul, şi omul care obţine aurul curat”. Acestea nu valorează

nimic prin comparaţie cu templul, căci ni se spune: “Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi

de omul care capătă pricepere! Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului,

şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul” (Proverbe 3:13). Prin înţelepciune vom înţelege

harul lui Hristos, iar Duhul lui Dumnezeu ne ajută în pătrunderea lui. “Iată, frica de Domnul,

aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere” (Iov 28:28).

Dintre toţi negustorii, cel care lucrează în această înţelepciune şi pricepere se va dovedi a fi cel

mai bogat om, căci un bob de evlavie valorează mai mult decât tot aurul din Ofir.

Nu există bogăţie precum aceea de a fi bogat în har, căci:

1. Aceasta este cea mai necesară bogăţie, altele nu într-atât. Aurul şi argintul nu sunt

necesare, căci putem fi fericiţi şi fără ele. Există un singur lucru de care avem nevoie, şi

acela este harul Domnului Iisus Hristos în inimile noastre. Ai harul, ai totul; îţi lipseşte

harul, îţi lipseşte totul.

2. Acesta este cel mai important câştig. Lucrurile acestei lumi reprezintă mai mult o umbră

decât lucruri reale. Plăcerea, lauda şi profitul sunt cuprinse în toate lucrurile acestei lumi, şi

de aceea ele sunt trinitatea omului carnal. Apostolul Ioan le denumeşte ca “pofta firii

pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16); acestea, spune el, sunt tot ce se

găseşte în lume. Şi dacă asta este tot ce se găseşte în lume, atunci ele sunt nimic, pentru că

ce este plăcerea decât vis şi deşertăciune? Ce este lauda, decât capriciu şi toane? Şi ce este

profitul, decât valoarea celui falimentar? “Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea şi nu mai este”

(Proverbe 23:5). Lucrurile lumii nu au în ele o esenţă sănătoasă, deşi oamenii carnali,

necugetaţi, spun contrariul. Harul însă este un lucru valoros, pentru că Domnul Hristos

spune: “ca să dau o adevărată moştenire celor ce mă iubesc, şi să le umplu visteriile”


Matthew Mead

94

(Proverbe 8:21). Harul este o realitate, în timp ce alte lucruri sunt numai aparenţă şi

închipuire.

3. Evlavia este cel mai sigur câştig. Câştigul lucrurilor lumeşti vine întotdeauna cu

dificultăţi, şi rareori el aduce siguranţă. Sufletul este adesea pus în pericol de dorinţa de a

căuta prea mult câştigurile lumeşti. Şi sunt mii de oameni care îşi amanetează, îşi pierd şi

îşi condamnă pe veşnicie sufletele lor preţioase, de dragul a puţin argint sau aur, care nu

sunt decât gunoaiele şi mizeria acestei lumi: “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată

lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Matei 8:36). Dar câştigul evlaviei este pentru totdeauna

sigur pentru suflet. Fără ea, sufletul este pierdut şi lipsit de mântuire. Un suflet lipsit de har

este într-o situaţie pierdută şi pieritoare: pericolul veşniciei nu este niciodată deasupra

noastră câtă vreme harul Domnului Iisus Hristos se află în posesia noastră.

4. Evlavia este cel mai durabil câştig. Fiind un câştig sigur, este şi durabil. Oamenii îşi

asumă mari riscuri pentru lucurile lumeşti, dar toate acestea sfârşesc în esenţă în

inceritudine. Multe astfel de aventuri durează mult şi aşteaptă îndelung, dar în final nu se

alege de ele decât dezamăgirea, căci cei implicaţi în ele seamănă mult, dar nu câştigă nimic.

Dar câştigul evlaviei este durabil, căci “cel ce seamănă neprihănirea are o adevărată

plată” (Proverbe 11:18).

Şi întrucât lucrurile acestei lumi sunt nesigure în a fi obţinute, ele sunt de asemenea

nesigure în a fi păstrate.

Dacă nu ne fură oamenii, ne vor fura moliile. Dacă nu ne ruinează hoţii, rugina o va face

sigur. Dacă rugina nu va acţiona, focul poate distruge toate comorile pământeşti dintr-o

clipă, după cum ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos, în Matei 6:19. Solomon arată lumea

aceasta folosind metafora aripilor: “bogăţia îşi face aripi, şi, ca vulturul, îşi ia zborul spre

ceruri” (Proverbe 23:5). Un om poate fi bogat astăzi, dar sărac precum Lazăr mâine. O, cât

de nesigure sunt toate lucrurile lumeşti! Dar adevărata comoară a harului este în inimă, şi

nu se poate pierde niciodată. Această comoară este în afara posibilităţii de obţinere de către

tâlhari. Cel care câştigă lumea, câştigă un lucru pe care nu îl poate păstra, dar cel care

câştigă harul, câştigă un lucru pe care nu îl poate pierde niciodată.

5. Câştigul evlaviei nu este doar pentru această lume, ci şi pentru veşnicie. Orice alt câştig

nu poate fi decât pentru această lume: bogăţiile, faima etc. sunt denumite lucrurile acestei

lumi, dar bogăţia evlaviei este superioară în viaţa veşnică, căci ea va fi alăturată de bucuria

prezenţei lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt, alături de sfinţi şi îngeri, în

slavă. Iată, acesta este câştigul evlaviei: de o astfel de cinste vor avea parte toţi sfinţii.

6. Câştigul evlaviei este unul durabil şi veşnic. Toate lucrurile acestei lumi sunt pieritoare:

plăceri pieritoare, onoruri pieritoare, câştiguri pieritoare şi mângâieri pieritoare: “nici o

bogăţie nu ţine veşnic” (Proverbe 27:24). Iov a spus: “Ai ajuns tu până la cămările

zăpezii?” (Iov 38:22). Despre aceste cuvinte, Grigorie a spus că toate comorile lumeşti sunt

comori ale zăpezii. Ce eforturi fac copiii pentru a forma un bulgăre de zăpadă, care totuşi

pus sub căldura soarelui se topeşte imediat, risipindu-se! Iată de ce comorile oamenilor

lumeşti nu sunt decât ca nişte comori de zăpadă. Când vin moartea şi judecata, ele se

topesc, şi se risipesc. “În ziua mâniei, bogăţia nu slujeşte la nimic; dar neprihănirea

izbăveşte de la moarte” (Proverbe 11:4).

Iată aici marele avantaj al evlaviei. Astfel că dacă ne uităm la câştig, vom găsi suficiente

motive în evlavie ca să ne dorim şi să ne angajăm să fim creştini adevăraţi.

În al doilea rând, dacă vom căuta mângâierea, evlavia este cea mai bună în acest sens. Nu

există mângâieri care să fie comparate cu mângâierile harului şi ale evlaviei.


Matthew Mead

95

Lumina Feţei lui Dumnezeu,

strălucind asupra sufletului,

este cerul creştinului în

această lume. De aceea, nu

este de mirare dacă

ascunderea Feţei Lui este

văzută de cel credincios ca şi

o zi de iad.

1. Mângâierile lumeşti sunt numai exterioare, ele nu sunt profunde: “De multe ori chiar în

mijlocul râsului inima poate fi mâhnită” (Proverbe 14:13). Dar mângâierea care curge din

evlavie este o mângâiere interioară, o bucurie spirituală, drept pentru care este denumită

bucuria inimii: “Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea” (Psalmul 4:7). Orice altă

bucurie ridică sprâncenile, dar bucuria inimii umple pieptul.

2. Mângâierile lumeşti îşi au izvorul în lucrurile de jos. Izvorul mângâierilor lumeşti este în

creatură, în anumite bucurii pământeşti, aşa încât mângâierile oamenilor lumeşti sunt

neapărat amestecate şi pline de noroi – o fântână necurată nu poate da apă pură. Dar

mângâierea spirituală are un izvor superior, căci este mângâierea care însoţeşte evlavia, ea

curge din manifestările dragostei lui Dumnezeu în Hristos, din lucrările Duhului Sfânt

binecuvântat în inimă, care este în primul rând Călăuzitor, şi apoi Mângâietor. De aceea,

mângâierile sfinţilor sunt sigur pure şi neamestecate, pentru că ele vin dintr-un izvor pur.

3. Mângâierile lumeşti sunt temporare şi se ofilesc. “Biruinţa celor răi a fost scurtă, şi

bucuria nelegiuitului numai de o clipă” (Iov 20:5). Solomon o

compară cu “pârâitul spinilor sub căldare” (Eclesiastul 7:6)

care nu este decât o vâlvătaie de moment. Aşa este mângâierea

inimilor carnale.

Mângâierea evlaviei este însă durabilă şi trainică. Inima ţi se va

bucura, iar bucuria ta nu-ţi va putea fi luată de la tine. Mângâierea

evlaviei este de durată, şi ea ne va ţine în viaţă, în moarte şi după

moarte.

În primul rând, mângâierea evlaviei ne ţine în viaţă, pentru că

harul şi pacea merg împreună. Evlavia produce în mod natural

mângâiere şi pace: “Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada

neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie” (Isaia 32:17). Se spune

despre creştinii din biserica primară: “Biserica se bucura de pace în

toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul

Duhului Sfânt, se înmulţea” (Faptele Apostolilor 9:31). Orice faptă făcută în sinceritate şi

integritate spirituală reflectă existenţa unei mângâieri în suflet. “Pentru cine le păzeşte, răsplata

este mare” (Psalmul 19:11); nu doar pentru păzirea lor, ci şi în păzirea lor. Ca orice floare, aşa şi

orice faptă are cu ea dulceaţă şi prospeţime.

OBIECŢIE. “Dar cine este mai puţin liniştit şi mai deprimat decât cei sfinţi şi cei credincioşi,

ale căror vieţi sunt cele mai lipsite de mângâieri, ale căror guri sunt mai pline de plângeri decât ale

lor? Dacă o condiţie a evlaviei şi creştinismului este cea a existenţei unei astfel de mângâieri,

atunci de ce ei sunt astfel?”

SOLUŢIE. Sunt de acord că adesea copiii lui Dumnezeu sunt lipsiţi de mângâieri. Ei pot merge

în întuneric şi să nu aibă într-un fel lumină. Dar acesta nu este nici unul din roadele evlaviei: harul

nu produce roade ca acesta. Există trei aspecte care pot explica acest lucru: păcatul din interior,

perioadele de deşert spiritual şi ispitele din exteriorul credinciosului.

1. Păcatul din interior. Sfinţii lui Dumnezeu nu sunt doar duh şi deloc trup, doar har şi deloc

păcat. În ei se găsesc lucruri opuse reciproc, căci în aceeaşi minte se găseşte şi lumină, şi

întuneric, în aceeaşi voinţă se află şi păcat şi har, în aceleaşi trăiri se găseşte şi firesc, şi

spiritual, căci “firea pământească pofteşte împotriva Duhului” (Galateni 5:17). În toate

acestea, şi Domnul ştie cât de des, cel credincios este atras în aceste lupte spirituale. Chiar

şi sfântul apostol Pavel a trăit aceste lupte: “Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau

să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui

Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de

mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului” (Romani 7:21-23). Şi acesta era motivul care îi

strica pacea spirituală şi care îi umplea sufletul de tulburare şi plângere, după cum se vede:


Matthew Mead

96

“O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).

Astfel că păcatul este cel care întrerupe pacea copiilor lui Dumnezeu. Pofta din interior,

agitată şi provocată, este cea care cauzează tulburare şi mâhnire în sufletul celui credincios,

căci este un lucru natural pentru păcat să aducă cu el tulburare, la fel cum este natural

pentru har să aducă cu el pacea. Orice păcat aduce vină asupra sufletului, iar vina Îl

provoacă pe Dumnezeu. Şi acolo unde este un sentiment al vinei născut în inimă, şi

Dumnezeu este provocat, nu poate fi pace şi linişte în suflet până când credinţa nu ia o gură

proaspătă din sângele lui Iisus Hristos şi îl aplică conştiinţei.

2. Un alt izvor de tulburare şi nemângâiere a duhului sunt perioadele de părăsire a căii lui

Dumnezeu, şi acestea sunt urmarea a ceea ce am discutat la paragraful anterior. Dumnezeu

dispare uneori şi Se ascunde de copiii Săi: “Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi” (Isaia

45:15). Dar cauza ascunderii lui Dumnezeu stă în păcatul credinciosului: “nelegiuirile

voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund

Faţa Lui şi-l împiedică să v-asculte” (Isaia 59:2). În Rai, acolo unde nu va mai fi păcat, nu

va mai exista nici pierderea luminii Feţei lui Dumnezeu, chiar şi pentru o clipă; şi dacă

sfinţii aici ar putea să Îl slujească pe Dumnezeu fără corupţia păcatului, ei s-ar putea bucura

de Dumnezeu fără a avea parte de astfel de perioade. Dar acest lucru nu este posibil aici.

Câtă vreme suntem în această stare, poftele remanente vor răbufni, astfel încât Dumnezeu

Îşi va ascunde Faţa, iar acest lucru aduce cu el tulburare: “Dar Ţi-ai ascuns Faţa, şi m-am

tulburat” (Psalmul 30:7).

Lumina Feţei lui Dumnezeu, strălucind asupra sufletului, este cerul creştinului în această

lume. De aceea, nu este de mirare dacă ascunderea Feţei Lui este văzută de cel credincios

ca şi o zi de iad. Aşa a fost şi cu David: “Mă înfăşuraseră legăturile morţii, şi m-apucaseră

sudorile mormântului; eram pradă necazului şi durerii” (Psalmul 116:3).

3. Un al treilea izvor de tulburare şi plângere care cuprinde duhul creştinului sunt ispitele

lui satan. El este cel mai mare duşman al sfinţilor, şi el este gelos pe liniştea şi mângâierea

cu care aceştia au inimile umplute, când conştiinţa lui este zguduită de groază şi teroare. De

aceea, deşi el ştie că nu le poate distruge pacea, totuşi se luptă să le-o tulbure. După cum

Duhul binecuvântat al lui Dumnezeu este Cel care sfinţeşte, şi apoi Cel care mângâie,

lucrând harul pentru a aduce pacea, tot aşa acest duh blestemat al iadului este un duh de

ispită, apoi unul de tulburare, prima dată împingând la păcat, apoi acuzând de păcat. Iar

această practică a lui este permanentă la adresa sufletelor copiilor lui Dumnezeu. El nu

poate suporta ca aceia care sunt credincioşi să trăiască în lumina Feţei lui Dumnezeu, pe

când el să fie condamnat la un întuneric veşnic, insuportabil.

Şi iată că am văzut de ce copiii lui Dumnezeu sunt adesea tulburaţi şi necăjiţi. Toate aceste

tulburări ale lor izvorăsc din păcatul din interior, din perioadele de secetă spirituală şi de ispitele lui

satan. Dacă sfinţii ar putea să Îl slujească pe Dumnezeu fără a păcătui, dacă ei S-ar bucura de

Dumnezeu nelimitat şi dacă ei ar rezista fără eşec lui satan, atunci ei s-ar bucura de pace şi

mângâiere fără întristare. Acest lucru trebuie căutat constant aici pe pământ, dar trebuie să ştim că

nu vom putea obţine asta pe deplin decât în Rai. Totuşi, câtă vreme harul este cel care domneşte în

inimă, şi câtă vreme puterea sfinţeniei este practicată în această viaţă, condiţia unui copil al lui

Dumnezeu este una a păcii, pentru că este un adevăr indubitabil faptul că roada neprihănirii este

pacea.

Dar chiar dacă am presupune că în această viaţă copiii lui Dumnezeu experimentează puţin din

această mângâiere, totuşi ei o găsesc pe deplin în ziua morţii. Harul şi sfinţenia vor lucra în noi

atunci pe deplin, şi acea lucrare va fi pacea. Un credincios are parte un izvor dublu de mângâiere,

fiecare golindu-se în sufletul lui într-un sezon secetos; unul este de deasupra lui, celălalt din

interiorul lui. Izvorul care aduce mângâiere de sus este sângele Domnului Hristos, stropit asupra

conştiinţei credinciosului, iar cel care aduce mângâiere din interiorul lui este cel al sincerităţii

inimii sale în slujirea lui Dumnezeu. Când ne vom aşeza pe patul de moarte şi vom reflecta la


Matthew Mead

97

Păcătosul trebuie să fie rănit

de păcat, tulburat sub efectul

păcatului, înainte ca Hristos

să îi vindece aceste răni şi să

îi dea pacea Lui.

motivele şi slujirea noastră faţă de Dumnezeu, şi vom descoperi astfel sinceritatea şi integritatea

inimii prezentă în toate lucrurile, acest lucru ne va aduce mângâiere. Aşa a fost cu Ezechia:

“Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Feţei Tale cu credincioşie şi curăţie de inimă, şi

am făcut ce este bine înaintea Ta” (2 Regi 20:3).

Nimic nu face patul morţii mai greu şi mai tare decât o viaţă trăită în slujirea păcatului şi a

poftelor. Dar nimic nu îl face mai moale şi mai dulce decât o viaţă trăită în slujirea lui Dumnezeu şi

a Domnului Hristos.

Copiii lui Dumnezeu se vor întâlni în mod sigur cu această mângâiere deplină în viaţa de după

moarte. Dacă viaţa pe acest pământ nu aduce cu ea acest rod la stadiul maturităţii lui, totuşi

veşnicia îl va aduce pentru cel credincios. Harul din această viaţă se va transforma în slavă în

eternitate; sfinţenia de acum va fi fericirea de atunci: “Ce seamănă omul [în această lume – trad.

lit. KJV], aceea va şi secera [în lumea viitoare – trad. lit. KJV]. Cine seamănă în firea lui

pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera

din Duhul viaţa veşnică” (Galateni 6:7-8). Pe când păcatul va sfârşi în întristare şi suferinţă,

sfinţenia va sfârşi în bucurie şi slavă: “Bine, rob bun şi credincios […]

intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21). Oricine are parte de

harul lui Hristos în această lume, va avea parte de bucuriile lui Hristos

în lumea de dincolo, iar acea bucurie este “bucurie negrăită şi

strălucită” (1 Petru 1:8). Iată, aceasta este roada evlaviei. Iată cum în

evlavie sunt motive suficiente, câştig şi mângâiere, care să ne

încurajeze să fim creştini deplini.

Îndemnul nr. 4. Cât de mult se abandonează oamenii stricaţi în

propriile lor pofte! Şi cum am putea noi să nu ne abandonăm total

Domnului Hristos? Oamenii stricaţi se predau fără rezerve plăcerilor

păcatului; iar noi să avem rezervele noastre în slujirea lui Dumnezeu? Ei sunt păcătoşi pe deplin; să

nu fim noi sfinţi pe deplin? Ei aleargă şi nu cad în leşin, în robia poftelor lor; dar am putea noi să

cădem în leşin şi să nu alergăm în slujirea lui Hristos? Pot robii stricăciunii să aibă urechile lor

lipite de uşa păcatului, slujindu-i continuu, şi noi să nu ne predăm Domnului nostru Iisus Hristos,

să fim ai Lui pentru totdeauna? Pot alţii să facă un legământ cu iadul şi cu moartea, şi noi să nu ne

“alipim de Domnul, printr-un legământ veşnic care să nu fie uitat niciodată?” (Ieremia 50:5). Pot

ei să îşi atragă asupra lor mai multe suferinţe care să le condamne sufletele, decât am putea noi ca

să ni le mântuiască pe ale noastre? Pot ei să alerge mai rapid către un loc al răzbunării, decât putem

să alergăm noi către coroana neprihănirii? Cine judecaţi că este mântuit veşnic, şi cine va pieri

veşnic? Pe cine contezi ca fiind cel mai bun stăpân, pe Dumnezeu sau pe diavol? Hristos sau

poftele tale? Ştiu că vei spune că tu eşti de partea lui Hristos. O, atunci, când alţii slujesc poftelor

lor din toată inima lor, Îl slujeşti tu pe Hristos cu toată inima ta? Dacă inimile fiilor oamenilor sunt

pe deplin îndreptate să facă răul, atunci cu atât mai mult inimile copiilor lui Dumnezeu trebuie să

fie îndreptate pe deplin pentru a face binele.

Îndemnul nr. 5. Dacă nu eşti creştin adevărat, nu vei fi niciodată capabil să vii liniştit înaintea

lui Dumnezeu, şi nici nu vei putea sta în picioare la judecata zilei de pe urmă. Fiindcă această

dilemă îl va reduce la tăcere pe orice ipocrit: dacă faptele tale nu au fost sfinte şi bune, de ce atunci

le-ai mai făcut? Dacă poruncile au fost sfinte şi bune, de ce atunci nu le-ai ascultat? Dacă nu a

meritat să Îl ai pe Iisus Hristos, atunci de ce ai pretins că Îl ai? Iar dacă merită să Îl ai, atunci de ce

nu te-ai apropiat de El?

Dacă faptele mele nu au avut ca obiectiv câştigarea altor suflete, de ce atunci te-ai adăpostit la

umbra lor, şi ţi-ai găsit pacea lângă facerea acestor fapte? Iar dacă ele au avut acest obiectiv, atunci

de ce nu te-ai supus puterii acestor porunci? Dacă evlavia nu este bună, de ce atunci pretinzi că o

practici? Şi dacă este bună, de ce nu o practici? “Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de

nuntă?” (Matei 22:12). Dacă nu există o nuntă, de ce ai răspuns la invitaţie? Dacă este, de ce atunci

ai venit fără îmbrăcăminte de nuntă?


Matthew Mead

98

Dacă l-aş întreba pe un astfel de credincios ipocrit, ce va răspunde el în acea zi a judecăţii? Cu

adevărat îţi deposedezi sufletul de orice posibilitate de scuză în “ziua mâniei şi a arătării dreptei

judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2:5).

Este scris despre omul care nu era îmbrăcat în haine de nuntă că, atunci când Hristos a venit şi

l-a examinat, acest om a amuţit. Cel care este lipsit de har într-o zi a harului va amuţi în ziua

judecăţii, pentru că a pretinde că Îl ai pe Hristos fără însă a avea şi inima alipită de El, îţi va lăsa

sufletul într-o stare fără scuze, şi va face condamnarea ta inevitabilă şi intolerabilă.

Acestea sunt motivele care să te stimuleze să devii creştin adevărat. Şi, o, fie ca Dumnezeu să

le aşeze în inima şi în conştiinţa ta, astfel ca să nu îndrăzneşti să rămâi nici măcar o clipă la

jumătatea drumului, sau să fii doar “aproape creştin”, ci să fii un creştin adevărat, deplin!

ÎNTREBARE. Dar probabil că vei spune: “Cum să fac asta? Ce mijloace să folosesc, astfel încât

să am parte de o lucrare profundă în inima mea, şi ca să nu mai fiu “aproape” creştin, ci un creştin

adevărat, deplin?”

RĂSPUNS. Nu voi prezenta decât trei sfaturi care să te ajute în acest sens, şi voi lăsa apoi

acestă lucrare pe seama binecuvântării lui Dumnezeu.

1. Desparte-te de orice linişte falsă a conştiinţei. Aceasta este robia diavolului de a ţine

sufletul departe de a-L căuta pe Hristos. După cum există o pace a lui Dumnezeu, tot aşa

există şi o pace a lui satan. Dar ele sunt uşor de recunoscut, pentru că sunt atât de opuse pe

cât este Raiul de iad, şi lumina de întuneric. Pacea lui Dumnezeu izvorăşte şi curge dintr-o

lucrare a harului în suflet, şi aceasta este pacea unui suflet regenerat. Dar pacea lui satan

este pacea unui suflet neregenerat, este pacea morţii. Iov a spus că în groapă există pace:

“Acolo cei răi încetează să se mai tulbure” (Iov 3:17; trad. lit. KJV). Aşa şi sufletul mort în

păcat este plin de pace, cel stricat nu se mai tulbură. Pacea lui Dumnezeu în suflet este o

pace care curge din eliminarea vinei, prin harul care îndreptăţeşte: “fiindcă suntem socotiţi

neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1). Dar pacea lui satan în

suflet se naşte şi este întreţinută de a amorţeală a duhului, şi de lipsa de sensibilitate a

conştiinţei la vină. Pacea lui Dumnezeu este o pace care fortifică inima împotriva păcatului:

“pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în

Hristos Iisus” (Filipeni 4:7). Cu cât este mai mult din această pace în suflet, cu atât sufletul

este mai întărit împotriva păcatului. Dar pacea lui satan este pacea păcatului: “Când omul

cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost” (Luca 11:21).

Pacea celui sfânt este o pace cu Dumnezeu, nu o pace cu păcatul. Pacea celui păcătos, însă,

este o pace cu păcatul, nu una cu Dumnezeu, iar această pace este mai bine să fie ruptă

decât păstrată. Este o pace falsă, periculoasă şi distrugătoare. Fraţii mei, moartea şi judecata

vor rupe orice pace a conştiinţei, dar nu şi pe aceea care este adusă de Hristos în suflet, căci

ea este roada “sângelui stropirii” (Evrei 12:24), “Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?”

(Iov 34:29). De ce atunci ai păstra acea pace pe care moartea o va distruge? Cine s-ar ataşa

de acea linişte pe care o vor arde într-o clipă flăcările iadului? Şi totuşi cât de mulţi sunt cei

care merg în iad prin paradisul unei false păci! O, rupe această pace! Căci nu putem avea

nici o pace cu Dumnezeu în Hristos câtă vreme pacea păcatului rămâne în inimile noastre.

Domnul Hristos nu dă nici o pace celor care nu o caută; iar cel care nu vede nevoia acestei

păci nu o va căuta niciodată. Cel care este împăcat cu poftele lui nu vede nevoia păcii cu

Hristos. Păcătosul trebuie să fie rănit de păcat, tulburat sub efectul păcatului, înainte ca

Hristos să îi vindece aceste răni şi să îi dea pacea Lui.

2. Nevoieşte-te să ai o lucrare profundă de convingere de păcat. Nu orice convingere va face

acest lucru. Cel “aproape creştin” are convingerile sale la fel ca şi cel care este creştin

adevărat, altfel el nu ar merge atât de departe în religiozitate; dar convingerile lui nu sunt

autentice şi corecte, căci ar fi mers mai departe de atât: Dumnezeu ar face sufletul cu

adevărat sensibil la amărăciunea păcatului înainte ca omul să guste din dulceaţa milei Lui.


Matthew Mead

99

Plugul convingerii trebuie înfipt adânc şi el trebuie să facă brazde adânci în inimă, înainte

ca Dumnezeu să semene preţioasa sămănţă a harului şi mângâierii acolo, astfel încât să aibă

adâncime suficientă pentru a creşte. Aceasta este metoda constantă prin care Dumnezeu

lucrează: prima dacă să arate omului păcatele lui, după care pe Mântuitorul; prima dată

pericolul în care omul se află, apoi pe Răscumpărătorul lui; prima dată rănile omului, după

care leacul pentru vindecare; prima dată ticăloşia omului, şi abia apoi neprihănirea lui

Hristos. Trebuie să fim aduşi până în punctul în care să strigăm “Necurat! Necurat!”

(Levitic 13:45), să plângem pentru Cel pe care L-am străpuns, şi abia după aceea El ne

deschide o fântână în care să ne spălăm de păcate şi de necurăţie. Aceasta este o pace

autentică, după cum zice şi Iov 33:27-28: “Atunci el cântă înaintea oamenilor, şi zice: „Am

păcătuit, am călcat dreptatea, şi n-am fost pedepsit după faptele mele; Dumnezeu mi-a

izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă, şi viaţa mea vede lumina!” Înainte de a beneficia

de neprihănirea lui Hristos, păcătosul trebuie să vadă deşertăciunea păcătoşeniei sale. Evreii

au fost prima dată muşcaţi de şerpii înfocaţi, şi abia după aceea au fost vindecaţi de şarpele

de aramă. Efraim este mai întâi convins profund de situaţia lui, şi abia apoi inima plină de

milă a lui Dumnezeu a lucrat în el. La fel a fost şi cu Pavel, cu Manase, cu temnicerul şi

alţii. Aşa este această metodă neschimbată a lui Dumnezeu în lucrarea harului, anume să

înceapă cu lucrarea de convingere de păcat.

De aceea, o, străduieşte-te să ai parte de o convingere adâncă de păcat, pentru care sunt trei

lucruri de care sunt convins că sunt de ajutor.

În primul rând, fii convins de răutatea păcatului, de natura stricată şi ticăloasă a lui. Acesta

este cel mai mare rău din această lume, căci el Îl atacă pe Dumnezeu, Îl răneşte pe Hristos,

întristează Duhul Sfânt, ruinează un suflet preţios. Toate celelalte rele nu se pot compara cu

acesta. Fraţii mei, deşi a păcătui este cel mai greşit lucru, totuşi a vedea păcatul este cel mai

bun pentru vedere, pentru că păcatul descoperit în ticăloşia lui face ca Hristos să fie dorit în

plinătatea Lui.

Dar dincolo de orice, străduieşte-te să fii convins de stricăciunea unei inimi bolnave. Câtă

repulsie Îi provoacă lui Dumnezeu aceasta, şi câtă ruină aduce asupra sufletului. O,

gândeşte-te adesea la iadul ipocritului. “Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns

tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să

înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (Matei 13:15).

În al doilea rând, fii convins de nenorocirea şi pericolul disperat al celui aflat în stare

neregenerată, căci până când nu vom vedea ciuma din inimile noastre şi nenorocirea stării

noastre neregenerate, nu vom scăpa de noi înşine pentru a căuta ajutor în Altul.

În al treilea rând, fii convins de insuficienţa şi inabilitatea cumplită a oricui în afara lui Iisus

Hristos de a-ţi oferi vindecare pentru situaţia sufletului tău. Oricine şi orice în afara lui Iisus

Hristos este un medic fără valoare; faptele noastre, reuşitele spirituale, rugăciunile,

lacrimile, auto-neprihănirea, valorează nimic în acest caz. Ele nu ne fac decât să fim ca şi

trupele celor din Tema, care se întorc ruşinaţi de dezamăgirea lor.

Vai! Trebuie ca o neprihănire infinită să îndepărteze vina noastră, pentru că am insultat un

Dumnezeu infinit. Dacă păcatul tău ar fi vreodată iertat, aceasta nu ar fi posibil decât printr-

o milă infinită; dacă ai putea fi vreodată împăcat cu Dumnezeu, un merit infinit trebuie să

facă asta; dacă inima ta ar putea fi vreodată schimbată, şi starea ta regenerată, o putere

infinită trebuie să acţioneze; şi dacă sufletul tău ar putea vreodată să scape de iad, şi astfel

să fie mântuit, un har infinit trebuie să facă această lucrare de mântuire.

În aceste trei lucruri stă convingerea adevărată de păcat. Şi oriunde Duhul Sfânt al lui

Dumnezeu lucrează aceste convingeri profunde, scopul este o convertire autentică,

adevărată, pentru că prin această lucrare este adus sufletul într-o situaţie acceptabilă pentru

a-L primi pe Hristos.


Matthew Mead

100

Ai fost tu vreodată convins de răutatea

păcatului, de deşertăciunea stării tale

neregenerate, de insuficienţa oricăror

lucruri de sub cer de a te ajuta într-un

fel, de plinătatea şi neprihănirea lui

Iisus Hristos, de necesitatea de a te

bizui doar pe El pentru iertare şi

împăcare, pentru mântuire şi sfinţire?

Trebuie să ştii că un păcătos nu poate veni niciodată la Hristos, căci el este mort în păcate,

este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu harul lui Dumnezeu. Dar există anumite caracteristici

care sunt aduse între starea de mort în păcat şi lucrarea de convertire şi de unire cu Hristos,

prin care sufletul este pus în situaţia de a fi capabil să Îl primească pe Domnul Iisus Hristos.

Căci nici un om nu este scos imediat din starea lui moartă şi făcut să creadă în Iisus Hristos,

ci există o lucrare care se face între timp în sufletul lui.

Convingerile autentice de păcat sunt caracteristicile corecte pe care păcătosul care Îl

primeşte pe Hristos le are: “Căci n-am venit să chem

la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”

(Matei 9:13), adică pe cei care se văd pe sine

păcătoşi, într-o situaţie pierdută. Iată cum

exemplifică Luca: “Pentru că Fiul omului a venit să

caute şi să mântuiască ce era pierdut”. “Domnul M-

a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M'a

trimes să vindec pe cei cu inima zdrobită” (Isaia

61:1).

O, deci, fie să ai convingeri adevărate ca să fii

creştin adevărat! Întreabă pe cei care sunt cu

adevărat credincioşi, şi ei îţi vor spune că dacă nu ar

fi avut convingeri profunde de păcat, niciodată nu L-

ar fi căutat pe Hristos pentru mântuirea şi sfinţirea lor. Ei îţi vor spune că ar fi pierit dacă nu

ar fi realizat că sunt pierduţi, că ar fi fost în sclavie veşnică, dacă n-ar fi realizat sclavia lor

spirituală, şi astfel ei s-au predat lui Hristos pe deplin.

3. Nu te opri în a fi tot mai convins de păcat până când această convingere nu sfârşeşte în

convertirea ta. Acesta este lucrul în care majoritatea oamenilor eşuează, anume că ei se

opresc în a fi tot mai convinşi de păcat, şi confundă această stare cu cea a convertirii, ca şi

cum păcatul conştientizat este astfel şi iertat, ca şi cum faptul că au văzut că le lipseşte

harul reprezintă adevărata lucrare a harului.

Există un verset notabil în Osea 13:13, care spune: “Îl vor apuca durerile naşterii; este un

copil neînţelept, căci nu poate să nască la vremea sorocită!” Locul din care se nasc copiii

este pântecele mamei lor. După cum copilul se naşte din pântece, tot aşa şi convertirea se

naşte din pântecele convingerii de păcat.

Când un prunc stă între pântecele mamei lui şi lumea acesta, se află într-o situaţie

periculoasă, căci pune în pericol atât viaţa lui, cât şi pe a mamei lui. Tot aşa este şi când un

păcătos stă în convingerile sale, dar nu merge mai departe; şi aceasta este o situaţie foarte

periculoasă, căci pune în pericol soarta propriului suflet.

Voi, cei care sunteţi oricând în vremea convingerii de păcat, fiţi atenţi la pericolul de a

rămâne în această stare! Nu rămâneţi prea mult acolo. Deşi este adevărat că această

convingere de păcat este prima etapă către convertire, totuşi nu le confundaţi! Căci omul

poate duce cu el convingerile de păcat până când va ajunge în iad.

Ce anume tulbură sărmanele creaturi când ajung la moarte, decât acest gând: “Nu mi-am

crescut convingerea de păcat; atâta vreme am fost convins de păcat, şi cu toate acestea am

mers în păcat mai departe, în ciuda convingerii; la cutare predică am fost convins de un

anume păcat, dar am dispreţuit acea convingere. Am fost convins de lipsa lui Hristos în

viaţa mea, şi de disponibilitatea imediată a lui Hristos de a mă ierta şi mântui, dar vai de

mine, n-am urmat convingerea”.


Matthew Mead

101

Fraţii mei, ţineţi minte asta: convingerile de păcat dispreţuite sunt cel mai rău însoţitor al

patului morţii. Peste toate celelalte, sunt două lucruri care fac foarte incomfortabil patul morţii:

1. Ţelurile şi promisiunile neîmplinite.

2. Convingerile de păcat dispreţuite şi ne-urmate.

Când un om îşi propune să se unifice cu Hristos, şi totuşi îşi ucide aceste convingeri, şi când el

este convins de păcat, dar nu creşte şi urmează această convingere, acest lucru va răni şi îl va

amăgi în final.

Acum, la final, te întreb: a fost la lucru Duhul Sfânt al Domnului în sufletul tău? Ai fost tu

vreodată convins de răutatea păcatului, de deşertăciunea stării tale neregenerate, de insuficienţa

oricăror lucruri de sub cer de a te ajuta într-un fel, de plinătatea şi neprihănirea lui Iisus Hristos, de

necesitatea de a te bizui doar pe El pentru iertare şi împăcare, pentru mântuire şi sfinţire? Ai fost tu

vreodată convins cu adevărat de toate aceste lucruri? O, atunci înseamnă că îţi iubeşti propriul

suflet, după cum speri întotdeauna să fii mântuit în final şi să te bucuri de Dumnezeu pentru

totdeauna. Creşte-ţi aceste convingeri de păcat şi asigură-te că nu te opreşti până când ele nu te

aduc atât de aproape de Domnul Iisus Hristos şi astfel să sfârşeşti într-o convertire autentică şi

perfectă. Astfel, tu nu vei mai fi “aproape” ci pe deplin creştin.

ef


Matthew Mead

102

Societatea Misionara Coresi,2011

Date post:	02-Mar-2018
Category:	Documents
Upload:	dinhliem
View:	237 times
Download:	7 times

CRESTIN · PDF filepoate părea uşor învechit, mesajul ei nu este la fel. Provocarea pe...

Documents