CE ESTE O PROBLEMĂ DE COMUNICARE?

Termenul „comunicare” desemnează un ansamblu prea vast de practici, înmod necesar disparate, nenumărate şi infinit de deschise.Lumea exterioară, natura în varietatea ei, noi înşine emitem semnale înafară sau spre propria noastră persoană; apoi ni se întâmplă să adunăm, săprimim sau să captăm aceste semnale pentru a le da valoare de semne – devenimprin urmare receptori ai unor informaţii pe care le-am interceptat din întâmplarechiar dacă nu ne erau destinate direct.OBIECTIVELE COMUNICĂRIIOri de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm,să influenţăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului decomunicare urmărim întotdeauna patru scopuri principale:să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);să fim înţeleşi;să fim acceptaţi;să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective,înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare. Limba simplă este un codpe care îl folosim pentru a ne exprima gândurile, un cod care poate fi descifratnumai dacă (emiţătorul şi receptorul) conferă aceeaşi semnificaţie simbolurilorpe care le utilizează; cuvintele sunt doar simboluri care reprezintă lucruri şi idei.MODELUL COMUNICĂRII CA TRANSMITERE DE INFORMAŢIIAcest model are la bază un episod de comunicare care constă dintr-osursă, care codifică şi transmite mesaje şi un destinatar, care primeşte,decodifică şi răspunde într-un anumit fel.Codificarea este operaţia prin care iniţiatorii comunicării îşi traduc ideileîn seturi de simboluri, într-un limbaj. Simbolurile conţin informaţia sau mesajul.Decodificarea este procesul prin care destinatarul interpretează mesajulreceptat, îi asociază o semnificaţie şi încearcă să descopere intenţiadestinatarului.Feedback–ul este pasul care încheie episodul comunicării .El poate luadiferite forme: întrebări suplimentare, aprobarea sau, chiar, tăcerea. Funcţiilefeedback–ului includ informarea partenerului, corectarea mesajului şi întărireasau recunoaşterea primirii mesajului de către destinatar.Factorii care distorsionează claritatea mesajului au fost numiţi factoriperturbatori (unul dintre ei este zgomotul). Aceşti factori pot interveni în oricefază a procesului comunicării: în formularea mesajului, în interpretarea lui sau înmediumul comunicării.Calitatea comunicării poate fi măsurată de cantitatea de informaţie carepoate fi dobândită într-un episod de comunicare. Cantitatea de învăţare posibilăîn comunicare diferă în comunicarea faţă în faţă, prin telefon, prin scrisori sauprin documente fără adresă specifică: buletine, pliante; diferenţele au la bazăfeedback-ul şi numărul de canale utilizate într-un episod de comunicare. Cu câtfeedback-ul este mai bogat şi canalele mai multe, cu atât bogăţia comunicăriieste mai mare. Comunicarea faţă în faţă şi telefonul permit un feedback imediat.În documentele cu adresă specificată feedback-ul vine cu întârziere variabilă, iardocumentele fără adresă specificată nu oferă nici un feedback. De asemenea,comunicare faţă în faţă foloseşte, simultan, mai multe canale ( vocea , expresiafacială , gesturile ). În conversaţia la telefon indicaţiile nonverbale provin doarprin intermediul vocii, iar documentele se limitează doar la limbajul scris .Emitentul – este cel care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiectiveprivind comunicarea. Emitentul este cel care formulează mesajul, alege limbajul,receptorul şi mijlocul de comunicare: deşi are un rol preponderent în iniţiereacomunicării el nu poate controla pe deplin ansamblul procesului

1

Receptorul – este cel care primeşte mesajul. Importanţa receptorului într-ocomunicare nu este mai mică decât a emitentului. Cu toate acestea, în practicăfuncţionează o serie de prejudecăţi referitoare la actul recepţiei şi la statutulreceptorului în comunicare. Mulţi sunt tentaţi să considere receptarea mesajelorca fiind automată şi inferioară; sarcina lor este de a transmite şi nu de a primi. Înrealitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi nu este cu nimic maiprejos decât a scrie. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şiformei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere areceptorului cu starea sa sufletească. Astfel, expresiile elevate, prea tehnicistesau prea subtile adresate unui receptor insuficient pregătit sunt inutile, pentrupersoanele cu prejudecăţi sau pentru cele aflate într-o dispoziţie rea din diversemotive (sănătate, probleme familiale etc). Mesajele trebuie prezentate diferit faţăde receptorii lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de spirit echilibrată.Succesul comunicării este reprezentat şi de ascultare. Promovată iniţial caun concept teoretic de către psihologul american Carl Rogers ascultarea activă satransformat într-o adevărată tehnică de perfecţionare a comunicării în special acelei organizaţionale .Tehnica ascultării active constă în receptarea, decodificarea şi verificareamesajului prin dialog imediat cu emitentul. În acest fel emitentul constată că esteascultat iar receptorul îşi clarifică şi confirmă impresiile .Dincolo de simpla receptare a cuvintelor, în ascultarea activă receptorultrebuie să se concentreze asupra sentimentelor, atitudinilor, încărcăturilorafective care însoţesc mesajele. Ea devine astfel o foarte bună modalitate de a-iîncuraja pe ceilalţi să vorbească. Faptul că gândurile, opiniile şi sentimentele nule sunt criticate îi face pe oameni să se simtă în siguranţă, să comunice maiprofund în legătură cu multe probleme raportat la situaţia ascultării superficiale.Bazată mai ales pe încurajarea laturii afective, comunicarea activă ajută ladiminuarea barierelor de statut, de percepţie, de cultură şi de personalitate .Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţătorreceptorului. În realitate, mesajul este mult mai complicat decât această simplădefiniţie. Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului; în timp ce textuleste partea deschisă, vizibilă a mesajului concretizată în cuvinte, muzica estepartea invizibilă conţinută de orice mesaj. Ea poate să implice o varietate deînţelesuri. Plictiseala, dezacordul pe care uneori le percepem în mesajelecelorlalţi nu reprezintă intenţii ale emitentului ci interpretări proprii alesituaţiilor marcate de sensibilităţile, prejudecăţile de starea de spirit acontextului.Contextul sau mediul este o componentă adiacentă dar care poateinfluenţa mult calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, stare psihicăinterferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrageatenţia, provoacă întreruperi, confuzii.Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. Dupăgradul de formalizare acestea pot fi :- canalele formale sau oficiale- canalele informale sau neoficialeCOMUNICAREA NONVERBALĂIndividualitatea noastră este principala barieră în calea unei bunecomunicări. Singura legătura dintre cuvânt şi lucruri sau obiectul, pe care el îlreprezintă, este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă.Noi nu folosim numai cuvinte pentru a comunica. De câte ori cuminicăm,noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Voluntar sauinvoluntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin mijloace nonverbale cumar fi: expresia feţei (un zâmbet, o încruntare); gesturi (mişcarea mâinilor şi acorpului pentru a explica şi a accentua mesajul verbal); poziţia corpului (modulîn care stăm, în picioare sau aşezaţi); orientarea (dacă stăm cu faţa sau cu spatelecătre interlocutor); proximitatea (distanţa la care stăm faţa de interlocutor, în

2

picioare sau aşezaţi); contactul corporal (o bătaie uşoară pe spate, prindereaumerilor); mişcări ale corpului (pentru a indica aprobare sau dezaprobarea saupentru a încuraja interlocutorul să continue); aspectul exterior (înfăţişarea fizicăsau alegerea vestimentaţiei); aspectele nonverbale ale vorbirii (variaţii aleînălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii);aspectele nonverbale ale scrisului (scrisul de mâna, aşezare, organizare,acurateţe şi aspect vizual general).Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este denumit“metacomunicare”. “Metacomunicarea” (la care se va face referire în capitolul3) este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim întotdeaunaconştienţi de existenţa sa.CONTEXTUL SAU SITUAŢIAÎn acelaşi mod în care cuvintele (mesajul verbal) cât şi mesajul nonverbalpot fi interpretate diferit, tot aşa o aceeaşi persoană poate atribui înţelesuridiferite aceloraşi cuvinte la momente şi contexte diferite. La urma urmei, noi nucomunicăm fără un anumit scop iar arta comunicării constă în adaptarea la osoluţie sau un context. Pentru a comunica, în general noi învăţăm sărecunoaştem anumite similitudini ale situaţiilor în aşa fel încât să învăţăm dinexperienţele proprii. Acest lucru este evident, esenţial. Altfel nu vom ştiniciodată cum să procedăm sau la ce să ne aşteptăm. Dar chiar dacă aceastăcăutare a similitudinilor situaţiilor este, în general folositoare, uneori ea poatedeveni dăunătoare, pentru că uneori este periculos să presupui că o situaţie estefamiliară şi deci să intuim ce trebuie să spunem şi cum să acţionăm.BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRIIComunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediulcuvintelor, gesturilor şi atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilorumane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerealor corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Această dificultateeste generată de diferenţele enorme dintre oameni.Dintre barierele comune ridicate de oameni în calea comunicării cele maicunoscute sunt:Diferenţe de percepţieModul în care privim lumea este influenţat de experienţele noastreanterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie,ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea percepţii şi vor recepta situaţiile înmod diferit. Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina multor altebariere de comunicare.Concluzii grăbiteDeseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim,evitând să recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce sespune“ a face doi plus doi să dea cinci”.StereotipiiÎnvăţând permanent din experienţele proprii vom întâmpina riscul de atrata diferite persoane ca şi cum ar fi una singură.Lipsa de cunoaştereEste dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie diferită dea noastră, ale cărei cunoştinţe asupra unui anumit subiect de discuţie sunt multmai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui carecomunică. El trebuie să fie conştient de discrepanţa dintre nivelurile decunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.Lipsa de interesUna dintre cele mai mari bariere ce trebuie depăşită este lipsa de interes ainterlocutorului faţă de mesajul celui care comunică. Acolo unde lipsa de intereseste evidentă şi de înţeles trebuie acţionat cu abilitate pentru a direcţiona mesajulastfel încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.Dificultăţi de exprimare

3

Dacă emiţătorul are probleme în a-şi găsi cuvinte pentru a exprima ideileaceastă este o mare barieră în comunicare şi trebuie găsite soluţii pentruîmbunătăţirea vocabularului. Lipsa de încrede, care de asemenea poate cauzadificultăţi în comunicare, poate fi învinsă prin pregătire şi planificare atentă amesajelor.EmoţiiEmotivitatea emiţătorului şi receptorului de mesaje poate fi de asemenea obarieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă acomunicării.O metodă de a împiedica acest blocaj este evitarea comunicării însituaţiile în care subiectul este afectat de emoţii puternice. Aceste stări pot ducela incoerenţă sau la schimbarea completă a sensului mesajelor transmise.Personalitatea“Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cauze aleeşecului în comunicare. Este necesară studierea propriei persoane pentru aobserva dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţiisatisfăcătoare şi aceasta pentru că nu există întotdeauna capacitatea de a schimbasau influenţa personalitatea celuilalt.Aceştia sunt doar câţiva factori care fac comunicarea mai puţin eficientăsau chiar să eşueze complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind numaide emiţător sau receptor, ci şi de condiţiile de comunicare.Dintre căile prin care se poate realiza o comunicare mai eficientă cea maiimportantă este anticiparea. Dacă s-ar analiza problemele mai dificile înainte decomunicare, s-ar putea încerca evitarea lor.COMUNICAREA CA RELAŢIEINTERPERSONALĂ“Săracele cuvinte, săracii vorbitori! Ei au dispărut sacrificaţi sub masaprincipiilor şi legilor invariante.”R. GhiglioneCOMUNICAREA DIN PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIALĂ.Studiul comunicării interumane a necesitat din-totdeauna o viziuneinterdisciplinară, la care îşi aduc contribuţia semiotica, psihologia, sociologiaş.a., dar şi psiholingvistica, psihologia socială, teoria informaţiei etc. Fiecaredisciplină abordează comunicarea dintr-o perspectivă particulară. Într-oaccepţiune foarte largă comunicarea reprezintă mecanismul prin care relaţiileumane există şi se dezvoltă. Ea reprezintă acţiunea prin care un individ îşiînsuşeşte experienţa referitoare la datele şi evenimentele ambianţei de la un altindivid, folosind elementele de cunoaştere care le sunt comune.Despre comunicare se vorbeşte şi în lumea animală, însă doar cainstrument de satisfacere a trebuinţelor primare. Pentru om comunicare are osemnificaţie mult mai mare, ea este forma fundamentală de interacţiunepsihosocială. Conduitele simbolice pe care noi le folosim au la bază aceacapacitate a speţei umane de a utiliza semne ca substitute ale obiectelor şifenomenelor şi de a opera cu acestea în plan mintal. Limbajul, gesturile, mimica,putând continua până la ultimele cuceriri din tehnică, fac parte din acesteconduite simbolice, conferindu-i comunicării interumane o importantă funcţiesemiotică.Ilustrăm importanţa comunicării interumane printr-o estimare apsihologiei organizaţionale, conform căreia liderul unei organizaţii consumăîntre 60% şi 80% din timpul său în procese de comunicare: citireacorespondenţei, răspunsul la scrisori, vorbitul la telefon, discuţii cu subordonaţii,şedinţe, întruniri etc.Toate acestea au făcut ca psihologii şi sociologii să fie tot mai preocupaţiide studiul comunicării în societate, de cercetarea proceselor de intercomunicareumană.Dinamica acestui fenomen surprinde mai multe paradigme care s-au

4

dezvoltat de-a lungul secolului al XX-lea. Vom aminti în cele ce urmează celemai importante perspective, care au dus la construirea unor modele alecomunicării şi la dezvoltarea multor cercetări concrete ale acestui fenomen:_ perspectiva informaţională, bazată pe modelul tradiţional, liniar alcomunicării: E-M-R (Emiţător – Mesaj – Receptor) Este abordarea care adominat începuturile cercetării comunicării şi care defineşte acest fenomen ca unschimb informaţional între emiţător şi receptor. (C. Shannon, Cl. Flament, R.B.Zajonc ş.a.)_ perspectiva praxiologică (comunicarea ca acţiune), conform căreia acomunica înseamnă, în primul rând, „acţiune în comun”, fie că apare în planinterpersonal, în cel grupal sau public. (J. Stoetzel, şcoala de la Palo Alto etc.)_ perspectiva interacţionistă (comunicarea ca relaţie), este abordarea cu cel maipronunţat caracter interdisciplinar şi care combate modelul tradiţional E-M-Rsusţinând că: (a) în procesul comunicaţional intervin reprezentările, memoria,sistemul de personalitate al celor doi locutori; (b) intervin regulile sociale carereglementează relaţia; (c) intervine contextul social în care are loc schimbul deinformaţii (S. Moscovici, B. Rime, R. Ghihlione, I. Radu, L. Iacob ş.a.).Mai amintim în acest context de perspectiva pragmatică (comunicarea catranzacţie) şi de perspectiva culturală (comunicarea ca act cultural), alte douăabordări particulare ale fenomenului în discuţie.Adoptând perspectiva interacţionistă, vom încerca în acest capitol săconturăm un punct de vedere psihosocial, plecând de la premisa (avansată demajoritatea psihosociologilor) că fenomenul comunicării reprezintă o formăspecifică de relaţionare interumană, un mod de interacţiune întrepersoane/grupuri, o relaţie mijlocită de cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.Cercetările în domeniu scot în evidenţă diverse forme ale comunicării.Dintre cele mai utilizate criterii de clasificare amintim:- mărimea grupului şi nivelul interacţiunii dintre membrii: raportându-ne lagrupurile mici (grupurile primare) şi medii, procesul comunicării ia formarelaţiilor interpersonale; când ne raportăm la grupurile mari, vom vorbi desprecomunicare de masă (comunicare publică sau mediatică), în care informaţia estesusceptibilă de a fi transmisă unui public oricât de mare prin mijloacele decomunicare în masă.- suportul informaţional: comunicare codată (digitală, dacă ne referimsimbolizarea prin sistemul de calcul binar - vezi capitolul referitor latehnologiile informatice), este cea care utilizează limbajul ca un ansamblu deinformaţii obiective, logice şi comunicare analogică, cea în care se stabileşte unraport între semn şi semnificaţia sa şi care înglobează mijloacele neverbale,însoţind în permanenţă informaţia codată.- codurile utilizate: comunicare verbală, realizată prin intermediul limbajului,considerat în totalitatea funcţiilor sale (cognitivă, comunicativă, expresivă,persuasivă, reglatorie) şi comunicare nonverbală, cea care utilizează o serie de„semne paralingvistice” şi care poate avea o pondere de peste 80% dinsemnificaţiile vehiculate într-un dialog social .În funcţie de intensitatea cu care limbajul influenţează comunicarea interumanădistingem, în acord cu P. Golu:- comunicarea verbală simplă, care constă în transmiterea anumitor informaţii dela o persoană la alta, în condiţiile influenţei unor factori sociali externi;- convingerea, prin care informaţia transmisă se transformă într-un set deprincipii şi orientări ale receptorului;- sugestia, care, ca şi convingerea, presupune restructurări de montaj psihic, darprintr-o atitudine necritică a receptorului.Nu numai formele comunicării au constituit centre de interes pentrucercetători. În demersurile teoretice realizate pe această temă s-au conturat douăpuncte de vedere asupra funcţiilor comunicării: unul instrumental şi unulconstructivist.

5

Perspectiva instrumentală, conform căreia comunicarea este privită cainstrument social, pune accent pe funcţiile acestui fenomen în cadrul grupului.În acest context amintim funcţiile comunicării enunţate de A. Neculau (1977) înlucrarea „Liderii în dinamica grupurilor”:a) facilitează realizarea sarcinii şi asigură „locomoţia” grupului către obiectivulsău;b) favorizează coeziunea grupului, protejează, uniformizează opiniile, „spargegheaţa” şi creează ambianţa;c) valorizează grupul: permite afirmarea originalităţii grupului, justificăexistenţa sa, îl exprimă;d) rezolvă problemele grupului, are rol terapeutic pentru grup, protejează grupulfaţă de exterior;e) acţionează ca factor de unitate socio-culturală pentru toate grupurile umane;f) facilitează grupului să devină cadru de referinţă pentru individ. (A. Neculau,1977, p. 82)Perspectiva constructivistă, este cea care atribuie persoanelor rolul deconstructor permanent şi activ al personalităţii. Mai precis comunicarea esteprivită ca un fenomen de co-construcţie socială, îndeplinind următoarele funcţii:a) construieşte universul de referinţă;b) construieşte universul de relaţionare cu alţii şi cu „lumea pusă în scenă”;c) se resituează continuu în spaţiul acestui joc constructiv.Această paradigmă a comunicării ca proces de co-construcţie socială aapărut în anii ’80 ai secolului trecut, prin contribuţia teoriei reprezentărilorsociale (avansată de şcoala franceză de psihologie socială) şi a psihologieicognitive (şcoala americană). Cel care „articulează şi fixează perspectivacognitivist-constructivistă” asupra comunicării este psihosociologul francez R.Ghilione.Criticând punctul de vedere clasic E-M-R, modelul „contractuluicomunicativ”, propus şi dezvoltat de echipa condusă de R. Ghiglione, aduce îndiscuţie efectele mesajelor asupra comportamentelor şi reprezentărilorinterlocutorilor.Iată care sunt tendinţe derivate din această nouă perspectivă asupracomunicării (cf. L. Iacob, 1996):- a comunica înseamnă a construi împreună, în cadrul unui sistem care arepropriile lui structuri formale şi funcţionale;- omul care comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea, ci, mai ales,constructorul ei neobosit;- spaţiul co-interlocutoriu nu este neutru şi omogen; este un joc de permanenteajustări şi glisări semantice;- procesul discursiv vehiculează, mai degrabă, aspectele activităţilor cognitivede moment ale interlocutorilor, decât elemente prefixate într-o schemăenunţiativă; de aceea, aceasta este, mai degrabă, ceva construit, decât ceva dat ;- ca subiecţi comunicatori, suntem determinaţi, desigur, de structura sistemelorde semne pe care le folosim; ele nu ne permit să facem oricum iar constrângerilesituaţionale nu ne permit să facem orice, dar există posibilitatea utilizării întregiigame - suficient de vaste - de care sistemul dispune; ca urmare, determinismelemicro-situaţionale le nuanţează şi le contextualizează pe cele macro-situaţionale;- sistemele de semne - verbale, para şi nonverbale - de care omul dispune suntselectate şi orientate de miza pe care o impune interlocuţiunea. Omul leutilizează şi nu este doar traversat de ele!- ca locutor, subiectul uman este un actor capabil să acţioneze asupra şi nu doarsă fie în;- acest raport flexibil cu sistemele de semne, în particular cu limba, se explicăprin structurarea funcţională minimală a acestora şi prin caracterul marcantatitudinal al comportamentului comunicativ uman;- orice comunicare este, în fapt, co-construcţia unui univers de semnificaţii,

6

permanent negociabile.COMUNCAREA ÎN ORGANIZAŢIIÎn ultimii douăzeci de ani s-a scris despre comunicare probabil mai multdecât despre oricare alt concept din psihologia organizaţională. Importanţacomunicării şi consecinţele directe asupra performanţei organizaţiilor adeterminat o serie întreagă de studii şi cercetări pe această temă. Deşi conceptula fost riguros tratat în lucrări de psihologie socială, specialiştii în psihologiaorganizaţiilor aduc în atenţie un punct de vedere uşor nuanţat, luând înconsiderare în principal specificităţile comunicării în cadrul organizaţiilor.Abordarea pe care ne-o propunem se rezumă la o scurtă trecere în revistă a unorconcluzii fundamentale obţinute din cercetarea de teren în domeniulorganizaţiilor.Orice organizaţie poate fi privită ca un ansamblu de roluri şi statusuri. Pebaza acestora sunt definite raporturile interindividuale, normele cereglementează relaţiile dintre membri şi, nu în ultimul rând, expectanţeleindividului de la ceilalţi membrii sub unghi comportamental. Fiecare individdeţine un statut şi un rol care, cu cât mai clar şi precis sunt definite, cu atâtnivelul de performanţă al organizaţiei va fi mai ridicat. Interacţiunea membrilororganizaţiei are la baza comunicarea, fie că aceasta este formală sau informală,verbală sau nonverbală, pe orizontală sau verticală. Funcţionarea organizaţieidepinde de modul în care membrii acesteia pot comunica eficient.MODELE DE COMUNICAREUnul dintre cele mai utile modele de comunicare îl constituie cel alinteracţiunii simbolice. Prin comunicare în acest model se înţelege procesul princare un individ transmite semnificaţii celorlaţi. Simbolurile reprezintă parteaobiectivă a unei idei sau mesaj subiectiv. Simbolurile pot fi manipulate de cătreoameni în schimbul de informaţie şi pot lua diferite forme:Limbajul – scris sau oral reprezintă mijlocul principal de transmitere almesajelor.Expresivitatea facială şi corporală – este o modalitate de transmitere desemnificaţii în special în ceea ce priveşte încărcătura emoţională a mesajului.Îmbrăcămintea – ca modalitate de comunicare simbolică arată apartenenţala o anumită clasă socială a unui individ.Tonul vocii – poate fi folosit pentru a exprima emoţii distinct decontinutul semnatic al mesajului.Manipularea simbolurilor în comunicarea reprezintă acţiunea persoaneicare transmite mesajul de a–şi transpune ideile într-un set de simboluri care vorfi decodate de către receptor. Această manipularea se face într-un context ceimplică personalitatea complexă a persoanelor implicate în comunicare (vezifigura 1).Fig. 1 Interacţiunea simbolică în organizaţii (Szilagyi & Wallace, 1983)Procesul este compus de fapt din două etape:1. Codarea, unde transmiţătorul acordă o încărcătură informaţională unui simbolpe care îl manipulează în funcţie de personalitatea, motivele, dispoziţile sale şide rolul pe care îl are în organizaţie;2. Decodarea, în care receptorul încearcă să extragă semnificaţia transmisă înfuncţie de aceeaşi factori.Procesul de comunicare este eficient atunci când există o congruenţătotală între semnificaţia transmisă şi cea recepţionată. Distorsiunile apărute încomunicare survin din subiectivismul factorilor implicaţi atât în procesul decodare cât şi de decodare. Acelaşi simbol, manipulat în contexte diferite poatepurta diferite semnificaţii. Contextul personal al fiecărui individ (Eu, identitate,rol, sistem de valori, dispoziţii, motive) îşi pune amprenta asupra comunicării.Pentru a evita distorsiunile apărute în transmiterea mesajelor este imperiosnecesar ca angajaţii să evalueze atent sursa comunicării, ţinând cont decaracteristicile de personalitate ale acesteia. Acelaşi mesaj va fi interpretat în

7

mod diferit dacă provine de la două surse diferite. În acelaşi timp, persoana caretransmite mesajul trabuie să cunoască particularităţile receptorului pentru aasigura o comunicare eficientă.FUNCŢII ALE COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢII:1. Emoţională:Reţelele comunicaţionale sunt formate din indivizi şi o şi mesajele au şi unconţinut emoţional. Indivizii simt nevoia de a interacţiona social unii cu ceilalţişi comunicarea este metoda prin care îşi pot satisface aceste nevoi. Princomunicare angajaţii pot să-şi rezolve ambiguităţile legate de roluri şi săoptimizeze relaţiile cu ceilalţi. Cea mai eficientă modalitate de rezolvare aconflictelor se bazează, de asemenea, pe comunicare.2. Motivaţională:O altă funcţie esenţială a comunicării în cadrul organizaţiilor este de a motiva,direcţiona, controla şi evalua performanţele la nivel individual şi de grup.Controlul comportamentelor membrilor organizaţiei se face prin intermediulcomunicării. Toate componentele majore ale conducerii presupun comunicare:trasarea de sarcini, controlul, sistemul de recompense şi pedepse se bazează pecomunicare.3. Organizaţională:Comunicarea are o funcţionalitate vitală în luarea deciziilor. Deseori deciziilemanageriale se iau pe baza informaţiilor primite pe cale ascendentă de lasubordonaţi şi pe aceleaşi canale de comunicare managerii transmit sarcini şiobiective şi le urmăresc punerea în aplicare. Comunicarea are un rol importantatât în luarea deciziilor cât şi în exercitarea funcţiei de control. Îmbunătăţireamodalităţilor de comunicare pe verticală constituie una dintre preocupărileprincipale ale specialiştilor din domeniul psihologiei organizaţionale.TIPURI DE COMUNICARE ÎN ORGANIZAŢIIÎn funcţie de direcţie, comunicarea poate fi: pe verticală, orizontală şidiagonală .Comunicarea pe verticală se stabileşte între posturi aflate în relaţii de subsau supraordonare şi apare în două forme: comunicare descendentă sauascendentă.Comunicarea descendentă urmează, de obicei, relaţiilor de tip ierarhic,derulându-se de la nivelul managementului de vârf, către nivelele de execuţie.Conţinutul ei este dat de decizii, reglementări, instrucţiuni, transmiterea desarcini, solicitarea de informaţii. Principala problemă a acestui tip decomunicare o constituie marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ceeste vehiculat de la un nivel la altul deoarece, fiecare nivel interpreteazămesajele în funcţie de propriile necesităţi sau obiective.Comunicarea de sus în jos este folosită de persoane care ocupă variatepoziţii în ierarhia organizaţională cu scopul declarat de a determina uncomportament considerat dezirabil de către organizaţie. Factorii de decizietransmit pe această cale obiective, şi încearcă motivarea personalului şiinducerea de atitudini adecvate scopurilor organizaţiei.Comunicare ascendentă constă în transmiterea de mesaje de cătresubordonaţi şefilor direcţi şi, succesiv, nivelurilor superioare alemanagementului. Rolul comunicării ascendente este esenţial pentru eficienţaprocesului de comunicare deoarece se constituie în feedback al informaţiilorprimite pe cale descendentă. De asemenea, prin intermediul ei se informeazămanagementul de nivel superior asupra moralului şi motivaţiei personalului şiasupra barierelor comunicării. Comunicare de jos în sus include: semnalarea deprobleme, rapoarte asupra performanţei, nemulţumiri şi posibile surse deconflict, informaţii asupra gradului de rezolvare al sarcinilor.Acurateţea comunicării de jos în sus reflectă încrederea subalternilor însuperiori dar şi aspiraţiile de promovare ale subalternilor. Când nu îi cunoscsuficient sau când au experienţa unor răspunsuri negative, ori când ţin foarte

8

mult să-i impresioneze favorabil, subordonaţii nu vor risca să îşi dezamăgeascăsuperiorii, distorsionând, din aceste cauze, informaţia.Comunicarea orizontală – scopul ei este coordonarea activităţiidepartamentelor aflate pe acelaşi nivel ierarhic în organigramă. Cantitatea şieficienţa comunicării orizontale diferă în funcţie de structura organizaţiei.Dreptul membrilor de a trece graniţele departamentale pentru a-şi asigurainformaţia necesară muncii proprii poate fi recunoscut mai mult sau mai puţin deorganizaţie.După modul de transmitere, comunicarea poate fi : scrisă, verbală saunonverbală.Comunicarea scrisă este utilizată în proporţie ridicată în cadrulorganizaţiilor pentru solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte,decizii, planuri, scrisori adresate unor persoane din interiorul sau din afaraorganizaţiei .În cadrul organizaţiilor birocratice comunicarea scrisă reprezintămodalitatea principală de transmitere a informaţiei fapt ce determinăflexibilitatea scăzută a instituţiilor organizate după acest model.Avantajele comunicării scrise constau în faptul că:- oferă un timp mai mare de gândire şi de argumentare;- sunt lipsite de implicare emoţională;- asigură o diversitate sporită a ideilor, concizie şi claritate;- se poate realiza fără perturbări din partea celorlalţi participanţi la comunicare;- nu necesită prezenţa şi disponibilitatea simultană a participanţilor;- constituie un mod prestigios de stabilire a relaţiilor între diferite persoanecomportând un anumit ascendent al emiţătorului faţă de receptor;Printre dezavantajele comunicării scrise pot fi enumerate:- depersonalizarea comunicării prin eliminarea relaţiei directe între participanţi;- consum ridicat de timp cu implicaţii asupra multiplicării posturilor dinstructura organizatorică;- costul ridicat care presupune nu numai cheltuieli directe –salarii, hârtie,mijloace de prelucrare, tipărire şi transmitere – ci şi indirecte cerute deconservarea în dosare şi spaţii special amenajate;Comunicarea verbală este cea mai frecvent utilizată în cadrul organizaţiei.Acest tip de comunicare se desfăşoară prin intermediul limbajului, influenţatăînsă, de părerile personale, valorile, reperele la care se raportează indivizii atuncicând transmit şi receptează mesaje.Avantajele comunicării verbale :- stabileşte relaţii directe, personalizate între manageri şi executanţi, oferindu-leangajaţilor sentimentul de participare la viaţa organizaţiei şi de consideraţie;- permite flexibilitatea comunicării oferind posibilitatea adaptării mesajului lagradul de recepţie prin urmărirea reacţiilor participanţilor la discuţie;- au o viteză ridicată de emisie şi recepţie;- informarea poate fi nuanţată şi persuasivă;- permite valorificarea rapidă a unor situaţii şi acţiunea imediată în cazul unorurgenţe;- costurile sunt mult mai reduse faţă de cele ale comunicării scrise .Dezavantajele comunicării verbale:- necesită prezenţa simultană a interlocutorilor, multiplicând timpul consumat;transmiterea succesivă prin diferite trepte ierarhice se face dificil şi cu mai maripierderi de substanţă informaţională.Comunicarea nonverbală poate fi un instrument eficient care faciliteazăemiterea şi descifrarea mesajelor. Se referă la: expresia feţei, contactul ochilor,gestica şi poziţiile capului, modul de folosire a spaţiului (distanţa intimă,distanţa personală distanţa socială, distanţa publică).Comunicarea presupune existenţa unor canale prin intermediul căroraemiţătorul transmite mesajul către receptor.Canalele de comunicare pot avea diferite grade de formalizare:

9

Canalele formale sau oficiale, suprapuse relaţiilor organizaţionale. Suntproiectate şi funcţionează în cadrul structurii astfel încât să vehiculeze informaţiiîntre posturi, compartimente şi niveluri ierarhice diferite. Eficienţa comunicăriidepinde de modul de funcţionare al acestor canale. Apariţia unor blocajefrecvente în anumite puncte indică necesitatea revizuirii posturilor sau ainvestigării stării climatului de muncă a relaţiilor interpersonale .Canalele informale sau neoficiale – sunt generate de organizareaneformală. Ele constituie căi adiţionale de comunicare care permit mesajelor săpenetreze canalele oficiale. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhie,reţeaua canalelor informale poate vehicula ştiri, noutăţi, informaţii mai rapiddecât canalele formale. Deşi mesajele astfel transmise sunt frecvent distorsionateşi filtrate, ele prezintă, în afara rapidităţii informaţiei şi avantajul uneidisponibilităţi sporite din partea angajaţilor.REŢELE DE COMUNICAREComunicarea organizaţională presupune schimb informaţional nu numaiîntre două persoane ci şi între grupuri. Circulaţia înformaţia se face în reţea.Capacitatea şi structura acestor reţele este dată de tipul de organizaţie şiconstituie premisă pentru atingerea performanţei organizaţionale.Reţelele de comunicare pot fi centralizate şi descentralizate .Comunicarea în lanţ reprezintă paternul de comunicare cel mai frecvent înorganizaţiile cu structură birocratică. În aceste organizaţii fluxul comunicăriiurmând structura ierarhică şi se realizează preponderent pe verticală.( fig. 2)Fig . 2 Reţea de comunicare în lanţComunicarea în stea este paternul de comunicare permis de structura “plată” aunui grup sau a unei organizaţii. Subalternii raportează problemele şiperformanţele şefului direct, iar acesta le comunică fiecăruia obiectivele,instrucţiuni de lucru şi le supervizezaă activitatea.(fig. 3)Fig . 3 Reţea de comunicare în steaComunicarea în cerc este o reţea de comunicare caracteristică grupului constituitpentru realizarea unei sarcini specificate, grupul autonom de muncă saucomitetul executiv. Deşi aceste grupuri pot avea un şef, paternurile deinteracţiune au un caracter mai difuz în care comunicarea orizontală esteposibilă.(fig. 4)Fig. 4 Reţea de comunicare în cercComunicarea în cristal este o reţea care sugerează că toate canalele pot fifolosite, că oricine poate iniţia comunicarea şi se poate adresa oricui.Primele două reţele de comunicare sunt reţele centralizate iar celelalte două suntreţele descentralizate.Eficienţa managementului informaţiei este exprimată într-o serie de parametrii,cu ar fi: viteza comunicării, acurateţea, satisfacţia membrilor.(fig. 4)Fig . 4 Reţea de comunicare în cristalEficienţa comunicării diferă în reţelele de comunicare în funcţie deparametrii descrişi mai jos:Viteza comunicării – când sarcina este relativ simplă, comunicarea în“lanţ” sau în “stea” este mai rapidă. Când sarcinile sunt complexe, comunicarease desfăşoară mai anevoios în aceste două tipuri de reţea. În aceste situaţiiliderul poate fi supraîncărcat informaţional, mai ales cu feedback. Cândproblemele sunt mai complexe, comunicarea este mai rapidă în celelalte douăreţele: “cerc” şi, respectiv, “cristal” .Acurateţea comunicării – în problemele simple comunicarea în “lanţ” şi înformă de “stea” asigură cea mai bună calitate a soluţiilor, dar pentru problemelecomplexe “cercul” şi “cristalul” sunt reţelele mai eficiente.Satisfacţia membrilor – comunicarea în “lanţ” sau în “stea” nu conduc, îngeneral, la atitudini pozitive ale subordonaţilor, aceste reţele limitându-leparticiparea şi implicarea efectivă. Grupurile în care comunicarea urmează reţeleîn formă de cerc sau cristal, ca de exemplu, comitetele sau grupurile autonome,

10

conduc la satisfacţia membrilor faţă de rolurile îndeplinite în variate episoadeale comunicării.BARIERE ÎN COMUNICAREInterpretarea eronată a mesajelor de către receptor poate avea diferitecauze. Vom prezenta în continuare câteva dintre sursele de distorsiune acomunicării:Caracteristicile emiţătorului şi receptorului: Persoane diferite potreacţiona distinct în aceeaşi situaţie de comunicare. Acest lucru se datoreazăcaracteristicilor de personalitate şi experienţei personale ale fiecărui individprecum şi a rolului şi poziţiei pe care acesta o ocupă în organizaţie.Receptarea selectivă: Oamenii au tendinţa de a recepţiona numai acele părţi alemesajului care fie intră în sfera lor de interes fie este în acord cu propriastructură de personalitate. Acest mecanism de protecţie duce la evitarea apariţieidisonanţei cognitive, indivizii refuzând pur şi simplu să recepţioneze informaţiinoi care pot intra în conflict cu sistemul de valori sau convingerile lorpreexistente. Poziţia pe care o ocupă individul în organizaţie poate influenţamesajul transmis. Unei cerere de rutină făcute de către un individ care ocupă opoziţie ierarhică superioară în organizaţie i se poate asigna o importanţăexagerată de către subordonaţi.Probleme semantice: Modalitatea de comunicare cel mai frecvent folosităeste limbajul. Gradul de structurare al acestuia, diferenţele culturale dintreemiţător şi receptor constituie o sursă frecventă de distorsiune a comunicării.Fiecare grup profesional dezvoltă un anumit limbaj specific, bazat pe termenitehnici din domeniul respectiv, care este deseori impenetrabil pentrunespecialişti. Se creează astfel confuzie şi comunicarea are deseori de suferit.O altă problemă frecvent întâlnită în organizaţii este supraîncărcareainformaţională. În condiţiile unor nevoi crescute de adaptabilitate şi viteză întransmiterea informaţiei indivizii se văd puşi în situaţia de a fi bombardaţi cumesaje pe care nu au timp fizic să le înţeleagă. Capacitatea omului de a prelucrainformaţie este limitată iar numărul situaţiilor în care trebuie sătransmită/primească mesaje în timp limitat este în continuă creştere. În acestecondiţii comunicarea devine ineficientă şi stresul organizaţional creşte.OPTIMIZAREA COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢIIPerformanţa organizaţiei depinde de calitatea comunicării interpersonale.Formularea corectă, într-o formă simplă şi inteligibilă, lipsită de informaţieredundantă a unui mesaj va avea şansele cele mai mari de a fi corect interpreta.Cu cât efortul cognitiv implicat în descifrarea mesajului va fi mai mare, cu atâtprobabilitatea ca mesajul să fie în mod eronat interpretat va fi mai ridicată. Vomprezenta în continuare câteva modalităţi de optimizare a comunicării:Feedbackul – presupune crearea de către mecanisme formale sauinformale prin care emiţătorul se asigură că mesajul său a fost corect recepţionatşi interpretat. Mimica, gestica, expresivitatea interlocutorului sau întrebărilesuplimentare pot constitui surse de feedback care să asigure emitentul cămesajul său a fost corect recepţionat.Folosirea canalelor de comunicare paralele şi a repetiţiei – un principiufundamental al tehnicilor de comunicare este acela al folosirii canalelor paralele,în scopul întăririi importanţei mesajului. În acest fel emitentul se asigură cămesajul său ajuge la destinaţie în forma în care a fost trimis şi şansele ca acestasă fie corect interpretat sunt crescute.COMUNICAREA DIDACTICĂComunicarea didactică este un alt tip de comunicare ale cărei aspecteparticulare merită a fi surprinse în cadrul studiului nostru. Trebuie însăspecificat, că această formă de comunicare este trecută în inventarul temelor decercetare proprii pedagogiei. Prin urmare, obiectivul nostru nu este acela de asurprinde exhaustiv toate aspectele ei, ci acela de a oferi repere orientative sipractice pentru înţelegerea sa. Exerciţiile aplicative oferite, ca şi exemplele

11

practice vizează esenţial comunicarea didactică universitară, dată fiind destinaţialucrării şi faptul că aceste aspecte au fost mai puţin abordate în pedagogie.Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşterealizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile,nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Faţă de aceasta, comunicareadidactică apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conţinuturideterminate, specifice unui act de învăţare sistematic asistat. Din perspectivaeducaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza procesului de predareasimilarea cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri custatus-roluri determinate: profesori-elevi/studenţi, etc.Ambele apar fa forme specializate ale fenomenului extrem de complex şidinamic de comunicare umană, care poate fi definit şi ca relaţie prin careinterlocutorii s pot înţelege şi influenţa reciproc prin intermediul schimbuluicontinuu de informaţii, divers codificate.Această definiţie operaţională a comunicării, desigur una dintre diverseleposibile, permite câteva sublinieri:♦ Comunicarea este văzută modern ca o unitate a informaţiei cu dimensiunearelaţională, aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificaţii, cea carecontextualizează informaţia. Spre exemplu o informaţie verbală imperativă("Vino!", "Citeşte!", "Spune!" etc.), în funcţie de situaţie şi de relaţia dintre"actorii" comunicării poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin, sfat,rugăminte, renunţare.♦ Perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactivcare analizează actul comunicativ ca o relaţie de schimb între parteneri care aufiecare, simultan un dublu statut - emiţător şi receptor. Ca urmare, mai vecheaatribuire a rolului d emiţător profesorului şi a celui de receptor elevului, devinediscutabilă.♦ Analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi deci concentrarea pemesajele verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilorutilizate (cuvânt, imagine, gest, mimică, cinetică) şi acceptării multicanalităţiicomunicării (vizual, auditiv, tactil, olfactiv). Din perspectiva acestei realităţidevin tot mai evident faptul că, şi în situaţie didactică, comportamentulinterlocutorilor, în ansamblul său, are valoare comunicativă.♦ A comunica, ca formă de interacţiune presupune, câştigarea şi activareacompetenţei comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.Absenţa acesteia sau prezenţa ei defectuoasă explică, de cele mai multe ori,eşecul sau dificultăţile pe care profesori, foarte bine pregătiţi ştiinţific îndomeniul specialităţii lor, îl au sistematic în munca cu generaţii şi generaţii deelevi. A fi profesor înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinice(premisă necesară, dar nu şi suficientă), da şi a avea capacitatea de a le "traduce"didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti "ce", "cât", "cum", "când", "În cefel", "cu ce", "cui", oferi.Tipuri de comunicare şi implicaţii psihopedagogiceVă sunt deja cunoscute diferite criterii de clasificare şi forme alecomunicării.Nu le vom mai relua în acest capitol, ci doar vom trata perspectivele de abordarea lor din punct de vedere psihopedagogic.Se remarcă faptul că un tip de comunicare anume este o problemă dedominantă şi nu de exclusivitate. De asemenea, doar din necesităţi didactice sefa delimitări tranşante, în realitate vie a comunicării aceste forme coexistând.Comunicarea profesorului poate fi o comunicare:_ Publică (auditoriul este un grup mai mare)_ De grup (se adresează tuturor cu o cerinţă)_ Interpersonală (accentuează o idee ca răspuns direct pentru elevul/studentulX)_ Intrapersonală (se autointeroghează: "m-au înţeles exact?", "este X atent la

12

ceea ce i-am spus?")La fel acelaşi act educativ este în acelaşi timp, referenţial, operaţional şiatitudinal. Spre exemplu, la cerinţa verbală: "Enumeraţi avantajele şidezavantajele utilizării interviului", profesorul indică gestual, maniera rezolvăriiaşteptate (două coloane una pentru asemănări, alta pentru deosebiri) şi prin tonimportanţa deosebită a sarcinii solicitate în acel moment cursanţilor şi încredereacă ei sunt capabili să rezolve bine cerinţa.După statutul interlocutorilor distingem:_ Comunicarea verticală - comunicarea între parteneri cu statut inegal, de ex.Comunicarea profesor-elev/student_ Comunicarea orizontală (între parteneri cu statut egal, de ex. comunicareaelev/student - elev/student).În raport cu modalitatea de codare a mesajului se pot diferenţia trei tipuri:_ Comunicarea verbală - informaţia este transmisă prin cuvânt şi prin tot ceeace ţine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic; poate fi orală sauscrisă._ Comunicarea paravebală - informaţia este transmisă prin elemente prozodiceşi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general şi are au semnificaţiicomunicative aparte. Aici se înscriu:_ Caracteristicile vocii_ Particularităţile de pronunţie_ Intensitatea rostirii_ Ritmul şi debitul vorbirii_ Intonaţia_ Pauzele din vorbireAceeaşi informaţie, codificată verbal identic, în funcţie de implicareaparaverbalului îşi modifică semnificaţia, fenomen numit supracodificare. Iatăcâteva exemple în care intonaţia, accentul, pauza oferă, pe rând , altesemnificaţii, aceluiaşi material verbal:a) Grupul lor, remarcă profesorul, este dificil pentru voi.Grupul lor remarcă: profesorul este dificil pentru voi.b) Voi aveţi pentru mâine o temă colectivă frumoasă.1. VOI aveţi pentru mâine o temă colectivă frumoasă.2. Voi AVEŢI pentru mâine o temă colectivă frumoasă.3. Voi aveţi PENTRU MÂINE o temă colectivă frumoasă.4. Voi aveţi pentru mâine o TEMĂ COLECTIVĂ frumoasă.5. Voi aveţi pentru mâine o temă colectivă FRUMOASĂ.Foarte interesante cercetări au urmărit valoarea comunicativă a tăcerii. Oricecadru didactic ştie că există tăceri nedumeriri, tăceri-vinovăţii, tăceri-proteste,tăceri-aprobări, tăceri-laborioase, tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăcerizgomotoase,tăceri-pedeapsă, exprimate atât de elevi, cât şi de profesori._ Comunicarea nonverbală - se realizează printr-o diversitate de semne legatede postura, mişcările, gesturile, mimica şi înfăţişarea partenerilor de comunicare.După finalitatea actului comunicării distingem între:_ Comunicarea incidentală - constă în transmiterea întâmplătoare a informaţieifără intenţia de a o face şi fără să fie destinată procesului de învăţare (de ex.Profesorul constată insuficienţa tablei a mijloc didactic şi invocă necesitateaunui retroproiector)_ Comunicarea subiectivă - caracterizată prin exprimarea directă (verbal,paraverbal sau nonverbal) de către emiţător a unei stări emoţionale ("Foartebine!", "M-ai dezamăgit!")_ Comunicarea instrumentală - vizează un obiectiv precis, urmăreşte producereaunui anumit efect la receptor şi se modifică în funcţie de reacţia receptorului.Acest tip de comunicare este dominat de actul didactic, fără ca celelalte douăforme să fie excluse.Analiza tipurilor de comunicare permite evidenţierea unor aspecte de luat în

13

seamă într-o conduită didactică eficientă:_ Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilorverbale._ Comunicare para- şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.Înainte de a "traduce" şi a accepta raţional importanţa unei demonstraţii, deexemplu, elevul are sentimentul importanţei conţinutului ce i se propune.Transmisă de către profesor concomitent cu mesajul verbal al demonstraţiei,atitudinea este decodificată mai rapid, cum s-a şi precizat anterior. Rolulafectivităţii este şi el mare: informaţiile recepţionate pe un fond afectiv sunt maibine reţinute, în timp de un climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efortexcesiv) facilitează uitarea. Deosebit de importantă este şi exersareacapacităţilor empatice ale profesorului. Empatia este relaţia apropierii depsihologia celui care primeşte informaţia şi înseamnă o percepere a cadruluiintern de referinţă a acestuia cu toate componentele sale emoţionale. Ea ţine decapacitatea profesorului de cunoaştere interpersonală._ O comunicare complexă (verbală, para-şi nonverbală) convergentă uşureazărealizarea unor sarcini diferite - impuse de diverse roluri didactice - prinrealizarea lor concomitentă, da prin mijloace diferite (exemplu: verbal se oferă oexplicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi prin ridicarea tonului şinonvebal se solicită caietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferităanterior)._ Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului faciliteazăreţinerea unei mari cantităţi de informaţii din cele propuse şi, în acelaşi timp,sporeşte atractivitatea şi varietatea actului comunicativ. Înlăturând pericolulmonotoniei se facilitează procesul atenţiei._ Utilizarea tuturor formelor de comunicare convergentă are ca finalitateobţinerea unui feed-back optim din partea celui care învaţă.COMUNICAREA ŞI TEORIAINFORMAŢIILORComunicarea deţine rolul primordial în procesul de mânuire a ştiinţei şi atehnologiilor moderne pe calea cunoaşterii, acesta fiind motivul pentru careaspectele tehnologice ale comunicării sunt continuu revoluţionate de noiledescoperiri ale ştiinţei.Conceptul de comunicare a fost dezvoltat pornind de la o multitudine demodele. Trei dintre aceste orientări teoretice sunt esenţiale, şi anume: modelulcibernetic şi teoria informaţiei, modelele lingvistice care au abordat comunicareaplecând de la particularităţile limbajului şi modelele sistemice ale comunicării.Teoria informaţiei, în ceea ce priveşte comunicarea, se bazează peconcepţia conform căreia informaţia nu cuprinde doar limba, atât cea scrisă câtşi cea vorbită, ci şi coduri şi semne. Deci, toată informaţia are drept suportelemente ale limbajului care sunt cuvintele, ele însele alcătuite din semne sausemnale.Modelul oricărui mijloc de comunicaţie cuprinde:- sursă, a cărei informaţie codată este emisă, de un emiţător, sub forma unuimesaj;- un canal de informaţii, care este de fapt un sistem fizic prin care circulămesajele;- un receptor, ce primeşte mesajul (şi eventual semnale nespecifice careconstituie bruiajul), îl decodează şi comunică informaţia unui destinatar;- un alfabet sau cod (sistem convenţional de semne), cu ajutorul căruiaemiţătorul şi receptorul construiesc şi identifică mesajele.Se obişnuieşte să se considere că sistemul de transmitere a informaţieieste constituit din trei elemente, şi anume: un prim traductor, care transformămesajul în semnale ce se pot propaga pe cel de al doilea element care estecanalul de comunicaţii, iar al treilea element îl reprezintă tot un traductor, ce setransformă în semnale obţinute la ieşirea canalului de comunicaţii, pentru a le

14

face accesibile destinatarului.Câteva exemple de sisteme de transmitere a informaţiei:_ Un prim caz ar fi acela al unui far pe mare:_ sursa semnalului: farul ce emite semnale luminoase;_ canalul de transmisie: spaţiu dintre far şi receptor prin care se propagăsemnalele luminoase;_ receptorul: un observator.Grupurile de semnale se referă la indicarea poziţiei geografice a farului._ Un al doilea exemplu ar fi acela al unei conversaţii:_ sursa semnalului: unul dintre parteneri, la un moment dat;_ canalul de transmisie: aerul dintre parteneri;_ receptorul: cel de-al doilea partener.Mesajul este purtat de cuvinte, iar semnalele sunt date de variaţia presiuniiaerului în timpul convorbirii. Daca această conversaţie ar avea loc telefonic aparelemente noi. Astfel microfonul transformă (traduce) presiunea aerului în curentelectric, deci semnalele s-au transformat din semnale acustice în semnaleelectrice. Ele se propagă de-a lungul liniei telefonice, până la destinaţie. În acestcaz linia telefonică reprezintă canalul de transmisie. La destinaţie, curentulelectric influenţează bobinajul unui receptor telefonic, care transformă curentulelectric din nou în semnale acustice. Microfonul este primul traductor, iarreceptorul al doilea traductor.Pot exista situaţii când sistemele de telecomunicaţii au o structurăcomplexă._ În cazul unui meci de fotbal, însuşi modul în care se desfăşoară jocul, evoluţiajucătorilor pe teren, constitie sursa de informaţie. Un crainic urmăreşte jocul şiredă în cuvinte fiecare frază în parte. El vorbeşte în faţa unui microfon caretransformă cuvintele sale, datorită presiunii aerului în timpul vorbirii sale, însemnale electrice. Aceste semnale se propagă prin linia telefonică, până la postulde emisiune, unde sunt din nu transformate, de data aceasta în undeelectromagnetice, care călătoresc până la antena aparatului de recepţie, undesunt iarăşi transormate, în cele din urmă, în sunete care impresionează peascultător.În această situaţie mesajul suferă câteva transformări succesive,îmbrăcând odată forma unor semnale sonore, altă dată forma unui curent electricşi, în fine, forma unor unde radio._ Un crainic sau un reporter a înregistrat pe o bandă magnetică anumite aspecteesneţiale ale unui joc de fotbal. De pe bandă mesajul este transformat de odactilografă într-un mesaj scris, care ajunge la tipografie, unde este multiplicatîn milioane de exemplare. Aici, aceeaşi sursă a produs un mesaj care a fost maiîntâi pus sub forma unor semnale înregistrate pe bandă de magnetofon, apoi subformă de litere.Între cele două sisteme de păstrare şi transmitere a informaţiei apar uneledeosebiri. Astfel, în cazul semnalelor vorbite, presiunea aerului variază în modcontinuu. Din contră, în cazul semnalelor scrise avem de-a face cu liere careprezintă fiecare individualitatea sa; semnalul are în acest caz o variaţiediscontinuă.Semnalele nu sunt numai de natură acustică sau optică. Ele pot aveaforme diverse. De exemplu, pentru un aparat electric, informaţia poate fitransmisă sub forma unor semnale electrice. La om putem avea semnaleauditive, vizuale, tactile, termice, gustative etc.Semnale însă ne dau şi florile, semafoarele care reglementează circulaţia,termometrele etc.CARACTERISTICILE COMUNICĂRIIToate studiile asupra comunicării au căutat să determine care sunt emiţătorii şireceptorii, care este natura canalului de informaţii şi care sunt caracteristicilesistemului convenţional de semne. Teoria cibernetică a scos în evidenţă

15

necesitatea definirii în mod clar structura reţelelor prin care circulă mesajele,după ce, în prealabil, au fost supuse legilor teoriei metrice a informaţiei.a) Mesajul reprezintă o secvenţă ordonată de elemente ale unui alfabet, pe careemiţătorul le aranjează într-o anumită ordine conform mesajului de transmis.Comunicarea presupune ca emiţătorul şi receptorul să aibă acelaşi sistemconvenţional de semne (alfabet). Emiţătorul codifică mesajul şi îl transmitereceptorului, care îl identifică şi-i găseşte semnificaţia.b) Mesajul trebuie să conţină un element de noutate, imprevizibilitate ce îiconferă, de fapt, valoarea informaţională.c) Informaţia este aceea care anulează sau atenuează incertitudinea. Existândposibilitatea măsurării informaţiei, acesta fiind echivalent cu măsurareaincertitudinii. Unitatea de incertitudine este definită ca fiind cea care însoţeşteapariţia unui eveniment ce poate să prezinte două evenimente echiprobabile (deexemplu, apariţia unei feţe sau a alteia la aruncarea unei monede). Informaţiaadusă de apariţia unuia dintre cele două evenimente este numită bit. Se poatemăsura astfel informaţia emisă, bruiajul, informaţia primită (sau transmisă),capacitatea maximă a unui canal şi, de asemenea, redundanţa.d) Un alt aspect al comunicării din punct de vedere al teoriei informaţiei ar fipreţul, mesajul trebuind să fie cât mai economic posibil. Pentru comunicaretrebuie stabilită o bază care utilizează un număr minimal de semne pentru avehicula acelaşi mesaj. Dar nu contează atât mărimea mesajului în comunicareadintre indivizi, cât să se facă înţeleşi ei între ei. În acest sens, individul seasigură de o bună calitate a mesajului prin repetarea informaţiei; astfel mesajuldevine redundant. Redundanţa este definită ca şi un surplus de semne utilizate înraport cu necesarul teoretic, pentru transmisia şi înţelegerea mesajului. Existăredundanţă atunci când, într-un punct a mesajului, anumite semnale sunt, pentrureceptor, mai probabile decât altele. Apariţia efectivă a semnalului este atunci oconfirmare, ca şi cum emiţătorul ar “repeta” în parte informaţia pe care o emite.Cercetările efectuate de către G. A. Miller şi F. Bresson a vorbit despreredundanţa limbajului arătând că pot fi scoase dintr-un text o parte din litere fărăca acesta să înceteze să fie înţeles; s-a cercetat ce părţi ale cuvintelor sau alepropoziţiilor ar aduce mai multă informaţie.e) Din punct de vedere al teoriei informaţiei prezintă interes proprietăţilemesajelor, adică efectele lor asupra receptorilor. Comunicarea se stabileşte înfuncţie de un ansamblu de coduri, iar rolul fundamental al mesajului este de apermite o recunoaştere clară. Din acest punct de vedere, toate mesajele pot fiexaminate după două nivele: denotativ şi conotativ. Primul nivel implicăvaloarea denotativă sau semantică a comunicării, iar cel de-al doilea implicavaloarea conotativă sau estetică a mesajului.Toate mesajele care ajung la destinatar prezintă un bruiaj. Bruiajul secaracterizează ca fiind ansamblul de perturbaţii aleatorii care intervin în cursultransmisiei de informaţii. Aceste perturbaţii sunt multiple şi pot proveni de laînsuşi canalul de transmisie, de la utilizarea sa, din ambiguităţile mesajului saudin erori de decodare.Plecând de la aceste câteva elemente, teoria informaţiei prezintă oconcepţie conform căreia comunicarea pune accent pe formalizarea proceselorde transmisie, pe calităţile logice ale mesajelor şi cel mai mult pe semnificaţialor, esenţial fiind, totuşi, caracteristica semantică a mesajului.COMUNICAREA DIN PERSPECTIVA INTERACŢIUNII OMMAŞINĂComplexitatea crescândă a interacţiunilor din natură realizate pe caleacomunicării obligă la un anumit gen de structurare a realităţii. În aceastăstructurare se disting trei tipuri de elemente fundamentale:- informaţia, ca suport primar material al comunicării;- comunicatorul, ca element receptor, transformator şi emiţător de informaţie;- sistemul de comunicare, ca structură determinată având ca suport clase date decomunicatori.

16

Din perspectiva interacţiunii om-maşină, conceptul de mesaj reprezintă unmijloc general prin care este transmisă informaţia din lumea reală întrecomunicatori. Mesajul conţine:- o latură obiectivă – independentă de comunicare de la care pleacă mesajul şi decomunicatorul la care ajunge mesajul. Aceasta reprezintă, de fapt, obiectul sausemnificaţia mesajului;- o latură reprezentaţională sau simbolică – ce depinde de comunicatorii careintervin în comunicaţie. Aceasta reprezintă, de fapt, forma sau reprezentareamesajului pentru comunicatorul care-l transmite.Comunicatorul se prezintă ca un obiect din cadrul real apt să recepţioneze,prelucreze şi să transmită informaţie. Fiecare comunicator are un univers naturalcare reprezintă acea parte a mediului său real care poate fi afectată decomunicator sau care poate afecta comunicatorul. În universul natural al unuicomunicator, obiectele pot fi clasificate în două clase, şi anume:- clasa obiectelor care au sens pentru comunicatori, adică pe care comunicatorulle poate recunoaşte după o formă de reprezentare asociată;- clasa obiectelor care nu au sens pentru comunicator, adică comunicatorul nu lepoate recunoaşte după o formă de reprezentare simbolică ataşată lor.Clasa obiectelor care au sens pentru un comunicator poate fi îmbogăţităprin procesul de învăţare, ataşându-se noului obiect un nume simbolic numitreprezentarea obiectului prin care acesta poate fi referit.Limbajul natural al unui comunicator constă în reuniunea semanticiilimbajului, sintaxei limbajului şi a unei funcţii de asociere a sintaxei. Conceptulde limbaj reprezintă un instrument de comunicaţie dinamic, specific unuicomunicator dat. El este permanent îmbogăţit prin asocierea noilor obiectedescoperite de comunicator cu reprezentări simbolice, adică limbajul se extindeîn timpul procesului de învăţare.Pentru specificarea naturală a unui limbaj ca un mijloc de comunicaţieasociat unui comunicator, se realizează următoarea secvenţă, ordonată deprocese:1. Identificarea obiectelor limbajului printr-un proces de învăţare;2. Asocierea reprezentărilor simbolice noilor obiectele sau specificarea sintaxeilimbajului;3. Integrarea funcţiei de învăţare prin identificarea obiectelor specificate la 1 cureprezentările lor alese la 2.Spre deosebire de forma naturală de specificare a limbajelor, există şi oformă nenaturală în care procesul de specificare începe cu pasul 2, adică seîncepe cu alegerea unui simbolism ale cărui simboluri sunt apoi asociate cuobiectele reale ale universului natural al unui comunicator. Legătura naturalădintre obiect şi forma sa de reprezentare se restabileşte prin învăţare, simboluldevenind o a doua natură şi astfel procesul descris mai sus se reface sau serestabileşte la forma lui naturală. Un astfel de mod de specificare a limbajelor afost ales pentru comunicatorii de tip maşină cum sunt de pildă limbajele deprogramare pentru calculatoarele.Datorită asocierii funcţionale a obiectelor cu formele lor de reprezentareîn limbajul natural al unui comunicator C, comunicatorul poate substitui unobiect cu forma lui de reprezentare. Adică, comunicatorul C poate recunoaşte unobiect real după forma lui de reprezentare în limbajul natural asociat lui. Acestfenomen devine important în procesul de comunicaţie între doi comunicatori.Pentru înţelegerea mai profundă a comunicării prezintă interesexemplificarea unor comunicatori, ca de pildă comunicator uman, comunicatormaşină etc.Comunicatorul umanUniversul natural al unui comunicator uman este format din universul realîn care trăim. Având în vedere infinitatea în dimensiune şi complexitate aacestui univers natural, mulţimea obiectelor cu sens pentru un comunicator

17

uman determină o anumită structură în mulţimea comunicatorilor umani.Caracteristici generale ale comunicatorilor umani:a) Mulţimea formelor de reprezentare sau a simbolurilor asociate obiectelorreale ca nume simbolice sau semnătură este generata pornind de la organelesenzoriale de recepţionare a informaţiei cu care este dotat omul. Astfel, dacă nereferim la văz, obţinem simboluri care se reprezintă cu ajutorul unui alfabet,ajungându-se pe această cale la limba scrisă; dacă ne referim la auz, obţinemsimboluri care se reprezintă cu ajutorul sunetelor, ajungându-se pe această calela limba vorbită; dacă ne referim la pipăit, obţinem alte tipuri de simboluri.Oricum, notăm că fiecare organ senzorial cu care comunicatorul uman poate săvină în contact cu universul său natural, este un generator de simboluri dereprezentare a obiectelor reale ale acestui univers.b) O altă caracteristică generală şi esenţială a comunicatorilor umani este aceeacă funcţia de asociere a sintaxei sau funcţia de învăţare este integrată pe calenaturală în creierul omului, considerat ca organul său cognitiv.În funcţie de structura asociată clasei obiectelor reale ale universului natural,care sunt recunoscute asociativ, precum şi de simbolul generat ca semnătură şiasociat acestor obiecte ca nume, vom deosebi diferite clase de comunicatoriumani cum sunt de exemplu:- Clasa comunicatorilor umani care vorbesc aceeaşi limbă. Fiecare comunicatordin această clasă se presupune că recunoaşte obiectele reale după acelaşi tip desimboluri care formează limba naturală, asociată clasei respective;- Clasa comunicatorilor umani care vorbesc limbi diferite în acest cazsimbolismul asociat obiectelor reale este diferit;- Clasa comunicatorilor umani determinată de acelaşi domeniu sau subdomeniual cunoaşterii umane. De exemplu, matematicieni, informaticieni, psihologi,filozofi, agricultori etc.Comunicatorul maşinăAcest concept poate fi discutat numai în raport cu comunicatorul uman,întrucât maşina apare ca un instrument construit de om şi pus în serviciulomului. Scopul şi complexitatea maşinilor precum şi domeniul de activitate încadrul căruia pot opera oferind servicii comunicatorilor umani, stratificămaşinile pe nivele de complexitate şi utilitate.Mulţimea, sau mai precis clasa obiectelor reale la care o maşină, poatereacţiona independent de vreun proces de comunicaţie, depinde de sursa deenergie pe care o consumă maşina respectivă pentru a exista ca obiectconcretizat de o comportare dată, precum şi de canalele "senzoriale" cu care afost dotată de constructorul ei. În cazul maşinilor de calcul, care reprezintăpentru noi tipul standard de comunicator maşină, canalele "senzoriale"modelează în general canalele senzoriale umane. Cu toate acestea universulnatural al maşinii coincide numai cu o parte a universului natural alconstructorului ei şi anume, cu o parte a clasei simbolurilor cu ajutorul căroracomunicatorul uman poate recunoaşte obiectele universului său natural. Rezultăcă acest comunicator maşină nu este dotat în general cu un concept de valoare însensul valorii ca obiect real în universul natural asociat omului. Conceptul devaloare, în cazul maşinii, coincide cu valoarea asociată de comunicatorul umansimbolurilor pe care maşina le poate recepţiona prin canalele sale "senzoriale".Astfel, maşina poate recepţiona un şir de caractere ale unui alfabet, de pildă"OM" care nu are altă valoare pentru maşină decât aceea a realităţii simbolicereprezentate de şirul de caractere respectiv. Pentru ca acest şir de caractere săreprezinte un obiect real al universului natural uman, maşina trebuie să fieangajată într-un proces de comunicaţie uman, comunicatorul uman fiind acelacare determină valoare. Cu alte cuvinte, realitatea maşinii este o realitatesimbolică prin definiţie, legătura ei cu realitatea umană, fiind determinată deprocesul de comunicaţie în care este angajată maşina.Conceptul de formă sau de reprezentare asociată obiectelor reale ale

18

universului natural al comunicatorului maşină depinde din nou de comportareamaşinii, precum şi de sursa de energie pe care o foloseşte maşina pentrurealizarea comportării sale. De exemplu, pentru obiectul real "OM" uncomunicator maşină actual va genera în general o secvenţă de stări stabile aleunor părţi fizice ale maşinii pe care comunicatorul uman le identifică prin şiruri(stringuri) în alfabetul {0,l}. Pentru maşină însă aceste stringuri înseamnă defapt o anumită comportare a anumitor elemente fizice care o compun. Prinurmare comunicatorii umani îşi specifică existenţa, adică simbolurile devinobiecte reale, iar obiectele fizice reale componente ale maşinii devin simboluri,moduri de reprezentare a primelor. Procesul de dualizare apare numai dinpunctul de vedere al comunicatorului uman angajat într-o comunicaţie ommaşinăşi anume, al acelui comunicator uman care este în raport de constructoral maşinii şi nu din punctul de vedere al comunicatorului uman care este pepoziţia utilizatorului maşinii.Din punct de vedere al caracteristicii de învăţare a comunicatorilor sedisting două clase mari de comunicatori, şi anume comunicatori cu inteligenţănaturală sau se mai numesc comunicatori naturali şi comunicatori cu inteligenţăartificială sau maşini.Comunicatorii naturali au posibilitatea autoinstruirii. Ei sunt dotaţi cuproprietatea de a interacţiona nemijlocit cu universul lor natural prin funcţia deînvăţare integrată într-un organ central natural al unui astfel de comunicator pecare-1 vom numi creier, după modelul creierului uman.Comunicatorii maşină nu pot interacţiona nemijlocit cu universul lornatural. Această interacţiune apare numai ca urmare a structurării şi areprezentării acestui univers sub forma corespunzătoare de către anumiţicomunicatori naturali: o astfel de structurare, apare în procesul comunicaţiei ca"fiind produsul unui anume nivel de dezvoltare intelectuală" a comunicatorilornaturali.Prin urmare, un comunicator natural are posibilitatea autoextensieilimbajului său natural pe când în cazul comunicatorilor maşină orice extensie alimbajului lor natural este rezolvată în mod artificial de către o funcţie carepermite ca noile obiecte cu care se extinde limbajul să fie reprezentabile cuajutorul obiectelor şi operaţiilor deja existente în limbaj. Din punct de vederematematic aceasta este o funcţie calculabilă şi algoritmul de calcul al acesteifuncţii este reprezentat în termenii sistemului formal de gândire asociatcomunicatorului al cărui limbaj se extinde.Tendinţe privind comunicaţia informaţională:_ Democratizarea informaţiei prin asigurarea accesului oricărui cetăţean lainformaţia publică;_ Amplificarea fluxului internaţional de date şi internaţionalizarea informaţiei;_ Dezvoltarea reţelelor de comunicaţie multimedia (date, imagini, sunete);_ Dezvoltarea schimburilor de documente stocate pe suporturi citibile decalculator;_ Utilizarea standardelor intenaţionale pentru schimburile de date şicomunicaţia prin reţele;_ Dezvoltarea comunicaţiei persoană cu persoană prin intermediul poşteielectronice;_ Răspândirea unor ni mijloace de informare orientate către accesul în reţele detelecomuncaţie (informarea prin consultarea serverelor WWW, WAIS,GOPHER etc.).MIJLOACELE DE COMUNICARE CA SISTEMESOCIALENu ar fi posibil să înţelegem sistemul de comunicare de masă al societăţiichiar prin analiza cea mai detaliată, dacă am lua în considerare doar mijloace decomunicare separate.Este esenţial să înţelegem modul în care mass–media se constituie într-un

19

sistem cuprinzător, adânc ancorat în societate.Este evident că mijloacele de comunicare de masă sunt astăzi o parteesenţială a structurii noastre instituţionale. Ele reprezintă o parte a instituţiiloreconomice, politice, familiale, religioase şi educaţionale.Deşi s-a accentuat schimbarea ca fiind cel mai clar aspect al mass-media,sistemul actual este acum în măsură să asigure o stabilitate din ce în ce maimare. Mass–media supravieţuieşte ca sistem deoarece furnizează funcţiiimportante pentru societate în ansamblul ei. Acest fenomen nu este dificil deînţeles dacă privim modul în care guvernele folosesc fluxul de informaţii.Analiza funcţională a sistemelor mass–media se bazează pe o serie deelemente de bază: paradigme sociologice, pattern–uri de acţiune, abstracţiunicum ar fi cel de sistem social, fenomene repetitive, analize de conţinut (conţinutde prost gust, conţinut care nu provoacă discuţii, conţinut de un gust elevat),componentele şi graniţele sistemului (publicul, organizaţii de cercetare,distribuitorii, producătorii şi sponsorii lor, agenţiile de publicitate, sisteme decontrol), condiţii externe.Menţinerea stabilităţii sistemului este posibilă prin asigurarea unuiconţinut care să tindă tot mai mult spre conţinutul ideal cel care captează atenţiapublicului, îl convinge să cumpere bunuri, se încadrează în limitele morale şistandardelor preferenţiale.EFECTELE COMUNICĂRII DE MASĂSOCIETATEA DE MASĂ ŞI TEORIA GLONŢULUI MAGICÎn cadrul procesului evolutiv, au existat mai multe etape distincte decomunicare. Într-un ritm din ce în ce mai alert, oamenii au evoluat de lacomunicarea prin semne şi semnale, în etape succesive, la comunicarea prinlimbaj. Treptat, au dobândit capacitatea de a scrie, apoi de a tipuri, şi, în cele dinurmă, au reuşit să cucerească atât timpul cât şi spaţiul prin mijloace sofisticatede comunicare.O concluzie importantă despre aceste tranziţii a fost aceea că fiecaredintre mijloacele de comunicare a avut un “efect” semnificativ. Adică, fiecare adeterminat modificări majore atât în gândirea umană la nivel individual, cât şi îndezvoltarea culturală la nivel colectiv.Procesul evoluţiei culturale, tehnologice şi sociale nu s-a încheiat.Tehnologia este în mod constant perfecţionată şi astfel capacitatea de acomunica este îmbunătăţită. În capitolele precedente, am arătat modul în carefiecare dintre mijloacele noastre de comunicare a pornit de la anumite principiiştiinţifice în permanenţă perfecţionate şi de la aplicaţii practice. Acestea audeterminat apariţia unui număr incredibil de dispozitive care au modificat modulnostru de comunicare.În acelaşi timp şi societăţile suferă modificări continue. Ele nu suntsisteme sociale perfect stabile; trecutul modelează pattern–urile viitorului. Dartradiţia nu are o influenţă foarte puternică asupra societăţilor urban–industrialemoderne. Sunt adoptate inovaţiile, conflictele apar în permanenţă şi suntsoluţionate, capriciile şi moda vin şi trec, mişcările sociale aduc perspective noi,apar şi se rezolvă probleme sociale, ordinea socială este modificată de cătrefiecare dintre aceste influenţe.Datorită faptului că atât tehnologia comunicării, cât şi ordinea socială suntîntr-un proces constant de modificare, avem toate motivele să bănuim căinfluenţele mass–media asupra societăţii nu vor aceleaşi de la o etapă la alta.Cercetarea ştiinţifică are rolul de a descrie relaţiile curente între fenomene şi dea oferi explicaţii privind modul în care unele evenimente le influenţează sau ledetermină pe altele să producă tipare sau şabloane, cu alte cuvinte, ştiinţa constăîn principii imuabile. Evident că aceasta nu este o sarcină uşoară în cazulefectelor acţiunii mijloacelor de comunicare de masă asupra oamenilor, datoritănaturii în continuă evoluţie a acestor mijloace pe de o parte şi a societăţii pe dealtă parte.

20

În ciuda acestor dificultăţi, încă de la începutul epocii comunicării demasă, savanţii au căutat să înţeleagă influenţele mass - media asupra publicului.Rezultatul acestor căutări a fost o serie de teorii care încearcă să descrie, săexplice şi să prezică ce se întâmplă atunci când anumite categorii de oameni suntexpuse unor conţinuturi specifice prin intermediul unui anumit mijloc decomunicare de masă.Dezvoltarea teoriei comunicării de masă nu a urmat un plan ordonat. Defapt, ceea ce avem noi astăzi a apărut în urma unei căutări haotice şinecoordonate a unor diferite tipuri de principii, întreprinsă de către savanţi dindomenii diferite care studiau efectele comunicării de masă, în scopuri diferite.Avem teorii despre influenţa mass–media, care se bazează pe paradigmepsihologice, sociologice şi antropologice, contribuţiile istoricului,economistului, politologului şi cercetătorului juridic.Pentru scopurile prezente, este important să arătăm unele dintre modurileîn care cercetătorii comunicării de masă au fost influenţaţi de paradigme maigenerale în legătură cu natura psihologică şi sociologică a fiinţelor omeneşti.Evidenţierea acestor legături poate clarifica parţial motivul pentru carecercetătorii mass – media s-au concentrat asupra unor concepte, subiecte şiprobleme care alcătuiesc corpul comunicării teoriilor comunicării de masă, atâttrecute cât şi prezente.TEHNICI DE COMUNICARETehnicile de comunicare prezentate în această secţiune a cursului permit,pe de o parte punerea în act a anumitor potenţialităţi, disponibile în interiorulfiecărui grup şi care devin manifeste prin participarea personală a membrilorgrupului la diferite activităţi ce urmează a fi desfăşurate, dar şi prin procedurile,metodele şi instrumentele variate utilizate ca suport în punerea în aplicare aacestor tehnici, iar pe de altă parte duc la dezvoltarea personală a individului însensul creşterii receptivităţii faţă de ceilalţi, a comprehensiunii în raport cuceilalţi, a capacităţii de negociere şi simulare în diverse situaţii şi, nu în ultimăinstanţă, în sensul concentrării atenţiei asupra mecanismelor de proiectare şi deidentificare sau de apărare a propriei persoane în detrimentul ajutorului oferit înacest sens de mecanismele verbale. În acest sens, vor fi prezentate câteva tehnicila care se poate recurge în situaţia punerii în interacţiune a indivizilor dintr-ungrup, în situaţia de manifestare a creativităţii, în diferite situaţii de comunicare,conversaţie, negociere şi dezvoltare personală, precum şi în diferite situaţii desimulare. Aceste tehnici de comunicare nu au o eficacitate universală în raportcu orice grup sau cu orice situaţie, neputând asigura decât într-o anumită măsurăatingerea performanţelor mai sus menţionate, din care cauză se impuneutilizarea unei întregi game, suficient de complexe, de tehnici.Tehnicile de interacţiune în grup vizează asigurarea unei regularizări ainteracţiunilor dintre participanţi, dar şi dintre participanţi şi formator. Acestlucru poate fi obţinut printr-o:_ -prezentare reciprocă a persoanelor;_ -explicitare a modurilor lor de prezentare sau a nevoilor lor;_ -prezentare a părerilor în legătură cu o temă de studiat;_ -stabilire a unei complementarităţi sau a unei compatibilităţi între puncte devedere diferite şi opuse;_ -structurare progresivă a unor poziţii.Dintre tehnicile de interacţiune în grup amintim:1. Tehnica vecinătăţii: participanţii sunt invitaţi să se numere, în ordine, în senscircular, câte unu sau câte doi, în contiguitate. Persoanele având numărul doiintervin după cele cu numărul unu. Mesajele provenind de la acestea vor firetransmise celorlalte cu numărul unu, care le vor transcrie pe tablă. În acest felse crează, în cadrul grupului, o dinamică de relaţie şi o asimetrie de roluri prinpreluarea succesivă a diverselor atribuţii de ascultare, chestionare şi transmiterede informaţii.

21

2. Dispozitivul Phillips 6x6 sau pm 1(p persoane, timp de m minute): permitefracţionarea rapidă a unui grup mare în subgrupuri eterogene pentru consultareaprivind unele dispoziţii sau pentru discutarea pe scurt a unui subiect dat.Ulterior, în şedinţa generală, purtătorii de cuvânt ai acestor subgrupuricomunică, în mod succint, opiniile sau propunerile emise în fiecare subgrup. Sefacilitează, astfel, exprimarea şi comunicarea între mai multe persoane în acelaşitimp precum şi anularea incertitudinilor reciproce ale indivizilor şi a inerţiilorgrupale vis-à-vis de problema studiată.3. Tehnicile de argumentare: două subgrupuri (sau două persoane) se vorînfrunta într-o şedinţă generală pe o temă dată. Ceilalţi participanţi trebuie sărămână rezervaţi şi să se deplaseze, pentru a se opri în spatele unuia sau altuiadintre subgrupuri (sau persoane), în funcţie de importanţa pe care o acordăargumentelor succesive exprimate, indiferent de propriile lor sentimente faţă deacestea. Astfel, participanţii exersează precizia şi eficacitatea argumentării,ascultarea obiectivă şi tolerantă a unei dezbateri precum şi stăpânirea emoţionalăîn procesul schimburilor.Tehnicile vizând creativitatea compensează, într-o oarecare măsură,tendinţele spre rutină ale membrilor unui grup prin extragerea unor idei şimodalităţi de lucru novatoare, care să fie asimilate în mod original, însă acest tipde tehnici îl poate ajuta pe fiecare să ia cunoştinţă de mecanismele reducţionistecare îi prejudiciază gândirea. Din această categorie amintim:1. Tehnica galaxiilor: în legătură cu o problemă dată sau cu un cuvânt,membrilor unui grup li se cere să exprime spontan unele idei, între care se vorstabili unele elemente de legătură. Toate aceste asociaţii vor fi comunicate pemăsură ce participanţii vor lua cuvântul, din frazele exprimate putându-se degajareacţiile afective ale grupului, întrebările pe care şi le pune acesta precum şiliniile de acţiune pe care şi le trasează în mod spontan.2. Tehnicile de brainstorming2: metodă colectivă de căutare a unor idei noi, princare participanţii expun, într-un mod cât mai rapid şi cât mai puţin critic posibil,toate ideile inspirate de o problemă.3. Tehnicile de prospectivă: unor grupuri mici li se propune să-şi imagineze cear putea deveni o instituţie, o activitate sau o situaţie care îi privesc, într-unviitor mai îndepărtat sau mai apropiat. Li se cere apoi să confrunte diferitele lorprospective cu problemele prezente.4. Anunţul de mică publicitate: metodă de evaluare intermediară a acţiunilor deformare realizate de mediatorul de comunicare, participanţilor cerându-li-se săşiexprime, într-o formă concisă (asemănătoare unui anunţ de mică publicitate),aşteptările sau nevoile vis-à-vis de stagiul de formare la care participă.Tehnicile de comunicare, conversaţie, negociere şi dezvoltare personală seremarcă prin efectul interior pe care îl declanşează în fiecare persoană care leadoptă în registrul dezvoltării persoanei, în cel al exprimării sale (verbale şinonverbale), ca şi în cel al raporturilor de comunicare mai mult sau mai puţinconflictuale, prin negociere şi decizie cu celălalt. Din cadrul acestoramenţionăm:1. Tehnica emiterii de mesaje-eu3: sunt studiate diverse formulări de mesaje carăspuns la anumite situaţii, după care participanţii sunt invitaţi să redacteze eimesaje la diferite situaţii prezentate. Se iniţiază, apoi, o discuţie privind mesajeleformulate, avându-se în vedere exprimarea personalizată, coerentă, cu un efectinterior de congruenţă şi o analiză a efectelor acesteia asupra dialogului.2. Tehnica studiului de situaţii4: participanţilor li se propun o serie de situaţiiconcrete şi li se cere să aleagă, dintr-un evantai de comportamente standardizate,pe acela pe care l-ar adopta într-o anumită situaţie. Se urmăreşte, astfel,dezvoltarea abilităţii de adoptare a unor atitudini vis-à-vis de anumite situaţiiconcrete prin exprimarea individuală a unor comportamente-răspuns.3. Tehnica distorsionării mesajelor5: două subgrupuri inventează o poveste,plecând de la un număr determinat de cuvinte (alese de către participanţi), pe

22

care o transmit prin mai multe relee. În acest fel sunt studiate fenomenele dereducere şi de distorsionare a unui mesaj transmis prin intermediul mai multorrelee succesive şi sunt stabilite legile care guvernează apariţia şi propagarea dezvonuri într-o organizaţie.4. Tehnica comunicărilor nonverbale: participanţii sunt invitaţi să se mişte îninteriorul unei camere şi să exprime, pe rând, ce fac de obicei atunci cândîntâlnesc pe cineva, fără să vorbească sau vorbind cât mai puţin posibil. Se poateavea în vedere centrarea pe grup, acesta putând descoperi noi moduri deexprimare mai libere şi mai complete, sau centrarea pe persoană, când grupul îiajută pe indivizi să exprime ceea ce au simţit pe parcursul desfăşurăriiexperienţei.5. Tehnica fotolimbajului6: membrii grupului sunt invitaţi să redacteze, mai întâiindividual, apoi în cadrul unei serii de subgrupuri, nişte legende sau istorioarecorespunzătoare unei fotografii sau desen complex, care le sunt prezentate. Înurma formulărilor colective se recurge la discuţii, fiind luate în considerarepercepţiile diferite ale participanţilor, dar şi modificarea acestora (şi implicit alegendelor sau istorioarelor redactate) în cadrul unor compromisuri decizionale.Această tehnică are la bază proprietatea imaginilor de a determina sentimente,emoţii, amintiri, impresii, gânduri multiple, care permit rezonarea realului îninteriorul eului şi rezonările acestuia în miezul realului.6. Tehnica depistării mecanismelor de apărare7: participanţilor li se prezintă unanumit număr de exemple privind mecanismele de apărare cele mai comune,care au putut fi observate în viaţa curentă, după care li se cere să claseze acesteexemple într-o anumită categorie a mecanismelor prezentate.Tehnicile de simulare fac legătura între planul teoretic şi cel real, întrefragmentar şi global, simularea permiţând trăirea unei pseudorealităţi şideterminarea evoluţiei ei sub forma unei experimentări sau a unei acţiuni deformare, creându-se astfel condiţii de anticipare a unei întrevederi, a uneireuniuni şi avându-se în vedere reacţiile posibile ale interlocutorilor precum şipregătirea pentru dezbatere, negociere etc. Aceste tehnici pot fi grupate în treimari categorii:1. Situaţiile de simulare: implică situaţii practice, spre deosebire de jocurile derol sau studiile de caz, care sunt aplicabile preponderent prin dialog şireprezentare teatrală sau chiar prin unele schimburi tehnice. Se are în vederesimularea unui proces de învăţământ, simularea rezolvării unor dileme sausimularea constituirii unui sat, care să răspundă nevoilor localnicilor, dar care sărespecte şi normele definite de autorităţi şi specialişti.2. Jocul de rol: inspirat de teoriile psihodramei dezvoltate de doctorul Moreno înperspectivă terapeutică, face parte din categoria metodelor care, prin marele lorcoeficient de implicare, incită la participare, fiind atractiv prin aspectul lui ludic,dar şi eficace prin profunzimea intervenţiei pe care o prilejuieşte.3. Studiile de caz8: tehnică iniţiată în Franţa, în 1926, de către Andre Siegfried,constă în expunerea unei situaţii care, în cadrul unui mediu profesional sauprivat, va implica probleme de gestiune, de organizare, de formare, deci demanagement. Specialistul angajat într-un studiu de caz recurge la un proces dereflecţie mai larg în legătură cu faptele trăite, având în vedere căutarea unorsoluţii specifice bazate pe previziuni vizând evoluţia cazului şi pe constatăriprivind contextul în care se dezvoltă situaţia.

23