Capitolul 2.- Cultura spiritualǎ a geto-dacilor.

Religia este cel mai impresionant lucru, care defineşte de cele mai multe ori un popor,

ea ajutînd de multe ori la individualizarea poprului respectiv. Religia unui popor influnţeazǎ

toate domeniile de activitate ale statului respectiv şi îl ajutǎ la progresul sau regresul sǎu

economic, politic sau cultural. Divinitatea este cea care are frîiele societǎţii respective, ea

hotǎrînd binele sau rǎul, binecuvîntarea sau pedeapsa supuşilor sau nesupuşilor sǎi.

Viaţa spiritulǎ a geto-dacilor se concretizeazǎ mai ales în credinţele religioase, acestea

fiind un domeniu de manifestare la nivel extins a originalitǎţii poporului geto-dac. Tocmai

religia geto-dacilor a fost şi încǎ mai este unul dintre cele mai controversate domenii ale

istoriei lor. Aceste controverse au luat naştere fie datoritǎ existenţei unui numǎr nu tocmai

mare izvoare literare antice fie datoritǎ multiplelor interpretǎri date acestora. Cu toate acestea

izvoarele literare scrise “rǎmîn singurele în mǎsurǎ sǎ elucideze orice problemǎ legatǎ de

religia unui popor din antichitate dar şi singurele pe baza cǎrora se poate întocmi o istorie a

religiilor”.1

Religia geto-dacilor este un subiect care fascineazǎ dar şi pune în încurcǎturǎ pe mai toţi

cercetǎtorii, ea fiind de o extraordinarǎ profunzime şi încǎ nu se lasǎ descifratǎ cu uşurinţa

omului modern datoritǎ puţinelor date scrise referitoare la ea, şi cele pe care le avem nu sînt

tocmai atît de precise încît sǎ nu ne punǎ în încurcǎturǎ, şi datoritǎ sǎrǎciei descoperirilor

arheologice şi incapacitǎţii lor de a ne convinge în mod absolut de caracterul sǎu sau formele

de manifestare ale ei.

Despre religia geto-dacilor (aceastǎ formǎ a conştiinţei sociale) aflǎm primele ştiri de la

Herodot, care, recunoscîndu-le vitejia , a consemnat totodatǎ şi cîteva elemente privitoare la

credinţele lor. Au comentat-o apoi şi alţi scriitori antici, iar mai tîrziu se vor referi la ea şi

cronicarii bizantini. Apoi, într-un rǎstimp de trei secole s-au purtat şi se mai poartǎ însǎ

discuţii în contradictoriu.2

Între învǎţaţii moderni ce s-au ocupat de religia strǎmoşilor noştri se numǎrǎ: D. A.

Xenopol, V. Pârvan, N. Iorga, I. I. Russu, W. Tomaschek, G. Bessel, C. Clemen, M. Eliade,

Gr. Tocilescu, C. Daicoviciu, sînt doar cîţiva dintre cei mai de seamǎ.3

Mǎrturii scrise, de la geto-dacii înşişi nu ne-au rǎmas, iar descoperirile arheologice, deşi

importante, nu ne-au putut da pînǎ acum suficiente elemente pentru reconstituirea acestei 1 2 3

35

religii. De la scriitorii greci şi latini am fi putut sǎ avem informaţii mult mai ample dacǎ nu s-

ar fi pierdut Comentariile lui Traian în legǎturǎ cu rǎzboaiele duse de le în Dacia şi Getica

medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în aceste rǎzboaie. De asemenea s-au pierdut

scrierile retorului roman Dion Chrisostomos (40-120 d. Hr.), în care acestea se ocupǎ şi de

geţi. Totuşi, de la scriitorii greci şi latini s-a putut afla cîte ceva.4

Însǎ cea mai importantǎ relatare, referitoare la religia geto-dacilor, este, fireşte, relatarea

pǎrintelui istoriei. Herodot povestind rǎzboiul pe care l-a purtat pe la anul 514 î.e.n. regele

persan Darius împotriva sciţilor, face un lung excurs în care ne vorbeşte îndeosebi despre

religia geto-dacilor. Este cel mai amplu şi în acelaşi timp cel mai complet text care ni s-a

pǎstrat cu privire la credinţele strǎmoşilor noştri. Istoriile lui Herodot au fost traduse în

româneşte încǎ din 1645 de cǎtre Eustratie, logofǎtul, traducǎtorul din elineşte a lui Vasile

Lupu. Textul manuscris pǎstrat la mǎnǎstirea Coşula (jud. Botoşani) a fost publicat de N.

Iorga. În chip firesc, fragmentul cu privire la religia geto-dacilor a fost tradus de nenumǎrate

ori şi amplu comentat de toţi care s-au preocupat într-un fel oarecare cu istoria strǎmoşilor

noştri.5

Din acest foarte important text aflǎm numele zeului principal al geto-dacilor, Zalmoxis6

(Zamolxis, Zamolxe),7 precum şi o întreagǎ istorisire despre acesta şi despre modul cum geto-

dacii îi aduceau sacrificii.8

Dupǎ Herodot, contemporanul şi urmaşul sǎu Hellanicos are cîteva cuvinte despre

Zalmoxis,9 iar Platon, în dialogul intitulat Carmide,10 înfǎţişeazǎ pe Zalmoxis ca zeu, rege şi

medic, care vindecǎ bolile printr-o metodǎ specialǎ. Strabon însǎ dǎ, informaţii mult mai

importante în Geographia sa (VII, 3, 5),11 prezentînd pe Zalmoxis ca asociat la domnie al

regelui, mare preot al zeului suprem şi apoi zeu el însuşi. De asemenea dǎ unele informaţii

asupra marelui preot Deceneu.12

Împǎratul Iulian Apostatul (331-373), scriind despre Traian, cuceritorul Daciei, pune pe

seama acestuia, Zalmoxis, cuvinte de laudǎ laadresa geţilor care, convinşi de Zalmoxis cǎ nu

mor, “sînt mai porniţi la lupte decît ar fi înclinaţi sǎ interprindǎ o cǎlǎtorie.” 13

4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

36

La Sfinţii Pǎrinţi şi scriitorii bisericeşti, începînd cu Clement Alexandrinul şi sfîrşind cu

Fotie, se întîlnesc unele menţiuni în legǎturǎ cu Zalmoxis şi religia geto-dacilor. Aceste

menţiuni, deşi interesante, nu îmbogǎţesc prea mult cunoştinţele istorice pe care le avem. 14

Unele preţioase informaţii s-au putut scoate din Getica (V, 36-40, 67-73 ) istoricului

latin, got de origine, Iordanes (mijlocul sec. al VI-lea ), care însǎ, confundînd – pare – se cu

bunǎ ştiinţǎ – pe geţi cu goţii, şi-a dat frîu liber imaginaţiei, fǎcînd din Zalmoxis şi din marele

preot Deceneu “filosofi ” care au interprins o formidabilǎ operǎ civilizatorie.15

14 15

37

2.1 Monoteism sau politeism.

A vorbi despre religia geto–dacilor este un lucru deosebit de frumos, însǎ pe cît de

frumos, pe atît este de dificil, cel mai dificil fiind poate caracterul acesteia, datoritǎ datelor

puţine şi imprecise pe care le avem.

Cu privire la caracterul religiei geto – dacice s-au format patru pǎreri distincte. Una care

susţine cǎ religia geto – dacilor ar fi fost monoteistǎ, cea de a doua susţine faptul cǎ religia ar fi

fost dualistǎ în sens iranian şi urano – solar, alţii spun cǎ ar fi politeistǎ, şi în cele din urmǎ a

patra pledeazǎ pentru henoteismul ei (care duce tot la monoteism).

Teoria monoteista a religiei geto-dacilor

Astfel, unii autori au luat poziţie faţǎ de teza monoteistǎ, bazatǎ pe cunoscutul pasaj din

Herodot (Istorii, IV, 94)dupǎ care “cel care dispare din lumea noastrǎ se duce la zeul

Zalmoxis.Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis… ” şi mai departe “cînd tunǎ şi fulgerǎ, trag

cu sǎgeţile în sus, spre cer, şi ameninţǎ divinitatea, deoarece ei cred cǎ nu existǎ alt zeu în

afarǎ de al lor. ” De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis, de cǎtre mulţi, identitatea dintre

Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinitǎţi cu douǎ ipostaze, sau un zeu mai

vechi, Gebeleizis înlocuit apoi cu “preotul” sǎu Zalmoxis. 16

S-a tras concluzia cǎ religia geto – dacilor a fost monoteistǎ, precum şi din faptul cǎ

numele de Gebeleizis nu mai apare nicǎieri la scriitorii antici, decît la Herodot. 17

Herodot ne spune cǎ geţii cred cǎ nu mor, ci se duc la zeul Zalmoxis, arǎtînd în cine

credeau geţii, fǎcînd apoi completarea: ”unii îi mai spun şi Gebeleizis.” Herodot nu ne spune cǎ

acest Gebeleizis ar fi fost un alt zeu ci cǎ este vorba despre acelaşi zeu, Zalmoxis, doar cǎ o

parte a populaţiei îl numeşte aşa.

Atunci cînd ne vorbeşte despre faptul cǎ geţii trag cu sǎgeţile spre cer cînd tunǎ şi fulgerǎ

el ne spune cǎ fac acest lucru pentru a arǎta cǎ nu se tem, tot Herodot explicînd de ce şi anume

pentru cǎ nu cred cǎ existǎ alt zeu afarǎ de al lor.

Lucian, ne spune cǎ tracii jertfesc lui Zalmoxis fǎrǎ sǎ pomeneascǎ de vreo altǎ zeitate

care sǎ le fi coordonat viaţa strǎmoşilor noştri, tracilor, cum îi numeşte el. 18

Clemens din Alexandria ne spune şi el despre exiztenţa lui Zalmoxis ca divinitate a geto-

dacilor, însǎ el spunînd cǎ este doar un semizeu adicǎ, mai mult un zeu local decît un zeu care

16 17 18

38

sǎ stǎpîneascǎ peste toate ţinuturile geto-dacilor. Este important faptul cǎ îl numeşte pe

Zamolxis ca divinitate, deşi nu se ştie cît de bine informat era despre religia geto-dacilor de

moment ce el spune cǎ geţii aleg în fiecare an cîte un sol pe care sǎ-l trimitǎ lui Zamolxis –

“Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol [spre a-l

trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pythagoras …” 19

Enea de Gaza este şi el destul de explicit cînd spune cǎ geţii socotesc drept unic zeu pe

servitorul lui Pitagora, adicǎ pe Zamolxis, “Locuiesc înTracia, pe lîngǎ fluviul Istru, geţii, care

socotesc ca unic zeu pe servitorul lui Pithagoras (Zalmoxis).” 20

Dacǎ ar fi fost doar informaţiile acestor autori am putea spune cu uşurinţǎ cǎ religia geto-

dacilor ar fi fost monoteistǎ, în viaţa lor neamestecîndu-se nici o altǎ persoanǎ afarǎ de

Zamolxis. Dar se pune problema înaintea lui Zamolxis geto-dacii nu aveu pe nimeni ? Viaţa lor

era lipsitǎ de o prezenţa vreo unei, zeitǎţi la care sǎ se roage în caz de primejdie şi nevoie sau

cǎreia sǎ-i mulţumeascǎ în urma vreo unei binefaceri ?

Desigur cǎ aveau, pentru cǎ nu existǎ popor care sǎ nu creadǎ în ceva indiferent dacǎ

acea divinitate este de naturǎ umanǎ, animalǎ sau vegetalǎ, o fiinţǎ concretǎ sau una abstractǎ

pentru cǎ sentimentul religios este ceva nativ, neexistînd popor care sǎ nu creadǎ în ceva.

În sprijinul acestei probleme vine şi Strabon (VII, 3, 5), care ne spune cǎ Zamolxis s-a

fǎcut mai întîi preot al zeului celui mai slǎvit la ei, el fiind mai întîi slujitor abia dupǎ o vreme

el primind numele de zeu, fiind cinstit de daci ca atare, “… La început, el a fost ales mare

preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupǎ un timp, a fost socotit el însuşi zeu …” 21

Tot Strabon ne spune cǎ şi Burebista a luat un ajutor care sǎ-i tǎlmǎceascǎ voinţa zeilor şi

care sǎ-l sfǎtuiascǎ, pe Deceneu, el primind de asemenea titulatura de zeu la fel ca Zamolxis.

De asemenea, ne spune cǎ mereu se gǎsea cîte cineva care sǎ-l sfǎtuiascǎ pe rege şi acel om

primea titulatura de zeu. Dintre toţi care au primit numele de zeu şi care a fost cel mai cinstit

pare a fi acest Zamolxis, “Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi-a luat ajutor pe

Deceneu, un şarlatan care rǎtǎcise multǎ vreme prin Egipt, învǎţînd acolo unele semne de

proorocie, mulţumitǎ cǎrora susţinea cǎ tǎlmǎceşte voinţa zeilor. Ba încǎ de un timp fusese

socotit şi zeu, aşa cum am arǎtatn cînd am vorbit despre Zamolxis.” 22

Teoria henoteistǎ a religiei geto-dacilor

19 20 21 22

39

Zamolxis, el fiind cel mai pomenit de cǎtre autorii antici.23 El pare a ficel care a rǎmas în

locul zeitǎţilor de înainte, cel puţin o perioadǎ, fapt ce ne conduce la concluzia cǎ religia geto-

dacilor ar fi fost henoteistǎ locul zeitǎţilor de înainte fiind uitate sau lǎsate oarecum în umbrǎ.

S-a fǎcut însǎ greşealǎ sǎ se afirme cǎ şi marele învǎţat român Vasile Pârvan (1882-1927)

ar fi fost adeptul teoriei ce privea monoteismul geto-dacilor ceea ce este inexact. Pârvan nu

vorbea despre monoteismul geto-dacilor ci despre henoteismul acestora.24 Or, în henoteism,

divinitatea principalǎ este adoratǎ ca şi cînd ar fi singura, dar fǎrǎ sǎ fie singura divinitate.

Henoteismul reprezintǎ numai o ierarhizare a divinitǎţilor, nu un monoteism.25 De altfel,

Pârvan însuşi era de pǎrere cǎ va fi existat în perioada romanǎ a Daciei şi o divinitate femeninǎ

geto-dacicǎ, numitǎ Diana, şi cǎ Gebelizis era “poate” un alt zeu decît Zalmoxis.26 Mai mult

chiar, el a afirmat ca Zalmoxis “nu era singurul adorat la daci.”27 Iar atunci cînd vorbea

despre “zeul unic” al geto-dacilor,28 probabil cǎ se refera la credinţa acestora cǎ “nu existǎ un

alt zeu în afarǎ de al lor” (Herodot, IV, 94), nu la unicitatea lui Zalmoxis ca zeu al geto-dacilor,

pe care îl considerǎ de fapt numai ca “zeu suprem”; 29 ceea ce presupune existenţa şi altor

zei.30 Un savant ca Pârvan, care a ţinut chiar un curs de istoria religiilor antice, nu se putea

înşela asupra sensului cuvîntului “henoteism”, lansat de Fr. Max Müller (1823-1900) şi folosit

rar în studiul istoriei religiilor, dar cu sens net deosebit de cuvîntul “monoteism”.31

Conchidem deci cǎ, dacǎ s-ar fi pǎstrat Comentariile lui Traian, aşa cum s-a pǎstrat De

bello gallico a lui Ceza, în care se dau numirile romane ale principalilor zei ai galilor, probabil

cǎ nu s-ar mai fi pus problema “monoteismului” geto-dacic.32

Teoria dualistǎ a religiei geto-dacilor

Încǎ mai puţinǎ viabilitate a avut o a doua teorie despre caracterul religiei geto-dacilor,

aceea a dualismului, teorie sprijinitǎ îndeosebi de istoricul român A. D. Xenopol. La baza

acestei teorii se aflǎ faptul cǎ Herodot a amintit numai douǎ nume de divinitǎţi ale geto-dacilor,

Zalmoxis şi Gebeleizis.33

Religiile s-ar putea împǎrţi în douǎ mari clase: acele naturale, pornite din mintea

obşteascǎ a poporului, şi cele reflexive, pornite din învǎţǎturile unei personalitǎţi marcante care

devine apoi înzeitǎ de generaţiile urmǎtoare. Astefel, în India, pe lîngǎ vechea religie a vedelor,

23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33

40

nǎscutǎ din adîncul instinctului omenesc care-l împinse a se închina la tot ce el nu înţelegea,

întîlnim pe Buda, întemeietorul uneib doctrine reflexive şi filozofice. În Persia, aflǎm pe

Zaratustra şi, mai încoace, avem la diverse popoare pe Moise, Hristos şi Mohamed, fǎrǎ a vorbi

de Luther, Calvin şi alţi reformatoride a doua mînǎ a credinţelor existente.34

Religia geţilor, deşi la începutul ei politeistǎ ca acea a tuturor tracilor, s-a schimbat prin

învǎţǎturile lui Zamolxis în o religie reflexivǎ, care vom vedea cǎ poartǎ în sine caracterul

dualistic al învǎţǎturii lui Ormuz şi Ahriman a rasei eranice de care geto-dacii se apropiau mai

mult. Asemenea pǎrǎsire a unei religii naturale pentru una reflexivǎ s-a mai întîmplat în

omenire. Amintim numai cît transformarea idolatriei arabilor în religia curat monoteistǎ a lui

Mohamed şi primirea creştinismului de vechea lume pǎgînǎ.35

Zamolxis, propagatorul acestei credinţe, fu adorat mai tîrziu el însuşi ca zeu. S-ar pǎrea

cǎ zeul cǎtre care Zamolxis învǎţase pe poporul 36sǎu a se închina, se chema Gebeleizis care

nume apoi, cînd Zalmoxis el însuşi fu înzeit, se confundǎ cu acel al noului zeu. Zeitatea lui

Zamolxis (mai tîrziu, însuşi acesta) nu era decît o nouǎ formǎ a lui Dionisos sau Bacchus,

confundat el însuşi ca Zevs sau Jupiter şi cu Phoebus sau Apollo, cu alte cuvinte, o formǎ

antropomorficǎ a soarelui, izvorului vieţii în univers. Cǎ geţii adorau îtr-adevǎr soatele, sub

numele şi închipuirea lui Gebeleizis sau Zamolxis, reiese din urmǎtorul obicei al lor, amintit

dee Herodot: “ Toţi aceşti traci (adicǎ geţi), au obiceiul, cînd tunǎ sau scapǎrǎ, a trage cu

sǎgeţi cǎtre cer pentru a-l ameninţa”. 37 Pe cine voiau ei sǎ sperie prin sǎgeţile lor ? Invederat

cǎ pe nourii aceia care, ca nişte balauri urieşi, înaintau asupra soarelui, stingînd viile sale raze

în neagra lor întunecime. Umbra întunericului venea sǎ ascundǎ lumina; natura toatǎ pǎrea cǎ

se întristeazǎ, cînd dragul astru dispǎrea de pe firament. Omul în pruncia lui, necunoscînd

neputinţa sa faţǎ cu legile naturii, încorda arcul, arunca sǎgeata şi credea cǎ va alunga pe geniul

cel rǎu ce învingea pentru un moment pe geniul binelui ce plutea în vǎzduh.38

Dualismul religiei geto-dacice, concretizat în douǎ nume Zalmoxis şi Gebeleizis care este

menţionat cu acest nume doar de Herodot,39 constǎ în existenţa unei forţe a binelui care este

Zalmoxis şi una a rǎului care se deduce vorbele lui Herodot mai sus citate.40

Cît priveşte numele deGebelezis şi aici apar diferite opinii ale mai multor învǎţaţi; C.

Poghirc plecînd de la textele lui Herodot este de pǎrere cǎ “forma cea mai corectǎ este

34 35 36 37 38 39 40

41

Nebeleizis”.41 Aceluiaşi text I. I. Russu îi atriubuie forma potrivitǎ de Zebeleizis şi o considerǎ

ca fiind “drept ce mai indicatǎ”.42

Gebeleizis este considerat de C. Daicoviciu un zeu uranian care ca divinitate stǎ alǎturi

de Zalmoxis “aceste douǎ divinitǎţi distincte odinioarǎ sǎ se fi contopit în una singurǎ,

pǎstrînd cele douǎ nume şi aspecte”.43

Teoria politeistǎ a religiei geto-dacilor

Teoria care s-a impus în istoriografia româneascǎ actualǎ este ceea a politeismului geto-

dacic, deşi acordul între cercetǎtori cu privire la numǎrul, numele, caracterul atributele

divinitǎţilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza aceleiaşi sǎrǎcii a izvoarelor.

Totuşi ne putem îngǎdui unele afirmaţii.44

Religia geto-dacilor a fost consideratǎ cǎ este de caracter politeist individualist, de tipul

celui grecesc, întîlnit la traci, romani, celţiu, germani şi alte numeroase popoare

indoeuropene.45

Astfel, în fruntea pantheonului daco-getic se plaseazǎ divinitatea supremǎ, Zamolxis, de

caracter chtonian,46 cu atribute de zeu al pǎmîntului, pe baza indicaţiilor lui Herodot şi a

etimologiei numelui sǎu, pus în legǎturǎ cu cuvîntul tracic zamol, care înseamnǎ pǎmînt. Spre

deosebire de aceastǎ interpretare, acceptatǎ de cǎtre cei mai mulţi, alţii închinǎ pe baza

numelui, sǎ-l considere zeu al cerului şi, de aici, caracterul urano-solar al religiei daco-geţilor

sau, într-o altǎ interpretare, sǎ-l considere, iniţial, divinitate chtonianǎ, care ar fi evoluat cǎtre

una celestǎ. Tot în legǎturǎ cu Zamolxe nu se ştie dacǎ acesta ar fi avut o soţie, cum s-ar fi

susţinut de cǎtre unii, pe baza informaţiilor lui Suidas.47

Alǎturi de zeul suprem, Zamolxe, erau şi alte divinitǎţi, dintre care cea mai importantǎ

era Gebeleizis, o singurǎ datǎ numit de autorii antici (şi anume, de Herodot), zeul furtunii şi al

fulgerului. Probabil cǎ la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi

ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninţa” pe Gebeleizis, ci

desigur cǎ pentru a speria puterile demonice.48 – Pînǎ la urmǎ, printr-un proces de sincretism

41 C. Poghirc, în Tracia, ed.a II-a, Sofia, 1974, p. 359.42 I. I. Russu, Scrierea grecescǎ şi latinǎ în Dacia preromanǎ, în Anuarul de istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, 1976, unde este citat Herodot, IV, Izvoare, p.94.43 C. Daicoviciu, 44 E. Vasilescu, op. cit., p. 320. 45 I. H. Crişan46 chtonian – gr. “pǎmînt”, denumire datǎ diferitelor divinitǎţi ale pǎmîntului, întruchipate la început de zeiţa Gaia. Extinsǎ apoi asupra tuturor divinitǎţilor care locuiesc sub pǎmînt. (D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a Românei. Paleolitic-sec. X. Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, p.161). 47 48 Acest rit se întîlneşte şi la populaţiile primitive, din Mallaca pînǎ în Boliva; sau la chinezi, la popoarele iraniene, în India epocii vedice etc. “Zeii furtunii joacǎ un rol considerabil atît la indo-europeni cît şi la religiile asiatice şi mediteraniene (…) Faptul cǎ mitologia folcloricǎ a profetului Ilie conţine un mare numǎr de elemente proprii unui zeu al furtunii probeazǎ cel puţin cǎ Gebeleizis era înǎ activ în momentul creştinǎrii Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocǎ” (M. Eliade).

42

religios, Gebeleizis a ajuns sǎ fie confundat (la o datǎ impreciabilǎ) cu Zamolxis, contopinu-li-

se atributele.49

Era adorat în Dacia şi un zeu al rǎzboiului (echivalent cu Ares50 sau Marte), cǎruia –dupǎ

mǎrturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau prizionerii prinşi în rǎzboi, “socotind cǎ zeul

rǎzboaielor trtebuie împǎcat prinvǎrsare de sînge omenesc”. De asemenea, acestui zeu –

întocmai ca la celţi – i se jertfeau primele prǎzi de rǎzboi: “lui i se atîrnau pe trunchiurile

arborilor prǎzile de rǎzboi cele dintîi ” (armele şi echipamentuladversarilor ucişi).51 Marte

însǎ, în credinţele antice, era considerat tocmai ca zeul cerului turburat, al furtunei, nourilor şi

al vijeliei, adicǎ tocmai acei monştrti, împotriva cǎrora geţii aruncau sǎgeţile lor. Cǎ dacii

considerau furtuna ca un semn rǎu pentru ei, se vede de pe aceea cǎ, în lupta de la Tapae contra

lui Traian, intervenirea unei ploi vijelioase le ia curajul şi îi face sǎ piardǎ mai curînd cumpǎtul

faţǎ cu romanii.52

Ca divinitǎţi femenine, se pare cǎ daco-geţii aveau şi o zeiţǎ a focului vetrei, a focului

sacru, - deci învestitǎ cu atribute asemǎnǎtoare celor ale Vestei la romani. În cinstea ei casele

tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatrǎ sau din lemn, podeaua din pǎmînt

bǎtǎtorit şi acoperişul “în douǎ ape”. Nu departe în Tartaria, înzona Crişurilor, au fost scoase

la luminǎ şi urmele primelor locuinţe de suprafaţǎ, datînd din mileniul V, deci cu o vechime de

7000 ani ! Aceste tipuri de locuinţe, care se vor rǎspîndi în toatǎ lumea, erau, se pare, rezultatul

unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii avînd la început rolul de a protja spaţiul sacru în

mijlocul cǎruia se întreţinea focul aprins în vatrǎ.53

Zeiţa focului corespondentǎ pentru Hestria-Vestra care în limba geto-dacǎ pare sǎ fi fost

numitǎ Vastra.54

Mai certǎ pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis (menţionatǎ şide Herodot şi de

Strabon), zeiţa Lunii, a pǎdurilor şi a farmecelor, a vrǎjilor,55coresponzînd deci Artemidei

grecilor şi Dianei romanilor.56

Despre aceastǎ divinitate Herodot nu ne spune decît cǎ era adoratǎ de femeile trace, care-

i primiserǎ cultul de la popoarele aşezate mai spre miazǎ-noapte, adicǎ de la daci.57

49 O. Drîmba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 803.50 “Se presupune cǎ însuşi numele Ares ar fi de origine traco-dacicǎ” (H. Daicoviciu).51 O. Drîmba, op. cit., p.802.52 A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Ediţia a IV-a, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1985, p.83.53 O. Drîmba, op. cit., p.802. 54 M. Petrtrescu-Dîmboviţǎ, Scurtǎ istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 169.55 O. Drîmba, op. cit., p.802.56 Cultul zeiţei Bendis, care îşi avea templul sǎu la Pireu (Strabon, VII,3, 16), fusese introdus oficial la Atena în 429 î.e.n. – unde la sǎrbǎtoarea ei i se jertfea o scroafǎ, animalul sǎu preferat. Bendis era “cea mai rǎspînditǎ personificare tracǎ a Mamei Zeilor ” (A. Fol şi I. Marazov).57 H. Daicoviciu, Dacii, Editura Hyperion, Chişinǎu, 1991, p. 133.

43

Existenţa ei a fost confirmatǎ şi de unele descoperiri arheologice,58 la Costeşti s-a gǎsit

uncap de bronz al zeiţei Diana, operǎ de artǎ elenisticǎ desigur, dar care îşi justificǎ mai uşor

prezenţa în cetatea dacicǎ prin existenţa unui cult analog la daci.59 În sanctuarul vachi de la

Sarmizegetusa sǎpǎturile au scos la ivealǎ un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru şi

1,5 cm grosime) care imita reversul unui denar roman republican, emis de Tiberius Claudius

Nero în anul 80 î.e.n.; imaginea reprezentatǎ e aceea a bustului Dianei cu tolba de sǎgeţi pe

umǎr. În sfîrşit, la Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meşterii locali

şi reprezentînd tot o divinitate femeninǎ. Înalt de 14,7 cm şi lat de 13 cm (dimensiunile

actuale), bustul are înfǎţişarea unei mǎşti, spatele fiind deschis şi gol. Braţului stîng, îndoit de

la cot în sus, îi lipseşte mîna; braţul drept, probabil ridicat şi el, e rupt cu totul. Locul ochilor e

indicat de douǎ gǎuri rotunde sub douǎ arcade adînci; în aceste gǎuri fuseserǎ aşezaţi ochii de

sticlǎ saude pastǎ coloratǎ. Pe marginea inferioarǎ a bustului, la mijloc, se aflǎ toarta pentrru

fixarea bustului pe perete sau lemn. Douǎ tortiţe se gǎseau (azi una e ruptǎ) de o parte şi de alta

a capului. Partea de jos a pieptului cu sînii proeminenţi e acoperitǎ de un fel de tunicǎ. Pe cap

zeiţa are un vǎl legat în cruci, despǎrţit prin douǎ brazde destul de adînci, pe margini, douǎ linii

adîncite merg paralel cu brazdele. Deasupra frunţii se aflǎ un acoperǎmînt

trriunghiular,mǎrginit şi el de linii adîncite.60

Acest bust de bronz o reprezintǎ, desigur tot peBendis, singura divinitate dacicǎ ale cǎrei

imagini figurate sînt certe datoritǎ descoperirii de la Costeşti şi medalionului de la

Sarmizegetusa. Dupǎ pǎrerea acad. C. Daicoviciu, relieful de pe garnitura unei teci de pumnal

descoperite le Popeşti o reprezintǎ pe reprezintǎ pe aceeaşi zeiţǎ a lunii, a pǎdurilor şi

farmecelor aflatǎ în mare cinste la geto-daci.61

Caracterul politeist al religiei dacice este atestat şi de descoperirile arheologice din

Munţii Orǎştiei, îndeosebi de la Grǎdiştea Muncelului, centrul religios al daco-geţilor. Într-

adevǎr, în cetǎţile dacioce din Munţii Orǎştiei s-au gǎsit mai multe sanctuare ale dacilor, peste

care se ridicau, în antichitate, coloane de lemn – mai rar - ,dar la Sarmizegetusa, din andezit.

Douǎ din ele, ambele descoperite la Sarmizegetusa, au însǎ o formǎ circularǎ şi, fǎrǎ îndoialǎ, o

semnificaţie specialǎ. Tot circular este şi sanctuarul din cetatea dacicǎ de la Brad, jud. Bacǎu.

Prezenţa a nu mai puţin de patru sanctuare în cetatea de la Costeşti, a cinci sanctuare

patrulatere la Sarmizegetusa – unde ele sunt concentrate pe douǎ terase vecine – exclude

posibilitatea ca ele sǎ fi fost, toate, închinate aceleaşi zeitǎţi şi confirmǎ, prin urmare,

caracterul politeist al religiei geto-dacilor. Sanctuare patrulatere de acest tip s-au mai

58 59 60 H. Daicoviciu, op. cit., p.133 şi urmǎt.61 Ibidem, p. 134.

44

descoperit la Piatra Craivii, Cǎpîlna, pe Bâtca Doamnei, în apropiere de Piatra Neamţ şi de

Barboşi, ultimul cu tamburi de lemn.62

O particularitate remarcabilǎ a sanctuarelor dacice descoperite pînǎ acum, şi care

dateazǎ, toate, din perioada statului dac, o constituie faptul cǎ ele par sǎ nu fi avut acoperiş.

Alǎturi de alte cîteva indicii – un pavaj de adezit, reprezentînd soarele, gǎsit la Sarmizegetusa;

existenţa unor simbolui solare pe ceramica picatǎ dacicǎ - , aceastǎ împrejurare îndreptǎţeşte

concluzia cǎ religia daco-geţilor avea, în sec. I î.Chr.-I d.Chr., un caracter urano-soalar.

Aceastǎ concluzie este de naturǎ sǎ sugereze o anumitǎ evoluţie a religiei geto-dacilor din

timpul lui Herodot pînǎ în perioada statului dac.63

Spiritualitatea religiei lor s-a reflectat în sistemul politeist. Mitologia romanǎ şi istoria

strtǎinǎ aratǎ cǎ Tracii au creat şi au dǎruit altor neamuri proprii lor zei: Dionisie, Bendis, Ares,

Hermes, Apollo ş.a. Dionisie iubitorul de oameni, era zeul bucuriei şi petrecerii cu prinos de

nectar al viilor trace. Însuşit de Greci, a devenit Dyonisos, iar la Romani Bacchus, cu fruntea

încununatǎ de ciorchini, iar sǎrbǎtorile închinate lui se repetau de mai multe ori pe an, mai ales

primǎvara şi toamna. Zeiţa Bendis a devenit la Greci – Artemis, iar la Romani – Diana, cu

tolba plinǎ de sǎgeţi, în cǎutarea vînatului în codrii sacri, cu poieni unde se puteau organiza

ceremonii şi pelerinaje. Diana avea şi un oraşîn Italia numit Lucus Dianae, Lugo de astǎzi.

Trac era şi Ares, zeu al rǎzboiului, care se potrivea de minune spiritului vitejesc al acestui

neam. La Romani, Ares a devenit Marte şi avea un tempu, cu porţi închise în timp de pace,

lucru rar întîmplat la ei. Din pricina rǎzboaielor de cuceriri continue, purtate de Roma, templul

lui Marte era mereu deschis, pentru ca vǎduvele şi orfanele sǎ se poatǎ ruga. De Apollo se

leagǎ numeroase legende mitologice. Era una dintre principalele divinitǎţi şi-l aflǎm în cultul

tuturor popoarelor antice, sub diferite denumiri. La Homer, Apollo apare ca imperator,

domnind “peste toţi muritorii”. În inscripţiile greceşti este denumit şi basileus. Originea lui

Apollo este tracǎ şi, potrivit legendei, s-a nǎscut în ţinuturile hyperboreene, la nordul Dunǎrii

de Jos, mama sa fiind hyperboreana Latona.64

Întreaga viaţǎ moralǎ a poporului geto-dac era dominatǎ de formele religiei, împǎrtǎşind

astfel şi ea caracterul general al civilizaţiilor antice. Observǎm cǎ deosebirea între rolul religiei

în societǎţile antice şi acele moderne este cǎ, pe cînd, la cei vechi, religia se confunda cu statul

şi cu viaţa socialǎ, fiecare act politic sau civil trebuind sǎ fie îndeplinit sub ocrotirea religiei, la

moderni, religia este ceva deosebit de stat şi de viaţa comunǎ, adeseori, duşmanǎ acestora. De

aceea, la cei vechi, nu s-a vǎzut niciodatǎ religia în luptǎ cu statul, un fenomen care însoţeşte

mai în tot de cursul sǎu istoria popoarelor de astǎzi. Şi religiile vechi tindeau la dominarea

62 63 64

45

oamenilor; însǎ aceasta se fǎcea tocmai prin mijlocirea statului, pe cînd, astǎzi, biserica se pune

în antagonism cu statul de la stǎpînirea omenirii. La cei vechi, cînd decǎzu religia, ea atrase

numaidecît dupǎ dînsa decǎderea vieţii politice; la cei noi, dimpotrivǎ, statul şi civilizaţia

apǎratǎ de el se dezvoltarǎ numai atunci, cînd slǎbi şi se desfǎcui ideea religioasǎ.65

La elementele religiei daco-geţilor mai sus enumerate se mai adaugǎ şi strǎvechi

componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri

arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de

şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptǎ cu un leu, cu un cerb, cu o pasǎre de pradǎ,

ş.a.m.d. – imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iranianǎ.66

Totuşi, misterul religiei geto-dacice nu va fi dezlegat niciodatǎ, fiind un lucru foarte

complicat, şi lipsit de prea multe şi certe informaţii cu privire la el. Omul modern trebuie sǎ

facǎ doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci, fǎrǎ sǎ impunǎ o anumitǎ opinie, cel

puţin atîta timp cît nu se gǎsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevǎrat

grǎitoare cu privire la caracterul ei. Imporatant este faptul cǎ geto-dacii au fost cunoscuţi de

cǎtre popoarele vremii lor drept cei mai viteji şi mai drepţi din neamul tracilor, şi un popor cu o

spiritualitate profundǎ, caracteristicǎ fiind nemurirea lor.

De asemenea, religia geto-dacilor a ajutat la rǎspîndirea creştinismului, avînd dovezi cǎ

încǎ din creştinismul primar au existat persoane care au îmbrǎţişat aceastǎ religie, ba chiar mai

mult şi-au dat viatǎ pentru ea.

Pornitǎ de la un stadiu primitiv naturist, religia geto-dacilor a ajuns în scurt timp “la un

nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi

cu trǎsǎturi de o accentuatǎ eticǎ” (R. Florescu).

2.2 Zeul suprem

Istoriografia modernǎ s-a preocupat încǎ de la începuturile ei de Zalmoxis, considerat de

covîrşǎitoarea majoritate a cercetǎtorilor drept zeitate supremǎ a get-dacilor, dacǎ nu unicǎ.

Aşa a intrat şi în cultura româneascǎ, Zalmoxis fiind considerat divinitatea proprie strǎmoşilor

noştri.67

Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis) era zeul suprem în mitologia dacǎ. A trǎit cu mai

bine de o jumǎtate de secol înaintea Erei Creştine. Zeul suprem al geto-dacilor, erou naţional,

învǎţǎtor şi judecǎtor în slujba poporului sǎu, Zamolxis, fie personificînd cerul, fie adorat ca

65 66 67

46

divinitate sapienţialǎ, fie – prin cumul de atribute suplimentare: erou civilizator, zeu mesianic,

învǎţǎtor şi gazdǎ cereascǎ ospitalierǎ şi mîntuitoare a morţilor – o divinitate probabil totalǎ.68

Etimologia numelui e derutantǎ: trac. zalmos ar însemna piele, fiindcǎ Zamolxis (scris

Zalmoxis), ne explicǎ istoricul Porphyrios, cǎ imediat dupǎ naştere, viitorul zeu a fost înfǎşurat

într-o piele de urs; pentrtru rostirea Zamolxis s-a cǎutat un etimon fie în numele zeiţei hellenice

Semele, fie în al zeiţei trace Zemelo (divinitate htonicǎ de prim rang) şi în al zeului htonic

lituan Zjamelux (derivate din slav. зéмле- pǎmînt). Deşi Vasile Pârvan l-a considerat zeu

ceresc, criteriile etimologice au determinat pe cei mai mulţi cercetǎtori sǎ deducǎ un caracter

htonic, ei bizuindu-se şi pe mitul grec al retragerii zeului în peştera subteranǎ; iar H.

Daicoviciu (Dacii, 1985) îl considerǎ zeu al fertilitǎţii pǎmîntului şi al vegetaţiei. Aceste

polemici etimologice în jurul rǎdǎcinii numelui (zalmos sau zamol) sunt în afara problemei: se

ştie cǎ grecii nu transcriau niciodatǎ exact sau mǎcar în consonanţǎ apropiatǎ numele strǎine,

atunci cînd nu le traduceau sau, mai curent, nu le identificau pînǎ la dizolvarea totalǎ a numelui

originar; cǎci cum se pot deduce numele reale: Zarathushtra din Zoroastres, Angra-Mainyu din

Ahrimanes, User din Osiris, Amenhotep din Amenophis sau Yehôshûa din Iesous? Zamolxis /

Zalmoxis poate fi aşadar o pronunţie pornitǎ din incapacitatea fonologicǎ a grecilor de a “auzi”

alte limbi (fapt frecvent şi în cultura modernǎ a lumii), dacǎ nu e chiar o semitraducere;

cunoscînd deci acest nume din izvoare prime greceşti, îl putem utiliza convenţional, fǎrǎ a

interpreta structura atributivǎ a zeului dupǎ himere pseudoetimologice.69

Concluzia cea mai aplauzibilǎ bazatǎ pe etimologia numelui, este cuvîntul trac zamol -

“pǎmînt”, etimologie în general acceptatǎ. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, a

reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi de rodul ogoarelor. Ca zeu al

roadelor pǎmîntului, domnia lui se extindea şi asupra împǎrǎţiei morţilor, rǎmînînd totodatǎ

iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic.70 “Din noţiunea de pǎmînt dǎtǎtor de viaţǎ

şi de belşug a fost plǎsmuitǎ figura unei zeitǎţi cu trǎsǎturi şi facultǎţi umane.” 71

Într-adevǎr, dificultǎţi asemǎnǎtoare prezintǎ şi eforturile de a-i stabili acestui personaj

mitic statutul precis (zeu, profet, învǎţǎtor, preot, reformator religios, erou civilizator), ca şi

domeniul sǎu atributiv (htonic sau celest). Şi totuşi, dupǎ scriitor Zamolxis a fost daimon getic

(Herodot), scalv al lui Pytagoras (Herodot, Strabon, Celsus, Origene), înţelept iniţiat (Strabon,

Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon), mag şi

medic pshioterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant

(Iordanes), profet (Strabon), reformator religios, cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare

68 69 70 71

47

preot al divinitǎţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate

femeninǎ (Suidas), Hiperboreu (Clement Alexandrinul), Saman (E.R.Dodds), zeu dyonisiac

dupǎ modelul Sabazius (Gr. Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M.

Eliade), zeu urano-solar evaluat dintrt-un zeu htonic (H. Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu),

divinitate iniţiaticǎ (T.Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (R.

Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alex. Busuioceanu), zeu totemic întruchipînd ursul (R.

Vulcǎnescu), un zeu care reapare periodic (Alex. Popescu), Zeul-Moş (N.Densuşianu, R.

Vulcǎnescu).72

Grafia numelui se distribuie în douǎ categorii principale: Zalmoxis, mai rar Salmoxis

(Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Iordanes, Apuleius, Porphyrios); Zamolxis (Strrabon,

Lukian din Samosata, Herodian, Suidas, Origenes).73

Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi

cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement

Alexandrinul.

Dar sǎ vedem ce spun izvoarele despre Zamolxis ? Cele mai de preţ informaţii, sunt,

evident, cele furnizate de Herodot, “pǎrintele istoriei”, învǎţat grec la Hallicarnas în jurul

anului 484 î.e.n. şi care, în Istoriile sale, cap. IV, 96, ne prezintǎ un succint portret al

învǎţatului “zeu”. Trebuie precizat însǎ, de la început, cǎ ştirile oferite de acesta par sǎ fi

circulat destul de mult printre învǎţaţii greci din vremea sa şi mai dinainte, deoarece seamǎnǎ

destul de mult între ele, ca şi cînd ar proveni din aceeaşi sursǎ. Iatǎ mǎrturiile lui Herodot

despre Zalmoxis: “Aşa cum am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont şi la Pont- spune

Herodot – acest Zamolxis, despre care vorbesc, fiind un om, a slujit la Samos ca sclav; a fost

chiar rob al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos; în urmǎ cîştgîndu-şi libertatea, se spune cǎ ar

fi strîns o avere mare şi îmbogǎţindu-se, s-a întors în patria sa. Şi cum tracii duceau o viaţǎ

mizerabilǎ şi erau ignoranţi, acest Zamolxis, care crescuserǎ în moravurile ioniene şi avea o

învǎţǎturǎ mai solidǎ decît aceea a tracilor, pentru cǎ fuese în contact cu grecii şi încǎ cu unul

dintre cei mai însemnaţi din filozofii eleni, cu Pythagoras, a pus sǎ i se zideascǎ o salǎ pentru

primirea şi ospǎtarea celor mai de frunte concetǎţeni ai sǎi, unde sǎ-i înveţe cǎ nici el, nici ei

şi nici cei ce se vor naşte vreodatǎ dintr-înşii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor

vieţui de-a pururi, bucurîndu-se de toate cele bune. Pe cînd fǎceau cele arǎtate şi vorbeau

astfel, Zalmoxis îşi sapǎ o locuinţǎ subteranǎ şi, îndatǎ ce a terminat-o, s-a fǎcut nevǎzut

pentru traci. Coborînd locuinţa subteranǎ, rǎmas ascuna acolotimp de trei ani. Tracii l-au

regretat şi l-au plîns ca pe un mort. În al patrulea an însǎ, el li s-a arǎtat, confirmîndu-se

72 73

48

astfel spusele lui. Acestea le spun grecii… În ce mǎ priveşte pe mine – adaugǎ Herodot –eu nici

nu pun la îndoialǎ, nici nu cred pe de-a-ntregul aceastǎ poveste a lui Zalmoxis şi locuinţa lui

subteranǎ. Pǎrerea mea este cǎ Zalmoxis a trǎit cu mulţi ani înaintea luiu Pythagoras. Şi cred

cǎ e destul cît am spus, fie cǎ a existat un om cu numele Zalmoxis, fie cǎ va fi fost vreum

daimon de-a geţilor, sǎ-i fie de bine .” 74

Deşi Herodot n-a cǎlcat pe pǎmîntul ţǎrii noastre, în opera sa existînd preţoase informaţii

pe care istoricul grec le-a cules direct şi care, prin aceasta, dobîndesc valoarea de autenticitate

sporitǎ. Este vorba în primul rînd de celebrul pasaj în care se vorbeşte despre figura lui

Zalmoxis, din cartea IV, cap.94-96. Tot aici se gǎseşte şi preţioasa informaţie cu privire la

credinţa geţilor în nemurire:75 “Iatǎ cum ştiu sǎ se facǎ nemuritori geţii: ei cred cǎ nu mor şi

cǎ acel care dispare din lumea noastrǎ se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc

cǎ acesta este Gebeleizis.” 76

Istoricul aratǎ cǎ geţii “numesc aceeaşi fiinţǎ divinǎ (daimon) Gebelezis.” Spre deosebire

de chtonianul Zamolxis, Gebeleizis era un zeu ceresc. Nu cred cǎ el poate fi interpretat în chip

exclusiv ca zeul al fulgerului; se pare mai probabil cǎ fulgerul sǎ fie numai unul din atributele

sale, una din armele care le mînuieşte. Aceasta în epoca deplinei dezvoltǎri a cultului sǎu, cǎci

la început el a putut fi doar o divinitate a furtunii, a fulgerelor care a înlocuit, treptat, vechea

divinitate indo-europeanǎ a cerului potrivit unui proces atestat la alte populaţii de acest neam.

În momentul în care scrie despre dînsul Herodot,Gebeleizis va fi tronat în închipuirea geto-

dacilor ca stǎpîn al cerului întreg, nu numai al fulgerului aducǎtor de moarte. Ritualul tragerii

cu arcul spre cerul întunecat de nori negri şi strǎbǎtut de sǎgeţile fulgerilor nu prea pote fi

considerat, aşa cum face Herodot, ca o ameninţare a pǎmîntenilor la adresa puternicului zeu.

Ne putem gîndi mai degrabǎ la un sprijin pe care credincioşii îl dau divinitǎţii, ajutînd-o sǎ

risipeascǎ norii ce-i ascund faţǎ luminoasǎ.77

E greu de spus care era raportul “ieerarhic” între Zamolxis şi Gebeleizis pe vremea lui

Herodot. Se pare cǎ Zalmoxis era zeul suprem, dar Gebeleizis îi disputa domnia asupra

împǎrǎţiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbǎri survenite în religia lor, o parte din geto-

daci începuserǎ sǎ creadǎ cǎ la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care pǎrǎsesc lumea

pǎmînteasǎ.78

Conform textului lui Herodot, constatǎm cǎ în el Zalmoxis este pomenit în 3 feluri. Mai

întîi (IV, 94) îl numeşte daimon79, “… Şi cred cǎ e destul cît am spus, fie cǎ a existat un om cu

74 75 76 77 78 79

49

numele Zalmoxis, fie cǎ va fi fost vreun daimon de-a geţilor, sǎ-i fie de bine” ,80dar şi zeu,

denumire ce o gǎsim în pasajul unde e descris una din practicile religioase a geto-dacilor,

trimiterea de mesageri zeului lor: “… Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la

sorţi, cu poruncǎ sǎ-i facǎ cunoscute lucrurile care, de fiecare datǎ, au nevoie. Iatǎ cum îl

trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncǎ sǎ ţinǎ trei suliţe [cu vîrful în sus], iar alţii apucînd

de mîini şi picioare pe cel ce urmeazǎ sǎ fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl azvîrle în

suliţe. Dacǎ – strǎpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot cǎ zeul le este binevoitor. Iar dacǎ

nu moare , aduc învinuiri solului, zicînd cǎ e un om ticǎlos şi, dupǎ învinuirile aduse, trimit un

altul, cǎruia îi dau însǎrcinǎri încǎ fiind în viaţǎ . Aceaşi traci, cînd tunǎ şi fulgerǎ, trag cu

sǎgeţile în sus, spre cer, şi ameninţǎ divinitatea (care provoacǎ aceste fenomene), deoarece ei

cred cǎ nu existǎ un alt zeu în afarǎ de al lor.” 81 Capitolul 95, prezintǎ pe Zalmoxis ca pe o

fiinţǎ omeneasǎ. Informatorii lui Herodot i-au relatat o “biografie” a personajului care porneşte

şi se dezvoltǎ de la afirmaţia cǎ acesta a fost sclav şi ucenic al gînditorului Pythagora82 “Aşa

cum am aflat eu de elini care locuiesc pe ţǎrmurile Hellespotului şi ale Pontului Euxin,

Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar muritor – a fost rob în Samos, şi anume al lui

Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos.” 83

Dupǎ cum, vedem naiva identificare a zeului Zalmoxis ca sclav a lui Pythagoras devenit

liber şi bogat o contestǎ chiar Herodot. Relatǎri asemǎnǎtoare sunt fǎcute şi de Hellanicos din

Mitilene, contemporan în parte cu Herodot, în opera sa Obiceiuri barbare ne spune: “Zalmoxis

a fost un grec care a arǎtat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea cǎ nici el şi

nici cei din tovǎrǎşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea

aceste, şi-a construit o casǎ sub pǎmînt, apoi – dispǎrut pe neaşteptate din ochii tracilor – a

trǎit într-însa, iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an a reapǎrut, şi tracii credeau tot ce le

spunea.

Povestesc unii cǎ Zalmoxis a fost rob la Pythagoras, fiul lui Mnesarchos, din Samos.

Eliberat, a nǎscocit aceste lucruri. Dar mi se pare cǎ Zalmoxis a trǎit cu mult înaintea lui

Pythagoras. Cred în nemurire şi terzii şi cobrizii. Ei spun cǎ cei morţi pleacǎ la Zalmoxis şi cǎ

se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut cǎ aceste lucruri sînt adevǎrate. Aduc jertfe şi

benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce. ”

Hellanicos reproduce în general spusele lui Herodot, adǎugînd cǎ în nemurire cred şi

terizii şi crobizii, triburi geto-dacice care au locuit, dupǎ cît se pare, pe teritoriul de azi al

80 81 82 83

50

Dobrogei. Hellanicos îl face însǎ grec care ar fi arǎtat ar fi arǎtat geţilor ritul iniţierii

religioase.84

Despre existenţǎ istoricǎ a lui Zalmoxis ne vorbeşte şi Strabon, care ne spune despre el ca

a fost ales mai întîi mare preot şi apoi socotit el însuşi zeu, vedem în urmǎtoarele relatǎri, care

dupǎ Herodot, ne oferǎ cele mai multe date cu privire la credinţele geto-dacilor 85, şi iata ne

spune: “Se povesteşte cǎ unul dintre geţi cu numele de Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras

şi cu acest prilej a învǎţat de la filosof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la

egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele pǎrţi ale lumii. Dupǎ ce s-a întors în patrie, el a

cîştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului sǎu, desluşindu-le acestora semnele

cereşti. În cele din urmǎ, l-a înduplecat pe rge sǎ împǎrtǎşascǎ domnia cu el, întrucît este în

stare sǎ le vesteascǎ vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat

zeu de-al lor, iar dupǎ un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retrras atunci întrtr-un fel de

peşterǎ inaccesibilǎ altora şi acolo şi-a petrecut o bucatǎ de vreme, întîlnindu-se rar cu cei de

afarǎ, decît doar cu regele şi cu slujitorii sǎi. Regele, cînd a vǎzut cǎ oamenii sînt mult mai

supuşi faţǎ de el decît mai înainte, ca unul faţǎ de unul care le dǎ porunci dupǎ îndemnul

zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dǎinuit pînǎ în vremea noastrǎ; dupǎ datinǎ, mereu

se gǎsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi aces om era numit chiar zeu.

Pînǎ şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfînt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon,

la fel ca al rîului care curge pe lîngǎ el. Apoi cînd peste geţi a ajuns sǎ domneascǎ Burebista,

împotriva cǎruia divinul Caesar s-a pregǎtit sǎ porneascǎ o expediţie, acestǎ cinste o deţinea

Decaineos. Iar practica pythagoreicǎ de a se abţine de la carne a rǎmas la ei ca o poruncǎ

datǎ de Zalmoxis. ”86

Diodor din Sicilia îl situeazǎ pe Zamolxis alǎturi de doi mari întemeietori de religii ai

omenirii, Zarathustrra şi Moise.87 În marea lui operǎ Biblioteca istoricǎ, ce cuprinde întreaga

istorie a lumii, din cele mai vechi timpuri pînǎ la cucerirea Galliei de cǎtre Caesar 88, vorbind

despre legiuitoriiegipteni ne spune: “ Într-adevǎr, se povesteşte cǎ la ariani, Zathraustes a

fǎcut sǎ se creadǎ cǎ o bunǎ zeitate i-a încredinţat legile. La aşa-numiţii geţi, care îşi

închipuie cǎ sînt nemuritori, Zalmoxis pretindea cǎ şi lui îi dǎduse legile Hestia, zeitatea lor.

Tot astfel la iudei, Moise spunea cǎ legiuirea o datoreazǎ zeului lor, invocat de iudei sub

numele de Ioa. ”89

84 85 86 87 88 89

51

Trebuie menţionat cǎ în aceastǎ perioadǎ istoricǎ, cînd noul Zalmoxis reforma religia

geto-dacilor, tulburǎtor, în întreaga lume anticǎ se întîmplau lucruri deosebite, decisive pentrru

istoria umanitǎţii: - La Babilon, în timpul lui Nabucodonosor, se construia (între 605-526 î.e.n.)

ziguratul Etemenaki, cunoscut ca “Turnul lui Babel”, în mod cert şi cu rol de observator

astronomic. -Trǎia şi crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 î.e.n.), întemeietorul daoismului.

–Trǎia şi crea Zarathustrra (599-522 î.e.n.), filozif şi întemeietor al religiei iraniene. –Trǎia

Sakya-muni, adicǎ Gauthama Buddha (555-486 î.e.n.), întemeietorul budismului. –Trǎia

filozoful şi moralistul confucianismului. –Se scriau cele mai vechi pǎrţi ale Bibliei, parte

redactatǎ în sec. VI î.e.n. –În Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etruscǎ,

“Lupoaica”, devenitǎ simbolul cetǎţii Eterne şi al spiritualitǎţii romane, care avea sǎ influnţeze

decisiv istoria omenirii.90

Faima zeului Zamolxis, despre care Herodot nu ştia sǎ spunǎ dacǎ era zeu adevǎrat sau

om, se însinuase, cu tot scepticismul elenic, pînǎ la Atena, unde înţelepciunea lui e datǎ ca

exemplu şi consideratǎ cu atenţie nu de altul decît chiar Platon.91 În dialogul Charmides, Platon

îi învaţǎ pe greci despre sǎnǎtatea trupului şi a sufletului şi le vorbeşte de Zamolxis: “Dupǎ

cum ai aflat şi tu Charmides-spune filozoful-de la medicii pricepuţi care spun, cînd li se cere

vreo consultaţie pentru o boalǎ de ochi, cǎ ochii nu se pot vindeca fǎrǎ sǎ se vindece mai întîi

capul, tot astfel e absurd sǎ se caute a se vindeca un cap bolnav fǎrǎ sǎ”

90 91

52

53

54

55

Ipostaze

Ce înţelegea Herodot prin cuvîntul daimon, pe care îl opune acelui de om ? El şi-a

denumit personajul zeu, deşi acesta era cuvîntul pe care îl folosea în mod curent. El credea cǎ

56

zeii popoarelor vecine existau cu adevǎrat şi cǎ erau identici cu acei ai grecilor. De aceea era

de pǎrere cǎ numele lor putea fi pur şi simplu tradus în greceşte, ca ded pildǎ Isis cu Demeter

sau Osyris cu Dionysos, asimilǎrile reflectînd pǎrerea generalǎ a vremii sale.(18)

Este interesant cǎ numai trei divinitǎţi strǎine nu au primit echivalentul lor grecesc:

Cybele, Pleistor zeul tracilor absynthi şi Zalmoxis. Toate trei sînt calificate cu epitetul local.

Herodot subliniazǎ în acest mod caracterul lor strict regional, în raport cu celelalte, asupra

cǎrora procedeul sǎu de asimilare putea opera. Dintre aceste trei divinitǎţi, numai Zalmoxis

este numit daimon, în timp ce pentru celelalte douǎ el foloseşte cuvîntul zeu.(19)

Daimones erau pentru grecii acelei vremi forţe supranaturale, vag identificate, care

interveneau în acţiunile muritorilor. Este vorba de o noţiune distinctǎ de aceea de zeu,

desemnînd o putere metafizicǎ, echivalentǎ în oarecare mǎsurǎ cu ceea ce latinii înţelegeau

prin numen. Homer aplicǎ termenul daimon şi zeilor, dar în special puterii divine

nedeterminate, fǎrǎ individualitate proprie. Expresii generale ca un zeu sau zeii pot înlocui

termenul de daimon.(20)

Noţiunea de daimon va primi un înţeles mai limpede odatǎ cu rǎspîndirea pythagoreismu-

ului, dupǎ care daimonii sînt intermediari între zei şi oameni; sînt acei bǎrbaţi divini cum a fost

şi Pythagoras. Este cît se poate de verosimil cǎ acesta sǎ fi fost sensul pe care l-a dat Herodot

lui Zalmoxis atunci cînd l-a numit daimon. În orice caz pǎrintele istoriei îl considerǎ personaj

uman, iar legǎtura dintre doctrina pythagoreicǎ şi cea zalmoxianǎ nu poate fi contestatǎ. Cele

douǎ doctrine aveau la bazǎ nemurirea, mai exact spus credinţa într-o post existenţǎ. Tocmai

aceste asemǎnǎri i-au determinat pe greci sǎ nǎscoceascǎ legenda cu privire la scalvajul lui

Zalmoxis, în Samos, la Pythagoras, de la care ar fi luat învǎţǎtura. Era ideea dominantǎ a

vremii, aceea cǎ Grecia este şcoala popoarelor barbare. Or, o asemenea învǎţǎturǎ nu putea fi

preluatǎ decît de la greci. Cǎ este numai o legendǎ ne-o spune, aşa cum am arǎtat deja, chiar

Herodot ştie cǎ Zalmoxis a trǎit cu mult înainte de Pythagoras.(21)

57

58