Profesor Coordonator : Student:

Tanase Poenar Alina Lidia

Pop Daniel Nicolae

A fost definită de Organizaţia Internaţională de Luptă Biologică (O.I.L.B.) ca o metodă de luptă cu organismele dăunătoare culturilor agricole şi silvice cu ajutorul altor organisme vii sau cu produse ale activităţii lor metabolice.În lupta cu bolile plantelor sunt incluse şi antibioticele, ca produse ale activităţii unor microorganisme şi a altor vieţuitoare. În combaterea biologică se folosesc zoofagi (duşmani naturali) care limitează înmultirea dăunătorilor.

Între măsurile chimice şi cele biologice trebuie optat ori de câte ori este posibil pentru cele biologice. Şi în acest caz numărul de tratamente este ridicat, dar posibilităţile de introducere a unei scheme de combatere în practică sunt mai mari.

Sunt puţine produse destinate luptei biologice cu patogenii, care sunt folosite în prezent, deoarece majoritatea metodelor de combatere biologică a patogenilor sunt încă în faza de cercetare, în comparaţie cu metodele biologice folosite în combaterea dăunătorilor animali. Aceste metode, datorită avantajelor mari pe care le prezintă, şi anume: lipsa de toxicitate faţă de animale şi oameni, a fitotoxicităţii reduse şi a caracterului nepoluant, urmează să ocupe un loc mai important în viitor în combaterea bolilor plantelor.

Combaterea biologică se poate realiza prin: bacteriofagie, hiperparazitism, prin antagonismul dintre microorganisme, prin dezvoltarea mai bună a plantelor şi prin folosirea unor insecte.

Bacteriofagii sunt foarte răspândiţi în natură, de cele mai multe ori însoţind populaţiile bacteriene. Experimental, s-a reuşit în unele cazuri reducerea infecţiei cu ajutorul bacteriofagilor.

S-au obţinut rezultate pozitive în dezinfectarea seminţelor de bumbac contaminate cu Xanthomonas axonopodis pv. Malvacearum, precum şi în tratamente faţă de bacteriile Agrobacterium tumefaciens, Pantoea stewartii subsp. Erwinia carotovora subsp carotovora,Pseudomonas syringae pv. Tabaci s.a.

Introducerea în practică a fagoterapiei întâmpină greutăţi mari, datorită costului ridicat, pentru obţinerea unei biomase de bacteriofagi. Bactoriofagii nu sunt penetranţi (bacteriile sunt în interiorul ţesuturilor), sunt foarte sensibili la acţiunea razelor solare, induc cu multă uşurinţă rezistenţa bacteriilor faţă de bacteriofagi (lizogenie), sunt foarte specifici. Totuşi Institutul de Microbiologie de la Minsc (Belorus) a scos pe piaţă produsul Pentafag, care conţine 5 tipuri de fagi, cu acţiune asupra bacteriilor patogene la pomii fructiferi şi faţă de făinarea mărului.

Xanthomonas axonopodis pv. Malvacearum

Agrobacterium tumefaciens, Pantoea stewartii subsp. Erwinia carotovora subsp. carotovora

FOLOSIREA PARAZIŢILOR NATURALI AI CIUPERCILOR FITOPATOGENE (HIPERPARAZITISMUL)

Unele ciuperci care produc boli la plante sunt atacate de paraziţi care le împiedică dezvoltarea sau le distrug. Hiperparazitismul este un fenomen întalnit destul de frecvent în natură. Hiperparaziţii, având o virulenţă pronunţată, inhibă considerabil dezvoltarea, reproducerea şi răspândirea patogenilor. Ciupercile care produc făinări sunt parazitate de ciuperca Ampelomyces quisqualis. Cu aceasta ciupercă se fabrică produsul Ampelomicin destinat

combaterii făinării. În practică, modul de aplicare al hiperparaziţilor este diferit

după caz: prin stropire cu suspensii de spori sau miceliu, prăfuiri uscate, inoculare (vaccinare )s.a. Prin tratarea seminţelor de sfeclă cu suspensii de oospori ai ciupercii hiperparazite Pythium oligandrum s-au obţinut rezultate superioare tratamentelor cu Tiuram şi s-a realizat produsul Oligandrin, destinat tratării seminţelor de sfeclă de zahăr.

Ampelomyces quisqualis

FOLOSIRE MICROORGANISMELOR ANTAGONISTE

Primele încercări de folosire a microorganismelor antagoniste în combaterea bolilor plantelor au fost facute de Porter, în 1924, care a experimentat combaterea ciupercii Pyrenophora graminea prin tratarea seminţelor de grâu cu o cultură de bacterii antagoniste. Există numeroase microorganisme care sunt antagoniste faţă de ciupercile fitopatogene şi, cea mai mare parte a lor, populează solul. Unii antagonişti sunt greu de separat de hiperparaziţii lor, acţionând pe ambele căi, ca de exemplu Trichoderma sp.

Antagoniştii potenţiali cunoscuţi sunt: Agrobacterium tumefaciens, A. vitis, Bacillus subtilis, Burkholderia (Pseudomonas) cepacia, P. putida, P. fluorescens, Trichoderma viride, T. harzianum, T. hamatum, Pythium oligandrum, Fusarium lateritium etc.

Bacillus subtilis

Trichoderma viride

ANTIBIOTICELE

Altă grupă de mijloace biologice o constituie antibioticele. Acestea sunt produse ale activităţii metabolice a diferitelor vieţuitoare, în special microorganisme. Există multe antibiotice, care ar avea o eficacitate bună în combaterea multor patogeni ai plantelor, la noi în ţară folosirea lor ca produse fitosanitare este interzisă. Sunt omologate însă alte antibiotice care nu se folosesc în medicina umană: Kasumin faţă de multe bacterii şi ciuperci, Validacin faţă de ciuperci din sol ş.a.

FITONCIDELE

Fitoncidele sunt substanţe volatile cu acţiune antibiotică, produse de către unele plante superioare.

Experimental s-au obţinut rezultate bune în combaterea unor fitopatogeni, ca de exemplu extractele din ceapă, usturoi, hrean, mac, nuc, pin. Datorită însă dificultătilor de extragere, până în prezent, nu sunt introduse în practică

PREMUNIZAREA

Premunizarea plantelor cu ajutorul unor tulpini de virusuri hipovirulente sau bacterii avirulente contribuie la sporirea rezistenţei plantelor. De exemplu, tulpina de VMT atenuată, aplicată la tomatele din seră şi solarii, conferă o protecţie bună faţă de tulpinile virulente ale aceluiaşi virus. Plantele de fasole premunizate cu bacterii avirulente sau omorate termic au conferit protecţie faţă de bacteriile patogene. Preinocularea unei plante cu anumite microorganisme contribuie la inducerea rezistenţei sistemice.

UTILIZAREA SOLURILOR REPRESIVE

Unele soluri posedă proprietatea fungistatică, inhibând dezvoltarea ciupercilor fitopatogene din sol. Natura represivităţii depinde de proprietăţile fizico-chimice ale solului şi de activitatea microbiană a acestuia. Represivitatea, rareori, este datorată unui singur factor, fiind, în general, rezultatul interacţiunii populaţiei microbiene cu calităţile fizico-chimice ale solului, aceasta fiind dependentă de sistemul de cultivare, incluşiv rotaţia culturilor şi modificările legate de arat. În unele ţări, astfel de soluri sunt realizate printr-o compostare specială şi apoi sunt folosite în sere şi solarii, contribuind la îmbogaţirea populaţie existente cu noi microorganisme antagoniste. Bacteria Pseudomonas fluorescens se numără printre microorganismele implicate în regresivitatea solurilor. Ea acţionează prin mai multe mecanisme: producerea de siderofori, de antibiotice toxice pentru patogenii din sol, creşterea preluării fosforului de către plante, favorizează nodularea la plantele leguminoase ş.a. Sideroforii sunt agenţi de transport cu mare afinitate pentru fier. Ei chelatează fierul feric din rizosferă inhibând astfel alte microorganisme, inclusiv patogenii plantelor. P. Fluorescens produce mai mulţi metaboliţi toxici, precum cianura.

Pseudomonas fluorescens

       Microorganismele patogene la insecte, acarieni şi alte

grupe de dăunători sunt reprezentate prin virusuri, bacterii, ciuperci, etc. Microorganismele au o mare răspândire în natură. În anii cu condiţii favorabile acestea pot limita în mare măsură înmulţirea în masă a unor specii de dăunători, prin declanşarea unor epizootii (viroze, bacterioze, micoze, etc.) pe suprafeţe întinse.

  Virusurile se dezvoltă numai în celulele organismelor vii, afectând nucleul sau protoplasma (virusuri nucleare şi citoplasmatice). Ele se găsesc sub diferite forme, întâlnindu-se în natură mai ales virusurile poliedrice, care produc boli cunoscute sub numele de „poliedroze”. Până în prezent se cunosc peste 300 specii de virusuri entomopatogene, majoritatea fiind izolate de pe lepidoptere (233 tulpini). Ele alcătuiesc o grupă foarte specializată pe diferite insecte, declanşând deseori în natură epizootii în masă şi contribuind prin aceasta la stingerea unor focare de dăunători. Astfel de îmbolnăviri în masă se remărcă frecvent în natură la populaţiile unor omizi defoliatoare: Euproctis, Lymantria, Operophthera, Malacosoma, Mamestra, Aporia, Hyphantria şi la unele specii de acarieni, mai ales în anii de înmulţire în masă.

Euproctis

Lymantria

Bacterii

În natură, există numeroase bacterii patogene la insecte şi alte animale dăunătoare, care provoacă boli (epizootii) cunoscute sub denumirea de „bacterioze”, în prezent se cunosc peste 90 de bacterii patogene numai la insecte. Dintre acestea multe pot fi înmulţite pe cale artificială şi introduse apoi în focarele de înmulţire ale unor specii de dăunători. Astfel de încercări efectuat la următoarele specii de bacterii:

Bacillus polliae şi  Bacillus lentimorbus, pentru combaterea gândacului japonez (Popillia japonica);

Bacterium prodigiosum, pentru combaterea insectelor buba semănăturilor şi gândacul cenuşiu al sfeclei;

Enterobacter cloacae, pentru combaterea lăcustelor. Rezultatele cele mai bune,s-au obţinut prin folosirea bacteriei Bacillus

thuringiensis berliner, care a fost izolată încă din anul 1911 din larvele de Anagosta kühniela.

În multe ţări a început producerea preparatelor de Bacillus thuringiensis pe cale industrială, sub diferite denumiri comerciale. Doza de folosire variază în funcţie de titrul preparatului (miliarde spori/g).

Tulpina utilizată - Bacillus thuringiensis berliner Preparate bacteriene: Agritol, Baktane L 90, Biotrol BTB 183, Dipel, Thuricide Bactospeine, Sporeine; Dendrobacillin, Entobacterin 3; Bathurin, Tribactur, Biospor, Bakfurol, Thuringin 150 M.

  Aceastea sunt folosite pentru combaterea omizilor defoliatoare:

Hyphantria, Lymantria, Euproctis, Malacosoma, Aporia, şi altele. Thurintox, preparat românesc, folosit în combaterea unor specii de

lepidoptere, himenoptere, coleoptere, diptere, acarieni

 Ciuperci           În prezent se cunosc peste 350 specii de ciuperci

entomopatogene, dintre care unele provoacă îmbolnăviri foarte grave (epizootii) la diferite specii de insecte (lăcuste, ploşniţe, gărgăriţe, viermi albi, diferite specii de coccide şi afide). Ele se pot răspândi cu uşurinţă prin spori, de la un focar la altul şi pot rezista condiţiilor neprielnice, uneori perioade îndelungate. cea mai mare atenţie se acordă ciupercilor din genul Beauveria (Beauveria bassiana, Beauveria tenella), care parazitează peste 170 specii de insecte (gărgăriţe, gândacul din Colorado, viermii albi, ploşniţele cerealelor).

În ultimul timp s-au sintetizat o serie de preparate comerciale pe bază de ciuperci-insecticide fungice, cu care s-au obţinut rezultate bune în combaterea unor dăunători

La culturile de câmp, suspensiile de Thuringin 6000 sunt recomandate în  combaterea larvelor de Pieris rapae şi P. brassicae din culturile de rapiţă (în concentraţie de 0,1-0,2%), în combaterea larvelor omizii păroase a dudului (în concentraţie de 0,1-0,2%) şi a altor dăunători în horticultură şi viticultură.

AUTOCIDIA împiedicarea reproducerii insectelor dăunătoare prin

determinarea controlată a sterilităţii lor apare ca un procedeu deosebit de atrăgător, cu avantaje incontestabile ca: selectivitate, absenţa orcărui element poluant şi o posibilitate extrem de redusă de instalare a rezistenţei faţă de acest tratament.

Sterilitatea, ca metodă de combatere a dăunătorilor, a fost propusă în 1953 de  Knipling. Metoda constă în creşterea şi lansarea acestor masculi sterili din punct de vedere sexual.

S-a  afirmat că metoda de combatere a insectelor prin lansarea masculilor  sterilizaţi  oferă perspective deosebite eliminării sau eradicării unei specii dăunătoare,

în mod total, permanent sau temporar, pe zone întinse.

Aplicarea metodei sterilizării pe suprafeţe din marile zone infestate, poate  fi  rareori eficace, datorită posibilităţii ridicate de reinfestare. Sterilizarea  nu  produce  o  extincţie  imediată şi definitivă  a problemei dăunătorilor, fiind  necesare proiecte de lungă  durată. Metoda  lansării masculilor sterili, care este mai costisitoare decât aplicarea insecticidelor, poate fi avantajoasă sub raport economic atunci cand populaţiile naturale sunt reduse.

Sterilizarea  se  poate  obţine  prin  folosirea  radiaţiilor ionizate (radiosterilizarea)   produse de diferite surse şi prin utilizarea unor substanţe chimice, chemosterilizanţi (chemosterilizarea),  care  reduc  sau inhibă total capacitatea de reproducere.

Radiosterilizarea  insectelor se poate realiza prin utilizarea razelor X  (metoda  abandonată în  prezent  datorită slabei capacităţi de penetrare), radiaţii  gamma provenite din surse de izotopi radioactivi Co60 sau Cs137, sau prin utilizarea electronilor acceleraţi. Sterilizarea insectelor poate fi totală  sau parţială, utilizându-se  doze de iradiere foarte variabile, în funcţie de specie, stadiu de dezvoltare şi scopul urmărit.

Chemosterilizarea  artropodelor  poate fi obţinută cu ajutorul unor substanţe chimice, atât pe cale de ingestie, cât şi prin contact. Această metodă a cunoscut o extindere remarcabilă a cercetărilor în anii '60, dar în prezent nu mai prezintă interes datorită faptului că produsele chemosterilizante utilizate sunt cancerigene.

Trei metode genetice de combatere au fost dezvoltate şi testate în câmp pentru  lepidoptere dăunătoare. Acestea sunt: tehnica insectelor sterile (SIT), sterilitatea moştenită şi sterilitatea prin backcross.

Tehnica  insectelor  sterile, pentru diptere şi lepidoptere, presupune creşterea  unui  număr  imens de insecte, sterilizarea masculilor şi femelelor prin radiaţii ionizante şi lansarea insectelor sterilizate în natură ca prin împerechere cu indivizi sălbatici să determine un anumit grad de sterilitate.

Diferenţa dintre diptere şi lepidoptere constă în aceea că, pentru sterilizarea  completă a lepidopterelor sunt necesare doze foarte mari de radiaţii, comparativ cu cele  utilizate  pentru sterilizarea  completă a dipterelor. Aceste doze ridicate de radiaţii reduc competivitatea: scurtarea timpului de  viaţă, lipsa dispersiei insectelor lansate, pierderea sincronizării ritmurilor  biologice, reducerea  abilităţii de a trasfera spermatoforii, micşorarea activităţii sexuale, creşterea timpului de copulare şi  scăderea longevităţii spermei. O altă cauză a scăderii competitivităţii la unele  specii  este  scăderea  abilităţii masculilor de a însemina femelele cu spermă eupirenă.

Insectele  lansate  fiind  în întregime sterile, supresia dăunătorului încetează odată cu oprirea lansării de insecte sterile.

Sterilitatea moştenită poate fi indusă la orice specie de lepidopter, ca şi la  hemiptere.Ea are aceleaşi caracteristici pentru toate speciile examinate şi anume:femelele şi masculii în F-1 sunt mult mai sterili decât masculii  şi femelele din P-1 care sunt iradiate, în general fiind produşi mai mulţi masculi decât femele în F-1. La unele specii urmaşii se dezvoltă mai încet decât larvele din părinţi neiradiaţi, iar masculii din F-1 se pot împerechea dar nu reuşesc să însemineze femelele cu spermă eupirenă (spermatozoizi viabili cu nucleu). Lansarea insectelor parţial sterile oferă un potenţial supresiv mult mai  mare  decât lansarea de insecte în întregime sterile.

Sterilitate moştenită a fost explicată de North, Holt şi Bauer (1975). Speciile de diptere, când sunt iradiate, se induce o mare frecvenţă de mutaţii letale dominante în sperma şi ovule, dar la speciile de lepidoptere, care sunt mai  radiorezistente, sunt  nacesare  doze mult mai mari de iradiere. Când se utilizează doze scăzute de radiaţii  se  induce o frecvenţă sporită a translocării cromozomiale în spermă şi ovule. Unirea unei celule reproductive purtătoare a unei translocaţii cu o celulă normală (de la fluturi neiradiaţi),produce un F-1 heterozigot pentru una sau mai multe translocari. Heterozigotismul pentru o singură translocare cromozomală, produce indivizi care,  în  medie, sunt 50% sterili. Fluturii heterozigoţi pentru mai mult de o translocare sunt în  procent de 75-100% sterili.

Sterilitatea printr-o încrucişare (backcross BC) este o metodă superioară celor două metode anterioare. Din păcate, deşi teoretic ea se poate aplica unui număr considerabil de specii aparţinând aceluiaşi gen, în prezent metoda este folosită pentru controlul unei singure specii, Heliothis virescens. 

În prezent bazele genetice pentru sterilitatea tip BC sau sterilitatea moştenită, nu sunt pe deplin înţelese, cunoscându-se că masculii sterili BC produc spermă anormală eupirenă(fără nucleu) şi că masculii nu fecundeză femelele. Modul în care factorul de sterilitate este transmis de femelele fertile urmaşilor nu sunt pe deplin înţelese. Este posibil ca un factor citoplasmatic provenit din strămoşii femelelor de H.subflexa să interacţioneze cu materialul genetic de la H. virescens şi să

provoace anomalii în dezvoltarea spermei.

În prezent este bine cunoscut faptul că procesele de creştere şi dezvoltare, anumite comportamente la insecte, sunt reglementate de aşa-zise substanţe hormonale (hormoni), care pot fi de două feluri: endohormoni şi exohormoni.

Endohormonii În cazul insectelor, o influenţă excesivă, prelungită a hormonului juvenil determină păstrarea la adult a unor caractere juvenile (neotenie), în timp ce inhibarea hormonului juvenil duce la apariţia precoce, la larvă, a unor caractere de adult (progeneză).

La insectele tratate cu aceşti hormoni nu se mai efectuează în mod natural metamorfoza (se împiedică formarea embrionului şi năpârlirile, apar adulţi cu malformaţii), ceea ce duce la moartea lor, fără să fi avut loc reproducerea.

După o perioadă de cercetări intense s-a reuşit să se obţină o serie de substanţe analoage hormonului juvenil cu un spectru larg de acţiune, cum sunt:

JUVABIONA – extras din arborele Abies balsamea TERPENE ACICLICE  TERPENOIDE ACICLICE COMPUŞI PEPTIDICI

Exohormonii Cunoscuţi şi sub numele de feromoni ("substanţe secretate de un

organsim şi care afectează comportamentul reproductiv al unui organims din aceeaşi specie, acţionând la distanţă"), prezintă un mare rol în viaţa insectelor, determinând anumite comportamente în găsirea hranei, a sexului opus, în cazuri de primejdie, etc. Dintre feromonii cunoscuţi la insecte (de alarmă, de concentrare, de mărcare, etc), cea mai mare importanţă practică o au în prezent feromonii sexuali, cunoscuţi, după cum s-a amintit şi ca atractanţi sexuali sau ca „momeli sexuale”. Feromonii sexuali sunt întotdeauna produşi de femele şi sunt efectivi pe distanţe mari.

Feromonii (hormoni purtători de mesaj) sexuali sunt compuşi chimici care mijlocesc atracţia sexuală între indivizii de diferite sexe.

Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizaţi în agricultură atât pentru aprecierea şi supravegherea populaţiei de dăunători, în vederea îmbunătăţirii prognozei în aplicarea tratamentelor chimice, cât şi în combaterea directă a acestora prin impiedicarea împerecherii sexelor,fapt ce va determina reducerea treptată a urmaşilor şi, în final, dispariţia dăunătorilor.

Împiedicarea împerecheriii insectelor se poate realiza atât prin captarea în masă a masculilor, cu ajutorul unor capcane ce conţin feromoni naturali sau artificiali, din populaţia naturală înainte de o împerechere, fie prin impregnarea atmosferei din zona protejată cu feromoni (concentraţii mari) cu scopul de a dezorienta masculii, care astfel ajung în imposibilitatea de a repera (detecta, sesiza) femelele virgine în vederea împerecherii.

Teoretic vorbind, este posibil ca unele insecte dăunătoare să fie eliminate dintr-o zonă oarecare prin captarea masculilor cu feromoni naturali sau artificiali. În practică, apar numeroşi factori care micşorează eficienţa momelilor sexuale. Feromonii sintetici sunt folosiţi în prezent cu precădere pentru supravegherea populaţiei de dăunători în vederea îmbunătăţirii prognozelor privind aplicarea şi sporirea eficienţei tratamentelor chimice

La noi în ţară, s-au sintetizat şi se folosesc împotriva unor specii de dăunători periculoşi în pomicultură, următoarele substanţe (ca atractanţi sexuali):

Atramol, pentru Grapholita molesta; Atrafum, pentru Grapholita funebrana; Atrapom, pentru Laspeyresia pomonella; Atralin, pentru Anarsia lineatella. Acestea se amplasează în livezile infestate cu ajutorul unor

dispozitive “capcane sexuale”, confecţionate din material plastic, în înteriorul cărora se găsesc capsule îmbibate cu feromoni (1 mg feromon/capsulă). Se utilizează 3-4 capcane/ha, amplasate la distanţe de 50-60 m una de alta. Stimulii emişi de feromoni atrag masculii de la anumite distanţe spre capcană unde se prind de suportul cleios. Pe baza fluctuaţiei numerice a masculilor capturaţi zilnic, se emit apoi avertizările pentru  aplicarea tratamentelor.

Aplicarea Luptei integrate prin metode selective

Metode agroculturale Aceste metode au un rol deosebit în împiedicarea

înmulţirii paraziţilor ( preventiv ) şi în unele cazuri chiar în distrugerea paraziţilor ( curativ ).Aceasta face ca aplicarea lucrărilor agrotehnice să capete un caracter obligatoriu în acţiunile de combatere:

Folosirea de sămînţă sănătoasă într-un agrofond bine fertilizat şi crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea plantelor

Efectuarea însămânţărilor în anumite epoci,prin care să se evite pagubele produse de dăunători(musca Hessa, gărgăriţa porumbului,gărgăriţa mazării etc.)

Folosirea unui asolament raţional în rotaţia culturilor şi semănarea de plante melifere pentru atragerea etomofagilor şi ca staţii de refugiu

Recoltarea la timp şi în bune condiţii. Folosirea de soiuri şi linii rezistente sau tolerante la atacul

dăunătorilor

Metode fizico-mecanice Sunt utilizate pentru combaterea dăunătorilor din depozite şi

constă în utilizarea câmpurilor termice,a câmpurilor electrostatice de înaltă frecvenţă, a ultrasunetelor, cu rol atractant sau repelent, a diferitelor tipuri de curse( luminoase,alimentare, sexuale.etc.) a diferitelor dispozitive de captat insecte:

Brâie capcană confecţionate din diferite materiale ( carton ondulat,hârtie de împachetat,pânză de sac)oferă condiţii bune pentru aşezarea dăunătorilor la iernat;

Inele cleioase-acestea se aşează în special pe trunchiul copacilor fiind utile pentru combaterea cotarilor şi a altor dăunători ce urcă pe coroana pomilor;

Lupta genetică Se bazează pe principiul utilizării diferitelor manipulări genetice

prin care populaţiile de insecte să regreseze sau să fie eradicate Acest tip de combatere se raferă la patru tipuri esenţiale

genetic: Incompatibilitatea dintre rase; Sterilitatea hibrizilor; Utilizarea genelor letale; Crearea de gene defavorabile;

În afară e atragerea faunei utile, combaterea biologică foloseşte şi metode de semănat sau plantat a unor plante sanitare:

UsturiuolUsturiuol-apără plantele învecinate de făinare.rugină,iar bulbii îndepărtează păsările;

Crăiţele-îndepărtează nematozii; Gălbenelele- îndepărteză musculiţa albă; Levănţica- îndepărteză păduchii de frunză; Cimbrul- protejează fasolea împotriva păduchilor de

frunză; Pelinul,salvia- îndepărtează albinuţa şi musca

morcovului; Pătrunjelul şi menta-îndepărteză puricii de pământ şi

albiniţa; Hreanul – îndepărteză afdele şi are efect repelent

împotriva gândacului de colordo În final,prin lupta biologică se urmăreşte îmbunătăţirea

condiţiilor de mediu,care să fie favorabile pentru duşmani naturali şi nefavorabile pentru dăunători.

http://www.fermierul.ro/modules.php?name=News&file=article&şid=530

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:ZBkXGdW6oB8J:www.didactic.ro/files/6/3noiemmicro.doc+combaterea+biologică+a+dăunătorilor+din+culturile+agricole&cd=4&hl=ro&ct=clnk&gl=ro 

http://www.didactic.ro/files/6/4noiemautocidie.doc

http://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:wz5NeCDqCoIJ:www.didactic.ro/files/6/2noiemintegrate.doc+hormoni+repelenti+sexuali+in+combaterea+biologica+a+daunatori